„Morometii”( I-II) – Rezumat

„Morometii” este o monografie a satului romanesc din Câmpia Dunării ce surprinde

momentul destrămării clasei sociale a taranimii. Romanul sta sub semnul timpului, al
istoriei care generează si drama familiei Moromete.
Volumul I: prezintă eforturile disperate ale lui Ilie Moromete de a apăra valorile
satului tradiţional si de a împiedica destrămarea familiei sale, pe care se lupta sa o
păstreze unita sub autoritatea lui. Acţiunea se desfasoara in preajma celui de-al II- lea
război mondial.
Un sfert din primul volum cuprinde fapte din viata familiei Moromete si a satului
Siliştea – Gumesti ce se petrec de sâmbăta seara pana duminica noaptea mai precis din
momentul întoarcerii Morometilor de la câmp (scena cinei) si pana la fuga Polinei Balosu
cu Birica.
Acţiunea începe intr-o seara de vara (si sta sub semnul ideii ca „timpul avea nesfârşita
răbdare”) când numeroasa familie a lui Ilie Moromete se întorcea de la câmp. Aceştia se
aduna la cina si in jurul mesei se afla toata familia : Ilie Moromete, Catrina( a doua soţie),
Paraschiv, Nila si Achim( băieţii lui Moromete din prima casatorie), Tita, Ilinca si
Niculae( copiii din actuala casatorie). La cina sunt puse in evidenta relaţiile familiale :
neînţelegerile dintre fraţii proveniţi din casatorii diferite, lipsa de respect a fiilor lui
Moromete fata de mama lor vitrega, nemulţumirile lui Niculae, obligat sa meargă zilnic
cu oile, deşi el ar fi dorit sa invete. Tot acum se conturează dramele prin care va trece Ilie
Moromete : cea a pamantului si cea a paternităţii. Înglodat in datorii si având impozite de
plătit, Ilie Moromete accepta după lungi amânări sa-i vanda lui Tudor Balosu( vecinul sau
bogat) salcâmul din fundul grădinii.
Săvârşită duminca in zori, in timp ce in cimitir femeile isi plângeau morţii, doborârea
salcâmului va fi prima drama trăita de Moromete. Doborârea salcâmului marchează
începutul decăderii familiei lui Moromete, căci banii luaţi pe el nu acoperă datoriile.
Sfătuiţi de Guica( sora lui Moromete), băieţii din prima casatorie ii propun lui
Moromete un plan pentru a ieşi din impasul financiar: plecarea lui Achim la Bucureşti cu
oile, urmând ca din banii obţinuţi din vânzarea laptelui si a brânzei aceştia sa-si achite
datoriile. După multe discuţii Moromete accepta aceasta plecare fara sa bănuiască
adevăratele intenţii ale celor trei. Planul lor va ieşi la iveala abia după seceriş, când Nila
si Paraschiv fug cu caii la Bucureşti, luând si o parte din zestrea fetelor si banii din lada.
Înglodat si mai tare in datorii, Moromete se vede obligat sa-i vanda lui Tudor Balosu
jumătate din pământurile familiei. Chiar daca pentru moment taxele si şcolarizarea lui
Niculae sunt plătite, toate aceste lucruri îl schimba pe taranul vesel si ironic de altădată,
care se închide treptat in el, devenind tăcut si posomorât.
Paralel cu planul central al cartii, destrămarea familiei Moromete, este urmărit si un
alt plan, cel al satului. Reţin atenţia scene cu valoare simbolica, cum ar fi : citirea ziarului
din poiana fierăriei lui Iocan, pregătirea premilitara, încasarea fonciirii, serbarea de la
sfârşit de an, fuga Polinei cu Birica.
Citirea ziarului in poiana fierăriei lui Iocan reprezintă una din scenele – cheie ale
primului volum, pentru ca aici sunt prezentate si celelalte personaje ale romanului, care
treptat vor dispărea, locul lor fiind luat de altele in volumul al doilea. Veselia, glumele
acide, ironia la adresa evenimentelor vremii arata clar o existenta lipsita de griji pe care o
ducea taranul tradiţional roman, asemenea lui Moromete, Cocosila, Dumitru lui Nae sau
Tugurlan.
Vocea naratorului încheie primul volum cu o fraza simetrica fata de început : „peste
trei ani începea al doilea război mondial: timpul nu mai avea răbdare.”
Volumul al II – lea: - acţiunea se desfasoara in anii ’50, când in viata satului au loc
„evenimente pline de viclenie”, iar satul lui Moromete „pare o groapa fara fund din care
nu mai încetează sa iasă atâţia necunoscuţi”.
Sunt surprinse doua evenimente istorice :reforma agrara din 1945 si transformarea
agriculturii după 1949. semnele modificărilor majore se ivesc peste tot: autorităţile săteşti
se schimba, jandarmul le interzice sătenilor sa stea de vorba, grâul agonisit cu greu de
tarani este luat cu forţa, unii tarani sunt consideraţi „sabotori” sau „duşmani ai poporului”
si duşi la închisoare. Obligat sa se înscrie in gospodăria colectiva si ramanand fara
agoniseala de-o viata, taranul roman traieste o drama uriaşa.
Nici pentru Ilie Moromete evenimentele nu aduc nimic bun. El este mereu îngândurat
si trist. De băieţii care fugiseră la Bucureşti cu oile si caii nu se alesese nimic, pierduseră
tot si isi găsiseră serviciu la început ca maturatori de strada. Destul de târziu Moromete a
primit o scrisoare de la aceştia care, pentru prima oara, dădeau detalii despre viata lor in
capitala. Paraschiv devenise sudor si muncea din greu pentru a-si ridica o casa, Nila era
portar de bloc, iar Achim era singurul care „reuşise totuşi in comerţ”, având un mic
magazin alimentar.
Înainte de război Moromete face un drum la Bucureşti încercând sa-si aducă feciorii
acasă, insa aceştia refuza. Destrămarea familiei va continua cu moartea lui Nila in război,
la bătălia de la Cotul Donului, precum si cu sfârşitul tragic al lui Paraschiv, răpus de
tuberculoza.
Autoritatea lui Moromete scade atât in familia sa, cat si in sat. Catrina îl paraseste
după ce afla ca le-a promis băieţilor de la Bucureşti casa pentru a-i aduce înapoi.
Niculae, devenit activist îl vizitează din când in când, insa discuţiile dintre ei adâncesc
înstrăinarea ce-i separa. Cu vechii lui prieteni nu mai reia legăturile, cu Cocosila „nu se
mai împăcase nici pana azi”, iar cu Dumitru lui Nae si cu Iocan nu mai vorbise de multa
vreme. Moromete nu se poate acomoda. In locul acestor vechi si buni prieteni apar
personaje obscure, venetici, oameni pripasiti in sat pe care Moromete ii priveşte cu
dispreţ si ironie: Bila, Mantarosie, Fântâna, Isosica, Ouabei. Aceste noi „personalitati” ale
satului duc intre ele o lupta acerba pentru putere, nemaifiind taranii adevăraţi de altădată,
ci constituind o lume fals – rurala, lipsita de verticalitate si spiritualitatea ce caracteriza
taranul tradiţional.
Ultimele capitole reprezintă si ultimele momente de viata ale acestui „ultim taran”
(cum îl numeşte Nicolae Manolescu). Ajuns aproape de 80 de ani, împuţinat la trup,
Moromete avea o slăbiciune : „nu-i venea neam sa stea acasă,[…] o lua cu ciomagul in
mana pe langa garduri”. Ultima oara îl aduseseră acasă cu roaba, căci nu se mai putea tine
pe picioare. Fara sa sufere de o boala anume, Moromete se stinge din viata fara zbucium,
fara dramatism, iar ultimele lui cuvinte pe care le spune doctorului exprima crezul lui de-
o viata: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viata independenta”.