I

CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI

§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile
ei § 2. Cultura profesional juridică a
juristului § 3. Gîndirea profesională a
juristului
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei profesionale a
juristului § 5. Deformarea profesională şi căile de
depăşire a ei
§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei
La dezvăluirea elementelor structurale ale deontologiei juridice, un
rol esenţial îl are cultura juridică. în literatură se menţionează că
„depăşirea crizei spirituale pe care o trăieşte civilizaţia în prezent nu
poate fi obţinută doar prin reforme formale şi externe. Esenţa constă în
reînnoirea conştiinţei şi culturii juridice. Primul şi ultimul cuvînt rămîne
de domeniul spiritului care, în cazul nostru, ţine de conştiinţa juridică"1.
Dreptul joacă un rol esenţial în viaţa societăţii contemporane. Definiţia
cea mai generală a lui poate fi redusă la totalitatea regulilor generale
scrise, care asigură ordinea publică. Exercitarea acestor reguli este
garantată de organe şi organizaţii speciale care formează obiectul unei
griji deosebite a oamenilor politici, statului, societăţii. însă aceasta nu
este de ajuns. Normele vor putea fi uşor de realizat dacă vom fi preocupaţi
permanent de nivelul culturii juridice.
Cultura juridică, concentrînd o totalitate de cunoştinţe şi deprinderi,
presupune capacitatea de a aplica în practică normele juridice ce ar
asigura legalitatea, ar convinge individul în importanţa dreptului şi
mijloacele de realizare a lui, în responsabilitatea pentru actele ce se
săvîrşesc practic. Cetăţenii doar atunci vor avea încredere în apărătorul
legii, cînd totalmente vor fi siguri că experienţa, cunoştinţele şi
convingerea acestui jurist, nivelul lui de cultură juridică se vor
manifesta cu eficienţă sporită.
Cultura, în general, poate fi definită ca totalitatea valorilor materiale
şi spirituale, create şi aflate în proces de creaţie de către omenire pe
parcursul practicii istorico-sociale şi care caracterizează o anumită
treapta de dezvoltare a societăţii.
Cultura juridică este o parte a culturii societăţii, se bazează pe
ultima, reflectă nivelul de evoluţie a ei, a mentalităţii poporului. Ea se
dezvoltă în permanentă colaborare cu cultura politică, estetică, etică,
economică etc. Toate aceste tipuri de cultură realizează în comun
aceleaşi sarcini - formarea climatului moral juridic în societate, chemat

1 Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва 1983, c.22. 45

34
să asigure libertatea reală a comportamentului persoanei, corelat cu
responsabilitatea faţă de societate, asigurînd drepturile ei, protecţia
socială, respectarea demnităţii, adică plasarea omului în centrul
fenomenelor politice, economice, sociale.
In teoria dreptului, ca şi în filozofie, nu există o înţelegere unică a
categoriei cultură juridică. De exemplu, P.V. Sinincova consideră
cultura juridică drept sferă a practicii umane, alcătuită dintr-o totalitate
de norme, valori, instituţii juridice, procese şi forme, care îndeplinesc
funcţia de orientare social juridică a oamenilor într-o societate
concretă2.
S.S. Alexeev menţionează că cultura juridică întruchipează starea
conştiinţei juridice, a legalităţii, perfecţiunii legislaţiei juridice care
reflectă stabilirea şi dezvoltarea dreptului ca valoare socială, adică un
fel de „bogăţie juridică" a societăţii3.
După V.P. Salnicov, cultura juridică este un fenomen social
deosebit înţeles ca stare calitativ juridică a persoanei, societăţii, ce poate
fi structurată după diferite componente: drept, conştiinţă juridică, relaţii
juridice, legalitate şi ordine de drept, activitate legală a subiecţilor4.
în general, cultura juridică poate fi definită ca un sistem de valori juridice,
reprezentări şi directive care corespund nivelului de dezvoltare juridic ca
al omenirii, societăţii, persoanei. Sistemul de valori juridice cuprinde:
activismul subiectelor în sfera dreptului, respectarea conştientă a
prescripţiilor juridice, eficacitatea reglementării juridice, realizarea
drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, legi funcţionale, tehnică legislativă
perfectă, ştiinţă juridică avansată, învăţămînt juridic, practică juridică
eficientă şi ordine de drept stabilă61. Toate acestea poartă denumirea de
realitate juridică a societăţii.
Cultura juridică poate fi clasificată în:
- cultură juridică a societăţii;
- cultură juridică a personalităţii;
- cultură juridică a unui grup profesional sau cultură juridică
profesională.
Cultura juridică a societăţii reprezintă sistemul de valori juridice
acumulate şi permanent dezvoltate de ştiinţa juridică, învătămînt şi
practică, cu scopul asigurării unei stări calitative a vieţii juridice a

46

1 .
persoanei şi societăţii sau, cu alte cuvinte, este nivelul general al
conştiinţei juridice a organismului social, ce reflectă protecţia drepturilor
şi libertăţilor persoanei. Cultura juridică a societăţii este instrumentul de
transformare a realităţii juridice. Numai năzuinţa spre libera folosire a
drepturilor, îndeplinirea îndatoririlor, respectarea interdicţiilor,
activismul cetăţenilor contribuie la formarea societăţii civile şi a statului
de drept. Structura culturii juridice a societăţii include:
1) Cultura conştiinţei juridice’ - nivelul înalt al conştiinţei juridice
înseamnă informarea în modul corespunzător a societăţii cu legislaţia,
aprecierea legii de pe poziţia dreptăţii şi apărarea drepturilor omului.
2) Cultura comportamentului juridic - stricta respectare a legii de
către toţi cetăţenii şi funcţionarii publici; comportament legal adecvat din
partea tuturor membrilor societăţii, stabilirea şi menţinerea ordinii de
drept în socitate.
3) Cultura practicii juridice - o cultură înaltă a tehnicii legislative şi
juridice, conformarea normelor la standardele stabilite şi definiţiile
ştiinţifico-teoretice, tradiţii, obiceiuri, acorduri internaţionale. Aceasta
mai presupune cultură înaltă a activităţii poliţiei, judecătoriei,
notariatului, procuraturii, avocaturii şi a tuturor organelor centrale şi
locale.
Cultura juridică a societăţii se manifestă şi prin activismului social-
juridic al persoanelor aparte, al grupurilor profesionale, al tuturor
subiecţilor de drept.
Cultura juridică a persoanei întruneşte sistemul de cunoştinţe juridice,
deprinderi şi abilităţi, ce determină nivelul juridic de îi asigură un
comportament legal în dezvoltare. Persoana trebuie, alături de
cunoaşterea legilor, să ştie cum să le aplice în mod legal. Nu va fi
considerată juridic cultă persoana ce cunoaşte legile, dar le aplică în
scopuri ilegale. Aşadar, indicatorul culturii juridice a personalităţii se
exprimă prin activismul juridic, adică prin interesul în realizarea
normelor juridice şi a principiilor juridice în toate domeniile vieţii
sociale. La realizarea culturii juridice, fiece persoană îşi elaborează un
stil al culturii comportamentului legal5. Acesta presupune respectarea
permanentă a principiilor legale specifică rezolvării problemelor vitale
prin alegerea stilului corect de comportament în funcţie de:
— nivelul de înţelegere şi reproducere a valorilor culturii juridice a
societăţii;
— specificul activităţii profesionale;
— particularităţile irepetabile ale creaţiei fiecărei persoane.
Cultura juridică a unui grup profesional reprezintă un sistem de
valori juridice, specific unui grup de persoane care în virtutea profesiei
47
5 CxaxyH 0.<î>., yKca.con., c.194.

1 .
desfăşoară o anumită activitate, ce necesită instruire specială şi pregătire
practică. De regulă, aceasta se referă la cultura unui grup de lucru
(medici, ingineri, jurişti) ai cărui membri sunt persoane purtătoare ale
culturii juridice profesionale.
Evidenţiind trei tipuri de cultură juridică, să nu uităm că în viaţa reală
ele se află în strînsă legătură: cultura juridică a societăţii nu poate exista
fără cultura juridică a membrilor ei; aceasta este condiţia, forma şi
rezultatul activităţii cultural-juridice a persoanelor şi grupurilor lor
profesionale.
§ 2. Cultura profesional juridică a juristului
Cultura profesional juridică constituie cultura juridică a apărătorilor
legii (juriştilor). Ea presupune un sistem de cunoştinţe profesional
juridice, deprinderi şi îndatoriri, ce caracterizează nivelul dezvoltării
juridice a persoanei, realizat în procesul exercitării fucţiilor de lucru, în
strictă conformitate cu legea.
Cultura profesional-juridică a juristului include:
1) Informarea juridică - cunoaşterea legislaţiei şi a posibilităţilor
ştiinţei juridice, cunoaşterea normelor de drept şi a specificului realizării
lor. Cel ce nu cunoaşte legea nu poate s-o aplice, să apere drepturile şi
libertăţile persoanei. Convingerea în necesitatea şi folosul social ale
dreptului, adică ale legilor şi altor acte normative; în valoarea dreptului
ca măsură a libertăţii şi dreptăţii. Juristul trebuie să aibă o atitudine
respectuoasă faţă de drept.
2) Capacitatea de a folosi instrumentariul juridic - legi şi acte
subordonate, tehnică juridică, realizările ştiinţei şi practicii juridice. Un
jurist trebuie să slujească cinstit legea, să-şi îndeplinească datoria
profesională, să fie la curent cu toate realizările practicii şi ştiinţei, să
poată aplica orice tehnică novatoare.
In literatura de specialitate se subliniază că cultura juridico-
profesională mai include: măiestria şi gîndirea profesional juridică,
bagajul de cunoştinţe generale, calităţile etice-profesionale şi
responsabilitatea social- politică şi civilă6.
Un factor important în cultura juridică profesională îl prezintă rolul
suprem al dreptului, supremaţie care reflectă starea de lucruri în sistemul
dreptului: pregătirea juriştilor specialişti; rolul serviciilor juridice în toate
sferele vieţii sociale; autoritatea instanţelor judecătoreşti, avocaturii,
procuraturii, notariatului, poliţiei; nivelul de dezvoltare a instituţiilor
ştiinţifico-juridice; eficacitatea activităţii organizaţiilor profesional
juridice obşteşti şi altele.

48
вОкусов А.П., указ.соч., c.126.

1 .
 Cultura profesional juridică a juristului se bazează pe cultura juridică
a societăţii. în acelaşi timp, o influenţează pe ultima, ridicînd-o la un nivel
mai înalt, devenind stimulator al dezvoltării ei. Conţinutul culturii
juridice a juristului include: cunoaşterea normelor juridice, respectarea
dreptului, deprinderea de a se conduce de legi şi de alte instrucţiuni de
serviciu, convingerea în corectitudinea şi justeţea normelor de drept,
activismul în executarea atribuţiilor de serviciu. Conform Principiilor
generale ale activităţii juridice elaborate de ONU, juriştii sînt
„reprezentanţii principali care înfăptuiesc justiţia"7. Astfel, ca apărători
ai drepturilor clienţilor şi ai justiţiei în general, juriştilor le revine rolul
determinant în funcţionarea unei societăţi democratice.
Rolul culturii profesional juridice a juristului se reflectă în toate
elementele structurale ale culturii juridice a societăţii:
1) La nivelul conştiinţei - atitudinea societăţii, statului, persoanei faţă
de drept.
Nivelul conştiinţei juridice a juristului în mare măsură determină gradul
de asimilare (înţelegere şi cunoaştere) a dreptului de către cetăţeni,
persoane cu funcţie de răspundere. De calitatea lucrului unui jurist
depinde recunoaşterea de către cetăţean a valorii dreptului în sfera
relaţiilor sociale, adică cunoaşterea şi înţelegerea sensului dreptului;
capacitatea de a interpreta unele sau altele prescripţii legale; aplicarea
cunoştinţelor juridice acumulate în activitatea practică; folosirea legilor
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale; aptitudinea
de a se putea descurca în situaţii juridice complicate.
Acest fapt însă nu înseamnă că cetăţeanul trebuie să cunoască şi să
aplice perfect dreptul. Spre deosebire de jurist, acesta foloseşte
minimumul de cunoştinţe juridice ce-i sunt de folos în familie, la serviciu
sau în viaţa de zi cu zi, de exemplu: cunoaşterea principiilor dreptului,
unor norme ale dreptului constituţional, muncii, familiei, civil,
antreprenoriatului, înţelegerea responsabilităţii pe care o are faţă de
drepturi şi îndatoriri. Cetăţeanul de asemenea trebuie să cunoască în linii
generale normele ce reglementează răspunderea juridică, ordinea de
tragere la răspundere, vîrsta de la care survine răspunderea penală şi
civilă.
Conştiinţa profesional juridică a juristului influenţează starea
generală de respectare a normelor juridice, ce asigură drepturile şi
libertăţile persoanei. Ea se manifestă nu doar printr-o atitudine stabilă
faţă de drept şi practica aplicării lui, dar şi prin racordarea lui la
prescripţiile juridice. înţelegerea utilului, necesităţii şi echităţii în
aplicarea legii, deprinderea de a o respecta sînt trăsături specifice ale
conştiinţei juridice a juristului ce în mod pozitiv vor influenţa conştiinţa

49
7 Хрестоматия по юридической деонтологии/ Под ред. Скакун О.Ф., Эспада, Харьков, 2002, с.12.

1 .
juridică a persoanelor cu care contactează.
Statul trebuie să aibă grijă ca fiecare judecător, procuror, ofiţer de
urmărire penală şi alţi lucrători din sfera dreptului să aibă în cabinetul de
lucru literatura normativă necesară, să aibă posibilitatea să participe la
seminare, cu ajutorul statului şi în mod individual să-şi ridice nivelul
profesional.
2) La nivelul dezvoltării activităţii de elaborare a legislaţiei şi
calitatea ei, adică cît de bine reflectă ea interesele societăţii, grupurilor
sociale şi ale personalităţii.
De juristul care elaborează legile şi de cultura lui profesională
depinde calitatea legislaţiei: bine chibzuită, coordonată, statică şi
dinamică, corelată, tehnica juridică corectă, acte normative adoptate şi
publicate la timp.
Juristul ia parte la toate etapele procesului legislativ, determinînd în
aşa fel nivelul culturii legislative; el participă la formarea şi
sistematizarea actelor normative, fiind obligat să le asigure desăvîrşirea.
Un rol aparte îl au juriştii participanţi la procesul legislativ de
implementare în legislaţia naţională a convenţiilor internaţionale şi
europene pe problemele asigurării drepturilor şi libertăţilor omului.
3) Asupra stării practicii juridice, în primul rînd, a activităţii
organelor de drept.
Activitatea practică a juristului este indicatorul nivelului culturii de
aplicare a dreptului în stat. Ea se reflectă în aplicarea legislaţiei, în
activitatea ordonată de examinare a problemelor juridice, a cazurilor
juridice şi ducerea lor pînă la rezolvarea definitivă. Judecătorii,
procurorii, avocaţii, poliţiştii, vameşii, notarii, colaboratorii din organele
securităţii naţionale şi din alte structuri statale şi obşteşti, unde este
prestată munca juristului, datorită profesionismului, sînt în stare să ridice
cultura juridică a societăţii, a grupului social, a personalităţii.
4) în consolidarea regimului legalităţii şi ordinii de drept.
Ordinea de drept în societate este indicatorul culturii juridice nu
doar a societăţii, ci şi a fiecărui cetăţean. Astfel, dacă relaţiile sociale sunt
ordonate, persoanele săvîrşesc doar acţiuni legale şi acesta reprezintă un
merit al juristului. Juristul este numit barometru al stării legalităţii, iar
convingerea lui în necesitatea respectării prescripţiilor juridice este o
bază sigură a regimului de respectare a legalităţii de către cetăţeni şi
consolidării ordinii de drept în societate65. Ordinea de drept în societate,
autoritatea legilor depind de capacitatea juristului de a explica normele şi
de a îndeplini îndatoririle profesionale în modul corespunzător.
Nivelul culturii juridice profesionale a juristului este determinat de
gradul de dezvoltare a culturii fiecărui jurist în parte, de instruirea juridică
şi nivelul calificării. Fiecare jurist la locul său de lucru trebuie să
corespundă funcţiei ce o deţine, să consolideze autoritatea profesiei sale,
50
să ridice cultura juridică a societăţii.

1 .
 Juristul profesionist, care stăpîneşte o cultură juridică înaltă, în
practică înfăptuieşte un şir de sarcini deontologice: umanizarea
procesului juridic, lupta cu birocraţia şi formalitatea, cu deformarea
profesională. Aşadar, cultura profesional juridică a unui jurist comportă
următoarele calităţi:
— cultura juridică se manifestă nu prin măiestria de a utiliza
terminologie juridică la modă, dar prin aptitudinea de a se descurca în
cele mai încurcate cazuri juridice în interesul unei justiţii supreme pentru
pătimit;
— cultura juridică presupune acordul juristului profesionist de a
merge la risc în scopul soluţionării unei probleme complicate, în numele
triumfului justiţiei şi legii;
— profesionistul cu cultură juridică înaltă va pleda pentru rezultate
excelente în muncă de dragul omului, nu pentru a câştiga faimă
personală;
— cultura profesional juridică se manifestă nu în capacitatea de a
defăima infractorul şi a „lustrui" nevinovatul, ci în suportarea
consecinţelor pentru manifestarea neprofesionismului8.
— § 3. Gîndirea profesională a juristului
— Pentru a înţelege şi a cunoaşte lumea înconjurătoare, a
evidenţia corelaţia dintre lucruri şi fenomene, avem nevoie de
raţiune. Activitatea omului este rezonabilă datorită gîndirii.
Gîndirea dă răspuns la întrebări ce nu pot fi rezolvate prin reflecţii
sensibile nemijlocite. Gîndirea se manifestă prin perceperea, în
mod nemijlocit şi generalizat, a realităţii prin noţiuni, judecăţi,
raţionamente9.
— Gîndirea profesională a juristului este un proces de
reflectare a conţinutului informaţional - juridic, ce s-a format
datorită standardelor profesionale stabilite şi serveşte drept
orientare generalizată într-o situaţie concretă, profesional juridică
a realităţii. Abilitatea de a gîndi juridic înseamnă operarea bine
stabilită cu noţiuni, în condiţiile unei situaţii importante juridico-
practice apărută în activitatea juristului. Gîndirea judecătorului,
avocatului, ofiţerului de urmărire penală este practică, în fiecare
etapă ea fiind legată de anumite manifestări practice.
- Astfel, ofiţerul de urmărire penală, cercetînd locul săvîrşirii
infracţiunii, depistează urme ale unui eveniment trecut. Stabilind legături
esenţiale (care cu siguranţă se repetă de la un caz la altul) între

8Окусов А.П., указ.соч., с.140.

9Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология профессиональной деятельности
51 юриста,
Москва 2001, с.56.

1 .
evenimente prin gîndirea logică, ofiţerul de urmărire penală
reconstruieşte întreg tabloul desfăşurării posibilului eveniment. Această
reconstrucţie are loc prin înţelegerea legăturilor dintre manifestările
exterioare şi esenţa faptelor produse în realitate. Faptul dat este posibil
dacă juristul deţine anumite cunoştinţe şi le poate generaliza. însă aceasta
nu este suficient, fiind necesare şi informaţiile obţinute în procesul
examinării materialelor dosarului şi a personalităţii bănuitului. Gîndirea
va lega experienţa anterioară cu informaţia nou-obţinută, le va analiza,
va selecta necesarul şi, ca rezultat, va rezolva cazul. Toate aceste procese
vor parcurge neapărat următoarele forme ale gîndirii10: judecata, ca
formă a gîndirii care stabileşte legătura dintre obiecte şi calităţile lor sau
legătura dintre obiectele ce au legătură cu sfera profesional juridică.
Judecata juristului trebuie să posede normativitate, subtilitate şi
formalism în concluzii;
- raţionamentul, ca formă a gîndirii care se manifestă prin facultatea
de generalizare a calităţilor unui grup omogen de fenomene juridice,
asimilarea unor cunoştinţe noi din cele existente anterior. Concluziile
juristului nu trebuie să depăşească limitele stabilite de lege;
- noţiunea, ca formă a gîndirii ce reflectă înţelegerea esenţei unui
fenomen juridic concret, varietate a unui grup determinat de astfel de
fenomene. Prin noţiune răspundem la întrebarea; ce este aceasta?
Calificînd unul sau alt fenomen prin noţiune (furt, omor, şantaj etc.),
juristul practic totalizează activitatea de gîndire, regăsind-o în noţiunea
deja prevăzută în lege.
Astfel, în procesul de gîndire juristul depistează anumite trăsături
obiective comune fenomenelor juridice, calităţile lor generale şi face
acest lucru prin raţionamente, concluzii şi noţiuni.
Dinamica gîndirii juristului trece prin mai multe etape:
- evidenţierea, conturarea şi formularea situaţiei, legată de un
anumit obiect de gîndire, caracterizarea de fapt şi de drept a ei, trasarea
sarcinilor. Această primă etapă a activităţii de gîndire a ofiţerului de
urmărire penală precedează pornirea unui dosar penal;
- analiza posibilităţilor de folosire a mijloacelor şi metodelor
juridice de îndeplinire a sarcinilor înaintate, luînd în considerare
consecinţele şi limitele acceptate. Această etapă în cazul ofiţerului de
urmărire penală corespunde cu întocmirea unui plan desfăşurat de
cercetare a dosarului penal;
- alegerea unei variante optime de rezolvare, determinarea
rezultatelor posibile şi consecinţelor negative. Ofiţerul de urmărire
penală în această etapă face schema unor combinaţii tactice, programul
de activitate sub formă de acţiuni de urmărire şi cercetare, îndreptate
52
10 Афанасьева О.В., Пищелко П.В., указ.соч., с.56.

1 .
spre descoperirea infracţiunii.
Rezultatul gîndirii, de regulă, depinde de personalitatea juristului,
luînd în consideraţie calităţile lui individuale care dictează caracterul
alegerii în adoptarea unei sau altei hotărîri are o mare importanţă, în
lipsa ei nu este nici gîndire, nici hotărîre luată.
Gîndirea profesională a juristului este axată pe îndeplinirea
sarcinilor publice şi obşteşti cu ajutorul metodelor şi mijloacelor
juridice, acţiuni şi operaţiuni, hotărîri adoptate şi acte de realizare a lor,
atribuirea unei forme juridice relaţiilor sociale concrete.
Gîndirea juristului după caracterul său este pragmatică, deoarece pentru
el este important, în primul rînd, procesul realizării practice a hotărîrilor
luate, legalitatea lor, corespunderea cu competenţa şi sarcinile organului
pe care îl reprezintă11.
în fine, putem spune că gîndirea profesională a juristului prezintă un
şir de calităţi, care conferă acesteia o complexitate evidentă. Astfel avem:
— agerime - capacitatea de a evidenţia situaţia problematică;
— operativitate - rapiditatea gîndirii în urmărirea mersului procesului,
flexibilitate în aplicarea diferitelor metode;
— dinamism - orientarea în situaţie, capacitatea de a cuprinde întregul
tablou al cazului, de a separa secundarul de esenţial, propunerea,
dezvoltarea versiunilor;
— logică - consecutivitatea procesului de gîndire, capacitatea de a
face generalizări în procesul analizei faptelor juridice;
— spirit critic - capacitatea de a supune analizei critice situaţia şi
faptele juridice obţinute;
— obiectivitate - orientarea spre obţinerea unei informaţii imparţiale,
urmarea adevărului, pentru care este necesară ordonarea informaţiei într-
un anumut sistem (ipoteză, versiune);
— profunzime şi amploare - calităţi ce se completează reciproc, prima
denotă nivelul de pătrundere în esenţa obiectului studiat, iar cea de a doua
caracterizează multitudinea de aspecte ale fenomenului cercetat, precum
şi sferele înrudite cu acesta;
— flexibilitate - capacitatea de a vedea fenomenul studiat sub un nou
punct de vedere, descoperirea unor noi calităţi ale lui, trecerea la studierea
lor (de exemplu, un ofiţer de urmărire penală, la modificarea situaţiei,
trebuie să se conformeze repede Ia altă metodă de cercetare, să renunţe
la versiunea greşită, să depisteze posibilele lacune)12.
Gîndirea profesională a juristului depinde de erudiţia sa, de cultura
generală şi experienţa profesională. Un jurist contemporan trebuie să-şi
formeze un nou tip de gîndire profesională, orientat spre activitatea lui

11 Васильев В.А., Юридическая психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург, 2002, с.228. 53

12 Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002, с.148.

1 .
profesională în condiţiile statului de drept.
§ 4. Competenţa —indicator al măiestriei profesionale a juristului
Competenţa reprezintă cel mai relevant indicator al activităţii
practice profesionale a juristului specialist, al măiestriei lui în acel
domeniu al practicii juridice în care munceşte.
Competenţa, în sens juridic, cuprinde sfera de atribuţii recunoscută de
lege unui organ sau unei organizaţii. Competenţa organului statal
desemnează un volum de împuterniciri, drepturi şi îndatoriri consfinţite
în lege sau în alt act normativ, responsabilităţi pentru îndeplinirea lor în
mod profesionist, conform sarcinilor înaintate (de exemplu, sarcina
principală a poliţiei este păstrarea ordinii publice).
Stabilind competenţa pentru fiecare organ, statul diferenţiază
atribuţiile lor publice. în cazul nostru competenţa juristului prevede
capacitatea de a exercita volumul de împuterniciri (drepturi şi îndatoriri)
stabilite în lege sau în alt act normativ şi de a purta răspundere pentru
îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor organului, în care
acesta îşi desfăşoară activitatea juridică practică. Competenţa juristului
mai presupune un sistem de calităţi intelectuale, psihologice, morale şi
practice care reflectă nivelul cunoştinţelor acumulate, abilităţile,
deprinderile, experienţa şi alte calităţi ce caracterizează capacitatea lui de
a se ocupa cu o anumită activitate juridică concretă.
Responsabilitatea juristului survine pentru incapacitatea şi nedorinţa
de a îndeplini atribuţiile corect şi în volum deplin sau depăşirea lor,
amestecul în sfera de activitate a altor jurişti.
Competenţa juristului cuprinde un şir de elemente ce-i stabilesc
esenţa:
— cognitiv (informaţional) - prezenţa unor cunoştinţe, capacităţi,
abilităţi necesare pentru îndeplinirea datoriei profesionale, permanenta
lor reînnoire şi desăvîrşire;
— normativ - volumul de împuterniciri (drepturi şi obligaţii), precum
şi responsabilităţi ale juristului stabilite de lege sau de alte acte
normative;
— funcţional - capacitatea juristului de a îndeplini obligaţiile
profesionale în conformitate cu funcţiile şi sarcinile organului în baza
experienţei juridice personale, colective şi teritoriale.
Literatura specială menţionează că experienţa devine un instrument
de lucru care este acumulat în funcţie de personalitate71.
Experienţă personală presupune totalitatea cunoştinţelor juridice,
procedeelor, deprinderilor, abilităţilor juridico-practice concrete, precum
şi realizările juristului.
Experienţa colectivă include sistemul realizărilor pozitive în
activitatea practică a unui colectiv concret de jurişti.
Experienţa teritorială concentrează toate rezultatele 54pozitive

1 .
(personale şi colective) obţinute în activitatea juriştilor, dintr-o anumită
unitate teritorială (oraş, sat, raion, sector).
întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare a unui imobil, efectuarea
expertizei documentelor, eliberarea informaţiei cu privire la
antecedentele penale, întocmirea unui proces-verbal de interogare sunt
exemple de competenţă specială a juriştilor practicieni. Incompetenţa
vine ca o ameninţare directă pentru interesele clientului. Dacă juristul
consideră că nu-i stă în putere să acorde ajutor calificat clientului, el
trebuie: să refuze dosarul şi să-l transmită unui coleg mai competent, să
invite în calitate de partener un alt jurist, să solicite consultaţie unui coleg
mai experimentat13.
Competenţa juristului, adică conformitatea lui cu funcţia deţinută sau
profilul de activitate, poate fi stabilită:
— la intrarea în funcţie în cazul numirii sau alegerii (de exemplu,
judecător, procuror, notar nu pot fi persoane care nu deţin cetăţenia
Republicii Moldova, nu posedă studii superioare, nu au susţinut examene
de calificare sau fără vechime în muncă în specialitatea juridică
respectivă);
— la eliberarea licenţelor pentru dreptul de a desfăşura o anumită
activitate juridico-practică (de exemplu, activitatea privată de avocat sau
notar);
— la atestarea pentru stabilirea gradului de calificare efectuată
periodic în rîndul juriştilor14.
Atestarea juristului este un proces de determinare a calificării,
aprecierea avansării şi calităţii cunoştinţelor, caracterizarea
profesionismului. Ordinea de atestare a juriştilor este stabilită în
documente oficiale, iar pentru desfăşurarea ei sunt înfiinţate comisii de
atestare şi calificare. Scopul atestării este de a ridica nivelul profesional
al lucrătorilor din sfera juridică.
Atestarea comportă următoarele sarcini:
a) determinarea nivelului de calificare profesională;
b) stabilirea conformităţii juristului cu funcţia deţinută;
c) reprezintă un imbold pentru a spori profesionismul, a mobiliza
forţele creative ale juristului, a ridica responsabilitatea pentru
consolidarea legalităţii, garantarea şi apărarea drepturilor
persoanelor.
în cazul atestării sunt verificate: prezenţa minimumului de cunoştinţe,
capacităţi, abilităţi, deprinderi, dobîndite în urma instruirii şi experienţei;
pregătirea emoţional volitivă pentru îndeplinirea activităţii profesionale

13Vezi: Барщевский M., Адвокатская этика, Москва 2001, c.37

14Atestarea şi calificarea au loc în special în rîndurile judecătorilor. Astfel, Legea cu privire la colegiul
de calificare şi atestare a judecătorilor nr.949 din 19.07.1996, art.23, menţionează că „Judecătorii sunt
supuşi atestării, de regulă, o dată în 5 ani", iar art. 27 din Lege prevede că, „în dependenţă de55funcţie, de
vechimea în muncă, de experienţă şi profesionalism, pentru judecători sînt stabilite grade de calificare".

1 .
prin studierea motivelor alegerii profesionale, scopurilor de viaţă, căilor
de atingere a lor, conţinutul muncii şi aspiraţiile; capacitatea de a
îndeplini o

102

1 .
 CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI
§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei § 2.
Noţiunea şi structura culturii politice a
juristului § 3. Nivelurile culturii politice a
juristului
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea profesională a
juristului § 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului
§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei
Examinînd problemele deontologiei juridice, ajungem la una destul
de importantă pentru sistemul juridic, şi anume: semnificaţia şi cultura
politică. Care este legătura dintre politică şi drept sau care este rolul
juriştilor în realizarea politicii? Prin politică înţelegem administrarea
chestiunilor obşteşti sau arta de a guverna o comunitate umană. Această
guvernare instituie, menţine şi garantează o anumită ordine internă.
Dreptul, de asemenea, se manifestă ca un sistem de reguli (norme) care
determină şi reglementează guvernarea comunităţii, comportamentul şi
activitatea cetăţenilor. Corelarea acestor două fenomene se efectuează
prin activitatea juridică de ocrotire a normelor de drept, orientată spre
combaterea formalismului statal, samavolniciei politice, abaterilor,
exploatării intereselor cetăţenilor ca mijloc de realizare a unor afaceri
sociale dubioase. Cea mai importantă sarcină a activităţii politico-
juridice a statului este apărarea drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru
al societăţii. Pentru aceasta în totalmente şi personal răspunde nu
politicianul, ci colaboratorul organului de drept, în baza asigurării lui
materiale din partea contribuabililor.
Sistemul normativ încurcat şi complicat, imperfecţiunea instituţiilor
juridice şi a relaţiilor real formate, care nu garantează apărarea onoarei şi
demnităţii, vieţii şi sănătăţii, averii persoanelor, rămîn pe conştiinţa
juriştilor ce activează la moment. De pe poziţia deontologiei juridice,
anume în astfel de condiţii, fiecare jurist trebuie să facă tot posibilul
pentru exercitarea plenară a funcţiilor sale, inclusiv în stabilirea legăturii
cu politicianul care guvernează la moment, ajutîndu-1 să-şi îndeplinească
angajamentele competent din punct de vedere juridic, iar la necesitate să-
1 corecteze în interesul cauzei comune. Dacă această interrelaţie nu are
loc, atunci reprezentantul legii ori nu înţelege legătura logică dintre
politică şi drept, ori pesonal este interesat în încălcarea legii. în orice
condiţie el nu este considerat profesionist. Pentru limpezirea temei
noastre, ţinem să aducem definiţia unor noţiuni.
Politica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare
şi de conducere a unei comunităţi umane prin care se instituie, se menţine

101
şi se garantează o anumită ordine internă, se asigură securitatea externă15.
Activitatea politică include totalitatea acţiunilor orientate conform
unui anumit scop al personalităţii, societăţii sau anumitor grupuri în
realizarea intereselor proprii în privinţa puterii16. Dacă aceasta are loc în
baza normelor de drept, ea se consideră activitate legală, iar în afara lor -
ilegală.
Una dintre condiţiile de bază ale activităţii politice reuşite este
deţinerea unei culturi politice.
Cultura politică reprezintă un sistem de cunoştinţe, atitudini, în
raport cu valorile politice şi formele de participare la activitatea politică,
folosite pentru transpunerea acestor valori în viaţă17. Cultura politică are
două aspecte: static - sistemul de valori apreciate de societate, şi dinamic
- formele de participare a subiecţilor sistemului politic al societăţii la
viaţa politică. Valorile politice sunt: libertatea politică, democraţia,
drepturile politice, norma politică, procedura politică şi altele. Formele
de participare la activitatea politică: alegerile, activitatea parlamentară,
membru de partid şi altele.
Cultura politică poate fi de mai multe feluri în funcţie de subiecţii
vieţii politice. Astfel avem:
a) cultura politică a societăţii;
b) cultura politică a personalităţii;
c) cultura politică a unui grup.
Cultura politică a societăţii o formează sistemul de trăsături tipice,
care caracterizează conştiinţa şi comportamentul populaţiei. Cultura
politică a societăţii este dinamică, dezvoltîndu-se de la o generaţie la alta,
reacţionînd cu sensibilitate la toate schimbările din lumea înconjurătoare.
Cultura politică prezentă, fără echivoc, reflectă cultura politică
precedentă, tradiţiile, ideile, concepţiile ei şi legătura dintre anumite
instituţii social politice. Cu toate acestea, ea este implantantă în norme
reale ale practicii politice, apreciază capacitatea persoanei de a reevalua
trecutul, a aprecia prezentul şi a găsi soluţii, proiectând viitorul. Cultura
politică a personalităţii include reprezăntările de valoare ale persoanei
despre fenomenele politice şi transpunerea în practică a regulilor de
comportament ca subiect al puterii politice.
Cultura politică a personalităţii presupune trei aspecte de
manifestare:
— informaţional - acumularea cunoştinţelor despre politică;
— emoţional de motivaţie - transformarea cunoştinţelor despre

15Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/lnstituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1993, p.207.
16 Ibidem, p.ll.
17 Idem, p.65.
102
politică în anumite convingeri, motive valoroase de comportament (odată
cu înţelegerea semnificaţiei alegerilor, te convingi că trebuie să votezi,
indiferent în favoarea cui);
— comportamental (de acţiune) - capacitatea de a folosi
instrumentele politice sau comportamentul în mediul politic (ai aflat
importanţa alegerilor, eşti convins că trebuie să votezi, dar şi să ştii cum
se procedează în acest caz).
Menţionăm că toate aceste aspecte, doar în strînsă corelaţie, vor
demonstra cultura politică a personalităţii, faptul că ai formată o
reprezentare fundamentală despre viaţa politică, despre societate şi
despre lume în general. Este important ca cetăţenii să nu se izoleze de
viaţa politică a societăţii, dar să tindă să participe activ la ea, pentru ca
pluralismul părerilor să influenţeze politica de stat. Juristului care deţine
o cultură politică individuală îi revine rolul primordial în formarea
personalităţii democratice ce ar dezvolta societatea civilă.
în cultura politică a unui grup se pune accentul pe o categorie
aparte - juriştii, formînd subiectul de discuţie al paragrafului următor.
§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului
Cultura politică a juristului reprezintă cunoştinţe politice, capacităţi,
deprinderi, abilităţi, valori şi reguli de comportament implimentate în
practică ca subiect al puterii politice.
* Cultura politică a juristului are următorul conţinut:
- Conştiinţa politică alcătuită din totalitatea ideilor, valorilor,
orientărilor politice şi autodeterminarea politică (de dreapta, de stînga,
liberal sau centrist).
- Relaţiile politice - interdependenţă politică (colaborare,
confruntare, indiferenţă faţă de instituţiile statale), conflictul politic,
autoritatea politică, reputaţia politică.
Comportamentul politic - acţiuni politice (participarea la mitinguri,
demonstraţii, pichetări, greve), consecinţe politice, sancţiuni şi practici
politice.

Primul element formează aspectul teoretic al culturii politice, iar cel

de al doilea şi al treilea aspectele practice. Toate aceste elemente pot
forma cu desăvîrşire cultura politică a unui jurist, însă nu vor putea fi
asimilate fără alte trei etape ce formează structura culturii politice a
juristului:
a) acumularea cunoştinţelor despre politică, o informare largă despre
viaţa politică a societăţii, ideile şi valorile ei, legităţile de funcţionare a
sistemului poilitic, drepturile şi obligaţiile politice ale cetăţenilor,
strategia şi tactica dezvoltării politice a statului, programelor politice ale
partidelor şi mişcărilor de bază. La acestea am putea adăuga: cunoştinţele
103
politice nu trebuie acumulate doar în cadrul studierii cursului de
politologie la facultatea de drept, ele trebuie permanent perfecţionate în
corespundere cu evenimentele ce au loc în viaţa politică a statului
Republica Moldova;
b) abilitatea de a transpune informaţia politică într-o variantă proprie
de cultură politică, care concreşte cu regimul politic şi cultura societăţii,
formarea atitudinii faţă de structurile statale, stat, puterea publică şi
guvernare, conştientizarea valorilor politice, elaborarea unor direcţii
politice ferme. Dacă acestea se vor realiza, convingerile politice nu vor
putea fi destrămate sau impuse de alţii, iar în cazul unor convingeri
durabile vei putea să transmiţi şi celor cu care comunici o cultură politică
sănătoasă.
Transpunerea direcţiilor trasate prin participare politică sub diferite
forme şi comportament politic la sisteme concrete de relaţii politice, prin
capacitatea de a prevedea cosecinţele participării juristului la activitatea
politică. Referitor la comportamentul şi cultura politică ale juristului,
putem face o specificare. Juristul rămîne în limitele profesiei sale atunci
cînd asigură bazele constituţionale ale ordinii publice şi legislaţiei în
vigoare. Are dreptul să critice neajunsurile şi încălcările doar de pe
poziţia legii, folosind posibilităţi şi mijloace juridice. Poate să declare
criminale statul şi societatea, să discute crizele existente, caracterul
antisocial al puterii şi alte cazuri admise într-o societate democratică. Insă
acestea poate să le expună doar în limitele activităţii sale de politician, şi
nu în cadrul activităţii profesionale ca jurist.
Un jurist nu poate activa fără convingeri civile, el trebuie să fie un
patriot, să slujească societăţii, călăuzindu-se de lege, să fie convins de
necesitatea şi scopul comun al principiilor democratice ale statului de
drept. Fiecare jurist este purtătorul unei culturi politice individuale. Din
punct de vedere formal juristul poate fi obligat să se plaseze în afara
proceselor şi instituţiilor politice18. Astfel, Legea RM cu privire la
statutul judecătorului prevede în art. 8: „judecătorul nu poate să facă parte
din partide şi alte organizaţii social-politice sau să desfăşoare activităţi
cu caracter politic..."; Legea cu privire la poliţie19 în art.20 dispune „...în
cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor
asociaţii social-politice ale cetăţenilor"; Legea serviciului în organele
vamale20 în art.6, p.3, prevede: "In organele vamale este inadmisibilă
crearea de structuri ale partidelor, ale asociaţiilor obşteşti, inclusiv
religioase, cu excepţia sindicatelor."
însă ar fi nedemocratic să forţăm juristul să renunţe la concepţiile
politice şi părtinire politică în general, să nu participe la procesul politic

18 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ru\ 117-119 din 15.08.2002.

19 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17-19 din 31.01.2002
20 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 106-108 din 24.08.2000
54 104
sau să nu transpună în fapte viziunea sa politică.
Juriştii practicieni sunt creatorii politicii naţionale şi nu observatori
indiferenţi. Nimeni nu poate nega participarea juriştilor (deşi minimală)
la dezbaterea proiectelor de legi, care implică anumită atitudine politică.
Discutarea Constituţiei este şi ea un eveniment politic, deoarece
consfinţeşte norme ce reglementează nemijlocit raporturi de conducere
politică. Desemnarea unui sau altui partid prin vot este un indicator al
unei simpatii politice determinate. Toate acţiunile politice ale juriştilor
trebuie să fie legale, adică să corespundă legii. In procesul creaţiei
politice juriştii sunt implicaţi, împreună cu statul, prin organele sale
legislative, executive şi judecătoreşti. Statul stabileşte parametrii culturii
politice a juriştilor, elaborează norme, le determină comportamentul
politic, formele şi nivelul de participare la viaţa politică, formele şi
nivelul interdependenţei cu instituţiile societăţii civile, alţi subiecţi ai
procesului politic. Statul stabileşte şi adoptă simbolurile politice
naţionale, care sunt valori politice şi pe care juriştii sunt obligaţi să le
apere de orice tentativă de discreditare sau profanare.
Juriştii trebuie să se folosească cu pricepere de toate valorile politice
mondiale, principiile şi normele ce au găsit o reglementare în stat:
democraţia, pluralismul politic, transparenţa, drepturile şi libertăţile
politice. Ele sunt instrumentariul politic al lor. Juristul este în drept să
folosească toate formele şi instituţiile democraţiei - să participe la
conducerea treburilor de stat, nemijlocit sau prin reprezentanţi (la
referendum, alegeri, discutarea proiectelor de legi), la formarea
sistemului de organe centrale şi locale ale statului (fără a recurge la abuz
de putere), la protecţia şi garantarea drepturilor şi libertăţilor politice ale
cetăţenilor consfinţite în Constituţie. Capacitatea juristului de a se folosi
de principiul transparenţei înseamnă nu doar realizarea drepturilor
constituţionale ale cetăţeanului, ci şi a obligaţiei, ca persoana cu funcţie
de răspundere să contribuie la stabilirea deplină a schimbului
informaţional dintre stat şi societatea civilă.
In concluzie, menţionăm că cultura politică individuală este
condiţionată de posibilităţile profesionale, fixate în legi, şi de factorii
sociali, istorici şi personali.

§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului este un fenomen alcătuit din mai multe
componente, deoarece credem că ar fi incorect să reducem cultura
politică a lui exlusiv la atitudinea juristului faţă de stat, partide, mişcări
social politice, metode de conducere. Acestea sunt:
a) reprezentările despre lumea înconjurătoare;
b) atitudinea faţă de putere;
c) atitudinea faţă de fenomenele politice.
Reprezentările conceptuale despre lume sunt determinate de105 alegerea
poziţiei politice, reieşind din valorile preferate - individuale sau
colective, religioase sau ateiste, naţionale sau internaţionale, conflictuale
sau consensuale, practice sau idealiste. Fără îndoială, acest component al
culturii depinde de cultura generală a juristului şi cultura generală a
societăţii. Poţi fi un individualist sau idealist, un naţionalist sau
internaţionalist, totul depinde de nivelul de educaţie, instruire şi mediului
social în care vieţuieşti. Juristul trebuie să adopte o poziţie sau alta astfel
încît să nu încalce obligaţiile profesionale, el trebuie în mod practic să
urmărească indicaţiile legii, să apere reprezentanţii oricăror partide şi
mişcări politice cu aceeaşi atitudine21.
Atitudinea juristului faţă de putere ca faţă de centrul de conducere
are specificul său, dictat de cunoştinţele sale profesional juridice şi de
poziţia de serviciu. Spre deosebire de lucrătorul sferei nejuridice, juristul
îşi formează concepţia proprie despre putere, capacităţile şi limitele ei în
elaborarea legilor, aplicarea lor în baza unor cunoştinţe mai vaste decît
primul. Apoi în această bază profesional juridică, el îşi elaborează o
atitudine faţă de putere ca simplu cetăţean. Ca cetăţean el devine subiect
cu drepturi depline al politicii care poate să activeze după preferinţele
proprii.
Este important de subliniat că pentru jurist, inclusiv în viaţa politică,
principial devine faptul formării în conştiinţa sa a atitudinii faţă de
conceptul „stat - persoană"82.
Ea poate să ia o atitudine umană, cînd reuşita unui stat este legată de
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi cetăţeanului sau una
statală, atunci cînd este reflectat monopolul intereselor statului,
prioritatea lor faţă de interesele persoanei.
Această atitudine conceptuală devine cu atît mai importantă, cu cît
prevalează mai mult simpatiile partinice sau politice de grup ale
juristului. Ea determină atitudinea faţă de stat, legi, drept, putere,
programe de partid şi de alte fenomene politice. Juristul trebuie să se
conducă de principiul parităţii, echilibrului, coordonării intereselor
statului cu cele ale persoanei în activitatea sa practică. Fiind
reprezentantul oficial al statului, juristul practician, pe de o parte, este
adeptul intereselor lui, iar pe de altă parte, apărător al drepturilor şi
libertăţilor persoanei. în cazul unui profesionist, pe prim plan sunt puse
obligaţiile profesionale.
Uneori, însă, atitudinea faţă de putere intră în conflict cu obligaţiile
profesionale de serviciu. în acest caz trebuie să facă alegere între cariera
politică şi cea de serviciu. Prima poate fi aleasă doar atunci cînd juristul
are un activism politic dezvoltat.

21 OfcycoB A.C., yM3.con., c.108. 106

 Atitudinea juristului faţă de diferite fenomene politice: politica
statală, legăturile interstatale, atitudinea faţă de sine ca subiect al puterii
politice. Aceasta presupune includerea reală a juristului în toate treburile
obşteşti şi publice, depăşirea conflictului dintre interesele generale şi cele
personale, ridicarea activismului în toate sferele vieţii sociale.
Cu toate acestea, juristul nu are teamă pentru schimbarea politicii
statului. Conducîndu-se după legi, el este obligat să ia o atitudine
tolerantă faţă de orice politică statală.
La fiecare dintre aceste niveluri ale culturii politice a juristului se
formează anumite orientări de valoare, ce influenţează formele şi
diversitatea comportamentului politic al său. El poate fi conservator sau
progresiv. Important rămîne faptul că cultura politică a juristului să fie
orientată asupra valorii personalităţii, inviolabilitatea şi garantarea
drepturilor ei civile, iar formele de activitate politică, care-i reflectă
reprezentările, să fie legale.
Cultura politică a juriştilor practicieni este capabilă să cimenteze
cultura societăţii, să influenţeze stabilitatea politică în stat, să cimenteze
puterea, ordinea şi condiţiile de adoptare şi realizare a deciziilor,
legitimitatea sistemului, măsura legală de aplicare a forţei din partea unui
aparat de stat represiv.

107
 CULTURA ETICĂ A JURISTULUI
§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului § 2. Codul
etic profesional al juristului § 3. Secretul
profesional al juristului § 4. Jurămîntul juristului
§ 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului.
§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului
Cultura etică ocupă un loc central în cultura personală a juristului.
Acest fapt este condiţionat de caracterul activităţii sale, ea fiind legată de
asigurarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, îndeplinirea obligaţiilor ei
în faţa societăţii, statului, care la rîndul lor înaintează faţă de jurişti
cerinţe etico-moral înalte. Cu atît mai importantă este cultura etică în
condiţiile transformărilor democratice în ţară, în forţele armate, în
organele de ocrotire a normelor de drept. Fiecare jurist, individual trebuie
să aleagă căile de formare a culturii sale etice.
Etica profesională prezintă totalitatea principiilor, cerinţelor şi
normelor morale, calităţi personale, reflectări ale conştiinţei morale,
specifice relaţiilor dintre oamenii ce practică un anumit tip de activitate
şi importante pentru exercitarea funcţiilor profesionale, transformîndu-
se într-un fel de cod moral de comportament88. Astfel, cultura etică
devine parte componentă a eticii profesionale şi se atribuie la o grupă de
persoane ce desfăşoară aceeaşi activitate profesională, în cazul nostru -
grupul juriştilor. Pornind de la aceasta, constatăm că pentru un
politician, pe primul loc, stă cultura politică, pentru un economist - cea
economică, pentru jurist - cea juridică. Dar, fără îndoială, pentru toţi,
elementul esenţial al culturii profesionale şi generale îl formează cultura
etică.
Cultura etică caracterizează personalitatea omului din punctul de
vedere al dezvoltării lui morale integrale, a conştiinţei şi conduitei,
precum şi totalitatea calităţilor morale, atribuite unei societăţi, clase,
profesiuni ce determină nivelul lor de conştiinţă şi conduită morală22. Ea
include cunoştinţe, senzaţii şi convingeri morale, necesităţi, calităţi şi
deprinderi de conduită morale, norme de etică, toate fiind manifestate în
relaţiile cu alţi oameni. Spre deosebire de cultura politică prin care
persoana îşi manifestă atitudinea faţă de organizarea statală, partide,
mişcări sau cultura estetică care se distinge prin atitudinea faţă de natură,
societate, om, artă din punctul de vedere al frumosului, cultura etică se
realizează doar în relaţiile cu alţi oameni, în comunicarea cotidiană,
ba/.îndu-se pe aşa valori morale ca: binele, datoria, cinstea, conştiinţa,

59 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.298. 108

dreptatea.
Analizînd cele expuse mai sus, deducem că cultura etică a juristului
prezintă un sistem de calităţi morale (exprimate în norme şi principii),
care s-au format ca rezultat al cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor
juristului, reflectînd în conduita sa morală armonia dintre convingerile
interne şi manifestările externe23.
Cultura etică a juristului are următorul conţinut:
a) conştiinţa morală, care include cunoştinţe etice, reprezentări şi
idealuri, principii şi norme, necesităţi morale. Acest element se formează
atît cu ajutorul instituţiilor corespunzătoare de stat sau obşteşti (grădiniţă,
şcoală, facultate, colectiv de lucru) cît şi prin propriile străduinţe.
Conştiinţa morală poate controla şi orienta, stăpîni emoţiile şi
sentimentele morale ale persoanei.
Cunoştinţele etice reprezintă informaţii despre morală, conţinutul şi
structura ei. Principiile şi reprezentările sunt rezultatul conştientizării
noţiunilor de bine şi rău, datorie, cinste şi demnitate. Idealul moral se
manifestă prin personificarea de către jurist a unei stări, activizînd toate
sentimentele morale. Necesităţile morale se formează în urma activităţii
gîndirii şi inimii, transformîndu-se într-un mecanism de trecere de la
conştient la comportament. Necesitatea exprimă tendinţa permanentă a
juristului de a-şi face conştiincios şi fără profit datoria obştească şi de
serviciu, respectînd cerinţele moralei obşteşti şi ale eticii profesionale.
Cu cît nivelul necesităţilor morale este mai înalt, cu atît este mai înalt
nivelul calităţilor morale. Toate acestea ţin de aspectul teoretic sau
raţional. Insă conştiinţa morală impune şi un aspect psihologic sau
sentimental. El include un spectru larg de emoţii, sentimente, simpatii,
antipatii, reprezentări despre moral şi imoral, obiceiuri, norme morale.
Acestea se formează şi se consolidează în procesul experienţei de viaţă.
Cultura emoţiilor vorbeşte despre educaţia morală a persoanei. în
literatura de specialitate24 există mai multe clasificări ale sentimentelor,
însă pentru un jurist au valoare cu preponderenţă sentimentele moral-
politice, ele fiind cele mai durabile şi rezistente la influenţa factorilor
externi. Acestea simt: patriotismul, solidaritatea, demnitatea şi mîndria
naţională, internaţionalismul. Ultima calitate reclamă din partea unui
jurist respectul faţă de alte popoare, toleranţă faţă de diferitele etnii şi
naţionalităţi. Aşadar, în baza celor menţionate distingem calităţile
inerente unui jurist:
— atitudinea faţă de patrie, popor, cultură şi limbă (patriotismul,
mîndria naţională, internaţionalismul);

23Скакун О.Ф.,, указ.соч., с.312.

24Афанасьев О.В., Пищелко А.В.,, указ.соч., с.63; Красникова Е.А., указ.соч., с.167; Этика
сотрудников правоохранительных органов,, указ.соч., с.302. 109
 — calităţi morale propriu-zise (onestitate, corectitudine, modestie,
simţul demnităţii, comportamentul;
— calităţile manifestate în situaţii de limită: curaj, bărbăţie, vigilenţă,
disciplină, cumpătare. Activitatea juridică este imposibilă fără aceste
calităţi;
— cultura comunicării atît la serviciu, cît şi în afara acestuia. Faţă de
jurişti societatea înaintează cele mai dure cerinţe. Tot ce se poate ierta
mult sau mai puţin oricărei alte profesii, niciodată nu i se va ierta unui
jurist.
b) relaţiile morale. Esenţa relaţiilor morale o formează legătura
specifică dintre conştiinţa morală şi conduita morală. Iniţial acestea nasc
în conştiinţă, manifestîndu-se apoi în comportament. Toate relaţiile
morale pot fi clasificate după conţinut, formă şi tipul de legătură dintre
oameni25.
După conţinut, există relaţii morale stabilite în procesul activităţii
economice, juridice, politice, profesionale ş.a. în toate cazurile ele
reflectă latura morală a relaţiei - cinstea, onoarea, demnitatea
profesională ş.a.
După formă, relaţiile morale se manifestă în funcţie de caracterul
cerinţei morale înaintate faţă de jurist - generală sau concretă. Ca răspuns
acesta ia atitudinea respectivă: de datorie, de mîndrie, de onoare sau
invers.
c) In funcţie de tipul de legătură dintre oameni, relaţia morală
presupune minimum o legătură bilaterală (deşi în realitate ele pot fi mai
multe). Activitatea juridică presupune relaţia: jurist - client, jurist -
bănuit, jurist - pătimit, jurist - martor, jurist - coleg. conduita morală, ca
indicator obiectiv al calităţilor morale, a chipului moral al unei
personalităţi. Ea se manifestă prin semnificaţia morală a faptelor
săvîrşite.
Interdependenţa acestor elemente justifică numirea juristului ca
purtător al unei culturi etice înalte. Cultura etică presupune atît
respectarea normelor şi principiilor morale în procesul îndeplinirii
obligaţiilor profesionale, cît şi implementarea lor în practică, evitarea
greşelilor şi a deformărilor profesional-morale26. Un jurist va încerca
satisfacţia morală din activitatea sa numai atunci cînd va acţiona
profesionist, în conformitate cu principiile şi normele morale.
In practică, nu putem vorbi despre principii şi norme moral specifice
doar unei anumite profesii sau specialităţi: ale judecătorilor, procurorilor,
ofiţerilor de urmărire penală, avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici
etc. Cînd într-un stat sunt elaborate şi adoptate coduri deontologice care

25Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.312.

26Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и проблемы правовой этики,
Тверь, 2000, с.36. 110
conţin norme de comportament al avocaţilor, judecătorilor,
anchetatorilor, notarilor, atunci conţinutul prescripţiilor generale şi
profesionale se referă la cultura lor etică. Referindu-ne la Republica
Moldova, considerăm că normele noastre deontologice trebuie
conformate standardelor deontologice internaţionale, fără a fi neglijate
particularităţile sistemului naţional al statului.
Generalizînd materialul cercetat, aducem pe scurt structura culturii
etice a juristului27:
1) prezenţa cunoştinţelor etice, sentimente, necesităţi;
2) transformarea cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor etice în
convingeri morale, deprinderi de a aprecia moralitatea conduitei străine;
3) buna pregătire de a acţiona conform cunoştinţelor şi convingerilor
etice, adică de a acţiona moral.
De nivelul culturii etice a juristului depinde îndeplinirea calitativă şi
eficientă a obligaţiilor, respectînd demnitatea, onoarea, reputaţia de
serviciu a persoanei, căreia i se acordă ajutor juridic; autoritatea juristului
şi a colegilor, precum şi a profesiei juridice la general. Regula etică de
bază este: faci pentru client tot ce nu interzice legea, tot ce ar fi putut să
facă el însuşi pentru sine, dacă ar fi avut cunoştinţele necesare şi
capacităţile, specifice unui jurist specialist.
Cultura etică a juristului se manifestă atît în atitudinea lui faţă de
activitatea sa profesională şi rezultatele obţinute, cît şi în atitudinea
faţă de colegii de lucru, un loc aparte revenind relaţiilor cu clientul,
inculpatul, bănuitul, pătimitul, martorul şi cu alte persoane în cazul
unui proces juridic. Ultimii se află într-o situaţie de subordonare faţă
de jurist, de aceea atitudinea trebuie să fie binevoitoare şi corectă.
încălcarea normelor etice în activitatea juristului atrage după sine
răspunderea prevăzută în codurile deontologice. Cu părere de rău,
Republica Moldova a mers pe calea reglementării şi pedepsirii
lucrătorilor sferei juridice prin legi şi alte acte normative. însă ar fi
mult mai eficient de stabilit un mecanism de tragere la răspundere a
juriştilor în baza unui cod deontologic. Acest cod va sancţiona doar
încălcările normelor etice, apelînd la conştiinţa morală. Dacă la acest
nivel se va stabili o ordine, atunci la nivel normativ nu vor apărea
devieri.
Şi, în sfîrşit, concluzionăm că totalitatea cerinţelor ce
caracterizează cultura etică a juriştilor trebuie cu siguranţă să fie
aplicate în practica profesională. Un jurist în general trebuie să
întruchipeze bunătatea, dreptatea, legalitatea şi alte calităţi omeneşti
de valoare.

27 Скакун О.Ф., указ.соч., с.314. 111

§ 2. Codul etic profesional al juristului
In literatură ştiinţifică din domeniu se menţionează că
deontologia face lanţul dintre domeniul dreptului şi cel al eticului,
adică, pe de o parte, ea cuprinde o serie de reguli şi principii cerute
de exercitarea unei anumite profesii—domenii dreptului, iar pe de
altă parte, aceste principii şi norme simt puternic impregnate moral—
domeniul eticului95.
O astfel de colaborare cu „juridicul" înlesneşte înţelegerea
elaborării unor coduri deontologice în limitele acestora. Acesta poate
funcţiona alături de alte acte normative interne şi reglementări
internaţionale. Dar, după cum am mai spus, intr-un cod deontologic
normativitatea nu ţine exclusiv de domeniul juridicului, ci şi al
eticului, adică include şi criteriul modelului a ceea ce este demn de
ales, de urmat, de făptuit. Reieşind din aceasta, specificul codului etic
ţine de faptul că acesta trebuie să cuprindă doar nome etice, morale,
ce nu sînt cuprinse de actele normative. Aprobarea lor de către
asociaţiile de jurişti conferă acestora o norma tivita te, adică orice
abatere de la normele codului trebuie pedepsită. Pedepsele şi
mecanismul de aplicare a lor vor fi stabilite în cod. La moment se
propime ca mecanismul de punere în aplicare a codurilor etice să fie
făcut de un oficiu naţional sau un consilier al eticii96. Acesta ar putea
fi un colaborator al departamentului de cadre, oferind îndrumări şi
explicaţii pe probleme de etică, ar putea conduce o investigaţie
independentă în privinţa unei încălcări a normelor etice. In I această
privinţă Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova a stabilit
Comisia pentru etică şi disciplină, care este aleasa în componenţa a
cel puţin 15 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani.

Comisia pentru etica şi disciplină: examinează cazurile de

încălcare de către avocaţi a normelor Codului deontologic al
avocatului; intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi
adoptă deciziile corespunzătoare; înaintează demersuri privind
retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat.

într-un cod de deontologie datoria se află în strînsă legătură cu

virtutea, înţelepciunea, autocontrolul, colaborarea, recunoştinţa,
loialitatea, principiul bunăvoinţei, respectul de sine şi reciproc,
principiul dreptăţii, justiţiei, solidarităţii, consensului, echilibrului.
Toate acestea orientează comportamentul, implicînd în aceasta
conştiinţa morală.

112
 Prescripţiile deontologice influenţează convingerile, deciziile,
conştiinţa pentru binele activităţii desfăşurate, pentru asigurarea
funcţionării armonioase a interesului de serviciu cu cel personal, a
eficacităţii economice, a respectului faţă de valorile umane28.
Un cod de deontologie cuprinde atît reglementări juridice cît şi
etice, principiu de bază rămînînd grija pentru persoana umană, pentru
demnitatea ei. Cu referire la profesiunea juridică, normele
profesionale cuprinse într-un cod deontologic au menirea de a servi
la:
— orientarea juriştilor;
— realizarea unui ghid de evaluare;
— îndrumarea activităţii;
— constituirea unui sistem pentru ridicarea nivelului profesional.
Concluzionînd, menţionăm că prin cod deontologic al juriştilor
se
înţelege ansamblul principiilor morale care îndrumează conduita
juriştilor, stau la baza activităţii lui şi servesc drept orientare
metodologică. Nu putem aduce o caracterizare exhaustivă a tuturor
principiilor morale ale juristului, mai ales că fiecare personalitate
este unică şi le poate întruni într-o măsură mai mare sau mai mică.
Ln general, codul deontologic conţine următoarele principii:
Respectarea principiului supremaţiei legii şi a dreptului. Aceasta
înseamnă că juristul conştientizează misiunea sa de a sluji dreptului
şi legii. El este obligat să se călăuzească de concepţiile în
conformitate cu care legea în stat este dreaptă, justă şi necesită să fie
executată, chiar dacă ea nu corespunde, după părerea lui, ideilor
statului de drept. Prin executare, juristul combate anarhia,
nihilismul, devenind apărător al legii. Astfel, art.5 din Legea pricind
organizarea judecătorească29 prevede, „Justiţia se înfăptuieşte în
numele legii numai de instanţele judecătoreşti". Respectiv, acest
principiu şi-a găsit reflectarea şi în Codul eticii profesionale a
judecătorului. Regula doi: „Judecătorul respectă şi aplică corect
legea, întotdeauna acţionează în aşa mod ca să nu încalce principiile
de înfăptuire a justiţiei"30.
2) Atitudinea umană faţă de om, adică atitudinea faţă de viaţă şi
sănătate, onoare şi demnitate ca valori sociale supreme. Conştientizarea
de către jurist a rolului său de reprezentant al statului, care asigură
condiţii de înfăptuire reală a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale

28Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy

International - Moldova, op.cit., p.141.
29 Publicată în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova nr. 58 din 19.10.1995.
30 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.
113
ale cetăţeanului şi persoanei. Diploma şi atestarea nu sunt suficiente
pentru autorealizarea în sfera juridică. Munca cu oamenii antrenează şi
o atitudine grijulie faţă de ei, o comunicare ce să inspire încredere,
astfel încît oamenii să aprecieze nu doar un executor al rolului
profesional, ci şi persoana cu calităţile pozitive şi negative. Fiecare
subiect care comunică cu procurorul, ofiţerul de urmărire penală,
judecătorul, avocatul aşteaptă de la aceştia atît o îndeplinire calificată a
îndatoririlor, cît şi o atitudine respectuoasă: fie infractor, fie un martor.
Juristul nu trebuie să-şi piardă nici cumpătul. Doar în asemenea condiţii
apare respectul reciproc, se formează o atmosferă de încredere în
societate, care asigură reuşita lucrului juridic. Gîndirea birocratică a
unor jurişti provoacă o daună considerabilă relaţiei jurist —client. Se
formează piedici artificiale în calea realizării drepturilor persoanei. De
exemplu, în cazul poliţiei aceasta se manifestă prin refuzul de a
înregistra infracţiunile, chiar dacă sînt aduse motive foarte întemeiate
din partea reclamanţilor, iar în cazul judecătorilor - prin tărăgănarea
examinării cazurilor, făcînd trimiteri la nişte circumstanţe neprincipiale.
Eliminarea acestor momente negative se poate face doar prin
restabilirea situaţiei iniţiale - organele de drept sunt garanţii siguri ai
dreptăţii. Omul sfinţeşte locul. Cu referinţă la practica Republicii
Moldova, Codul de etică profesională a judecătorilor, în regula 18,
prevede: „Judecătorul, exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va leza onoarea,
demnitatea şi drepturile omului..."31. Aici se cuvine să subliniem
primatul responsabilităţii faţă de persoanele cu care intră în contact,
prin fiece activitate promovînd conceptul omului şi respectarea
principiului umanismilui.
3) Corectitudinea este principiul care indică nivelul înalt
ce însoţeşte îndeplinirea tribuţiilor profesionale. Ea se
manifestă prin toate mijloacele care nu contravin moralei
şi dreptului folosite de către jurist în activitatea sa.
Judecătorul trebuie, de exemplu, să se abţină de la
comentarii publice asupra hotărîrilor judecătoreşti
definitive sau asupra cauzei care se află pe rol (regula 22
din Codul judecătorilor). Judecătorul se comportă amabil
şi corect cu toţi (regula 29). Acest principiu se bazează pe
alte calităţi ale persoanei, cum sînt: încrederea,
compătimirea, onoarea şi sinceritatea32.
4) încrederea înseamnă atitudinea persoanei faţă
de acţiunile altei persoane, faţă de sine şi se bazează pe
dreptate, bunăvoinţă, sinceritate, încrederea dintre colegi

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.

31

72
32 Carmen Cozma, op.cit., p.147. 114
conduce la rezultate pozitive în serviciu, la sporirea
eficacităţii lucrului colectiv.
5) Compătimirea presupune înţelegerea trăirilor
altei persoane. Se manifestă prin acordarea susţinerii
morale şi dispunerea de a o ajuta. Cu toate că legea
obligă juristul să acţioneze raţional, morala îl sileşte să
fie atent cu bunurile, în cazul percheziţiei, să
compătimească bănuitul pentru a dobîndi informaţia
respectivă, să nu fie agresiv, grosolan, impulsiv sau să
constrîngă clientul. Aceasta îl va ajuta să aleagă mai
uşor măsura de pedeapsă, prescrisă de lege. De
exemplu, „Procurorul exercitînd atribuţiile, trebuie să
fie calm, oficial, politicos şi tolerant" (regula 15) -
regulă prevăzută în Codul deontologic al procurorilor.
6) Onoarea presupune principialitate, încredere în
obligaţiile asumate, convingerea subiectivă în justeţea
muncii efectuate, sinceritate faţă de sine şi de alţii,
recunoaşterea drepturilor altor persoane. Această
calitate determină comportamentul juristului în toate
cazurile de comunicare cu clientul: asigurînd
securitatea sa şi a familiei sale, creînd tuturor condiţii
pentru apărare, ducînd lucrul pînă la capăt. Onoarea în
mod normal este legată de sinceritate - calitate
intrinsecă juristului, care se manifestă prin a spune
adevărul, a nu ascunde realitatea obiectivă, a nu leza
interesele cetăţeanului şi ale statului. Specificăm la
acest capitol că există anumite tipuri de activitate
juridică care necesită anumite exerciţii în cadrul
acestui principiu - justificate şi permise:
dezinformarea infractorului, a altor participanţi,
tăinuirea informaţiei în scopul rezolvării cazului.
Aşadar, onoarea profesională a juristului presupune:
— desăvîrşire profesională;
— promovarea stimei;
— respectarea persoanei ca valoare fundamentală;
— comportament de deschidere, de comunicare;
— respectarea adevărului;
— corectitudinea modalităţilor şi acurateţea mijloacelor de
acţiune;
— păstrarea secretului profesional;
— desfăşurarea activităţii bazate pe înţelegere şi nu
pe constrângere.
7) îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor este o calitate ce
115
presupune nu doar competenţă, ci şi consacrarea deplină a forţelor şi
capacităţilor, concentrarea tuturor puterilor pentru îndeplinirea datoriei
profesionale în termene foarte scurte. Punctualitatea este o calitate
prevăzută în toate codurile deontologice prezente pînă la moment în
Republica Moldova33.
Cu referire la Republica Moldova putem menţiona că, la moment, s-
a adoptat Codul de etică profesională a judecătorilor, care stabileşte în 30
de reguli doar standarde generale privind comportamentul judecătorilor
în executarea atribuţiilor de serviciu, comportamentul lor în afara
exercitării atribuţiilor de serviciu, precum şi asigurarea independenţei lor.
Principiile etice şi reglementarea fundamentală a conduitei profesionale,
condiţiile de angajare şi sancţiunile sunt prevăzute în legislaţie.
Procurorii au un cod deontologic care reglementează prea general şi
vag conduita lor. Nu putem spune că legislaţia în vigoare este mai
desăvîrşită la acest capitol. Cu atît mai mult cu cît codurile deontologice
sunt aprobate de toţi reprezentanţii profesiei de comun acord şi nu prin
Hotărîrea Colegiului Procuraturii.
Notariatul, în virtutea acordării serviciilor publice, au un cod
deontologic care prevede principiile de bază şi standardele directoare de
conduită în relaţiile cu alţi notari, cu structurile lor organizaţionale, cu
autorităţile statelor şi persoanele juridice. Legea cu privire la notariat, pe
lîngă răspunderea morală, stipulează şi sancţiunile disciplinare.
Pentru avocaţi, la Congresul Avocaţilor, s-a stabilit un Cod
deontologic al avocaţilor Baroului din Republica Moldova, care
reglementează în exclusivitate latura morală a activităţii avocatului.
Codul dat corespunde standardelor internaţionale şi este un exemplu
pentru celelalte domenii ale sferei juridice.
Pentru alte oficialităţi publice, inclusiv administraţia vamală, fiscală,
securitatea naţională, poliţia, actele normative servesc material
îndrumător fundamenta] privind conduita profesională. Dacă există
documente de uz intern, ele sunt incomplete, ineficiente sau aplicate în
măsură limitată. în concluzie, menţionăm că sectorul juridic din Moldova
are urgent nevoie de coduri de conduită, ca documente completând cadrul
legal în materie.
Codurile de conduită trebuie să fie disponibile imediat la recrutarea
noului personal şi incluse în programele iniţiale de instruire, mai multe
îndrumare şi explicaţii trebuie să fie furnizate asupra modului de aplicare
a lor în practică.

116
117
 Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI
§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura
estetică a juristului § 2. Formele de
manifestare a culturii estetice a
juristului § 3. Forma exterioară a
juristului § 4. Estetica organizării
locului de muncă
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de
oformarea documentelor juridice § 6.Eticheta
de serviciu a juristului
§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului
Estetica este ştiinţa care studiază legităţile şi
categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de
creare a frumosului, în estetică se deosebesc două
curente:
1) filozofia frumosului - aprecierea şi înţelegerea
frumosului sub toate formele lui de exprimare;
2) filozofia creaţiei - activitatea oamenilor în domeniul artistic.
Atît filozofia frumosului, cît şi cea a creaţiei îşi au
aplicare în activitatea profesională a juriştilor.
Activitatea juridică este întotdeauna la vedere.
Societatea se orientează la ea ca la un mijloc de realizare
a justiţiei, libertăţii şi garantarea răspunderii tuturor
cetăţenilor pentru faptele lor.
Din considerentul că publicul este destul de sensibil
faţă de autorităţile publice, acţiunile juristului trebuie să
fie estetice, adică să corespundă cerinţelor înaintate de
valorile societăţii contemporane. Ele vor fi în general
aprobate sau recunoscute doar în cazul în care se vor
apropia la maximum de ideal.
Fără îndoială, orice fenomen din practica juridică
trebuie să corespundă anumitor standarde profesionale,
elaborate de înşişi juriştii, însă pe lîngă faptul că
acţiunile juristului trebuie să corespundă cerinţelor
politice, etice, juridice, psihologice, mai trebuie ca ele să
fie realizate după legile frumosului.
O decizie sau faptă „urîtă" este inadmisibilă, chiar
din punct de vedere funcţional.
în literatura de specialitate se distingă trei categorii
estetice care au legătură nemijlocită cu activitatea
juriştilor, şi anume: categoria frumosului, sublimului,
118
 eroicului34.
Frumosul în practica juridică presupune armonie,
proporţionalitate, simetrie, care contribuie la stabilirea
ordinii sociale, a bunăstării ca valoari sociale
importante. S-ar părea că acţiunile legale sunt şi
estetice, însă nu este chiar aşa. Atît norma juridică, cit
şi cea estetică necesită executare în mod creativ, cu
rezultat eficient, de către un subiect concret. Dacă
acesta din urmă nu are simţul estetic dezvoltat,
rezultatul activităţii sale va fi formal, dogmatic.
Astfel frumosul în activitatea juridică se prezintă ca
rezultat al creaţiei, al culturii omeneşti înalte, al unei
sinteze dintre morală şi normă juridică.
Sublimul este categoria estetică care reflectă
calităţile realităţii, caracterizîndu-i importanţa socială
pozitivă (sublimul tinde să ajungă la un grad suprem
de perfecţionare).
Activitatea juridică şi normele juridice, după natura
lor, sunt atribuite la fenomenele sublime. Sublimul
este mîndria omului, care a depăşit frica în faţa
înfrîngerii, obţinînd credinţa în survenirea rezultatului
pozitiv al cazului. Procurorul care susţine învinuirea în
numele statului, avocatul care apără vinovaţii
întotdeauna luptă pentru dreptate. în acest caz
sublimul, nobilul îi ajută în acţiuni, conducîndu-se de
idealuri şi sentimente sociale. Sublimul în instituirea
dreptăţii ajută juristul să depăşească frica în situaţii
periculoase, care sunt multiple în activitatea de
ocrotire a normelor de drept.
Eroismul este criteriul ce presupune valoarea
estetică a perfecţiunii, reflectată în lupta pentru
idealuri social importante.
Pentru activitatea juridică, cazurile de eroism nu
sunt rarităţi, infractorul este întotdeauna agresiv şi
merge pînă la capăt, devenind un pericol atît pentru
societate, cît şi pentru colaboratorul organului de
drept.
însă eroismul presupune nu doar lupta cu infractorii, ci şi
lupta permanentă cu reprezentanţii puterii, care constrîng

119
juriştii să încalce legea. Trebuie să ai destul curaj,
reţinere şi forţe morale, devotament faţă de lucru, simţul
înalt al colectivismului şi responsabilităţi pentru
eventualele consecinţe, pentru a lupta cu „presiunile
efectuate prin telefon"35. Eroismul şi curajul profesiei
juridice la moment dobîndesc alte dimensiuni prin
tentativa de a se opune mafiei şi criminalităţii organizate.
Toate aceste categorii formează cultura estetică a
juristului, care cuprinde un sistem de sentimente,
cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi estetice, reflectînd
nivelul perceperii şi asimilării frumosului în procesul
îndeplinirii atribuţiilor profesionale. Conţinutul culturii
estetice presupune:
— cunoştinţe estetice care se manifestă prin idei,
orientări, sentimente, gusturi estetice. Aceasta devine
factorul principal în formarea educaţiei estetice a unui
jurist care acţionează în mod individual, iar acţiunile
poartă un caracter uman, binevoitor, manierele şi forma
exterioară fiind dictate de un gust estetic fin;
— relaţiile estetice reprezintă conflictul, autoritatea,
reputaţia, interdependenţa estetică, acestea fiind prezente
în activitatea juristului şi reflectînd estetismul ideilor şi
orientărilor sale, fapt ce-i conferă un statut separat de
ceilalţi colegi;
— comportamentul estetic prevede faptele estetice,
consecinţele suportate, practica estetică acumulată.
Astfel se manifestă şi comportamentul concret al fiecărui
jurist legat de frumos, creaţie şi artă.
Cultura estetică presupune o anumită structură:
1) primul pas în formarea culturii estetice este
acumularea cunoştinţelor estetice despre cultură, poezie,
artă, pictură, despre frumosul fenomenelor din natură şi
al evenimentelor din viaţă şi activitatea profesională;
2) următorul pas necesită transformarea
cunoştinţelor acumulate în convingeri estetice, în
capacitatea de a asimila şi a aprecia estetic operele de
artă, datoria profesională. A.P. Ocusov menţionează:
"Pentru un jurist este foarte importantă cunoaşterea,
înţelegerea şi aprecierea operelor de artă pentru a le
putea deosebi de cele falsificate, deoarece aceasta i-ar

35 OKVCOB A. n., yKa3.coM., c.177. 120

permite să-şi exercite eficient funcţiile"36.
3) ultimul pas îl constituie pregătirea juristului
pentru a lua parte la crearea frumosului, capacitatea de
a-şi putea organiza „frumos" lucrul, de a comunica cu
colegii şi clienţii în conformitate cu cunoştinţele şi
convingerile estetice acumulate (eticheta conduitei, a
vorbirii, a vestimentaţiei, a cabinetului de lucru, a
documentelor perfectate s.a.).
Cultura estetică a juristului este rezultatul educaţiei sale moral estetice,
chemată să asigure: îmbogăţirea lumii spirituale a lui, dezvoltarea
simţului frumosului, ce ar ajuta la îndeplinirea normelor deontologiei
juridice. Cultura estetică îşi află ecou în atitudinea juristului faţa de sine,
profesie, colegi şi clienţi.
în aşa fel cultura estetică denotă capacitatea juristului de a simţi
armonia relaţiilor sociale, de a aprecia valorile, de a alege cea mai corectă
soluţie practică, întru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei.
In manifestările concrete, cultura estetică devine o trăsătură
indispensabilă a întregului proces de ocrotire a normelor de drept,
aflîndu-şi exprimare în diferite sfere ale esteticii juridice.
Cultura estetică are două laturi: externă şi internă.
Latura internă reprezintă universul lăuntric al omului, ce
caracterizează juristul ca persoană (de exemplu, gustul).
Latura externă cuprinde formele de manifestare exterioare.
§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului
Formele de manifestare a culturii estetice a juristului se constituie din
elementele exterioare ale culturii condiţionate de simţul estetic al
juristului, ce se exprimă prin următoarele forme exterioare:
1) maniera de comportament;
2) cultura vorbirii;
3) cultura convorbirilor telefonice;
4) cultura aspectului exterior;
5) cultura organizării locului de lucru;
6) cultura juridică a întocmirii documentelor.
Maniera de comportament joacă un Toi important în aprecierea
culturii estetice a juristului. Aceasta ţine de specificul psihofiziologic al
personalităţii şi este o formă neverbală de comunicare. Limbajul
comunicării este o componentă vitală a contactului ce are loc între
oameni. Mesajele neverbale le amplifică pe cele verbale ori le contrazic.
Cînd comunicarea verbală şi cea neverbală se află în contradicţie, este
mai bine să luăm în consideraţie conţinutul mesajului neverbal, deoarece
oamenii pot ţine sub control ceea ce spun „neverbal"125. Comunicăm
neverbal chiar prin simpla prezenţă (cum arătăm) sau prin lucrurile din
jurul nostru (cum le alegem şi cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără

36 OKycoB A. n, ym3.coM., c.179. 121

să vrem sau să ne dăm seama, de aceea este imposibil să blocăm
comunicarea neverbală. în general, cercetările demonstrează că 7% din
mesaj este redat prin cuvinte, 38% prin manipularea vocii (cum spunem),
accentuare, 55% prin gesturi, poziţia corpului, alţi factori126.
Comunicarea neverbală are loc prin următoarele mijloace:
— voce (timbru, intonaţie);
— mişcări (manieră, gesturi, mers);

— audiere (capacitate de a auzi şi de a asculta);

— vedere (privire).
Vocea ne furnizează informaţii privind starea
emotivă, intenţiile, atitudinea şi diversele caracteristici
ale persoanei. Timbrul dă culoare vocii, ea poate fi
armonioasă, agreabilă sau, dimpotrivă, metalică, seacă,
spartă. După intonaţia vocii putem afla dacă persoana
este energică sau obosită şi epuisată. Ritmul vorbirii
exprimă anumite caracteristici ale personalităţii:
nervozitatea accelerează ritmul vorbirii, în timp ce
calmul o încetineşte. într- o convorbire juristul trebuie
să fie foarte sensibil la muzica vocii, fie pentru a-şi
modifica propriile intervenţii, fie pentru a-şi cunoaşte
mai bine interlocutorul. El trebuie să urmărească
modificările tonului, intonaţia, accentele puse pe
anumite cuvinte sau pe o anumită frază şi să încerce să
se conformeze la conţinutul mesajului şi la contextul
comunicării.
Astfel mesajele vocale privesc atît juristul, cît şi
interlocutorul. Primul trebuie să creeze o impresie bună,
mai ales că în majoritatea cazurilor obiectul activităţii
lui îl formează elementele negative ale societăţii.
Alegerea corectă a intonaţiei îi va conferi încredere în
sine şi îl va ajuta la examinarea cazului sau, dimpotrivă,
îi va cauza emoţii negative, ce vor complica activitatea.
In procesul examinării cazurilor juridice, este
important sesizarea tuturor trăsăturilor clientului,
gusturile şi preferinţele lui, stările dominante ale
psihicului (mimica, gesturile, mişcările corpului).
Datorită acestora, juristul poate să-şi creeze un tablou
clar despre convorbitor, despre acţiunile posibile ce
urmează să le întreprindă, hotărîrile şi tactica ce o va
adopta în relaţia concretă şi să nu uităm că acelaşi lucru
îl face în mintea sa şi clientul în legătură cu juristul.
Limbajul mimicii, al gesturilor îi permit vorbitorului
să-şi expună sentimentele, indicînd cît de bine părţile 122
 sunt stăpîne pe situaţie şi care este în realitate atitudinea
unuia faţă de altul.
Există fizionomii care atrag şi inspiră încredere,
altele pe care nu mai dorim să le revedem vreodată.
Există feţe nervoase, crispate, flegmatice, senzuale,
volitive. Starea de linişte şi seninătatea luminează faţa,
în timp ce tristeţea şi teama o împietresc. Contracţiile
convulsive ale muşchilor feţei sunt buni indicatori ai
trăirilor emoţionale: persoana tristă are fruntea încreţită,
colţurile gurii căzute, cea mînioasă are o privire
„neagră", buzele strînse, maxilarele contractate.
Pentru a evita erorile, juristul, la interpretarea
acestor semne, trebuie să ia în vedere contextul în care
apar. Deseori, microexpresiile care apar pe parcursul
conversaţiei sunt cele mai bune coduri pentru o analiză
validă: o uşoară tensiune în privire, o ridicare a
sprîncenelor, o grimasă etc.
(

O trăsătură facială importantă este zîmbetul. Deşi, în general,

zîmbetul este solul atitudinii prietenoase şi încurajează pe ceilalţi la
comunicare, atragem atenţia că zîmbetul fără rost sau atunci cînd
clienţii vorbesc despre probleme serioase, ar putea fi interpretat în
defavoarea noastră.
Gesturile însoţesc, subliniază şi pun accentele în mesajul juristului.
Ele exprimă maniera lui de a gîndi, de a simţi lucrurile: ele developează
realitatea profundă, o fac vizibilă unui client atent şi avizat. Gesturile
pot fi categorisite în cîteva tipuri. în literatura de specialitate sunt
cunoscute:127
— gesturi, simboluri, substituind anumite cuvinte
(de exemplu, degetele în V sunt simbolul victoriei). Gesturile -
simboluri pot demonstra o limită: mişcarea tăioasă a mîinii înseamnă
„nimeni nu a ştiut", „nu veţi găsi niciodată", „este clar", o intensitate;
mîna strînsă în pumn înseamnă „este un încăpăţînat", „este insistent",
„cît activism şi cîtă stăpînire de sine"; un refuz poate fi exprimat
mişcînd mîna înainte sau ambele mîini; cu palmele în sus „nu este
nevoie", „nu sunt de acord"; o comparaţie - mîna arată semnul „acolo"
şi „aici"; o separare - palmele se desfac în diferite părţi, însemnînd
„sunt două lucruri diferite", „acesta trebuie deosebit"; o sumare cînd
palmele mîinii se unesc: „putem împreună să lucrăm", „ei au conlucrat
eficient", „ei se potrivesc". Aceste gesturi sunt legate de o abstracţie.
Ele sunt clare doar unei naţiuni sau unui grup, colectiv. Noi, în semn
123
de acord, mişcăm capul în sus în jos, iar bulgarii mişcă capul din stînga
spre dreapta. Cunoaşterea acestor particularităţi prezintă un rol esenţial
pentru orientarea în situaţie;
— gesturile ilustratorii acompaniază vorbirea şi sunt
folosite cînd naratorului nu-i ajung cuvinte pentru a
descrie un fenomen, eveniment; uneori cuvintele nu sunt
suficiente din anumite motive (emotivitate, nestăpînire
de sine, iritare, neîncredere); pentru a intensifica
impresiile şi a sensibiliza ascultătorul. Aceste gesturi
pot fi folosite, însă fără abuz, evitînd folosirea gesturilor
în locul cuvintelor;
— gesturi regulatorii, care subliniază, încetinesc sau
intensifică intonaţia în general monotorizînd fluxul
conversaţiei. De obicei, oamenii arată cu mîna la diferite
părţi ale capului cînd accentuează ceva. în vorbire ne
calmăm prin diferite moduri: îndoind degetele,
mestecînd gumă, fumînd, mişcînd creionul dintr-o mînă
în alta. în procesul de evaluare şi bărbaţii şi femeile
scarpină bărbia;
gesturile adaptatorii scapă controlului conştient şi nu au
în general un scop comunicativ. Acestea arată contextul
emoţional în care se realizează comunicarea. Oamenii
scarpină nasul atunci cînd nu sunt sinceri. Stresarea
implică multe gesturi. Atingerea diferitelor părţi ale
corpului denotă nerăbdare. încrucişarea mîinilor este un
gest de protecţie. Gesturile de disperare sunt cele „lasă-
mă în pace", deschiderea palmelor şi ridicarea umerilor.
Poli Soner în lucrarea Основы искусство речи
deosebeşte şi gesturi de imitare, care înviorează nararea.
Cînd povestitorul se străduie să preia imaginea persoanei
despre care vorbeşte, asemeni unui actor, îşi schimbă
vocea şi manierele.
Juriştii, comunicînd cu oamenii, trebuie să poată
descifra mimica şi gesturile, acestea aducînd multe
informaţii despre caracterul persoanei, gîndurile şi
emoţiile ei.
Ţinuta corpului de asemenea spune multe despre
starea interioară a omului. Chiar de la primul contact ne
dăm seama de atitudinea deschisă, cordială sau,
dimpotrivă, o atitudine ostilă, de dispreţ sau supunere.
Fiind în bună măsură conştiente, manifestările posturale
ne oferă informaţii preţioase. Ele se modifică în funcţie
de dinamica situaţiei comunicative. Cînd situaţia este
124
stabilă, ele exprimă trăiri fundamentale: depresivul are
corpul aplecat, capul căzut, umerii încovoiaţi, cel
mulţumit de sine ţine capul drept, mersul este apăsat. Cei
ce şed pe partea din faţă a scaunului etalează o atitudine
pozitivă faţă de cele auzite; cei ce stau în spatele
scaunului arată o atitudine neutră, negativă. Strînsul
mîinii cu hotărîre denotă fermitatea persoanei respective,
încredere.
Starea fizică a corpului de asemenea furnizează
informaţii despre interlocutor. Se disting trei tipuri de
fizic: ectomorf (fragil, subţire, înalt), endomorf (gras,
rotund, scurt) şi mezomorf (musculos, atletic, înalt)37.
Pe lîngă aceasta, pentru un observator ager ţinuta
persoanei nu este mai puţin importantă: vestimentaţia,
miroznele, bijuteriile.
Datorită condiţiilor sociale, învăţăm la ce să ne
aşteptăm de la oameni. Astfel tindem să-i percepem pe
ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi
şi nervoşi; pe endomorfi îi percepem ca fiind bătrîncioşi,
demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la
suflet, agreabili, prietenoşi; pe mezomorfi îi vedem
încăpăţînaţi, puternici, aventuroşi, maturi în comportare,
plini de încredere în sine, întotdeauna învingători. O
persoană care arată bine este asociată cu una ce are
succes social şi, invers, endomorfii pot avea probleme
fiind mai lenţi şi cerînd mai multe comodităţi.
în procesul de comunicare a juristului o mare
importanţă are capacitatea de a asculta atent, care
îndeosebi într-o situaţie complicată, este garanţia
înţelegerii şi fără de care cazul riscă să nu fie soluţionat.
Momentul dat necesită concentrare asupra celor relatate,
evidenţierea şi tălmăcirea celor mai importante mesaje,
compararea informaţiei obţinute cu cea existentă.
în cazul cînd juristul ascultă, chiar dacă nu-şi expune
părerea, trebuie să fie activ, pune anumite întrebări,
precizează anumite elemente.
în cazul unei convorbiri, trebuie menţinut contactul
vizual cu persoana, poziţia corpului şi gesturile
demonstrînd interesul pentru cele relatate. Trebuie
reţinut că persoana aflată în condiţii extreme, adresîndu-
se colaboratorului organelor de drept, doreşte să

37 Viorica Mocanu, Angela Cojocaru, op.cit., p.65. 125

 găsească în persoana lui un interlocutor atent, viu nu un
individ cu faţa împietrită, lipsită de interes şi plictisită. în
cazul cînd colaboratorul este preocupat de alte probleme,
mai bine să lase discuţia pentru altă dată.
în timp ce clientul vorbeşte, trebuie suspendată orice
sursă ce ar putea să întrerupă discuţia. Dacă intervine o
neclaritate, gîndul trebuie ascultat pînă la capăt, apoi se
va reveni cu întrebări de precizare. Ascultând un
interlocutor emotiv, colaboratorul riscă să cadă sub
influenţa emoţiilor şi să-i scape esenţa informaţiei.
Ascultarea presupune sesizare, conştientizare şi
înţelegere. înţelegerea va fi greşită în cazul cînd pe
parcursul unor discuţii cu formulări complicate
colaboratorul consideră că totul este limpede. Precizările
ce urmează dovedesc contrariul, iar interlocutorul îşi dă
seama că a fost înţeles greşit.
înţelegerea se bazează pe interesare internă,
disciplină în gîndire şi cunoaşterea regulilor de
comunicare.
Din păcate, nu toţi colaboratorii organelor de drept
pot asculta. în literatura de specialitate se menţionează
cîteva reguli etice în ascultare:38
— uită părerile personale despre interlocutor;
— nu te grăbi cu întrebările şi concluziile;
— separă faptele de gînduri;
— urmăreşte ca propria vorbire să fie clară şi precisă;
— fii nepărtinitor în aprecierea celor auzite;
— nu te preface că asculţi.
De cele mai dese ori nu ascultăm clientul din lipsă de
răbdare, ne irităm şi credem că noi am fi vorbit altfel.
Această poziţie este incorectă şi lipsită de eficienţă.
Juristul care nu are răbdare, de regulă, nu-şi
concentrează atenţia, respectiv, nu ascultă raţional.
Dacă la sfîrşitul convorbirii puteţi presupune ce acţiuni
vor urma, înseamnă că aţi ascultat convorbitorul, l-aţi
înţeles şi aţi auzit totul ce a spus. Capacitatea juristului
de a asculta va avea drept rezultat o informaţie deplină
şi certă. De exemplu, în şedinţa judiciară (în timpul
susţinerilor verbale sau a ultimului cuvînt al inculpatului)
judecătorul nu trebuie să înceapă a scrie sentinţa sau a
răsfoi dosarul în căutarea unor înscrisuri. Faptul dat dă

38Этика сотрудников правоохранительных органов,

указ.соч., с.ЗЗО. 94 126
motiv pentru cei prezenţi să creadă că judecătorul a
soluţionat deja cazul, iar etapa finală a şedinţei de
judecată este o formalitate.
Privirea ajută persoana să stabilească contactul cu
vorbitorul. A-l accepta pe celălalt înseamnă a-i accepta
privirea, a vedea şi a fi văzut - toate sunt acţiuni
primordiale într-o relaţie conversaţională. Cu ajutorul
privirii transmitem cele mai subtile nuanţe ale emoţiilor
şi gîndurilor noastre. Privirea poate fi veselă, directă,
încrezătoare, ipocrită şi goală. De altfel, se spune uneori:
„ochii sunt oglinda sufletului". Un contact vizual minim
semnalizează un interes scăzut pentru mesajul transmis de
interlocutor, în timp ce un contact vizual insistent poate
induce acestuia sentimente de disconfort, ideea că celălalt
doreşte să-l controleze, să-l evalueze, să-l domine.
Contactul vizual este influenţat şi de alţi factori:
distanţa spaţială, mimică, postură, conţinutul verbal,
contextul. în general, privim mai mult atunci cînd
ascultăm decît atunci cînd vorbim. Juristul prin privire
poate încuraja sau descuraja o persoană în abordarea unor
probleme.
Toate aceste manifestări sunt o urmare a sistemelor
simpatic şi parasimpatic, care inhibă sau activează corpul.
Cel care sesizează un anumit dezacord între mesajele
verbale şi neverbale, trăieşte o stare difuză de disconfort,
şi cu cît mai mult încearcă să-şi controleze
comportamentul său, cu atăt creşte probabilitatea
diminuării controlului şi a altor acţiuni. Astfel, el face mai
vizibil ceea ce ar fi dorit să rămînă invizibil, subtilitate
care va ajuta la ridicarea eficacităţii lucrului unui jurist.
Cultura vorbirii înseamnă în primul rînd relevare
clară a gîndurilor. Un gînd expus corect şi laconic
înlesneşte comunicarea. Pentru jurişti cultura vorbirii
devine mijlocul de influenţă asupra oamenilor, iar de unii
autori este considerată „înlocuitoarea cătuşelor",
insuflînd necesitate în îndeplinirea acţiunilor cerute39.
Posedînd o vorbire corectă, poţi convinge martorul să dea
depoziţii, impune infractorul să renunţe la intenţiile sale,
convinge orice persoană să-şi dea concursul la
descoperirea faptei. în acest caz însă este important să
imprimăm vorbirii bunăvoinţă, deoarece aceasta o va face
mai plină de încredere.

39 Окусов А.П., указ.соч., c.182. 127

 Se evidenţiază cîteva cerinţe înaintate faţă de limbajul juristului:40
— normative - referitoare la corectitudinea exprimării;
— comunicative - referitoare la claritatea vorbirii;
— etice - referitoare la concizia şi legitimitatea celor expuse.
Spre regret, în grupul profesionist al juriştilor adesea se
strecoară persoane care neglijează cultura vorbirii. Acest
lucru se întîmplă din cauza că publicul, ştiindu-se
dependent de acestea, indiferent de conţinutul şi forma
exprimării, se simte obligat să le asculte, neglijînd estetica
exprimării. Treptat, acest fapt se consolidează în
deprindere, iar ca rezultat intervine lipsa de respect faţă
de astfel de colaboratori.
Cultura vorbirii reflectă în general nivelul de cultură
al juristului, pentru a scrie şi a vorbi corect, trebuie în
primul rînd să ai o gîndire lucidă, cunoştinţe profunde şi
să acţionezi raţional. Exprimarea confuză dovedeşte o
gîndire vagă, nebuloasă, prin urmare şi convingeri la fel
de superficiale, lipsă de cultură generală, a cunoştinţelor
temeinice şi erudiţiei.
Să examinăm unele cerinţe înaintate faţă de modul de
exprimare a juristului.
Vorbirea trebuie să fie precisă. Acesta înseamnă
folosirea corectă a cuvintelor, fapt ce reclamă erudiţie,
gîndire logică, vocabular bogat, cunoaşterea regulilor
limbii romîne, convingere şi probitate.
Erudiţia, cunoştinţele profunde sub toate aspectele,
competenţa în domeniu, ordonează gîndirea, deci şi
exprimarea. Cuvintele puţine care spun multe denotă o
cultură a gîndirii şi vorbirii.
Logica conferă exprimării coerenţă, fluenţă, cuvintele
se cimentează într-un singur gînd. Juristul îndeosebi
poartă răspundere pentru fiece cuvînt pronunţat, de aceea
adesea procurorul, avocatul sunt datori să acorde atenţie
deosebită semanticii cuvîntului, să precizeze sensul, să
contrapună, să compare înţelesul diferitelor cuvinte.
Concludenţii presupune că faptele expuse simt
veridice şi motivate, adică dovedesc interlocutorului că
toate constatările există în realitatea obiectivă.
Convingerea este capacitatea de a influenţa conştiinţa
ascultătorilor şi atragerea lor de partea celui ce vorbeşte,
fiind scopul final al unei prelegeri, discuţii, polemici, prin
expunerea unor informaţii corecte. Pentru a convinge pe

40 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗЗ. 128

 cineva că ai dreptate, trebuie să fii însuşi sigur de cele
relatate, că dreptatea este de partea ta. O persoană cu
convingeri nestrămutate întotdeauna îşi face drum mai
uşor spre inima şi spiritul oamenilor.
Cunoaşterea regulilor ce ţin de corectitudinea
examinării este obligatorie atît pentru vorbirea orală, cît
şi cea scrisă.
In concluzie, constatăm că la acest capitol
colaboratorii organelor de drept trebuie să înveţe mult,
dovadă fiind susţinerile verbale seci ale avocaţilor şi
procurorilor şi exprimarea primitivă a colaboratorilor
organelor de interne.
Vorbirea trebuie să fie bine înţeleasă, adică să fie
utilizate cuvinte şi termeni, înţeleşi de convorbitor. Mai
mult decît atît, colaboratorul trebuie să se convingă că
acestea au fost sesizate în acelaşi sens. Atunci cînd
vorbirea juristului este formată din propoziţii simple,
curgătoare, martorul, bănuitul, partea vătămată,
reclamantul vor înţelege cu uşurinţă chiar şi unii termeni
juridici.
Ironia în vorbire trebuie folosită corect, de altfel rişti
să nu fie înţeles din cauza circumspecţiei în virtutea
situaţiei de dependenţă şi din cauza fricii.
Vorbirea înţeleasă presupune folosirea corectă a
profesionalismelor, jargoanelor, expresiilor străine, însă,
folosindu-le, vorbitorul trebuie să fie convins că ele sunt
înţelese de ascultător, la necesitate făcînd o explicaţie.
în procesul interogării ofiţerul de urmărire penală
are sarcina de a proba faptele, nu de a obţine
recunoaşterea vinei. în acest sens în loc de cuvintele
„omor", „viol", „furt", el trebuie să folosească unele
sinonime care atenuează gravitatea vorbirii.
Vorbirea trebuie să fie curată de elemente străine şi indecente.
Acestea pot fi:
— vulgarisme, obscenităţi, cuvinte ce înjosesc
onoarea şi demnitatea persoanei;
— cuvinte parazite, care diminuează esenţa
mesajului prin repetare abuzivă - „deci", „nu",
„înţelegi", „respectiv", „cum ar fi";
— interjecţii - „aha", „îhî" şi sunete nedorite „ă-ă-ă", „m-m-m", „î-î-
î";
— cuvinte necunoscute;
— cuvinte de birou, folosite doar în afaceri, în
vorbirea cotidiană neavînd răspîndire. 129
 Vorbirea trebuie să fie echilibrată. în acest sens
intonaţia trebuie să fie liniştită, reţinută, moderată. O
vorbire repezită este greu înţeleasă, iar una încetinită
irită. Fiecare cuvînt, silabă sau sunet trebuie pronunţate
corespunzător. Un adevăr, o opinie nu pot fi apărate
printr-un ton ridicat al vocii, ori cît de motivate ar fi ele.
în practica juridică apar situaţii care trebuie apărate cu
orice preţ, însă chiar în asemenea cazuri intonaţia calmă
şi atitudinea binevoitoare sunt obligatorii pentru juristul
profesionist. Puterea probei nu consistă în puterea vocii,
ci în puterea probaţiunii. Mai mult decît atît, aceasta
dovedeşte inteligenţă şi intelect trezind părţii opuse tot
respectul. Uneori, ordonarea care comportă în sine un
caracter categoric trebuie făcută liniştit, cu ton uniform,
dar ferm. O atenţie deosebită juristul trebuie să acorde
formelor corecte de adresare, conform normelor de
politeţe.
O condiţie obligatorie a unei înalte culturi a vorbirii
este stăpînirea de sine, neadmiterea expresiilor ce
înjosesc onoarea şi demnitatea. La ascultarea clientului
trebuie manifestată atenţie, chiar dacă cele auzite îţi
trezesc dezacord. Tăcerea este arma cea mai eficientă
împotriva brutalităţii, invidiei, fricii, ticăloşeniei.
Intonaţia corectă a vorbirii este garanţia succesului unui
jurist, este un mijloc puternic de influenţă emoţională şi
volitivă asupra interlocutorului, deoarece ea poate înjosi,
răni, incomoda sau, din contra, poate produce o impresie
de respect, dorinţa de a comunica, înţelege şi accepta
argumentele.
Vorbirea trebuie să fie vie laconică, curgătoare,
emotivă şi expresivă. Expresivitatea presupune folosirea
comparaţiilor, epitetelor, metaforelor, aforismelor, fără a
face abuz de acestea.
Juristul trebuie să-şi perfecţioneze permanent
limbajul, să citească mult, să asculte prezentatori de
televiziune şi radiou, actori, lectori, să-şi îmbogăţească
vocabularul, perfecţionîndu-şi dicţia, expresivitatea şi
claritatea exprimării.
Cultura convorbirilor telefonice. Dacă lăsăm la o
parte toate minunile tehnologiei, telefonul rămîne cea
mai sigură metodă pe care o putem folosi pentru a
comunica unul cu altul. Indiferent de ceea ce simţim,
amărăciune, fericire, tristeţe, bucurie, deprimare, toate se
130
 vor reflecta în vocea juristului de îndată ce pune mîna pe
receptor şi începe să vorbească cu cineva. Vorbind la
telefon, chiar dacă interlocutorul nu vede gestica,
mimica, trăirile sunt sesizate imediat prin intonaţie,
timbrul vocii, viteza vorbirii şi chiar prin cuvintele
folosite. Ori de cîte ori vorbim la telefon, un mesaj poate
sugera încîntarea noastră, dorinţa de a continua
conversaţia sau, invers, exprimă plictiseală, lipsă de
interes şi nerăbdarea de a închide telefonul.
Ar putea să pară amuzant, însă la telefon ne vom
descurca mult mai bine dacă vom zîmbi şi vom reuşi să
transmitem zîmbetul pînă la celălalt capăt al firului. De
aceea, cînd vorbim la telefon, vocea de asemenea trebuie
să exprime însufleţire şi energie.
Şi în practica juridică, convorbirile telefonice sunt un
mijloc de a eficientiza şi uşura activitatea. Din acest
considerent convorbirile telefonice trebuie pregătite din
timp. De cîte ori un jurist urmează să dea un telefon,
trebuie mai întîi să-şi pună următoarele întrebări:
— cu ce scop vreau să telefonez?
— de ce informaţie am nevoie?
— ce informaţie trebuie să ofer?
— ce fac dacă interlocutorul nu este şi răspunde altă
persoană?
Dacă convorbirea telefonică este importantă sau
dificilă şi nu suntem
sigur de ceea ce trebuie să spunem sau cum s-o spunem,
ne ordonăm gîndurile pe hîrtie, însă în nici un caz nu
citim de pe foaie. Un jurist îşi ia la îndemînă toate
dosarele, documentele, numerele de telefon, adresele,
adică toată informaţia necesară în timpul convorbirii,
precum şi hîrtie şi stilouri. Telefoanele la domiciliu pot
fi făcute doar pe problemele ce nu suferă amînare şi nu
mai tîrziu de ora 2200. Dacă interlocutorul lipseşte şi
răspunde altă persoană, sunt necuviincioase întrebările
de timp: „unde- i?"- In cazul cînd sunăm la serviciu, ne
putem permite orice întrebare, mai ales dacă
conducătorul caută subalternul.
In situaţiile în care cel solicitat nu este la locul de
muncă, sunt acceptate formulele: „Mă scuzaţi, cînd aş
putea reveni cu un sunet?" Este nepoliticos să lăsăm
numărul de telefon pentru ca persoana solicitată să ne
sune, dacă nu ni s-a propus acest lucru. La începutul
131
discuţiei telefonice juristul se prezintă, în felul acesta
nu-1 pune pe interlocutor în situaţia să-i ghicească
numele. Dacă cel apelat este necunoscut, se va folosi
formula: „Mă scuzaţi, vă rog, cum vă numiţi?"
In cazul cînd primiţi un telefon, sunt stabilite alte
reguli. S-ar putea ca apelul telefonic să vă surprindă în
timpul unei discuţii cu o persoană şi deci e cazul să cereţi
scuze, apoi iniţiaţi convorbirea telefonică. în cazuri
operative răspundem apelului şi rugăm să revină peste
un anumit timp. Dacă subiectul necesită o abordare mai
amplă, notăm numărul de telefon, pentru a reveni mai
tîrziu. Este nerespectuos ca faţă de cei aflaţi în birou să
ne angajăm în discuţii de lungă durată, mai ales dacă
acestea poartă un caracter personal. în cazul cînd ni se
cer informaţii ce fin de competenţa altor subdiviziuni,
propunem amabil numărul de telefon respectiv. Nimeni
nu trebuie lăsat să aştepte la telefon mai mult de 20 de
sec., dacă este imposibil (avem de verificat sau de căutat
o informaţie), rugaţi apelantul să revină. Dacă se
întîmplă că cineva a greşit numărul, cu voce liniştită
întrebăm ce număr a format, încercînd să-l ajutăm să se
descurce în situaţia creată. Un jurist trebuie să-şi
stăpînească vocea cînd vorbeşte la telefon. în discuţie
trecem imediat la subiect, excluzînd, pălăvrăgeala. Nu
rămînem tăcut în timp ce interlocutorul vorbeşte, îl
susţinem prin „da", „sunt de acord" etc.
Arta de a întreţine o discuţie de lucru la telefon este
nu doar un schimb de păreri şi informaţie operativă, ci şi
scopul de a atinge un rezultat determinat. Se cere ca într-
un timp foarte scurt să se facă schimb de informaţii.
Atenţionăm că la telefon nu se discută secretele de stat
sau profesional. Competenţa, tactul şi bunăvoinţa,
posedarea unor procedee de discuţie, tendinţa de a
rezolva problema sau de a ajuta la rezolvarea ei
operativă şi eficientă, vor lăsa o impresie bună
interlocutorului şi vor favoriza atingerea scopului, care
a devenit motiv de sunet.
în organele de ocrotire a normelor de drept sună
persoane ce informează despre accidente, infracţiuni,
fiind în stare agitată sau stresată. Ei nu se pot concentra,
vorbesc agitat, omit esenţialul, repetă una şi aceeaşi ş.a.
în acest caz colaboratorul organului de drept, tacticos
trebuie să îndrepte discuţia la temă, punînd întrebări de
132
precizare, întrebările trebuie să fie scurte, iar frazele
simple. Atenţia, amabilitatea, echilibrul şi interesul în
voce vor ajuta la obţinerea unui maximum de informaţii.
Aceste relaţii solicită o deosebită răbdare. Colaboratorul
nu întrerupe persoana la mijlocul cuvîntului, nu-1
probozeşte şi nu-1 condamnă pentru vorbirea
precipitată. Agresivitatea reciprocă este infertilă.
Convorbirea telefonică se va încheia folosind
frazele: „A fost plăcut să discut cu dumneavoastră",
„Mulţumesc că m-aţi informat". Să nu uităm că
discuţiile telefonice pentru o mare parte de oameni sunt
unica sursă pentru a-şi face o impresie despre noi şi
mediul în care muncim.
în concluzie menţionăm că mimica, manierele,
vorbirea, ţinuta, intonaţia juristului într-o situaţie
concretă de comunicare au o importanţă decisivă pentru
eficienţa practicii juridice. Mai simplu spus, acestea
formează temelia etichetei de serviciu a juristului.
§ 3. Forma exterioră a juristului
Vestimentaţia este un element nu mai puţin
semnificativ decît comportamentul. Ea are acelaşi rol ca
şi cadrul pentru tablou: hainele nu trebuie să sustragă
atenţia asupra lor, ci asupra individului care le poartă.
De aceea îmbrăcămintea trebuie să fie curată, călcată pe
măsură şi să nu ofenseze prin extravagantă. Cea mai
potrivită ţinută este cea clasică. Aspectul exterior al
procurorului, judecătorului, ofiţerului de urmărire
penală influenţează esenţial atitudinea cetăţenilor faţă de
ei.
Adesea avocatului, ofiţerului de urmărire penală,
poliţistului, le vine greu să stabilească contactul cu
persoana anume din cauza antipatiei provocate de
aspectul exterior al acestora: o îmbrăcăminte neglijentă
sau care nu corespunde situaţiei de serviciu.
După aspectul exterior, juristul poate fi apreciat în
mod pozitiv sau negativ, de aceea el trebuie să se
îmbrace cu gust.
îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei
alegeri personale, poartă amprenta personalităţii
individului, comunică informaţii despre om. Ea poate
influenţa comportamentul celor din jur. Prin
îmbrăcăminte se marchează statutul social sau cel
133
 pretins al persoanei. Juristul, în vestimentaţie, dă
preferinţă stilului clasic. Pentru bărbaţi costumul simplu
şi elegant şi servieta, de altfel ca şi pentru femei - costum
sobru din două piese şi servieta.
îmbrăcămintea nonconformistă demonstrează că
purtătorul este un original, răzvrătit social, un posibil
creator de probleme sau un artist.
îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general cu
lenea, apatia, lipsa de respect şi foarte rar cînd se
camuflează o valoare veritabilă a individului.
In contactul cu clienţii, cu colegii este important
totul: expresia feţei, pieptănătura, îmbrăcămintea,
ţinuta. Igiena personală de asemenea este un factor
elocvent: parfumul puternic, chiar de calitate, atrage
atenţia într-un mod deosebit, sugerîndu-ne prostul gust
sau anumite intenţii. O impresie negativă produce
juristul care s-a prezentat la serviciu în sacou descheiat
sau fără acesta, cu cămaşa şifonată, cravata în vînt,
neras, meşterind gumă. Apare întrebarea: este aceasta o
lipsă de cultură sau lipsă de respect pentru colegi, sau,
după părerea lui O. V. Afanasieva, este o "estetică
sălbatică", sau o joacă intenţionată de-a „băieţii
noştri"41. In societatea noastră, juristul comunică cu
persoane care au posibilităţi materiale diferite, însă el
trebuie să producă o impresie bună asupra tuturor.
Important este ca aceştia să vadă în persoana lui
apărătorul dreptăţii şi al legii.
Aşadar, faţă de persoanele ce-şi desfăşoară
activitatea în serviciul statului putem distinge
următoarele cerinţe faţă de ţinută, dictate atît de regulile
generale ale etichietei, cît şi de specificul condiţiilor de
lucru în autoritatea publică:
— vestimentaţia juriştilor trebuie să corespundă
menirii activităţii lor, să fie funcţional-raţională,
comodă, să nu distragă atenţia de la lucru nici a propriei
persoane, nici a celor din jur. Sobrietatea, eleganţa şi
acurateţea trebuie să simbolizeze stabilitatea, siguranţa,
importanţa şi cultura în serviciul statului42;
— juristul, întotdeauna trebuie să ia în considerare
destinaţia funcţională a îmbrăcămintei în fiecare situaţie

41 Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.208.

42 Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет/ Под
ред. Охотского Е. В., Москва, 1999, с.83. 134
concretă: serviciu, recepţie, întrunire colegială;
— la alegerea îmbrăcămintei se va ţine cont de vîrsta şi constituţia
fizică;
— destinaţia îmbrăcămintei determină stilul,
ţesătura, croiala, culoarea (după cum am menţionat,
juriştii care lucrează în sfera publică preferă „stilul
conservator", care produce impresia de stabilitate,
preocupare, temeinicie). Psihologii au demonstrat că
femeile care ştiu să se îmbrace „foarte delicat şi fin" rar
sunt promovate în funcţie, şi dimpotrivă, cele care
respectă în îmbrăcăminte stilul sobru, conservator
(tradiţional), fără cochetări şi nepretenţios, sunt plătite
mai bine43;
— nu este recomandabil stilul extravagant.
îmbrăcămintea trebuie să fie comodă, simplă şi să nu
concentreze atenţia; pentru imaginea juristului este
important coraportul dintre datele personale şi cele
exterioare. Pentru ca stilul să fie apreciat, cultura
interioară trebuie să se reflecte în trăsăturile exterioare,
astfel îmbrăcămintea, încălţămintea, pieptănătura şi
manierele vor demonstra calităţile intelectuale,
profesionale şi de lucru, nivelul educaţiei şi cultura lui.
Tradiţional, simţul măsurii în îmbrăcăminte şi maniere
redau senzaţia de siguranţă şi seriozitate136;
— costumul nu poate fi frumos pentru toate cazurile,
el trebuie să fie anume pentru dvs., să se încadreze în
timp şi circumstanţe. Aceasta imprimă eleganţă şi
siguranţă în orice situaţie. Stilul profesionist nu trebuie
să copie moda de ultima oră;
— la alegerea îmbrăcămintei trebuie respectate
regulile stabilite de instituţia unde îşi desfăşoară
activitatea juristul.
Pentru unele grupuri profesionale de jurişti este
stabilită uniformă. Astfel, judecătorii Curţii
Constituţionale la şedinţe poartă robă, al cărei model este
stabilit de Curtea Constituţională (art. 38 p.2 din Legea
cu privire la Curtea Constutiţionala).137
Aceeaşi uniformă este stabilită şi judecătorilor Curţii
Supreme de justiţie şi judecătorilor asistenţi: în şedinţele
procesuale ei se îmbracă în mantii de culoare bordo şi,
respectiv, neagră şi poartă insigne cu imaginea Stemei de

43 Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста, Москва, 2000, с.102. 135
 Stat. Acestea se eliberează gratuit. Modelul ţinutei
vestimentare se aprobă de Plenul Curţii (art. 28 din Legea
cu privire la Curtea Supremă de Justiţie).138
Ţinuta vestimentară a procurorilor este prevăzută de
Legea Republicii Moldova privind gTadele de calificare
şi gradele militare ale lucrătorilor din procuratură.
Persoanele cărora li s-au conferit grade de calificare şi
grade militare, aflîndu-se în exerciţiul funcţiei poartă
uniformă cu însemnele gradelor respective, dispoziţie
valabilă pentru forţele armate (art. 12)139.
Uniforma poliţiei este stabilită prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova cu privire la uniforma şi
normele de echipare a colaboratorilor poliţiei şi
serviciului intern ale Ministerului Afacerilor Interne140
(anexa nr. 1 la Hotărîre).
îmbrăcămintea prescrisă purtată de categoriile de mai
sus subliniază caracterul public al activităţilor. Ea este
chemată să contribuie la ridicarea

— oficialităţii în comunicarea profesională: la

percheziţii, la examinarea la faţa locului săvîrşirii
infracţiunii sau a accidentului, la interogarea
martorilor ş.a.
— Fiecare jurist profesionist care poartă
îmbrăcăminte strict stabilită trebuie s-o poarte cu
onoare şi demnitate, să manifeste grijă faţă de
aspectul exterior, în permanenţă fiind ordonat şi
îngrijit

136
 137

I (