Nume :

Personalitatea

Termenul de personalitate este utilizat într-o multitudine de sensuri, deşi, potrivit concepţiei comune, este o
personalitate acel individ uman care se distinge prin rezultate de excepţie în diferite domenii ale acţiunii umane. Termenul de
personalitate îşi are originea în termenul latin persona, care însemna mască; este vorba despre masca pe care o purtau actorii în
teatrul antic şi care permitea spectatorului să înţeleagă şi să prevadă comportamentul celui de pe scenă. La fel, personalitatea
unui individ, percepută de ceilalţi, le permite acestora să înţeleagă actele individului şi să-i prevadă comportamentele viitoare.
Problematica personalităţii a făcut obiectul a nenumărate cercetări, fapt ce a dus la proliferarea mai multor definiţii
propuse pt. acest concept. În cadrul psihologiei, personalitatea reprezintă, în primul rând, o calitate sau un sistem integrator
care pune în discuţie individul uman cu toate caracteristicile şi particularităţile sale. SPU este cel mai complex sistem
energetico-informaţional, dotat şi constituit în baza unor mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj, autodeterminante.
Se poate constata de altfel cu mare uşurinţă că, deşi există numeroase asemănări între indivizii umani, fapt care îi face
să aparţină aceleiaşi specii, fiecare dintre noi are un mod propriu de a acţiona, de a reacţiona, de a se raporta la ceilalţi. Este
evident că modul particular în care fiecare se inserează în spaţiul social, nu ţine doar de un anumit proces sau fenomen psihic,
ci de întreaga fiinţă umană, aceasta având un caracter sintetic. Un astfel de caracter arată simultan că ceea ce se poate numi
personalitate nu este un alt proces sau fenomen psihic sau rezultatul însumării acestora, ci ţine de funcţionarea ca întreg a
fiinţei umane. Se poate vorbi simultan de un caracter stabil al personalităţii, dar şi de un caracter flexibil al acesteia, în măsura
în care se păstrează o anumită constanţă a reacţiilor, fără a împiedica fiinţa umană să se adapteze la modificările din mediu.
Aceste caracteristici ale fiinţei umane considerată ca întreg în manifestările sale comportamentale, ne permite să
apreciem caracterul sistemic al personalităţii şi să considerăm că personalitatea reprezintă un sistem bio-psiho-social. Din
această perspectivă, personalitatea are mai multe dimensiuni:
- dimensiunea biologică care se raportează la potenţialul uman nativ, la ereditatea fiecărei fiinţe umane.
- dimensiunea socială: este produsul procesului de socializare a persoanei, de la naştere şi până la moarte, prin
influenţele mediului socio-cultural asupra potenţialului ereditar disponibil.
- dimensiunea psihologică se constituie în zona de intersecţie a nativului cu dobânditul, pe măsura constituirii sale,
personalitatea dobândind autonomie şi capacitate de autoevoluţie.

Personalitatea se identifică astfel cu subiectul uman concret considerat cu trăsăturile sale definitorii, anume ca
subiect al acţiunii, cunoaşterii şi valorizării propriei fiinţe şi a mediului în care trăieşte. Personalitatea reprezintă sistemul
însuşirilor stabile şi specifice unei fiinţe umane concrete, care îşi pun amprenta decisiv asupra manifestărilor
psihocomportamentale ale acesteia.
Personalitatea, în accepţiunea curentă a limbajului popular, desemnează persoana maximal valorizată social (persoana
plus o notă de valoare). Implică două condiţii: a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie substanţial la viaţa
socială şi a avea conştiinţa faptului că, personal, reprezinţi ceva valoros.
În sens strict psihologic, personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi
explicării, la nivelul teoriei ştiinţifice, a modalităţii de fiinţare şi funcţionare al persoanei. Astfel, personalitatea reprezintă
modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei. Este o sinteză (unitate)
bio-psiho-socială care asigură adaptarea originală la condiţiile mediului natural şi social.
Dincolo de diferenţe, definiţiile date personalităţii au câteva elemente comune:
 subliniază faptul că fiecare individ are o personalitate unică şi original㸠care se exprimă în modul propriu, concret şi
irepetabil de a fi, de a gândi, de a simţi, de a acţiona.
 atrag atenţia asupra faptului că ansamblul trăsăturilor care definesc personalitatea rămâne stabil pe o perioadă mare
de timp şi se manifestă constant în conduită. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile prin
care ea să devină identificabilă în pofida variaţiilor situaţionale. Astfel, o persoană înzestrată cu răbdare şi calm,
dovedeşte aceste calităţi în repetate rânduri şi numai în mod excepţional se va comporta diferit.
 postulează ideea unor trăsături tipice de personalitate care sunt proprii tuturor oamenilor, indiferent de timp şi loc. De
ex., o anumită formă de reactivitate, un anumit dinamism în acţiune, o anumită disponibilitate pt. a intra în relaţie cu
ceilalţi, constituie elemente care caracterizează orice individ şi personalitatea lui.
Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare. Ea nu poate fi redusă la ceea ce este general-uman, dar nici nu
poate fi judecată exclusiv prin prisma a ceea ce deosebeşte un individ de altul. Umanitatea dă generalul, iar individualul
conferă specificitate fiecărei personalităţi.
Personalitatea cuprinde întreaga noastră organizare internă, fiind cea care unifică toate procesele psihice. Oricare
dintre procesele psihice (percepţie, gândire, memorie, motivaţie etc.) nu are sens de unul singur, ci numai în relaţie cu celelalte
procese psihice, în cadrul macrosistemului numit personalitate. Astfel, personalitatea cuprinde organizarea dinamică a
aspectelor cognitive, afectiv-motivaţionale, volitive, a aspectelor fiziologice şi a aspectelor de comportament ale unei
persoane, adică întreaga fiinţă umană.
Personalitatea nu este înnăscută: omul nu se naşte cu personalitate, ci devine personalitate. Personalitatea, chiar
dacă are unele însuşiri biologic-ereditare, ea se obţine de-a lungul întregii vieţi, ca urmare a confruntărilor cu mediul extern, a
interiorizării unor cerinţe ale mediului şi a respingerii altora. Despre personalitate se spune că ar fi produsul împrejurărilor,
ceea ce înseamnă că natura şi calitatea situaţiilor şi evenimentelor de viaţă vor determina calitatea personalităţii. Acest lucru ne
atrage atenţia asupra necesităţii creării unui mediu social educativ, cu influenţe pozitive sociale şi culturale. Personalitatea stă
la confluenţa mai multor factori (factorii determinanţi ai personalităţii): ereditatea, mediul, educaţia.
În mod normal, însuşirile psihice/ de personalitate nu derivă din fiecare din procesele psihice sau din suma lor, ci
sunt formaţiuni relativ noi, de ordin superior, care sintetizează sau condensează diferite funcţii şi procese psihice. Însuşirile
psihice pe care le avem sunt cele care programează comportamentul nostru, dând posibilitatea anticipării lui. Astfel, o
persoană care ne cunoaşte, care ştie că avem anumite trăsături/ însuşiri stabile de personalitate, poate face predicţii asupra
modului în care ne vom comporta în anumite situaţii.
În funcţie de însuşirile noastre psihice, noi vom filtra stimulările din exterior (vorbe, gesturi, reacţii, evenimente,
situaţii, comportamente ale celorlalţi), vom asimila şi interioriza stimulările externe, sau le vom respinge, amâna sau prelua
într-un mod deviat, distorsionat.
Trăsăturile psihice sunt acele însuşiri psihice care sunt relativ stabile în timp. În plan comportamental, o anumită
trăsătură a unei persoane este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De ex.,
timiditatea, ca trăsătură de personalitate, este însoţită de însuşiri psihice precum stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare
energetică exagerată, lipsă de iniţiativă.
Însuşirile psihice se disting prin următoarele caracteristici:
1. dispun de o relativă stabilitate, neputând fi radical modificate de situaţiile tranzitorii sau accidentale
2. sunt condensări ale diferitelor funcţii psihice
3. sunt generalizate (se manifestă în cele mai diverse situaţii) şi au caracter reproductiv (intră în funcţiune de câte
ori este necesar)
4. sunt esenţiale şi definitorii pentru om: vizează aspectele cele mai importante ale manifestării omului privind
orientarea sa, răspunsurile sale fundamentale
5. dispun de o relativă plasticitate: se pot restructura, modifica şi perfecţiona în grade diferite, în funcţie de cerinţele
relaţionării cu mediul ambiant
Datorită acestor caracteristici, însuşirile psihice programează comportamentul uman, dând posibilitatea anticipării
lui: însuşirile psihice devin invarianţii psihocomportamentali ai personalităţii.

Devenirea personalităţii

Omul nu se naşte cu personalitate, ci devine personalitate. La naştere, el este un candidat ideal pentru dobândirea
acestui atribut, dobândire care se realizează în timp sub influenţa mai multor factori. Procesul de transformare al personalităţii
este îndelungat, complex, multifazic şi plurifactorial, dispunând de niveluri calitative distincte, deosebite între ele prin
diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor personalităţii şi prin relaţiile de interdependenţă cu mediul
(interdependenţa factorilor de personalitate cu factorii externi de mediu). Omul devine personalitate atunci când:
1. Devine conştient de lume, de alţii, de sine: între cele 3 forme de conştiinţă, esenţială este conştiinţa de sine
deoarece permite persoanei să-şi dea seama cine este, ce reprezintă pentru sine şi pentru alţii, ce scopuri şi
idealuri are etc.
2. Îşi elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări, concepţii, motive, scopuri, convingeri, atitudini în
raport cu lumea şi cu sine; sudarea acestora într-un sistem coerent.
3. Desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute ce permit inserţia optimă a persoanei în societate; este
vorba de practicarea unor comportamente dezirabile d p d v social, de asumare a responsabilităţilor sociale.
4. Emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate, punând sub semnul întrebării unele aspecte cu
modul său de a fi, de a gândi, de a acţiona, cu sistemul de concepţii formate până la un moment dat.
5. Creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producători de valori, desfăşurând o activitate
în conformitate cu esenţa sa creatoare.
6. Are un profil moral bine conturat, nobil, coerent, care îi permite să se dedice unor idei, idealuri, militând pentru
aplicarea lor.
7. Şi-a format capacitatea de control şi autocontrol în concordanţă cu semnificaţia situaţiilor, cu cerinţele lor
permisive sau restrictive.
8. Se integrează armonios şi util în colectivitate. Omul este, prin excelenţă, o fiinţă socială, nu solitară; izolat de alte
persoane, el nu s-ar forma niciodată ca personalitate (vezi cazul copiilor-lup). Trecerea treptată de la reverie,
închidere în sine, solitudine, la apropierea de ceilalţi, la căutarea grupului social, nu doar ca un refugiu, ci ca un
mijloc de satisfacere a unor importante nevoi sociale (afiliere, afirmare, realizare de sine, protecţie, securitate)
constituie una dintre notele definitorii ale închegării personalităţii.
9. Ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii: ştie să valorifice disponibilităţile personale a î persoana
să nu treacă neobservată.
10. Poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi: are valoare de model educaţional.

Pentru a înţelege mai bine structura şi devenirea personalităţii, este necesar să luăm în considerare cele 10 criterii,
interpretate ca variabile şi caracterizate după sensul lor de evoluţie, după nivelul de dezvoltare, după gradul lor de corelare şi
interdependenţă, dar şi după configuraţia pe care o au la un moment dat. În urma unei astfel de analize pot apărea structuri
echilibrate, armonioase sau dezechilibrate, dizarmonice, structuri consonanţe (congruente) sau disonante (incongruente),
structuri flexibile sau rigide etc.
În dezvoltarea personalităţii este posibil să se ajungă până la un anumit nivel, nu întotdeauna însă cel optim, pot
apărea scurtcircuitări, momente de derută şi de derivă evolutivă, întârzieri, accidente, devieri, stagnări. Când toate acestea se
instalează accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi socotite ca fenomene de dezadaptare trecătoare, uşor de
influenţat şi de corectat; când sunt însă constante şi persistente în timp, aceste fenomene reprezintă semnele clare ale unui
proces de alterare a personalităţii, cu efecte negative asupra posibilităţilor de adaptare.
În aceste condiţii, o mare importanţă o are nu personalitatea în general a individului, ci tipul de personalitate căruia
el îi este subordonat.