Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi) este cea mai veche culegere

de legi, din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul, scris probabil în jurul anului 1760
î.Hr., cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog. Textul a fost săpat pe o stelă din
diorit lungă de 2,25 metri. Stela a fost descoperită în 1902 de M. J. de Morgan în timpul
săpăturilor arheologice efectuate la Susa. Se presupune că a fost pradă de război luată de un
cuceritor dintr-un oraș babilonian. Stela se află în muzeul Louvre din Paris, iar o copie a ei se
află la muzeul Pergamon din Berlin.

Codul lui Hammurabi nu a fost în epoca sa ceva ieșit din comun: cu trei sute de ani mai devreme,
regele sumerian Ur-Nammu scosese o culegere similară, iar cu 150 de ani înaintea lui
Hammurabi, regele Isinului, Lipit-Iștar, dispusese inscripționarea unei stele similare. Însă cele
două coduri de legi sumeriene s-au păstrat doar fragmentar. În contrast, codul lui Hammurabi a
fost răspândit în exemplare numeroase. O copie, pe tăblițe de lut, a fost descoperită în resturile
bibliotecii din Ninive a regelui asirian Asurbanipal.

Codul lui Hammurabi este apreciat mai mult din punct de vedere literar decât din cel juridic.

Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) și
sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia
dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii și uneori
poate avea răspunderi importante în societate. După căsătorie, femeia se supune autorității
soțului. Ca văduvă, poate administra și apăra interesele moștenitorilor. La moartea tatălui (capul
familiei), puterea revenea fiilor și, în cazul lipsei de moștenitori de parte bărbătească, fiicelor.
Pentru supuși, codul lui Hammurabi prevedea obligativitatea monogamiei. Suveranii puteau fi
însă poligami.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Codul_lui_Hammurabi

Hammurabi cel Mare (1792-1750 î.Hr.) este regele babilonian care care este considerat a fi a
inventat primul cod de legi. În 1 750 î.Hr., regele Hammurabi moare la Babilon. El este
întemeietorul primului imperiu babilonian, iar domnia lui, inaugurată în 1792, marchează în
Mesopotamia un apogeu care vede civilizaţia dobândindu-şi trăsăturile sale definitive şi căpătând
valoare de model pentru posteritate: este cazul Codului care poartă numele regelui, mărturie
inestimabilă a ordinii statale şi a mentalităţilor din acea vreme. cu toata probabilitatea, a fost
publicat la inceputul domniei lui. Cele 282 paragrafe sapate in piatra îmbrăţişează aproape tot
dreptul public si privat in vigoare la babiloneni pe vremea lui Hammurabi.

Stela de la muzeul Luvru, din Par

este, exemplarul cel mai bine conservat al textului, se înscrie într-un ansamblu de pietre gravate,
atestat în regiune ca fiind de la sfârşitul mileniului al lll-lea.

Ea nu ne oferă doar o culegere completă de legi şi măsuri prin care se guvernează ţara, cum fac
codurile moderne, ci şi o selecţie de „sentinţe juste" impuse de către suveran: o jurisprudenţă, în
realitate, destinată să asigure uniformitatea principiilor la care se supun judecătorii, într-un stat în
care legile scrise nu existau, dar în care cazurile se rezolvă în funcţie de un drept de datină, oral,
şi de răspunderea unei stăpâniri drepte.

Concepând această culegere, regele se gândeşte la gloria sa: el consideră că a reuşit pe calea unei
guvernări şi a unei administrări înţelepte şi apreciază onoarea care îi revine din această reuşită ca
fiind egală cu înaltul prestigiu pe care i-l dă cucerirea unor ţări.

Operă de ştiinţă, cel puţin prin forma sa, care o anticipează pe cea a tratatelor contemporane,
Codul constituie o cartă şi un testament politic al conducerii regale: dacă posteritatea l-a judecat
demn de a fi difuzat şi recopiat, faptul s-a întâmplat datorită afirmării acestui ideal de regalitate
şi nu a unui model de legi şi de reguli cu valoare universală.

Codul arată că este vorba de o populaţie repartizată în trei clase, definite după principiul: la stare
socială superioară, prerogative şi obligaţii superioare.

Noutatea acestui cod redactat in secolul al XVII-lea i. Hr. rezida in definirea stricta a drepturilor
si a indatoririlor fiecarei caste. Hammurabi ajunge chiar sa faca distinctia intre culpa si
responsabilitate. Astfel, intentia criminala este luata in considerare in articolele codului, rupandu-
se astfel cu traditia unei pedepsiri mecanice, de tipul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte".
Aceasta inovatie este, intr-adevar, la originea dreptului ca sistem fondat pe justitie; ea a avut ca
efect canalizarea razbunarii personale si obtinerea unui acord general asupra judecatilor facute,
deoarece acestea reprezentau o mai buna adaptare a sanctiunii penale la delictul comis.

Astfel, un delict săvârşit împotriva unui om din popor este mai puţin sever pedepsit decât dacă el
este comis împotriva unei persoane înstărite; dar, în schimb, primul achită drepturi mai puţin
apăsătoare decât al doilea. Cât despre sclav, deşi poate fi dat sau vândut şi marcat ca o vită, el se
bucură de o personalitate care îi dă dreptul să posede bunuri şi să meargă la judecată. Adevăraţii
sclavi din sânul sistemului, prizonieri de război şi deportaţi, buni de corvoadă după plac, sunt
ignoraţi de Cod, din lipsa unui statut legal.

El a servit ca model in toata Antichitatea. Statul condus de Hammurabi timp de aproape doua
generatii era considerat in Antichitate ca un model de echitate: guvernatorii provinciilor nu erau
la adapostul plangerilor simplilor cetateni.

Dreptul familial recunoaşte soţiei, unică, o capacitate juridică, dreptul de a exersa diverse
profesii, chiar şi de funcţionar public; dar el rezervă soţului posibilitatea de corecţie în caz de
infidelitate, iniţiativa divorţului, îl autorizează pe acesta să-şi ia o concubină şi să adopte un copil
pentru a-şi asigura o descendenţă.

Iată câteva fragmente din celebrul Cod al lui Hammurabi:

• Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.

• Dacă cineva acuză pe altcineva, şi poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.

• Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedeşte că a greşit, va fi pus să
plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, şi nu i se va permite să mai judece.

• Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.

• Dacă cineva găseşte un sclav evadat şi îl returnează proprietarului, acesta va

trebui să plătească doi şekeli.

• Dacă un hoţ este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.

• Dacă cineva nu are suficientă grijă de un bara, şi barajul cedează, el va fi vândut, iar banii
obţinuţi vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.

• Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.

• Dacă cineva îşi lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta îşi face treaba bine timp de patru
ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit.

• Dacă grădinarul nu şi-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcţie de
producţia vecinului.

• Dacă cineva are o datorie, şi nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soţia sa, pe fiul său şi
pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberaţi.

• Dacă un om dator îşi plăteşte datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista
obiecţii.

• Dacă cineva se căsătoreşte cu o femeie dar nu are niciun fel de relaţii cu aceasta, nu se
consideră căsătorie.

• Dacă o soţie are relaţii cu un alt bărbat, amândoi vor fi legaţi şi aruncaţi în apă, dar soţia poate
fi iertată de soţul ei şi dăruită regelui ca sclavă.
• Dacă un bărbat foloseşte violenţa asupra soţiei altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi
omorât, iar femeia considerată fără vină.

• Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăseşte casa, deşi este mâncare suficientă,
ea va fi aruncată în apă.

• Dacă un bărbat este capturat în război, şi nu există mâncare, femeia este fără vină dacă
părăseşte casa.

• Dacă un soţ părăseşte casa, soţia pleacă în altă casă, iar soţul se reîntoarce, soţia nu este
obligată să se reîntoarcă.

• Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naştere copiilor săi, o parte din
pământ şi din bani trebuie cedată ei de soţ. Când copiii cresc, ea se poate recăsători.

• Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea şi
banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.

• Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta creşte în casa părinţilor adoptivi, părinţii naturali nu pot
cere întoarcerea acestuia.

• Dacă cineva loveşte pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de şaizeci de ori.

• Dacă cineva loveşte pe altcineva de acelaşi rang, va plăti o mina de aur.

• Dacă un sclav loveşte un om liber, îi vor fi tăiate urechile.

• Dacă un bărbat loveşte o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece şekeli.

• Dacă un constructor construieşte o casă, şi o construieşte bine, proprietarul va plăti doi şekeli
pentru fiecare suprafaţă a casei.

• Dacă, însă, nu reuşeşte, şi casa se prăbuşeşte, ucigându-l pe proprietar,

constructorul va fi omorât.

• Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.

http://articole.famouswhy.ro/codul_lui_hammurabi/
Un cod săpat în piatră

În anul 1897 o expediţie ştiinţifică franceză, condusă de marele orientalist J. de Morgan, începe
săpături arheologice pe ruinele străvechiului oraş Susa, în sud-vestul Iranului de azi. Fostă
capitală a statului elamit independent, Susa fusese distrusă în anul 640 î.e.n. de către
Assurbanipal, dar, sub împăratul Darius şi urmaşii săi, ajunge capitala imperiului persan. Cu
ocazia săpăturilor, expediţia a dat la iveală, în luna decembrie 1901, prima bucată dintr-un bloc
de bazalt negru pe care se afla săpat o parte din codul lui Hammurabi, iar în luna ianuarie 1902,
cel de al doilea fragment al blocului, cu restul codului.

Înălţimea stelei este de 2,25 m, iar lăţimea de 1,90 m, în partea de jos şi 1,65 m, în cea de sus. În
partea superioară este sculptat zeul Soarelui, Şamaş, stând pe un scaun fără spetează. Acesta,
purtând pe cap o tiară cu colţuri şi din umeri ţâşnindu-i flăcări, ţine în mână un fel de sceptru şi
un inel, simboluri ale puterii. În faţa lui, în picioare, regele Hammurabi ia aminte la sfaturile pe
care s-ar crede că i le dă zeul, cu privire la conţinutul, importanţa şi modul de aplicare a legilor.
Dedesubt, este tăiat textul faimosului cod. Pe faţa stelei, textul ocupă 21 de coloane, din care 16
în stare perfect lizibilă, dar celelalte cinci, distruse cu dalta, rămân de necitit. În partea inferioară
a stelei, textul este săpat pe 28 de coloane, bine conservate şi, în consecinţă, uşor de citit. În total,
aşadar, textul a fost scris pe 49 de coloane, cuprinzând patru mii de rânduri şi opt mii de cuvinte.

După toate probabilităţile, textul codului a fost repartizat iniţial pe mai multe asemenea stele. Din
cuprins, rezultă că textul care făcea credinţa – adică cel autentic – a fost expus în Babilon: „În
cetatea Babilonului, pe care au ridicat-o zeii Anu şi Bel în Esaggil, templu a cărui temelie este tot
atât de tare ca cerul şi pământul, am scris în inscripţia mea cuvintele mele preţioase şi le-am
aşezat înaintea chipului meu de rege al dreptăţii“.
Codul începe cu un prolog întins pe primele patru coloane de text şi o parte din coloana a cincea.
Hammurabi declară că zeii i-au încredinţat sceptrul şi, în temeiul acestei misiuni, promulgă
textul codului “ca să nimicească pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel
slab…“. Deşi Hammurabi invocă numele zeilor, legea ca atare nu este „nemijlocit“ opera lor.
Dacă legile lui Urukagina apar ca legi divine, căci „zeul Ningirsu le întocmise“, începând cu
Urnammu se încetăţeneşte ideea că regele este acela care exercită puterea legiuitoare, deşi
puterea temporară o deţine de la zei.

Codul lui Hammurabi continuă tradiţia şi, ca atare, nu este o lege religioasă, edictată „nemijlocit“
de zei, ci întocmită din porunca zeilor şi sub oblăduirea lor de către rege, care deţine în stat
dreptul de a legifera. De aceea, Hammurabi declarându-se „nobilul care se pleacă înaintea
marilor zei“ şi regele căruia zeul Marduk i-a încredinţat domnia, încheie astfel prologul: „Eu,
rege ce ţin în supuşenie cele patru părţi ale lumii… am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în
limba ţării, făcând pe oameni să se bucure“.

În afara acestor declaraţii de principii, prologul cuprinde o lungă înşirare a tuturor binefacerilor
făcute de Hammurabi oraşelor statului său. Printre acestea figurează şi cetăţile Larsa şi Mari,
ceea ce dovedeşte că legiuirea a fost întocmită după ce acestea au fost înglobate „imperiului“
său, eveniment posterior biruinţelor obţinute împotriva regilor Rim-Sin şi Zimrilim. De aici,
ooncluzia că data promulgării codului a fost începutul celui de al IV-lea deceniu al domniei sale
(1760 – 1759? î.e.n.). În continuare, urmează textul legislativ propriu-zis, care începe de la
coloana a V-a şi se sfârşeşte la coloana a XXIV-a.

Primul editor al codului – V. Scheil, care a însoţit, în calitate de specialist în limbi orientale
misiunea arheologică franceză a lui Morgan – a împărţit textul în 282 de articole, având în
vedere atât cuprinsul material al legii, cât şi unele exigenţe ale tehnicii juridice moderne. Primele
cinci articole se ocupă de procedura de judecată. Articolele 6-13 reglementează furtul, prevăzând
modul în care se poate constata şi sancţiunile corespunzătoare. Articolele 14-20 pedepsesc furtul
de sclavi, de copii şi tăinuirea sclavilor fugari, recompensând pe cei ce prind sclavii fugiţi de la
stăpân. Următoarele 16 articole reglementează în amănunt drepturile şi îndatoririle ostaşilor,
tratând totodată şi regimul proprietăţii lor funciare. Articolele 42-47 sunt consacrate precizării
poziţiei juridice a arendaşilor funciari, iar următoarele cinci privesc drepturile creditorului asupra
fructelor de pe ogorul ce i-a fost dat în gaj. Articolele 53-56 statuează pedepsele la care se expun
cei care nu folosesc canalele de irigaţie în conformitate cu regulile fixate de autorităţi.
Următoarele două articole ocrotesc proprietarii funciari împotriva pagubelor aduse de animalele
din cireada altuia, iar articolele 59-66 se referă la dreptul de proprietate asupra grădinilor, cu care
ocazie se ocupă şi de drepturile pe care creditorul le poate avea cu privire la roadele livezii
debitorului său.

Urmează 35 de articole, din cele ce au fost rase cu dalta. Ele cuprindeau – în conformitate cu
reconstruirea operată cu ajutorul copiilor găsite în câteva biblioteci mesopotamiene – în principal
norme privind proprietatea imobiliară şi, în secundar, dispoziţii referitoare la camătă.

Articolele 100-107 se referă la activitatea negustorilor şi a auxiliarilor lor, iar în continuare patru
articole se ocupă de cârciumi care, în acelaşi timp, serveau şi drept case de toleranţă. Articolele
112-116 reglementează contractul de depozit şi de împrumut şi chezăşuirea datoriilor prin
intermediul membrilor familiei debitorului.

Un mare număr de articole (127-195) privesc organizarea familială, iar de stabilirea pedepselor
cuvenite în caz de vătămări corporale, codul se ocupă în articolele 196-225. Următoarele două îi
ocrotesc pe stăpânii de sclavi; articolele 228-235 privesc activitatea şi răspunderea juridică a
arhitecţilor si constructorilor de vase, iar prin articolele 236-277 codul stabileşte regimul juridic
al contractului de închiriere. Ultimele articole cuprind dispoziţii referitoare la sclavi.

Articolele codului sunt redactate sintetic, reduse la formulări scurte. De cele mai multe ori textul
are în vedere cazuri concrete şi, după expunerea lor, oferă şi soluţia juridică corespunzătoare.
Din întreaga economie a codului, cât şi din cuprinsul prologului şi al epilogului, rezultă că
legiuitorul nu a intenţionat să reglementeze toate instituţiile juridice, ci numai pe cele mai
importante, lăsând practicii judiciare sarcina de a soluţiona speţele neprevăzute sau reglementate
parţial în cod.

Spre deosebire de legile mesopotamice anterioare, incomplete în reglementările pe care le

cuprindeau, cu totul locale în privinţa sferei lor de aplicare şi mai mult etice decât juridice în
cuprinsul lor, Codul lui Hammurabi reglementează cele mai importante şi uzuale instituţii
juridice, are un caracter pur juridic şi o sferă de aplicare generală pe teritoriul imperiului de
curând format.

Metodic în chipul de a reglementa instituţiile, codul ţine seama de toate condiţiile politice ale
epocii, urmărind să fuzioneze tradiţiile sumeriene, adică vechile cutume autohtone, cu obiceiurile
şi reglementările populaţiilor semitice ce au întemeiat cel dintâi imperiu babilonian. De aceea,
unii cercetători au considerat, deşi în mod impropriu, dar destul de sugestiv, Codul lui
Hammurabi drept o „codificare de împăciuire“, în sensul unei legiuiri comune a populaţiei
sumeriene autohtone şi a celei akkadiene, de neam semitic, care, după cucerire, a pus temeliile
noului “regat“. Dealtfel, cu multă emfază în epilogul său, Hammurapi spune: „Eu sunt…
mântuitorul… [care] am strâns la pieptul meu oamenii din Sumer şi Akkad“.

Legat de practica judecătorească cu vechi şi bogate tradiţii în „ţara dintre ape“, Codul lui
Hammurabi mai poartă încă amprenta deciziilor judiciare. De aceea, articolele sale sunt foarte
apropiate de speţă, de caz, de realitatea concretă. Pentru legiuitorul babilonian nu există
infracţiune, ci numai infractor, nu există credit, ci creditor, nici debit, ci numai debitor, procesul
de conceptualizare a noţiunilor juridice găsindu-se abia în faza sa incipientă. Dealtfel, însăşi
termenul de lege (dinatum) desemneaza mai degrabă o decizie judecătorească decât o normă
abstractă şi generală de conduită.

Fără a fi grupate după logica juridică a legiurilor moderne, normele Codului lui Hammurabi au
fost rânduite pe teme concrete, deoarece legiuitorul în concepţia babiloniană nu era doctrinar, ci
practicianul ce avea datoria de a soluţiona corect diversele categorii de cazuri oferite de practică.
Din acest punct de vedere, elementul de sistematizare teoretică rămânea fără semnificaţie pentru
legiuitorul babilonian care, confruntat în permanenţă cu nevoile vieţii de fiecare zi, se menţinea
cazuist şi, în consecinţă, departe de preocupările doctrinare.
Spre deosebire de multe legiuiri ale epocii antice şi medievale – ca de pildă cele ebraice, indiene
sau islamice în care elementele religioase predomină – Codul lui Hammurabi este o lege laică,
mireană. Legiuitorul babilonian, deşi împuternicit al zeilor, rămâne totuşi singurul şi adevăratul
codificator. De aceea – cu excepţia articolelor 2 şi 132, care îngăduie utilizarea ordaliilor
împotriva celui învinuit de vrăjitorie şi a femeii măritate învinuită de adulter – textele codului nu
conţin dispoziţii privind intervenţia miraculoasă a zeilor în procedura de judecată şi cu atât mai
puţin prescripţii religioase sau de cult.

Civilizaţia lui Hammurabi este o civilizaţie de limbă semitică, limba akkadiană. Vechea
sumeriană îşi pierduse din importanţa ei, deoarece sumerienii cuceriţi cedaseră rolul lor politic de
odinioară semiţilor biruitori. Akkadiana cuceritorilor devine limba oficială a ţării şi, în
consecinţă, limba documentelor publice. Era firesc, aşadar, ca şi legiuirea lui Hammurabi să
apeleze la ea. Pe de altă parte, limba sumeriană, cu structură aglutinantă, lipsită de flexiuni şi cu
un vocabular destul de redus era, în privinţa posibilităţilor de exprimare a ideilor juridice,
inferioară celei akkadiene, mai bogată în termeni, mai variată în construcţii gramaticale şi mai
perfecţionată în privinţa tehnicii folosirii cuneiformelor. Deşi akkadiana s-a impus definitiv în
Babilon, devenind limba întregii producţii spirituale în epoca lui Hammurabi – adevărata epocă
de aur a culturii babiloniene – totuşi limba sumeriană şi monumentele ei au continuat să fie
studiate şi ulterior, asemenea limbii latine în Evul Mediu.

Codul lui Hammurabi se termină cu un epilog care începe de la coloana XXIV-a şi se termină la
coloana XXVIII-a. Mândru de opera sa, regele – care se autointitulează „rege desăvârşit“ – îşi
caracterizează codul drept „norme juridice de echitate“, precizând că prin intermediul lor a
asigurat ţării „un drept îmbrăcat în haina legii (scrise) şi o bună cârmuire“.

Deşi misiunea de a da legi ţării i-a fost încredinţată de zei (“zeii cei mari m-au ales“), totuşi
opera sa legislativă este o creaţie laică. „Eu sunt – continuă Hammurabi – păstorul, mântuitorul
al cărui sceptru drept îşi extinde umbra binefăcătoare asupra oraşului meu; eu am strâns la
pieptul meu oamenii din Sumer şi Akkad; sub paza mea i-am călăuzit în vreme de pace; cu
înţelepciunea mea i-am ocrotit, pentru ca cel puternic să nu-l asuprească pe cel slab, pentru ca
orfanul şi văduva să-şi primească dreptatea. În cetatea Babilonului, pe care zeii Anu şi Bel au
ridicat-o în Esaggil, templul a cărui temelie este tot atât de tare ca cerul şi pământul, am scris în
inscripţia mea cuvintele mele preţioase şi le-am aşezat înaintea chipului meu de rege al dreptăţii,
pentru a rândui dreptul ţării, pentru a curma neînţelegerile, pentru a călăuzi cu dreptate pe cei
asupriţi.“ De opera sa, Hammrurabi este mândru şi de aceea se proclamă „cel dintâi dintre regii
[celorlalte] cetăţi“. „Cuvintele mele sunt preţioase – continuă el – iar înţelepciunea mea de
neasemuit“.

Deşi laică, Hammurabi doreşte – asemenea altor legiuitori de mai târziu – ca opera sa să
dăinuiască de-a pururi, întocmai unor porunci divine şi, de aceea, pentru viitor regele pune legea
sa sub oblăduirea zeilor. „Din porunca lui Şamaş, mare judecător al cerului, dreptatea să se
răspândească în lume prin cuvântul lui Marduk, stăpânul meu; nimeni să nu se îndepărteze [de la
poruncile] monumentului meu, în Esaggil – pe care îl iubesc, să fie numele meu pomenit în
veci.“ În continuare, Hammurapi caută să găsească şi o iustificare legitimă, laică, a dorinţei sale,
ca legea-i să dăinuiască în veci. Punte de înţelegere între sumerienii autohtoni şi akkadienii
cuceritori, codul, în concepţia lui Hammurapi – care desigur nu avea în vedere pe cei pe care
obiceiurile vremii îi aşezaseră la marginea sau dincolo de marginea societăţii – urmează să fie o
pavăză de apărare pentru cel ce-şi caută dreptate şi un temei pentru glorificarea marelui rege.
„Cel apăsat, ce va avea un necaz, să vină înaintea chipului meu, al regelui dreptăţii şi să citească
inscripţia pe care am scris-o, să repete cuvintele mele pline de înţeles; iar inscripţia mea să-i
lumineze necazul, să-şi găsească dreptatea în ea şi inima lui să se bucure [spunând]: iată,
Hammurabi, stăpânul, este faţă de oameni asemenea unui părinte iubitor… El a adus pe vecie
oamenilor fericire şi a cârmuit ţara cum se cuvine.“

https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/02/un-cod-sapat-in-piatra/

CONTINUTUL CODULUI
Prin codul sau, Hammurapi face distinctia intre clasele sociale,intre sclavi si oameni liberi, intre
rege,slujbasi si ostasi. Toti cei kre lucreaza in apropierea regelui,la palat, sunt privilegiati prin
cod,fiind denumiti „nobili” si „favoriti”, iar scalvii, animale, si tot ce tinea de palat era ocrotit
mai eficient cu amenintarea unor pedepse mai grave decat se facea in mod obisnuit: „Daca un om
a furat – precizeaza codul – un bou,o oaie,un magar,un porc sau o barca si acestea apartin zeului
sau palatului,el va restitui de 30ori valoarea lor; daca apartin insa unui mushkenu va plati numai
inzecitul pretului lor. Daca hotul n`are cu ce plati, va fi pedepsit cu moartea” (art.8).
In domnia lui Hammurapi apare armata alcatuita din oameni liberi; „soldatii” incheiau o
conventie cu regele, fiind platiti cu bunuri de mare valoare, aflate insa doar in gestiunea,si nu in
proprietatea lor.
Obligatiile ostasilor erau mentionate in cod ca „porunca de a merge intr`o expeditie
regala”(art26) sau „chemarea la slujba intr`o expeditie pornita de rege”(art32).
Pedepsele pantru neindeplinirea conditiilor conventiei erau insa maxime; soldatii care apelau la
un substitut,erau pedepsiti cu moartea (art26),iar beneficiul se pierdea in favoarea celui care il
inlocuia. Aceeasi pedeapsa o primea si soldatul care nu se prezenta la izbucnirea razboiului.
In ceea ce priveste partea religioasa, templele nu erau numai lacasuri dedicate zeilor, ci si
puternice institutii administrative; posedau fonduri agricole,cladiri,turme de animale,ateliere
mestesugaresti si dispuneau de venituri insemnate provenite din dijme si ofrande.

http://biblioteca.regielive.ro/referate/istorie-universala/codul-lui-hammurabi-si-conditia-femeii-
112901.html?ref=doc3