Sunteți pe pagina 1din 33

MUNȚII ALPI

Localizare şi caractere morfografice. Alpii se desfăşoară arcuit, între Marea Ligurică şi


Câmpia Panonică, aproximativ între Nice şi Viena pe o lungime de peste 1200 km.
Lăţimea lor variază între 125 km şi 265 km, fiind mai mare în compartimentul estic.
Pasul Altare îi separă de Apenini, pasul Vraţa formează limita spre Alpii Dinarici, iar
bazinul Vienei, spre Carpaţi. Înălţimea lor maximă atinge 4810 m în vf. Mont Blanc, dar
vârfuri de peste 4000 m sunt frecvente mai ales în Alpii de Vest (Gran Paradiso 4061 m);
Monte Rosa (4637 m); Matterhorn (4505 m); Aletschhorn (4195 m); Jungfrau (4166 m);
Finsteraahorn (4275 m ş.a). Alpii de Est au altitudini sub 3800 m (Grossglockner 3797
m). Se remarcă totodată o simetrie altimetrică transversală, zonele centrale fiind şi cele
mai înalte. Excepţie face sectorul sud-vestic în care zona marilor înălţimi domină câmpia
Padului, deoarece culmile de pe latura internă, piemonteză, s-au scufundat în procesul
individualizării tectonice a bazinului care stă la baza câmpiei. Munţii de pe latura internă
şi externă a lanţului alpin, în general cu altitudini sub 3000 m, formează şirurile unităţilor
prealpine. În timp ce Alpii de Vest se desfăşoară arcuit, Alpii de Est au orientare vest-est,
răsfirându-se digital spre câmpia Panonică, în bună parte datorită formării unor mici
bazine tectonice intramontane (Graz, Klagenfurt, Maribor, Ljubljana).

Regionarea geografică a Alpilor


Occidentali - vest (WA),
Centrali - (ZA): limita dintre centrali și occidentali este aliniamentul: Leman – în lungul văii
Rhone - Martigny - Grand St.Bernard Pass – Val d’Aosta - Ivrea.
Orientali - est (OA): limita dintre Alpii Estici și Centrali este dată de aliniamentul Bodensee
– în lungul văii Rhein – peste Splügen Pass - către Lago di Como
Sudici (SA): un sistem de văi longitudinale, cu orientare E-V (Valtellina, Pustertal, Gailtal)
reprezintă limita dintre Alpii Sudici și restul Alpilor
Geneză şi relief. Alpii au rezultat din coliziunea plăcii Eurasiatice şi Africane care a
antrenat un mare volum de sedimente acumulat în trei fose, inclusiv depozite vulcanice
aduse de pe uscaturile vecine. Importante mase de roci au fost deplasate pe mari distanţe.
Evoluția centurii alpine europene este extrem de complicată, mai ales dacă ţinem seama
de faptul că a implicat mişcarea unei multitudini de microplăci timp de aproape 200
milioane de ani. Coliziunea a început prin fragmentarea supercontinentului Pangaea la
începutul Jurasicului (acum 200 milioane de ani). Plăcile africană şi europeană au fost
separate de către marea Tethys, care la rîndul său a început să se închidă printr-o mişcare
rotaţională al cărei centru pivotant l-a reprezentat Gibraltarul.

Secţiune schemtică prin Alpii Europeni


(după N.J. Selby, 1996 – Argand,
1934)

Deformarea alpină a început la sfărşitul Cretacicului când mişcările de


comprimare au dus la ruperea unor mari bucăţi din crusta continentală aflată sub malul
sudic al mării Tethys. Aceste fragmente au continuat apoi să înainteze către nord. La
începutul Terţiarului s-au revărsat peste geosinclinalul central (Alpii Penini), care la
rândul său a fost fragmentat în mai multe blocuri ce ulterior au fost afectate şi
transformate în cadrul proceselor metamorfice. O porţiune crustală care include mai
multe pânze peninice ajunge la marginea geosinclinalului helvetic acum 40 milioane de
ani. Avansarea continuă în timpul Oligocenului şi Miocenului cauzând detaşarea
sedimentelor helvetice şi răsturnarea lor sub forma pânzelor helvetide. Eroziunea
culmilor alpine nordice de către organismele fluviatile a dus la acumularea molasei sub
forma conurilor, sau, în lacuri şi bazine.
La sfârşitul Miocenului şi începutul Pliocenului s-a dezvoltat o zonă de acumulare
crustală sub masivul Aar care s-a deplasat către nord împreună cu pânzele helvetide,
peninide şi austroalpine. Această împingere a dus la detaşarea molasei şi secvenţelor
sedimentare jurasiene, generând o cutare a lanţului jurasian şi o înălţare a masivului Aar.
Centura alpină în Miocen nu s-a înălţat prea mult dar în schimb a fost supusă unei
eroziuni puternice.
Secţiune generală a pînzelor Peninice în apropiere de Zermatt
(după N.J.Selby, 1996 – De Jong, 1973)

Structural, Alpii se caracterizează printr-o simetrie accentuată, având în centru o


zonă cristalină (şisturi cristaline, granite, gnaise), iar pe flancuri câte o zonă sedimentară
formată din şisturi, calcare, gresii etc. Cea de la exteriorul arcului cuprinde formaţiuni
mezozoice şi terţiare, iar zona de pe latura sudică doar mezozoice. La structură se adaugă
şi mici iviri vulcanice terţiare localizate la est de lacul Como.

Structuri de tip anticlinal și sinclinal în Alpii Elvețieni (foto: Swissair)

Lanţul Alpilor este de vârstă recentă, terţiară. Principala fază orogenică s-a produs
în oligocen, când a fost cutată zona internă, dar mişcările tectonice s-au continuat şi în
neogen, încreţind zonele prealpine, generând inflexiuni transversale şi mici bazine
tectonice în Alpii de Est. În acest grup estic existaseră mişcări orogenice mezozoice, dar
edificiul rezultat se pare că a fost scufundat în propriul sedimentar de de tip flysch format
în terţiar. O importanţă deosebită pentru fizionomia lanţului alpin au avut-o mişcările de
înălţare neotectonice. Intensitatea acestora a depăşit continuu forţa agenţilor modelatori
externi, fapt pentru care în vest şi centru nu s-au putut forma suprafeţe de nivelare.
Masivul Alptal – Mythen Masivul Rigi-Kulm

Înălţările neotectonice au avut un craracter ritmic în partea estică a lanţului,


permiţând apariţia unor suprafeţe de nivelare, dar intensitatea ridicărilor a fost apreciabilă
şi aici din moment ce nivelul de vârstă ponţiană se află la 2000 m altitudine, iar cel
pliocen superior-villafranchian la 700-1000 m. Stilul tectonicii alpine este interpretat
diferit.

Masivul Bitschhorn – Walliser Masivul Churfisten - Santis


Masivul Finsteraarhorn – Bernen

„Autohtoniştii” apreciază că unităţile structurale au fost cutate pe loc, „pânzişti”


că acestea se caracterizează printr-un intens şariaj ce a cuprins întregul edificiu,
exceptând Prealpii externi, iar „intermediarii” acceptă ideea unui şariaj pe distanţe mai
scurte. Oricum studiul structurii Alpilor a dus la elaborarea concepţiei asupra pânzelor de
şariaj. Dispunerea pânzelor sugerează imaginea unei cărţi deschise în care foile răsturnate
spre nord şi vest sunt mai numeroase şi mai lungi (alpidele), iar cele cu cădere spre sud
(dinaridele) sunt mai scurte şi mai puţine. Zona de legătură a celor două grupe este
marcată prin roci eruptive bazaltice de vârstă terţiară. Alpidele cuprind patru grupe de
pânze, helvetidele şi peninidele, cu dezvoltare mai largă la vest de Rhin, grisonidele şi
tirolidele, individualizate cu precădere spre est. În concepţia pânzistă masivele cristaline
sunt autohtone.

(după P. Birot)
(după P. Birot)

Profile prin Aplii Orientali - sectorul nordic şi central

1. molasa oligo-miocenă;2. unităţile helvetice – gresii, marne şi calcare cretacice şi eocene;3. flişul cretacic şi eocen
(cuvertura soclului austro-alpin superior);4. calcare pelagice şi marne (liasic-cretacic inferior);5. permian superior –
triasic-a.facies grezo-marnos;b.facies calcaros,c.facies dolomitic;6. soclul metamorfic paleozoic austro-alpin
superior;7. unităţi austro-alpine, a-soclu paleozoic metamorfic,b-cuvertura metamorfică (marmură, cuarţite);8. unităţi
austro-alpine inferioare,a-soclu paleozoic metamorfic,b-cuvertura mai mult sau mai puţin metamorfozată (cuarţite,
marmură);9. sistemul de pînze (şisturi verzi) de vîrstă mezozoică;10. axul cristalin central (a suferit recristalizări după
punerea în loc a sistemului de pînze);11. granite terţiare;12. zonă de cutare verticală;C. - aflorimente la baza pinzelor
principale

Stilul, intensitatea şi vârsta recentă a mişcărilor tectonice au făcut din Alpi cel mai
măreţ edificiu orogenic european. La impunerea sa în peisaj au contribuit prin contrast
sectoarele de scufundare vecine (câmpia Panonică, câmpia Padului, valea Rhône-ului,
marea Ligurică), spre care trecerea se face rapid. Sistemul fluviatil, cel glaciar şi
periglaciar au rol fundamental în modelarea reliefului.

Profile prin Alpii Orientali - sectorul sudic (după P. Birot)


1. soclu paleozoic
2. porfire – triasic inferior
3. permian superior (detritic în cea mai mare parte cu intercalaţii de calcare)
4. triasic
a. facies marnos
b. facies calcaros, pe alocuri dolomitic
c. facies vulcanic (în principal tufuri)
5. serie sedimentară liasic-cretacic
a. facies marnos
b. facies calcaros
6. granite terţiare
7. molasă miocenă
Profile prin Alpii Occidentali (după P. Birot)

1. soclul hercinic al masivelor externe; 2. soclul cristalin al masivelor interne (recristalizat în perioada alpină); 3.
marne liasice şi jurasice (cuvertura Prealpilor); 4. calcare jurasic superior (cuvertura Prealpilor); 5. marne cretacic
superior (cuvertura Prealpilor) - a. calcare urgoniene (cuvertura Prealpilor); b.calcare cu silex (cretacic superior-
cuevrtura Prealpilor); 8.unități sub-brinaconaise, calcare şi marne triasice şi jurasice, flysch cretacic şi eocen; 9.
unităţi brianconnaise, cuarţite şi calcare triasice, serii jurasice şi cretacic inferior cu marmură; 10. gips de Keuper

Prealpii prezenţi pe latura vestică şi nordică (Provence, Bavariei, Austriei) dar şi


în sud (Piemontezi şi Dolomitici) nu depăşesc 2000 - 3000 m şi sunt alcătuiţi fie din
calcare şi dolomite fie din şisturi, gresii etc.
Alpii constituie un important castel de ape. Dunărea este colectorul principal
pentru apele de pe latura nord-estică şi estică, Rhein-ul pentru sectorul central-nordic,
Rhône-ul pentru cel extern, nord-vestic şi vestic, iar Padul pentru cel sudic. Puţine râuri
se varsă direct în mările adiacente Mediteranei. O mare parte din cursurile superioare
urmăresc direcţia unităţilor structurale. Rhône-ul şi Rhein-ul superior, văile Inn, Salzach,
Enns formează un aliniament longitudinal separat prin pasuri, constituind în ansamblu un
adevărat culoar favorabil circulaţiei. Cea mai mare parte dintre râuri sunt însă
transversale pe anumite sectoare. Deşi nivelul de bază este coborât şi apropiat, mai ales
pe latura sudică, nici un râu nu străpunge transversal întregul edificiu muntos. La
obârşiile văilor opuse s-au format pasuri, în majoritate situate la peste 2000 m. Pentru
legătura în sens transversal a fost necesară construirea unor tunele. Puternica adâncire a
văilor a generat altitudini relative mari, peste 1500-2000 m, contribuind la creşterea
lungimii pantelor, element ce adaugă reliefului un plus de grandoare. Modelarea glaciară
a contribuit în mare măsură la evoluţia văilor, adăugându-le particularităţile sale: profil
transversal frecvent în formă de U, profil longitudinal cu rupturi de pantă mari şi
numeroase cuvete de subsăpare devenite în holocen lacuri. Dacă excavaţiile mici au fost
colmatate, cele mari şi adânci formează încă lacuri în care râurile alpine îşi scaldă apele
(lacul Celor Patru Cantoane, Zug, Thun, în nord Maggiore, Lugano, Como, Iseo, Garda,
în sud).

Lac glaciar Lac a cărui temperatură în timpul


verii, de 15º permite susținerea
unei bune activități biologice

Văile pătrund mult spre interiorul munţilor creând denivelări importante unele
urmărind orientarea cutelor (valea Inn).

Valea Engandine (cursul superior al râului Inn) – Parcul Național Elvețian

În pleistocen, Alpii au cunoscut cel puţin patru faze glaciare, Günz, Mindel, Riss
şi Würm, ultimele două lăsând importante urme. După unele opinii acestea au fost
precedate de fazele Biber şi Donau. În timpul glaciaţiilor aceştia au fost acoperiţi de cea
mai vastă calotă glaciară montană a continentului. În zonele terminale şi nu numai,
gheţarii au depus şiruri de morene. Neacoperite rămâneau doar culmile înalte, reduse la
nivele de creste zimţate, cu ace şi dominate de vârfuri adesea piramidale (Weisshorn).
Masivul Kreuzberge Masivul Westgrat-Salbischigen

Datorită altitudinii mari şi umidităţii ridicate, în Alpi s-a menţinut o zonă glaciară
extinsă chiar şi în holocen. Pe laturile sudice şi estice, mai uscate, limita zăpezilor
persistente este la 3600 m, iar în nord şi vest coboară la 3200 m. Gheţarii actuali sunt
cantonaţi în masivele Oisans, Mont Blanc, Cervino (Cervin), Monte Rosa (Mont Rose),
Jungfrau, Finsteraahorn şi în cele cuprinse între Bernina şi Hohe Tauern. În Alpi există
gheţari de vale, cu un bazin de alimentare situat într-un circ şi o limbă glaciară care poate
coborî până la 1250 m (ex. Bossons); gheţari de circ sau suspendaţi, fără curgere (Franţa).

Ghețar de vale în masivul Finsteraarhorn


Evoluţia gheţarului Rhone. În stânga situaţia existentă în 1850, iar în dreapta situaţia
prezentă. Retragerea către partea superioară se datorează tendinţei generale de
încălzire a atmosferei. În grupajul de jos (a,b,c,d) retragerea se poate aprecia raportând-
o la aşezările de la baza ghețarului

Mai există gheţari subterani cum sunt cei cantonaţi în masivele calcaroase (ex.
Eisriesenwelt-Austria cu o suprafaţă de 30000 mp). Cei mai dezvoltaţi gheţari sunt
Pasterze din masivul Glockner, Aletsch din Jungfrau şi Mer de Glace din Mont Blanc, dar
nici aceştia nu depăşesc 25 km lungime. Interfluviile sub formă de creste, cu
microrelieful şi structurile lor crionivale, nivelurile de circuri asociate cu ample văi
glaciare au fost luate ca etalon pentru modelarea glaciară şi periglaciară de munte, care a
intrat în acţiune imediat după retragerea gheţarilor, fiind generalizate în tipul de relief
alpin. Se admite o ridicare actuală a Alpilor cu cca 0,6mm/an.
Există trei tipuri principale de gheţari în Alpi:
- calotele glaciare, ocupă regiunile puţin accidentate şi formează un strat de
gheaţă bombat. Limba de gheaţă se termină printr-o serie de cascade, de unde se
transformă într-un gheţar de vale (cele din masivul Mont Blanc).
- gheţarii de vale, tipici Alpilor, au un bazin de alimentare situat într-un circ, şi o limbă
glaciară, 60-400m lăţime, care se termină cu un front glaciar situat la 2000m altitudine
pentru gheţarul Parterzee, la 1700m pentru gheţarul Aletsch, 1400m pentru Mer de Glace
şi 1250m pentru gheţarul Bossons
- gheţarii de circ sau suspendaţi, care se reduc la bazinele de alimentare, fără a fi
caracterizaţi de fenomene de curgere. Cei mai mulţi se întâlnesc în Parcul Naţional Des
Ecrins-Franţa.
- un caz particular îl reprezintă gheţarii subterani, care se formează în masivele
calcaroase: cel mai mare gheţar subteran al lumii, Eisriesenwelt este situat în Austria, în
masivul Tennengebirge; are o suprafaţă de 30000m2, dezvoltat fiind pe 1 km de galerii.

Mer de Glace –din cadrul masivului Mont Blanc, sistemul de crevase

Ghețarul Aletsch din cantonul Valais


Structura de tip „serac”

Ghețarul Grossglockner situat în Parcul Național Hohe Tauern. Acest parc național are
o suprafață de 10000ha, fiind situat între 1000 și 3600m altitudine și cuprinzând păduri,
pajiști și pășuni alpine dar și imense câmpuri de gheață.

Condiţii climatice. În general temperată de munte, clima este influenţată local, de


poziţia Alpilor, la contactul cu Europa Sudică, de orientarea şi lungimea munţilor şi de
asemenea de altitudine şi de configuraţia reliefului. Zona prezintă variaţii regionale între
părţile de vest şi de nord, mai umede şi cu diferenţieri anotimpuale atenuate, şi cele
estice, mai continentalizate. Contactul direct cu provincia mediteraneană se resimte de
asemenea. Climatul prezintă remarcabile nuanţe regionale. Extremitatea sudică a grupei
Alpilor de Sud-Vest se bucură de o influenţă mediteraneană, cu insolaţie puternică şi
prelungită, care nu este favorabilă formării gheţarilor, dar care permite creşterea limitei
habitatului la peste 2000 m. În Alpii Lombardiei şi Veneţiei apare o nuanţă continentală
cu ierni reci şi veri calde şi umede, care favorizează dezvoltarea unei vegetaţii exuberante
şi pitoreşti, răspândită pe malurile lacurilor perialpine, unde s-au putut aclimatiza chiar şi
specii tropicale (palmieri). Prealpii Francezi de nord înregistrează o influenţă oceanică,
cu precipitaţii ridicate, ceaţă şi nebulozitate frecvente. În Prealpii Elveţieni şi ai Bavariei,
aceste trăsături se atenuează datorită adăpostului şi acţiunii termoregulatoare a lacurilor
perialpine, dar mai ales föhnului, vânt descendent, cald şi uscat, ce bate pe latura nordică
alpină, producând primăvara topirea bruscă a zăpezilor, urmată adesea de inundaţii şi de
grăbirea perioadei de vegetaţie, iar toamna favorizează coacerea recoltelor. Se realizează
astfel condiţii pentru cultura viţei de vie pe valea Rhein-ului superior. În Prealpii
Austriei, climatul devine mai continental, dar umiditatea rămâne totuşi ridicată,
precipitaţiile atingând un maxim în iunie şi august. Alpii interiori şi cei Piemontezi au un
climat mai continental faţă de cei de pe latura vestică şi nordică.
Marile văi interioare au personalitatea lor topoclimatică. Aici, iernile sunt mai reci
decât pe culmi (inversiune de temperatură), cu frecvent timp senin, iar verile mai calde în
condiții de adăpost, permit practicarea culturilor de cereale. Astfel văile interioare
comparativ cu culmile expuse primesc până la 700 mm (Valais) comparativ cu valorile de
peste 2000 mm caracteristice pentru cea mai mare parte a Alpilor. În anotimpul cald,
nebulozitatea şi ploile de convecţie sunt frecvente. Topoclimatul se diferenţiază şi de la
un versant la altul, versanţii cu expunere sudică fiind mai calzi şi mai însoriţi şi ca urmare
sunt utilizați pentru cultura plantelor, iar cei nordici, mai umbriţi şi mai umezi şi prin
urmare au rămas împăduriţi.
Diferenţierile climatice regionale cele mai puternice sunt însă pe verticală.
Spectrul etajării verticale înscrie climatul pădurilor de foioase (în sud-vest cu influenţă
mediteraneană), cel al pădurilor de amestec şi apoi al pădurilor de conifere, după care se
succed etajul climatic subalpin şi alpin.
Mare condensator de umiditate, lanţul alpin primeşte în unele sectoare peste 3.000
mm precipitaţii anuale, o bună parte sub formă de zăpadă care alimentează gheţarii
actuali.
În Alpii Mediteraneeni, de-a lungul unei axe Valencia -Torino, perioada estivală
secetoasă, sau lunile puţin umede, reprezintă o caracteristică a ambianţei climatice
mediteraneene, care de pe coasta italiană se face simţită până către nord, până în Val
d’Aosta, atenuându-se însă către est.
În Alpii Nord-Occidentali, precipitaţiile estivale capătă importanţă, fenomen care
se accentuează către est, climatul devenind treptat tipic continental. Ca trăsătură generală,
bineînţeles, creşterea altitudinii are ca efect diminuarea graduală a temperaturii şi implicit
creşterea cantităţii de precipitaţii, în special solide.
Dispoziţia formelor de relief, la toate scările, vine să modeleze aceste trăsături
generale ale climatelor alpine, creând o extraordinară diversitate. Primind primele un flux
de origine oceanică, masivele occidentale externe joacă un rolul unui ecran vis-a-vis de
masivele interne, fiecare masiv păstrând în acelaşi timp diferenţe între versanţii vestici şi
cei estici. Acest fenomen funcţionează în cazul văilor şi bazinelor interioare: precipitaţiile
anuale sunt în jur de 700mm sau chiar mai coborâte, în regiunea Valais recordul fiind de
450mm. Aceste valori trebuie comparate cu cele de 2000mm care cad în fiecare an în cea
mai mare parte a Alpilor, fără a mai pune în discuţie valorile mai mari caracteristice unor
masive mai înalte.
La o scară mai de detaliu, fiecare cunoaşte clasica opoziţie între versanţii sudici,
calzi, culitvaţi şi locuiţi, cu un amestec de păduri de pin şi zadă şi versanţii nordici
acoperiţi de păduri dese de brad şi molid. Se pot aminti inversiunile de temperatură, când
aerul rece se acumulează periodic în câteva văi şi depresiuni. Când topografia se
pretează, ea poate conduce la inversiunea unor etaje de vegetaţie, pajiştile de tip alpin
putându-se afla sub pădurile subalpine.
Dolina Gstettneralm în Alpii Austriei, este un exemplu remarcabil: la 1270m
altitudine ea deţine recordul de frig din Europa Centrală, cu o minimă absolută de –
52,6ºC. Zăpada, frigul, umiditatea stagnează în acestă zonă, versanţii şi crestele bătute de
vânt şi unde zăpada se acumulează, reprezintă sit-uri cu condiţii ecologice particulare.
Alpii oferă un imens mozaic topoclimatic, care contribuie la explicarea marii
bogăţii biologice.
Hidrografia. Reţeaua hidrografică este densă, cu excepţia sectoarelor calcaroase.
Debitul râurilor atinge valori ridicate, provenind mai ales din topirea zăpezilor care
produce creşteri de nivel în luna mai, cât şi din topirea gheţarilor de care se leagă
maximul de nivel din august. Râurile din Alpii de sud-vest, cu influenţă climatică
mediteraneană, prezintă creşteri de nivel iarna. Lacurile sunt numeroase, majoritatea
având cuvete de origine glaciară. Cele mai mici sunt localizate pe văile glaciare centrale,
iar cele mai extinse şi mai adânci la periferia Alpilor, pătrunzând şi în unităţile limitrofe.
Debitul bogat şi frecvente rupturi de pantă din profitul longitudinal fac din râurile alpine
o importantă sursă de hidroenergeie, valorificată dealtfel pe scară largă.
Vegetaţia, solurile şi fauna. Atât flora cât şi fauna Alpilor cunosc o mare
varietate de genuri şi specii. Se întâlnesc peste 5000 de specii de plante vasculare, numai
Alpii Mediteraneeni având cca. 2800 de specii.
Iniţial subtropicală (terţiar) vegetaţia a fost înlocuită treptat cu una temperată dar
glaciaţia pleistocenă a înlăturat o parte din specii s-au le-a obligat să se refugieze ocupând
habitate specifice.
Și fauna a cunoscut aceleaşi schimbări vis-a-vis de originea speciilor: unele de
provenienţă arctică, sosite în timpul glaciaţiunilor se găsesc astăzi în partea superioară a
culmilor, altele s-au adaptat continuu, modificându-şi caracterele esenţiale, forma,
devenind suple cu ramuri scurte sau puf protector, cum este Leontopodium alpinum.
În acelaşi timp plantele, odată cu retragerea gheţarilor pleistoceni au recolonizat
spaţiul alpin. Restricţiile impuse de acesta le-a limitat perioada de vegetaţie (95% din
speciile alpine sunt vivace. De asemenea animalele şi-au făcut provizii pentru iarnă
(marmota), hibernând. Ele sunt de tip temperat montan, cu etajare pe verticală şi cu
particularităţi regionale ce decurg din cele structurale şi climatice. Influenţa antropică se
resimte mai ales prin defrişări, culturi şi păşunile secundare. În Alpi converg elemente
vegetale baltice, atlantice, ilirice şi mediteraneene. Până în jur de 1200 m altitudine,
munţii sunt populaţi şi cultivaţi, semănând sub acest aspect cu regiunile perialpine. Pe
latura sudică, terenurile cultivate urcă până la 1600 m. Mai sus, urmează etajul pădurilor
de foioase şi al celor mixte, de fag şi brad, care se opreşte aproximativ la 1800 - 2000 m.
Fagul nu urcă mai sus de 1500 m având în vedere perioada de vegetaţie care
depăşeşte 5 luni, iar laricele nu trece de 2000-2400m. În Prealpii externi, limita pădurii de
foioase şi de amestec este mai coborâtă cu 300-500 m faţă de Alpi, datorită umidităţii şi
nebulozităţii mai ridicate. Pe faţada panonică fagul este subordonat bradului, iar în etajul
inferior pătrund arbuşti ilirici şi infiltraţii de stepă panonică. Bradul este însă rar în
Prealpii sudici, unde fagul înaintează până la 1600 - 1700m, marcând totodată limita
superioară a pădurii. Prealpii Francezi Sudici, cu influenţă mediteraneană şi
submediteraneană, înregistrează o extensiune a stejarului până la 800m, acesta fiind
urmat în sus de zona fagului. Tot aici, Pinus silvestris apare răspândit peste tot etajul
coniferelor se conturează mai bine în Alpii interni, avansând până la 2400 m în vest şi
până la 3000 - 3500 m în est. În continuarea pădurii urmează etajul subalpin cu păşuni şi
arbuşti (jneapăn, ienupăr, rododendron, sălcii pitice ş.a), iar mai sus, cel alpin, format din
ierburi, muşchi şi licheni care formează uneori turbării. Domeniul stâncăriilor este extins,
ca şi cel al zăpezilor perene şi al gheţarilor.
Formațiuni de lande alpine cu Rhododendron ferugineum

Pinus uncinata, exemplu de adaptare la vânturile puternice

În general, versanţii sudici, mai insolaţi, au un suport de căldură mai mare și sunt
acoperiţi cu păduri de pin şi zadă, putând fi cultivaţi şi oferind condiţii mai optime
instalării aşezărilor umane, prin comparație cu cei nordici, mai umbriţi şi mai răcoroşi
apţi pentru dezvoltarea pădurilor de brad şi molid.
Solurile se dispun şi ele etajat. Cuprind o gamă largă, începând cu rendzinele şi
terra-rossa din sectorul mediteranean sud-vestic, trecând la solurile brun-gălbui montane,
brune cenuşii montane, brune de pădure nesaturate, brune acide de pădure, apoi soluri
humice, în mare parte podzolite şi la soluri de pajişti şi de tundre montane.
Mai ales în etajul alpin vegetaţia ca şi solurile ocupă foarte diferenţiat suprafeţele
etajului alcătuind un mozaic strâns legat de: rocă, expunere, microclimat.
Vegetaţia formează areale de diferite dimensiuni aproape nelipsind lichenii (cca.
200 specii) şi muşchii. Cel mai frecvent apare Ranunculus glacialis iar Cladonia
umbilicaria ajunge la 4700 m.
Fauna este cea adecvată biotopurilor menţionate speciile montane incluzând astăzi
specii de origine arctică, venite în timpul glaciaţiilor şi, care se regăsesc şi astăzi în
tundrele nordice Lagopus timidus sau Lepus timidus. Ca elemente specifice, se remarcă
marmota alpină şi Capra ibex. Apele sunt bogate în peşti, dintre care păstrăvul este cel
mai valoros.
Capra ibex – specie arhaică, a apărut în Alpi în a treia perioadă glaciară

Capra ibex Marmota

Modificările, dintre care unele importante, au fost introduse de către om prin


intermediul tehnologiei care-l însoţeşte. Astfel corelaţiile dintre natură şi om, aşezările
montane, utilizarea terenurilor ş.a., au devenit din ce în ce mai friabile şi vulnerabile
schimbând realităţile ecologice.

Etajarea alpină

1. etajul nival reprezintă un deșert de roci și gheață situat deasupra limitei zăpezilor
permanente
2. etajul alpin, de la 2200 - 3000m, este acoperit de o peluză în cadrul căreia
compoziția variază în funcție de natura rocii, umiditate, orientare
3. etajul subalpin se situează între 1600 - 2200m. La nivelul superior landele cu
Rhododendron ferugineum se amestecă cu formațiuni de Pinus sembra și Larix decidua.
La altitudini asemănătoare, Pinus uncinata preferă condiții mai secetoase. Mai jos
domină molidul (Picea abies) și bradul (Abies alba). Pinus sylvestris face legătura cu
sectorul montan.
4. etajul montan situat între 900 - 1600m este caracterizat de prezența fagului
(Fagus sylvatica) care în funcție de regiune se asociază cu specii de rășinoase.
5. mai jos de 900m se dezvoltă pădure de foioase, cu specii de Carpinus betulus și
Quercus robur, care domină și sectorul colinar.
UNITATEA PERIALPINĂ. Această unitate înconjoară lanţul alpin, fiind constituită
din munţi, podişuri şi câmpii .
Munţii şi Podişul Jura se întind între Alpii Savoiei şi munţii Pădurea Neagră,
orientându-se de la vest spre nord-est. Valea Aare, lacurile Biel şi Neuchâtel marchează
limita spre Podişul Elveţiei, iar cursul inferior al văii Doubs formează limita nord-vestică.
În structura regiunii intră formaţiuni sedimentare jurasice şi subordonat cretacice sau
terţiare, calcarele fiind predominante. Cutările alpine s-au resimţit în partea sud-vestică,
ce corespunde Munţilor Jura, generând cute regulate şi înălţări. Partea nord-vestică,
Podşişul Jura, a rămas monoclinală.

Clusee Moutier

Munţii au altitudine maximă de 1723 m în vf. Cret de la Neige şi scad spre nord-
est. Podişul, separat de munţi prin cursul superior al văii Doubs, oscilează între 500-1000
m altitudine. În munţi se individualizează culmi paralele corespunzătoare anticlinalelor şi
văi sinclinale. Există însă şi văi longitudinale de anticlinal şi depresiuni de anticlinal -
butoniere. La ieşirea din secorul montan, văile principale devin transversale. Glaciaţia
pleistocenă a generat circuri, iar unii gheţari alpini prin transfluenţe au afectat şi munţii
Jura (gheţarul Rhône-ului). În ambele regiuni relieful carstic are largă dezvoltare.
Sectoarele joase sunt folosite pentru culturi şi păşuni. Etajul pădurilor de amestec este
bine reprezentat.

Munţii Jura
Ketten Jura Platoul Jura

Taffel Jura

Podişurile prealpine (podişurile Elveţiei, Bavariei şi Austriei), au forma unui triunghi


cu baza sprijinită pe culmile Prealpilor în sud-vest şi în sud şi, cu cele două laturi închise
de munţii Pădurea Cehiei, munţii Pădurea Bavariei, de culmile Jura Franconiană, Jura
Suabă şi de munţii Jura. În ansamblu, reprezintă o zonă depresionară interpusă între Alpi,
Jura şi zona hercinică a Europei Centrale.
Structural, regiunea constituie o depresiune de vorland alpin, cu fundament de
flysch şi molasă terţiară, peste care s-au suprapus formaţiuni fluvio-glaciare, glaciare şi
fluviatile.
Gheţarii pleistoceni coborâţi din Alpi au acoperit în totalitate Podişul Elveţiei
(pătrunzând şi în Munţii Jura), jumătatea sudică a Podişului Bavariei şi liziera sudică a
celui austriac. Au depus morene şi au săpat cuvete, devenite ulterior lacustre. Analiza
depozitelor morenice din Podişul Bavariei a dus la stabilirea cronologiei celor patru faze
glaciare alpine, denumite după râurile de aici, Günz, Mindel, Riss şi Würm. Dimensiunea
şi densitatea cuvetelor glaciare se reduc dinspre vest spre est, odată cu scăderea
altitudinilor culmilor, îndepărtarea lor de podişuri şi cu diminuarea cantităţii de umiditate.
Relieful înclină dinspre Alpi spre zona hercinică şi prezintă o treaptă piemontană cu
altitudini între 100-400 m şi alta de câmpie dispusă în continuare spre nord. Aceasta din
urmă este îngustă în Elveţia şi se menţine în jur de 400-500 m altitudine; ocupă jumătatea
nordică a sectorului bavarez, unde are altitudini între 500-300 m şi formează aproape în
totalitate sectorul austriac, îngust şi cu altitudini mai joase (400-240 m).
Clima are un caracter de adăpost. În Elveţia, media lunii ianuarie este între 1-3ºC,
iar a lunii iulie 15-18ºC. Precipitaţiile sunt abundente (700-800 mm anual). Föhn-ul se
resimte şi aici, îndulcind clima, fapt la care contribuie şi influenţa termică a marilor
lacuri. Spre est creşte gradul de continentalism.
Reţeaua hidrografică este densă, are obârşiile mai ales în Alpi şi este alcătuită din
râuri şi lacuri care jalonează baza regiunilor limitrofe nordice: Dunăre, Aare şi lacurile
Biel, Neuchatel, Geneva. Râurile au debit ridicat şi regim complex, fiind alimentate nival,
glaciar, pluvial şi freatic, având creşteri de nivel primăvara şi vara. Sunt folosite pe scară
largă pentru centrale electrice, mai ales în Elveţia. În Podişurile perialpine sunt cantonate
mari lacuri de origine glaciară (Geneva-Léman-Neuchatel, Thun, Lacul Celor Patru
Cantoane, parţial şi în totalitate Zug, Zürich, Boden-Constance-Würm, Chiem, Traun ş.a)
în care îşi scaldă apele râuri importante ca Rhin, Rhône ş.a.
Podişurile prealpine se includ în etajul pădurilor de foioase şi de amestec, însă cea
mai mare suprafaţă este transformată în păşuni secundare şi culturi, din care nu lipsesc
viile.

Diferenţieri (regionale) la nivelul unor state alpine (Franţa, Elveţia, Austria,


Germania,Italia, Slovenia)

Alpii Francezi se găsesc în partea de est a Franţei şi se desfăşoară sub forma unui
arc pe circa 350 km, cu convexitate spre vest.
Alpii Francezi, ca de altfel întregul sistem alpin, au apărut, cu ocazia mişcărilor
alpine.
Individualizarea principalelor grupe sau culmi s-a făcut pe seama amplelor
mişcări tectonice, proprii epocii şariajului. Pachete foarte groase de roci sedimentare s-au
alăturat cristalinului existent care a rămas sub forma unei axe mediane, mai mult sau mai
puţin unitare. Aceste pachete, în bună măsură calcaroase, flanchează spre vest şi est
nuclee mediane (cristaline).
Altitudinea maximă în Alpii Franţei depăşeşte 4000 m (4807m, Mont Blanc).
Sunt străbătuţi de văi puternic adâncite cum sunt Durance, Drộme, Isere, Rhộne.
Eroziunea legată de îngheţ-dezgheţ ca şi cea torenţială şi glaciară au un rol important în
fasonarea reliefului. Ea a generat şi continuă să genereze creste, abrupturi, mari conuri de
dejecţie, chei adânci, văi şi circuri glaciare.
Faţă de actuala cumpănă de ape, Alpii au un profil asimetric, marcat de un abrupt
către Italia şi culmi care descresc în altitudine către Rhộne (vest-Franţa). Trecătorile sunt
situate în cea mai mare parte între 1800 m şi 2000 m şi sunt cantonate fie în înşeuări
glaciare fie pe văi sau regiuni cu dislocaţii.
Există trăsături care separă Alpii Francezi în două grupe şi anume: Alpii de Nord
şi Alpii de Sud. Alpii de Nord se desfăşoară între văile Drôme, Durance până la lacul
Lehman-valea Rhône. În limita acestui segment alpin se disting trei mari subunităţi şi
anume: în vest, spre culoarul Rhodanian, Prealpii, formaţi dintr-o cuvertură sedimentară
cutată, urmată spre est de un culoar de contact (Gresivaudan) către următoarea subunitate
a masivelor centrale cristaline şi în continuare, spre est, ultima subunitate adică Hautes
Alpes, foarte puternic cutaţi.

Prealpii francezi se desprind de Culoarul Rhodanian printr-un abrupt. Culmile de


cele mai multe ori au aspectul unor coame domoale, uşor alungite către vest sau, de
platouri uşor vălurite; nu sunt excluse crestele dar şi vârfurile izolate cu forme din cele
mai variate în funcţie de rocă. Deseori apar văi create de gheţari care, coborau din „calota
pleistocenă” cu praguri, cascade, lacuri şi morene.
Culoarul de contact (Sillon Alpin) se lărgeşte sau se îngustează după cum
evoluează depozitele în care este tăiat (argile, marne, calcare, conglomerate, nisipuri,
şisturi). Acest culoar reprezintă o regiune fertilă, activă din punct de vedere economic în
care este adăpostit şi oraşul Grenoble.
În masivele cristaline, în principal Mont-Blanc se întâlnesc creste, vârfuri circuri
piramidale, abrupturi marcând prezenţa unui amplu peisaj glaciar cu un periglaciar
impunător, conuri de pietre, culoare de grohotiş etc.
Treapta alpină înaltă, alcătuită din culmi semeţe, versanţi prăpăstioşi şi văi
puternic adâncite, are o mare densitate hidrografică şi cele mai întinse suprafeţe glaciare,
cu gheţari (gheţarul Mer de Glace, 18km lungime) dintre care unii coboară până la
aproximativ 1200 m altitudine.
Dintre văile glaciare se remarcă Tarentaise, Maurienne şi Oisans toate aparţinând
bazinului hidrografic Isere.
Alpii de Sud se dezvoltă de la râurile Drome, Durance până la Marea Mediterană
având ca limită de vest acelaşi culoar Rhodanian. Şi aici se individualizează zona
subalpină (Prealpii francezi) cu altitudini care coboară sub 2000 m, relieful fiind
dezvoltat pe o mare diversitate de roci (calcare, conglomerate, gresii) cu văi adâncite cu
formă de canion (ex. valea Verdon).
Între treapta alpină înaltă şi Prealpi se găsesc masivele Oisans şi Argentera
(3300m) cu relief glaciar impunător.
Alpii Francezi primesc influenţe climatice diferite dinspre Atlantic, dinspre
continent şi Mediterana.
În ianuarie temperaturile coboară destul de mult sub –1ºC mai puţin în regiunea
de lângă marea Mediterană. În nord se înregistrează peste 100 zile cu ger chiar şi în
unele nopţi de vară iar spre sud, sub 40 zile cu ger, la Nice. În iulie temperaturile sunt
cuprinse între 14-16ºC în Alpii Savoie şi peste 20ºC în sudul regiuni Provence.
Precipitaţiile anuale sunt cuprinse între 700 mm şi peste 2000 mm. Cele mai mari
cantităţi cad în Alpii Savoiei şi Dauphine. Cu cât ne apropiem de Mediterana ploile
capătă caracter torenţial cu frecvenţă mare între începutul şi sfârşitul iernii. De altfel în
Alpii Nordici se înregistrează mai mult de 150 de zile cu ploaie comparativ cu cele 50
zile din sud.
În Alpi îşi au izvoarele o serie din afluenţii Rhône-ului. Acesta are o lungime de
peste 812 km din care circa 550 km pe teritoriul Franţei. În fiecare an transportă în mare
aproape 22 milioane m3 de aluviuni. Izvorăşte din Alpii Elveţiei, traversează apoi lacul
Leman, pentru ca la Lyon să primească râul Saône principalul său afluent. La sud de
Lyon străbate defileul de la Viene şi apoi cel de la Tournon. După ce primeşte Isere,
străpunge defileele de la Cruas şi Donzere. De aici către sud se deschide o întinsă câmpie
aluvială terminată cu o deltă. Rhône-ul este un fluviu cu regim complex cu creşteri
bruşte. Este destul de bine amenajat.
Se poate spune că din punct de vedere al asociaţiilor forestiere, etajul montan
inferior este dominat de păduri de fag (Fagus sylvatica). Dacă ţinem cont de condiţiile
climatice loacale avem de-a face cu o variaţie floristică a acestor făgete. Astfel climatul
de tip continental, favorizează dezvoltarea pinului silvestru (Pinus sylvestris), care,
treptat, substituie fagul. Asociaţiile de pin (pinete) la care se adaugă covorul vegetal
alcătuit din Erica carnea, ienupăr (Juniperus communis) și de Berberis vulgaris, nu se
întâlnesc în asociaţie cu pădurile de stejar.

Parcul National Grand Paradis

În sectorul subalpin, se realizează înlocuirea pinului silvestru de către molid


(Picea abies). În altitudine, în apropiere de zonele în care succesiunea sezoanelor
generează apariţia unor contraste climatice evidente se dezvoltă laricele (Larix decidua).
Aceasta reprezintă una dintre puţinele specii caducifoliate aparţinând coniferelor
europene. Ca o particularitate, în cadrul peisajelor alpine, laricele contribuie la încetinirea
dezvoltării şi extinderii pajiştilor alpine, acest lucru datorându-se adaptării sale rapide. În
regiunile de versant, către bază laricele evoluează în amestec cu molidul sau pinul, în
timp ce către partea superioară apare în asociaţii cu Pinus uncinata şi Pinus cembra.
Sectorul zăpezilor permanente este marcat de o segregare a speciilor în funcţie de
substratul pe care se dezvoltă, astfel încît întînim Rhododendron ferugineum în zonele cu
substrat silicios şi Rhododendron hirstum în zonele calcaroase. Rhododendronul preferă
pantele stâncoase, descoperite şi cu orientare nordică, unde stratul de zăpadă rezistă mai
mult, protejând astfel exemplarele mai tinere. Acesta este acompaniat de exemplare de
Vaccinium sp., Lycopoddium, genţiană (Gentiana sp.). Versanţii cu expunere bună
adăpostesc tufe de ienupăr (Juniperus alpina), un arbust aspru în realitate, rezistent la
intemperii şi capabil să colonizeze mediile cele mai dificile.
Trebuie subliniată importanţa endemismelor care există mai ales în partea
orientală a regiunii Haute Provence şi în Alpii Sud-Estici.
Situat în apropierea Mediteranei, la nord de Nice, Parcul Naţional Mercantour se
remarcă printr-o varietate a peisajelor. Astfel Valle de Merveilles se remarcă prin cele
peste 10000 de picturi rupestre realizate pe şisturi cristaline. Diversitatea vegetaţiei
reprezintă un alt atu al Parcului Naţional Mercantour, incluzând peste 1500 de specii care
reflectă influenţele mediteraneene, alpine sau orientale. Mai mult decît atât această
regiune s-a comportat ca refugiu pentru anumite specii de plante în timpul glaciaţiilor
(200 de specii actuale).

Peisaj tipic din regiunea Mercantour, ce include specii de Saxifraga florulenta, Primula
marginata și Silene cordifolia (după Nature de l’Europe)

Laricele ajunge aici la altitudini de 1700-2000m, pâlcurile de Pinus mugo sunt


frecvente iar pajiştile alpine sunt alcătuite din rhododendron şi ienupăr pitic. Un aspect
interesant este legat de faptul că în sectorul păşunilor alpine, la 2500m, se găseşte Pinus
cembra, condiţionat de prezenţa barierelor de stânci cu expunere sudică. De asemenea la
adăpostul versanţilor văilor pot fi întâlnite endemisme precum Saxifraga florulenta,
Primula marginata şi Silene cordifolia.
Fauna este reprezentată prin specii precum Rupicapra rupicapra, muflonul (Ovis
musimon).
Alpii Elveţiei. Reprezintă cea mai extinsă unitate naturală din Elveţia fiind situată
în extremitatea sud-estică a regiunii prealpine reprezentată de Podişul Elveţiei
(Mitteland). Principala grupă alpină o formează Alpii Bernezi (Berner Alpen) situată în
sud-vestul ţării la nord de valea Rhone-ului. Aici altitudinile trec de 4000 m
Finsteraarhorn (4274 m), Aletschhorn (4195 m) şi alte câteva vârfuri ale căror înălţimi
sunt foarte aproape de 4000 m (Bierskorn, 3934 m; Dummastock, 3630 m); Alpii Glarici
(Glarner Alpen) situaţi la nord de Rhein-ul Superior (Vorderrhein) cu o întindere mai
restrânsă, pot fi mai uşor traversaîi. Alpii Lepontini însoţesc graniţa cu Italia, nu
depăşesc 3500 m cel mai reprezentativ grup muntos fiind Adula şi Albula acesta din urmă
situat la graniţa cu regiunea italiană Trentino Alto Adige.
Încă două grupe muntoase fac parte din sistemul alpin elveţian şi anume: Alpii
Retici (Rhatikon) la graniţa cu Liechtenstein şi Pennini în sud-vest la graniţa cu Italia şi
Franţa.
Se remarcă în mod deosebit suprafaţa glaciară cuprinzătoare, mai ales în Bernezi
unde se află şi cel mai cunoscut gheţar Aletsch, cu extindere între văile Aare şi Kander pe
o impresionantă suprafaţă. Numeroşi gheţari se întâlnesc şi în Pennini dar şi Lepontini.
Alpii Elveţiei constituie obârşia unora din cele mai importante fluvii europene Rhein şi
Rhone. Se mai disting prin: gradul accentuat al fragmentării orizontale şi verticale, unele
din sectoarele de vale având din punct de vedere genetic o predispoziţie tectonică;
prezenţa climei alpine şi a fohn-ului, a etajării biopedoclimatice şi o utilizare complexă
de timpuriu instalată: turism, silvicultură, păstorit etc.

Alpii Austriei. Continuare spre a Alpilor Elveţiei vin în contact cu grupele alpine
germane spre nord de-o parte şi de alta a Dunării la contactul cu hercinidele patrulaterului
Boem şi o unitate sudică, sud-vestică spre Ungaria şi Slovenia adică spre Bazinul
Panonic, alpină şi subalpină ce se suprapune regiunii Burgenland.
Înălţimile maxime nu trec de 4000 m (Grosglockner, 3798; Wildspitze, 3768 m;
Grosvenediger, 3674 m) cele mai multe vârfuri cu înălţimi mari din grupa amintită
aflându-se în jumătatea vestică a ţării.
Fac parte din aceleaşi cutări alpine, marcate şi definitivate în trăsăturile tectonice
generale cu ocazia şariajului (pânzele tirolide, austride etc.). Este prezentă şi relativ
extinsă glaciaţia actuală continuarea celei cuaternare îndeosebi în jumătatea occidentală
cu deosebire în Tauern, Otztaler, Zillertaler. O alcătuire petrografică destul de complexă
a determinat şi o fragmentare orizontală şi verticală foarte diferite de la un loc la altul,
marchează regiunea alpină austriacă.
În general în Alpii Centrali există o etajare bioclimatică începând de la poale şi
până dincolo de 2000 m dacă la poale (Milescu, I., Alexe, A., 1969), temperatura medie
anuală este de 6°C iar precipitaţiile nu trec de 1200 mm la 2000 m temperatura medie
anuală ajunge la 3°C iar precipitaţiile trec de 2000 mm. În aceste condiţii specia cea mai
prezentă este molidul în amestec cu laricele. Pe văi pot fi întâlnite specii de brad şi fag. În
nord, în regiunea prealpină, colinară, predomină pin, fag, frasin, tei, stejar. În lungul
Dunării se întâlnesc arborete de salcie, plop, frasin, ulm, mesteacăn. O grijă deosebită a
fost acordată fondului forester prin legi încă din Evul Mediu. În 1825 o nouă lege „Legea
forestieră austriacă” a înnoit vechile reglementări, adăugând altele noi, în acest fel
reamintind de grija faţă de această resursă extrem de valoroasă.
Alpii Germaniei. Sunt cunoscuţi şi cu numele de Algauer Alpen-Ammerganer
Alpen. Pe lângă aceste două grupe reprezentative mai sunt: Chiemgauer şi
Mangfallgebirge. Întreaga regiune alpină se desfăşoară pe teritoriul landului Bavaria
(Bayern) de aceea, uneori, îi întâlnim şi cu numele de Alpii Algau-Bayern. Altitudinea
maximă se găseşte în vârful Zugspitze (2962 m), care apoi coboară uşor spre nord spre
Podişul Bavariei printr-o regiune colinară. Sunt brăzdaţi de numeroase ape (Lech, Iller,
Inn etc.) colectate în principal de Dunăre.

Obârşia multora din râuri se află în circurile glaciare care cantonează apa unor
lacuri. Prin numeroase pasuri străbătute de căi ferate şi rutiere se face legătura între
Austria şi Germania, Elveţia şi Germania (ex. Innsbruck-Munchen; Salzburzg-Munchen;
Zurich-Ulm). Mai mult decât alte grupări alpine culmile Alpilor Germaniei sunt expuse
cu predilecţie către masele de aer reci, polare care, aduc iarna multă zăpadă, viscole,
îngheţ. De aceea sporturile albe au un mare succes la staţiunea Garmisch-Partenkirchen
situată în cursul superior al râului Ammer.
Pădurile de răşinoase (molid, pin, brad) dar şi cele de foioase fag, stejar acoperă
suprafeţe întinse de la poale spre 2000 m lăsând loc mai sus etajelor subalpin şi alpin cu
lacuri glaciare, stâncării etc.
Alpii Italiei. Dublează spre est şi sud arcul alpin franco-helveto-austriac,
continuându-se cu Alpii Sloveniei. Culmile sunt în cea mai mare parte grupate între
afluenţi ai râului Pad, încadrând în acest fel Câmpia Padului pe două laturi, estică şi
nordică. Altitudinile ajung la 4800 m în regiunea masivului Mont Blanc (4808 m) la
contactul Alpilor Savoiei şi a Alpilor Pennini-Valle d’Aosta. Principalele grupe de munţi
sunt: Alpii Maritimi un complex de culmi franco-itlaiene, situate la graniţa dintre Franţa
şi Italia care se continuă prin culmi din ce în ce mai coborâte ca altitudine până la ţărm,
deasupra statului Monaco. Altitudinile trec de 3000 m (Argentera, 3297m; Gelas,
3143m). Pot fi traversaţi din Italia în Franţa prin pasul Tenda.
Aici îşi are obârşia unul din afluenţii principali ai Padului şi anume râul Tanaro.
În continuare spre nord de Alpii Maritimi se găsesc Alpii Cozie apoi culmile din regiunea
Valle d’Aosta şi Alpii Pennini. Aceste grupe de munţi sunt situate la graniţa Italiei cu
Franţa şi Elveţia, Munţii Pennini îndeosebi desfăşurându-se de-o parte şi de alta a graniţei
cu Elveţia. Există şi o altă împărţire a Alpilor Italiei şi anume: grupa de Vest cu Monte
Viso şi Gran Paradiso; grupa centrală până la Pasul Brenner şi grupa Estică. Din această
ultimă grupă fac parte Alpii Dolomitici cu vârful Marmolada (3343 m) cu un carst
reprezentativ. Înălţimile maxime ajung şi trec de 4000 m (Monte Rosa, 4634 m; Gran
Paradiso 4061 m). Pe unele din culmile înalte se întâlnesc gheţari (Monte Rosa, Gran
Paradiso) care au contribuit la apariţia şi prin acest fel de peisaj a unor importante Parcuri
Naţionale (ex. parcul Naţional Gran Paradiso). Climatul acestor individualităţi montane
stă sub influenţa Mediteranei fapt reflectat şi în peisajul vegetal, în regimul scurgerii
râurilor etc. De fapt influenţele mediteraneene se simt până în regiunea Valle d’Aosta.

În Prealpii Sudici, eroziunea a dat naștere


unui imens platou dezvoltat pe calcare dolomitice
(roci poroase, heterogene constituite pe de-o parte
din carbonat de magneziu foarte puțin solubil
dar friabil, iar pe de altă parte din carbonat de calciu)

La est de Alpii Pennini se întâlnesc alte câteva grupări printre care: Alpii
Bergamezi (Orobie sau Lombarzi), Dolomitici, Veneţiei continuaţi la graniţa cu
Austria cu Alpii Karnici (Karnische Alpen).
Altitudinile nu mai trec de 4000 m. predomină rocile sedimentare cu deosebire
calcarele în Apii Dolomitici şi obişnuitele forme carstice, apoi relieful glaciar cu prezenţa
numeroaselor lacuri de baraj morenaic mai ales în regiunea Prealpină (Garda, Iseo,
Lecco, Maggiore, Como şa) multe din acestea amenajate hidroenergetic. Întregul sistem
hidrografic aparţine Padului printre cele mai mari râuri numărându-se Adda, Ticino,
Adige, Mincio, Oglio ş.a. În general pădurea urcă în Alpi până la 1800-2000 m şi mai
sus, până la 2500 m în Alpii Occidentali. Principalele genuri forestiere sunt fagul şi
molidul. În etajul prealpin pot fi întâlniţi: stejarul, castanul, fagul, alături de care se pot
găsi mojdrean, carpen etc. Mai sus de 2500 se extind etajele subalpin şi alpin cu o
vegetaţie formată din ierburi şi tufişuri cu plante târâtoare.

Parcul Naţional Stelvio aflat în nordul Italiei se află în prelungirea celui din valea
Engandine (Elveţia), împreună constituind una dintre cele mai extinse zone protejate din
Europa. Se desfăşoară la altitudinea de 2000m, incluzând mari suprafeţe acoperite cu
păduri. Aici s-a reuşit salvarea şi conservarea unei populaţii indigene de elan – Cervus
elaphus la care se adaugă specii aparţinând avifaunei precum Tetrao tetrix şi Tetrao
urogallus.

Stilfserjoch Parcul Național Stelvio

Tabarettajoch Ortler
Lago di Covolo-Kollraster

Alpii Sloveniei numiţi parţial şi Julieni sunt o continuare spre est a Alpilor
Karniche (Karnici) de la graniţa dintre Austria şi Italia iar la graniţa dintre Austria şi
Slovenia, Karawanken, pentru ca în nord-estul Sloveniei să se adauge culmea Bacher
(1543m).
Nu trec de 3000m înălţime (Skrlutica, 2738m) şi se constituie într-un grup de
culmi cu dispuneri relativ divergente faţă de vârful central. Dincolo de valea Savei care
delimitează spre nord Alpii Iulieni se întind culmile Alpilor Savei care nu trec de 2000m.
Peisajele sunt dominate de cele specifice treptei montane, respectiv de un sector al
sistemului alpin, continuare, într-un anumit fel, al Alpilor Veneţiei (Italia), Alpii
Karawanken (vf. Grintavec, 2558m), și prelungirea Alpilor Carnici situaţi la graniţa
dintre Italia şi Austria. Cele două unităţi montane aparţin sistemului de cutări alpine
europene, însoţite de dislocări, compartimentări etc., în etapa pliocen-cuaternară. Au
înălţimi ce depăşesc 2500m (vf. Veliki Triglav, 2863m). În general, culmile se dirijează
pe direcţia vest-est de o parte şi de alta a culoarelor de vale Sava şi Drava.
În Slovenia Alpii se termină către sud-est, prin podişul Karst. În general, Alpii
mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Alpii Sloveniei şi încep de la Pasul Vrata care-i
separă de Alpii Iulieni. Munţii Sloveniei au fost afectaţi implicit de rupturi şi scufundări.
Către nord-est, est şi sud-vest, altitudinile scad sub 1100–1500m ajungând la
500m în munţii şi dealurile Pohorje şi podişul Karst. Aici se desfăşoară peisajele
specifice treptelor joase ale reliefului până la cele mai coborâte, adică ale culoarelor
Sava, Drava şi Kupa care traversează estul ţării îndreptându-se către Dunăre, mai precis
către câmpia (depresiunea) Panonică. În limita acestor culoare, s-au individualizat câteva
depresiuni carstice – Ljubljana şi Celje – bine populate, iar în podişul Karst, complexul
carstic Postojna dominat de peştera cu acelaşi nume, una din cele mai cunoscute şi
vizitate peşteri din Europa. De altfel, regiunea Karst se remarcă prin bogăţia şi varietatea
formelor carstice (lapiezuri, doline, avenuri, polje-polii, peşteri, chei, izbucuri, ponoare
etc.) apărute pe seama calcarelor mezozoice şi terţiare. De aici, şi numele dat acestor
forme de relief după cel al podişului. Formele carstice sunt lipsite de vegetaţie, de unde şi
denumirea de carst-golaş sau de tip-mediteranean.
Particularitati socio-economice

Se pot aduce în discuţie cinci posibilităţi de definire şi delimitare a Alpilor:


1. dacă se are în vedere perspectiva naturală, nu ar putea face parte din lanţul
alpin decât spaţiile care sunt marcate de caracteristici ale zonelor montane
înalte. Astfel putem vorbi despre spaţiul alpin doar dacă ne referim la mediile
situate la peste 2000m altitudine. Această delimitare joacă un rol important în
ceea ce priveşte protecţia mediului, datorită şi faptului că mai sus de această
altitudine nu există aşezări cu caracter permanent (aşezarea situată la cea mai
mare altitudine din domeniul alpin european este Juf din cantonul Grissons,
situată la 2133m şi care avea o populaţie permanentă de 30 de locuitori în
2001), deci se poate spune că intervenţia antropică este fie foarte redusă fie
inexistentă.
2. din perspectiva turistică Alpii pot fi identificaţi în general de la 1000m
altitudine în sus, ceea ce duce la excluderea zonelor de vale, care sunt
tranzitate de axele de comunicaţie, de rutele industriale (axa Romanche, între
Grenoble şi staţiunile Alpe d’Huez şi Deux Alpes) şi a aşezărilor alpine care
nu au însă un caracter alpin bine definit. Se ajunge aşadar la o nouă împărţire
în unităţi mici care deţin o populaţie de 800000 de locuitori.
3. politicile agricole ilustrează faptul că cele mai bune terenuri se află cantonate
pe fundul văilor şi în cadrul bazinelor intramontane fiind astfel excluse din
cadrul sectoarelor montane subvenţionate. Domeniul agricol montan este fără
doar şi poate mult mai extins decît aria turistică, cuprinzând între 5-6 milioane
locuitori.
4. politicile naţionale sau actele legislative cu privire la spaţiul montan,
vizează o dezvoltare integrată (echilibru între economie şi mediu), indicatorii
naturali şi economici ai zonelor favorizate şi defavorizate se combină pentru
delimitarea acestui areal. Conceptul de „zonă montană” este practic identic
reprezentării pe care o avem deja asupra muntelui.
5. dacă se ţine cont de politica alpină europeană, Alpii sunt din 1974 asociaţi
mai ales prin intermediul zonei externe, „peri-alpine”, care include la rîndul
său unităţi administrative şi politice (regioni, lander, regions), asociere ce a
contribuit la crearea unui ansamblu politic important în contextul european.
Din acest punct de vedere avem de-a face cu o populaţie de peste 70 milioane
locuitori desfăşurată pe o suprafaţă de 400000 km2.
Nici una dintre cele cinci abordări nu este însă completă chiar dacă posedă criterii
justificative, ajungând în final în a se contrazice. Dacă se are în vedere o delimitare prea
restrictivă, inter-relaţiile dintre zonele de vale şi de munte dispar atât la nivel ecologic cât
şi la nivel cultural sau economic. Dimpotrivă, abordarea turistică subliniază caracterul
unic al spaţiului alpin mai ales dacă ne raportăm la condiţionarea impusă de faptul că
văile au constituit foaiere ale civilizaţiei şi dezvoltării economice. În acest caz zonele
înalte reprezintă un spaţiu complementar a cărui funcţionalitate este inseparabilă de cea a
sectoarelor de vale. Un caz aparte îl constituie însă aşa numitele „gateway-cities”:
Salzburg, Graz, Bergamo, Luzern, Annecy, care îşi exercită influenţa atât asupra spaţiului
montan cât şi asupra celui aflat la periferie
Separarea în sens larg a spaţiului alpin se poate plasa sub dominarea politică şi
economică a oraşelor şi aglomerărilor din periferia sa: Viena, Munchen, Zurich, Lyon,
Marseille, Torino, Milano, Veneţia sau Ljubljana. În acest caz însă, sectorul alpin cu
problemele sale specifice se găseşte într-o situaţie de inferioritate.
Turismul în Alpi

La nivelul spaţiului alpin putem vorbi de faze ale dezvoltării din punct de vedere
turistică:

1. perioada de descoperire (1765-1880)


- număr mic de turişti
- William Windham & Richard Pecock, au urcat pe „gheţarii de la Chamuny” (în
realitate Mer de Glace)
- Infrastructura turistică modestă, cu excepţia sit-urilor termale
- Interes pentru locaţii devenite în prezent deja clasice (Chamonix – Alpii Savoie,
Grindelwald – Alpii Bernezi, Zermatt – Alpii Valais)

2. perioada Belle Epoque (1880-1914)


- considerată ca fiind prima fază de expansiune şi consolidare turistică în Alpi,
aflată în strânsă legătură cu dezvoltarea căilor feroviare
- creşterea duratei sejururilor de la câteva săptămâni la 2-3 luni
- imaginile emblematice acestei noi infrastructuri sunt „palais” şi „grands-hotels”
(Victoria şi Jungfrau – Interlaken; Palace Hotel – St. Moritz; Savoy – Chamonix;
Seiler-Mont Cervin – Zermatt)
- dezvoltarea căilor de transport cu cremalieră şi a transportului pe cablu
(Gornergat 3106m; calea ferată Jungfrau-Jungfraujoch, 3454m)
- în anii’70 se dezvoltă rapid transportul pe cablu – teleferic de mare capacitate
(200 pers./cabină – Trois Valees, începând cu Crăciunul 2003, „Paradiski”);
3885m Klein Matterhorn
- apar regiuni în care turismul are statutul de monoactivitate (80% în Elveţia):
o malurile lacului Leman
o malurile lacului Celor 4 Cantoane
o Oberland-ul Bernez
o Haute-Engandine

3. perioada dintre cele două războaie, pînă în 1955


- declinul turismului Belle Epoque
- dacă în perioada Belle Epoque turismul era aproape în exclusivitate estival,
începând cu anii ’20, turismul de iarnă capătă amploare, mai ales că în 1935
încep să funcţioneze primele teleski-uri
- Abel Rossignol, inaugurează în 1936 la l’Eclose primul teleski al staţiunii Alpe
d’Huez
- Între 1924-1940, s-au pus în funcţiune peste 60 de instalaţii de teleferic
- Utilizarea transportului pe cablu a dus la redescoperirea peisajelor –
manifestarea emblematică a progresului în cadrul domeniului alpin

4. 1955-1985 – „cei 30 glorioşi”(Franţa)


- ia amploare turismul de masă
- se dezvoltă infrastructura şi treptat bisezonalitatea – turismul de vară este
amprentat de aspectul său tradiţional (al sec. XVIII-XIX) – estetica Alpilor
(peisajele naturale, peisajele tradiţionale, contactul cu comunităţile locale)
- prin antiteză, turismul hibernal se află la începutul perioadei sale moderne,
reprezentând noile valori ale timpilor de recreere ai unei societăţi post-industriale
(terţiare)
5. 1985-1999
- turismul cunoaşte o fază de stagnare
- cauze:
o turismul de vară scade ca intensitate
o globalizarea şi liberalizarea schimburilor
o presiunea economică creată de cererea scăzută şi presiunea politică
(motivele ecologiste)
- se declanşează un proces de modernizare a infrastructurii dar şi o extindere a
acesteia, mai ales cea aferentă sezonului de vară
- evenimente cu caracter senzaţional
o concerte rock
o festivaluri – Harley Davidson, Golf GTI
o cursele de Formula 1 –Zeltweg, Alpii Styriei
- disneylandizare !!!!!!! Bernard Crettaz (sociolog valaisian)

6. 1999 – prezent. Noua fază de expansiune


- concurenţă foarte puternică cu alte destinaţii turistice dar şi o concurenţă între
regiunile situate în interiorul arcului alpin
- în prezent sunt în discuţie peste 70 de proiecte de amenajare, printre care:
o construcţia unui teleferic care să ajungă până la 3244m – Wildstrubel,
Alpii Bernezi
o legătura directă între domeniile de ski din văile glaciare Otz, Pitz, Kauner
şi Schnals din Alpii Otztal.

Se pot identifica câteva exemple de dezvoltare turistică în Alpi, dacă se are în


vedere existenţa a patru „pieţe”, individualizate în funcţie de legile cererii şi ofertei.

1. Alpii Bavariei, Tirolul de Sud şi Austria Occidentală

- începând din 1955 Austria a descentralizat politica sa turistică, favorizând


dezvoltarea locaţiilor turistice
- turiştii de origine germanică deţin majoritatea (Bavaria 90%, Austria
Occidentală 65%, Tyrolul de Sud 60%)
- Bavaria a beneficiat de proximitatea aglomerării muncheneze
- În Tyrolul de Sud, disputa privind autonomia politică a contribuit la stagnare
în ceea ce priveşte modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii turistice, singura
excepţie fiind „Superskipass” din Alpii Dolomitici
- Decizia turistică aparţine fiecărei comunităţi în parte
- În Austria Occidentală există însă aşezări a căror capacitate de cazare
depăşeşte 10000 de paturi: Saalbach-Hinterglemm în Alpii Pinzgau (47000 de
paturi), Solden în Alpii Otztal (14000 de paturi), Mittelberg în Kleinwalsertal
(13000 de paturi).
2. Alpii Elveţiei

- este vorba de o veche regiune turistică, recunoscută la nivelul întregii Europe


sub denumirea de „Alpii”
- se poate vorbi de influenţa exogenă după 1965, când apartamentele din
imobilele mai mari au fost transformate în spaţii de cazare, în staţiunile în care
presiunea societăţilor de asigurare sau a băncilor extra-alpine era mare
- în marile staţiuni turistice există două tipuri de structuri
o structurile ce aparţin perioadei Belle Epoque, bazate pe hoteluri dar
care şi-au creat complexe rezidenţiale secundare (Grindelwald, Davos,
Saint-Moritz, Zermatt)
o structuri mai recente, apărute după 1965 cu spaţii de cazare mai ales în
rezidenţe secundare (Valais)
- turismul în Alpii Elveţiei se prezintă însă sub aspectul unor importante
concentrări spaţiale
o Crans Montana (Valais) – 30000 de paturi
o Bagnes-Verbier (Valais) – 27000 de paturi
o Davos (Grisons) – 23000 de paturi
o Zermatt (Valais) – 17000 de paturi
- mai puţin intense sunt activităţile turistice în Tessin, Elveţia Occidentală,
Prealpii Elveţiei

3. Alpii Italiei

- fluxurile turistice din exterior vizează în special Dolomiticii, Vale d’Aosta,


valea Suse (vest de Torino)
- în 1930 fosta păşune Sestriere, situată între văile Dora Riparia şi Chisone a
fost cumpărată de către Giovanni Agnelli care a creat aici una dintre cele mai
moderne staţiuni montane. A reprezentat primul proiect de dezvoltare turistică
integrată
- la poalele masivului Cervin, în perioada guvernului Mussolini s-a construit
staţiunea Cervinia
- în Alpii Italiei există o structură duală:
o pe de-o parte marile staţiuni turistice cu complexe rezidenţiale
secundare: Bardonecchia, Madona di Campiglio
o pe de altă parte structurile tradiţionale, dispersate, gestionate de
comunităţile locale
- în general putem spune că în Alpii Italieni găsim staţiuni analoage celor din
Elveţia
o Bardonecchia (Piemont) – 29000 de paturi
o Madona di Campiglio (Trentino Alto Adige) – 27000 de paturi
o Castione della Presolana (Lombardia) – 25000 de paturi
o Limone-Piemonte, Frabosa Soprana (Piemonte) – 23000 de paturi
o Cortina d’Ampezzo (Dolomitici) – 23000 de paturi
4. Alpii Francezi

- după Alpii Bavariei aici întâlnim cea mai mare frecvenţă naţională (75-80%) a
turiştilor
- 12 milioane de francezi din regiunile Paris – Ile de France, reprezintă clientela
tradiţională a Alpilor
- Datorită faptului că statul a impus o organizare de manieră rigidă şi
sistematică, urmărind o planificare strictă putem identifica patru generaţii de
staţiuni turistice, de ski, corespunzând a patru perioade de concepţie diferită în
ceea ce priveşte turismul
o Staţiunile primei generaţii, Val d’Isere sau Alpe d’Huez au fost create
înainte de începere celui de-al Doilea Război Mondial. Sectorul public
a asigurat construcţia căilor de acces şi a reglementat cadastrul
parcelelor aflate în proprietatea comunală, în timp ce sectorul privat a
finanţat construcţia imobilelor şi a pus în funcţie infrastructura
mecanică
o Staţiunile celei de-a doua generaţii, Courchevel sau Les Deux-Alpes
au fost lansate între 1948-1962 cu ajutorul unor importante fonduri
publice, în unele situaţii implicând şi iniţiativa locală
o Staţiunile celei de-a treia generaţii – staţiunile integrate – La Plagne,
Tignes, Isola 2000 au apărut începând cu 1963. Sunt rezultatul unei
politici de amenajare integrală conform unei planificări complete. Spre
exemplu domeniul de ski a fost amplasat numai acolo unde gradul de
favorabilitate era cel mai ridicat. Din punct de vedere arhitectural s-au
avut în vedere optimizarea şi funcţionalitatea şi mai puţin reuşita
estetică. Staţiunile integarte sunt de dimensiuni mari cu capacităţi de
cazare între 8000-15000 de paturi. Frecvent aceste staţiuni se
repartizează altitudinal, cum sunt Arcs în Tarentaise: Arcs 1600, Arcs
1800, Arcs 2000. În tot sectorul alpin, staţiunile integrate sunt cele mai
mari fiind axate pe ceea ce înseamnă funcţionalitate, atrăgîndu-le din
partea celor care le contestă titulatura de „uzine de ski”
o Începând cu 1985 se dezvoltă staţiunile celei de-a patra generaţii care
se poziţionează într-o cu totul altă problematică. Nu este vorba de
crearea unor staţiuni noi ci de asocierea unor complexe noi unor
staţiuni deja existente dar de dimensiuni mai mici. Spre exemplu s-a
încercat asocierea dintre satele tradiţionale şi infrastructura modernă,
încercându-se crearea unui aer autentic. În realitate, rezultatele la care
s-a ajuns au demonstrat că ruralitatea postmodernă nu are nimic de-a
face cu ruralitatea autentică.
Putem concluziona că Alpii Francezi deţin cele mai mari centre turistice din
întregul lanţ alpin: Chamonix-Mont Blanc, 56000 de paturi; Les Menuires, Tignes-Val
d’Isere, La Plagne şi Megeve, între 42000-44000 de paturi.
5. Alpii Sloveniei

Statul socialist a blocat orice proiect de dezvoltare turistică a spaţiului montan în


această regiuni, cele cîteva regiuni aparţinînd perioadei Belle Epoque: Bled, Bohinj şi
Kranjska Gora, fiecare având în jur de 5000 de paturi.