ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

Olga Sorocean, Nelly Filip

INTRODUCERE
ÎN TEORIA
ECONOMICĂ

Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

Olga Sorocean, Nelly Filip

INTRODUCERE
ÎN TEORIA ECONOMICĂ
(Curs universitar)

Chişinău – 2005

1
CZU 330(075.8)
S69
Lucrarea a fost examinată şi recomandată spre editare la
şedinţele catedrei „Economie politică şi doctrine economice”
(proces-verbal nr.1 din 26.08.05) şi Comisiei metodice a
facultăţii REI (proces-verbal nr.3 din 20.06.05).
Referenţi: Olga Catană – doctor în ştiinţe economice,
conferenţiar universitar
Elena Chişlari – doctor în ştiinţe economice,
conferenţiar universitar
Natalia Coşelev – doctor în ştiinţe economice,
conferenţiar universitar

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii:

Sorocean, Olga.
Introducere în teoria economică: (curs univ.) /
Olga Sorocean, Nelly Filip; Acad. de Stud. Econ. a Moldovei.
– Ch. : ASEM, 2005. – 175p.
Bibliogr. p. 174-175(32tit.) şi în notele de subsol.
ISBN 9975-75-325-6
300 ex.
330(075.8)

Lucrarea este destinată studenţilor, persoanelor ce fac

studii de masterat, doctoranzilor, profesorilor, tuturor celor
care sunt interesaţi de problemele teoriei economice.
Autori: conf. univ. dr. hab. O. Sorocean
conf. univ. dr. N. Filip
ISBN 9975-75-325-6

2
 CUPRINS
Introducere 6

Capitolul 1. Obiectul şi importanţa teoriei economice

generale 8
1.1. Teoria economică: evoluţia obiectului de studiu 8
1.2. Structura teoriei economice contemporane 15
1.3. Rolul teoriei economice în progresul social 18
1.4. Perspectivele dezvoltării teoriei economice
mondiale 23
Rezumat 26
Training economic 28

Capitolul 2. Metodologia teoriei economice 31

2.1.Importanţa şi diversitatea abordărilor metodolo-
gice 31
2.2. Metodele universale ale analizei economice 34
2.3. Categoriile economice şi evoluţia lor 40
2.4. Legităţile economice, varietăţile şi specificul lor 41
Rezumat 45
Training economic 47

Capitolul 3. Activitatea economică: conţinutul

funcţional şi componentele fundamentale 49
3.1. Economia – formă principală a acţiunii sociale 49
3.2. Nevoile şi interesele umane – rolul lor în
dezvoltarea economiei 54
3.3. Resursele, diversitatea lor şi caracterul limitat 61
3.4. Bunurile economice – rezultat al activităţii
economice. 63
Rezumat 65
Training economic 67

3
Capitolul 4. Alegerea economică: principiul alternativ şi
efectiv 69
4.1. Problema alegerii economice. "Triada"
întrebărilor fundamentale 69
4.2. Costul de oportunitate: conţinutul, Legea
creşterii 71
4.3. Combinarea şi utilizarea eficientă a factorilor de
producţie 75
Rezumat 82
Training economic 83
Capitolul 5. Sistemul economic: caracteristica generală
şi mecanismul evoluţiei 86
5.1. Esenţa şi componentele sistemului economic 86
5.2. Evoluţia sistemelor economice: tendinţe,
dezvoltarea „neliniară” 92
5.3. Economia de tranziţie şi indicii ei 95
5.4. Costurile de tranzacţie – costuri de exploatare
ale sistemului 97
5.5. Instituţiile şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea
economiei 99
Rezumat 104
Training economic 105

Capitolul 6. Proprietatea – fundament al sistemului

economic 108
6.1. Proprietatea ca institut social 108
6.2. Conţinutul economic al proprietăţii 111
6.3. Drepturile de proprietate, specificarea şi
protecţia lor 114
6.4. Principalele forme de proprietate 118
Rezumat 121
Training economic 123

4
Capitolul 7. Modurile de coordonare a activităţii
economice: modelele de bază ale sistemelor
economice 125
7.1. Diversitatea sistemelor sociale 125
7.2. Esenţa şi tipurile de coordonare a activităţii
economice 128
7.3. Sistemul economic tradiţional 129
7.4. Sistemul economic centralizat (administrativ de
comandă 131
7.5. Sistemul economic descentralizat, bazat pe
economia de piaţă 134
7.6. Economia mixtă: conţinut şi particularităţi
naţionale 144
Rezumat 146
Training economic 148

Încheiere 151
Anexe 154
Bibliografie 174

5
 INTRODUCERE

"Primul motiv pentru a studia teoria

economică... este faptul că această teorie se referă
la probleme care ne privesc pe noi toţi, fără
excepţie..."
(P. Samuelson)

În sistemul învăţământului economic cursul teoriei

economice generale reprezintă un element fundamental,
constitutiv al ciclului disciplinelor generale. Studierea lui este
necesară pentru formarea viziunii ştiinţifice, a gândirii
economice adecvate epocii contemporane.
Spre deosebire de opiniile subiective empirice, formate în
cadrul activităţii practice din orice domeniu (politic, economic,
pedagogic), cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul analizei
teoretice şi al generalizării faptelor şi proceselor reale.
Lucrarea reprezintă un curs introductiv ce familiarizează
studenţii cu bazele funcţionării şi dezvoltării economiei. În
cadrul expunerii cursului este utilizată abordarea sistemică.
Reprezentând reflectarea "constituirii" reale a economiei,
lucrarea permite formarea unei imagini adecvate şi o
conştientizare mai profundă a esenţei şi evoluţiei ei. Informaţia
propusă nu repetă conţinutul clasicului "economics", ci
anticipează studierea problemelor ce ţin de activitatea
economică la diferite nivele organizaţionale (microeconomic,
macroeconomic). Lucrarea are drept scop formarea viziunii
asupra economiei ca despre un sistem integru, complex.
Introducerea este mică ca volum pentru a evita greşeala
tipică a profesorilor: cine învaţă studenţii are păcatul că
povesteşte mult mai mult decât e necesar. (П. Хейне.
"Экономический образ мышления"). Totodată, dorinţa de a
efectua o analiză amplă a sistemului economic a determinat
stilul concis al expunerii, "fără lux de amănunte", care

6
„stimulează” cititorul să purceadă la un studiu meditativ
aprofundat.
În cadrul elaborării acestei lucrări a fost urmărit următorul
scop: ţinându-se seama de potenţialul acumulat de gândirea
economică mondială, să se prezinte, într-o formă accesibilă,
logica funcţionării şi dezvoltării economiei şi interdependenţa
ei cu alte procese şi instituţii sociale. Astfel, studenţii urmează
să fie ajutaţi să se descurce în problemele actuale. Un alt scop
este de a suscita interesul faţă de teoria economică, ca ştiinţă
captivantă şi utilă. Iniţierea în această ştiinţă va permite de a
analiza situaţia reală, de a lua decizii corecte şi de a acţiona
raţional. Aceste lucruri sunt foarte importante pentru fiecare
persoană, dar mai ales pentru viitorii specialişti în domeniul
business-ului, finanţelor, management-ului.
Conţinutul lucrării este structurat ţinându-se cont de
diferite niveluri de pregătire a cititorului: informaţia cu un grad
mai înalt de complexitate este notată prin semnul *** sau este
anexată.
Pentru o însuşire temeinică a conţinutului teoretic, în
fiecare capitol sunt evidenţiate noţiunile de bază, sunt
prezentate scheme logico-structurale, grafice şi formule, este
propusă rubrica "training economic" cu întrebări pentru
discuţie, teste, probleme.
Şi, în sfârşit, invitând studenţii în lumea fascinantă a
cunoştinţelor economice, vă dorim ardoarea predecesorilor şi
sârguinţă „neformală”.
Ţineţi minte: studierea acestei ştiinţe imperioase şi
faimoase, dar, în acelaşi timp, şi destul de complicate, solicită
de la D-voastră eforturi considerabile, iar uneori – "rezistenţa
cămilei şi răbdarea sfântului" (A. Heilbronner).

7
 Capitolul 1

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA
TEORIEI ECONOMICE GENERALE

1.1. Teoria economică: evoluţia obiectului de studiu

"Teoria economică a devenit regina

ştiinţelor sociale. Este unica direcţie a
cercetărilor sociale, căreia i se acordă
Premiul Nobel"
(Robert Hailbroner)

Economia ca ştiinţă
Ştiinţa economică are ca obiect de studiu societatea şi,
respectiv, reprezintă o ştiinţă socială, de rând cu sociologia,
ideologia, dreptul, psihologia etc. Totodată, fiind o ştiinţă
aparte, autonomă, ea îşi are şi obiectul său de studiu, deosebit
de alte discipline.
Ce studiază ştiinţa economică? În linii mari, se poate de
răspuns: economia, comportamentul uman, activitatea
economică practică, procesele şi fenomenele ei.
Gândirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei
provenind din antichitate. Din timpuri străvechi, omenirea era
interesată de problemele constituirii gospodăriei şi asigurării
materiale. Iniţial, aceste preocupări îşi găseau expresia în
observaţii empirice şi meditaţii "despre gospodărire". Şi aceste
observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât
filosofilor, politicienilor, poeţilor, negustorilor.
În calitate de ştiinţă separată, de sistem ce înglobează
cunoştinţe speciale, economia s-a constituit relativ nu de mult –
în secolul XVIII. Starea ei este influenţată de factori materiali –
nivelul de dezvoltare a activităţii economice (ce şi cum se
produce?) şi, respectiv, de factori spirituali – cultura şi

8
viziunea socială (despre ce şi cum gândesc oamenii?). Odată
cu evoluţia societăţii are loc şi dezvoltarea gândirii economice.
Politica, cultura şi mentalitatea societăţii (cum
gândesc oamenii?)

Situaţia ştiinţei economice

Nivelul de dezvoltare al activităţii economice

(ce şi cum fac oamenii?)

Figura 1.1. Factorii determinaţi ai ştiinţei economice

Sistemul ştiinţelor economice

Odată cu acumularea cunoştinţelor, are loc specializarea pe
domenii înguste. Cunoştinţele economice nu sunt o excepţie în
acest sens.
Actualmente, lumea complexă a economiei este studiată
sub diferite aspecte şi din punctul de vedere al diferitelor ştiinţe
specializate. În sistemul ştiinţelor economice, în linii mari, pot
fi evidenţiate următoarele direcţii:
– ştiinţe economice fundamentale (generale);
– ştiinţe economice funcţionale;
– ştiinţe economice de ramură şi aplicative;
– ştiinţe economice interdisciplinare;
– ştiinţe economico-istorice.
Domeniile în care sunt specializate aceste ştiinţe reies din
denumirile lor.
Ştiinţele economice funcţionale (speciale) abordează
anumite aspecte, funcţii separate ale activităţii economice.
Dintre acestea fac parte: statistica economică, evidenţa
contabilă şi auditul, managementul general, activitatea bancară,
bazele marketingului, dreptul economic, finanţele etc.

9
 Ştiinţele economice de ramură şi aplicative analizează
economia în cadrul unei ramuri (spre exemplu: economia
agriculturii, turismului, construcţiilor). Este posibilă şi
specializarea pe sectoare aparte: social, agrar de stat.
Blocul "istoric" reflectă evoluţia economică în timp a
unei ţări, grup de ţări, a comunităţii economice mondiale în
ansamblu, precum şi evoluţia gândirii economice. Acest bloc
include: istoria economiei naţionale, istoria economiei
mondiale, istoria doctrinelor economice.
Ştiinţele economice interdisciplinare (de frontieră) sunt
cele ce se intersectează şi explică modelele, formele, regulile
de activitate economică. Acest grup include: metode
economico-matematice, cibernetica economică, sociologia
economică etc.
Ştiinţele economice teoretice generale în sistemul
cunoştinţelor economice joacă rolul de "fundament" – bază
metodologică pentru disciplinele concrete şi de specializare
îngustă. Teoria economică este concentrată pe sistematizarea şi
generalizarea faptelor şi a fenomenelor reale, elaborarea
conceptului (aspectului) ştiinţific şi relevarea legilor economice.

Obiectul de studiu al teoriei economice şi evoluţia lui

Ce ştiinţe economice se referă la ştiinţele teoretice
fundamentale (generale)? Pentru a răspunde la această
întrebare, vom efectua o mică incursiune istorică.
În sec. XVII-XIX, în lipsa unor cunoştinţe specializate
profunde, ştiinţa economică (teoria) era identificată cu
economia politică.
Termenul "economie politică" a fost propus în 1615 (epoca
mercantilismului – acumulării iniţiale a capitalului şi formării
economiilor naţionale) de francezul Antoine de Montchrestien în
"Traité d'economie politique". La baza termenului au stat cuvintele
greceşti: oikos – casă, gospodărie; nomos – lege, regulă; politicos –
cetate, oraş, societate. Denumirea ştiinţei poate fi descifrată ca "legile
gospodăriei în societate". În calitate de disciplină academică,

10
 economia politică a fost expusă pentru prima dată de D. Stewart
(discipolul lui A. Smith) în 1801 la Universitatea din Edinburgh
(Scoţia) (cu mult înaintea marxismului); în Rusia, în 1804, la
Universitatea din Moscova a fost inaugurată catedra diplomatică şi
economie politică în cadrul secţiei ştiinţelor etice şi politice.
În România, cursul a început să fie predat la Academia
Mihăileană din Iaşi în 1835. În 1860, a fost inaugurată prima catedră
de economie politică în România la Iaşi, Universitatea "Al. I .Cuza".

"Perceperea obiectului cunoaşterii economice este atât de

complicată, încât, în funcţie de epocă, de modă chiar, s-a vorbit
fie de economia politică, fie de ştiinţa economică sau, într-un
mod mai neutru, – de analiză economică" (G. Abraham-Frois).
Termenul de „economie politică” (ştiinţă economică)
dintotdeauna a fost interpretat neunivoc. Astfel, aceasta era
definită ca ştiinţa:
– despre bogăţie (această opinie aparţine
mercantiliştilor);
– despre producţie şi repartiţia bunurilor materiale
("părinţii" acestei concepţii au fost clasicii);
– despre relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare a
activităţii economice umane (tratarea marxistă);
– despre gestiunea economiei naţionale (interpretarea
reprezentanţilor naţionalismului economic).
La „intersecţia” secolelor XIX-XX s-a constituit o nouă
direcţie ştiinţifică – "economics".
Noţiunea "economics" pentru prima dată a fost
utilizată de fondatorul şcolii de la Cambridge, Alfred
Marshall, în 1890 în lucrarea "Principiile economiei
politice".

Obiectul cercetărilor a devenit comportamentul economic

raţional al individului, adică problemele utilizării efective a
resurselor de producţie limitate cu scopul satisfacerii nevoilor
materiale ale omului. În centrul atenţiei economiştilor au
apărut problemele funcţionării eficiente a economiei de piaţă.

11
 Astfel, problema alegerii raţionale a resurselor rare în
lumea nevoilor nelimitate a devenit prioritară în studiile
economice. În sec. XX, această teorie şi-a consolidat statutul de
direcţie ştiinţifică primordială – "mainstrim".
În secolul trecut, de rând cu "economics", s-au afirmat şi
alte concepţii ştiinţifice, care presupun abordări metodologice
şi viziuni noi în ceea ce ţine de esenţa teoriei economice.
În particular, este vorba despre neomarxism, care
accentuează evoluţia relaţiilor de producţie în condiţiile PTŞ, şi
de instituţionalism, care cercetează impactul instituţiilor asupra
dinamicii social-economice.
Obiectul teoriei economice şi astăzi trezeşte discuţii, dat
fiind faptul că există o multitudine de abordări şi definiţii
(Anexa 1.1).
Tabelul 1
Obiectul de studiu al teoriei economice (economiei politice)

Curente şi şcoli de gândire

Nr/o Obiectul de studiu
economică
1. Mercantilismul
Fiziocraţii Avuţia naţională
Şcoala clasică
2. Marxismul Relaţiile de producţie
3. Şcoala istorică Economia naţională în ansamblu
4. Marginalismul (micro- Comportamentul subiecţilor
economia) economici, căile şi mijloacele atingerii
scopurilor propuse
5. Keynesismul (macro- Mecanismul funcţionării economiei
economia) naţionale ca un tot întreg
6. Curentul instituţional- Institutele şi schimbările instituţionale
sociologic
7. Teoria sintezei neoclasice Avuţia naţională, formele şi stimulenţii
comportamentului uman în lumea
resurselor limitate

Sursa: Экономическая теория. Под ред. Г.П. Журавлевой, О.М.

Юрьева. Тамбов, 2000, стр.78.

12
 Cunoştinţele economico-teoretice generale permit de a
conştientiza logica evoluţiei activităţii economice, de a
prognoza perspectivele şi tendinţele dezvoltării social-
economice ale societăţii. În baza principiilor economice
generale se elaborează politici şi măsuri speciale, orientate spre
rezolvarea unor probleme concrete.
În celebrul manual Economia politică, P. Samuelson şi W.
Nordhaus (ediţia a XV-a) susţin că "... în ultimii 30 de ani,
obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult,
cuprinzând o varietate largă de subiecte" (p.22).
Cele mai răspândite interpretări ale teoriei economice ca
ştiinţă:
1. Studiază schimbul, comportamentul pe pieţele
financiare şi modul de alocare a resurselor materiale
în economie;
2. Studiază modul în care societatea foloseşte resursele
limitate pentru a produce bunuri de valoare şi
pentru a le distribui membrilor săi;
3. Studiază modul de formare a preţului muncii,
capitalului şi pământului şi, respectiv, modul de
utilizare a preţurilor în procesul de alocare a
resurselor.
4. Examinează distribuţia veniturilor şi sugerează
modalităţi de ajutorare a persoanelor defavorizate.
Pentru notiţe *** 1
De ce au existat şi continuă să existe diferite abordări
ştiinţifice (neidentice) ale obiectului de studiu al economiei?
Menţionăm principalele cauze:
• complexitatea, poliedricitatea şi dinamismul
obiectului de studiu – "cosmos economic";

1
* Prin acest simbol (aici şi în continuare) este marcat conţinutul dificil al
materialului care presupune o pregătire suplimentară a cititorului. Cititorilor
începători în domeniul economiei li se recomandă să revină la informaţia
respectivă după iniţierea în cunoştinţele teoretice.
13
 • schimbul istoric al priorităţilor dezvoltării economice
(în condiţiile acumulării iniţiale a capitalului a
predominat comerţul exterior, mai târziu –
industrializarea, în prezent – informatizarea);
• pluralismul (multitudinea) metodologiilor, modurilor de
abordare inerente ale diferitelor şcoli ştiinţifice şi
adepţilor lor;
• multitudinea şi opoziţia intereselor social-economice
şi politice în societate, inclusiv în rândul savanţilor.

Astfel, totalitatea cauzelor şi circumstanţelor cu

caracter obiectiv şi subiectiv condiţionează multitudinea
abordărilor şi accentelor în cercetările economice şi exclude
posibilitatea tratării unice a teoriei economice. Totodată,
această situaţie nu trebuie dramatizată. Dimpotrivă, pentru
asigurarea unei analize economice complexe şi valoroase este
necesară activizarea colaborării ştiinţifice cu utilizarea
multitudinii metodelor de cercetare.
De menţionat că orice cunoştinţe, orice teorie este mult
mai săracă decât realitatea, deoarece studiază doar una din
părţile ei, un fragment. După cum afirma la figurat laureatul
Premiului Nobel, J. K. Hicks, „teoriile noastre ca instrumente
de analiză sunt razele solare, care luminează unele părţi ale
obiectului şi lasă în umbră alte părţi”.
Din fabula Indiei antice
Mai mulţi oamenii orbi au fost puşi alături de un
elefant: unul a pipăit trompa, altul – urechea, al treilea –
piciorul. În mod normal, fiecare persoană şi-a făcut
„propria” impresie, unilaterală despre obiect.

La fel de fragmentare sunt şi viziunile ştiinţifice cu privire

la procesele economice. Din aceste considerente, nici una din
concepţiile ştiinţifice nu poate pretinde la faptul că reflectă
integru şi adecvat realităţile economice.
Teoria economică contemporană, în viziunea noastră,
trebuie să se concentreze asupra studiului relaţiilor social-

14
economice, ce apar în procesul de reproducere în condiţiile
utilizării alternative a resurselor economice rare.

1.2. Structura teoriei economice contemporane

Teoria economică contemporană, ca entitate complexă cu
diferite niveluri de organizare a activităţii economice (firmă,
ramură, economie naţională, sistem mondial), este abordată şi
cercetată sub diferite unghiuri de vedere. Structura cercetărilor
ştiinţifice presupune diverse modele, procedee, analize
comparative la diferite niveluri de funcţionare a economiei:
micro-, mezo-, macro- şi megaeconomie.
Analiza microeconomică sau microeconomia (din greacă
micros – mic) presupune studierea economiei, preponderent, la
nivelul resurselor şi bunurilor, prin prisma comportamentului
unor unităţi structurale (individ, familie, firmă, bancă) şi a
interacţiunii pe pieţe concrete.
Obiect de studiu este modul de activitate, reieşind din
interese individuale. În context, sunt folosiţi aşa-numiţii
indicatori "proprii": cifra de afaceri, valoarea adăugată, venitul
global, costurile de producţie, profitul.
Adam Smith este considerat părintele microeconomiei. În
Avuţia naţiunilor, Smith analizează modul de formare a
preţurilor şi identifică eficienţa pieţelor – "mâna invizibilă"
care conduce indivizii în acţiunile lor îndreptate spre
satisfacerea intereselor şi a scopurilor propuse. La sfârşitul
secolului XIX, neoclasicii au transformat microeconomia într-
un sistem ştiinţific. Marginaliştii au modificat obiectul de
studiu al ştiinţei economice, punând accentul pe analiza pieţei.
Mezoeconomia ocupă o poziţie intermediară între micro-
şi macroeconomie şi studiază procesele economice la nivelul
ramurii, ale unui complex aparte (agro-industrial, zonele
economice libere /ZEL/, militar-industrial), ale regiunii,
oraşului, raionului.

15
 Comportamentul unui grup nu poate fi înţeles fără o
cunoaştere a psihologiei individului. La fel mişcarea
macroeconomică nu poate fi înţeleasă fără a cunoaşte
micromecanismele de piaţă. Neologismul a fost propus de
Stuart Holland (1975) pentru a caracteriza specificul
domeniilor menţionate.
Analiza macroeconomică sau macroeconomia (din
geacă macro – mare) studiază sistemul economic naţional ca
un tot întreg. Ea cercetează agregatele – indicatorii ce
caracterizează activitatea economică (economii şi consum,
venituri şi cheltuieli) şi utilizează astfel de indicatori ca:
volumul de produs global la scară naţională, PIB, nivelul
şomajului, al inflaţiei etc. O apreciere a viziunii
macroeconomice oferă Fr. Quesnay în „Tabloul economic”
(sec. XVIII), J. B. Say în „Legea debuşeelor”, T. Malthus în
„Legea populaţiei.”
Un aport esenţial la dezvoltarea macroeconomiei a avut şi
K. Marx (sec. XIX), dar adevăratul fondator al acesteia, ca
disciplină autonomă (deşi este comparativ tânără) este
considerat J. M. Keynes (anii 30 ai sec. XX). Teoriile lui sunt
baza de referinţă în domeniu.
Micro- şi macroeconomia, deosebindu-se prin obiectul de
studiu, în acelaşi timp, se completează una pe alta. După cum
s-a exprimat la figurat P Samuelson, una dintre ele studiază
"copacii", iar alta – "toată pădurea".

De exemplu, producţia la scara firmei, profitul şi

costurile; cererea şi oferta pe pieţe particulare (grâu, resurse
energetice, piaţa muncii) – toate se referă la nivelul
microeconomic. Dar situaţia la nivelul unor întreprinderi şi
pieţe depinde de starea economiei naţionale în întregime. Pe
de altă parte, starea macroeconomiei (volumul producţiei
globale, starea cererii şi ofertei agregate) sunt determinate de
activitatea unităţilor economice.
Astfel, macroeconomia (un întreg) reprezintă mediul
economic ce influenţează comportamentul subiecţilor

16
 microeconomiei (părţi). Totodată, de rezultatele activităţii
agenţilor din domeniul microeconomiei depinde starea
macroeconomiei.

Megaeconomia (economia mondială) – cea mai "tânără"

parte a teoriei economice. Ea a apărut ca urmare a proceselor
ce ţin de activitatea integraţionistă şi de globalizare.
Megaeconomia studiază problemele economiei mondiale:
diviziunea internaţională şi specializarea muncii, comerţul
internaţional şi sistemul valutar, migraţia capitalului şi a forţei
de muncă. Concomitent, ea analizează procesele de
transformări contemporane, soluţionează probleme mondiale
acute (alimentare, ecologice, demografice). Are loc
internaţionalizarea vieţii economice cu toate consecinţele ei.
Astfel, în cadrul teoriei economice contemporane, în urma
aprofundării cunoştinţelor economice şi a specializării acestora,
s-au format astfel de ştiinţe autonome cu propriul obiect de studiu
ca: teoria economică generală (economia politică),
microeconomia, macroeconomia, economia mondială.
Pentru notiţe***
De regulă, în manualele contemporane de teorie
economică sunt prezente compartimentele "microeconomie”
şi „macroeconomie". Acestea reproduc (deseori în formă
simplificată) unele fragmente din ştiinţele respective. Astfel,
se reproduce structura clasicului "economics" şi obiectul lui
– dependenţe funcţionale în comportamentul economic şi
problemele schimbului, alegerii consumatorului în condiţiile
economiei de piaţă dezvoltate. Aceste aspecte sunt foarte
importante şi au un aport practic considerabil.
Totodată, adepţii "economics-ului" omit multe relaţii
"cauze-efecte" esenţiale, ignoră relaţiile social-economice
dintre oameni, "uită" (neglijează) problemele repartiţiei şi
realizării proprietăţii, nu studiază sistemul variat al
intereselor economice şi mecanismul coordonării lor, se
pierde abordarea sistemică a organismului economic, se
"subapreciază" factorii "non-economici" ai dezvoltării
economice. Remarcăm că, pentru ţările cu o economie de
tranziţie, ca şi pentru ţările în curs de dezvoltare, o

17
 importanţă prioritară au problemele modernizării producţiei,
creşterii economice, repartiţiei proprietăţii şi veniturilor.
În viziunea noastră, în sistemul învăţământului
economic, problemele caracteristice pentru diferite niveluri
organizatorice ale activităţii ar trebui examinate în contextul
logicii interne de funcţionare şi dezvoltare a sistemului
economic integru, cu evidenţa proceselor reale de
transformări.

Dezvoltarea teoriei economice contemporane în

perspectivă vizează analiza complexă şi multilaterală a
economiei în calitate de subsistem al societăţii, în
interdependenţă organică cu alte sfere (politică,
instituţională, ideologică, socială, culturală) şi în contact cu
mediul natural şi comunitatea mondială în întregime.

1.3. Rolul teoriei economice în progresul social

"Ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politici, şi

atunci când au dreptate, şi atunci când greşesc,
exercită o influenţă mai puternică decât se poate de
crezut. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează
lumea".
J. M. Keynes

Teoria economică generală influenţează multilateral

dezvoltarea societăţii. Ea este:
¾ baza – "fundamentul" sistemului învăţământului
economic şi al formării gândirii economice ştiinţifice;
¾ baza teoretico-metodologică în procesul elaborării şi
corectării politicii economice a firmelor, statului;
¾ izvorul şi "promotorul" valorilor ideologice.
Funcţiile teoriei economice
Evaluarea ştiinţifică şi practică a teoriei economice poate fi
efectuată în baza "setului" de funcţii pe care aceasta le
îndeplineşte.

18
1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere,
cunoaştere şi explicare a fenomenelor economice, de
dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării. Ea permite
lărgirea orizontului şi proceselor ce decurg în mediul
ambiant, înţelegerea mecanismului de funcţionare şi
dezvoltare a sistemului economic, formarea gândirii
economice ştiinţifice (solicitată în mediul tineretului
studios, al specialiştilor calificaţi, întreprinzătorilor,
funcţionarilor publici).
2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor
şi metodelor activităţii economice raţionale,
fundamentarea strategiilor dezvoltării economice,
elaborarea prognozelor ştiinţifice şi a perspectivelor
dezvoltării sociale. Rolul practic al ştiinţei economice
(ca şi al altor discipline) constă în asigurarea
activităţilor raţionale, deoarece cunoştinţele contribuie
la elaborarea previziunii, iar previziunea stă la baza
acţiunii.
Deseori, funcţia legată de previziunile în domeniul
dezvoltării economice pe termen scurt şi lung devine
autonomă şi se afirmă ca o funcţie de pronosticare. Ea
are un rol important la elaborarea programelor şi
prognozelor de dezvoltare pentru subiecţii economici
mari şi a economiei naţionale în întregime.
3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor
(categoriilor) şi a metodologiei de analiză economică
(instrumente, procedee, metode ştiinţifice de
cunoaştere), necesare pentru toate ştiinţele economice
aplicative, ce vizează soluţionarea problemelor
economice concrete.
4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi
promovarea unor idei şi viziuni. În ultimul timp, ca
urmare a ideologizării excesive a ştiinţelor sociale în
perioada sovietică, mulţi cercetători autohtoni ignoră

19
 nemeritat această funcţie. Dar, totuşi, este imposibil ca
sociumul să existe "în afara ideilor" – în toate timpurile,
ideile au guvernat şi continuă să guverneze lumea!
Important este ca ideile economice – "lozincile
gospodăririi" – să fie constructive şi adecvate
posibilităţilor, tradiţiilor şi intereselor societăţii. În caz
contrar, ele se transformă în idei-fixe sau se soldează cu
o politică economică neefectivă.
De exemplu, penetrarea în spaţiul postsovietic a
ideologiei de piaţă în forma amplificată, în special, în lipsa
structurilor instituţionale mature, a provocat un şir de
consecinţe negative de ordin economic, social, etic şi moral.

Teoria economică pozitivă şi normativă

În literatura occidentală contemporană, funcţiile teoriei
economice sunt divizate în pozitive şi normative. Această
delimitare este legată de numele lui J. M. Keynes, care afirma
că ştiinţa pozitivă reprezintă "totalitatea cunoştinţelor
sistemice, care fixează ceea ce este în realitate”, iar ştiinţa
normativă – „totalitatea cunoştinţelor care demonstrează ce
trebuie să fie ... arta ... sistemul de reguli pentru atingerea
scopului determinat".
Teoria economică pozitivă se ocupă de descrierea, analiza,
prezentarea realităţilor economice: cum este constituit sistemul
economic, în ce mod societatea şi subiecţii economiei rezolvă
problemele, care este starea reală a proceselor economice.
Astfel, analiza pozitivă răspunde la întrebarea: "Ce este, ce are
loc în economie?".
În particular, care sunt cauzele proceselor inflaţioniste,
ce subiecţi activează pe piaţa muncii, prin ce se explică
activitatea investiţională, de ce se constată proficitul (sau
deficitul) bugetului de stat?

Pentru a găsi un răspuns adecvat la întrebări, precum şi

pentru a reflecta corect, ştiinţific realităţile economice, iniţial,
20
se colectează şi se analizează fapte concrete (materiale
statistice şi informaţionale, documente, opiniile teoreticienilor
şi practicienilor).
În baza sistematizării şi generalizării, se relevă
caracteristicile esenţiale ale proceselor economice şi se
dezvăluie principiile-legităţi existente în comportamentul
economic al indivizilor.
Teoria economică normativă are un caracter imperativ:
răspunde la întrebarea "ce şi cum trebuie să fie în economie?" În
baza cunoştinţelor cu caracter normativ, se determină reperele,
priorităţile şi indicatorii cantitativi ai creşterii economice.
Obiectivele teoriei normative sunt: elaborarea programelor social-
economice, argumentarea recomandărilor economice, relevarea
metodelor de soluţionare a problemelor economice.
De exemplu, ce măsuri pot fi practicate pentru eradicarea
sărăciei, care este nivelul admisibil al inflaţiei, face de mărit
(sau de diminuat (şi până la ce nivel) sectorul de stat?
Răspunsurile la aceste întrebări reprezintă opiniile estimative
şi părerile unor persoane concrete, care, de regulă, depind
enorm de puterea politică din ţară şi de interesele personale.

În rândul savanţilor-economişti, datorită deosebirilor în

metodologia cercetărilor, se observă divergenţe serioase chiar şi în
evaluarea pozitivă a unor şi aceloraşi procese. Cu toate acestea,
cel mai mult se discută aspectele ce ţin de teoria economică
normativă. De exemplu, în procesul de trecere a economiei
naţionale la relaţiile de piaţă, se propun diverse "scenarii",
programe şi "seturi de măsuri" în vederea "restructurării"
economice, care, adesea, se exclud reciproc.

Teoria economică şi politica economică

Teoria economică are o importanţă enormă pentru
argumentarea ştiinţifică a politicii social-economice a statului.
Orice societate este cointeresată într-un management eficient al
statului şi în realizarea de către „centru” a unor măsuri şi

21
acţiuni raţionale. În acest scop este necesar de asigurat
succesiunea corectă a obiectivelor politicii de stat şi
comensurabilitatea ei cu posibilităţile reale ale societăţii.
Anume ştiinţa economică poate determina compatibilitatea
obiectivelor şi metodelor eficiente de elaborare şi realizare a
diferitelor "scenarii" de dezvoltare economică. Nu întâmplător
în ţările dezvoltate deja mai mult timp se recurge la serviciile
consilierilor economici calificaţi şi cu autoritate, care activează
pe lângă liderii de stat.
Teoria economică poate fi utilă societăţii, dacă, pe de o parte,
ea permanent se "subalimentează" şi se controlează prin practică,
iar pe de altă parte, reprezintă o argumentare ştiinţifică obiectivă
pentru determinarea strategiei economice, precum şi pentru
elaborarea măsurilor concrete, la diferite niveluri, ale activităţii
economice. Reflectând adecvat starea activităţii economice
practice, argumentând legităţile şi tendinţele ei, ştiinţa economică
are misiunea de a contribui la formarea profesioniştilor, a
managerilor cu gândire economică dezvoltată, care pot genera şi
realiza o politică economică în baza căreia ar funcţiona cu succes
şi s-ar dezvolta economia naţională.
Politica economică
argumentarea strategiilor monitorizarea măsurilor
şi recomandărilor social-economice
Ï Ð
Teoria economică

Ï Ð
acumularea, analiza verificarea
şi sistematizarea viziunii, ipotezei
faptelor (datelor)
Economia – activitate practică

Figura 1.3. Corelarea practicii, teoriei şi politicii economice

22
 Politica economică eronată deformează activitatea practică
şi duce la costuri nejustificate în utilizarea posibilităţilor
economice. Criteriul veridicităţii oricărei teorii economice îl
constituie procesele autentice, faptele şi evenimentele
adecvate practicii reale.

„Indiferent care este teoria, dacă aceasta nu este

confirmată prin date practice, atunci ea nu are valoare
ştiinţifică şi trebuie să fie respinsă”
(Maurice Allais)

După rolul său, teoria economică poate fi comparată cu o

"cheie" ce permite de a descoperi mecanismul complex şi
legităţile funcţionării organismului economic. Ştiinţa
economică nu oferă reţete, ea nu poate fi prezentată (după cum
afirma J. M. Keynes) drept un "set de recomandări gata,
utilizate direct în activitatea economică”. Mai degrabă, ea este
o metodă decât o doctrină, un instrument intelectual, o tehnică
a gândirii.

1.4. Despre perspectivele dezvoltării teoriei economice

mondiale
Teoria economică mondială, actualmente, se află "la
răscruce", iar, după părerea mai multor autorităţi în domeniu,
chiar în stadiu de criză. Ea nu a fost în stare să dea un răspuns
adecvat provocărilor „istorice” ale contemporaneităţii. Faptul
că "înaltele" abstracţii ştiinţifice s-au dovedit a fi prea puţin
viabile s-a soldat cu diminuarea rating-ului mainstrim-ului. În
Occident, această direcţie nu mai este privită drept cea mai
nouă realizare a ştiinţei economice contemporane (Anexa 1.2).
În ultimul timp, apar şi se dezvoltă direcţii ştiinţifice noi,
care presupun studii ample ale factorilor non-economici
(instituţionali, sociali, psihologici, politici, de drept etc.).
Aceşti factori determină şi influenţează dinamica economică.
În calitate de exemple în context, pot fi menţionate:

23
 • economia instituţională;
• economia evoluţionistă;
• economia transformaţională;
• teoria alegerii publice;
• teoria sectorului de stat;
• teoria pieţelor ramurale.
Procesele dinamice, contradictorii ale timpurilor noastre
necesită argumentări teoretice eficiente. Depăşirea stării de
criză a gândirii mondiale moderne este însoţită de
reinterpretarea stereotipurilor teoretice deja acceptate şi de
elaborarea unei paradigme (concepţii) economice noi, în baza
sintezei realizărilor ştiinţifice ale diferitelor şcoli.
În legătură cu cele expuse, este raţională utilizarea
abordării evolutiv- instituţionale, care studiază dialectica
dezvoltării sociale de pe poziţiile mişcării bazei tehnico-
materiale în raport cu sistemul instituţional, ce coordonează
comportamentul oamenilor.
După cum dovedeşte practica empirică, este imposibil de
a evalua starea oricărei economii naţionale şi de a prognoza
dezvoltarea ei fără evidenţa particularităţilor instituţionale ale
ţării date, a cursului politic, specificului cultural, legăturilor cu
restul lumii.

Actualmente, în Occident, poate fi observat şi "renesans-

ul" teoriei economiei politice.
În Europa, aceştia sunt tinerii urmaşi ai
instituţionalismului lui T. Veblen. În SUA, savanţii care s-au
solidarizat în jurul "Revistei americane de economie şi
sociologie". Economia politică este predată la catedrele
"economics" în universităţi prestigioase, inclusiv la Harvard
(Universitate americană, fondată la Cambridge de John Harvard
(1636).

În structura studiilor economice contemporane, creşte

importanţa teoriei economice generale, reactualizată şi
completată în ceea ce ţine de conţinut şi metodologie.
24
Reactualizarea se face în baza comparaţiei cu economia
politică clasică. Obiectul de studiu al teoriei economice
trebuie să prezinte economia ca pe un sistem complex,
deschis în ceea ce ţine de mecanismul şi legităţile de
funcţionare şi dezvoltare, în interacţiune cu alte instituţii
sociale (prioritar politice), procese şi fenomene.
Economistul român cu renume internaţional, Virgil
Madgearu, susţinea: "Ştiinţa economică tratează viaţa economică
ca pe un tot întreg. Consecinţa practică pentru ştiinţa economică
este că, în principiu, ea trebuie să considere, ca obiect al ei, o
unitate economică întreagă...
Această unitate economică unică, care poate să formeze
obiectul ştiinţei economice, poate să fie mică, dar poate să fie şi
mare: o simplă economie ţărănească, dar şi economia unui întreg
popor sau a lumii întregi" (Curs de economie politică, Craiova,
1944, p.8).

În condiţiile specializării economiei, sunt foarte solicitate

cercetările interdisciplinare: de "îmbinare" cu economia,
politica, dreptul, sociologia, psihologia, demografia etc.
Intensificarea cercetărilor de "frontieră" permite integrarea
cunoştinţelor în domeniul sistemului contradictoriu de
necesităţi şi interese, a forţelor motrice şi tendinţelor societăţii
contemporane.
O atenţie deosebită în cercetările ştiinţifice va fi acordată
problemelor actuale:
• specificul relaţiilor social-economice în condiţii
contemporane;
• identificarea şi evaluarea perspectivelor dezvoltării
economiei naţionale, cu evidenţa specificului,
experienţei istorice, particularităţilor mediului
instituţional;
• interacţiunea şi integrarea diferitelor tipuri de sisteme
economice ce formează economia mondială.
Cercetările ştiinţifice trebuie să reflecte necesităţile reale
ale societăţii şi să aibă la bază interacţiunea teoriei economice,
25
analizei empirice şi a cercetărilor aplicative. Totodată,
experienţa practică nu trebuie utilizată în calitate de ilustrare
simplă a teoriei abstracte, ci examinată ca mijloc de verificare
şi ca bază pentru aprofundarea viitoarelor elaborări ştiinţifice.
Necesitatea abordării complexe, integrate în procesul de
studiere a realităţilor economice contemporane este accentuată
de incertitudinea majoră pe care o implică dezvoltarea
dinamică.
Evaluând aportul ştiinţei economice a sec. XX, savanţi
renumiţi accentuează realizările în dezvoltarea cercetărilor
empirice şi utilizarea concepţiilor teoretice în soluţionarea
problemelor practice concrete 2 .

Activitatea complexă de "cercetare" în domeniul ştiinţei

economice fundamentale continuă. Posibil, studenţii de azi vor
prelua energic ştafeta şi vor contribui la dezvoltarea teoriei
economice.

Rezumat "
1. Ştiinţa economică se referă la ştiinţele de ordin social.
Obiectul de studiu presupune cercetarea comportamentului
uman în procesul de producţie, repartiţie, schimb şi consum al
bunurilor. Lumea complexă a economiei este studiată sub
diferite unghiuri de vedere de ştiinţele economice: generale,
funcţionale, ramurale, istorice, interdisciplinare.
2. În sec. XVII-XIX, în lipsa cunoştinţelor specializate
aprofundate, ştiinţa economică (teoria) era identificată cu
economia politică. Ea era percepută diferit şi evaluată ca
ştiinţa: despre bogăţie, despre producţia şi repartiţia bunurilor
materiale, despre relaţiile de producţie şi legităţile de
dezvoltare, despre gestiunea economiei naţionale.

2
Vezi Баумоль У. Чего не знал Альфред Маршалл: вклад XX столетия в
экономическую науку // Вопросы экономики. – 2001, №2, с.80.
26
 3. La frontiera sec. XIX-XX, s-a afirmat o nouă direcţie
ştiinţifică – "economics". Aceasta studiază comportamentul
economic raţional al individului – utilizarea eficientă a
resurselor de producere limitate cu scopul satisfacerii
maximale a nevoilor materiale ale omului.
4. Multitudinea cauzelor şi circumstanţelor condiţionează
varietatea abordărilor şi accentelor în cercetările economice şi
exclude posibilitatea tratării unilaterale a teoriei economice.
5. Creşte importanţa teoriei economice generale, reînnoită
şi extinsă după conţinut şi metodologie, în comparaţie cu
economia politică clasică.
Obiectul cercetării ei va deveni economia ca sistem
complex, deschis în ceea ce ţine de mecanismul şi legităţile
funcţionării şi dezvoltării, în interacţiune cu alte instituţii
(primordial politice), procese şi fenomene.
6. Teoria economică contemporană, în baza organizării
activităţii economice la diferite niveluri (firmă, ramură,
economia naţională, sistemul mondial), de asemenea,
presupune mai multe „straturi” şi include: micro-, mezo-,
macro- şi megaeconomia.
7. Principalele funcţii ale teoriei economice sunt:
cognitivă, practică (pragmatică), metodologică, ideologică..
8. De pe poziţiile obiectivelor şi sarcinilor cercetării, poate
fi efectuată următoarea delimitare: teoria economică pozitivă –
analiza pozitivă (studiază "ce este, ce se întâmplă în
economie"); teoria economică normativă – analiza normativă
(studiază "ce şi cum trebuie să fie în economie").
9. Teoria economică are drept scop formarea în societate
a gândirii economice contemporane şi contribuie la elaborarea
programelor economice de dezvoltare eficientă, îndreptate
spre realizarea cu succes a problemelor economice şi creşterea
bunăstării populaţiei.

27
 TRAINING ECONOMIC

TERMINOLOGIE
ştiinţă economică, economie politică, economics, obiectul
teoriei economice, microeconomie, macroeconomie,
mezoeconomie, megaeconomie, funcţiile economiei politice,
politica economică.

Adevărat – Fals:
• Ştiinţa economică şi teoria economică – sinonime.
• Economia politică – ştiinţa despre utilizarea raţională a
resurselor rare.
• Diversitatea interpretărilor teoriei economice are
origine subiectivă.
• Economia teoretică pozitivă generalizează faptele reale.
• Politica social-economică nu reflectă opiniile
normative.

Părerea D-voastră?
• Într-un studiu al lui Donald Winch – "What Price has
the History of Economic Thought?" – menţionat de M. Blaug,
se explică de ce cea mai mare parte a economiştilor are puţine
cunoştinţe despre ştiinţa pe care o reprezintă: "sub motivul
dezvoltării recente a ştiinţei economice moderne, economiştii
au ajuns să creadă că, în sfârşit, au început să ofere noi
răspunsuri la probleme noi sau, cel puţin, – răspunsuri mai
bune la probleme mai vechi, ceea ce diminuează interesul
pentru precursori. Există şi astăzi sentimentul unei "crize" în
teoria economică". Ce poate confirma sau respinge o astfel de
părere?

28
 • În opinia lui Victor Hugo, „există ceva mai puternic
decât toate armatele din lume şi aceasta este o idee căreia i-a
venit timpul”. De ce considera astfel marele scriitor?
• Comentaţi afirmaţia economistului american de origine
română, Anghel Rugină: "Avem nevoie numai de un răspuns
adecvat chemării istorice, care, sunt sigur, va veni".
• Este actuală trăsătura specifică a gândirii economice
româneşti de îmbinare a problemelor pur economice cu
idealurile luptei de eliberare naţională, formulate de P.
Aurelian: "Păstrarea şi întărirea naţionalităţii este ţinta
supremă căreia poporul român este dator să-i jertfească toate
gândirile şi toate întreprinderile sale. Politica noastră, fie
internă, fie externă, numai atunci este bună când este
naţională, când urmăreşte prin toate mijloacele ocrotirea
intereselor naţionale"? Ce poate servi drept confirmare sau
infirmare în cazul acestei declaraţii?
• La întrebarea: de ce un om trebuie să studieze teoria
economică?, P. Samuelson a oferit următoarele răspunsuri: 1) în
speranţa că va primi bani; 2) să nu-i meargă vestea de necărturar,
care nu cunoaşte legile cererii şi ofertei; 3) deoarece economia
politică este "regina ştiinţelor sociale" – cea mai veche din arte şi
cea mai nouă din ştiinţe. Cum credeţi D-voastră?

Indicaţi variantele corecte de răspuns:

• Ce afirmaţii sunt veridice (juste) pentru determinarea
economiei politice:
1. Ştiinţă economică ramurală;
2. Ştiinţă economică istorică;
3. Parte componentă a teoriei economice;
4. Ştiinţă ce studiază economia în interacţiune cu
politica statului.
• Economics – ştiinţa ce studiază:
1. Relaţiile sociale de clasă şi interesele;
2. Utilizarea raţională a resurselor rare;
29
 3. Problema alegerii economice;
4. Relaţiile cauză-efect în sfera economiei.
• Faceţi afirmaţii pozitive sau normative în ceea ce
priveşte:
a) nivelul şomajului; b) rata inflaţiei; c) balanţa de plăţi;
d) distribuţia veniturilor în R. Moldova.
• Care din următoarele probleme pot fi clasificate ca
făcând parte din domeniul microeconomiei şi care – din cel al
macroeconomiei:
1. Guvernul traduce în viaţă politica investiţională
inconsecvent;
2. Economia naţională a suportat o criză economică de
lungă durată;
3. Înlesnirile fiscale au contribuit la formarea
întreprinderii date;
4. Fondul locativ în ţară este, în linii mari, privatizat;
5. Contribuţia petrolului la balanţa de plăţi a ţării Dvs.;
6. Influenţa modificării masei monetare asupra
economiei.

Întrebări pentru discuţie:

• De ce teoria economică se referă la cele mai discutabile
ştiinţe? De ce unii o calificau ca "ştiinţă lugubră"
(prevestitoare de rele – D. Ricardo), iar alţii (P.
Samuelson) – drept "regina ştiinţelor"?
• Care este corelarea economiei politice şi "economics-
ului"? Indicaţi trăsăturile comune şi particularităţile.
• Care este rolul cunoştinţelor economice în activitatea
Dvs. profesională viitoare?

Titluri de referate şi eseuri economice:

• Rolul economiei (practicii şi ştiinţei) în progresul
social.
• De la fragmentare – la sinteza teoriei economice.

30
 Capitolul 2

METODOLOGIA TEORIEI ECONOMICE

2.1. Importanţa şi diversitatea abordărilor metodologice

"Ştiinţa se face cu fapte, aşa cum o casă se face din

pietre, cărămizi..., dar acumularea de fapte nu-i încă
ştiinţă, tot aşa cum o grămadă de pietre nu este încă o
casă" (H. Poincaré).

Cunoaşterea cotidiană şi ştiinţifică

Fiecare dintre noi, contemplând lumea uimitor de
complexă şi multilaterală (poliedrică), urmărind-o din
copilărie, posedăm cunoaşterea cotidiană sau banală,
inclusiv în domeniul economiei. Ea se formează pe baza
practicii cotidiene şi a experienţei de viaţă şi poate să
"sesizeze" multe trăsături ale fenomenelor economice. Pentru
cunoaşterea cotidiană sunt caracteristice: subiectivitatea şi
fragmentarea opiniilor de evaluare (fiecare subiect sesizează
economia în felul său, sub diferite unghiuri de vedere), o
imaginaţie superficială în ceea ce ţine de procesele economice
(la nivelul manifestărilor externe).
Pentru o conştientizare mai amplă a proceselor ce au loc în
economia reală, este necesar un alt tip de gândire – cunoaştere
ştiinţifică. Formarea ei presupune:
• interpretarea esenţei proceselor economice;
• studierea legilor şi a evoluţiei lor;
• perceperea organismului economic ca un sistem
multilateral şi de diferite niveluri.
Anume cunoştinţele teoretice fundamentale permit de a lua
decizii eficiente şi de a întreprinde măsuri economice
echilibrate.
În interpretarea ştiinţifică a realităţilor economice o
importanţă deosebită o are metodologia – ştiinţa despre

31
metode, procedee, tehnici şi instrumente utilizate în
cercetare.
Metodologia cercetării poate fi asemănată cu "ochelarii" şi
"lada cu instrumente" cu ajutorul cărora economiştii studiază
procesele economice. Viziunea savanţilor-economişti depinde
atât de specificul şi aspiraţiile mediului public, cât şi de
particularităţile personalităţii: certitudinile filosofice, cultura
ştiinţifică, pasiunile social-politice, idealurile spiritual-morale.
Concepţiile (abordările), "ochelarii" ştiinţifici se deosebesc
esenţial. Cercetătorii evaluează neadecvat esenţa activităţii
economice, evidenţiază diverse aspecte şi priorităţi ale analizei
activităţii economice, utilizând diferite instrumente, tehnici şi
metode de cercetare (din greacă methodos – cale, mijloc, mod
de expunere).
Astfel, metoda de cercetare reprezintă ansamblul de căi
şi procedee de cercetare şi modificare a relaţiilor economice
şi reproducerea lor sub formă de categorii, legi, modele.

Contemplare Gândirea Practică

vie Î abstractă Î economică

Figura 2.1. Logica procesului de cunoaştere

Concepţiile metodologice de bază

La momentul actual, în cercetările economice s-au format
o serie de concepţii metodologice, diferite după fundamentul
lor filosofic. Le vom evidenţia doar pe cele mai principale:
Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii,
societăţii şi gândirii în baza legilor şi legităţilor de genul:
"nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii, procesele
şi fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare: apar, se
dezvoltă, se perimează, se înlocuiesc cu altele ş.a.m.d.

32
 Această abordare permite a descoperi esenţa proceselor,
legităţile dezvoltării, de a examina interacţiunea „cauză-efect”
în cazul fenomenelor sociale.
Logica dialectică presupune utilizarea unor metode
specifice:
– ascensiunea de la abstract la concret (de la esenţa
fundamentală a obiectului studiat până la formele de
manifestare în viaţa reală);
– unitatea logică şi istorică (descrierea teoretică, logică a
formelor economice se efectuează conform evoluţiei istorice).

Astfel, în procesele de cercetare se va lua în consideraţie

succesiunea cronologică a apariţiei, dezvoltării şi schimbării
obiectului studiat şi se va reflecta logica dezvoltării "de la
simplu la compus". Pe această cale se omit "particularităţile" –
date fixe, fapte concrete, detalii naţionale. De exemplu,
economia naturală (auto-consumul) istoric a precedat
economia de schimb. Această ordine trebuie să fie respectată
şi în analiza teoretică a formelor de activitate economică, fără
descrierea unor "detalii" istorice.

Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia

pozitivismului, care studiază cunoştinţele autentice (pozitive)
ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate pe
experienţă), ignorând filosofia lor – baza metodologică. În
cazul unei astfel de abordări, se utilizează metodele specifice
"proprii" de cercetare:
– analiza situaţională (studierea unor situaţii concrete);
– explicarea (descrierea fenomenelor economice cu
ajutorul metodelor şi modelelor matematice).
Concepţiile de "sinteză" presupun unificarea elementelor
analizate separat într-un tot întreg şi se bazează pe îmbinarea în
analiza economică a principiilor şi orientărilor metodologice
ale diferitelor şcoli economice. Un exemplu cunoscut de
integrare ştiinţifică îl reprezintă "sinteza neoclasică" efectuată
de P. Samuelson.
33
 „Noua eclectică” recunoaşte pluralismul metodologic în
procesul de cunoaştere. O astfel de abordare presupune
consensul şi toleranţa între diverse teorii, concepţii, şcoli şi
utilizarea celor mai convenabile instrumente şi tehnici
metodologice în procesul de analiză a unor probleme concrete.

2.2. Metodele universale ale analizei economice

Alături de metodele specifice de cercetare, utilizate în
cadrul unor abordări metodologice, există şi metode de studiu
comune şi universale:
‹ metoda abstracţiei ştiinţifice;
‹ analiza şi sinteza;
‹ inducţia şi deducţia;
‹ principiul "caeteris paribus";
‹ metoda analogiei;
‹ modelarea matematică;
‹ metoda analizei funcţionale;
‹ experimentul economic;
‹ unitatea analizei cantitative şi calitative.
Aceste denumiri sunt destul de sofisticate pentru cei
neiniţiaţi în materie. Din aceste considerente, le vom studia mai
amănunţit.
Metoda abstracţiei ştiinţifice (abstractizarea) înseamnă
concentrarea atenţiei asupra unui aspect pentru a-l analiza,
făcând abstracţie de celelalte aspecte.

"În analiza formelor economice nu poate fi folosit

microscopul, nici reactivele chimice – ele sunt înlocuite de
puterea abstracţiei" (K. Marx, Capitalul).

Abstracţiile ştiinţifice dintotdeauna au fost mai vagi decât

realitatea. Totodată, ele sunt necesare pentru a înţelege esenţa –
bazele multilaterale şi contradictorii ale vieţii economice, ce se
repetă. În urma aplicării abstractizării, se elaborează noţiunile
logice – categoriile economice.
34
 Metoda analizei şi sintezei apare ca o unitate a celor două
părţi ale procesului de studiu al fundamentelor economice
complexe. Analiza ştiinţifică înseamnă descompunerea,
dezmembrarea procesului cercetat în elemente şi cercetarea
fiecărui element ca parte a unui tot întreg. Sinteza presupune
unificarea elementelor fragmentare, a cunoştinţelor "parţiale"
obţinute în cadrul analizei într-un tot întreg.
Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a
preţurilor în condiţiile economiei de piaţă (cunoştinţe integre)
la început se va efectua analiza "pe părţi" a factorilor
determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei etc., iar mai
apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.

Metoda inducţiei şi deducţiei, de asemenea, este o metodă

de cercetare unitară. Inducţia reprezintă modul de a raţiona
trecând de la fapte la teorie – de la particular la general.
Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi
suplimentare de bun analogic (fie zahăr, pastă de dinţi sau
ciorapi) scade. Deci, putem concluziona că achiziţionarea unei
cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin
reduceri de preţ.

Deducţia presupune modul de raţionalizare în direcţie

inversă: de la teorie la fapte – de la general la particular.
Astfel, reieşind din teoria echilibrului de piaţă, putem
pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia de deficit.

Metoda ipotezei "caeteris paribus," * mai poate fi numită

metoda "omisiunilor", deoarece permite examinarea
fenomenului în stare pură, nefiind influenţat de alţi factori.

* Expresie latină preluată de teoria economică şi utilizată

în construcţia modelelor economice, în procesul de analiză a
relaţiilor funcţionale dintre diferite variabile.

35
 Ipoteza se utilizează pentru simplificarea tabloului
economic real şi pentru efectuarea unui studiu mai amplu al
unor procese şi dependenţe. Metoda "omisiunilor" – "când
ceilalţi factori rămân neschimbaţi" – pleacă de la premisa că se
schimbă numai elementele analizate, iar restul parametrilor
sunt stabili (relaţii sub forma "cauză – efect").

De exemplu, la determinarea dependenţei între preţul

mărfii şi volumul cererii, se schimbă doar preţul, iar restul
parametrilor şi factorilor (veniturile, gusturile consumatorilor,
moda) rămân neschimbaţi.

Ipoteza (presupunerea) "pe termen scurt" şi "pe termen

lung" permite de a concretiza limitele de timp pentru
fenomenul studiat.

În particular, prezenţa în cadrul unei firme a pierderilor

"pe termen scurt" nu duce la insolvabilitatea ei, în timp ce,
dacă e vorba de pierderi "pe termen lung", falimentul devine
real.

Metoda analogiei presupune utilizarea comparărilor şi

confruntărilor (cu procesele biologice, fizice, istorice).

Economia, în urma interdependenţei elementelor ei,

deseori se identifică ca un organism economic, iar circuitul
monetar, dat fiind rolul lui, este comparat cu circuitul sanguin
– moneda, respectiv, este sângele care "irigă" corpul oricărei
ţări.
Balanţa dintre cerere şi oferta de pe piaţă se compară cu
starea de echilibru în sens fizic.

Modelarea s-a transformat din instrument specific de

cercetare în unul general. Modelul reprezintă o "copie"
simplificată, o descriere formalizată, o reproducere schematică
a unui proces economic.

36
 Modelele economice se elaborează pentru a releva
legităţile activităţii economice şi pentru a face previziuni –
prognozarea posibilelor schimbări în economie.
Modelul include principalii indicatori economici ai
obiectelor cercetate şi interdependenţa dintre ei. Pentru
modelul verbal este caracteristică descrierea (text) indicatorilor
şi interdependenţa lor. Pe larg se utilizează modelele grafice
(diagrame, scheme, grafice), deoarece ele demonstrează
convingător interdependenţa indicatorilor economici.
P

D
S

PE E

0 QE Q
Figura 2.2. Modelul echilibrului de piaţă

Metoda analizei funcţionale este utilizată pentru

descoperirea interdependenţei între fenomenele economice. În
calitate de argument se studiază mărimea variabilă
independentă, iar mărimea dependentă de ea apare în formă de
funcţie. Dependenţele funcţionale între fenomenele economice
sunt redate cu ajutorul tabelelor, formulelor algebrice şi
graficelor. "O imagine face cât o mie de cuvinte" (Proverb
chinezesc).
Forma tabelară (într-o coloană se arată valoarea
argumentului, iar în alta – a funcţiei) permite de a demonstra
(vizual) interdependenţa dintre mărimile studiate. Evident,
toate mărimile poartă caracter discret (discontinuu).

37
 Tabelul 2.1
Corelarea veniturilor şi cheltuielilor familiei (pentru o lună)
Venituri Cheltuieli
6000 u.m. 6100 u.m.
7000 u.m. 6800 u.m.
8000 u.m. 7500 u.m.
Forma algebrică reprezintă dependenţa funcţională în
formă de formulă. Astfel, volumul producţiei (Q) este o funcţie
a unui şir de factori-argumente: cantitatea şi calitatea muncii
(L), mărimea capitalului utilizat (K). Din aceste considerente Q
= f (L, K). Totodată, trebuie de menţionat că nu toate procesele
economice pot fi traduse în "limbaj" matematic.
Cea mai reuşită reflectare a dependenţei funcţionale a două
variabile este forma grafică: ea permite evaluarea
semnificaţiei funcţiei pentru orice mărime a argumentului.
P

A
3
B
2
C
1

Q
100 200 300
Figura 2.3. Cererea – funcţia preţului mărfii

Metoda experimentului reprezintă reproducerea artificială

a unui proces (fenomen, fragment) pentru cercetarea lui în
condiţii mai favorabile. Experimentele se efectuează pentru
elucidarea unor întrebări, monitorizarea schimbărilor ce au loc.
38
Rezultatele prezintă interes în vederea adoptării unor decizii
mai eficiente, precum şi pentru perfecţionarea activităţii
economice.
Totodată, prin esenţa sa, teoria economică nu se referă la
ştiinţe de "laborator", experimentale, deoarece în cazul acestora
nu este posibilă exactitatea şi puritatea experimentului de
control la fel ca şi în cazul ştiinţelor naturii. Problema constă în
faptul că experimentul se efectuează în condiţii determinate şi
presupuse. Iar, în realitate, ele permanent se schimbă –
rezultatele experimentului foarte rar coincid cu faptele.

Sunt cunoscute în toată lumea experimentele efectuate cu

firmele americane de către Frederik W. Taylor, Henry Ford, în
economia Angliei – de J. M. Keynes, în Germania – de Ludwig
Erhard. Economia sovietică a reprezentat şi ea un experiment,
dar costurile lui au fost enorme pentru societate.

Unitatea analizei cantitative şi calitative reflectă

"dualitatea" naturii activităţii practice – determinantele
calitative şi cantitative. Este comod şi productiv de examinat
unele procese în parte, utilizând formule, calcule, numere.

Aprecierile cantitative sunt utile pentru evaluarea

obiectelor fizice, fluxurilor marfare şi monetare. De aceea, se
utilizează pe larg astfel de indicatori economici ca volumul
producţiei, dinamica şi structura lui, nivelul inflaţiei şi
şomajului, costul coşului de consum, indicele dezvoltării umane.
Totodată, se utilizează şi indicatori naturali-materiali (tone,
kilowatt/oră, decalitri, termen de timp, nivelul calităţii şi
eficienţei), dar şi indicatori monetari (preţuri, mărimea
veniturilor, costul producţiei).

Dar cea mai mare parte a problemelor economice nu poate

fi formalizată, adică nu poate fi rezolvată cu ajutorul calculelor
matematice. Asupra comportamentului uman influenţează mai
mulţi factori: natura biologică a omului, interesele şi

39
preferinţele sociale şi politice, principiile etico-morale. Aceştia
nu pot fi evaluaţi cantitativ!

Multe întrebări complicate (determinarea vârstei de

pensionare, selectarea mărfurilor cu preţuri reglementate,
organizarea asigurării medicale, eradicarea sărăciei, asigurarea
securităţii economice a naţiunii) pot fi soluţionate prin cercetarea
complexă a aspectelor ce ţin de conţinut, utilizând metodele
analogiei, analizei socio-psihologice, abordarea intuitivă,
dezbaterile colective.

Finalizând digresiunea în metodologia ştiinţei economice,

accentuăm că majoritatea concepţiilor sunt "cu barbă" – ele au
apărut în sec. XVIII-XIX. Însă, complexitatea şi dezvoltarea
activităţii sociale cer modernizarea abordărilor teoretice,
metodologii de cercetare mai eficiente, mai rezultative şi
metode de cunoaştere perfecte.

2.3. Categoriile economice şi evoluţia lor

Ştiinţelor economice, ca şi altor ştiinţe, le este inerent

sistemul propriu de categorii – noţiuni logice ce caracterizează
calităţile generale, esenţiale şi dependenţele fenomenelor şi
proceselor economice. Orice categorie (marfă, forţă de muncă,
bani, rentă, hârtii de valoare, dobândă, proprietate, cerere,
schimb) are o semnificaţie "proprie", un conţinut determinat.

În particular, noţiunea "marfă" semnifică un produs al

muncii, destinat pentru schimb, şi caracterizează acel comun ce
uneşte multitudinea mărfurilor şi serviciilor vândute.

Categoriile, în ansamblul lor, formează terminologia –

"limbajul" ştiinţei economice. Prezenţa categoriilor permite de
a analiza economia, utilizând noţiuni uzuale. Totodată,
specificăm că termenii, de altfel ca şi obiectul teoriei
economice, nu au un sens univoc. Aceasta se explică prin

40
distincţiile în metodologia cercetării şi prin accentele care sunt
puse în procesul de descoperire a diverselor aspecte ale
obiectului studiat.
De exemplu, noţiunea de "bani" poate fi studiată şi în
calitate de echivalent general, şi în calitate de instrument –
mijloc de efectuare a schimbului de mărfuri sau unitate
convenţională socială.

Categoriile, reflectând starea ştiinţei, inevitabil, se extind

pe măsura acumulării cunoştinţelor economice.
Astfel, una din noţiunile economice de bază – "capitalul"
– a avut o evoluţie complexă. Fiziocraţii, autorii acestui termen,
l-au tratat ca "avansuri financiare şi iniţiale" – investiţii în
dezvoltarea agriculturii. Pentru A. Smith, capital erau (stocurile)
sumele de bani care, fiind investite în producţie, pot aduce un
venit. În viziunea lui K. Marx, "capitalul este o valoare care
conţine plusvaloare". Economiştii contemporani utilizează pe
larg noţiunea de "capital" în context universal ca valoare ce
aduce venit. A apărut şi o varietate nouă – "capital uman"
conceput ca stoc de cunoştinţe profesionale, deprinderi, abilităţi
şi de sănătate, care pot duce la majorarea veniturilor în viitor.

De faptul că categoriile sunt interpretate diferit e uşor de

convins – pentru aceasta trebuie doar de consultat glosarul
(index) manualelor şi dicţionarele economice. Totuşi, această
situaţie are o explicaţie obiectivă – ştiinţele sociale, în
comparaţie cu ştiinţele naturale, în esenţă nu sunt atât de
"exacte" şi nu pot apela la definiţii fără alternative, unice în
felul său.

2.4. Legităţile economice, varietăţile şi specificul lor

Legile economice – principii

În procesele economice, pentru a nu fi ineficient şi a nu
inventa "bicicleta", este necesar de a ţine cont de legăturile

41
profunde dintre actele şi faptele economice şi de a urma
anumite reguli, principii, legi.
"Se acceptă aceasta ca o axiomă sau nu, însă problemele
principale ale politicii contemporane într-adevăr sunt pur
economice şi nu pot fi percepute fără cunoaşterea teoriei
economice. Numai cel ce se orientează în problemele de bază ale
teoriei economice este capabil să elaboreze o viziune clară în
raport cu acestea".
Ludwig von Mises

Economia, ca şi natura şi diverse sfere sociale, se

autoadministrează – se conduce de legi interne specifice ei.
Aceste legi se manifestă prin activitatea conştientă a indivizilor
şi reprezintă nişte reguli mai puţin riguroase decât legile
naturii. Din aceste considerente, e cazul să menţionăm
legităţile sau tendinţele în activitatea umană.
Legile economice – legăturile cauzale, interne, necesare,
esenţiale, generale, repetabile şi relativ stabile ale
fenomenelor şi proceselor economice. În literatura din
Occident deseori ele sunt numite principii. Legile se
"descoperă" şi se generalizează de către savanţi. Cunoaşterea
legităţilor economice permite oamenilor să-şi desfăşoare mai
raţional activitatea şi să prognozeze mai precis dezvoltarea
situaţiei.
Diversitatea legilor economice
După caracterul lor, legile sunt principii neordinare, ce
acţionează în economie. Unele legi real se formează "în afara"
omului, indiferent de faptul că ele coordonează, dirijează
activitatea economică. Alte legi se formează în baza psihologiei
economice a subiecţilor – conştiinţei economice, intereselor şi
motivaţiilor comportamentului economic. Din aceste
considerente, în sfera economică se evidenţiază legităţi
obiective şi subiectiv-psihologice.
Legităţile obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele
oamenilor. Astfel de legi sunt caracteristice pentru lumea fizică
42
şi biologică (Legea conservării energiei, legile mecanice, Legea
lui Arhimede, legile ereditare). În economie, legile naturii sunt
în "coeziune" acolo unde se observă fenomene şi procese
naturale. Printre ele se numără: ciclul de viaţă al omului ca
fiinţă biologică; limitarea resurselor naturale; caracterul
sezonier al producţiei agricole, silvice şi piscicole;
suprasolicitarea sezonieră a transportului în turism; ritmul
zilnic în lucrul staţiilor electrice şi transportului urban. În plus,
legături stabile există între procesele economice – odată cu
creşterea şomajului se observă diminuarea volumului (global)
de producţie; creşterea preţului produsului (fără îmbunătăţirea
calităţii) diminuează competitivitatea lui; emisia unei mase de
monedă exagerat de mari conduce la diminuarea puterii de
cumpărare; creşterea volumului de producţie a unui bun duce la
subproducţia altui bun – creşterea costului de oportunitate
(aceste şi alte legităţi vor fi studiate mai amănunţit în cadrul
cursului nostru).
Legităţile subiectiv-psihologice reprezintă raporturi
stabile, intermediate de prezenţa subiecţilor (oamenilor) prin
interesele, obiectivele, preferinţele şi deprinderile lor.

Drept exemplu poate servi:

Legea psihologică fundamentală a lui Keynes, conform
căreia oamenii îşi măresc consumul pe măsură ce venitul lor
creşte, dar într-o proporţie redusă;
Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că,
începând cu un anumit moment, unităţile suplimentare din
fiecare produs vor aduce consumatorului satisfacţie suplimentară
redusă.

Caracterul istoric al legilor economice

O trăsătură distinctivă a legilor economice, în raport cu
legile naturii, este caracterul lor istoric: acţiunea lor este
limitată de anumite perioade de timp. Pe parcursul întregii
istorii a civilizaţiei umane acţionează un grup de legi ce
exprimă bazele dezvoltării producţiei sociale: Legea diviziunii
43
muncii, Legea economiei timpului, Legea creşterii
productivităţii muncii sociale, Legea creşterii nevoilor etc.
Aceste legi sunt definite ca legi generale, care acţionează în
toate formaţiunile social-economice.
Menţionăm că aceste legi se manifestă doar în anumite
condiţii. Dacă condiţiile respective lipsesc, acţiunea legilor este
„blocată”.

Astfel, în condiţiile crizei generate de procesul

transformărilor nu funcţionează nici Legea creşterii
productivităţii muncii, nici Legea creşterii nevoilor.

O parte considerabilă a interdependenţelor economice este

predeterminată de relaţiile de proprietate şi se deosebeşte prin
specificul concret-istoric (astfel, modul de repartizare a
resurselor şi produselor muncii, în condiţiile comunei primitive
şi a feudalismului, este diferit; la fel este şi în cazul
mecanismului de gestiune centralizat în raport cu cel al
economiei de piaţă). Din aceste considerente, legile dezvoltării
relaţiilor de proprietate şi conexiunea social-economică dintre
oameni reprezintă legi specifice, ce acţionează numai într-o
anumită formaţiune social-economică, la anumite etape istorice
ale dezvoltării sociale. Astfel, Legea cererii şi Legea ofertei,
Legea valorii şi Legea circulaţiei băneşti sunt caracteristice
doar pentru societăţile în cadrul cărora există relaţia marfă-
bani.
Şcoala economică germană (istorică) consideră că legile
economice sunt istorice, specifice fiecărei ţări, fiecărei naţiuni.
Descoperirea şi cunoaşterea legilor economice are o
importanţă practică majoră pentru elaborarea şi realizarea
eficientă a deciziilor atât la nivelul subiecţilor economici, cât şi
la nivelul statului în întregime.
Este firesc ca consecutivitatea proceselor economice şi
tendinţele obiective ale evoluţiei economice să fie maximal

44
evaluate şi reflectate în activitatea societăţii. În caz contrar, este
inevitabil "impasul" istoric, cu toate consecinţele sale negative.

Legile juridice
În economie, alături de legile economice ce determină
ordinea naturală, acţionează şi norme legislative, standarde,
elaborate, aprobate şi realizate de oameni. La ele se referă:
legile juridice (legislaţia), regulamentele, actele normative, ce
reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei
de piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează
drepturile de proprietate, activitatea întreprinderilor, sistemul
fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc.
Toate legile respective sunt subiective şi rezultă din
conştiinţa, voinţa şi deciziile oamenilor. Ele pot fi rapid
elaborate („compuse”) şi schimbate.

Nu este întâmplător faptul că, în ţările postsocialiste, se

observă „boomul” legislativ: odată cu tranziţia la noile principii
de activitate, în condiţiile economiei de piaţă, este necesar un
mediu legislativ adecvat.
Legile contribuie la reducerea costurilor de tranzacţie,
înlătură barierele în cadrul schimbului şi contribuie la utilizarea
optimală a resurselor economice. Pentru diminuarea costurilor
de tranzacţie şi crearea unui cadru juridic eficient al activităţii
economice sunt necesare legi juridice rezonabile, raţionale şi
mecanisme reale pentru implementarea lor.
Legile acceptate trebuie să se bazeze pe procesele
obiective ce au loc în economia naţională şi să fie adecvate
intereselor sociale. Aşadar, legile eficiente din punct de vedere
social (care asigură optimul lui Pareto) trebuie să contribuie la
creşterea maximală a bunăstării societăţii.

Rezumat "
1. În interpretarea realităţilor economice un rol deosebit îl
are metodologia – ştiinţa despre metode, procedee, tehnici şi
45
instrumentele utilizate în procesul de cercetare. În cercetările
economice sunt utilizate diferite metode, inclusiv: abstracţia
ştiinţifică, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, metoda
ipotetică şi cea a analogiei, metoda analizei funcţionale şi
experimentul, unitatea analizei cantitative şi calitative.
2. Ştiinţei economice îi este inerent sistemul propriu de
categorii – abstracţii ştiinţifice, noţiuni logice care exprimă
laturile relaţiilor de producţie; caracterizează calităţile
esenţiale şi interdependenţele fenomenelor şi proceselor
economice. Categoriile constau din multiple noţiuni, cu
conţinut propriu (de exemplu: marfă, forţă de muncă, bani,
rentă, hârtii de valoare, dobândă, proprietate, cerere, schimb).
3. Economia se coordonează de legile interne, specifice ei.
Ele reprezintă reguli mai puţin riguroase, comparativ cu legile
naturii. În sfera economiei există legi obiective, care real se
formează „în afara” omului, dar coordonează şi orientează
activitatea economică. Legile subiectiv-psihologice se
formează pe baza psihologiei economice a subiecţilor:
conştiinţei economice, intereselor şi motivelor
comportamentului economic.
4. În sfera economiei acţionează normele legislative şi
standardele, elaborate, aprobate şi realizate de oameni. La ele
se referă: legile, regulamentele, actele normative ce
reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei
de piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează
drepturile de proprietate, activitatea întreprinderilor, sistemul
fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc.
5. O particularitate a legilor economice (spre deosebire de
legile naturii, care au caracter veşnic) este caracterul istoric:
acţiunea lor este limitată de cadrul timpului.

46
 TRAINING ECONOMIC
TERMINOLOGIE
tipurile (concepţiile) de gândire economică, metodologia
cercetării, metodele cercetării economice (abstracţia ştiinţifică,
inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, modelarea), categorii,
legi economice (obiective şi subiective), legi juridice.
Adevărat – Fals:
• Metodologia se limitează la metodele cercetării.
• Abstracţia ştiinţifică reprezintă o metodă ştiinţifică
generală de cercetare.
• Deducţia reprezintă modul de a cerceta economia de la
general la particular.
• Legile economice se elaborează de către oameni.

Părerea D-voastră?
• Vorbind despre protecţionism, F. List menţionează:
"Puterea de a produce bogăţia este mai importantă decât
bogăţia..." De ce?
• Legile economice, în comparaţie cu legile naturii, sunt mai
puţin riguroase şi au un termen "de viaţă" limitat. De ce?
• În concepţia lui K. Marx şi F. Engels, legile economice
sunt legi obiective, cărora le sunt subordonate toate
laturile realităţii economice. În ce constă caracterul
obiectiv al legilor economice?
• Metodologia ştiinţifică, în viziunea lui P. Samuelson,
reprezintă "ochelarii" cercetătorului. De ce depinde
diapazonul viziunii?
N. Geogescu-Roegen afirma că …"pentru mine procesul
economic, cu toate aspectele lui, trebuie interpretat biologic" şi
că "Mecca economistului se află, după cum a accentuat
Marshall, mai curând în biologia economică decât în dinamica
economică" (Legea entropiei şi procesul economic). Ce
problemă se abordează în acest citat?
47
 Indicaţi variantele corecte de răspuns:
• Legea economică obiectivă este:
1. Legea nevoilor sociale crescânde;
2. Repartiţia veniturilor familiei pentru consum şi
economii;
3. Diviziunea socială a muncii;
4. Dependenţa inversă între volumul cererii pentru un bun
şi preţul lui.
• Pentru analiză ca metodă de cercetare este caracteristic:
1. Descompunerea fenomenului cercetat în componente şi
reunirea lor într-un tot întreg;
2. Două niveluri: microeconomic şi macroeconomic;
3. Modul de raţiune – de la concret la abstract;
4. Modul de raţiune – de la abstract la concret.
• Menţionaţi caracteristicile legilor economice:
1. Caracterul subiectiv-obiectiv;
2. Existenţa fără termen;
3. Universalitatea specifică pentru toate ţările şi pentru
toate timpurile;
4. Dispariţia condiţiilor de funcţionare a socialului, odată
cu schimbările.
Întrebări pentru discuţie:
• Este posibilă în sec. XXI activitatea economică
eficientă în baza gândirii economice cotidiene?
• Din ce considerente cercetarea teoretică (logică) a
proceselor economice nu trebuie să fie "reflectarea
inversă" a dezvoltării lor istorice?
• Care este rolul matematicii în cercetările economice?

Tematica referatelor şi eseurilor economice

• Legile economice – de la cunoaştere la utilizarea practică.
• "Instrumentele" de bază ale economistului-cercetător în
sec. XX.
48
 Capitolul 3

ACTIVITATEA ECONOMICĂ:
CONŢINUTUL FUNCŢIONAL
ŞI COMPONENTELE FUNDAMENTALE

3.1. Economia – formă principală a acţiunii sociale

Conţinutul funcţional al activităţii economice
Economia, alături de politică, cultură, ştiinţă, drept, religie,
reprezintă o componentă importantă şi dinamică a civilizaţiei
umane. Iniţial, economia se limita la nivelul gospodăriei
casnice, însă, în lumea contemporană s-a extins până la scara
economiei globale.
Economia este la fel de străveche ca şi umanitatea.
Activitatea umană a societăţii este de neconceput fără
consumul bunurilor – obiecte sau servicii utile şi necesare
oamenilor. Parţial, acestea sunt puse la dispoziţia omului de
natură (lumina solară, aerul, apa, zăcămintele minerale etc.).
Dar marea majoritate a bunurilor vitale a fost creată de oameni,
pe parcursul întregii istorii a civilizaţiei, în mod consecvent, în
procesul activităţii economice.
Pe de altă parte, economia este mereu tânără. Ea
permanent se transformă şi este renovată: se perfecţionează
tehnica şi se schimbă stocul de resurse, se dezvoltă tehnologiile
şi formele de organizare economică, se extinde sortimentul
bunurilor produse şi diapazonul nevoilor umane.
După conţinutul funcţional, economia reprezintă sfera
materială a asigurării vitale umane: în cadrul acesteia se
produce o gamă largă de produse şi servicii, necesare pentru
satisfacerea nevoilor umane.
Astfel, sunt răspândite asemenea definiţii ale economiei
ca:
½ activitatea de transformare a resurselor aflate la
dispoziţia societăţii în bunuri necesare;
49
 ½ sfera de asigurare a fundamentelor materiale ale
bunăstării umane.
Datorită practicii economice multilaterale există şi alte
definiţii. Producţia de bunuri are un caracter social, deoarece
oamenii, de regulă (cu excepţia Robinsonilor!), nu produc în
afara societăţii.
Din aceste considerente, în procesul de activitate, între
oameni se stabilesc legături şi contacte – relaţii de producţie
(concept al teoriei marxiste). Aceste relaţii sunt dinamice în
timp şi spaţiu şi se deosebesc prin specificul concret-istoric
(particular pentru fiecare ţară şi etapă de dezvoltare).
Astfel, relaţiile de producţie, în condiţiile "tranziţiei la
economia de piaţă", se deosebesc esenţial de legăturile
economice în sistemul economiei de piaţă „mature”.
Tipul relaţiilor de producţie este determinat de
posibilităţile de producţie ale societăţii – forţele productive.
Această noţiune exprimă ansamblul elementelor de care
depinde activitatea economică şi cuprinde toate componentele
şi formele sociale ale activităţii de producţie, inclusiv:
• mijloacele de producţie (mijlocul şi obiectul muncii);
• forţa de muncă (potenţialul fizic şi intelectual al
oamenilor utilizat în procesul de producere a bunurilor
materiale şi a serviciilor);
• tehnologii (procese, metode, operaţii etc. utilizate în
producerea bunurilor);
• forme organizatorice de producţie (diviziunea socială a
muncii, specializarea şi cooperarea muncii);
• inovaţii tehnico-ştiinţifice (materializarea realizărilor
progresului tehnico-ştiinţific);
• abilitatea (capacitatea de a organiza şi conduce
afacerea; priceperea, pregătirea şi dibăcia
întreprinzătorului).
Astfel, în sfera economiei apare un "nod" complex de
legături, diferit după conţinut:

50
 – între oameni (relaţii de producţie);
– între societate şi mediul ambiant (forţele de producţie).
În acest context, activitatea economică poate fi tratată şi
ca:
½ totalitatea dependenţelor economice concrete din
punct de vedere istoric (a relaţiilor de producţie) care
apar între oameni în cadrul producţiei bunurilor
economice şi reflectă caracterul acţiunii reciproce a
societăţii cu natura (nivelul dezvoltării forţelor de
producţie);
½ componenta principală a acţiunii sociale, deoarece, în
condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii
necesităţilor, oamenii îşi asigură existenţa participând
la diferite activităţi;
½ reprezintă un proces complex ce reflectă
comportamentul oamenilor în vederea atragerii şi
utilizării resurselor economice în cadrul producţiei,
circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri,
conform nevoilor şi intereselor economice.
Procesul istoric de evoluţie a economiei a început în cele
mai vechi timpuri. La etapa iniţială de apariţie a comunităţii
umane, ea, practic, lipsea. Atunci, oamenii primitivi, strămoşii
noştri, îşi satisfăceau necesităţile vitale din ceea ce găseau în
mediul natural – peşte, în urma pescuitului; carne, în urma
vânatului; fructe, pomuşoare, cereale, în urma culegerii
(recoltării).
Aceasta a fost o "economie de însuşire" în care producţia
şi consumul se efectuau concomitent în timp şi spaţiu. Apariţia
economiei este legată cu trecerea de la însuşirea darurilor naturii
la creşterea animalelor, cultivarea plantelor, producerea
bunurilor în cadrul activităţii comune a oamenilor.

Economia contemporană are o structură organizaţională

complexă, multidimensională: gospodăria casnică, firma,
ramura, economia naţională, economia mondială. În această
sferă participă (într-o formă sau alta) toată populaţia Terrei;
51
acţionează în comun un număr numeros de firme, bănci,
fonduri de investiţii, burse; perfectează numeroase contracte şi
afaceri; se produce un sortiment enorm de mărfuri şi servicii.
Diversitatea şi complexitatea proceselor şi fenomenelor
economice creează dificultăţi neverosimile în interpretarea şi
gestiunea lor eficientă. Indiferent de experienţa de veacuri, cu
părere de rău, până în prezent n-au fost găsite "reţete" de
constituire raţională a lumii şi creare a unor condiţii de trai
decente pentru populaţia Terrei.
Economia şi mediul ambiant
Pentru societate, mediul ambiant are un sens dublu: pe de o
parte, acesta este mediul natural în care locuiesc oamenii şi
toate organismele vii, iar pe de altă parte, el este obiectul
activităţii economice a oamenilor şi "izvor" de resurse. În
acţiunea reciprocă a omenirii cu sistemele naturale ale
pământului, până în secolul XX, s-a menţinut un echilibru
oarecare – echilibru biosocial. Societăţile precedente schimbau
nesemnificativ mediul de trai, fără a distruge capacitatea de
autoregenerare.
Însă, prin activităţile din secolul XX, cu impact negativ
asupra sistemelor naturale, omenirea s-a adus singură pe sine în
pragul unei catastrofe ecologice. 3
Producţia mondială a devenit un izvor masiv de distrugere
a mediului ambiant – a stratului de ozon al planetei, a
oceanului mondial, a climatului stabil, a pădurilor virgine.
Volumul extragerii resurselor naturale neregenerabile –
petrolului, gazului – a atins cote astronomice.

3
În Programul ONU "Agenda secolului XXI" se menţionează că
"contradicţiile între caracterul stabilit al dezvoltării societăţii şi naturii a
atins limita ... Natura va răsplăti omenirea cu reacţii globale reversibile –
schimbarea climei, secete şi pustiuri, amplificarea pătrunderii prin
atmosferă a radiaţiei ultraviolete, schimbări genetice imprevizibile,
epidemii, foamete şi molimă".
52
 După evaluările experţilor, numai într-un sfert de veac
(anii 1975-2000), pentru satisfacerea necesităţilor mondiale de
combustibil şi materie primă, din bogăţiile subsolului a fost
extrasă aproximativ aceeaşi cantitate ca şi în toţi anii precedenţi
ai istoriei civilizaţiei!
Restabilirea relaţiilor armonioase între societate şi natură
reprezintă cea mai importantă problemă. Omenirea s-a apropiat
de pragul critic: sau civilizaţia contemporană acceptă şi îşi
asumă consecinţele unei catastrofe ecologice, sau aplică
modele noi ale progresului social-economic, echilibrate în
interacţiunea cu mediul ambiant.
În dezvoltarea planetară contemporană tot mai distinct se
observă tendinţa, argumentată de academicianul
V. I. Vernadski, de fuzionare într-un singur flux a dezvoltării
mediului ambiant şi a societăţii. Rezultatul ar trebui să fie
formarea "noosferei" – sfera raţiunii, când intelectul uman
devine o enormă "putere geologică".

Economia şi alte sfere ale activităţii umane

Fără activitate economică este imposibilă funcţionarea şi
dezvoltarea normală a altor sfere ale vieţii sociale.
K. Marx susţinea că, "odată cu schimbarea bazei
economice, este revoluţionată mai încet sau mai repede toată
uriaşa structură socială. Cercetând astfel de schimbări
revoluţionare, trebuie să ţinem cont de revoluţionarea materială
a condiţiilor economice de producţie, care poate fi percepută cu
precizia ştiinţelor naturii şi formelor juridice, politice,
religioase, artistice sau filosofice..." (K. Marx, Capitalul, v. I,
p.19).

Dat fiind importanţa primordială a economiei pentru viaţa

socială, se poate discuta despre primatul ei asupra altor sfere
ale activităţii sociale.
Totodată, direcţia (traiectoria) dezvoltării şi eficienţa
economiei sunt în corelare cu alte procese şi fenomene sociale.
Viaţa economică există în funcţie de specificul sistemului

53
politic, particularităţile etno-culturale, cadrul juridic al unui
stat (ceea ce confirmă poliformitatea economiilor naţionale).
Este important de subliniat că oamenii, în procesul
activităţii comune, apar în roluri diferite, urmăresc scopuri
neordinare şi îndeplinesc diverse funcţii. Astfel, în sfera
asigurării vitale, "personajele", alături de necesităţile şi
interesele economice, urmăresc şi scopuri non-economice. De
exemplu, individul nu poate fi doar subiect pur economic – el
se prezintă şi ca cetăţean al ţării, are o situaţie familială
respectivă, este adept al unor viziuni politice, valori culturale şi
tradiţii. Din aceste considerente, raportarea, şi coordonarea
proceselor şi directivelor economice cu alte procese şi
obiective (în sfera politică, ideologică, juridică, culturală)
apar ca premise inalienabile ale funcţionării stabile a
societăţii.

3.2. Nevoile şi interesele umane.

Rolul lor în dezvoltarea economiei
Omul în "teatrul" economiei
Omul reprezintă figura-cheie, poliformă – el este iniţiator
al activităţii economice, organizator şi manager, producător şi
consumator al bunurilor economice, subiect al repartiţiei şi
schimbului, contribuabil, acţionar... Fiecare "rol" al agenţilor
economici e legat de îndeplinirea unor funcţii strict stabilite.
Potrivit economistului englez A. Marshall, economia este
un teatru în care actori sunt înşişi spectatorii, iar efectul
spectacolului depinde de scenariul regizorului şi de jocul
actorilor, adică a populaţiei. După destinaţia sa, "spectacolul"
economic trebuie să aibă drept scop satisfacerea nevoilor
umane. Cu părere de rău, nu întotdeauna şi peste tot "jocul"
economic este reuşit pentru toţi cetăţenii ţării.

54
 Nevoile umane: natura şi diversitatea lor
"Civilizaţia industrială a influenţat puternic nevoile
umane – au apărut numeroase nevoi false, fără nici o trebuinţă"
(Mark Twain).

Nevoile umane, în sensul larg al cuvântului, reprezintă

"resimţirea deficitului", necesitatea de a deţine anumite obiecte,
a fi parte a anumitor fenomene, evenimente, sentimente. Deci,
prin nevoi se subînţelege ceea ce resimt oamenii, ceea de ce au
nevoie pentru existenţă, formarea şi manifestarea lor în
societate. Nevoile sunt diverse: în lumina solară şi alimente,
securitate şi dragoste, stimă şi creaţie etc.
Ca produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca o
fiinţă tridimensională: biologică, socială şi raţională.
Nevoile umane multilaterale se explică prin natura
biosocială complexă a omului. Ca fiinţă biologică, omul are
necesitate, în primul rând, să-şi satisfacă nevoile fiziologice –
ele primele sunt resimţite şi inerente fiecărei persoane. Dintre
acestea fac parte astfel de nevoi ca: de a se alimenta, de a bea,
de a se îmbrăca, de locuinţă. Aceste trebuinţe ale oamenilor de
a avea şi consuma bunuri reprezintă latura subiectivă a
nevoilor.
Nevoile sociale sunt resimţite de oameni, ca membri ai
societăţii, atunci când este vorba de un deficit în comunicare,
de educaţie şi învăţământ, de stimă şi recunoaştere a calităţilor
personale, de realizare a capacităţilor creative. Nevoile umane,
care au intrat în obiceiurile oamenilor, tradiţiile de consum au
un caracter obiectiv.
Nevoile raţionale, spiritual-psihologice reies din
trăsăturile individuale ale oamenilor şi devin importante, în
urma instruirii, în relaţiile etice şi morale. Ele presupun
raţionalitate, profesionalism, gândire elevată şi spiritualitate
superioară.
Nevoile, după specificul şi importanţa lor în viaţa umană,
cu o anumită doză de convenţionalism, pot fi puse în ordine.
55
Subliniem că toate clasificările ştiinţifice ale nevoilor sunt
destul de convenţionale: între diferite clase (în cazul dat
varietăţi de nevoi) nu există "zidul chinezesc" – ele sunt
interdependente şi exercită influenţe reciproc. Astfel, nevoia
biologică a omului în hrană (izvor de energie) este "socializată"
– ea capătă o formă concret istorică şi reflectă specificul
societăţii.
Nevoia respectivă este satisfăcută diferit chiar de
contemporanii noştri: diferite bucate şi tehnologii de preparare,
diferită veselă şi mobilă, diferite tipuri de deservire a mesei şi
diferite ritualuri.
Există mai multe tipuri de nevoi. Este cunoscută
clasificarea sociologului american, Abraham Maslow, în care
sunt evidenţiate cinci grupuri de necesităţi:
1. Fiziologice elementare (hrană, apă, îmbrăcăminte,
adăpost);
2. Siguranţă şi securitate;
3. Sociale (contacte umane şi afiliere la un grup social);
4. Stimă şi statutul social;
5. Autorealizare, creativitate.
Pe baza clasificării nevoilor, Maslow a elaborat piramida
motivaţiei, care este utilizată pe larg în practica managerială
contemporană.

56
 6
CREATI-
VITATEA

5PRESTIGIUL 5 AUTOREALIZARE
SOCIAL

4 PRESTIGIUL 4 STIMĂ ŞI
PROFESIONAL STATUTUL SOCIAL

3AFECŢIUNE FAŢĂ DE MEMBRII 3 NECESITĂŢI

FAMILIEI ŞI ALŢI MEMBRI AI SOCIALE
SOCIETĂŢII

2 PREOCUPĂRI PREPONDERENTE 2 SIGURANŢĂ ŞI

BANII, BANII, BANII SECURITATE

1 PREOCUPĂRI PREPONDERENTE: 1 NECESITĂŢI

ADĂPOST, AER, APĂ, HRANĂ FIZIOLOGICE

Figura 3.1. Treptele preocupării şi fazele dezvoltării

societăţii umane (adaptat după S. I. Chircă, Mecanismele
economice, p.23)

Există diferite opinii referitoare la exactitatea denumirilor

(astfel, nevoile sociale nu pot fi limitate doar la aşa-numitele
nevoi „de complicitate"). Totodată, această "piramidă" este
constructivă, din motivul că pune în ordine nevoile conform
apariţiei şi satisfacerii lor.
Mai îngustă este tipologia nevoilor umane de pe poziţiile
semnificaţiei lor. Din acest punct de vedere, ele se împart în:

57
 – nevoi primare, ce satisfac necesităţile vitale (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă), nu pot fi substituite şi, ca
regulă, nu sunt elastice;
– nevoi secundare (învăţământul, distracţiile) sunt
elastice, pot fi substituite, la satisfacerea lor se poate
refuza total sau temporar.
Această delimitare, după caracterul său, este una
individuală: ceea ce pentru o persoană este absolut necesar (de
exemplu, calculatorul pentru lucru, studii), pentru altă persoană
poate fi considerat obiect de lux sau, în genere, inutil.
Remarcăm că unele necesităţi au calitatea de a fi
substituite. De exemplu, pentru a ridica tonusul poate fi folosită
cafeaua sau ceaiul; informaţia poate fi selectată din ziare şi
reviste, tele- sau radio emisiuni; călătoria poate fi cu
automobilul, trenul sau avionul.
Astfel, nevoile umane se caracterizează prin anumite
trăsături:
1. Nevoile sunt nelimitate ca număr (pe măsura dezvoltării
societăţii, oamenii îşi diversifică necesităţile,
satisfăcându-le treptat pe cele primare, fiziologice,
relativ limitate, şi abia apoi trecând la satisfacerea
necesităţilor social-spirituale nelimitate).
2. Nevoile sunt limitate după capacitate şi volum. Orice
nevoie descreşte în intensitate pe măsură ce ea este
satisfăcută. De exemplu, nevoia de a consuma dulciuri
se manifestă pe măsura consumului: plăcere, saţ,
dezgust şi chiar suferinţă.
3. Nevoile sunt concurente între ele (adică o necesitate
poate fi înlocuită cu alta).
4. Nevoile sunt complementare, evoluează în sensuri
identice, condiţionându-se unele pe altele. De pildă,
nevoia de a avea aparat de fotografiat atrage după sine
nevoia de a procura peliculă foto.

58
 5. Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere.
Nevoile satisfăcute revin cu o anumită periodicitate – se
transformă în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Legea nevoilor crescânde
Odată cu dezvoltarea societăţii, a capacităţilor tehnice de
producţie, se schimbă continuu şi nevoile umane în ceea ce ţine
de cantitate, calitate şi structură. Acest fenomen se explică prin
acţiunea Legii nevoilor crescânde. Nevoile umane în sec. XXI
(servicii informaţionale, telefonie mobilă, automatică de uz
casnic, învăţământ continuu, virtual etc.) încă nu de mult erau
privite ca ceva fantastic.
Satisfacerea şi dezvoltarea nevoilor reprezintă un proces-
istoric reînnoit. În funcţie de creşterea nevoilor, are loc şi
dezvoltarea civilizaţiei.
Legea nevoilor crescânde – cantitatea şi calitatea nevoilor
creşte mai repede comparativ cu producţia bunurilor
economice.
Pentru fiecare societate sunt caracteristice posibilităţile
sale – "frontierele" de producţie a bunurilor. Dar, numai un
miliard de oameni ai planetei, care locuiesc în ţările dezvoltate,
beneficiază de un nivel înalt de satisfacere a nevoilor.
Majoritatea oamenilor Terrei suportă, într-o măsură mai mare
sau mai mică, un anumit disconfort material.
Aspiraţiile oamenilor spre satisfacerea nevoilor determină
comportamentul economic. Stimulând activitatea oamenilor,
nevoile devin motorul şi imboldul întregii activităţi social-
economice.
Interesele economice
"Ştiinţa economică – subliniază acad. N. N.
Constantinescu – este, înainte de toate, ştiinţa intereselor
materiale... De aceea, şi soluţiile oferite în numele acestei ştiinţe,
ca politici economice, trebuie văzute prin prisma intereselor
celor ce le promovează, dar nu prin prisma sentimentalismelor
sau a principiilor politico-filosofice" (Reformă şi redresare
economică. Manifestări conştientizate, p.67).

59
 Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile
devin interese. Anume interesele stau la baza deciziilor şi
acţiunilor oamenilor. Lumea intereselor este multilaterală
(interese materiale, spirituale, social-politice) şi contradictorie.
Concomitent, ea reprezintă cu certitudine un tot întreg.
În sec. XVIII, A. Smith a propus modelul "homo
economicus", care se conduce în comportamentul său economic
exclusiv de principiul egoismului şi hedonismului. În viziunea
lui T. Veblen, acest model este o construcţie simplificată ce
reprezintă omul ca un "calculator general de plăceri şi poveri".
Doar în afara intereselor pur materiale, agenţii economici, în
comportamentul lor, sunt conduşi şi de sentimentele de rudenie,
răspundere civilă, orientări moral-religioase.

Diversitatea participanţilor la activitatea economică

determină şi diversitatea intereselor economice. Astfel,
interesele gospodăriilor casnice (familiilor) se concentrează
asupra majorării bugetelor individuale şi satisfacerii mai ample
a nevoilor în limita veniturilor acumulate. Totodată, interesele
întreprinderilor comerciale sunt îndreptate spre majorarea
volumului de producţie, consolidarea poziţiei pe piaţă,
maximizarea profitului.
După purtătorul lor, interesele pot fi împărţite în:
personale, colective, departamentale, publice, naţionale,
globale şi, de asemenea, interesele de grup social (pensionari,
studenţi, profesori, fermieri).
Interesele economice se structurează şi după alte criterii:
particulare şi publice; curente şi de perspectivă; periodice,
permanente şi accidentale (întâmplătoare). În ansamblul lor,
interesele reprezintă o integritate complexă şi contradictorie –
satisfacerea unor interese deseori este în contradicţie cu altele.
Astfel, interesul producătorului constă în obţinerea unui
profit maximal, ceea ce-l face să diminueze costurile producţiei
şi să vândă mai scump. Consumatorul, invers, este interesat în
producerea mărfii ieftine şi de calitate.

60
 Un alt exemplu: realizarea intereselor de îmbogăţire
personală, prin tăinuirea veniturilor şi eschivarea de la plata
impozitelor, prin practicarea comerţului de contrabandă etc.,
acţiuni ce fraudează interesele naţionale.

Din aceste considerente, este de dorit ca fiecare

societate să ajungă la un compromis, care ar reprezenta
echilibrul dintre interesele diferitelor grupuri şi pături
sociale şi reflectarea lui adecvată în politica social-
economică a statului. "Menţinerea unităţii de interese
economice este posibilă numai prin asigurarea cadrului
democratic de exercitare a tuturor categoriilor de interese,
îndeosebi a celor personale" (N. Dobrotă, C. Sandu, Economie
politică, p.7).

3.3. Resursele, diversitatea lor şi caracterul limitat

"Date fiind ritmurile actuale de consum ale resurselor şi
creşterea probabilă a acestor ritmuri, marea majoritate a
resurselor actuale importante, care nu se reînnoiesc, vor deveni
extrem de scumpe în următorii 100 de ani". Meadows, Donella
H.) (Meadows, D.L., Ronders, I., Behrens W.)

Diversitatea resurselor
Premisa iniţială a activităţii economice este prezenţa
resurselor – mijloacelor, elementelor, posibilităţilor utilizate
pentru producerea de noi bunuri şi satisfacerea nevoilor
umane.
Baza de resurse a economiei constă din multitudinea
elementelor eterogene. Ele pot fi clasificate după criterii
stabilite (indicii). Este răspândită tipologia resurselor "după
conţinut", care evidenţiază:
• resurse naturale: zăcămintele minerale, apa, clima,
pădurile, situaţia geopolitică;
• resurse de timp: timpul este nelimitat, dar pentru
fiecare persoană, în măsura posibilităţii utilizării lui,
este cea mai limitată resursă;
61
 • resurse materiale, produse destinate pentru sfera
producţiei şi consumului: maşini şi utilaje, clădiri,
mijloace de transport şi diferite comunicaţii;
• resurse umane: nivelul învăţământului şi calificării,
informatizarea şi mobilitatea, potenţialul întreprinzător,
mentalitatea populaţiei;
• resurse informaţionale: informaţia ştiinţifică,
tehnologică, proiectare-construcţie, statistică,
managerială (date, modele, cunoştinţe etc.);
• resurse financiare: mijloace băneşti (ale firmelor,
populaţiei, statului).
Resursele naturale, împreună cu cele demografice,
formează resursele primare (originare). Ca rezultat al folosirii
resurselor primare, apar resursele derivate "ce potenţează
eficienţa cu care sunt utilizate toate resursele economice". 4
Sunt legitime şi alte criterii de clasificare a resurselor:
– după durata folosirii şi caracterul utilizării lor:
reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, apa,
forţa de muncă şi nereproductibile sau neregenerabile:
timpul, zăcăminte de petrol, aur, minereuri etc.);
– după volumul resurselor în raport cu cererea pieţei:
abundente şi deficitare;
– după apartenenţă: resurse proprii şi atrase.
Caracterul limitat al resurselor (raritatea)
Activitatea economică a oamenilor decurge în condiţii de
raritate a resurselor – insuficienţei lor pentru satisfacerea
deplină a tuturor necesităţilor. În realitate, toate resursele
(materiale, financiare, umane, de timp) sunt limitate sau rare în
comparaţie cu necesităţile sociale, cu excepţia "resurselor
libere" – aerul, energia vântului şi apei, căldurii şi luminii
solare etc.

4
Niţă Dobrotă. Economia politică, Bucureşti, 1997, p.20.
62
 Omenirea a progresat enorm în domeniul căutării, cunoaşterii
şi atragerii de noi resurse în circuitul economic. Resursele au
sporit în urma descoperirii materiei prime artificiale şi sintetice,
precum şi ca urmare a aplicării în producţia tehnică a
tehnologiilor noi, eficiente. Dar, totodată, creşterea populaţiei şi,
respectiv, a nevoilor, exploatarea la maximum a bogăţiilor
naturale neregenerabile duc la retrogradarea şi acutizarea stării
resurselor rare. Raritatea resurselor constituie o caracteristică
generală a economiei. Insuficienţa mijloacelor limitează drastic
nivelul bunăstării sociale şi individuale, precum şi posibilităţile
creşterii lui.

3.4. Bunurile economice – rezultat al activităţii economice

"Termenul aici adaptat (bunul economic) include toate acele
bunuri – exterioare omului – care îi aparţin lui şi nu aparţin în
acelaşi grad vecinilor săi" (Alfred Marshall).

Mijloacele, obiectele, serviciile utilizate pentru satisfacerea

nevoilor umane constituie bunurile. În calitate de "bun", în sens
larg, se poate prezenta tot ce este util omului: haină, aer curat,
prieten fidel, parc îngrijit.
Şi antonimul – "antibun" semnifică tot ce este dăunător,
periculos pentru om: război, medicamente falsificate, ecologie
poluată, frica etc.
Bunurile, dăruite de natură, care sunt abundente, în
comparaţie cu nevoile sociale, şi care pot fi utilizate fără a depune
eforturi, sunt numite bunuri libere (non-economice). Dintre
acestea fac parte: aerul, lumina solară, căldura soarelui etc.
Spre deosebire de ele, bunurile economice reprezintă un
rezultat al activităţii economice şi sunt limitate (rare).
Raritatea bunurilor economice e provocată de:
• cauze naturale: limitarea resurselor;
• "frontierele" instituţionale ale producţiei: opiniile
religioase, normele de drept, directive şi indicaţii publice
ce reglementează activitatea economică.
63
 Alături de raritatea relativă a bunurilor economice, acestea
mai presupun unele condiţii:
– existenţa unei nevoi care trebuie satisfăcută;
– proprietăţile bunului şi serviciului;
– disponibilitatea şi accesibilitatea.
Diversitatea enormă a bunurilor economice poate fi
clasificată în baza mai multor criterii (indici):
1. Din punct de vedere al formei de manifestare: bunurile
marfare (îmbrăcăminte, produse, utilaj), valori spiritual-etice
(manuscrise, picturi, opere muzicale), servicii (care se consumă
concomitent cu producerea).
În ramurile producţiei materiale (agricultura, industria,
construcţia) se produc bunuri materiale şi se acordă servicii
materiale (servicii de transport, comerţ, gospodăria comunală,
deservirea publică). O parte din lucruri (aspirator, televizor,
automobil) se procură pentru a beneficia de unele servicii.
Producţia nematerială creează valori spirituale şi prestează
servicii nemateriale: în domeniul ocrotirii sănătăţii, învăţământului,
consultaţiei ştiinţifice.

2. După gradul de prelucrare: primare – cele preluate de-a

gata din natură (pomuşoare din pădure); intermediare – aflate în
diferite faze de prelucrare (sfecla de zahăr la fabrică); finale – care
nu mai sunt supuse prelucrări şi se utilizează în consum personal
sau productiv (zahăr, mobilier, casă de locuit).
3. După destinaţia finală: satisfactori (bunuri de consum
personal – hrană, îmbrăcăminte şi bunuri de consum social –
servicii de sănătate, educaţie) şi prodfactori (bunuri investiţionale
– de capital tehnic, resurse naturale, resurse de muncă).
Concomitent, aceeaşi denumire de bun poate fi prezentată în două
"ipostaze": strugurii – ca desert; strugurii – ca materie primă
pentru producerea sucului, vinului.
4. După durata folosirii: de folosinţă curentă, „de o singură
folosinţă" (produse alimentare, materie primă) şi de folosinţă
îndelungată (îmbrăcăminte, cărţi, automobil).

64
 5. În funcţie de substituirea lor: bunuri substituibile (se pot
utiliza pe baza alternative cafea şi ceai, unt şi margarină, diferite
paste făinoase, cărţi şi filme, petrol şi gaz, în calitate de purtător
de energie) şi bunuri complementare, care se utilizează
concomitent (pelicula şi aparatul de fotografiat, calculatorul şi
discheta, automobilul şi benzina).
6. După modul de comportament în circuitul economic:
bunuri-marfare, destinate schimbului, şi bunuri "non-marfare",
consumate pe gratis (unele servicii din învăţământ, ocrotirea
sănătăţii, ajutor umanitar).
7. După modul de fixare a bunurilor în spaţiu: bunuri
mobiliare şi bunuri imobiliare.
8. După subiectul consumului: bunuri private, se consumă
individual sau de membrii familiei şi, de regulă, se procură
(apartament, tehnică de uz casnic, produse alimentare) şi bunuri
publice. Pot fi menţionate şi bunurile de "club", de care se
folosesc în comun o parte din societate (şcolile de stat, instituţiile
de învăţământ superior).
Bunuri publice (servicii) – servicii, de importanţă socială,
care sunt prestate de către stat şi se consumă colectiv pe gratis
(apărarea naţională, administrarea statului, ordinea publică,
legislaţia, prestarea informaţiei, iluminatul străzilor, vaccinarea
populaţiei). Pentru aceste bunuri sunt caracteristice principiile:
• consumul comun de toţi membrii societăţii sau a unei
părţi (non-rivalitate);
• non-exclusivitate – excluderea din utilizare a unui bun
este imposibilă, chiar dacă aportul lui este nul.
Acţionează principiul "pasagerului clandestin" –
călătoria pe gratis pe contul altei persoane.
Bunurile publice pot fi folosite de fiecare individ şi, spre
deosebire de bunurile private, nu este obligatoriu să fie achitate.

Rezumat "
1. Datorită multilateralităţii activităţii economice, aceasta are
şi diferite definiţii: activitatea de transformare a resurselor din
societate în bunuri necesare ei; sfera de asigurare a
65
fundamentelor materiale a bunăstării populaţiei; totalitatea
legăturilor economice concret-istorice (a relaţiilor de producţie),
care reflectă caracterul acţiunii reciproce a societăţii cu natura
(nivelul de dezvoltare a forţei de producţie).
2. Activitatea economică este în interdependenţă directă cu
mediul ambiant. În sec. XX a fost dezechilibrată balanţa socio-
ecologică – echilibrul biosocial. Civilizaţia continuă apropierea
de o catastrofă ecologică. Restabilirea relaţiilor armonioase între
societate şi natură reprezintă o problemă de primă importanţă.
3. Viaţa economică, în mare măsură, depinde de
particularităţile sistemului politic, mediul legal şi cultural-etic,
tipic pentru societate. Din aceste considerente, raportarea şi
coordonarea proceselor şi directivelor economice cu alte procese
şi obiective (în sfera politică, ideologică, juridică, culturală)
apar ca premise inalienabile ale funcţionării stabile a societăţii.
4. Nevoile umane sunt diverse şi nelimitate. Ele reprezintă
scopul şi motorul întregii activităţi social-economice.
5. Resursele economice constau din totalitatea premiselor,
elementelor utilizate pentru producerea bunurilor şi satisfacerea
nevoilor umane. Resursele economice (materiale, financiare,
umane, de timp) sunt limitate, rare, în raport cu nevoile sociale.
6. Bunurile reprezintă diferite obiecte şi servicii utilizate
pentru satisfacerea nevoilor umane. Bunurile naturii, care
sunt abundente în raport cu nevoile sociale, constituie bunurile
libere (non-economice) – aerul, lumina zilei, căldura soarelui.
Bunurile economice sunt limitate şi apar ca rezultat al
activităţii economice.
7. Insuficienţa mijloacelor este tratată ca o limită a
nivelului bunăstării sociale şi personale şi atrage după sine
problema alegerii alternative (costul de oportunitate).

66
 TRAINING ECONOMIC
TERMINOLOGIE
economie, gospodărie, nevoi şi caracterul lor nelimitat, Legea
creşterii nevoilor, bunuri economice, bunuri private şi sociale,
utilitate, resurse şi raritatea lor.
Adevărat – Fals:
• Extragerea pietrei naturale reprezintă un proces de
producţie.
• "Economia de însuşire" (colectarea florilor,
pomuşoarelor sălbatice) a oamenilor primitivi nu este o
economie în adevăratul sens al cuvântului.
• Bunurile economice permanent sunt limitate.
• Materia primă, destinată pentru prelucrarea de mai
departe, reprezintă obiectul muncii.
• Problema rarităţii resurselor va dispărea odată cu
descoperirea surselor inepuizabile de energie.

Părerea D-voastră?
• Este corectă definiţia "bunului" (dată de A. Marshall) ca
„obiect dorit, ce satisface nevoia umana”?
• Care este stadiul iniţial al economiei – nemijlocit
producţia, schimbul sau consumul?
• Din ce considerente necesitatea teoriei economice este
provocată de raritatea resurselor?
• Noţiunea de "bun" este mai amplă decât categoria de
"resurse"?
• Ce necesităţi umane se satisfac datorită economiei?

Indicaţi variantele corecte de răspuns:

• Menţionaţi nevoile materiale, sociale, etic-spirituale.
De ce această divizare este convenţională?
1. Protejarea dinţilor;

67
 2. Reparaţia apartamentului;
3. Învăţământul (în şcoală, în instituţia de învăţământ
superior);
4. Vizitarea expoziţiei de arte plastice;
5. Procurarea îmbrăcămintei;
6. Consultaţia juristului;
• Ce este bun economic?
1. Pastele făinoase în magazin;
2. Puloverul, confecţionat personal;
3. Serviciul de reparaţie a încălţămintei;
4. Romanul scris;
5. Ecologia pură;
6. Peştele în mare.
• Ce se referă la resursele economice?
1. Resursele naturale;
2. Informaţia din domeniul finanţelor;
3. Capitalul tehnic;
4. Calitatea managementului resurselor umane.
• Limitarea (raritatea) resurselor este o problemă ce:
1. Poartă caracter universal;
2. Există numai la cei săraci;
3. Nu afectează firmele mari;
4. Există din cauza nevoilor nelimitate.
Întrebări pentru discuţie:
ƒ Care sunt nevoile unui tânăr, reieşind din solicitările
civilizaţiei contemporane, şi de ce este nevoie pentru a
le satisface?
ƒ De ce în secolul XXI se acutizează problema rarităţii
resurselor, există căi, perspective de soluţionare?
Tematica referatelor şi eseurilor economice:
ƒ Omul în "oglinda" economiei.
ƒ Structura nevoilor populaţiei în Moldova.

68
 Capitolul 4

ALEGEREA ECONOMICĂ: PRINCIPIUL

ALTERNATIV ŞI EFECTIV

"Oricare ar fi maniera de abordare a economiei,

întotdeauna va fi necesară o cunoaştere generală a mecanismelor
şi problemelor economice constante, prin intermediul
conceptelor şi al "limbajului ştiinţei economice" (Michel Didier).

4.1. Problema alegerii economice. "Triada" întrebărilor

fundamentale

"Resurse limitate – nevoi nelimitate"

Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a
economiei. Legea rarităţii – volumul, structura şi calitatea
resurselor economice şi bunurilor se modifică mai lent decât
volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Creşterea şi
diversificarea nevoilor umane, în condiţiile rarităţii resurselor,
obligă oamenii să se adapteze la această realitate, în funcţie de
timp şi de loc. În activitatea economică apar multiple
probleme, legate de lipsa şi căutarea resurselor, asigurarea
tehnică şi organizarea procesului de producţie, determinarea
principiilor şi mecanismelor de distribuire, schimb şi consum al
bunurilor produse.
Oamenii sunt puşi în situaţia să aleagă din multiplele
variante de utilizare a resurselor rare. Prin urmare, problema
generală a economiei este cea a alegerii economice. Situaţia
"resurse limitate – nevoi nelimitate" determină identificarea
soluţiilor eficiente, alegerea celei mai bune variante din toate
alternativele posibile.
Problema alegerii economice, ca problemă generală a
economiei, mai este numită "axa" în jurul căreia se roteşte
teoria şi practica economică.

69
 resurse Î producţie Î bunuri economice Î nevoi
limitate nelimitate
limitate
Ð
Ð
Ô Ó
PROBLEMA ALEGERII ECONOMICE

Figura 4.1. Geneza problemei alegerii economice

Problema fundamentală a organizării oricărei economii

poartă un caracter universal. Alegerea alternativă a sferei şi
modului eficient de utilizare a resurselor este actuală în toate
timpurile, pentru toate popoarele, la diferite nivele ale
organizării economice – gospodărie casnică, firmă, economie
naţională şi mondială.
În fond, problema respectivă se concretizează prin
răspunsurile pe care le-a dat umanitatea la "triada" întrebărilor
definitorii pentru societate:
1. Ce producem? – ce mărfuri, de ce calitate şi în ce
cantitate trebuie de produs pentru satisfacerea anumitor
nevoi? (posibilitatea producţiei corelată cu stocul de resurse
existente în societate).
2. Cum, în ce mod se produc bunurile? – cu ce resurse şi
combinaţii de resurse, cu ajutorul căror tehnologii? (alegerea
tehnicilor şi tehnologiilor pentru producere).
3. Pentru cine se produc bunurile? – cine şi în ce
cantitate le va consuma? (modul şi criteriile distribuirii
bunurilor în societate).
Toţi participanţii la activitatea economică permanent se
lovesc de aceste întrebări complicate şi sunt puşi în faţa
alegerii: cu se scop, în ce mod, în ce cantitate este mai
avantajos de-a utiliza resursele existente.
În funcţie de răspuns la "triada" întrebărilor vitale,
economiile s-au divizat în diferite sisteme şi forme de
existenţă. Astfel, problema alegerii economice, fiind universală
70
şi generală în acelaşi timp, în diferite societăţi se rezolvă
diferit. Aceasta se explică prin diversitatea cauzelor şi
circumstanţelor. Pentru fiecare ţară sunt specifice
particularităţile sale: volumul şi structura resurselor economice,
experienţa istorică a dezvoltării, particularităţile naţional-etnice
şi principiile ideologice ale societăţii, formele specifice ale
orânduirii sociale şi economice, mecanismul de coordonare a
proceselor economice.

4.2. Costul de oportunitate: conţinutul, Legea creşterii

Costurile sacrificării unor potenţiale şanse

Alegerea înseamnă o decizie "dublă": una – "pro" şi alta –
"contra". În activitatea economică, ca urmare a rarităţii
resurselor, de asemenea, se iau decizii "duble": ce trebuie de
produs şi ce produs trebuie refuzat.

Fermierul, utilizând pământurile sale pentru plantarea

viilor, nu are posibilitate să sădească o livadă de meri.

În procesul alegerii, pentru a primi rezultatul scontat

(marfă, serviciu), oamenii neapărat pierd ceva, sacrifică ceva.
Economiştii numesc pierderile legate de alegere costuri de
oportunitate (alternative) sau costurile şanselor sacrificate.

De exemplu, studentul, pe banii de care dispune, poate

procura sau o carte, sau un bilet la discotecă. Procurarea biletului
(satisfacerea necesităţii de distracţie) este legată de sacrificarea
şansei utilizării cărţii neprocurate sau cu costurile alternative
(costul de oportunitate).

Este firesc că fiecare om e interesat în obţinerea utilităţii

maxime (câştigului) cu costuri (eforturi) minime. Din aceste
considerente, conform teoriei costurilor de oportunitate,
alegerea economică trebuie să se bazeze pe compararea
utilităţilor şi dezavantajelor oricărei activităţi.
71
 Autorul termenului "cost alternativ", savantul austriac,
Friederich von Vieser, sublinia: "Cel care se gândeşte la
"utilitate" şi uită de "costuri" ia în calcul doar utilitatea unei
producţii, neglijând-o pe alta". Ca urmare, costul devine
comensurabil cu utilitatea şi e posibilă apariţia relaţiei ”efect –
cost”).

La evaluarea costurilor alegerii unei activităţi, trebuie să se

ia în calcul beneficiile celei mai bune alternative sacrificate.
Astfel, se apreciază costul de oportunitate. Explicăm: în viaţă
reală ne confruntăm cu preţul ca formă de plată pentru ceva
(călătorie în autobuz, convorbire telefonică, bilet la film etc.).
În cazul alegerii alternative, vorbim despre "preţul pierderii”
(sacrificării). De aceea, preţul alternativ al mărfii A este
cantitatea altui bun, producerea (sau consumul) căruia l-am
refuzat (l-am sacrificat) în folosul bunului A. Varianta
optimală a alegerii economice este maximizarea utilităţii
obţinute sau minimizarea „preţului pierderilor” – a
costurilor alternative.

Alegerea tehnologică
Alături de alegerea economică, societatea are de efectuat şi
alegerea tehnologică. Presupunem că societatea trebuie să
determine volumul de producţie numai a două mărfuri – marfa
X (case de locuit) şi marfa Y (edificii de producţie). Am
simplificat la maximum situaţia, utilizând metoda abstracţiei şi
cea ipotetică, pentru a "sesiza" logica şi legităţile procesului de
alegere. Folosind la maximum toate resursele, la nivelul
tehnologiilor existente, societatea dispune de diferite variante
alternative de producere a bunurilor respective.

72
 Tabelul 4.1
Posibilităţile alternative de producţie a mărfii X şi Y

Costul de oportunitate
Marfa Х,
Marfa Y, edificii o mie mărfuri X,
Variante case de locuit,
de producţie, mii exprimate în o mie
mii
mărfuri Y
А 0 10 –
В 1 9 1
С 2 7 2
D 3 4 3
Е 4 0 4

Conform datelor din tabel, costul de oportunitate al

construcţiei suplimentare la o mie case de locuit creşte de la 0
până la 4 mii de edificii de producţie neconstruite. Dacă pe axa
verticală se înscriu unităţile edificiilor de producţie (marfa Y),
iar pe axa orizontală – casele de locuit (marfa X), atunci
modelul (frontiera) posibilităţilor de producţie se va prezenta
ca o curbă de transformare.
Y
A (0,10)
(edificii de
producţie) 10 B (1,9)
P
9
8 C (2,7)
7
D (3,4)
4
M
E (4,0)

1 2 3 4 Х (case de locuit)

Figura 4.1. Modelul (frontiera) posibilităţilor de producţie

73
 Graficul curbei posibilităţilor de producţie pune în
evidenţă repartiţia resurselor rare într-o perioadă scurtă de
timp. Orice punct pe curba dată reprezintă o posibilă
combinaţie a volumelor de producţie maximale a mărfurilor
alternative în condiţiile utilizării absolute a resurselor. Punctele
care se află spre stânga curbei de transformare, "în interiorul
ei", (de exemplu, punctul M) indică o producţie inferioară
posibilităţilor: mobilizarea parţială a resurselor şi utilizarea
ineficientă a capacităţilor de producţie. Punctele din dreapta
curbei (de exemplu, punctul P), este atractiv pentru societate,
dar nu poate fi realizat în condiţiile resurselor şi tehnologiilor
existente.
Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai
mare a ambelor mărfuri (pe grafic, curba se deplasează spre
dreapta). Pentru aceasta e nevoie de investiţii, tehnologii noi,
progres tehnic. Se practică şi sporirea cantităţii resurselor
disponibile, inclusiv din împrumut.

Legea creşterii costurilor alternative

În condiţiile utilizării depline a capacităţilor de producţie şi
resurselor, pentru a mări volumele de producţie a unor mărfuri
se sacrifică producţia altor mărfuri.
În economia sovietică, pe timpurile lui N. Hruşciov, care
era obsedat de "cultura porumbului", au fost mărite substanţial
plantaţiile de porumb în detrimentul altor culturi (orz, hrişcă
etc.).

În procesul alegerii economice, este contraindicată

adoptarea deciziilor în baza principiilor subiectiviste, a
intereselor personale. Este important de a acţiona după regulile
obiective – legităţile existente în sfera economică.
În cadrul repartiţiei resurselor este necesar să se ţină cont
de acţiunea Legii creşterii costurilor alternative. Esenţa ei
constă în următoarele: producerea unităţilor suplimentare dintr-
un produs este însoţită de diminuarea permanentă a producerii
74
altor mărfuri. De altfel, odată cu sporirea volumului producţiei
de acelaşi fel, la un moment dat încep să se mărească
costurile pentru unitatea de produs, exprimate prin
neproducerea altui bun (Legea lui Vieser: valoarea bunului
reprezintă beneficiile ratate de la consumul altor bunuri, care ar
fi putut fi produse cu resursele utilizate la producerea bunului
dat) (E. Feuraş, V. Căun – Doctrine economice, p.163). De ce
există o astfel de legitate? Deoarece resursele (inclusiv loturile
de pământ) pot fi parţial substituite. Într-o anumită măsură
(care diferă), ele se adaptează şi sunt utile pentru diferite
activităţi economice. Din aceste considerente, antrenarea
resurselor tot mai puţin utile pentru sporirea producţiei unei
mărfi (acelaşi porumb) în condiţiile limitării resurselor duce la
"dezgolirea" şi accelerarea diminuării altor producţii. Ignorarea
Legii creşterii costurilor alternative duce la deformarea
structurii de producţie şi, deseori, la deficitul de mărfuri.
Astfel, în economia sovietică, pe fundalul dezvoltării cu
prioritate a complexului militar-industrial, avea de suferit
producţia ramurilor civile: se constata calitatea inferioară a
bunurilor de consum şi deficitul lor cronic.

4.3. Combinarea, utilizarea eficientă a factorilor de

producţie
"Oricare ar fi sectorul de activitate, pentru a produce
trebuie folosiţi factorii de producţie: materii fabricate de alte
întreprinderi, capital fix, muncă şi factori naturali, cum sunt
terenurile agricole sau petrolul" (Michel Didier).

Conceptul „ factori de producţie”

Resursele utilizate în activitatea de producţie sunt numite
de economişti factori de producţie. Mijloacele băneşti nu fac
parte din aceşti factori. De altfel, banii nici nu participă la
procesul de creare a bunurilor economice – ei sunt necesari
pentru procurarea diferiţilor factori de producţie: utilaj, forţă de
muncă, materie primă etc.
75
 Combinarea şi acţiunea reciprocă a factorilor de producţie
se efectuează în baza unor procedee şi metode de creare a
bunului – a tehnologiei stabilite.
Astfel, pizza poate fi pregătită "cu bucata" în gospodăria
casnică, prin metode "rudimentare", dar, totodată, se poate
organiza şi producerea ei în serie cu utilizarea utilajului special.

Odată cu complicarea activităţii sociale, se schimbă

priorităţile şi structura factorilor de producţie. În timpul
predominării agriculturii primitive, o importanţă deosebită o
aveau mărimea păşunilor (loturilor de pământ) şi fertilitatea
solului, precum şi cantitatea muncii depuse pentru prelucrarea
pământului. Starea istorică a "satului" mondial s-a reflectat în
recunoaşterea factorilor de producţie, pământ şi muncă
(W. Petty, sec. XVII). Aceste resurse sunt universale, fiind
solicitate şi în economia contemporană.
Factorul "pământ", din punct de vedere economic,
include şi resursele minerale, resursele acvatice şi este parte
componentă a factorului la producţie "natura". Acest factor
reprezintă "ansamblul de elemente la care oamenii fac apel
pentru a produce”. Aceste elemente sunt adaptate necesităţilor
umane prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa,
condiţiile materiale, cadrul desfăşurării activităţii, ca şi
majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social-
economice (N. Dobrotă, Economie politică, p.106).
Factorul "muncă", mai exact "forţa de muncă",
semnifică utilizarea în activitatea economică a capacităţilor
fizice şi a deprinderilor omului. Munca (forţa de muncă) a fost şi
a rămas factorul de producţie activ şi determinant, ce antrenează
ceilalţi factori, îi combină şi asigură utilizarea lor eficientă.

Odată cu capitalizarea economiei, care a fost însoţită de

investiţii în sfera de producţie, "lista" factorilor de producţie s-
a extins până la trei componente – muncă, pământ, capital. La
originea acestei teorii a fost A. Smith, iar a formulat-o distinct
J. B. Say.

76
 Unul din economiştii contemporani cu mare autoritate, P.
Samuelson, în calitate de capital examinează mărfurile
investiţionale reprezentate prin bunuri materiale, care pot fi
utilizate pentru producţia altor mărfuri (tractoare, calculatoare,
uzine metalurgice).

Un rol important în dezvoltarea economiei îl are munca

organizatorică şi managerială, legată de persoana
întreprinzătorului. Acest fenomen a fost observat în mediul
ştiinţific şi generalizat în teoria "cuadrofactorială" (a celor
patru factori – muncă, pământ, capital, abilitate
antreprenorială) (A. Marshall, S. Brue şi C. McConnell).
Factorul "abilitate" reflectă exclusiv funcţia
interpretativă a lucrătorului. El antrenează calităţile necesare
pentru afaceri de succes – iniţiativă, risc, decizii neordinare,
tentaţia de a face schimbări. Sarcina principală a
întreprinzătorului se manifestă în combinarea raţională a
diferiţilor factori de producţie.

Referitor la producţia contemporană, cu certitudine putem

vorbi despre noţiunea de "multifactori". Deoarece alături de
factorii tradiţionali, sunt utilizaţi şi neo-factorii de producţie,
apăruţi în anii 1970 în urma revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Din
această categorie fac parte: tehnologiile avansate, inovaţiile
tehnico-ştiinţifice, "capitalul uman", formele eficiente de
organizare şi management ale producţiei, noile moduri de
satisfacere a nevoilor. Menţionăm că tehnologiile
contemporane substituie calitativ principalele resurse de
dezvoltare. Intelectul, resursele informaţionale, finanţele
mobile devin factori primordiali ai progresului în sec. XXI.
Pentru notiţe***
Informaţia este o reprezentare simbolică asupra realităţii,
având caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori. În
calitate de obiect al economiei, are unele particularităţi:
• presupune costuri înalte de producere, comparativ cu
costurile reduse de reproducere şi stocare a
informaţiei deja obţinute;
77
 • transferul informaţiei de pe un suport tehnic pe altul
este facil;
• accesul unui subiect la informaţia deţinută de alt
subiect nu-l deposedează pe primul de informaţie;
• informaţia are caracter perisabil, de natura uzurii
morale, datorită fluxului continuu de noi cunoştinţe
umane. (Kenneth Arrow, Information and the
Organization of Industry, Aprilie,12,1994)

Combinarea factorilor de producţie

O caracteristică importantă a factorilor de producţie este
substituirea (parţială), care presupune posibilitatea înlocuirii
unei cantităţi dintr-un factor de producţie printr-o cantitate din
alt factor. Ea este condiţionată de substituirea mai multor nevoi
şi de utilizarea raţională a resurselor limitate (rare).
Datorită substituirii (alternativităţii) resurselor, ele pot fi
utilizate pentru producţia bunurilor în diferite combinaţii şi
proporţii.
Pentru a mări recolta de struguri, pot fi utilizate diferite
metode, variind cantitatea şi calitatea factorilor de producţie: de
a mări viile, de a folosi butaşi de selecţie, de a angaja lucrători
suplimentari, de a moderniza baza tehnico-materială, de a
perfecţiona organizarea şi motivarea muncii.

Legea randamentelor neproporţionale

În vederea utilizării eficiente a factorilor de producţie,
alături de Legea creşterii costurilor alternative, este necesar de
luat în consideraţie şi Legea randamentelor descrescătoare
(mai precis, neproporţionale) a factorilor de producţie.
Această lege a fost formulată pentru prima dată de fiziocratul
A. M. Turgot (în legătură cu exploatarea de tip agricol) şi, de
asemenea, se bazează pe substituirea parţială a resurselor.
Urmărind scopul creşterii volumului de producţie, nu putem
manipula doar cu o varietate de resurse – apar disproporţii
(cantitative şi calitative) între resursele economice, ceea ce se
expune negativ asupra productivităţii lor.

78
 De exemplu, este imposibil de a mări permanent recolta
unei sau altei culturi doar pe calea extinderii suprafeţelor
însămânţate, fără a schimba numărul lucrătorilor, cantitatea şi
calitatea tehnicii agricole, fără a perfecţiona tehnologia.
Este imposibil de a mări permanent producţia tricourilor
în cadrul unei încăperi (fără a schimba tehnologia) numai pe
contul creşterii numărului de cusătorese.

Principiul marginalităţii
Pentru determinarea dependenţelor între două mărimi
economice diferite se utilizează pe larg principiul
marginalităţii: productivitate marginală, randament marginal,
rată de substituţie marginală.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie
exprimă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate
a factorului respectiv. Totodată, toţi ceilalţi factori de producţie
rămân neschimbaţi.

Utilizând mărimile marginale, putem formula mai exact

Legea randamentelor neproporţionale a factorilor de
producţie: în cazul volumelor fixe ale unor resurse (de
exemplu, capital, pământ), este diferit rezultatul (produsul
marginal) obţinut de la fiecare unitate suplimentară de factor
variabil (muncă).
Vom demonstra acţiunea Legii respective printr-un
exemplu simplificat – atunci când costurile pentru capital
rămân constante, volumul producţiei creşte numai pe contul
majorării numărului de lucrători (factorul „muncă”).
Randamentul fiecărui lucrător suplimentar este diferit: la
început creşte, de la 35 unităţi de producţie până la 55 unităţi,
apoi scade. Numărul optimal de lucrători în cazul dat constituie
trei oameni. Prezenţa celui de-al patrulea lucrător, din cauza
dezechilibrului între factorul "muncă" şi "capital", contribuie
foarte puţin la sporirea producţiei.

79
 Tabelul 4.2
Dinamica volumului de producţie la schimbarea
cheltuielilor de muncă
Volumul de
Cheltuieli de Cheltuieli de Produsul marginal
producţie
muncă capital (unităţi)
(unităţi)
0 const. 0
35
1 35
45
2 80
55
3 135
30
4 165

Aşadar, acţiunea Legii randamentelor neproporţionale

(descrescânde) se explică prin faptul că factorii de producţie
nu sunt perfect substituibili. Această Lege are o importanţă
practică esenţială. Ea trebuie luată în consideraţie în procesul
combinării factorilor de producţie cu scopul sporirii
producţiei.
Funcţia de producţie
Funcţia dată reprezintă instrumentul ce demonstrează
dependenţa producţiei de volumul factorilor de producţie, atraşi
şi utilizaţi.
Ea pune în evidenţă faptul că un volum de producţie (Q)
este în funcţie de diferite combinaţii de factori de producţie, în
condiţiile tehnologiei date (N – pământ, L – muncă, K –
capital):
Q = F (N, L, K).
Pentru producerea volumului dat de producţie cu scopul
minimizării costurilor, se utilizează substituirea resurselor,
înlocuirea resurselor scumpe cu altele mai ieftine, utilizarea
tehnologiilor mai eficiente.

80
 În procesul alegerii economice se mizează pe decizii
eficiente. Noţiunea "eficienţă economică" presupune folosirea
resurselor economice cu cel mai redus cost de producţie, iar
consecinţele economice urmează să fie cele mai benefice. În
acest caz, resursele economice sunt folosite cu o productivitate
şi la o intensitate maximă. În esenţă, eficienţa economică se
determină prin raportul efectelor obţinute la eforturile depuse
(relaţia "eforturi-efecte"), iar în contextul activităţii economice
– prin evaluarea relaţiei "costuri-beneficii".
Comportamentul raţional al agenţilor economici
presupune: obţinerea unor rezultate maxime (cu acelaşi costuri
se obţin volume mai mari de producţie) sau reducerea la
minimum a costurilor (producerea aceluiaşi volum de marfă
cu costuri mai mici).
Pentru evaluarea eficienţei economice se utilizează astfel
de indicatori ca:
Productivitatea muncii (în fond, există atâtea
productivităţi câţi factori de producţie) caracterizează eficienţa,
rodnicia cu care este utilizat factorul de producţie „munca” şi
se calculează prin numărul de unităţi de bunuri (Q) ce revine la
o unitate de muncă (oră, zi, schimb):
Q / L, unde L este durata de timp lucrată.
Randamentul capitalului reflectă, pe de o parte,
productivitatea utilizării capitalului şi se calculează prin
raportul Q / K, unde K este cantitatea capitalului utilizat, iar pe
de altă parte – efectele economice obţinute pe baza folosirii lui.
Eficienţa producţiei se determină prin raportarea
bunurilor produse către costurile agregate ale muncii sociale
sau către factorii de producţie utilizaţi.
Anume creşterea eficienţei producţiei asigură progresul
social-economic în condiţiile resurselor limitate.

81
Rezumat "
1. Problema alegerii economice reprezintă problema
fundamentală (generală) a organizării economiei – "raritatea
resurselor". În situaţia în care resursele sunt limitate, iar
nevoile – nelimitate, trebuie căutate soluţii economice mai
avantajoase, selectate cele mai bune variante dintre toate
alternativele posibile.
2. Concretizarea problemei alegerii se manifestă prin
"triada" întrebărilor-cheie: ce? cum? şi pentru cine trebuie
produse bunuri?
3. Procesul alegerii economice întotdeauna este însoţit de
costul de oportunitate – costurile alternative, de mărimea
cărora se ţine cont în luarea deciziei optimale.
4. Optimizarea alegerii economice înseamnă
maximizarea utilităţii obţinute şi minimizarea "preţului
sacrificiilor" – costurilor alternative.
5. În procesul de repartiţie a resurselor este necesar să se
ţină cont de acţiunea Legii creşterii costurilor alternative:
odată cu creşterea producţiei unui bun de acelaşi fel, la un
moment dat, costurile pentru o unitate cresc şi acest lucru se
explică prin neproducerea altui bun.
6. Resursele utilizate în activitatea de producţie sunt
numite factori de producţie. Din această categorie fac parte
factorii clasici (pământul, munca, capitalul, abilitatea
antreprenorială) şi neo-factorii de producţie apăruţi în anii '70
în urma revoluţiei ştiinţifico-tehnice (tehnologii avansate,
resurse informaţionale, inovaţii tehnico-ştiinţifice, "capitalul
uman", forme mai eficiente de organizare şi management, noi
modalităţi de satisfacere a nevoilor).
7. Datorită substituirii (alternativităţii) resurselor, ele pot
fi utilizate pentru producţia bunurilor în diferite combinaţii şi
în proporţii variate. Concomitent, e necesar să se ia în
consideraţie acţiunea Legii randamentelor neproporţionale –
Lege ce exprimă raportul între evoluţia producţiei obţinute şi

82
un factor variabil (de exemplu: munca) în unităţi suplimentare,
ceilalţi factori (de exemplu: capital, pământ) rămânând
constanţi.
8. Funcţia de producţie Q = F (N, L, K) reflectă
dependenţa între volumul maximal de producţie (Q) şi diferite
combinaţii ale factorilor de producţie în condiţiile tehnologice
date (N – pământ, L – muncă, K – capital). Pentru producerea
volumului de producţie dat, în vederea minimizării costurilor,
se practică înlocuirea resurselor, excluderea resurselor scumpe.

TRAINING ECONOMIC

TERMINOLOGIE
alegere economică, costuri alternative şi Legea creşterii lor,
posibilităţi de producţie, curba transformării, frontiera
posibilităţilor de producţie, factorii de producţie clasici
(pământ, muncă, capital, abilitatea antreprenorială), neo-
factorii de producţie (tehnologii avansate, inovaţii tehnico-
ştiinţifice, "capital uman", forme noi de organizare a muncii),
Legea randamentelor neproporţionale.

Adevărat – Fals:
• Întrebările economice definitorii – "Ce, cum şi pentru
cine trebuie de produs?" – reprezintă concretizarea
problemei alegerii şi există numai în ţările cu economie
de piaţă.
• Curba transformării demonstrează importanţa
alternativelor de producţie ale societăţii în condiţiile
ocupării (utilizării) depline a resurselor.
• Criteriul eficienţei economice înseamnă maximizarea
(cu orice preţ) a volumului de producţie.
• Productivitatea muncii caracterizează durata şi
rezultatele muncii.

83
 Părerea D-voastră?
• "Capitalul uman" reprezintă un lucrător calificat, cu
cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi? Cui îi aparţine acest
capital?
• Pe acţiunea cărei legi se baza F. Vieser, afirmând: "...
producând un tip de bunuri, noi pierdem posibilitatea
utilizării resurselor necesare producerii lui la fabricarea
altor bunuri". Aduceţi exemple din practica reală.
• Legea randamentelor neproporţionale acţionează în
funcţie de resursele informaţionale?
• De ce unele categorii de oameni sunt mai rezervaţi
atunci când este vorba despre implementarea
rezultatelor progresului tehnico-ştiinţific în economie?

Indicaţi variantele corecte de răspuns:

• La factorii de producţie se referă:
1) pământul;
2) personalul de producţie;
3) patenta pentru produsul nou;
4) frigiderul (de uz casnic);
5) licenţa pentru producere;
6) creditul bancar.
• Care este poziţia economiei naţionale în stadiul de
criză relativă cu curba posibilităţilor ei de producţie:
1) se deplasează spre stânga, "în interiorul" curbei;
2) este plasată pe curbă;
3) se deplasează spre dreapta, "în afara" curbei?
• Arătaţi costul alternativ al contractului D-voastră
pentru studii, încheiat cu instituţia de învăţământ.
1) ceea ce a fost sacrificat pentru a plăti studiile;
2) remunerare înaltă după finisarea studiilor;

84
 3) refuzul de a studia în altă instituţie;
4) cheltuielile de transport pentru drum la studii.
• Legea randamentelor neproporţionale este importantă:
1) numai pentru firmele începătoare;
2) de pe poziţiile utilizării raţionale a resurselor;
3) numai pentru societăţile pe acţiuni;
4) în procesul combinării resurselor.
• Comportamentul raţional al agenţilor economici
presupune:
1) coraportul costurilor şi rezultatelor;
2) eschivarea de la plata impozitelor;
3) fixarea preţurilor înalte pentru marfa lor;
4) instituirea monopolului în ramură.

Calculaţi!
Drept consecinţă a folosirii utilajului nou, numărul
lucrătorilor ocupaţi în producţia bunului dat s-a micşorat de 1,5
ori, iar productivitatea muncii a crescut de 3 ori. Determinaţi
variaţia volumului fizic de producţie.

Întrebări pentru discuţie:

• De ce necesitatea teoriei economice este legată de
raritatea resurselor?
• Este aplicabilă pentru procesul alegerii economice
opinia: "ceva pierzi, ceva găseşti"? Cum se determină
pierderile, sacrificiile economice?
• Există alternative economice în activităţile noastre
cotidiene?

Tematica referatelor şi eseurilor economice:

• Problema alegerii economice: universalitatea şi
specificul concret-istoric.
• Neo-factorii producţiei contemporane şi
particularităţile lor.

85
 Capitolul 5

SISTEMUL ECONOMIC:
CARACTERISTICA ŞI MECANISMUL EVOLUŢIEI

5.1. Esenţa şi componentele sistemului economic

Abordarea sistemică a activităţii sociale

Sistemul reprezintă o totalitate de elemente care se află în
interacţiune şi formează o unitate distinctă.
Imaginea sistemului este pe larg utilizată în diferite
domenii: în fizică şi mecanică (sistemul de transport, sistemul de
ore), biologie (toate fiinţele vii sunt sisteme specifice "fine"). De
asemenea, poate fi utilizată şi în cazul mediului ambiant
(sistemul ecologic).

Abordarea sistemică este valabilă şi pentru caracterizarea

vieţii sociale. Activitatea socială reală nu se reproduce "pe
părţi", ci ca un tot întreg, ce constă din diferite procese
contradictorii, legături şi elemente.
În economie, principiile analizei sistemice se utilizează
din jumătatea a doua a sec. XX, odată cu apariţia ciberneticii
economice. Abordarea economiei ca formaţiune sistemică
integră permite efectuarea modelării şi gestiunii proceselor
social-economice.

Sistemele social-economice sunt destul de complicate şi

dificil de administrat din considerentele că, în calitate de
subiect şi obiect, apare omul cu multitudinea schimbătoare de
nevoi, interese, motivaţii ale comportamentului. Dat fiind
faptul că viaţa socială este multilaterală, ea se divizează în
subsisteme: economice, politice, sociale (în sensul îngust al
cuvântului), juridice, ideologice, social-familiale. Ordinea
concretă istorică în societate este determinată de sistemul
instituţional (Vezi Cap.5.5).

86
 Subsistemul
economic

Subsistemul Subsistemul
politic social

SISTEMUL
INSTITUŢIONAL

Subsistemul Subsistemul
juridic social-familial

Subsistemul
cultural şi
moral

Figura 5.1. Structura sistemului social

Fiecare din sferele de activitate indicate mai sus se

deosebeşte prin obiective şi funcţii specifice, printr-o autonomie
relativă şi legităţi particulare de dezvoltare. În acelaşi timp, toate
subsistemele sunt părţi componente ale unui tot „întreg" – sistem
social unic. Delimitarea sferelor respective este convenţională,
deoarece există o corelare integră între procesele sociale,
economice şi politice.

Procesele sociale din fiecare ţară îşi au specificul lor

aparte. Anume tipul de subordonare şi caracterul interacţiunii
subsistemelor funcţionale, ca elemente ale unui tot întreg (a
unei entităţi), condiţionează particularităţile naţionale ale
sistemului social-economic şi dinamica lui istorică.

87
 Subsistemul economic, asigurând fundamentele materiale
ale activităţii umane, are prioritate în ierarhia subsistemelor
funcţionale. Starea economiei, în mare măsură, determină
"calitatea" sistemului social în întregime. Totodată, asupra
economiei influenţează procesele ce au loc în diferite domenii
(legislaţie, politică, ideologie). Reieşind din cele expuse, în
ştiinţă şi în practică este actuală cercetarea interacţiunii
organice a economiei cu alte sfere ale activităţii sociale.
În caz contrar, reprimând unele subsisteme funcţionale,
putem observa dezintegrarea formaţiunii sociale în întregime.
Remarcă istorică
În viziunea noastră, procese analogice au determinat
eşecul socialismului real. Subsistemul politic, dominant în
societate, statul (instituţional reprezentat de partid) a subordonat
intereselor şi obiectivelor sale toate sferele activităţii umane
(inclusiv economia), lezând funcţiile ei proprii. Sub presiunea
multiplelor probleme, şi subsistemul politic şi-a pierdut
viabilitatea. Alături de deformările de ordin intern ale
socialismului real se aprofunda dezechilibrul în corelaţia cu
mediul ambiant (sub formă de agravare a problemelor ecologice,
de epuizare a resurselor naturale, a deficitului produselor
alimentare). Poziţiile lagărului socialist pe arena mondială cedau
din an în an: atât în competiţia economică şi în relaţiile
financiare, cât şi în plan militar. În consecinţă, sistemul
socialismului real, afectat de criza adâncă (internă şi externă), şi-
a pierdut capacităţile de autoorganizare şi reproducere,
distrugându-se.

Caracteristica generală a sistemului economic

Sistemul economic e definit ca un ansamblu de relaţii
între oameni ce vor determina modul de organizare şi
funcţionare a activităţii economice şi sociale a unei ţări.
Sistemul economic vizează felul de utilizare a resurselor
economice; relaţiile instituţiilor, organismelor şi altor elemente
ale suprastructuri politice, juridice şi ideologice, prin
intermediul cărora se desfăşoară activitatea economică.

88
 După modul de organizare şi constituire la nivelul statului,
economia se manifestă ca un sistem concret-istoric de
asigurare materială a activităţii umane şi constă din elemente
expuse într-un ansamblu, corespunzător unei ordini
ierarhice, şi care funcţionează pe baza interacţiunii
elementelor.
Ceea ce înseamnă că nu există economie "la general": ea
întotdeauna a fost "legată" de timp şi spaţiu (de exemplu,
economia SUA în anii 30 ai sec. XX; economia postsocialistă a
Republicii Moldova).

Elementele fundamentale ale sistemului economic sunt:

• forţele de producţie;
• relaţiile social-economice, bazate pe anumite forme de
proprietate asupra resurselor şi rezultatelor activităţii
economice;
• formele de organizare a activităţii economice;
• modurile de coordonare a proceselor social-economice.

"Economia fiecărei ţări este un sistem mare, în care se

înscriu multe tipuri de activităţi, şi fiecare verigă, componentă a
sistemului poate exista doar din considerentele că primeşte ceva
de la alţii, adică se găsesc în legătură şi interdependenţă de alte
verigi".
(Laureatul Premiului Nobel, V. Leontiev)

Este important că toate elementele sistemului sunt relativ

autonome şi îndeplinesc funcţiile "sale" specifice. Interacţiunea
lor se deosebeşte prin discordanţă înaltă, care apare ca sursă
internă de dezvoltare a sistemului. Economistul şi sociologul
Werner Sombart a caracterizat sistemul economic prin trei
elemente: sensul lui, adică obiectivele şi mobilurile
predominate ale activităţii economice; forma sa de existenţă,
adică instituţiile care definesc relaţiile dintre subiecţii lui;
substanţa acestuia, adică tehnica şi tehnologiile existente care
determină modul de combinare a factorilor de producţie şi

89
modul de coordonare a activităţii economice. Asupra stării
concret-istorice a sistemului economic influenţează un număr
enorm de factori atât interni, cât şi externi. Această dependenţă
funcţională poate fi exprimată matematic:
SE = f (A, B, C, D ...), unde:
SE – sistemul economic;
A,B,C,D – determinantele lui (resurse naturale, cantitatea şi
calitatea resurselor de muncă, nivelul tehnic şi
tehnologic, mediul instituţional etc.).
Varietatea factorilor dezvoltării economice şi a variantelor
de combinare inevitabil duce la pluralismul sistemelor
economice naţionale (Vezi Cap.7).
Circuitul economic
În calitate de personaje ale sistemului economic se prezintă
agenţii economici – subiecţii care exercită funcţii specifice, au
scopuri şi motive determinate în activitatea economică. Agenţii
economici se deosebesc prin funcţiile îndeplinite, modul de
folosire a factorilor de producţie, comportamentul lor în
economia de piaţă, formele de organizare a activităţii. Noţiunea
de agent economic nu se identifică cu cea de subiect de
proprietate. Ultimii au existat întotdeauna, în timp ce agenţii
economici agregaţi se manifestă numai în economia de piaţă
modernă. Din această categorie fac parte:
– "microsubiecţii" – unităţile economice simple:
indivizii, familiile, firmele;
– "macrosubiecţii" – unităţile economice complexe:
sindicatele (asociaţia lucrătorilor unei profesii),
ramurile (grupe de firme de acelaşi profil), patronatul
(uniunea patronilor), statul (totalitatea structurilor şi
organizaţiilor centralizate).
Agenţii economici se află în relaţii multiple, contacte
permanente şi interdependenţe riguroase. Ei sunt organic legaţi
de sistemul distribuirii sociale a muncii, "deservesc" diferite
fluxuri reale (materiale) şi monetare.
90
 Totalitatea fluxurilor reale (materiale) şi monetare între
agenţii economici (reluarea activităţii economice comune)
formează circuitul economic.

FR3
PIEŢELE
FR4
SATISFACTORILOR FR3

FM3 FM4
FR4
SOCIETĂŢI
FAMILII COMERCIALE
(MENAJE) PRODUCĂTOARE
FM2 FM1 FR2
FR1 PIEŢELE FR2
PRODFACTORILOR
FR1

Figura 5.2. Circuitul economic general (de bază)

În figura 5.2. este conceput modelul celor mai importante
relaţii de schimb dintr-o economie.
În figură, fluxurile reale sunt surprinse cu liniile exterioare
îngroşate, după cum urmează:
FR1= oferta de factori, de resurse făcută de familii;
FR2 = achiziţiile de resurse efectuate de societăţile
producătoare de bunuri marfare nonfinanciare;
FR3 = oferta de bunuri de consum realizată de producătorii
de marfă;
FR4 = cumpărările de bunuri de consum de către familii;
În ceea ce priveşte fluxurile monetare, acestea sunt
sugerate prin liniile interioare întrerupte, astfel:

91
 FM1 = plăţile efectuate de societăţile comerciale în contul
factorilor de producţie achiziţionaţi;
FM2 = încasările, veniturile obţinute de familii în schimbul
serviciilor factorilor implicaţi;
FM3 = cheltuielile de consum realizate de familii în contul
cumpărărilor de bunuri pe piaţa satisfactorilor;
FM4 = încasările societăţilor comerciale din vânzarea
bunurilor de consum (N.Dobrotă, Economie
politică, Bucureşti,1997, p.69).

5.2. Evoluţia sistemelor economice: tendinţe, dezvoltarea

„neliniară”

Discordanţa din dezvoltarea sistemului

Pentru interpretarea naturii evoluţiei economice, vom
examina logica internă a evoluţiei sistemului. Conform teoriei
generale a sistemului, el este determinat obiectiv prin esenţa şi
funcţiile lui. Premisele determinante ale formării sistemului
sunt:
– scopul determinat al funcţionării; scopul comun
integrează, uneşte toate elementele sistemului;
– structurarea, prezenţa structurilor organizatorice ce
reglementează interdependenţele elementelor
sistemului;
– auto-reglementarea – reglementarea internă este
îndreptată spre stabilitatea sistemului;
– dinamismul şi instabilitatea – capacitatea de adaptare
(la noile condiţii) şi dezvoltare continuă;
– complexitatea – prezenţa legăturilor inverse (pozitive şi
negative) şi a elementelor duble;
– schimbul informaţional – existenţa reţelei de
comunicare şi transmitere a semnalelor elementelor
sistemului;
– raportul sistemului cu mediul extern.

92
 Reproducerea echilibrată a premiselor determinate şi,
respectiv, a sistemului reprezintă un proces complex şi
contradictoriu. Fiecare sistem se deosebeşte prin natura şi
tendinţele contradictorii de dezvoltare: spre unire şi separare;
spre centralizare şi descentralizare, spre stabilitate şi
instabilitate, spre inerţie şi dinamism.
Excurs "în ştiinţă" ***
Dinamica dezvoltării sociale este reflectată în ştiinţă
destul de contradictoriu. Printre concepţiile evoluţiei umanităţii
se evidenţiază:
– teoriile dezvoltării, în două varietăţi: dezvoltarea
determinantă "uniliniară" a lui K. Marx, I. Schumpeter) şi
dezvoltarea "multiliniară" (adepţii lui K. Marx);
– teoriile geneticii, conform cărora societatea se
deplasează de la o treaptă la alta prin intermediul
transmiterii "codului genetic" neschimbat (A. Smith,
K. Menger) sau transformat (T. Malthus, T. Veblen).
Actualmente, în scopul reflectării adecvate a legităţilor
dezvoltării sociale, se „împrumută” principiile teoretice,
elaborate în funcţie de mişcarea sistemelor naturale. Utilizarea
principiilor metodologice interdisciplinare este legitimă,
deoarece în comportamentul formaţiunilor complexe naturale şi
sociale există analogii profunde. Astfel, oricărui tip de sisteme
complexe îi sunt caracteristice unele trăsături şi procese
universale, ca: evoluţia, stări de tranziţie, principii de ordonare
ierarhice, prezenţa legăturilor inverse, dezvoltarea neliniară.
În studiul dinamicii sociale este bine venită utilizarea
"arsenalului" ştiinţific al teoriei dezvoltării neliniare, inclusiv a
teoriei catastrofelor, care studiază mecanismul de mişcare a
sistemului "prin salturi" şi condiţiile de păstrare a integrităţii
sistemului.
Este de perspectivă şi utilizarea principiilor sinergeticii,
care studiază procesele autoorganizării – ordonării interne a
sistemelor complexe. În ştiinţa contemporană, autoorganizarea
este concepută ca organizarea spontană de autoconstituire, adică
formarea structurilor spaţiale, de timp, sau funcţionale din contul
interacţiunii colective a elementelor interne, fără o acţiune
externă specifică.

93
 Caracterul neliniar al dezvoltării economice
Sistemul economic, ca şi orice alt sistem, în mişcarea sa
este supus tendinţelor contradictorii. Pe de o parte, lui îi este
caracteristică tendinţa de "autopăstrare", stabilitate şi echilibru:
coordonarea şi echilibrul costurilor şi rezultatelor producţiei,
coraportul cererii şi ofertei, stabilitatea financiară şi a ritmului
producţiei. Pe de altă parte, odată cu schimbarea condiţiilor
interne de funcţionare a sistemului economic şi a cerinţelor
mediului extern, sunt inevitabile modificările lui (de la
"cosmetice" până la radicale).
În esenţă, evoluţia sistemului economic reprezintă
soluţionarea istorică a stărilor de dezechilibru în sfera asigurării
sociale şi apare ca o reflectare a interacţiunii dialectice a
procesului de producţie şi consum. Apariţia şi sporirea
necesităţilor noi, în cazul incapacităţii satisfacerii lor de către
sistemul economic, va provoca neapărat apariţia noilor
tehnologii, relaţii şi forme economice.

consum
producţie <----------------------------------
Ð
evoluţia sistemului economic

Figura 5.3. Izvoarele evoluţiei economice

În evoluţia sistemului social-economic pot fi evidenţiate

două tendinţe: formarea ordinii social-economice noi şi
păstrarea ordinii "vechi". Alternarea periodică a acestor
tendinţe este în conexiune cu diferite stări ale sistemului (foarte
instabilă şi aproape de echilibru) şi se manifestă printr-un
caracter neliniar, ciclic al dinamicii social-economice.

94
 Excurs "în ştiinţă" ***
Funcţionarea relativ constantă a formaţiunii social-
economice caracterizează starea "staţionară" a sistemului, când
se menţin neschimbate echilibrul şi reproducerea. Sub influenţa
schimbărilor interne şi externe, apare starea de dezechilibru al
sistemului, care, până la un timp oarecare, se poate
autoreproduce (de exemplu, economia sovietică cronic
deficitară).
Calităţile de adaptare ale sistemului social-economic la
noile condiţii de funcţionare formează un "cadru" convenţional.
Cu alte cuvinte, posibilităţile de reproducere ale sistemului
existent sunt limitate de potenţialul lui de auto-organizare. Odată
cu atingerea nivelului său critic (de pe poziţiile gestiunii interne),
sistemul devine "sensibil" la orice influenţă. Depăşirea acestei
limite înseamnă distrugerea ordinii sociale stabilite, are loc
dezintegrarea sistemului social-economic şi se întrerupe
mişcarea liniară.
Dezvoltarea neliniară a sistemelor complexe semnifică
alternativitatea, diversitatea viitoarelor traiectorii. Dar
"tranziţia prin salturi" a societăţii la un alt tip de formaţiune şi la
o cale nouă de dezvoltare social-economică se efectuează în
cadrul "câmpului de posibilităţi" al sistemului. Procesul depinde
de structurile lui şi de mecanismul de autoorganizare.

Odată cu distrugerea potenţialului de autoorganizare în

cadrul ordinii social-economice formate, precum şi odată cu
epuizarea posibilităţilor de adaptare a sistemului "vechi", are
loc mişcarea obiectivă spre forme "noi" de activitate comună,
adecvată condiţiilor (interioare şi exterioare) noi.

5.3. Economia de tranziţie şi indicii ei

O etapă firească în istoria evoluţiei omenirii o reprezintă

economia de tranziţie. Ea caracterizează starea intermediară,
"inter-sistemică", căreia îi sunt specifice instabilitatea şi
dualitatea proceselor: pe de o parte, distrugerea "vechiului", pe
de altă parte – construirea "noului". Esenţa economiei de
tranziţie, "inter-sistemice" o constituie transformările calitative
ale forţelor şi relaţiilor de producţie.
95
 Pentru economia de tranziţie este caracteristic mediul
multiformaţional contradictoriu, în care coexistă forme de
activitate economică din sistemul trecut şi cel viitor. De
asemenea, se întâlnesc şi forme "intermediare". Între formele
noi, ce se dezvoltă, şi cele "vechi", reproduse din inerţie, se
desfăşoară "lupta contradicţiilor".
Pentru notiţe ***
În economia de tranziţie, în comparaţie cu sistemul
economic format, lipseşte mecanismul ce asigură reproducerea
pe fundamente proprii, nu se atinge dezvoltarea progresivă a
capacităţilor de producţie. Bifurcarea (ramificarea) sistemului
se manifestă în dezvoltarea conflictuală şi imprevizibilă.
Soluţionarea contradicţiei fundamentale este însoţită de
dezvoltarea preferenţială anume a formulelor noi. În caz contrar,
predominarea reproducerii formelor "vechi" blochează
dezvoltarea progresivă a societăţii.

La concret, procedeele istorice de transformare a

sistemelor sociale sunt foarte variate: de la evoluţie până la
revoluţie. Formele revoluţionare expresive pot fi întâlnite pe
larg răspândite în cadrul schimbării sistemului politic. De
exemplu, stabilirea socialismului în unele ţări, conform teoriei
marxiste a "capitalismului muribund", era însoţită de
acapararea puterii prin revoluţii politice. Dar majoritatea
reformărilor radicale, inclusiv în sfera economică, din cauza
conservatismului şi inerţiei comportamentului uman, se
efectuează pe cale evoluţionistă, prin acumularea treptată a
elementelor noului sistem.
Transformările postsocialiste, după importanţa lor
istorică, scară la care au avut loc şi după conţinut, sunt atribuite
celor revoluţionare, indiferent de faptul că ele s-au format în
"adâncurile socialismului" şi au avut loc, de regulă, pe cale
paşnică. Caracterul "revoluţionar" al tranziţiei contemporane se
manifestă prin schimbul orânduirii politice, diminuarea (în multe
ţări) a puterii de stat; dinamica instabilă a proceselor social-
economice; transformări radicale ale institutului proprietăţii,
confruntări sociale şi înstrăinare.
96
 Economia de tranziţie, ca etapă în care societatea se
află între "vechiul – trecut" şi "noul – viitor", reprezintă
un fenomen universal în istoria mondială. Dar, la fiecare
etapă a civilizaţiei, "tranziţia" socială capătă conţinut specific.
Astfel, nu pot fi comparate, după esenţa lor, sistemele sociale
ce se află "în tranziţie": de la orânduirea feudală la capitalism,
de la stadiul industrial de dezvoltare la cel informaţional, de la
economia administrativă de comandă la economia de piaţă.
În secolul XXI, pe fundalul provocărilor istorice ce pun în
pericol viitorul umanităţii, o necesitate vitală reprezintă
tranziţia globală (la scară mondială) spre o calitate nouă a
activităţii umane sociale, spre dezvoltare şi securitate. Ea este
însoţită de mişcarea spre societatea postindustrială şi
informaţională.
Ţările ex-socialiste, începând cu anii ‘90 efectuează o
tranziţie deosebită, care nu are analogie istorică: ele se "mişcă"
(cu diferite viteze şi rezultate) de la economia planificată,
administrativă de comandă la economia mixtă, social orientată,
de la autoritarismul de partid la democraţia reală.

5.4. Costurile de tranzacţie – costuri de exploatare a

sistemului

Activitatea economică implică totalitatea costurilor. Unele

apar în procesul de producţie şi sunt legate de restructurarea,
transformarea resurselor economice în bunuri necesare societăţii.
Din aceste considerente, ele sunt numite costuri de producţie sau
costuri de transformare. Costurile respective constau din
totalitatea cheltuielilor efectuate de către o întreprindere pentru a
produce bunuri în expresie bănească (cheltuielile pentru
achiziţionarea materiei prime, pentru procurarea şi exploatarea
tehnicii, pentru achitarea salariilor etc.).
Alte cheltuieli se referă la menţinerea "ordinii" în sistemul
economic şi asigurarea legăturilor de coordonare între agenţii

97
economici. Acestea sunt costurile de tranzacţie, care
reprezintă cheltuieli de interacţiune ale agenţilor economici
şi sunt legate de încheierea acordurilor sau transmiterea
drepturilor de proprietate de la un agent economic la altul.
R. Matthews susţine că: "costurile de tranzacţie constituie acele
cheltuieli necesare pentru reglementările unui contract ex ante
şi monitorizarea sau punerea lui în practică ex post, ele fiind
astfel opuse costurilor de producţie, care sunt cheltuieli
necesare pentru executarea unui contract" (Matthews R. "The
Economics of Institutions and the Sources of Growth",
Economic Journal, 1996, p.906.).
Categoria "tranzacţie" caracterizează diferite aspecte ale
afacerii: schimbul de mărfuri, schimbul cu diferite varietăţi de
activitate sau cu obligaţiuni juridice. Costurile date sunt legate
de interacţiunea subiecţilor economici şi necesitatea respectării
regulilor de comportament acceptate în societate.
Pentru prima dată termenul "costuri de tranzacţie" a fost
propus în anul 1937 de savantul american R. Coase în lucrarea
Natura firmei. Cercetări mai ample au fost efectuate în anii ‘60
ai sec. XX.

Costurile de tranzacţie cuprind următoarele elemente de

bază:
• cheltuieli de informare (despre partenerii de afaceri,
variante eficiente de încheiere a contractelor, cheltuieli
de timp şi resurse pentru selectarea informaţiei despre
preţuri, calitate etc.);
• cheltuieli de negociere şi semnare a contractelor
(cheltuieli în vederea înţelegerilor, serviciilor
intermediarilor şi legalizării contractelor);
• cheltuieli de evaluare (a proprietăţilor utile şi calităţii, a
pierderilor provocate de greşeli etc.);
• cheltuieli de definire şi apărare a dreptului de
proprietate (cheltuielile legate de determinarea
subiectului şi obiectului proprietăţii, apărarea
98
 proprietăţii private, ordinii de drept, adică de utilizarea
serviciilor organelor de justiţie);
• cheltuieli legate de comportamentul oportunist al
agentului (cheltuieli legate de încălcarea şi nerespectarea
condiţiilor contractului; înşelăciune, furt, escrocherii etc.).
Costurile de tranzacţie sunt inevitabile în funcţionarea
sistemului economic. Acestea reprezintă cheltuieli de
"exploatare", care sunt la fel de fireşti ca şi fenomenul
"fricţiunii" în fizică.
Potrivit lui George Stigler, „lumea cu costuri de tranzacţie
nule este la fel de ciudată ca şi lumea fizicii fără forţele de
fricţiune”.

Orice societate este interesată în diminuarea tuturor

tipurilor de costuri: atât transformaţionale, cât şi tranzacţionale.
Aceasta explică cercetările permanente şi evoluţia istorică a
formelor şi normelor de organizare a activităţii economice.

5.5. Instituţiile şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea

economiei

Instituţiile ca fenomen social

În activitatea umană a oricărei societăţi o importanţă
primordială are "instituţionalizarea", datorită căreia se menţine
ordinea stabilită.
Termenul "instituţie" are un conţinut multilateral. În
lucrarea de faţă, această noţiune este reflectată în sens larg
"cumulativ" ca: totalitatea normelor, regulilor, procedurilor
şi mecanismelor de realizare, care structurează (ordonează)
relaţiile dintre oameni.

După esenţa lor, instituţiile reprezintă "regulile jocului" în

societate. Ele reglementează normele şi structurile relaţiilor
sociale, funcţiile şi prerogativele structurilor de stat, diapazonul
drepturilor şi obligaţiunilor individului, mecanismul

99
interacţiunii producţiei şi consumului, direcţiile de dezvoltare
şi tipul de coordonare a proceselor sociale.
Excurs "în ştiinţă" ***
"Regulile de joc" acceptate formează modul de gândire şi
standardele comportamentului în societate. Subiecţii sociali,
îndeplinind unele "roluri", real respectă funcţiile instituţionale
prescrise şi motivele comportamentului. Respectarea normelor
externe face acţiunile agenţilor economici mai hotărâte şi mai
determinate, contribuie la realizarea concordanţei în activităţile
comune.
Instituţiile, aidoma, „codului genetic” în biologie,
îndeplinesc un rol analogic în evoluţia social-economică.
Posedând "continuitate" (stabilitate în timp), ele îndeplinesc în
societate rolul unui mecanism specific de transmitere a
informaţiei şi asigură succesiunea istorică de dezvoltare.
Instituţiile reglementează şi "orientează" activitatea
umană a societăţii.

Instituţii formale şi informale

Sub influenţa factorilor "cu caracter natural" (condiţii
climaterice, aşezare geografică, particularităţi regionale de
organizare în vederea asigurării necesităţilor umane), au apărut
şi s-au afirmat instituţiile informale: tradiţii şi stereotipuri de
gospodărire, obiceiuri şi norme religioase, etica şi principiile
morale ale popoarelor. Pe parcursul istoriei, s-au produs
acumularea empirică şi selectarea naturală a instituţiilor
informale: "legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse
la îndoială, deseori, chiar şi fără a fi înţelese, care s-au
transmis din generaţie în generaţie ca ceva firesc şi obligatoriu
pentru membrii comunităţii" (E. Feuraş. Mediul instituţional:
formare, funcţionare, reformare. Chişinău, 2001, p.91). Aceste
norme se păstrează şi se transmit, asigurând succesiunea
istorică în dezvoltarea social-economică şi specificul naţional.
În procesul evoluţiei sociale, instituţiile informale se
completează cu instituţii formale – reguli "scrise", care prevăd
drepturile şi obligaţiile ce reglementează activitatea
economică. Din acestea fac parte: normele legislative (regulile
100
dreptului de proprietate, reglementări privind susţinerea
concurenţei etc.) şi, de asemenea, mecanisme, organizaţii
formate pentru asigurarea controlului respectării regulilor
"scrise". Instituţiile şi institutele formale se prezintă ca un
rezultat al activităţii subiective a oamenilor. Dacă instituţiile
determină "regulile de joc" pe teritoriul dat, atunci institutele
reprezintă jucătorii – "organizaţiile" în spaţiul respectiv.
Organizaţiile includ:
1) grupuri politice (partide, guvern, parlament);
2) grupuri economice (firme, sindicate, patronate);
3) grupuri sociale (familia, biserica).
Instituţiile se modifică în timp şi spaţiu. Eficienţa lor, după
cum demonstrează experienţa empirică, în mare măsură
depinde de gradul corespunderii instituţiilor informale.
Pentru notiţe ***
Stabilirea reală "a echilibrului instituţional" se complică
din motivul că multitudinea normelor de comportament se creează
la diferite nivele şi cu diferite ritmuri. Referitor la "viteza"
restructurărilor instituţionale, savantul american D. North susţinea
că: "dacă instituţiile formale pot fi schimbate într-o noapte, atunci
instituţiile informale, de obicei, se schimbă doar treptat ... din aceste
considerente, schimbările revoluţionare niciodată nu sunt atât de
revoluţionare cum şi-ar fi dorit adepţii lor".

Diversitatea funcţională a instituţiilor

Activitatea economică multilaterală se reflectă în
particularităţile funcţionale ale instituţiilor. Astfel, sfera
economică este "pusă în ordine" de sistemul instituţiilor, care
reglementează adoptarea şi implementarea deciziilor legate de
reproducerea bunurilor economice, de formarea şi utilizarea
veniturilor şi economiilor (institutul proprietăţii, institutul pieţei).
Instituţiile "pur" politice determină forma organizării puterii de
stat. Propagarea şi aprobarea valorilor indicate, consolidarea
societăţii reprezintă funcţiile instituţiilor ideologice.
Totodată, delimitarea instituţiilor după principiul
funcţional este destul de relativă – ele, fiind elemente
101
componente ale unui sistem, sunt îmbinate prin
interdependenţe complexe. Mai mult, una şi aceeaşi instituţie
(de exemplu, statul) poate influenţa, într-un fel sau altul,
diferite sfere ale activităţii umane.
În marea lor majoritate, instituţiile determină
comportamentul concret-istoric al subiecţilor, inclusiv
motivarea şi eficienţa activităţii lor în sfera economică.
Din aceste considerente, "calitatea" sistemului
instituţional – stabilirea proporţiilor şi completarea reciprocă
a instituţiilor – reprezintă condiţia inalienabilă a dezvoltării
stabile a societăţii.
"Pivotul instituţional" şi importanţa lui
În ansamblul său, diversitatea instituţiilor determină
sistemul intern – "carcasa" societăţii. Schematic, sistemul
social, în integritatea subsistemelor principale (economic,
politic, ideologic), poate fi reprezentat în forma de piramidă
specifică, al cărei spaţiu intern e reprezentat de instituţii,
laturile - de domeniile (sferele) de bază ale activităţii umane,
iar baza – de mediul (material-tehnologic) de trai.

SISTEMUL
INSITUŢIONAL

MEDIUL DE TRAI
MATERIAL-TEHNOLOGIC

Figura 5.3. Structurarea sistemului social

102
 "Carcasei" instituţionale îi este specifică renumita inerţie,
care, alături de limitarea resurselor şi tehnologiilor, limitează
scara şi ritmurile transformărilor social-economice. Mai întâi
de toate este vorba de conservatismul înrădăcinat în conştiinţa
individuală şi socială a instituţiilor informale (a normelor
"nescrise") şi stereotipurilor de comportament.
De regulă, subiecţii sociali (cetăţenii, firmele, organele de
conducere), aspirând la un comportament previzibil, "normal",
preferă să urmeze stereotipurile de "rutină" stabilite anterior.
O dinamică (în timp şi spaţiu) mult mai mare posedă
instituţiile formale. Dar, totodată, atunci când legile, structurile
există mult timp şi populaţia se adaptează la ele, de asemenea,
poate fi urmărit efectul inerţiei.
Perfecţionarea sistemului instituţional are loc prin
intermediul evoluţiei spontane a normelor informale de
comportament (a instituţiilor informale) şi a constituirii
conştiente (deseori, cu întârziere şi greşeli) a regulilor şi
structurilor formale, aprobate la nivel legislativ (instituţii
formale). În dinamica istorică, normele şi regulile
"convieţuirii" se schimbă neliniar şi destul de inconsecvent.
Cu ajutorul structurilor instituţionale, după afirmaţia lui
D. North, "oamenii, pe parcursul întregii istorii, au obţinut
ordinea şi astfel au diminuat gradul neâncrederii lor".
(D. North. Институты, институциональные изменения и
функционирование экономики. М., 1998, с.7). Concretizăm –
doar parţial. Actualmente, la nivelul majorităţii ţărilor şi a
planetei în întregime, este o ordine de convieţuire ineficientă,
antiumană, ce duce la apariţia sentimentului lipsei de securitate
şi a neîncrederii populaţiei în viitorul său.
În condiţiile în care mediul de trai devine tot mai
complicat, sub povara problemelor globale acute, societatea
contemporană este nevoită să activizeze procesul de căutare a
instituţiilor „perfecte” atât la nivel naţional, cât şi la nivel
mondial.

103
Rezumat "
1. Economia – totalitatea elementelor în interacţiune,
ordonate în modul stabilit. Din acestea fac parte:
forţele de producţie; relaţiile social-economice; formele
de organizare a economiei; modurile de coordonare a
proceselor social-economice.
2. Economia ca subsistem funcţional specific se dezvoltă
în interdependenţă cu alte subsisteme ale societăţii
(politic, legislativ, social, instituţional). Această
corelaţie trebuie să se reflecte şi în cercetările
economice.
3. Reluarea permanentă a activităţii economice comune a
subiecţilor, ce interacţionează între ei, formează
"circuitul economic".
4. Sistemul economic, în dezvoltarea sa, este supus
tendinţelor contradictorii.
Pe de o parte, îi este caracteristică tendinţa de
"autopăstrare" – stabilitate şi echilibru, pe de altă parte,
tendinţa de perfecţionare şi dezvoltare, în legătură cu
schimbarea condiţiilor interne şi externe de funcţionare.
Alternarea periodică a acestor tendinţe este legată de starea
diferită a sistemelor (foarte dezechilibrată şi mai aproape de
echilibru) şi se manifestă printr-un caracter neliniar, ciclic al
dinamicii social-economice.
5. Odată cu distrugerea potenţialului autoorganizării şi cu
epuizarea posibilităţilor de adaptare a sistemului "vechi", are
loc mişcarea obiectivă spre forme "noi" de activitate comună,
adecvate schimbării condiţiilor (interne şi externe).
6. O etapă firească în istoria civilizaţiei o reprezintă
sistemele de tranziţie, ce caracterizează starea intermediară,
"inter-sistemică" a societăţii. Pentru ele sunt caracteristice
instabilitatea şi dualitatea proceselor, transformări radicale
în ceea ce ţine de forţele de producţie şi relaţiile de producţie.

104
 7. În clasificarea sistemelor economice, se utilizează pe
larg următoarele criterii: mecanismul de coordonare
(tradiţional, descentralizat, centralizat, al sistemului mixt);
"formaţiunile" – forma de proprietate şi obiectivele distincte
ale dezvoltării sociale (comuna primitivă, sclavagistă, feudală,
capitalistă şi socialistă); gradul de industrializare
(preindustrială, industrială şi postindustrială sau societatea
informaţională).
8. "Instituţiile", în sensul larg al cuvântului, reprezintă
totalitatea normelor, regulilor, procedurilor, dar şi a
mecanismelor de realizare, care structurează (ordonează)
relaţiile dintre oameni.
9. Costurile exploatării sistemului sunt definite drept
costuri de tranzacţie. Aceste costuri sunt racordate la
interacţiunea subiecţilor economici şi legate de perfectarea şi
respectarea acordurilor şi afacerilor (tranzacţiilor).
10. Schimbările instituţionale poartă un caracter
inseparabil în timp: societatea, fiind un sistem cu
autoorganizare, este în căutări permanente în vederea
constituirii sale perfecte.

TRAINING ECONOMIC

TERMINOLOGIE
sistem economic, agenţi economici, circuit economic,
dezvoltare economică neliniară, diversitatea sistemelor
economice, autoorganizarea sistemului, criterii de clasificare a
sistemelor sociale, economie de tranziţie, costuri de tranzacţie,
instituţionalizare, instituţii formale şi informale, "pivotul"
instituţional al sistemului social.

Adevărat – Fals:
• Sistemul economic se prezintă exclusiv ca o construcţie
ştiinţifică.

105
• Natura duală a sistemului înseamnă îmbinarea
tendinţelor conservatismului şi dinamismului.
• Managementul sistemului economic poate fi intern
(auto-reglementare) şi extern (din partea statului,
organizaţiilor obşteşti, din străinătate).
• În cazul coordonării raţionale a acţiunilor agenţilor
economici, costurile de tranzacţie sunt nule.

Părerea D-voastră?
• Ce înseamnă "circuit economic"? El se poate întrerupe?
• De ce auto-corectarea sistemului se reduce în condiţiile
"tranzitorii"?
• Este justă caracteristica costurilor de tranzacţie propusă
de laureatul Premiului Nobel, Kenneth Arrow, de la
Universitatea Stanford, precum că acestea sunt "costuri
de exploatare a sistemului"? Cu ce tranzacţii sunt legate
costurile respective?
• De ce "urmarea propriului interes, nereglementat de
instituţii adecvate, nu garantează nimic altceva decât
haos"? (Lord Robins).

Indicaţi răspunsul corect:

• Componentele de bază ale sistemului economic sunt:
1) mijloacele de producţie;
2) relaţiile social-economice;
3) formele de organizare a activităţii economice;
4) mecanismul de reglementare a preţurilor.
• Sistemele economice de tranziţie constituie:
1) o etapă firească în istoria civilizaţiei;
2) un fenomen unic, care are loc în ţările
postsocialiste;
3) un sistem stabil şi previzibil după dinamica sa;

106
 4) manifestarea tendinţei pentru dezvoltare, inerente
sistemului.
• Costurile de tranzacţie reprezintă:
1) o parte din costurile de producţie;
2) cheltuieli generate de comportamentul oportunist al
agentului;
3) cheltuieli de informare;
4) cheltuieli în sfera schimbului, legate de transmiterea
dreptului de proprietate.
• Referitor la instituţii, sunt veridice afirmaţiile:
1) "reguli de joc" acceptate în societate;
2) norme şi structuri universale şi neschimbate;
3) "codul genetic" social, ce transmite informaţia şi
asigură succesiunea istorică a dezvoltării societăţii;
4) fenomen ce nu are nimic în comun cu economia?

Întrebări pentru discuţii:

• De ce sistemul economic este considerat artificial şi
dificil de administrat?
• Ce sistem economic se va consolida în Republica
Moldova peste 10 ani?
• "Dacă ar trebui să sfătuiesc popoarele din Estul
Europei, afirmă J. K. Galbraith, aş insista, în primul
rând, să nu supraaprecieze mecanismele pieţei". De ce?
• După părerea lui J. K. Galbraith, "acel sistem economic
este optim, care furnizează maximum din ceea de ce au
nevoie oamenii". Sunt reale astfel de sisteme? Unde
există ele?

Tematica referatelor şi eseurilor economice:

• Evoluţia sistemelor economice: etapele istorice de bază.
• Particularităţile şi vectorul "tranziţiilor" în lumea
contemporană.

107
 Capitolul 6

PROPRIETATEA – FUNDAMENT
AL SISTEMULUI ECONOMIC

6.1. Proprietatea ca institut social

" ... economia politică califică proprietatea doar drept

unul dintre cele mai puternice stimulente în vederea majorării
avuţiilor ... " (J. B. Say)

În viziunea maselor, "proprietatea" este concepută drept

ceva raportat la altceva sau la altcineva. Adică, indică posesia
(apartamentul meu, ruda mea). De aici, reiese şi unele drepturi,
şi posibilităţi. Din copilărie (începând cu o jucărie, o
bomboană), înţelegem bine sensul dilemei "al meu" – "străin".
Pe parcursul vieţii, tindem să înmulţim proprietatea noastră.
De ce oamenii sunt atât de "însetaţi" de proprietate?
Credem că interesul pentru proprietate este inerent omului şi
se explică printr-un şir de circumstanţe:
1. Tendinţa spre bunăstare materială;
2. Dragostea de libertate, aspiraţia spre independenţă,
autonomie în acţiuni şi opinii;
3. Dorinţa de a obţine un statut social înalt şi de a dispune
de putere.

"Instinctul proprietăţii se înrădăcinează atât de adânc în

natura omului, iar beneficiile oferite de aceasta sunt atât de mari,
încât ea niciodată nu are nevoie de avocaţi teoreticieni"
(Dicţionar de economie politică / Sub red. H. Higts).

Proprietatea este un fenomen social, specific pentru

fiecare societate ce sistematizează (ordonează) relaţiile
dintre oameni în domeniul însuşirii – înstrăinării bunurilor,
serviciilor, veniturilor.

108
 Pentru un om aparte, care locuieşte izolat (de exemplu,
pentru Robinson), întrebarea despre proprietate (cui aparţine
lucrul?) este lipsită de sens.

Noţiunea de "proprietate", în sens larg, înseamnă:

½ apartenenţa valorilor materiale şi spirituale unor
subiecţi anumiţi;
½ drepturi juridice de apartenenţă;
½ relaţii economice dintre oameni, care se stabilesc în
legătură cu însuşirea şi redistribuirea obiectelor
proprietăţii.
Fenomenul proprietăţii este necesar din punct de vedere
obiectiv: el e condiţionat de raritatea bunurilor (resurselor,
rezultatelor muncii, veniturilor). Cine are acces la bunurile
rare, acela şi dispune de dreptul de proprietate asupra lor, are
anumite drepturi şi posibilităţi.
După rolul său, institutul proprietăţii se prezintă ca
fundament al activităţii economice! Anume proprietatea (mai
întâi asupra resurselor) se prezintă ca bază a puterii economice
şi aliniază întregul sistem de relaţii social-economice. Ea
determină formele de organizare a activităţii, "impune" modul
de interacţiune dintre lucrători şi condiţiile de producţie,
reglementează caracterul de repartiţie a bunurilor economice şi
veniturilor în societate, influenţând nivelul de satisfacere a
cerinţelor economice şi sociale ale oamenilor. Formele de
proprietate predominante în societate determină particularităţile
mecanismului de gestionare a activităţii economice, specificul
relaţiilor dintre autorităţile economice şi politice, precum şi
vectorul dezvoltării sociale.

Structura proprietăţii
Proprietatea reprezintă un fenomen complex şi, în felul
său, chiar ipocrit (cu două feţe). Ea are conţinut economic
intern ("nucleu") şi aspect juridic exterior ("mediul legislativ").

109
 conţinutul

economic

("nucleul")

mediul legislativ

Figura 6.1. Structura proprietăţii

Nivelele economic şi juridic ale proprietăţii, în calitate de
componente ale unui tot întreg, trebuie să fie adecvate şi să se
completeze unul pe altul.
Aspectele juridice ale proprietăţii caracterizează:
½ mişcarea, "circulaţia" patrimoniului;
½ distribuirea şi redistribuirea drepturilor pe patrimoniu
(de exemplu, întocmirea juridică a actelor de
cumpărare-vânzare a apartamentului, automobilului).
Conţinutul economic al proprietăţii reflectă:
½ sursele şi mecanismul creşterii avuţiei;
½ principiile de distribuire a bunurilor materiale şi
veniturilor;
½ cauzele diferenţierii în procesul de distribuţie a averii în
rândul populaţiei.
Latura juridică şi economică a proprietăţii se deosebeşte
printr-o autonomie relativă. Totodată, este confirmat istoric că
transformările juridice (formale) ale proprietăţii, de regulă, sunt
precedate de dezvoltarea social-economică reală a societăţii şi de
schimbarea relaţiilor de producţie. În primul rând, este vorba
110
despre schimbarea relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de
producţie.

6.2. Conţinutul economic al proprietăţii

Subiectul şi obiectul proprietăţii

În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile obiective
dintre indivizi în legătură cu înstrăinarea-însuşirea bunurilor
economice şi a veniturilor.
Aceste relaţii caracterizează contactele între participanţii
(subiecţii proprietăţii) la tranzacţiile ce ţin de "însuşirea-
înstrăinarea" anumitor obiecte.

subiectul relaţii subiectul

proprietăţii Í Î proprietăţii
Ô Ó
obiectul
proprietăţii

Figura 6.2. Modelul relaţiilor de proprietate

Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici:
• indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice;
• socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, societăţi
pe acţiuni);
• administraţiile publice de stat.

Obiectul proprietăţii este un bun în jurul căruia se constituie

relaţii de proprietate:
• imobilul (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de
transport);
• bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport,
materia primă şi materialele, obiectele de consum);

111
 • active financiare (hârtiile de valoare, banii);
• forţa de muncă, talentul;
• rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale
(operele de artă, invenţiile, manuscrisele, scenariile,
resursele informaţionale).
Indiferent de varietatea obiectelor de proprietate, ele pot fi
structurate în două grupuri: diverse resurse, necesare pentru
activitatea de producţie; bunuri de consum, utilizate pentru
consum personal de către populaţie.
Din punctul de vedere al dezvoltării societăţii, o importanţă
primordială o au relaţiile de proprietate asupra condiţiilor
materiale ale procesului de producţie, adică asupra mijloacelor
de producţie. În context, sunt importante următoarele
circumstanţe:
• subiectul proprietăţii, care are tangenţă cu resursele,
dispune de posibilitate reală de a-şi însuşi o parte din
bunurile rare;
• însuşirea reală depinde de gradul de utilizare productivă a
mijloacelor de producţie.
Este firesc ca posesorul proprietăţii să fie cointeresat într-o
activitate eficientă. Iar utilizarea productivă a resurselor
economice rare permite de a satisface mai amplu necesităţile
oamenilor. În plus, aceasta are un rol pozitiv asupra progresului
social în întregime.
Pe parcursul istoriei civilizaţiei umane, autorităţile
economice s-au bazat pe monopolizarea unor obiecte ale
proprietăţii – a mijloacelor de producţie dominante (pământul,
capitalul tehnic). În societatea contemporană, odată cu creşterea
rolului cunoştinţelor informaţionale şi ştiinţifice, apar idei despre
prioritatea proprietăţii intelectuale. Fără a contesta importanţa ei,
remarcăm că efectul economic al proprietăţii intelectuale poartă un
caracter intermediar şi se materializează prin aplicarea în activitatea
economică practică a know-how, tehnologiilor şi tehnicii mai
avansate. Din aceste considerente, şi în epoca contemporană un rol

112
deosebit îl joacă subiecţii ce monopolizează materializarea şi
comercializarea ultimelor realizări ale ştiinţei (de exemplu,
producătorii ultimelor generaţii în domeniul electronicii,
medicamentelor – produse ce nu au analogie).
Veniturile de la proprietate
Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice.
Proprietarul obiectului (averii mobile sau imobile, a intelectului, a
talentului) are posibilitatea de a primi venit.
În condiţiile pieţei clasice, gradul de realizare a acestei
posibilităţi (mărimea venitului), într-o mare măsură, este determinat
de nivelul cererii şi ofertei pe piaţa respectivă.

Proprietatea asupra forţei de muncă se remunerează prin

salariu, iar proprietatea intelectuală – prin onorarii şi premii.
Proprietarul capitalului împrumutat are posibilitatea de a primi
dobândă, posesorul abilităţilor antreprenoriale – profit, stăpânul
imobilului (pământului, construcţiei) – rentă.

Obiectele proprietăţii

Ó Ð Ð Ô
muncă pământ capital abilitate

Ð Ð Ð Ð

salariu rentă dobândă profit

Ñ Ï Ï Ò

Venituri de pe urma proprietăţii

Figura 6.3. Formele veniturilor (fundamentale) de pe urma

proprietăţii
113
 6.3. Drepturile de proprietate, specificarea şi protecţia lor

Relaţiile de proprietate au definire concret-istorică, adică

pentru fiecare societate este caracteristică ordinea sa specifică,
ce reglementează relaţiile patrimoniale dintre oameni.
Aspectul juridic al relaţiilor de proprietate se elaborează şi
se perfecţionează de către societate în procesul de dezvoltare
istorică.
Determinarea juridică a proprietăţii o constituie:
• instituţiile informale (tradiţii, norme religioase,
obiceiuri, principii moral-etice) specifice fiecărui
popor;
• instituţii formale (legi, acte normative) stabilite şi
controlate de către stat.
Aspectele juridice ale proprietăţii reflectă "regulile de
joc", în baza cărora sunt stabilite relaţiile de proprietate
între oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?

Încă latinii susţineau: "plena in re potestas" – eu dispun,

eu posed. Iar în "Dreptul Roman" (sec. V î.e.n.) proprietatea se
definea ca drept de posesiune, utilizare şi dispunere. În "triada"
respectivă, cea mai „performantă” calitate era dreptul de
posesiune, adică de a determina soarta averii (de a-i schimba
apartenenţa, starea, destinaţia, de a o transmite în gestiune).

Menţionăm că, în tratarea drepturilor de proprietate

privată, există două direcţii cunoscute.
În cadrul dreptului continental, proprietatea privată este
proclamată "inviolabilă şi indivizibilă". Descompunerea
(schimbarea) şi repartiţia drepturilor de proprietate asupra unui
obiect între câţiva subiecţi era examinată ca o manifestare a
vestigiului feudal, o distrugere a proprietăţii private. Şi această
situaţie are o explicaţie istorică: ea reflecta interesele
capitaliştilor ce apăruseră la acea vreme şi care aspirau la
acumularea capitalului.

114
 "Dreptul de proprietate continental este conceput drept un
drept unic, nelimitat şi indivizibil, care presupune că proprietar
al resurselor poate fi doar o singură persoană, înzestrată cu cele
trei calităţi de bază – de posesiune, utilizare şi dispunere"
(E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare,
reformare, p.48).
Pe măsura dezvoltării formelor acţionare de activitate,
dreptul continental s-a „epuizat”. Tendinţele reale ale
dezvoltării sociale în stadiul industrial şi post-industrial ţin deja
de aşa-numita direcţie anglo-saxonă.
La originea teoriei drepturilor de proprietate s-au aflat R.
Coase, A. Alchian, iar mai târziu – D. North, A. Onore. Adepţii
teoriei anglo-saxone concep proprietatea ca pe o totalitate, un
"set" de împuterniciri ce sunt stipulate în contract. Ei apără
divizarea dreptului de proprietate între diferiţi subiecţi de pe
poziţiile utilizării mai avantajoase a averii.
Specificarea, divizarea, personificarea dreptului de
proprietate semnifică consolidarea lui în baza unui subiect
concret.
Abordarea proprietăţii în sens juridic este actuală şi în
gândirea economică contemporană. Astfel, adepţii neo-
instituţionalismului, prin sistemul drepturilor de proprietate,
subînţeleg totalitatea normelor ce reglementează accesul la
resursele şi bunurile rare.
Drepturile de proprietate se realizează prin următoarele:
1. Deţinerea dreptului de proprietate presupune
posedarea exclusivă a resurselor şi bunurilor rare;
2. Aplicarea dreptului de proprietate înseamnă limitarea
accesului altor subiecţi la resursele şi bunurile rare;
3. Diviziunea drepturilor de proprietate presupune
divizarea în împuterniciri, în „cote” de exercitare a
dreptului de utilizare a resurselor.
Întregul "mănunchi" al drepturilor de proprietate, după
părerea savantului englez A. Onore, include 11drepturi:

115
 1) dreptul de posesiune – posedarea reală a bunului;
2) dreptul de utilizare – utilizarea obiectului în dependenţă
de proprietăţile lui.
3) dreptul de gestiune – adoptarea deciziei referitoare la
cine şi cum va asigura utilizarea bunului (deoarece nu
în toate cazurile proprietarul administrează
întreprinderea).
4) dreptul de uzufruct – dreptul la produsele obţinute cu
ajutorul proprietăţii, posedarea rezultatelor de pe urma
utilizării bunurilor.
5) dreptul de securitate – de apărare a bunului contra
înstrăinării sau prejudicierii lui ca urmare a acţiunii
mediului exterior.
6) dreptul de valoare capitală – posibilitatea de a
înstrăina, consuma, schimba sau distruge ulterior bunul
aflat în proprietate.
7) dreptul de moştenire.
8) atemporalitatea dreptului de proprietate – presupune
apartenenţa bunului pe un termen nelimitat.
9) dreptul ce interzice utilizarea bunului într-un mod care
ar presupune şi anumite pagube, adică prejudicii
cauzate altor agenţi;
10) dreptul restituirii bunului, în cazul achitării datoriei,
compensării prejudiciilor (în cazul datoriei faţă de alţi
agenţi economici);
11) caracterul rezidual al proprietăţii (posibilitatea
redistribuirii dreptului de proprietate, atunci când
persoana nu deţine toate 11 împuterniciri).
Acest "mănunchi de drepturi" permite de a gestiona
rezultativ activitatea economică, de a obţine venit de pe urma
utilizării bunurilor, de a garanta securitatea bunurilor etc.
4. Definirea drepturilor de proprietate permite
determinarea exactă a posibilităţilor proprietarului (cu
cât mai clar sunt definite şi aplicate drepturile de

116
 proprietate, cu atât mai bune sunt rezultatele activităţii
economice).
5. Atenuarea drepturilor de proprietate (fenomen opus
definirii) apare atunci când drepturile de proprietate
sunt definite inexact şi aplicate insuficient (în
consecinţă, apare „rivalitatea” între drepturile de
proprietate, care se soldează cu prejudicierea activităţii
economice şi a intereselor persoanelor terţe).
Teoria drepturilor de proprietate recunoaşte divizarea
dreptului de proprietate privată (cu diferite grade ale
posibilităţilor şi responsabilităţilor) între diferiţi subiecţi.
Consolidarea drepturilor de proprietate permite aprecierea
mărimii veniturilor sau a pierderilor subiecţilor de
proprietate reali în rezultatul acţiunilor lor.

Teoria respectivă a apărut ca răspuns la realitatea

obiectivă ce se crease în a doua jumătate a sec. XX şi care se
caracteriza prin:
– afirmarea companiilor pe acţiuni (cu mulţi coproprietari
şi cu diferite drepturi şi responsabilităţi în ceea ce ţine
de utilizarea capitalului acţionar) în calitate de formă
predominantă a activităţii economice;
– necesitatea evaluării, de către stat, a "efectelor
secundare ale pieţei", adică ducerea evidenţei
rezultatelor utilizării proprietăţii pentru persoanele terţe,
care nu sunt în stare să perceapă mecanismul pieţei.

Pentru proprietatea privată este caracteristică

"specificarea" riguroasă a drepturilor: este determinat
distinct subiectul proprietăţii şi drepturile lui, concretizată
răspunderea materială.
Pentru proprietatea de stat este caracteristică "erodarea"
drepturilor de proprietate (toţi împreună sunt proprietari, iar
individual – nimeni!), nefiind personificată nici răspunderea. În
condiţiile proprietăţii "nimănui", apare şi atitudinea respectivă
faţă de averea "tuturor".

117
 6.4. Principalele forme de proprietate
În funcţie de subiecţii de proprietate, se disting şi
principalele forme de proprietate:
Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei
de piaţă – ea aparţine subiecţilor economici. "Indiferent cum i
se spune (particulară, individuală sau privată) ... proprietatea
privată este definită de trei principii juridice de bază:
a) orice drept de proprietate nu poate fi decât atribut al
persoanelor ... ;
b) orice drept privind posesiunea, utilizarea şi transferul
unor resurse nu poate fi simultan obiectul mai multor
proprietăţi;
c) orice drept legal recunoscut constituie un "bun privat",
care poate fi liber cedat... altor persoane".
(N. Dobrotă, Economie politică, 1997, p.64)
Varietăţile acestei forme de proprietate sunt:
• proprietatea privat – individuală, care funcţionează pe
baza factorilor de producţie, pe care îi utilizează
proprietarul cu lucrătorii salariaţi;
• de grup (formată în baza cotelor de participare);
• privat – asociativă, acţionară (apare sub forma unor
societăţi de capitaluri, cumpărare-vânzare de acţiuni).
Proprietatea publică reprezintă patrimoniul întregii
societăţi şi include:
• proprietatea de stat (sistemele de comunicaţii,
drumurile auto şi căile ferate, producţia militară,
structurile Băncii Naţionale, rezervaţiile, muzeele);
• proprietatea municipală (obiecte sociale – şcoli,
spitale, întreprinderile gospodăriei comunale).
În practică, se utilizează pe larg combinarea celor două
forme de proprietate descrise (privată şi publică) –
proprietatea mixtă (exemplu clasic, societatea pe acţiuni în
care, alături de persoanele şi organizaţiile private, acţionar este
şi statul).
118
 În orice economie contemporană, este prezentă atât
proprietatea privată, cât şi cea publică, proporţiile lor fiind
diferite.
* Astfel, în sectorul de stat în ţările Uniunii Europene
ponderea celor ocupaţi (în procente de la numărul total)
constituie de la 2-6% (Marea Britanie, Olanda, Luxemburg,
Spania, Portugalia) până la 11-15% (Suedia, Italia, Franţa,
Finlanda), iar ponderea valorii adăugate (în procente din suma
totală) variază de la 2-6% (Anglia, Olanda) până la 14-15%
(Grecia, Franţa, Finlanda).
În Republica Moldova, ponderea celor ocupaţi în sectorul
de stat constituie circa 22% din numărul total de persoane
ocupate. PIB produs în acest sector constituie 24% din volumul
total de producţie.

Oamenii îşi realizează dreptul de proprietate prin diferite

forme de organizare a activităţii antreprenoriale. Astfel, în
Constituţia Republicii Moldova se spune: "Statul garantează
realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de
titulari, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesul
societăţii" (Constituţia Republicii Moldova, titlu IV, art. 127).
Pentru economia în tranziţie a ţărilor postsocialiste sunt
caracteristice restructurări esenţiale ale relaţiilor de
proprietate. În primul rând, ne referim la deetatizarea şi
privatizarea obiectelor de stat şi crearea sectorului privat, ca
fundament al sistemului de piaţă.
În Republica Moldova, la situaţia din 01.12.04, din
numărul total de subiecte economice 93,2% constituiau
întreprinderile sectorului privat; 3,5% – întreprinderile sectorului
public şi 2,9% – întreprinderile cu capital străin.

În ultimul timp, creşte considerabil importanţa proprietăţii

intelectuale, care mai este numită şi formă specifică a
proprietăţii. Varietăţile ei sunt:
• proprietatea intelectuală privată, care se fixează prin
patente sau licenţe şi e protejată de instituţiile abilitate

119
 cu funcţii de asigurare a dreptului de autor (în Legea
statului Massachusetts din 1789 se menţiona că "nu
există o proprietate care aparţine omului mai sigur decât
cea care este rezultatul muncii lui intelectuale"
(N. Şişcan. Economie politică contemporană, p.79);
• proprietatea intelectuală publică asupra cunoştinţelor şi
ideilor ce se află la dispoziţia întregii societăţi.
Menţionăm că proprietatea intelectuală conduce la apariţia
unor relaţii dificile în cadrul "triunghiului": "intelectualul", ce
generează idei ştiinţifice şi invenţii; statul, ce protejează
dreptul de proprietate şi reglementează relaţiile între oameni în
domeniul însuşirii rezultatelor muncii intelectuale;
întreprinzătorul-businessman, ce implementează ideile şi
invenţiile, pe bază comercială.
Avantajele şi dezavantajele diferitelor forme de proprietate
Forma de proprietate privată contribuie la dezvoltarea
iniţiativei personale şi a abilităţilor antreprenoriale, este
fundamentul libertăţii economice şi al creşterii bunăstării,
asigură dezvoltarea producţiei în conformitate cu necesităţile
sociale. În acelaşi timp, ea presupune un anumit grad de risc şi
o presiune înaltă asupra proprietarului (nu este exclus nici chiar
falimentul). Există şi o anumită doză de risc pentru societate, în
general, nu este exclusă ignorarea activităţii cu rentabilitate
joasă sau a celei unde lipseşte profitul.
Forma de proprietate publică este justificată: în cazul
obiectelor ce ţin de infrastructură (energetică, transportul
feroviar, comunicaţiile), care presupun condiţii sociale normale
şi necesită investiţii capitale de proporţii; în cazul
întreprinderilor militar-strategice; în sectorul social; în cadrul
prestării serviciilor sociale; în realizarea cercetărilor ştiinţifice
fundamentale. Totodată, răspândirea ei de proporţii diminuează
interesul şi iniţiativa lucrătorilor, duce la scăderea eficienţei
producţiei, provoacă o indiferenţă socială şi astfel devine reală
posibilitatea unora de a trăi pe contul altora.
120
 Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale, este
necesară constituirea şi susţinerea diverselor forme de
proprietate competitive şi capabile să satisfacă efectiv
necesităţile multiple ale societăţii.
După cum dovedeşte experienţa mondială, nu există
standarde unice pentru toate ţările în ceea ce ţine de formele şi
structura proprietăţii. Relaţiile de proprietate au un caracter
concret istoric şi sunt caracteristice unei anumite societăţi.
Particularitatea naţională a institutului proprietăţii este
condiţionată de o mulţime de factori, dintre care pot fi
menţionaţi: condiţiile naturale şi geografice, poziţia geopolitică
a ţării, specificul de dezvoltare istorică, particularităţile culturii
şi mentalităţii populaţiei, nivelul dezvoltării economice,
orientarea politică a statului.

Rezumat "
1. Proprietatea reprezintă un fenomen social ce
reglementează (ordonează) relaţiile dintre oameni în procesul
însuşirii-înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
2. Proprietatea are conţinut economic interior şi aspect
legislativ exterior. Aspectele legislative ale proprietăţii
caracterizează "circuitul" patrimoniului, distribuirea şi
redistribuirea drepturilor asupra lui. Conţinutul economic al
proprietăţii reflectă: sursele şi mecanismul creşterii avuţiei,
principiile de repartiţie a bunurilor materiale şi a veniturilor,
cauzele diferenţierii în procesul de recuperare a patrimoniului.
3. Subiecţii de proprietate sunt: persoane fizice şi familii
(gospodării casnice), persoane juridice (socio-grupuri şi
organizaţii), structurile administrative de stat.
4. Obiectul proprietăţii îl formează: imobilul, bunurile
materiale, activele financiare, forţa de muncă, abilitatea
antreprenorială, rezultatele activităţii intelectuale, valorile
nemateriale.

121
 5. Realizarea economică a proprietăţii este reprezentată
de venitul proprietarului. Proprietatea asupra forţei de muncă
se remunerează prin salariu, proprietatea intelectuală – prin
onorariu, premii, plăţi către autor. Proprietarul capitalului de
împrumut poate primi dobândă, întreprinzătorul – profit,
proprietarul imobilului – rentă.
6. Aspectele juridice ale proprietăţii stabilesc "regulile
de joc", care, la rândul lor, determină relaţiile de proprietate
dintre oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?
7. În ştiinţa contemporană se utilizează "mănunchiul"
(setul) de împuterniciri parţiale ale dreptului de proprietate,
inclusiv dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de
gestiune, dreptul de uzufruct, dreptul de valoare capitală,
dreptul de securitate etc.
8. Adepţii teoriei anglo-saxone a dreptului de proprietate
pledează pentru divizarea atribuţiilor între diferiţi subiecţi în
vederea cointeresării lor în utilizarea mai eficientă, mai
benefică a proprietăţii. Specificarea, personificarea
drepturilor de proprietate înseamnă consolidarea (întărirea)
ei după subiecţi concreţi. Această consolidare permite de a
determina mărimea veniturilor şi a pierderilor suportate de
subiecţii de proprietate în rezultatul acţiunilor lor.
9. Principalele forme de proprietate sunt: privată şi
publică. Proprietatea privată reprezintă un drept personalizat
al fiecărui individ sau al unui grup de indivizi. "Forma de
proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine
subiecţilor ei" (N. Dobrotă, Dicţionar de economie, p.377).
Proprietatea publică nu este personificată şi se manifestă ca
patrimoniu al întregii societăţi.
10. Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale este
necesară funcţionarea diversităţii (pluralismului) formelor de
proprietate, competitive între ele şi capabile să satisfacă
eficient multiplele necesităţi ale societăţii.

122
 TRAINING ECONOMIC

Terminologie
proprietate, obiectul şi subiectul proprietăţii; proprietate
intelectuală; dreptul de proprietate; formele proprietăţii private,
publice (de stat şi municipală); venitul de la proprietate,
specificul şi erodarea drepturilor de proprietate.

Adevărat – Fals:
• În economia de piaţă contemporană există doar
proprietate privată.
• Economia mixtă se bazează pe pluralismul formelor de
proprietate.
• Proprietatea publică este mai eficientă decât cea privată.
• „Erodarea” drepturilor de proprietate în societate
măreşte gradul de libertate economică a membrilor ei.

Părerea D-voastră?
• Ce subînţelegeţi prin fraza "proprietatea este acea
Romă, spre care duc toate drumurile"?
• Sunteţi de acord că proprietatea întotdeauna şi peste tot
desparte oamenii şi că problema constă în păturile de
populaţie care există: bogată, medie şi săracă?
• Marxiştii plasează pe prim plan abordarea economică a
relaţiilor de proprietate ca relaţii de însuşire. Care este
viziunea instituţionaliştilor vizavi de această problemă?
• Care sunt obiectele proprietăţii intelectuale?
• În viziunea teoreticianului anarhist Pierre Joseph
Proudhon, "marea proprietate este un furt", iar "mica
proprietate – o garanţie a libertăţii". Care este părerea
D-voastră?

123
 Indicaţi răspunsul corect:
• La obiectul proprietăţii se referă:
1) viile;
2) societatea pe acţiuni "Franzeluţa";
3) staţia electrică;
4) edificiul Academiei de Studii Economice;
5) o familie de fermieri.
• Ce drepturi nu se referă la fenomenul proprietăţii:
1) imunitate;
2) exprimarea liberă a voinţei;
3) de securitate;
4) de uzufruct.
• Proprietatea ca fenomen economic reprezintă:
1) totalitatea legăturilor economice globale;
2) relaţiile economice de însuşire şi înstrăinare a
bunurilor rare;
3) fundamentul oricărui sistem economic;
4) totalitatea legăturilor economice invariabile.

Întrebări pentru discuţie:

• Care sunt împuternicirile "mănunchiul" drepturilor de
proprietate; toate drepturile sunt echivalente?
• Restructurările sistemelor economice, de obicei, încep
cu relaţiile de proprietate. De ce?
• În toate cazurile transformarea proprietăţii are loc prin
violenţă, pe cale revoluţionară? Aduceţi exemple.

Tematica referatelor şi eseurilor:

• Privatizarea în condiţiile postsocialismului: necesitate
şi metode.
• Proprietatea privată: drepturi, posibilităţi şi
responsabilitate.

124
 Capitolul 7

MODURILE DE COORDONARE A ACTIVITĂŢII

ECONOMICE: MODELELE DE BAZĂ ALE
SISTEMELOR ECONOMICE

7.1. Diversitatea sistemelor sociale

Criteriile de bază ale tipologiei sistemelor

În modelarea activităţii economice, datorită complexităţii
şi multitudinii abordărilor metodologice, este inevitabilă o
diferenţiere esenţială. În cadrul evaluării activităţii practice se
utilizează astfel de parametri ca: social-economici (de
conţinut), structurali, dinamici, de volum.
Criterii de clasificare de bază ale sistemelor economice
sunt:
• mecanismul de coordonare (tradiţional, descentralizat,
centralizat, sistemul mixt);
• "formaţiunea" – forma proprietăţii şi obiectivele
dezvoltării sociale (primitivă, sclavagistă, feudală,
capitalistă, socialistă);
• starea tehnologiilor (preindustrial, industrial, sistemul
informaţional);
• nivelul dezvoltării, raportat la scară mondială (sisteme
dezvoltate, mediu dezvoltate, în curs de dezvoltare);
• specificul "conceptual" al dinamicii economice
(sistemic de "urmare", stabil, de depăşire);
• identitatea civilizaţiei regionale (europeană, asiatică,
americană).
Indiferent de diversitatea sistemelor "construite" ştiinţific,
fiecare din ele este "unidimensională" – în comparaţie cu
activitatea umană reală reprezintă reflectarea ei parţială. Din
aceste considerente, cu cât este mai mare diapazonul

125
parametrilor evaluării de sinteză a formaţiunii social-
economice, cu atât mai obiectiv este reflectată realitatea.
O caracteristică multilaterală a dezvoltării sociale o asigură
abordarea stării tehnologice (a nivelului de dezvoltare a forţelor
de producţie). Adepţii acestei abordări evidenţiază trei stadii de
dezvoltare economică:

I stadiu – preindustrial. Are cea mai mare durată, a

început acum 10 mii de ani în urma revoluţiei agrare şi semnifica
prelucrarea pământului în cadrul gospodăriilor casnice. Aici
predomina sectorul primar al economiei, adică ramurile
extractive (agricultura, piscicultura, gospodăria silvică).
II stadiu – industrial. A predominat din timpurile
revoluţiei industriale a sec. XVI-XVII şi a semnificat trecerea de
la uneltele de muncă rudimentare la maşini. Predomina sectorul
secundar, industrial (construcţia, industria prelucrătoare).
Tranziţia la cel de-al treilea stadiu – postindustrial –
este observată în cea de-a doua jumătate a sec. XX într-un şir
de state cu potenţial tehnologic înalt, cu volume enorme de
informaţii şi "know-how", cu un nivel înalt de venituri ale
populaţiei, şi în care este specifică creşterea orientărilor valorice.
Întâietatea în plan istoric, tehnologic şi economic o deţine SUA.

Corporaţiile americane menţin controlul şi în domeniul

asigurării programării de calculator (este de ajuns să ne aducem
aminte de "Microsoft") şi în ceea ce ţine de reţelele de
telecomunicaţii. O caracteristică a noii etape de dezvoltare a
civilizaţiei este "petele albe", contradictorii. Nu putem vorbi
decât de unele "contururi" ale societăţii informaţionale.
Caracteristicile ei rezidă din următoarele aspecte:
• din punct de vedere politic, societatea este
democratică;
• din punct de vedere juridic, modifică natura muncii
şi creează condiţii pentru activităţile erei
informaţionale;
• din punct de vedere economic, determină creşterea
potenţialului de afaceri şi a productivităţii muncii.

126
 Tabelul 7.1
Caracteristica comparativă a etapelor de bază în
dezvoltarea societăţii
Etapele de dezvoltare
Instrumentală
a societăţii
(până la Industrială Postindustrială
industrie)
Caracteristicile
1 2 3 4
1. Principala sferă a
agricultura industria serviciile
economiei
unelte de muncă:
sistemul de automate (roboţi),
2. Nivelul tehnico-material manuală –
maşini calculatoare
instrumente
capitalul tehnic, Informaţia,
3. Principalii factori de pământ, muncă
abilitatea intelectul, noile
producţie (manuală)
întreprinzătorului tehnologii
a comunităţii –
Privată – asupra
4. Forma de proprietate pe pământ şi Individuală – asupra
bunurilor şi
predominantă bunurile intelectului
banilor
materiale
5. Principala formă de resursele marfă – Cunoştinţele,
bunurile naturale
bogăţie bani inovaţiile
6. Grupul social proprietarii de proprietarii de proprietarii de
predominant pământ capital informaţie
7. Relaţiile agenţilor
directe, personale materializate "electronice"
economici
producţia
8. Obiectivul de bază al obţinerea autodezvoltarea şi
mijloacelor de
activităţii venitului creativitatea
existenţă
9. Organizarea economiei naturală de piaţă de reţea
10. Paradigmele de bază "homo
"homo faber" "homo intelligens"
ale dezvoltării omului economicus"
11. Strategia
supravieţuirea creşterea
fundamentală de dezvoltare durabilă
comunităţii economică
dezvoltare a societăţii

Dată fiind căutarea noilor abordări, a noilor teorii ce

caracterizează sistemul economic, un interes deosebit îl
reprezintă teoria dezvoltării politice a societăţii, a schimbului
civilizaţiilor.
Conform acestei teorii, pot fi menţionate astfel de
civilizaţii: neolitică (cu durata de 30-35 secole); veacul de
127
bronz (sclavagismul din Est cu durata de 12-13 secole); feudală
timpurie (7 secole); preindustrială (4,5 secole); industrială
(2,5 secole); postindustrială (1,3 secole).
În mod grafic, schimbul civilizaţiilor în lume poate fi
prezentat astfel:

postindustrială

industrială

maşinizată
Civilizaţii

feudală
antică
veacul de
bronz
neolitică

7 6 5 4 3 2 1 0 V X XII XI X XVII X XXII

mii de ani până la e.n.

Figura 7.1. Schimbul civilizaţiilor în lume

(vezi: Экономическая теория, В.И.Ведяпин, М., 2003, с.55)

7.2. Esenţa şi tipurile de coordonare a activităţii economice

În orice sistem economic, ca urmare a multitudinii subiecţilor

economici şi a intereselor lor, apare necesitatea coordonării şi
sistematizării activităţii comune. Conţinutul coordonării
activităţii economice se reduce la modul, ordinea de adoptare a
128
deciziilor cu privire la producţie şi consum între diferiţi agenţi
economici.
În calitate de extremitate, "antipod" al activităţii economice
în teoria economică, poate fi menţionată ordinea spontană şi
ordinea stabilită (din centru) – ierarhică. În viaţa reală,
autoorganizarea sistemului economic se combină cu
reglementarea lui din exterior, adică cu gestiunea exercitată de
către subiecţii economici (statul, instituţiile civile, organizaţiile
mondiale), care "impun" diferite reguli şi norme de
comportament. Determinarea coraportului efectiv dintre
procesele spontane de organizare a economiei şi gestiunea
conştientă reprezintă sarcina primordială a tuturor comunităţilor.
De pe poziţiile modului de coordonare a activităţii
economice, se disting trei modele de sisteme economice:
– tradiţional – bazat pe economia naturală;
– descentralizat – bazat pe economia de piaţă;
– centralizat, administrativ de comandă – bazat pe
economia planificată.
Fiecare din modelele menţionate reprezintă o construcţie
teoretică cu un set de principii specifice. Sistemele economice
reale sunt o combinare complexă a formelor, relaţiilor economice
şi, de regulă, au la bază una dintre acestea.

7.3. Sistemul economic tradiţional

Acest sistem economic este caracteristic pentru un nivel jos

de dezvoltare a societăţii. El a predominat în perioada ce a
anticipat capitalismul. Această economie a fost numită de Karl
Bücher "etapa economiei casnice închise".
Trăsăturile caracteristice ale sistemului tradiţional:
À nivel jos de dezvoltare a forţelor de producţie;
À forma de proprietate comună, colectivă – "comunism
primitiv";
À pământul constituia principalul factor de producţie;
129
 À predominarea muncii manuale, bazate pe unelte
rudimentare;
À diviziunea simplă şi naturală a muncii;
À economie (producţie) naturală, "autoconsum": producţia
bunurilor de primă necesitate în cadrul comunităţii;
problemele (ce? cum? pentru cine?) le rezolvă
producătorul – consumator;
À rolul predominant în societate îl au tradiţiile şi
obiceiurile (instituţia de bază);
À economia avea un caracter închis, limitat, ascetic;
À conservatism şi inerţie în comportamentul economic;
À ierarhia relaţiilor în comunitate – conduce preotul,
căpetenia;
À scopul principal al activităţii comune – supravieţuirea
comunităţii;
À institutul (organizaţia) principală a sistemului este
gospodăria domestică (casnică) – principala unitate de
producţie şi consum.
*Alvin Toffler, în lucrarea "Al treilea Val", caracteriza
economia naturală în felul următor: "pământul este principalul
factor de producţie; baza existenţei o constituie culesul, vânătoarea,
cultivarea pământului; diviziunea simplă (naturală) a muncii;
economia descentralizată, fiecare comunitate produce aproape tot ce
consumă".

În lumea contemporană, sistemul economic tradiţional, într-o

măsură mai mare sau mai mică, este prezent în ţările în curs de
dezvoltare – unele componente ale lui (gospodăria auxiliară
pentru consum personal) s-au păstrat în multe ţări, inclusiv în
Republica Moldova. Totodată, tendinţele naţionale şi cultura în
administrarea economiei sunt reproduse chiar şi în ţările
dezvoltate.

130
 7.4. Sistemul economic centralizat
(administrativ de comandă)
Acest model s-a realizat în diferite ţări, dar, într-o măsură mai
mare, s-a manifestat în economia sovietică. Principiile
caracteristice sistemului sunt:
À predominarea formei obşteşti (de stat) de proprietate;
À insuficienţa, depersonalizarea, erodarea drepturilor de
proprietate;
À dictatura statului, politicul predomină economicul;
À activitatea e organizată centralizat (de stat) şi coordonată
prin planurile de directivă cu caracter obligatoriu;
À lipsa libertăţii alegerii economice şi a responsabilităţii
personale;
À dependenţa administrativă a producţiei şi consumului;
À relaţiile marfă-bani poartă un caracter redus şi deformat;
*Sistemul bazat pe economia de schimb este deseori
denaturat, predomină deficitul – piaţa este a vânzătorului;

À frânarea PTŞ (progresului tehnic şi ştiinţific);

À monopolizarea şi birocratizarea economiei;
À predomină militarizarea economiei;
À obiectivul (scopul) activităţii economice – îndeplinirea
sarcinilor centralizate, planurilor, directivelor.
Instituţia principală de coordonare a activităţii economice
este planul – document ce include, în anumită succesiune,
indicatorii de dezvoltare (ai ţării, ai ramurii) într-o perioadă de
timp anumită. Institutul care ia deciziile respective în sistemul
centralizat este nomenclatura – persoane cu funcţii înalte de
răspundere, numite în post de partidul de guvernământ.

131
 Excurs în istorie
Modelul economic, realizat în Uniunea Sovietică, dar şi în
alte ţări, în anumite condiţii, a avut şi unele "plusuri"( momente
pozitive):
• realizarea stabilităţii economice relative: lipsa
"salturilor" bruşte şi a "prăbuşirilor" simţitoare;
• nivelul înalt de ocupare a populaţiei;
• mobilizarea eficientă a resurselor într-o perioadă
scurtă de timp pentru soluţionarea problemelor majore
ale statului (de tipul industrializării economiei
naţionale, consolidării capacităţii de apărare a ţării).

În rezolvarea problemelor sociale o importanţă aparte au

avut-o posibilităţile socialismului real:
– garantarea unui nivel anumit (nu prea înalt) de consum
personal (prin intermediul efectuării controlului centralizat
asupra preţurilor bunurilor de consum şi a remunerării
muncii);
– asigurarea populaţiei la un nivel înalt cu bunuri sociale,
datorită sistemelor centralizate dezvoltate de învăţământ,
ocrotire a sănătăţii şi asigurare a odihnei;
– încrederea oamenilor în "ziua de mâine", susţinută de
garanţiile statului în domeniul ocupării şi consumului personal,
asigurării materiale şi de pensionare.
Sistemul instituţional al socialismului real bazat pe
institutul proprietăţii de stat, planificare centralizată, "cooperarea
şi solidaritatea muncitorilor", asigurând întreaga putere a
partidului – statului şi control multilateral asupra proceselor
sociale, până la un anumit timp, a contribuit la funcţionarea
economiei ca un complex naţional integru. Dar, în acelaşi timp,
dezvoltarea eficientă permanent era subminată de dezechilibrul
dintre interesele diferitelor subiecţi economici (individ,
întreprindere, stat) şi de lipsa legăturilor economice reciproc
avantajoase.
În calitate de exemple de probleme cu caracter de „impas”
pentru socialismul real putem remarca:

132
 • eficienţă şi competitivitate joasă a producţiei;
• absolutizarea instituţiilor sistemului totalitar;
• lezarea instituţiilor civile şi de piaţă;
• disproporţii structurale şi dezechilibre financiare;
• birocratism şi corupţie în toate structurile puterii;
• infantilitatea socială a populaţiei.
Deformarea socialismului real a afectat şi relaţiile de piaţă:
funcţiona "piaţa birocratică" (schimbul între agenţii economici
conform deciziilor cu caracter de directivă); între întreprinderi şi
organele de stat avea loc "negocierea birocratică" (la baza căreia
stăteau indicatorii planificaţi şi alocarea resurselor). În aceste
condiţii, principalul instrument de reglementare a pieţei – preţul –
îndeplinea doar funcţia de evidenţă, cea de reglementare nefiind
solicitată.
Dată fiind ineficienţa modelelor oficiale de comportament, în
Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări, în paralel funcţiona şi o "reţea"
de legături social-economice deosebită, bazată pe încredere
personală (instituţiile "cumătrismului", "blatului") şi pe relaţii
personale reciproc avantajoase (operaţiuni ilegale de barter, cum ar
fi, spre exemplu, schimbul stocurilor de mărfuri supranormative pe
mijloace de producţie deficitare).

Procesele negative şi disproporţiile în fiecare ţară socialistă

aveau specificul lor, deosebindu-se după scara şi gravitatea
manifestării. În acelaşi timp, ele erau o dovadă a lipsei de
viabilitate a socialismului real şi a aprofundării crizei sistemice,
care afectează toate domeniile activităţii umane ale societăţii
(economia, finanţele, politica, ideologia) şi structurile
instituţionale.
În toate ţările socialiste, s-au făcut de nenumărate ori încercări de
a depăşi disproporţiile social-economice ale "economiei planificate".
Caracterul acestor încercări, precum şi rezultatele lor au fost diferite. În
acest context, s-au manifestat şi unele tendinţe universale: trecerea de la
tipul de reproducere extensiv la cel intensiv, perfecţionarea
mecanismului economic prin utilizarea relaţiilor marfă-bani, majorarea
independenţei subiecţilor economici.

133
 7.5. Sistemul economic descentralizat,
bazat pe economia de piaţă
Acest sistem presupune un înalt grad al diviziunii sociale
a muncii, o economie de schimb dezvoltată (orientată spre
piaţă), personificarea şi protejarea drepturilor de proprietate.
Condiţiile de bază care permit apariţia, dezvoltarea şi
menţinerea economiei de piaţă

I. Aprofundarea diviziunii sociale a muncii – se referă

la separarea diferitelor genuri de activitate şi fixarea lor ca
domenii de sine stătătoare. Ea reprezintă totalitatea
activităţilor specializate existente concomitent în societate şi
se concretizează în ramurile şi subramurile economiei
naţionale. Diviziunea socială a muncii reprezintă un factor de
progres în cazul în care specializarea agenţilor economiei se
efectuează pe baza costului de oportunitate, apropierii
maximale de punctul avantajului economic comparativ, la
scara economiei naţionale şi în raport cu economia mondială.
Originea diviziunii muncii şi specializării, ca şi cauzele
adâncirii ei şi sporirii gradului de specializare consta în legea
rarităţii în lupta de a-şi satisface nevoile nelimitate cu
resursele relativ limitate (N. Dobrotă, Economie politică,
Bucureşti, 1999, p.59).
II. Schimbul: reprezintă concluzia logică a specializării
şi presupune schimbul de activităţi între agenţii economici,
într-un anumit raport de schimb.
În economia de schimb (piaţă) bunurile şi produsele iau
forma de marfă.
Marfa reprezintă un bun economic, un produs al muncii,
care, prin însuşirile sale, satisface anumite cerinţe şi e destinat
schimbului prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.
Caracteristicile (însuşirile) mărfii sunt: valoarea de
întrebuinţare (utilitatea), valoarea de schimb (valoarea).

134
Aceste categorii au fost introduse în circuitul ştiinţific cu
multe secole în urmă. Aristotel, A. Smith, D. Ricardo,
Th. Malthus, K. Marx, J. Stuart Mill au concretizat
deosebirile dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de
schimb.
Valoarea de întrebuinţare (utilitatea mărfii) constă în
satisfacerea unor anumite necesităţi. Utilitatea poate satisface
necesitatea individuală a omului sau poate servi ca mijloc de
producţie pentru bunurile materiale. De exemplu, cartofii,
salamul ş.a. satisfac necesităţile în alimente, ţesătura –
necesitatea în îmbrăcăminte etc.
Deci, valoarea de întrebuinţare este purtătoarea materială
a valorii mărfii. Valoare de întrebuinţare au şi multe alte
bunuri, care nu sunt create prin muncă (fără a fi purtătoare de
valoare), de exemplu, apa de izvor, fructele copacilor
sălbatici. Nu orice bun, ce are valoare de întrebuinţare, este
marfă. Pentru ca bunul să devină marfă, el trebuie să fie
destinat schimbului. Valoarea de întrebuinţare nu trebuie să
satisfacă necesităţile producătorului, ci, prin sfera schimbului,
să satisfacă necesităţile altor membri ai societăţii.
Un bun economic devine valoare doar în condiţii sociale
determinate (în cadrul producţiei de mărfuri). Valoarea de
schimb reprezintă raportul cantitativ de schimb al mărfurilor.
De exemplu, 1 topor se schimbă pe 20 kg de grâu. Adepţii
teoriei valoare – muncă (A. Smith, D. Ricardo, K. Marx)
susţineau că valoarea mărfii este determinată numai de
cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea ei. Iar
mărfurile, în anumite proporţii, se egalează, deoarece au o
bază comună – munca. Condiţia schimbului este deosebirea
valorilor de întrebuinţare a mărfurilor schimbate. Totodată,
utilitatea diferitelor mărfuri, calitativ diferenţiate, din punctul
de vedere al adepţilor teoriei obiective, este cantitativ
necomensurabilă.

135
 În teoria economică contemporană este acceptată altă
abordare, care îşi are începuturile în lucrările reprezentanţilor
teoriei utilităţii marginale: K. Menger, E. von Bohm-Bawerk,
F. von Vieser, autorii teoriei subiective– valoare-utilitate.
Valoarea unui bun este explicată prin utilitatea, raritatea şi
importanţa pe care aceasta o prezintă pentru om. Problema
comparării, comensurării diferitelor utilităţi ocupă un loc
important în teoria subiectivă.
Conform teoriei obiective (valoare-muncă), numai pe
piaţă, în cadrul schimbului se determină timpul de muncă
socialmente necesar pentru producerea bunului. Iar valoarea
capătă forma sa de exprimare, ca valoare de schimb. Adică,
valoarea se creează în procesul de producţie şi se manifestă pe
piaţă.
Reprezentanţii teoriei subiective (valoare-utilitate)
reproşează, în sensul că, dacă marfa se procură pe piaţă nu din
considerentele evaluării cheltuielilor de muncă (socialmente
necesare) pentru producerea mărfii, ci din considerentele că
marfa respectivă este utilă, cumpărătorul preţuieşte
(evaluează) această marfă. Valoarea de schimb este
determinată de utilitatea marginală, de cea a ultimei porţiuni
de care persoana are nevoie. Utilitatea descreşte pe măsură ce
intensitatea nevoii se micşorează.

"Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală şi pe

costurile de producţie. Ea se menţine în echilibru între aceste
două forţe opuse ca cheia de boltă a unui turn. Au existat
interminabile controverse asupra problemei de a şti dacă
utilitatea sau costul de producţie guvernează valoarea. Discuţia
este similară disputei pentru a se afla care din lamele unei
foarfece – cea de jos sau cea de sus – taie coala de hârtie.
Totuşi, dacă una din aceste lame este fixă, atunci cea mobilă
"taie". Or, tocmai locul cererii consumatorului îndeplineşte
rolul de lamă mobilă. (Alfred Marshall. Principii de economie
politică, p.221).

136
 Susţinătorii teoriei determinării valorii în baza mai multor
factori explică valoarea de schimb a bunurilor prin luarea în
considerare şi a mărimii masei monetare aflate în circulaţie,
şi a puterii de cumpărare a monedei.
III. Sporirea lichidităţii monedei. Moneda (banii) este
mijlocul de intermediere a schimbului economic, datorită
faptului că ea are cea mai mare lichiditate şi cel mai mic cost
de utilizare.
Utilizarea banilor, sub diferite forme, reprezintă condiţia
indispensabilă a desfăşurării activităţii economice. După
aprecierea profesorului american Paul Samuelson, ei sunt
"sângele care irigă sistemul economic".
Ce sunt banii? Care este natura lor? Clasicii economiei
politice susţineau că banii sunt o marfă cu un rol deosebit, de
echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de
instrument de schimb.
P. Samuelson consideră că "banii reprezintă produsul
unei convenţii, al unui acord la care oamenii ar fi ajuns
pentru înlesnirea schimbului".

Economistul francez J. M. Albertini defineşte banii drept

"un semn concretizat printr-o hârtie, piesă metalică sau o cifră
înscrisă în conturile bancare, care simbolizează dreptul de a lua
o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării în cadrul
naţiunii unde banii sunt recunoscuţi".
(Iordache Stelian. Curs de economie politică, Bucureşti,
1999, p.367).

Banii au cunoscut o evoluţie logico-istorică continuă în

timp, care s-a structurat în mai multe etape.

Excurs istoric
Prima etapă este cea a banilor-marfă, în care rolul
banilor a fost îndeplinit de unele bunuri, cele mai solicitate în
unele zone la anumite popoare (sarea, vitele, pieile de animale,
scoicile albe şi negre, diferite metale etc.).

137
 Mai târziu, funcţia socială de echivalent general revine
metalelor preţioase (aur şi argint) sub formă de lingouri, inele
etc. Atribuirea rolului de bani metalelor preţioase se explică
prin proprietăţile lor: valoare mare într-un volum mic, se
divizează uşor, fără pierdere de valoare; toate părţile divizate
sunt omogene; sunt inalterabile; pot fi transportate uşor etc.
De la bani-aur s-a trecut la banii – monede de aur,
confecţionaţi din metale preţioase de diferite mărimi, cu
greutate şi titlu garantat, aplicat prin sigiliu.
În cadrul schimbului, banii se află temporar în mâinile
agenţilor economici şi, ca urmare, nu este obligatoriu ca ei aibă
o valoare deplină. Astfel moneda de metal preţios este înlocuită
în circulaţie cu banii de hârtie: bilete de bancă (bancnotele)
şi banii de hârtie propriu-zişi (hârtie-monedă).
Biletele de bancă (bancnotele) au apărut în sec. XVII
în schimbul lingourilor şi monedelor de aur depuse la bănci. La
început, aceste bilete erau convertibile (schimbare liberă) în
aur. În cazul în care rezervele de aur ale băncilor de emisie a
biletelor şi-au pierdut caracterul de stoc de acoperire a
bancnotelor omise, ele au devenit neconvertibile în aur.
Astfel, s-au creat condiţii de apariţie a banilor de hârtie
(hârtie-monedă). Sub aspect istoric, de peste 60 de ani, aurul nu
mai stăpâneşte piaţa monetară, fiind înlocuit de forme băneşti
moderne, iar după 1971 nici o monedă nu mai este convertibilă
în aur.
Banii de hârtie reprezintă înscrisuri care, în procesul
circulaţiei, întocmesc banii cu acoperire în bunuri reale.
Odată cu dezvoltarea sistemului bancar, banii de hârtie
se înlocuiesc cu banii de cont (sau monedă scripturală). În
prezent, instrumentele moderne de achiziţii rapide sunt
reprezentate de cărţile de credit, cecuri bancare la purtător,
liniile de credit etc.
Utilizarea acestor forme face ca, în ţările dezvoltate,
majoritatea operaţiunilor băneşti să fie efectuată prin carduri
electronice, cu excepţia unei cantităţi mici de bani-cash (de
buzunar) pentru consumul curent.
Rolul banilor şi importanţa lor în viaţa economică se
poate studia prin analiza funcţiilor acestora: (vezi figura 7.2).

138
 F banii exprimă valoarea mărfii şi
măsură a determină preţul ei "cântarul
U valorii
N economistului" (A. Marshall)
C
Ţ mijloc de banii servesc direct ca intermediar în
I circulaţie schimbul de mărfuri şi servicii
I
L
mijloc de plată banii se utilizează pentru plăţi fără
E schimbul direct pe mărfuri
B
A mijloc de banii se economisesc pentru viitoarele
N acumulare achiziţii şi servicii
I
L
bani universali capacitatea banilor de a servi pentru
O circulaţie pe plan internaţional
R

Figura 7.2. Funcţiile de bază ale banilor

1) măsură a valorii (etalon de calcul) şi constă în calitatea

banilor de a măsura bunurile economice; prezenţa reală a
banilor nu este obligatorie. Această măsurare se realizează cu
ajutorul preţului, care reprezintă expresia bănească a valorii
mărfii. În fiecare ţară, există un etalon general al preţurilor,
moneda naţională (leu, dolar, euro etc.);
2) mijloc de circulaţie, funcţie ce permite transmiterea
dreptului de proprietate asupra bunului, fiind intermediarul
actelor de vânzare-cumpărare. Prezenţa reală a banilor este
necesară;
3) mijloc de plată, apare din cauza necoincidenţei între
momentul apariţiei angajamentului de livrare şi al achitării
mărfii cumpărate (vânzarea pe credit, plata impozitelor, plata
salariilor etc.). Astfel, obligaţiile economice se evaluează în
bani şi se sting în momentul plăţii unei datorii;

139
 4) mijloc de acumulare (economisire) – forma universală
sub care se constituie rezervele agenţilor economici pentru
asigurarea continuităţii activităţii şi a consumului. Banii
reprezintă cele mai lichide active din economie, care se
transformă imediat în orice bunuri economice, fără costuri
suplimentare;
5) bani universali reprezintă capacitatea banilor de
circulaţie pe plan internaţional. În calitate de bani universali
pot servi dolarul american ($), yenul japonez (Y), euro;
moneda convenţională DST (drepturi speciale de tragere –
unitate monetară de cont, emisă de Fondul Monetar
Internaţional şi utilizată ca activ internaţional de rezervă).
Concomitent cu aceste cinci funcţii clasice, în literatura
economică, se mai specifică şi alte funcţii:
– de transmitere de valoare de capital de la o persoană la
alta;
– mijloc al puterii, banii permit influenţarea deciziilor şi
comportamentului altor oameni.
Masa bănească în circulaţie este condiţionată de funcţiile
banilor, viteza de circulaţie şi de politicile monetare (politica
banilor ieftini şi banilor scumpi) odată cu trecerea la exprimarea
preţurilor doar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor,
elaborată de economistul american Irving Fisher.
Relaţia dintre preţuri şi monedă este exprimată prin ecuaţia:
MV = PT, în care:
M – cantitatea de monedă existentă, în medie, într-un
interval de timp;
V – viteza de circulaţie a monedei;
P – nivelul preţurilor;
T – volumul tranzacţiilor.
În consecinţă, formula masei monetare în circulaţie este:
M = PT/V
În urma analizei şi criticii teoriei cantitative a banilor, din
considerentele că nu se poate identifica cantitatea de bani
140
disponibilă cu cea efectiv cheltuită, a apărut teoria calitativă a
banilor. Prin intermediul acestei teorii au fost introduse
elementele subiective în analiza relaţiei preţ-monedă.
Astfel, ecuaţia cantitativă a schimbului cuprinde şi unele
elemente ce ţin de comportamentul deţinătorilor de bani, care
decid modul şi timpul utilizării mijloacelor băneşti de care
dispun, în funcţie de preţuri şi de alţi factori.
În ultimele decenii, s-a elaborat o teorie integratoare cu
privire la bani şi rolul lor în economia de piaţă. Cel mai
cunoscut monetarist contemporan, economistul american
Milton Friedman, introduce noţiunea de putere de cumpărare
a monedei. Prin această noţiune se înţelege cantitatea de
bunuri materiale şi servicii ce pot fi cumpărate cu o unitate
monetară. Puterea de cumpărare este egală cu raportul dintre 1
şi indicele preţurilor (1/Ip).
De exemplu: dacă într-un an, indicele preţurilor (Ip) creşte cu
25%, puterea de cumpărare se va reduce cu 20% (1/1,25 = 0,80).
IV. Proprietatea privată: constă în exercitarea liberă a
atributelor proprietăţii (Vezi Cap. 6). Proprietatea privată este
asociată cu libertatea economică. Optimizarea dinamică a
raportului proprietate privată / proprietate publică (ponderea
acestui prag diferă de la ţară la ţară).
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În funcţie
de gradul de îndeplinire a fiecărei condiţii, se relevă nivelul de
performanţă a sistemului economic. Condiţiile expuse mai sus
reprezintă condiţiile apariţiei, extinderii şi menţinerii
economiei de piaţă. Din aceste considerente, ele sunt numite
condiţii constitutive ale economiei de piaţă.
Economia de piaţă s-a consolidat în perioada
capitalismului "clasic". În lumea contemporană, majoritatea
economiilor naţionale se bazează pe economia de piaţă.
Caracteristicile definitorii ale sistemului descentralizat,
bazat pe economia de piaţă, sunt următoarele:
À nivel înalt de diviziune socială a muncii;

141
 À forţe de producţie dezvoltate, industrie maşinizată;
À predomină proprietatea privată;
À rolul de reglementare a pieţei îl îndeplineşte
mecanismul preţurilor;
À mediul concurenţial asigură eficienţă înaltă;
À libera iniţiativă a agenţilor economici, dezvoltarea
antreprenoriatului;
À cererea şi oferta se echilibrează spontan;
À descentralizarea deciziilor, neamestecul statului în
activitatea economică;
À economia este bazată pe activitatea firmelor, orientată
spre maximizarea profitului;
À piaţa este a "consumatorului-rege" care determină ce
şi cât trebuie de produs.
Instituţia de bază a sistemului descentralizat, care
coordonează activitatea economică, devine piaţa cu elementele
ei: cererea, oferta, preţul şi concurenţa care reglează spontan
proporţiile ce, cum şi pentru cine trebuie de produs. Institutul
(organizaţia) de bază este firma, la nivelul căreia se iau decizii.
Fiecare dintre elementele pieţei are componenta preţului.
Din aceste considerente, deseori coordonarea pieţei este privită
ca un mecanism al formării preţului.
În istoria civilizaţiei, economia de piaţă există, pe
parcursul ultimelor secole, la scară largă datorită avantajelor
sale. Printre acestea se numără:
– satisfacerea efectivă şi operativă a necesităţilor umane;
– repartiţia raţională a resurselor;
– cointeresarea personală înaltă şi responsabilitatea
agenţilor economici;
– diminuarea costurilor de tranzacţie;
– contribuirea la PTŞ şi implementarea rezultatelor lui în
producţie.
Dar, totodată, sistemul economiei de piaţă nu este ideal.
El nu poate proteja societatea de crize economice, şomaj,
142
procese inflaţioniste. Acest sistem nu este în stare să asigure
echitatea socială şi nici securitatea societăţii. Dezavantajele
sistemului economiei de piaţă dictează necesitatea modificării
lui şi determină statul să se implice, din punct de vedere
obiectiv, în economie.
Pentru economia de piaţă contemporană sunt
caracteristice următoarele particularităţi:
½ mecanism mixt al activităţii economice (reglarea
activităţii economice se efectuează atât prin
mecanismele pieţei, cât şi prin intervenţia statului);
½ orientarea socială;
½ predominarea concurenţei imperfecte, care presupune
utilizarea pe larg a metodelor non-preţ;
½ prezenţa infrastructurii dezvoltate;
½ cadrul legislativ „matur”.
Tabelul 7.2
Caracteristica comparativă a sistemului economic
centralizat şi a celui descentralizat
Economia de Indicii de Economia de piaţă
comandă comparare
Forma de proprietate
asupra mijloacelor de
De stat Privată
producţie
predominantă
Reglementarea Libertatea
Caracterul activităţii
exigentă a activităţii antreprenoriatului şi
economice
din partea statului alegerii partenerilor
Modul de coordonare
Planificare Autoreglementare de
a activităţii
centralizată piaţă
economice
Necesitatea de a
Mobilul principal al Interesul economic
îndeplini planurile de
activităţii economice personal
stat
Preocuparea de bază
Distribuirea echitabilă Producţie eficientă
a societăţii
Sursa: Куликов Л.М. Основы экономической теории. М, 2004,
с.158.

143
 7.6. Economia mixtă: conţinut şi particularităţi naţionale

Noţiunea de „economie mixtă”

Modelele sistemelor economice studiate mai sus, în "stare
pură", în realitate nu există. Economia reală, ce reprezintă
combinarea elementelor din diferite modele, formează
economia mixtă.

Termenul "economie mixtă" a fost propus de economistul

american Chose (Чейз) în anii 30 ai sec. XX. El afirma că noţiunile
de "capitalism" şi "socialism" reprezintă abstracţii pure.

Pentru fiecare ţară, modelul mixt, compus din diferite

elemente şi forme economice, este specific şi, practic, unic!

Gestionarea centralizată, pe baza proprietăţii private, a fost

caracteristică Germaniei fasciste ("capitalism autoritar");
reglementarea administrativă de comandă şi proprietatea obştească
– pentru URSS ("socialism pur"); unele principii ale economiei de
piaţă în condiţiile proprietăţii obşteşti (de stat şi colective) s-au
manifestat în Jugoslavia ("socialismul de piaţă"); în ţările post-
socialiste se observă diversitatea formelor de proprietate – modele
de reglementare a activităţii economice care presupun atât
implicarea statului, cât şi aplicarea principiilor de piaţă.

Parametrii de bază ai economiei mixte sunt:

• ponderea sectorului de stat în producţia PIB;
• mărimea cotei de stat;
• caracterul soluţionării problemelor sociale.

Cauzele diversităţii modelelor naţionale de dezvoltare

În cadrul evoluţiei globale, fiecărei ţări îi este specifică
propria traiectorie a mişcării. Alegerea ei este determinată de
combinarea complexă a factorilor interni, specifici unui stat
concret. Diversitatea, varietatea dezvoltării statale este
condiţionată de astfel de factori ca:

144
 • factorii naturali: particularităţile condiţiilor climaterice,
asigurarea cu resurse naturale, aşezarea geografică;
• factorul cultural-etnic: cultura şi tradiţiile poporului,
specificul mentalităţii, normele religioase;
• experienţa şi "moştenirea" istorică;
• structura intereselor sociale, concentrarea şi raportul lor;
• specificul stării tehnico-tehnologice a economiei
naţionale;
• nivelul potenţialului economic al ţării; vectorul politic şi
priorităţile lui.

Specificul sistemului economic al fiecărei ţări, în mare

măsură, este determinat de factorii etno-culturali. Remarcăm că
unele sisteme sunt predispuse spre colectivism şi reglementare
socială, altele tind spre tradiţionalism, cea de-a treia categorie –
spre inovaţii. Unii acceptă diferenţierea socială pronunţată, alţii –
resping. Particularităţile naţionale şi culturale, ce reies din
mentalitatea şi stereotipurile poporului, în mare măsură, determină
şi specificul dinamicii istorice. Nivelul activităţii sociale şi gradul
de consolidare a societăţii, prezenţa sau lipsa predispunerii
naţiunii la mobilitate şi tendinţa spre contacte externe – toate
acestea influenţează traiectoria mişcării naţionale.
Pentru fiecare ţară este caracteristic un mediu instituţional
specific, ce asigură ordinea social-economică, structura "proprie"
a mecanismului economic. În acelaşi timp, combinarea factorilor
naţionali şi globali, a instrumentelor statului şi pieţei în scopul
reglementării economice este un proces unic, ce determină
specificul original al dezvoltării.

*****************
Dată fiind multitudinea factorilor dezvoltării sociale şi
diferenţierea pe ţări, posibilitatea unei variante medii, care ar
conveni oricărui stat, este exclusă. De aceea, din punct de
vedere obiectiv, există o mare varietate de modele naţionale de

145
dezvoltare social-economică. Totodată, sistemele de tranziţie, din
cauza instabilităţii evidente şi a dinamicii proceselor sociale slab
pronosticate, dispun de un potenţial diapazon de dezvoltare mai
larg decât sistemele sociale stabile.
O problemă definitorie a contemporaneităţii este cea a
identificării naţionale – autodeterminării şi alegerii vectorului
ţării adecvat esenţei şi valorilor ei. Soluţionarea acestei probleme
presupune identificarea şi elaborarea modelului de dezvoltare
economică a ţării în baza particularităţilor naţionale şi a
"moştenirii" istorice.

Rezumat "
1. Sunt cunoscute diferite clasificări ale sistemelor
economice. Cele mai răspândite criterii de stabilire a tipologiei
sistemelor sunt următoarele: mecanismul coordonării
(tradiţional, descentralizat bazat pe economia de piaţă,
centralizat – bazat pe economia administrativă de comandă,
sistemul economiei mixte); "formaţiunii" – forma de
proprietate şi obiectivele dezvoltării sociale (comuna primitivă,
sclavagistă, feudală, capitalistă şi socialistă); starea
tehnologiilor (preindustrial, industrial, postindustrial –
sistemul informaţional).
2. În orice sistem economic, datorită multitudinii
subiecţilor economici şi a intereselor lor, apare necesitatea
coordonării, sistematizării activităţii comune. Tipurile
coordonării economice se deosebesc după modul şi ordinea
de coordonare a deciziilor cu privire la producţie şi consum
între diferiţi agenţi economici.
3. Reglementarea sistemului economic se efectuează la
două nivele: "intern" – autoorganizarea (stabilirea ordinii
spontane, formarea structurilor de timp şi spaţiu sau
funcţionale ale sistemului în baza interacţiunii colective a
elementelor interne) şi "extern" – sub formă de gestiune
direcţionată din partea diferiţilor subiecţi (statului, instituţiilor

146
civile, organizaţiilor mondiale). Cercetarea combinării
eficiente a proceselor de autoorganizare economică şi
gestionarea ei conştientă reprezintă problema primordială
pentru toate societăţile.
4. De pe poziţiile modului de coordonare a activităţii
economice se deosebesc trei modele de sisteme economice:
sistemul tradiţional, sistemul de piaţă, sistemul administrativ de
comandă. Fiecare dintre modelele sus-numite este o construcţie
teoretică cu un şir de principii specifice. Sistemele economice
reale reprezintă o combinare complexă a formelor şi relaţiilor
economice şi, de regulă, au la bază unul din aceste sisteme.
5. Sistemul economic tradiţional, bazat pe economia
naturală este caracteristic etapelor de dezvoltare a societăţii de
până la capitalism. Caracteristicile sale fundamentale sunt:
forma de proprietate comună, muncă manuală, producţia
naturală, economia cu forme rudimentare de activitate,
limitarea necesităţilor, conservatism şi inerţie în
comportamentul economic, ierarhia relaţiilor sociale.
6. Sistemului centralizat (administrativ de comandă),
bazat pe economia planificată îi este caracteristic: dominarea
proprietăţii de stat, planificarea centralizată, lipsa libertăţii
alegerii economice, modul administrativ de "legătură" a
producătorului cu consumatorul, monopolizarea economiei,
birocratizarea ei. În "formă pură", ea s-a afirmat în economia
sovietică, dar s-a soldat cu o criză sistemică.
7. Sistemului descentralizat, bazat pe economia de piaţă
îi este caracteristic: un grad înalt de diviziune socială a muncii,
dominarea economiei de schimb; personificarea şi protejarea
dreptului de proprietate, mediul concurenţial „matur”,
mecanismul de reglementare a preţurilor, antreprenoriatul liber.
Economia de piaţă are unele avantaje: satisfacerea eficientă a
necesităţilor, distribuirea raţională a resurselor, cointeresarea
personală şi responsabilitatea agenţilor economici, diminuarea
costurilor de tranzacţie, contribuirea la PTŞ. Totodată,

147
sistemul de piaţă nu este ideal. El nu poate proteja societatea
de crize economice, şomaj, procese inflaţioniste şi nu este în
stare să asigure echitatea socială şi securitatea oamenilor.
8. Economia reală, ce reprezintă combinarea
elementelor din diferite modele, constituie economia mixtă.
Pentru fiecare ţară, forma mixtă este specifică. Parametrii de
bază ai economiei mixte sunt: ponderea sectorului de stat în
PIB, mărimea cotei de stat, caracterul soluţionării problemelor
sociale.
9. Multitudinea dezvoltării naţionale este condiţionată
de: factori naturali şi etno-culturali, experienţa acumulată şi
"moştenirea" istorică, specificul situaţiei tehnico-tehnologice,
nivelul potenţialului economic, vectorul politic şi priorităţile
lui.
10. Dată fiind diversitatea factorilor dezvoltării sociale şi
diferenţierea pe ţări, posibilitatea unei variante medii, care ar
conveni oricărui stat, este exclusă. Iar varietatea modelelor
naţionale de dezvoltare social-economică se explică din punct
de vedere obiectiv.
11. O problemă definitorie a contemporaneităţii este cea a
identificării naţionale – a autodeterminării şi alegerii
traiectoriei dezvoltării, adecvate esenţei şi valorilor ţării.

TRAINING ECONOMIC

TERMINOLOGIE
criteriile de clasificare a sistemelor sociale, moduri de
coordonare, modelele de bază ale sistemelor economice
(tradiţional; descentralizat bazat pe economia de piaţă;
centralizat bazat pe economia planificată), economie mixtă,
diversitatea modelelor naţionale de dezvoltare, identificarea
naţională.

148
 Adevărat –Fals:
• Sisteme economice ideale nu există.
• Un criteriu de clasificare deosebit de important este
modul de coordonare.
• Mecanismul de reglementare a preţurilor este
întotdeauna mai eficient decât cel centralizat.
• Elaborarea modelului de dezvoltare economică a ţării
trebuie să se efectueze cu evidenţa particularităţilor
naţionale şi a tendinţelor globale.

Părerea D-voastră?
• Cărui sistem economic i se potriveşte metafora
laureatului Premiului Nobel, V. Leontiev: "Vântul –
cointeresare. Volanul – gestiune statală. Nu poţi lăsa
volanul şi să mergi în cabină, servind un coctail.
Economia americană are un volan slab. Corect
procedează japonezii, unde statul are un rol mare".
• De ce sistemul economic sovietic a pierdut competiţia
cu sistemul economiei de piaţă din Occident?
• Ce înseamnă procesul de convergenţă a sistemelor
economice? Care sunt izvoarele lui?

Indicaţi răspunsul corect

• Ce caracteristici pot fi atribuite sistemului
administrativ de comandă:
1) erodarea, depersonalizarea drepturilor de
proprietate;
2) motivarea înaltă a muncii;
3) libertatea alegerii economice;
4) orientarea spre îndeplinirea planului.
• Indicaţi "plusurile" şi "minusurile" (avantajele şi
dezavantajele) pieţei:

149
 1)
satisfacerea operativă a necesităţilor populaţiei;
2)
monopolizarea economiei;
3)
sporirea calităţii bunurilor economice;
4)
crearea bunurilor publice;
5)
libertatea alegerii pentru producători şi
consumatori;
6) păstrarea resurselor economice neregenerabile;
7) soluţionarea problemelor sociale;
8) externalităţi negative.
• Economia contemporană a Republicii Moldova este:
1) economie administrativă de comandă;
2) sistem de piaţă „matur”;
3) economie socială;
4) economie de tranziţie;
5) sistem economic cu multe moduri de producţie.

Întrebări pentru discuţie:

• Referitor la economie, ce înseamnă problema
identificării naţionale?
• Influenţează situaţia geopolitică specificul de
dezvoltare a ţărilor?

Tematica referatelor şi eseurilor:

• Lumea contemporană – "unitatea diversităţilor".
• Vectorii de dezvoltare economică de perspectivă ai
modelului moldovenesc.

150
 ÎNCHEIERE

Transformările contemporane radicale, ce au loc în ţările

dezvoltate, sunt o dovadă a tranziţiei societăţii la un stadiu
principial nou, care nu are analogii istorice. De regulă, apariţia
unor astfel de situaţii este legată de schimbarea bazei material-
tehnologice de producţie şi de formarea "noii economii".
Expresia "noua economie" a apărut în lexiconul ştiinţific
şi jurnalistic relativ recent – acum zece ani.
În anul 1994, în vestita revistă americană "Fortune" a fost
publicat articolul "Deşteptarea la o nouă economie", în care se
menţiona apariţia în SUA a noii economii, ce se deosebeşte
cardinal atât de epoca automobilului, cât şi de cea a agriculturii.
"Inima ei este un microprocesor minuscul – "cipul" de silicon,
care include programul şi optica de laser".

La baza noii economii se află revoluţia informaţională.

Această revoluţie (cea de a treia) a avut loc datorită
descoperirilor radicale în domeniul fizicii cuantice –
microcipul-ui şi opticii laser. "Saltul" tehnologic se datorează
apariţiei calculatorului, tehnologiei informaţionale şi a
comunicării – Internetul.
Până în prezent nu există o tratare unică a definiţiei "noua
economie". În linii generale, ea reprezintă totalitatea ramurilor
ce produc utilaj de calcul şi comunicaţii, programe de
computer, sectoare de hard şi software, precum şi întregul
sistem de formare, păstrare, difuzare şi accesare a informaţiei şi
telecomunicaţiile.
"În esenţă, noua economie este economia în care
tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială
la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi
tehnologii au rolul de a asigura eficienţa în practicile de
afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor
noi produse" (Ion Bari, Probleme globale contemporane,
2003, p. 92).
151
 Noua economie, în comparaţie cu cea "veche" –
industrială, are un şir de particularităţi:
• în domeniul capacităţilor de producţie şi resurselor
dominante;
• conţinutului şi motivării activităţii;
• structurii şi subiecţilor economiei naţionale.
Pentru noua economie sunt caracteristice schimbări
radicale în sistemul capacităţilor de producţie, şi anume:
– dematerializarea obiectelor muncii, deoarece informaţia
acumulată reprezintă un obiect nematerial şi un produs
al muncii;
– funcţiile omului, inclusiv cele creative, „îmbracă”
formă dematerializată;
– bulversarea fundamentală a modului de producere,
consum şi de afaceri.

În condiţiile societăţilor instrumentale şi industriale,

funcţiile fizice ale omului capătă forma de obiect. "Societatea
primului val" utiliza cele mai simple invenţii: primele obiecte de
troliu, prese de teasc, pârghii, elevatoare. "Societatea celui de-al
doilea val" utiliza maşini pe baza resurselor energetice naturale
(cărbune, gaz, petrol).

"Cel de-al treilea val" asimilează noile resurse energetice

naturale (solară, geotermală, atomică, energia fluxurilor şi
refluxurilor), ceea ce permite de a majora considerabil
posibilităţile fizice ale omului. Totodată, funcţiile umane tot
mai activ sunt delegate obiectelor – apar mijloace tehnice, care
lucrează mai repede şi mai eficient decât creierul omului. Toate
cele expuse asigură creşterea potenţialului intelectual şi a
posibilităţilor societăţii.
Care sunt caracteristicile de bază ale viitoarei societăţi?
Savanţii futurologi (ştiinţa previziunii, viitorologie) nu au un
răspuns distinct la această întrebare. Însăşi această societatea
este denumită diferit: "societate postindustrială" (D. Bell),

152
„societate superindustrială" sau "societatea serviciilor"
(J. Fourastié), "societate informaţională" (I. Masuda),
"societate posteconomică" (V. Inozemţev).
În opinia savantului D. Bell, autorul cărţii Societatea
postindustrială, trăsăturile de bază a noii societăţi sunt:
1. Ttranziţia economiei de la producţia prioritară a
mărfurilor la prestarea prioritară a serviciilor;
2. Transformarea clasei de profesionişti şi specialişti de
profil tehnic într-un mare grup de oameni ocupaţi;
3. Ccreşterea dependenţei inovaţiilor de succesele în
domeniul cunoştinţelor teoretice;
4. Transformarea instituţiilor intelectuale, legate de
codificarea cunoştinţelor teoretice, în instituţii
fundamentale;
5. Creşterea rapidă a "clasei politice noi” – clasei
consultanţilor, experţilor şi tehnocraţilor. Pe măsura
avansării spre societatea postindustrială, dominantă
devine clasa tehnocraţilor, din care fac parte acei ce
deţin informaţie, cunoştinţe şi manipulează cu ele cu
succes.
Societatea informaţională se deosebeşte principial şi prin
ceea ce ţine de raporturile cu omul, cu funcţiile şi rolul lui. Ea
vizează formarea omului de tip nou – "homo intelligens", care
presupune pregătire profesională calitativă, gândire creativă,
poziţie socială activă, orientare spre valorile spirituale.
Individul îşi valorifică personalitatea, se dezvoltă continuu,
devenind vectorul principal al noii societăţi – societatea
informaţională.
Comunitatea umană tinde spre lumea nouă – dinamică şi
necunoscută, unde se distrug toate stereotipurile vechi ale
activităţii umane şi sunt necesare principii şi criterii de
organizare socială principial noi.

153
 Anexa 1.1
Evoluţia ştiinţei economice (adaptată după E. Hutira,
Teoria economică generală, p.22)
Etapele
Şcoli (curente) Reprezentanţi
Denumire Perioadă
Preştiinţifică Antichitate Aristotel, Platon
1. Doctrina mercantilistă A. de Montchrestien,
Preclasică sec. XV-XVIII
2. Doctrina fiziocrată F. Quesnay
sec. XVII – înc. 1. Economia politică engleză A.Smith, D.Ricardo,
Clasică
dec. 3 al sec. XIX 2. Marxismul clasic K.Marx, F.Engels
1. Orientarea marxistă V.I.Lenin
2. Orientarea nemarxistă
a) neoclasicismul
ƒ şcoala austriacă (Viena) C.Menger, E.Bohm-
până la cel de-al
Bawerk
Modernă doilea război
ƒ şcoala matematică:
mondial
- franceză L.Walras
- engleză W.S.Jevons
ƒ şcoala americană A.Marshall, J.B.Clark
b) dirijismul J.M.Keynes
1. Orientarea marxistă R.M.Sweezy, P.Baran,
Novojilov,
Kantorovici
2. Orientarea nemarxistă
a) orientarea neoclasică
ƒ neoliberalismul J.Rueff, M.Allais
ƒ noii economişti F.A.Hayek, H.Lepage
ƒ monetarismul M.Friedman
ƒ teoria ofertei A.Laffer, M.Feldstein
ƒ neoconservatorismul J.Burhan,
după al doilea S.P.Huntington
Contemporană
război mondial b) direcţia dirijistă
ƒ neokeynesismul
- dinamizarea doctrinei R.Harrod, E.Domar
- sinteza neoclasică P.Samuelson
ƒ postkeynesismul A.Okun, J.N.Nevill
c) radicalismul
ƒ stânga de la J.Robinson, P.Sraffa
Cambridge
ƒ radicalismul american R.Edwards, J.O'Connor
ƒ radicalismul francez J.Attali, F.Perroux
d) neocapitalismul J.K.Galbratth

154
 Anexa 1.2

Cu privire la "Economics"

În ultimii ani, se duc discuţii active în jurul teoriei

economice fundamentale şi, în primul rând, acestea vizează
denumirea: economie politică, teoria economică generală,
"economics". De asemenea, se descrie conţinutul (obiectul)
economiei politice şi "economics"-ului, se studiază
subordonarea acestor ştiinţe. În acelaşi timp, se observă o
diferenţiere substanţială în evaluarea disciplinelor menţionate.
Fără îndoială, "economics"-ul clasic dezvoltă gândirea
economică de piaţă, oferă posibilitatea de a face cunoştinţă cu
limbajul internaţional utilizat în domeniul micro- şi în cel al
macroeconomiei. Totodată, monopolul său influenţează negativ
atât dezvoltarea ştiinţei respective, cât şi a activităţii practice.
"Economics"-ului îi sunt inerente un şir de carenţe
metodologice, inclusiv:
– formalizarea proceselor economice, un nivel înalt de
abstractizare în procesul de studiere al acestora;
– lipsa unei abordări sistemice în evaluarea dezvoltării
economiei naţionale şi mondiale;
– studierea formelor economice externe şi a
dependenţelor funcţionale (fără descrierea esenţei şi a
legităţilor obiective);
– dogmatismul (utilizarea afirmaţiilor perimate sau
neviabile, de tipul: privatizarea inevitabil duce la
creşterea eficienţei în economie).
Arsenalul metodologic al "economics"-ului nu permite de
a ieşi din cadrul teoriei tradiţionale a economiei de piaţă şi de a
identifica realităţile social-economice complexe. În particular,
este vorba despre reflectarea adecvată a esenţei proceselor
integraţioniste şi a tendinţei globalizării; despre argumentarea
căilor de depăşire a contradicţiilor economice mondiale acute şi

155
de stabilire a relaţiilor internaţionale reciproc avantajoase;
despre identificarea specificului modelelor naţionale de
dezvoltare economică şi a particularităţilor dezvoltării
postindustriale.
În timp ce gândirea economică din Occident presupune
extinderea şi reinterpretarea obiectului cercetărilor economice,
în ţările postsocialiste se atestă o situaţie destul de paradoxală.
La începutul anilor ‘90, aici a fost înlocuit marxism-leninismul
învechit cu doctrina neoliberalismului (forma liberalismului
radical), perimată şi ea. Substituirea ideologiilor a avut loc în
termene ultrascurte, în mare măsură sub influenţa emisarilor
FMI şi ai Băncii Mondiale. Cu părere de rău, avertismentele
savanţilor cu renume mondial (Ianos Kornai, Joseph Stiglitz,
J.K. Galbraith) despre posibilele pericole pe care le implică
asemenea situaţii nu au fost auzite în ţările postsocialiste.
Practica de implementare a reformelor şi rezultatele înregistrate
în procesul de studii arată că teoria pieţei a fost însuşită
"şcolăreşte".
În cadrul procesului reformelor în ţările postsocialiste, s-a
observat că teoria pieţei "clasice" este inadecvată condiţiilor şi
realităţilor "tranziţiei" contemporane. Astfel, teoria dată nu
reflectă problemele contradictorii ale tranziţiei sistemice, în
special, divizarea puterii economice, reîmpărţirea proprietăţii,
depăşirea crizei transformaţionale, crearea condiţiilor pentru
avântul social-economic, formarea sistemului viabil de
asigurare socială a populaţiei etc. Experienţa transformărilor
postsocialiste a scos în evidenţă "capcanele" metodologice şi
limitele teoriei alegerii raţionale, constituite în cadrul
echilibrului de piaţă.

156
 Anexa 2

Evoluţia instituţiilor: particularităţile contemporane

Fiecare stat se deosebeşte prin sistemul său instituţional.

De ce? Problema constă în faptul că formele sociale primare,
care au apărut odată cu formarea unor sau altor state, în mare
măsură au fost condiţionate de specificul mediului tehnico-
material. Doar deosebirile în raport cu mediul extern
condiţionează cerinţe deosebite faţă de tipul de organizare a
societăţii.
În condiţiile în care mediul exterior este unul „comunitar”,
adică atunci când acest mediu este utilizat în comun ca un tot
întreg, societatea este "sortită" să-şi coordoneze activităţile
colective sub o conducere centralizată (exemple clasice –
China, Rusia).
În cazul în care acest mediu nu este „comunitar”, adică
atunci când elementele infrastructurii materiale sunt
dezmembrate din punct de vedere tehnologic, este posibilă
utilizarea acestor elemente în mod privat, de către subiecţi
economici aparte (ţările Europei Occidentale).
Instituţiile fundamentale, în integritatea lor, formează baza
"constituirii" sociale, care reflectă starea mediului material-
tehnologic. Ele sunt numite matrice instituţionale. În baza
legilor simetriei, cu anumite rezerve, pot fi menţionate şi
variante de alternativă. Prin analogie cu opoziţia civilizaţiei –
"Est – Vest"- este populară divizarea matricelor în cele din
"Est" şi cele din "Vest". În ultimul timp, pentru a evita
"absolutismul geografic", se studiază matricele X şi Y.
Matricea X este caracteristică pentru "comunitatea
centralizată" şi întruneşte astfel de modele şi caracteristici:
• de distribuire şi redistribuire, pe baza proprietăţii şi a
economiei obşteşti (de stat);
• de constituire a sistemului politic unitar-centralizat;

157
 • ce presupun predominarea comunitarismului
(dominanta valorilor colective).
Matricea Y este tipică pentru societăţile cu un
individualism pronunţat şi întruneşte următoarele modele şi
caracteristici:
• economie de piaţă;
• organizare politică federativă;
• predominarea ideii subsidiarităţii (proprietatea
drepturilor şi intereselor personalităţii).
"Constituirea" unui stat concret după una din matrice în
dinamică istorică se combină cu antrenarea (într-o formă sau
alta) a instituţiilor suplimentare din altă matrice. Penetrarea şi
dezvoltarea lor, spre deosebire de evoluţia spontană a
instituţiilor de bază, este posibilă doar cu eforturile
consecvente ale societăţii. În ceea ce priveşte echilibrul
instituţional al sistemului social-economic, realizarea lui
presupune optimizarea raporturilor între instituţiile de bază.
Aceasta determină calea istorică de dezvoltare a comunităţii şi
formele de organizare ale ei. Din aceste considerente, căutarea
empirică a unei variante eficiente de sistem instituţional este
caracteristică pentru toate statele, dar rezultatele sunt diferite.
În practica economică a sec. XX tendinţa de combinare a
instituţiilor economice simetrice s-a manifestat pe larg prin
multitudinea de tipuri ale economiei "mixte". Acestea se
deosebesc prin raporturile dintre instituţiile fundamentale şi
cele complementare, şi prin rezultate. În ţările postsocialiste,
tendinţa respectivă, altădată reprimată, se realizează, pe de o
parte, prin modificarea şi diminuarea ponderii instituţiilor
economiei de redistribuire, iar pe de altă parte, prin formarea şi
dezvoltarea instituţiilor pieţei.
La începutul sec. XXI, înrăutăţirea mediului de trai al
societăţii impune transformări considerabile în sistemul
instituţional. În condiţii calitativ noi, se dezvoltă baza tehnico-
materială a comunităţii umane, cu ajutorul utilizării

158
tehnologiilor avansate: laser, tehnologii informaţionale,
telecomunicaţii, bio-tehnologii. De asemenea, dau de ştire
unele procese cu caracter global, necunoscute anterior:
epuizarea resurselor naturale, poluarea mediului ambiant,
acutizarea problemelor demografice, care cer soluţii
extraordinare la nivel planetar.
Schimbările instituţionale într-o ţară luată aparte sunt
influenţate în mare măsură şi de tendinţele contemporane de
globalizare multilaterală. O componentă importantă a
proceselor integraţioniste este unificarea normelor
instituţionale, care presupune racordarea legislaţiei naţionale la
standardele internaţionale. În acelaşi timp, procesele de
"instituţionalizare" din ţările în curs de dezvoltare sunt
influenţate economic, financiar, politic, militar de către
subiecţii dominanţi în lume – ţări sau comunităţi, CTN,
organizaţii mondiale. Însă, propagarea activă a normelor şi
structurilor "străine" de convieţuire poate avea consecinţe
periculoase. În primul rând, s-ar putea pierde originalitatea
naţională în dezvoltarea statelor de la "periferie".
În lumea contemporană, se complică procesele de
coordonare şi sistematizare (ordonare) a activităţii umane
sociale. De pe poziţiile asigurării stabilităţii şi a perspectivelor
dezvoltării social-economice, o importanţă deosebită capătă
calitatea coordonării sociale.
În condiţiile societăţii integrate, conţinutul
comportamentului raţional deja a "depăşit" nivelul deciziilor
individuale şi presupune evidenţa sistemică a acţiunilor celor
ce practică activităţi comune. Acţiunile distincte ale unor
agenţi economici sunt posibile doar în cazul coraportării în
"sistemul de coordonate comun". De altfel, este vorba despre
formarea unui mecanism eficient de coordonare socială atât
la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.

159
 Anexa 3
Modelele naţionale ale dezvoltării social-economice

Modelul liberal american

"Sistemul nostru economic (cel american) este un sistem

mixt al întreprinzătorului liber şi al controlului economic din
partea societăţii şi din partea unor institute particulare, cu
tendinţe monopoliste" (P. Samuelson).

Pentru acest model, bazat pe concepţia liberalismului

economic, sunt caracteristice:
• orientarea în masă spre realizarea succesului personal;
• încurajarea multilaterală a activităţii antreprenoriale;
• cota de stat destul de limitată;
• crearea unui nivel decent de trai prin înlesniri şi
subsidii, acordate păturilor sociale cu un venit redus;
• ignorarea problemei echităţii sociale.

SUA deţine locul întâi în lume în ceea ce ţine de creşterea

productivităţii muncii şi după volumul PIB. Ritmurile anuale de
creştere a PIB în SUA, în anii 1992-2000, au constituit 3,2% (în
Germania –1,7%, în Japonia – 0,8%). Numărul utilizatorilor
reţelei Internet în această ţară constituie 56% din numărul total al
populaţiei (în cele mai dezvoltate ţări ale Europei – doar 40%).
Nivelul şomajului în SUA este de 4,2% (în Germania – 10,5%,
în Japonia – 4,6%). În SUA, 14% din populaţie se află sub
pragul sărăciei.

În sec. XX, rolul economic al statului a crescut într-un mod

adecvat principiilor keynesiste. În anii 80 ai secolului trecut, s-au
constatat limitele expansiunii economice a statului şi s-a început
identificarea formulei optime de interacţiune dintre stat şi piaţă. A
avut loc diminuarea ponderii cheltuielilor de stat în ceea ce ţine de
creşterea economică şi acest lucru se explică printr-un şir de
factori geopolitici: sfârşitul războiului "rece", posibilitatea de a
reduce cheltuielile cu caracter militar. Totodată, au crescut
160
alocaţiile statului pentru dezvoltarea învăţământului superior (spre
sfârşitul anilor 90, acestea au constituit 145 mlrd. dolari).
Problema comună a naţiunii a devenit de-a transforma
învăţământul superior astfel, încât la începutul sec. XXI, acesta să
devină la fel de accesibil ca şi învăţământul mediu. În ultimii ani,
au fost elaborate câteva programe noi care sporesc accesul
americanilor la serviciile ce ţin de ocrotirea sănătăţii. În special,
este vorba despre copii şi despre persoanele ce au pierdut serviciul
la vârsta de 55-61 ani, precum şi despre americanii în vârstă ce nu
dispun de asigurare medicală.
Rolul statului în SUA este activ şi în sfera ecologiei,
agriculturii, energeticii, legăturilor economice externe. În
acelaşi timp, statul încurajează activitatea antreprenorială,
mediul concurenţial, obţinerea succesului personal şi
îmbogăţirea, pe această cale, a majorităţii populaţiei active.
Schimbări esenţiale au loc şi în relaţiile de piaţă. La
mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, circa 90% din toate
veniturile din economia SUA erau asigurate de companiile pe
acţiuni. Proprietatea privată corporativă este mai eficientă de pe
poziţiile atragerii investiţiilor suplimentare, a introducerii
noilor metode de management, a creşterii productivităţii
muncii. Această formă de proprietate devine predominantă în
raport cu alte forme (parteneriat, proprietatea privată
individuală). În practica managerială şi în domeniul relaţiilor
de muncă, este întâlnită pe larg ideologia democraţiei de
producţie, care presupune atragerea lucrătorilor în procesul de
gestiune a producţiei, în posedarea capitalului pe acţiuni (peste
10% din muncitorii şi funcţionarii americani posedă acţiuni ale
întreprinderilor în care lucrează). Din aceste considerente,
bursa hârtiilor de valoare are o importanţă deosebită în
economia SUA, în comparaţie cu alte ţări unde rolul primordial
îl deţine sistemul bancar.
Astfel, în economia SUA există o "diviziune a muncii"
specifică: businessul privat predomină în sfera de producţie,

161
iar statul îndeplineşte funcţii sociale importante: (ocrotirea
mediului ambiant, susţinerea ştiinţelor fundamentale, a
infrastructurii sociale etc.).

Modelul corporativ japonez

În evaluarea modelului economic japonez, se ţine seama de
următoarele caracteristici:
– factorul corporativ – predominarea în economie a
proprietăţii corporative şi a realizărilor în domeniul
managementului corporativ;
– factorul paternalist – bazat pe tradiţii naţionale în
organizarea relaţiilor de muncă (atunci când firma se
prezintă ca o familie, iar patronul ei – un "părinte"
grijuliu);
– factorul reglator de stat – din considerentele că statul
ocupă o poziţie activă în economie, prin intermediul
bugetului de stat se distribuie până la 50% din PIB;
– factorul bancar – deoarece băncile au legături strânse
cu companiile industriale, ele joacă un rol coordonator
în dezvoltarea economiei naţionale.

Modelul japonez de dezvoltare economică are şi un şir de

particularităţi ce reflectă specificul (originalitatea) culturii,
experienţa istorică, potenţialul de producţie al acestei ţări.
Dintre acestea pot fi menţionate:
• sinteza tradiţiilor naţionale (institutul monarhiei,
paternalismul, codul de onoare al samurailor) şi a
celor mai mari realizări ale economiei mondiale (ideile
keynesiste despre reglementarea de stat a economiei au
cunoscut o largă răspândire în Japonia la începutul
anilor ‘50 ai sec. XX);
• un nivel înalt al conştiinţei naţionale, prioritatea
intereselor naţiunii asupra intereselor unei

162
 personalităţi, jertfirea de sine în numele progresului
ţării;
• combinarea principiilor economiei de piaţă cu
programele statale de dezvoltare social-economică;
• fuziunea reglementării flexibile centralizate cu
managementul corporativ de succes;
• parteneriatul dezvoltat "bancă-business" amplifică
motivarea activităţii durabile şi interesul faţă de
legităţile dezvoltării tehnico-economice pe termen lung;
• sistemul eficient de management în raport cu calitatea
mediului ambiant.
Acest model a asigurat o creştere economică accelerată şi
soluţionarea cu succes a problemelor sociale. În particular, este
vorba despre asigurarea unui nivel înalt de ocupare a
populaţiei, creşterea continuă a nivelului de remunerare a
muncii şi o diferenţiere moderată a veniturilor. Nu întâmplător,
până la mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, despre economia
japoneză se vorbea ca despre un "miracol".

Politica de stat prevedea:

– în domeniul producţiei: stimularea ramurilor-cheie
(electronică, electroenergetică, carboniferă, oţelărie);
– în domeniul relaţiilor creditare: efectuarea unui control
riguros asupra fluxurilor financiare transferate în
străinătate, controlul asupra ratei dobânzii la toate
tipurile de depuneri cu scopul majorării investiţiilor
interne şi creării unui sistem viabil de creditare a
producţiei;
– în domeniul veniturilor: respectarea raportului dintre
nivelul de trai al populaţiei (inclusiv, salariul) şi
productivitatea muncii în vederea diminuării costului şi
majorării competitivităţii producţiei japoneze.

163
 Un rol decisiv în realizarea "miracolului" japonez l-au
avut băncile. Ele au participat activ la mobilizarea resurselor
financiare, identificarea proiectelor investiţionale de
perspectivă, controlul asupra negocierilor şi gestiunea
riscurilor.
Pentru Japonia este caracteristică organizarea specifică a
muncii şi motivarea ei bazată pe dragostea faţă de muncă şi pe
conştiinţa naţiunii, ce tinde spre progres şi un loc de frunte în
clasamentul mondial. Competitivitatea înaltă a producţiei
japoneze se datorează utilizării tehnologiilor avansate şi
nivelului jos de remunerare al muncii, în comparaţie cu nivelul
productivităţii acesteia.

Japonia s-a smuls, în adevăratul sens al cuvântului, din

starea de înapoiere economică prin intermediul unei dezvoltări
orientate spre export şi bazate pe o forţă de muncă remunerată
slab, dar înalt calificată şi care produce mărfuri calitative (Vezi:
Друкер П. Новые реальности. – М., 1994, с.217).

Totodată, în ultimul deceniu, Japonia trece printr-o fază de

stagnare. Ea a fost provocată de un şir de circumstanţe, cum ar fi:
1. Politica banilor "ieftini", promovată de stat. Această
politică a dus la creşterea enormă a cererii de investiţii, în
condiţiile unei eficienţe scăzute a producţiei (de exemplu, în
agricultură 4/5 din preţuri se reglementează de către stat, ¾ din
venituri constituie subvenţiile, dar productivitatea muncii este
de doar 30% în raport cu nivelul înregistrat în SUA; în
industrie s-a majorat şi numărul celor ocupaţi, şi durata
timpului de lucru);
2. Mediul juridic şi instituţional, care poartă un caracter
discriminant în raport cu condiţiile în care sunt acordate sursele
de finanţare externă cu caracter non-bancar. O perioadă
îndelungată de timp în Japonia au existat obstacole serioase în
vederea accesului la aceste surse. Pe piaţa internă de
obligaţiuni aveau acces doar unele companii de stat. Pentru

164
operaţiunile cu acţiuni se percepeau impozite înalte. Rigorile şi
situaţia de pe piaţa hârtiilor de valoare au frânat procesul
transferului de capital şi au provocat creşterea cheltuielilor în
comerţul cu hârtii de valoare.
3. Sistemul de angajare pe viaţă, care presupune
punctualitatea şi loialitatea lucrătorului, stagiul lui, dar, în
acelaşi timp, nu stimulează într-un mod adecvat calităţile
creative ale personalităţii.
În ultimii ani, în Japonia sunt "revizuite" unele principii şi
orientări social-economice, scopul urmărit fiind depăşirea
situaţiei de criză care s-a creat în ţară.
În modelul japonez al capitalismului corporativ
reglementat are prioritate iniţiativa privată, abilitatea
antreprenorială cu posibilităţi mari de acumulare. De
asemenea, se recunoaşte rolul activ ("de diriginte") al statului
în domeniul planificării economice şi, respectiv, în activităţile
structurale, investiţionale şi externe.

Modelul renan al economiei sociale de piaţă

Fundamentele teoretice ale acestui model au fost elaborate
în ajunul celui de-al doilea război mondial de reprezentantul
şcolii de la Freiburg – Walter Eucken, iar realizarea practică s-a
produs pe timpul cancelarului RFG, Ludwig Erhard. Acest
model era studiat de discipolii lui drept o "a treia cale” (spre
deosebire de economia de piaţă liberă (piaţă "pură") şi cea
centralizată (sistem totalitar). Conţinutul modelului este
combinarea libertăţii economice şi a egalităţii sociale. Acest
model este specific Germaniei, Austriei, Elveţiei, Olandei, cu
diferenţe culturale notabile, echilibrat şi echitabil.

Eucken afirma că "acestea ... nu sunt tipuri reale care să

caracterizeze organizaţia economică sau etapa dezvoltării
economice – acestea sunt modele create de mintea oamenilor,
sunt forme ideale, adevărate tipuri ideale".

165
 Dezvoltarea Germaniei în perioada de după război se
bazează pe concepţia "îmbinării" principiilor pieţei cu
structurile sociale şi politice şi orientarea lor spre asigurarea
securităţii sociale. Statul traduce activ în viaţă politica de
"echilibru", de menţinere a concurenţei şi de limitare a
procesului de monopolizare a economiei. El asigură cadrul
legal şi social necesar pentru dezvoltarea societăţii civile şi a
echităţii sociale a indivizilor (drepturile indivizilor,
posibilităţile iniţiale şi protecţia juridică). Pentru limitarea
inechităţii sociale se practică sistemul de impozitare progresiv,
iar studiile în instituţiile superioare sunt gratuite.
Modelul renan al economiei sociale de piaţă se bazează pe
o reglare dublă: pe piaţă şi pe intervenţionalismul statal
economico-financiar, ce oferă posibilitatea programării
economice.
Prin doctrina naţionalismului economic elaborată de
Friedrich List, naţiunea este în centrul atenţiei. Spiritul de
câştig, întreprinzător este deplasat de la individ spre naţiune.
Omogenitatea culturală explică de ce ţările modelului renan
sunt considerate ţări închise. Filosofia modelului renan este
specifică comportamentului de „ţară furnică”. Hărnicia şi
economisirea sunt socotite aici virtuţi, la scara întregii
populaţii. (Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.133)

Modelul economiei de piaţă negociate – "socialismul suedez"

Denumirea de model "negociat" vine de la mecanismul de
adoptare a deciziilor în baza negocierilor pentru diferite
categorii de activităţi: fiscale, reglementarea relaţiilor de
ocupare, prestarea serviciilor sociale. Ţările scandinave
(Danemarca, Norvegia, Suedia) şi-au ales în calitate de vector
de dezvoltare constituirea „statului bunăstării generale", ceea
ce prevede impozite înalte în afaceri şi reglementarea masivă a
sectorului social.

166
 Modelul este bazat pe teoria social-democrată inspirată din
creaţia economiştilor Alva şi Gunnar Myrdal, ce a condus la
formarea filosofiei „capitalismului cu faţă umană”.
Acest model mai este numit şi "socialism funcţional",
deoarece are loc divizarea funcţiilor în societate. Funcţiile de
producţie le îndeplineşte businessul privat – anume el
controlează sectorul real. Funcţiile sociale, de asigurare a
creşterii calităţii şi nivelului de trai al populaţiei, de diminuare
a inechităţii veniturilor (prin impozitare progresivă, acordarea
subvenţiilor celor mai vulnerabile pături ale societăţii) le
îndeplineşte statul. O obligaţiune a statului este şi formarea
infrastructurii moderne, susţinerea ştiinţelor fundamentale.
Dominanta socială a politicii suedeze este ponderea (cota)
înaltă a statului în economia ţării şi centralizarea deciziilor
tripartite (sindicat – patronat – guvern).
„Scopul constituirii statului bazat pe bunăstare, pe cale
suedeză – susţine Sven Otto Littorin – a fost să asigure
poporului siguranţă, dreptate, hrană şi muncă…şi, totodată, să-i
pună pe capitalişti să plătească pentru toate acestea.” (*Vezi
Sven Otto Littorin, Creşterea şi declinul statului bunăstării
sociale, Bucureşti, 1994, p.112).
Economia Suediei se bazează pe o cultură înaltă şi pe un
nivel ridicat de calificare a muncitorilor şi funcţionarilor; pe
tradiţii serioase în privinţa disciplinei şi rodniciei muncii; un
puternic sentiment de solidaritate; un profund consens social şi
dorinţă de cooperare, exprimată în gradul înalt de sindicalizare
a muncitorilor (cca 80%). Un rol important îl au: biserica,
regele, aristocraţia, proprietarii funciari. Astfel, Suedia a creat
cel mai mare sector public din ţările capitaliste, sectorul căreia
depăşeşte 2/3 din PIB; a socializat învăţământul şi asistenţa
medicală, oferind cetăţenilor săi un înalt standard de viaţă.
La începutul anilor ‘70, Suedia, alături de celelalte ţări
scandinave, înregistrează o rată a şomajului de peste 10%, inflaţie

167
înaltă, reducerea creşterii economice ceea ce a deteriorat mitul
modelului suedez, despre care se vorbeşte la trecut.
Statul-patron a crescut enorm şi pentru ca să finanţeze
aceste dimensiuni au fost instituite cele mai mari impozite din
lume. Astfel, întreprinderile suedeze emigrează şi investesc în
străinătate, iar fluxul investiţiilor străine scade. ”În locul unei
economii de piaţă funcţionând dinamic, călăuzită de „ mâna
invizibilă”, apare o economie statică şi coruptă, condusă de
„invizibila strângere de mână” (**Ion Pohoaţă, Capitalismul,
Iaşi, 2000, p.138).
Mariajul dintre capitalism şi socialism, propunându-şi să ia
de la capitalism mijloace de creare a bogăţiei, iar de la
socialism pe cele ale redistribuirii nu poate fi decât rezultanta
evoluţiei economice, în baza unui mecanism. Ca să redistribui
trebuie mai întâi să posezi bogăţia materială, de altfel „şansa” e
de a redistribui lipsurile şi de a constitui o economie socială de
piaţă săracă.

Modelul "etatist" francez

Sistemul economic francez îmbină armonios liberalismul
şi protecţionismul, libertăţile economice şi centralismul statal,
sistem numit convenţional "capitalism statal". Acest model
include un şir de elemente caracteristice celorlalte modele
(american, japonez şi german), dar cu o pronunţată tentă
dirijistă (sectorului de stat îi revine 30-35% din volumul
producţiei industriale). În cadrul modelului, se utilizează pe
larg mecanismul planificării indicative şi orientative pe baza
prognozării curente şi a prognozării strategice. Imediat după al
doilea război mondial (anul 1945), a fost elaborat primul plan
de dezvoltare a ţării, în care erau fixaţi indicatorii de volum
cantitativi (oţel, energie electrică etc.), iar din anii 60 ai
secolului trecut planificarea este orientativă şi indicativă.
Statul investeşte substanţial în dezvoltarea cercetărilor
ştiinţifice în vederea majorării productivităţii. Planificarea

168
strategică are scopul de a susţine concurenţa, businessul mic şi
mijlociu, de a dirija preţurile şi procesul de control asupra
sistemului fiscal şi a celui de remunerare a muncii. Principalele
instituţii ale modelului francez sunt băncile (capitalul bancar
este în proporţie de 50% la sută al statului) şi sistemul fiscal
(peste 90 la sută din veniturile bugetare).
Acest model oferă un exemplu de structură mixtă de
capitalism dirijat şi liberal, care obţine avantaje din
constrângeri sau de pe urma insuficienţei de resurse pentru
realizarea cu succes a unui "capitalism statal".
Pot fi descrise şi alte modele ale economiei de piaţă
contemporane (modelul englez, italian, olandez, norvegian,
austriac, chinez, grecesc, turcesc), dar aceasta nu modifică
esenţial ceea ce a fost descris deja în rândurile de mai sus.

În căutarea modelului moldovenesc de dezvoltare social-

economică
Pentru Republica Moldova, ca şi pentru orice ţară
postsocialistă, problema modelării dezvoltării naţionale este
deosebit de actuală din următoarele considerente:
• tranziţia la o traiectorie nouă de mişcare;
• costurile impunătoare ale "vestern-izării pieţei" în anii
90;
• protecţia autenticităţii şi a intereselor naţionale în
condiţiile diversificării relaţiilor mondiale.
Este cert că modelul naţional de perspectivă trebuie să
includă următoarele componente:
½ "comune", adică cele care se elaborează luându-se în
calcul tendinţele globale ale epocii contemporane;
½ "particulare", ce reflectă specificul dezvoltării unui
grup de ţări (cazul Republicii Moldova – ţările ce se
află în tranziţie "după socialism");
½ "unitare", se accentuează particularităţile ţării concrete
(specificul factorilor de producţie, ierarhia obiectivelor

169
 de dezvoltare, particularităţile dezvoltării sociale,
sistemul intereselor şi cel al motivaţiilor, mecanismul
gestiunii, varietatea formelor şi structurii avuţiei
naţionale).
Problema identificării naţionale pentru economia
moldovenească poate fi soluţionată, în opinia noastră, în mod
constructiv, în cadrul modelului economiei de piaţă socială,
completat cu mecanisme de control democratic real. Acest
model este accesibil din următoarele considerente:
• se păstrează tradiţiile garanţiilor sociale;
• tendinţele globale ale epocii contemporane –
socializarea şi democratizarea activităţii sociale;
• concordarea cu standardele Uniunii Europene.
Elaborarea modelului adecvat de reformare pentru
Moldova "mică" (ca şi pentru Rusia "mare") este un proces
complicat, dat fiind civilizaţia multipolară.
Vecinătatea geopolitică a acestor state determină
specificul structurii civilizaţiei – sinteza culturii şi civilizaţiei,
"deschiderea" lumii, predominarea principiului diversităţii
asupra principiului unităţii. Orice tendinţă de dezvoltare socială
în asemenea sisteme presupune existenţa factorului
contradicţiei, ceea ce exclude posibilitatea existenţei unei
dominante constante de dezvoltare.
Situaţia geopolitică şi calea de dezvoltare istorică a
Republicii Moldova au determinat particularităţile civilizaţiei
ei: "absorbţia" culturilor diferitelor popoare; tendinţa şi lupta
permanentă pentru suveranitate şi unirea naţiunii; stereotipul
mentalităţii şi comportamentul "ţăranului" (dragostea de
pământ şi muncă; răbdarea şi lipsa interesului sporit faţă de
comerţ şi îmbogăţire ca scop determinant); soluţionarea
colectivă a problemelor sociale, în conformitate cu canoanele
ortodoxe şi densitatea înaltă a populaţiei.
Suveranitatea câştigată la începutul anilor 90 este adecvată
aspiraţiilor de veacuri ale poporului. Totodată, liberalizarea

170
primitivă a economiei nu a fost înţeleasă şi acceptată de
majoritatea populaţiei.
Caracterul eterogen al societăţii moldoveneşti după
convingerile politice, perceperea naţional-etică, interesele
confesionale, statutul social-economic – toate cele enumerate
aprofundează dezintegrarea socială, generează tendinţe de
trecere la o activitate autonomă.
"Actualmente, Moldova, una din cele mai sărace ţări din
Europa, este un stat cu multe probleme din punct de vedere al
dezvoltării economice. Criza transformaţională, în care
republica s-a aflat mai mult de 10 ani, după părerea lui
J. Stiglitz, permite de a trage învăţăminte, de văzut cum nu
trebuie de efectuat transformările de piaţă". 5
O importantă cauză de ordin politic a crizei
transformaţionale în Republica Moldova, în opinia noastră, a
fost diminuarea rolului statului, incapacitatea lui de a apăra
interesele naţionale. În lipsa tradiţiilor democratice şi a
mediului legislativ, adică în structurile statale s-a stabilit
politica orientată spre rentă, a avut loc „intercalarea” puterii şi
businessului, care este îmbinată cu lobysm agresiv, exprimat
prin practica adoptării deciziilor statale "comandate".
Pe fundalul luptei pentru putere şi reîmpărţirea proprietăţii
în Republica Moldova, în procesul transformărilor sistemice,
au fost comise greşeli atât de ordin conceptual, cât şi "tehnic":
– pierderea componentei sociale în cadrul reformelor
de piaţă;
– orientarea monetaristă în politica economică;
– formalitatea şi caracterul fragmentar al reformelor
efectuate;
– deschiderea unilaterală a economiei naţionale.

5
Дж. Стиглиц о молдавской экономике. – Кишинэу, "Логос-пресс",
2002, №26, с.17.
171
 În Republica Moldova, în cadrul transformărilor sistemice,
situaţia social-economică s-a agravat şi a fost pusă în pericol
securitatea naţională.
Alternativa de dezvoltare (anticriză – reformare) a
Republicii Moldova trebuie să se bazeze pe ideologia umană a
transformării cu participarea maximală a potenţialului uman:
interese şi capacităţi, factorii de dezvoltare moral-etici şi
naţional-culturali.
Îmbunătăţirea indicatorilor dezvoltării umane, depăşirea
decalajului dintre standardele mondiale şi cele naţionale trebuie
studiate ca obiective social-economice ale reformării.
Este necesară reorientarea urgentă a cursului reformelor:
de la liberalizarea economică şi stabilizarea situaţiei
financiare la renaşterea economiei naţionale. Modernizarea
economiei naţionale este posibilă doar prin susţinerea reală de
către stat a ramurilor cu avantaje comparative şi potenţial
competitiv.
În calitate de "repere" ale dezvoltării, cu evidenţa
specificului şi priorităţilor economiei moldoveneşti, este
oportun de a alege:
• modificarea dezvoltării tradiţionale pentru CAI al
Moldovei, prioritate urmând să aibă produse ecologice,
create pe baza tehnologiilor moderne;
• dezvoltarea "complexului economic", legat de prestarea
serviciilor de transport, graţie aşezării favorabile a
Republicii Moldova;
• intensificarea dezvoltării producţiei intelectuale,
ştiinţifice, reieşind din nivelul înalt al potenţialului
uman;
• dezvoltarea prioritară a industriei construcţiilor pe baza
materialelor de construcţie existente în regiune şi a
forţei de muncă ieftine;
• dat fiind economia "mică" a Republicii Moldova, e
necesară stimularea proceselor integraţioniste (iniţial la

172
 nivelul CSI şi UE), activizarea tranziţiei spre modelul
de „reproducere” a relaţiilor externe.
Aceste direcţii de dezvoltare a economiei moldoveneşti, ce
contribuie la mobilizarea resurselor interne şi la sporirea
posibilităţilor de export, reprezintă perspectivele de creştere
economică şi de asigurare a securităţii naţionale.
Renaşterea naţională, conform experienţei civilizaţiei, se
bazează pe particularităţile socio-culturale şi principiile moral-
etice ale poporului. În epoca contemporană, în condiţiile
concurenţei mondiale acerbe, intensificării tendinţelor
informatizării şi socializării economiei, o importanţă deosebită
o au valorile comunitare şi prioritatea intereselor naţionale.
Odată cu tranziţia la o nouă etapă a dezvoltării civilizaţiei,
multe valori tradiţionale ale poporului moldovenesc (prioritatea
valorilor spirituale, atitudinea precaută faţă de natură,
autoritatea culturii şi cunoştinţelor, conlucrarea şi solidaritatea)
vor fi solicitate la cel mai înalt nivel.

173
 Bibliografie selectivă
1. Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică,
Bucureşti, 2000.
2. Moldovan D., Economia politică, Chişinău, 2001.
3. Moldovan D., Doctrinele economice, Chişinău, ARC,
2003.
4. Dobrotă N., Economie politică, Bucureşti, 1997.
5. Hardwick Ph., Langmead J., Khan B. Introducere în
economia politică modernă. – Bucureşti, ed. Polirom,
2002.
6. Hutira E., Dinga E. Teorie economică generală. –
Bucureşti: ed. Hyperion, 1994.
7. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie
politică, Bucureşti, 1998.
8. Iordache Stelian, Lazăr Costinel. Curs de economie
politică. Bucureşti, 1999.
9. Şişcan N., Economie politică contemporană, Chişinău,
2001.
10. Umaneţ V., Economie politică, Chişinău, 2001.
11. Chircă S., Mecanisme economice, Bucureşti, 1999.
12. Făuraş E., Mediul instituţional: formare, funcţionare,
transformare, Chişinău, 2001.
13. Сорочан О. Социально-экономические трансформации:
специфика постсоциализма, Кишинев, 2002.
14. Chişlari E., Antreprenoriatul. Diversitatea modelelor şi
mecanismelor de realizare. Chişinău, 2005.
15. Pohoaţă Ion, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.138.
16. Курс экономической теории. Ред. Сидорович А.В.,
Москва, 1997.
17. Экономическая теория (политэкономия). Ред.
Ведяпина О., Москва, 1999.
18. Экономическая теория. Ред. Камаев О. Д., Москва,
1998.

174
19. Блауг М., Методология экономической науки, или как
экономисты объясняют. Пер. с англ. – М.: НП,
Журнал "Вопросы экономики", 2004.
20. Леонтьев В. Экономическое эссе. Теории,
исследования, факты и политика: Пер. с англ. – М.:
Политиздат, 1990.
21. Макконнелл К., Брю С. Экономикс: Пер. с англ. – М.:
Инфра-М, 1999.
22. Самуэльсон П., Нордхаус В. Экономика: Пер. с англ.,
16-е изд. – М.: Вильямс, 2000.
23. Хейне П. Экономический образ мышления: Пер. с
англ. – М.: Новости, 1991.
24. Автономов В.А. Введение в экономику. – М.: Вита-
Пресс, 1998.
25. Бичик С.В. Основы экономической теории. – Минск.
Выcшaя школа, 2004.
26. Курс экономической теории. – М.: МГУ им. М.В.
Ломоносова, Изд-во "Дис", 1997.
27. Курс экономической теории / Под ред. Чепурина
М.Н., Киселевой Е.А. – Киров: "АСА", 2003.
28. Липсиц И.В. Экономика. – М.: Вита-Пресс, 2002.
29. Экономика / Под ред. А.С. Булатова. – М.:
Экономистъ, 2004.
30. Экономическая история / Под ред. В.Д. Камаева, Е.Н.
Лобачевой. – М.: Юрайт-Издат, 2005.
31. Экономическая теория / Под ред. А.Г. Грязновой,
Т.В. Чечелевой. – М.: "Экзамен", 2004.
32. Куликов Л.М. Основы экономической теории. –
М.,2004.

175
Corector – Valentina Solovei
Rectificare computerizată – Tatiana Boico
Procesare computerizată – Feofan Belicov

Semnat pentru tipar 14.10.05

Format 60 × 84 1/16. Rotaprint. Coli editoriale 8,3
Coli de tipar 11,2. Comanda . Tirajul 300 ex.

Tipografia Departamentului Editorial-Poligrafic al ASEM

Chişinău – 2005, str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni 59,
tel. 22-27-68

176