Să numărăm

Obișnuiam să fiu în al 9-lea cer

Când mă trezeam în fiecare dimineață;

Mai erau 8 zile până să-ți spun tot, sincer,

Nu mă mai grăbeam, că iarăși urma s-alunec pe aceeași gheață.

7 secunde dureroase ne-am privit,

Până să-mi dau seama că nu-mi mai pot șterge gândurile;

Timp de 6 ore te-ai îmbolnăvit;

Sunt prea plăpânde ca să ți le citesc, versurile.

”Hai să stăm pe iarbă” sunt 5 cuvinte pe care nu mi le-ai mai spus

De când stau ofilită și întristată;

Până în 4 mai să-mi revin, mi-am impus,

Poate n-o să mai trăiesc în această umbră constantă.

Trebuia să ne vedem la 3 și un sfert,

Ca să privim cerul împreună, ca de obicei;

Însă noi 2 pe iarbă n-am mai stat, deci nu avea sens să mă mai cert

Singură, așa că îi puneam capăt joacei.

Găsit după ce a rămas doar 1,

Și înainte să-nvățăm cum să numărăm

Descrescător, că oricum nu avansam deloc, răsaritul

Nu l-am mai privit, de când n-am mai putut să ne acceptăm.

Cum știi dacă ești rănit?

Când deschizi ochii, te doare

Pe dinăuntru, nici tu nu știi unde;

Aștepți doar să vină ziua următoare,

Chiar dacă astăzi încă n-a început, tu încerci a te ascunde.

Pașii îți sunt mai greoi și vrei să stai în casă,

Pentru că afară, în ploaie, te fluturi precum un fir sensibil,

Care tocmai a aflat ce înseamnă să fii supărat, să existe ceva care te apasă

Atât de tare, încât nu-ți mai auzi gândurile și totul devine imposibil.

Orele trec repede și tu stai degeaba,

Vrei să te culci și să uiți că trebuie să faci același lucru și mâine;

Încă nu ai înțeles cum merge treaba;

Nu știu dacă o să mai reziști până răspoimâine.

 Unde?

”De aici pe unde mergem?”,

Te-am întrebat într-o dimineață, după ce la destinație am ajuns.

”Înapoi oricum nu ne putem întoarce”, că urmele ne-au fost șterse;

Unde trebuia s-ajungem ca să ne fie de ajuns?

Poate nu trebuia să venim împreună,

Că oricum nu știam ce urma să facem;

Vântul, drumul ni-l îngreuna,

Însă, că eram bine, am decis să ne prefacem.

Slăbiciunea m-a doborât, când tu te gândeai

Dacă mai are sens călătoria,

Dar un răspuns la întrebare, nu-mi dădeai

Și singur ți-ai îndeplinit datoria.

Doar nasturii

Ața din nasturii mei uzați s-a rupt,

Dinăuntru, sentimentele lent mi-au curs

Pe drumul înzăpezit și abrupt,

Pe care degeaba l-am parcurs.

Nasturii care îmi legau urechile de cap

S-au rupt, iar acum nimic urât nu mai aud;

Și ceilalți nasturi s-au rupt, în ochi nu-mi mai încap;

Doar lucruri triste văd prin ochiul meu ud.

Nasturii care odată mă țineau împreună

Uzați, ei acum s-au stricat și m-au lăsat;

Nasturii mă țineau vie într-o minciună,

Credeam că eu... doar am visat.

Acum că toți nasturii mi-au picat

Și interiorul meu de pereții corpului s-a prelins,

Iar eu deodată m-am despicat;

Inima îmi devenise împietrită și sufletul nins.