Istoria Romanilor I PDF

“Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cerce-
tăm şi să întrebăm şi pe această naţie română, atât doritoare astăzi de viată, ce

a făcut? Ce lupte a purtat pentru realizarea legii lui Dumnezeu, atât în sânul
său, cât şi în omenire? Istoria, lumea are drept a-i cere această seamă: căci nu
trebuie a uita că, cu toata sfinţenia dreptului său, astăzi nu e destul ca o naţie
să-şi aibă un loc pe carta lumei, sau să-şi reclameze acest loc şi libertatea sa în
numele suvenirelor istorice; ca dreptul său să ajungă a fi respectat şi recunoscut
de celelalte naţii, trebuie încă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus şi poate
aduce lumei, trebuie să arate formula înţelegătoare şi soţială ce ea
reprezentează în marea carte a înţelegerii şi a istoriei omenirei.”
(Nicolae Bălcescu – Romanii supt Mihai – Voievod Viteazul)
ENCICLOPEDIA – Istoria Românilor – vol. I
I. INTRODUCERE ÎN PREISTORIE
I.1.Introducere
Preistoria reprezintă prima epocă din istoria societăţii omeneşti. Ea se

mai numeşte şi epoca străveche.
Ea a durat de o mie de ori mai mult decât celelalte epoci istorice luate la
un loc. În viziunea evoluţionistă, preistoria se consideră a fi început cu proce-
sul de antropogeneză (transformarea unor specii de maimuţe antropoide în
oameni) şi a durat până la apariţia scrisului sau a primelor state. Alte teorii
despre originile omului pun în lumină repere temporale diferite; antropologia
reprezintă astăzi o variantă ne-unanim acceptată de lumea ştiinţei, dar de de-
parte teoria cel mai bine documentată arheologic. Procesul de antropogeneză
se explică că urmare a schimbărilor de climă şi a florei Pământului.
Cele mai vechi urme au fost descoperite pe teritoriul Africii în urmă cu
peste 25 de milioane de ani în zona Riftului1.
Unelte, arme şi ocupaţii
După natura uneltelor (materialul) din care omul şi-a confecţionat unel-
tele şi armele, preistoria se împarte în: Epoca pietrei şi Epoca metalelor (Epoca
bronzului, Epoca fierului).
I.2.Delimitarea erelor preistorice
Epoca pietrei
Ţinând cont de tehnicile de prelucrare a pietrei (tehnica cioplirii, tehnica
şlefuirii, tehnica tăierii, tehnica de găurire sau perforare), epoca pietrei se îm-
parte în:
Paleolitic
palaios = vechi
lithos = piatră
Mezolitic
mezos = mijloc
lithos = piatră
Neolitic
neos = nou
lithos = piatră
Paleoliticul
Paleoliticul a fost împărţit de arheologi în:
 Paleoliticul inferior
 Paleoliticul mijlociu
 Paleoliticul superior
Antropogeneza evoluţionistă stabileşte paleoliticul ca momentul care face
trecerea de la prehominizi la euhominizi (eu - particulă pentru „bine”, „adevă-
rat”), aşadar la strămoşii propriu-zişi ai omului, diferiţi doar prin gradul de
dezvoltare a encefalului şi prin câteva particularităţi ale înfăţişării.
1
Rift = (Geol.) Şir de rupturi ale scoarţei terestre suboceanice. Aici este vorba despre zona de est a Africii, denumi-
tă şi Marele Rift.
2
Omul din paleolitic locuia în grote sau în peşteri. Se hrănea cu fructe, cu

rădăcini, cu peşte sau cu animale pe care le vâna prin hăituire. Ocupaţiile lui
erau vânatul, pescuitul şi culesul. Oamenii erau organizaţi în cete şi hoarde.
Ginta s-a format prin uniunea a două sau mai multe cete. Primul tip de gintă
este ginta matriliniară (maternă).
În paleoliticul omul descoperă şi produce focul prin lovirea a două pie-
tre sau prin frecarea a două crengi; descoperă plasa de pescuit; realizează pic-
turile rupestre. Au fost găsite picturi rupestre la: Tasili - Africa, Altamira -
Spania, Lascaux - Franţa, Cuciulat în judeţul Sălaj, România.
Mezoliticul
În mezolitic, uneltele sunt de mici dimensiuni, motiv pentru care se mai
numesc şi microlite. Ele erau confecţionate din silex, cuarţ şi din os corn. În
unele zone a apărut tehnica perforării. Tot în mezolitic omul a descoperit arcul
şi săgeata, barca scobită în trunchiul unui copac; domesticeşte primele anima-
le (câinele, porcul şi calul). În această perioadă omul locuia atât în peşteri, cât
şi sub cerul liber.
Neoliticul
În urmă cu peste 7000 de ani uneltele au fost şlefuite şi perforate. În
urma unor tehnici, oamenii şi-au confecţionat: topoare cu coadă, ciocane şi
râşniţe.
Apar noi ocupaţii, precum olăritul, torsul, ţesutul şi împletitul. Oamenii
domesticesc şi alte animale. Tot în neolitic se începe cultivarea pământului sau
agricultura. Modul de viaţă nomad este înlocuit de cel sedentar, prin inventa-
rea unor tipuri de locuinţe mai rezistente şi prin amplasarea lor în grupuri, vii-
toarele sate. Ele vor sta la baza vechilor oraşe.
Epoca metalelor
În mileniul doi î.Hr., omul a descoperit metalele: arama, aurul, argintul.
Primele utilizări ale metalelor sunt datate încă din epoca pietrei, dar noua teh-
nologie nu a avut căutare într-o primă etapă. Abia din perioada când majorita-
tea uneltelor de piatră au fost înlocuite cu altele din metale (neferoase, în acest
stadiu), putem vorbi de prima epocă a metalelor.
Epoca bronzului
Prin combinarea aramei sau a cuprului cu staniu (cositor) a fost obţinut
primul aliaj, numit bronz. Din acest aliaj oamenii şi-au confecţionat topoare,
săbii şi alte unelte mult mai practice decât uneltele de până atunci.
Epoca fierului
Epoca fierului a reprezentat cea de-a doua epocă a metalelor. Ea a apă-
rut în urmă cu două mii de ani, când omul a descoperit fierul. Din acest metal,
omul a confecţionat noi arme şi unelte, între care pluguri, ciocane, cleşti, cuţi-
te, fierăstraie.
I.3.Organizarea socială şi viaţa spirituală
Forme de organizare socială

În preistorie au apărut primele forme de organizare socială. La început,
oamenii au trăit la fel că animalele, în grupuri formate pe baza legăturilor din-
tre părinţi şi urmaşi, care funcţionau pe temeiul unor nevoi fundamentale:
hrană, apă, apărarea de pericole.
3
Apropierea de situaţii mai complexe între membrii aceluiaşi grup, dar şi

între grupuri diferite, s-a produs după ce oamenii şi-au perfecţionat uneltele,
organizându-se în grupuri de interese. Prin urmare, au apărut: familia, ginta,
tribul, uniunea de triburi.
Relaţiile sociale
La început, în lipsa unor criterii, proprietatea asupra bunurilor aparţi-
nea, în egală măsură, tuturor membrilor. Totuşi, diferenţele se făceau adeseori
pe cale conflictuală, până la instituirea primelor norme de respectat în fiecare
grup. Între activităţile desfăşurate în comun se numără vânătoarea, culesul,
dar şi cele privitoare la viaţa spirituală.
Mai târziu, a apărut proprietatea privată asupra uneltelor, armelor.
Relaţiile dintre diferite grupuri erau caracterizate prin: schimburi eco-
nomice şi culturale sau prin războaie, organizate pentru a pune stăpânire pe
bunurile altor comunităţi.
Viaţa spirituală
Omul preistoric a încercat să reziste lumii ostile prin diferite mijloace.
Forţele potrivnice au fost ademenite, îmblânzite sau adorate.
Animalele care îi asigurau hrana erau omorâte simbolic prin practici
magice (sacrificiile) sau erau glorificate pentru forţa lor. Aceste animale erau
pictate pe pereţii peşterilor. Astfel au apărut şi practicile religioase (rituri).
Credinţele religioase erau de două feluri:
1. animiste (fiecare lucru are un suflet)
2. antropomorfe (fiecare divinitate era asemănătoare omului)
În practicile religioase se înscriu şi diversele culte:
 Invocarea magică a forţelor supranaturale
 Cultul vânătorii
 Cultul fertilităţii (reprezentative în acest sens sunt statuetele
antropomorfe denumite de arheologi, în mod convenţional, Venus -
de ex. Venus din Willendorf2)
 Cultul soarelui
 Cultul morţilor
Practica acestor culte implică ceremoniale sacre care se desfăşoară în
spaţii speciale (sanctuare) sau în construcţii care au o destinaţie sacră. Astfel
de construcţii, dolene, menhiri, întâlnim la: Cernac (Franţa), Stonehenge (An-
glia) etc.
Populaţii primitive contemporane
În anumite zone (regiuni izolate) de pe glob: Brazilia, Africa Centrală,
Indonezia, Noua Zeelandă şi în alte zone locuiesc populaţii care încă şi în alte
zone locuiesc populaţii care încă trăiesc că omul preistoric. Ei folosesc unelte
din piatră cioplită şi nu cunosc agricultura şi meşteşugurile.
2
Venus din Willendorf este o statuetă din calcar datând din paleoliticul Superior, descoperită în 1908 în urma să-
păturilor efectuate în situl de la Willendorf (Austria).În prezent se găseşte în Muzeul de Istorie Naturală din Viena.
4
II. CIVILIZAŢIA PREISTORICĂ

PE TERITORIUL ROMÂNIEI
Civilizaţia preistorică de pe teritoriul ţării noastre constituie o parte im-

portantă a civilizaţiei preistorice europene. Ea s-a dezvoltat cu o sută de mii de
ani în urmă. De la această civilizaţie ne-au rămas minunate vase de ceramică
sau statuete care au fost descoperite la Cernavodă (jud. Constanţa), în Dobro-
gea şi aparţin culturii Hamangia, cum ar fi „Gânditorul” şi soţia acestuia.
Se cunoaşte încă de la finele secolului XIX o altă cultură materială sem-
nificativă, Cucuteni3, unică în Europa, foarte vastă. Cucuteni corespunde ene-
oliticului (neolitic dezvoltat) şi este remarcată mai ales prin ceramica pe care a
produs-o, cu motive geometrice neobişnuite.
II.1.PALEOLITICUL
Prima epocă din istoria omenirii, cunoscută sub denumirea de epoca pi-
etrei cioplite sau paleolitic: palaios = vechi şi lithos = piatră (cuvinte greceşti),
cuprinde cea mai lungă perioadă de timp (aproximativ între 1.000.000 şi
10.000/8000 î.Hr.). Geologic, corespunde pleistocenului sau epocii glaciaţiuni-
lor din perioada cuaternară, când în structura geo-morfologică a pământului
au loc schimbări importante, valabile şi pentru lumea vegetală şi animală.
Paleoliticul a fost împărţit în trei etape distincte: inferior, mijlociu şi su-
perior. Prima etapa este şi cea mai lunga, ea fiind contemporana cu glaciaţiu-
nile Biber, Donau, Günz, Mindel şi Riss4.
II.1.1.Paleoliticul inferior (1.800.000/1.200.000-120.000)
Ce se întâmpla însă în Europa? Deşi există unelte comparabile cu cele

descoperite în Africa, nu se găsesc resturi osoase. Homo habilis5 apare aici mai
târziu decât în Africa, pe la 1.700.000-1.500.000. Se crede că originea lui este
de căutat în Africa. Cele mai vechi fosile umane au fost descoperite în Spania,
Franţa şi Italia. O mare parte a continentului european, zona centrală şi esti-
că, este încă acoperită de gheţari şi este nepopulată deocamdată.
S-au descoperit doar foarte puţine urme fosile în Ungaria, Cehia şi Slo-
vacia. Această zonă este mai bine populată doar începând cu paleoliticul mijlo-
ciu. Pentru începuturile paleoliticului în Europa se vehiculează cifre optimiste
care-l plasează începând cu 1.800.000.
În general, paleoliticul din România a fost aliniat la cel european, mai
ales francez, aşa se face că nomenclatura culturilor a fost preluată cvasi-total.
Că dată de început a epocii , noul tratat de Istoria românilor alege 1.400.000.
3
După numele localităţii Cucuteni din jud. Iaşi.
4
Glaciaţie, (Geol.) Proces de intensă dezvoltare a gheţarilor pe regiuni întinse ale Pământului, care a avut loc din
precambrian până în cuaternar; perioada glaciară. Denumirile se referă la localităţi din Elveţia unde s-au pus în evi-
denţă pentru prima dată urmările acestor perioade.
5
Homo habilis, "omul îndemânatic", a fost numit astfel datorită uneltelor descoperite împreună cu el. A existat
între acum 2,4 şi 1,5 milioane de ani.
5
Cercetarea paleoliticului din România, din păcate, nu a ajuns la per-

formanţele înregistrate în Occident. Au fost studiate tipologic uneltele şi tehni-
cile de debitaj6, dar sunt puţine studiile care au drept obiect înţelegerea com-
portamentului uman. Tratatul de istorie nou apărut nu aduce noutăţi mari, iar
epoca în general este mai schematic tratată decât în vechiul tratat, cel apărut
în 1960.
În România există o descoperire considerată de unii cercetători că fiind
cea mai timpurie, dar care a deschis o serie de discuţii în contradictoriu. Des-
coperirea a fost făcută la Bugiuleşti, pe valea Olteţului (azi Tetoiu - jud. Vâl-
cea). S-au descoperit resturi osteologice provenite de la peste 20 de specii de
animale, atât ierbivore, cât şi carnivore. Oasele nu s-au găsit în conexiune
anatomică, deci nu este vorba de animale sucombate şi rămase pe loc. Mai
mult, ele erau zdrobite, drept pentru care C-tin şi Dardu Nicolaescu Plopşor7 s-
au grăbit să le denumească măciuci, străpungătoare, racloare, deci unelte, pi-
ese care poartă intervenţia umană. Unele oase ar fi fost zdrobite doar pentru a
se extrage din ele măduva. Speciile respective, printre care se numără
cai, maimuţe (primate cercopitece), cervide, girafă, rinocer, antilopă, urs, linx
caracterizează o etapă foarte timpurie în Franţa, villafranchianul8, databilă în
jur de 1.800.000-1400.000 (datare pe baza de paleomagnetism), drept pentru
care s-a admis un început al paleoliticului foarte timpuriu. Argumentaţia se
bazează pe descoperirea unor hominizi (Homo erectus9 sau Homo habilis) în
spaţii apropiate României, cum ar fi în Georgia (databil la 1.700.000) sau în
Ungaria, la Verteszölös. Alte exemplare se cunosc de la Terra Amata din Franţa
şi Torre în Pietro din Italia. Descoperirea este mai mult decât discutabilă şi nu
constituie nici pe departe un argument solid pentru o datare timpurie a paleo-
liticului în România. Problema nu este că la 1.400.000 nu este atestat la noi
nici un hominid, ci că oasele nu sunt asociate cu unelte din piatră cioplită de
tipul celor care caracterizează etapa veche a paleoliticului în alte spaţii. Este,
drept urmare, mult mai probabil că aceste oase să fi fost sparte de carnasiere,
aşa cum cred o parte dintre specialiştii epocii.
Cele mai vechi unelte din piatră cunoscute până în prezent provin din
zona cuprinsă între Olt şi Argeş. Cea mai cunoscută staţiune este cea de
pe Valea Dârjovului (localitate cu acelaşi nume din jud. Olt), un afluent al Ol-
tului. Aici, începând cu 1954, au fost descoperite în jur de 200 de unelte
din silex şi cuarţit, unele unifaciale, altele bifaciale, care par a fi foarte timpu-
rii, încadrabile în ceea ce se numeşte cultura de prund, cea mai veche cultură
paleolitică. Tot de aici provin, însă, şi piese care sunt încadrabile în paleoliticul
mijlociu.
6
Reprezintă ansamblul de procedee tehnice aplicate pe un bloc de materie dură animală, având drept scop extracţia
unei eboşe a obiectului dorit sau a unui fragment cu dimensiunea dorită. Debitajul poate fi longitudinal sau trans-
versal (aplicat pe oase lungi şi corpuri costale), sau numai transversal (aplicat pe coaste, corn de cerb, scoici).
7
Constantin S. Nicolaescu-Plopşor (n. 20 aprilie 1900, Plopşor, Dolj - d. 30 mai 1968, Bucureşti) a fost un
arheolog, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, geograf, membru corespondent al Academiei Române. Dr. Dardu
Nicolaescu-Plopşor – antropolog român, fiul lui C-tin Nicolaescu-Plopşor.
8
Villafranchianul – diviziune stratigrafică acoperind sfârşitul Terţiarului (Pliocenul final) şi începutul Cuaterna-
rului (Pleistocenul iniţial). S-a consumat între 5,2- 1 milion de ani în urmă. Denumirea sa a fost dată în urma desco-
peririi unor terenuri fosiliere datând din această perioadă, în Villafranca d’Asti (Italia). Villafranchianul este carac-
terizat de începutul unor oscilaţii climatice care vor conduce la glaciaţiunile tipice Cuaternarului.
9
Homo erectus ("omul ridicat") este specie umanoidă preistorică, posibil precursor al oamenilor moderni.
6
Cultura de prund sau a galetelor prelucrate se datează, în mare, în para-

lel cu glaciaţiunea Günz, deci în intervalul 1.200.000-700.000 (galetul este un
fragment de rocă rotunjit şi şlefuit datorită rulării lui de către apele râuri-
lor). Din păcate, uneltele de pe Valea Dârjovului nu provin dintr-un strat de
cultură, ci au fost adunate din aluviuni, deci sunt în poziţie secundară sau
remaniate. Ele nu sunt asociate cu resturi de faună care ar putea indica o da-
tare corectă. Tipologic, aceste unelte par a aparţine culturii de prund, adică
sunt realizate prin percuţie directă, care are drept urmare desprinderea unor
aşchii de pe nucleu. Unealta propriu-zisă este cea ce rămâne din nucleu.
Cultura de prund este urmată, în Europa, de abbevillian, acheulean şi
clactonian10.
A doua jumătate a paleoliticului inferior din România prezintă analogii
de dezvoltare, în mare vorbind, cu restul Europei care se caracterizează prin
apariţia uneltelor bifaciale care sunt folosite în paralel cu cele unifaciale. Des-
coperirile toate se masează în sudul României pe Valea Dârjovului, Oltului şi
Valea Oboga (jud. Olt). Cea mai importantă descoperire a fost făcută în Peşte-
ra Liliecilor de la Gura Dobrogei (jud. Constanţa), unde uneltele se aflau în
situ, în asociere cu resturi de faună. După o perioadă care s-ar putea caracte-
riza prin conservatorism şi stagnare, spre sfârşitul paleoliticului inferior se
constată diversificarea, standardizarea şi specializarea uneltelor, că şi apariţia
unor noi tehnici de cioplire: bloc contra bloc (sau pe nicovală) şi tehnica
Levallois11. Ultima dintre tehnici este considerată a reprezenta chiar o revolu-
ţie în materie de prelucrare a pietrei. Ea consta în prelucrarea nucleului înain-
te de a se trece la desprinderea de aşchii, prelucrarea nucleului ţinând seama
de forma dorită pentru aşchie. Avem deci de-a face cu o pre-concepere a
formei uneltei. În fapt pre-conceperea formei nu este o revoluţie căci şi
anterior nucleul de silex expus prelucrării era ales în funcţie de unealta dorită.
Elementul de noutate este doar prelucrarea prealabilă a nucleului. Important
este şi faptul că, dacă iniţial s-au folosit o serie de roci că materii prime, cum
ar fi galetele, tuful vulcanic, jaspul, cuarţitul, silexul, începe o selecţie
riguroasă a rocilor, fiind preferate acelea care clivează uşor şi care au un clivaj
controlat, silexul în special, care prezenta şi avantajul că are o duritate destul
de mare.
Drept urmare, în vecinătatea depozitelor de roci apar ateliere sau aşezări
sezoniere de unde se colectează şi unde se prelucrează materia primă. Uneori
aceste ateliere se află la destul de mare distanţă de aşezarea de origine, deci
trebuie remarcat efortul depus de omul paleolitic pentru depistarea depozitelor
de roci şi procurarea materiei prime. Sunt cazuri, în Franţa de exemplu, când
atelierul se găsea la 80 de km distanţă de aşezare.
Descoperirile târzii din România au fost încadrate în cultura numită
pre-musteriană 12 . Premusterianul este atestat la Ripiceni-Izvor şi Mitoc pe
Prut (ambele în jud. Botoşani). Mulţimea descoperirilor de pe Prut este uşor
explicabilă: aici omul paleolitic avea la dispoziţie o mare cantitate de materie
primă, de bună calitate, silexul de Prut.
10
Abbevillian, Acheulean şi Clactonian – culturi ale Paleoliticului Inferior, denumite astfel după unele localităţi
din Franţa şi Marea Britanie, unde au fost descoperite vestigiile respective.
11
Tehnica Levallois – metodă de cioplire a pietrei folosită în Paleoliticul mijlociu. Denumită astfel după numele
comunei franceze Levallois-Perret (Hauts-de-Seine), unde au fost descoperite primele obiecte prelucrate în acest
mod.
12
Premusterian – industrie litică de dinaintea Musterianului, caracteristică sfârşitului Paleoliticului Inferior.
7
Omul în paleoliticul inferior

Pentru paleoliticul inferior, oamenii sunt atestaţi prin descoperiri osteo-
logice. Astfel acum vom întâlni Australopithecul 13 şi Homo Habilis în Afri-
ca, Pithecantropul („Homo erectus”) în Asia şi Homo Habilis în Europa.
Homo habilis cunoaşte focul de pe la 600.000-400.000, dar nu ştie să-l
producă, drept pentru care îl ia direct din natură. Faptul este dovedit de des-
coperirea unor vetre de foc la Chou Kou Tian (China). Formele de organizare
socială sunt mai mult bănuite decât cunoscute. Omul trăieşte în grupuri nu
foarte mari pentru care s-a folosit iniţial termenul de hoardă sau turmă, ulte-
rior cel de ceată. El este incapabil să trăiască solitar, datorită faptului că
mediul natural îi este destul de ostil (animale periculoase), iar el cunoaşte
tehnici de vânătoare destul de rudimentare, care-i pun viaţa în pericol.
Vânătoarea este o activitate colectivă bazată mult pe hăituirea animalelor,
foarte probabil cu foc, împingerea vânatului spre prăpastii sau locuri
mlăştinoase. Este posibil să se fi folosit şi capcanele. Adesea erau alese că
victime animalele bătrâne, rănite sau puii, care erau mai uşor de capturat. Se
evita contactul direct cu animalul de mari dimensiuni. El este atacat doar
după ce a devenit inofensiv. În timp ce în vestul Europei se prefera dintre
animale renul, în estul Europei şi la noi se vânează, mai ales, mamutul şi
ursul de peşteră. În căutarea vânatului, aveau loc pendulări sezoniere dictate
de migraţia
Activităţile
vânatului.
umane cele mai importante sunt vânătoarea, culesul şi pre-
lucrarea pietrei. Vânătoarea este apanajul bărbaţilor, iar culesul fructelor,
seminţelor şi tuberculilor al femeilor, deci funcţionează diviziunea pe sexe a
muncii. Este greu de ştiut care este raportul exact între vânătoare şi cules.
Ponderea celor două activităţi este variabilă de la o zonă la alta. Este foarte
probabil că, în timpul perioadelor glaciare, culesul avea o pondere neglijabilă
în asigurarea subzistenţei. Şi la populaţiile primitive de azi, în zonele arctice,
vânătoarea asigură subzistenţa, în timp ce populaţiile din zonele cu clima cal-
dă au un regim alimentar în care predomină sau au o pondere mare vegetalele.
Animalele vânate erau consumate integral, fără a se face rezerve.
Economia este considerată a fi de tip prădalnic (sau ocupativ). Timpul
afectat muncii pare a fi destul de redus, doar de 2-4 ore zilnic, exact atât cât
era necesar pentru asigurarea hranei. Funcţionează deci legea efortului minim.
Natura pare a fi fost destul de darnică, motiv pentru care paleoliticul este ade-
sea considerat a fi un paradis terestru. Probabil că o mare parte din timpul li-
ber era afectat unor activităţi de cult. Pentru compensarea insuccesului la vâ-
nătoare se pescuia sau se adunau scoici, dar ele asigurau în foarte mică mă-
sură subzistenţa. Că activităţi adiacente, trebuie enumerate culegerea roci-
lor de pe terase sau din albiile râurilor, depistarea unor substanţe colorate,
ocru spre exemplu, folosit în activităţi magico-religioase, prelucrarea pieilor
sugerată de existenţa unor unelte specializate: racloare şi răzuitoare, confecţi-
onarea îmbrăcămintei şi încălţămintei. Densitatea de locuire este mică, că ur-
mare comunităţile au acces liber la resursele naturale diverse: vânat, roci, ră-
dăcini.
Omul este foarte mobil în spaţiu datorită faptului că economia de tip
prădalnic duce la epuizarea potenţialului cinegetic al zonei. Însăşi clima, ano-
timpurile, pot provoca deplasări dintr-o zonă într-alta. Nu se deplasează pe
13
Australopitecul – hominid dispărut, care a trăit cu circa 4,4-1 milion de ani în urmă.
8
spaţii foarte largi, ci, în general, pe raze ce nu depăşesc 20-30 km, rar 80 km.
Ei revin ciclic în locurile ce le sunt prielnice. Locuiesc atât în aer liber, cât şi în
peşteri. S-a făcut adesea presupunerea că peşterile au fost accesibile
doar după cunoaşterea focului care permitea luminatul cavernelor şi alunga-
rea animalelor care sălăşuiau în interior. De fapt, oamenii n-au locuit nicioda-
tă adânc în interiorul peşterilor, ci în gura lor, preferându-le pe acelea cu gura
expusă spre soare.
Interiorul peşterilor a fost utilizat mai ales pentru activităţi rituale sau
pentru înmormântări. Unele aşezări sunt cât de cât stabile, altele sunt sezoni-
ere, fie că sunt de vânătoare, fie de exploatare şi prelucrare a pietrei. Se ale-
geau pentru aşezări cursurile de apa (pentru aprovizionarea cu apa potabilă) şi
terenurile nisipoase care absorbeau uşor apa pluvială.
În cadrul aşezării un loc important îl deţine vatra care este fie simplă,
uşor adâncită în sol, fie înconjurată de pietre. În imediata ei apropiere se afla
un spaţiu rezervat activităţilor domestice şi depozitării
uneltelor, iar separat un spaţiu de dormit. Domeniul relaţiilor sociale este pu-
ţin cunoscut şi mai mult intuit. Grupurile umane erau solidare căci tipul de
economie o cerea (periculozitatea vânătorii, imperfecţiunea uneltelor).
Funcţiona egalitarismul, iar membrii inactivi (copii, bătrânii, infirmii)
erau susţinuţi de grup. S-a bănuit o promiscuitate a relaţiilor sexuale.
Morgan14 credea că, iniţial, sexul a fost întâmplător, după care s-a trecut la
căsătoria pe grupe. Un pas înainte s-ar fi făcut când a apărut interdicţia relaţi-
ilor sexuale între părinţi şi copii şi între fraţi, în fine, mai târziu, s-ar fi ajuns
la familia pereche. Este la fel de probabil că în cadrul grupului să fi existat de-
ja familiile monogame. Orice discuţie pe aceasta temă este inutilă şi presupu-
nerile nu se bazează pe argumente solide.
Viaţa spirituală este aproape necunoscută. Sunt bănuite practici magi-
co-religioase, dar nu prea sunt documentate. Este atestat în unele zone cani-
balismul - la Chou Kou Tian -, dar nu se poate preciza dacă are scop alimentar
sau ritual. Ulterior pare a deveni o practică ritualică, legată de cultul strămoşi-
lor şi al craniului.
II.1.2.Paleoliticul mijlociu (120.000/100.000-35/30.000)
Este o epocă mult mai scurtă decât cea anterioară, care acoperă inter-
stadiul Riss-Würm şi o mare parte a glaciaţiunii Würm.
Principala cultură din spaţiul actual al României este musterianul15. În
România există mai multe faciesuri16 musteriene:
1.Un facies caracteristic Moldovei, reprezentat prin staţiunile de la Mitoc
- Valea Lupului şi Ripiceni-Izvor care are analogii cu musterianul cunoscut pe
Valea Nistrului. Aşezările au straturi groase de cultură (5 m la Ripiceni, 12 ni-
vele) fapt datorat bogăţiei de materii prime (roca în principal, mai precis silex
de Prut). Se cunosc complexe de locuire caracterizate prin adăposturi-
paravan în forma de arc, construite pentru protecţia împotriva vânturilor de
14
Lewis Morgan (1818-1881) – antropolog american, considerat fondator al acestei ştiinţe.
15
Musterianul – reprezintă principala manifestare culturală a Paleoliticului mijlociu în Europa (între 300.000 –
30.000 î.Hr.). Este în principal opera Omului de Neanderthal. Musterianul este marcat de generalizarea metodei de
debitaj Levallois.
16
Fácies, faciesuri, s.n. - Aspect al unei culturi arheologice în ce are ea mai caracteristic.– Din lat. facies, fr. faciès.
9
est-nord-est. Au avut circa 2 m în înălţime şi erau construite din oase

lungi, defense (fildeşi) de mamut şi crengi, sprijinite la bază de pietre. Ele erau
acoperite de piei de animale şi nu aveau acoperiş. În interiorul lor au fost des-
coperite vetre de foc. Paravane asemănătoare se cunosc şi la Chetrosu, în R.
Moldova. Uneltele sunt realizate din silex de Prut.
2.Un facies tipic zonei Carpatice, caracterizat prin locuirea peşterilor:
Nandru - Peştera Curată şi Peştera Spurcată (Jud. Hunedoara), Ohaba Ponor
- Peştera Bordu Mare (Jud. Hunedoara), Băile Herculane - Peştera Hoţilor (jud.
Mehedinţi), Boroşteni - Peştera Cioarei şi Baia de Fier - Peştera Muierii (ambe-
le în jud. Gorj). Peşterile au depuneri groase de 1,5-2 m, semn că au fost locui-
te foarte multă vreme, uneori cu întreruperi. Este posibil că locuirea frecventă
în peşteri să fie semnul unei răciri a climei. Se foloseşte pentru unelte mai
mult cuarţitul, o materie primă care este mai frecventă în zonă decât silexul.
3. Un facies tipic Dobrogei, reprezentat prin descoperirile de la Mamaia-
sat, Castelu, Nazarcea, Poarta Albă, Peştera, Ovidiu (toate în jud. Constanţa).
El prezintă asemănări cu faciesul musterian din Bulgaria.
Caracteristici ale paleoliticului mijlociu
Creatorul musterianului este Omul de Neanderthal17 , atestat şi la noi
prin descoperirea a trei falange de la un picior în Peştera Bordu Mare de la
Ohaba Ponor. Spre sfârşitul perioadei apare şi Homo Sapiens18 care vine de
undeva din Africa subsahariană. Cei doi au trăit o vreme în paralel (40.000-
33.000), fără a avea conflicte căci populaţia era scăzută numeric (după unele
estimări cam 10-12.000 de indivizi în întreaga Europă). Omul de Neanderthal
nu a progresat foarte mult din punct de vedere al uneltelor şi a fost mai static.
A dispărut în jur de 35.000-33.000 fără a avea urmaşi.
În această etapă sunt atestate primele unelte din os. Fiind mai uşor de
prelucrat, osul oferea o mai mare libertate de creaţie, drept urmare se diversi-
fică şi se specializează mult uneltele. Desigur că cele mai multe unelte sunt, în
continuare, din piatră. Tipice acestei epoci sunt vârfurile musteriene (care pot
fi folosite drept cuţite de mână, dar şi că vârfuri de lance), piesele denticulate
şi gratoarele19 de forma literei D. Tehnica de confecţionare cea mai răspândită
este Levallois. Apariţia unor unelte monofuncţionale sugerează că au loc feno-
mene de diviziune a muncii (altele decât diviziunea pe sexe).
Probabil că apar fenomene de calificare a unor indivizi pentru anumite
operaţii. Creşte randamentul la vânătoare prin folosirea lăncii şi suliţei, a
botaşului20 şi a curselor. În general se evită contactul direct cu vânatul. Se vâ-
nează mai ales ierbivore: mistreţ, mamut, cal, rinocer, cervide, mai rar ren sau
antilope. Există multe carnivore: urs, hiena, leu, pantera, dar nu par a fi vâna-
te. Excepţie fac doar urşii.
Se constată o specializare zonală: este vânat mamutul la Ripiceni, calul
la Ohaba Ponor şi ursul în Peştera Muierii de la Baia de Fier. Se crede că spe-
cializarea zonală este urmarea delimitării stricte a teritoriului locuit de grupu-
rile umane. Unii cercetători vorbesc chiar de apariţia triburilor la acest nivel.
17
Omul de Neanderthal a fost o specie sau subspecie a rasei umane (Homo neanderthalensis) ce a locuit în Europa
şi părţi ale Asiei de Vest aproximativ de acum 230.000 până acum 29.000 de ani.
18
Denumire generică pentru omul modern, urmaşul hominizilor.
19
Gratoar, gratoare (arheolog.) – unealtă preistorică din piatră tăiată obţinută prin netezirea unei lame pe un frag-
ment de piatră, detaşat în acest scop.
20
Gonaş, hăituitor
10
Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecinţa creşte-

rii demografice şi are drept urmare apariţia faciesurilor culturale mai sus
amintite, după o lungă perioadă de timp în care cultura materială a fost destul
de unitară.
Faciesurile culturale dovedesc că între grupele umane apar graniţe, iar
ideile circulă pe spaţii limitate. Este greu de spus dacă teritoriul era într-un fel
marcat sau cu ce era marcat. Cele mai probabile par a fi fost limitele naturale
(râuri, munţi, văi). Este clar că vânătoarea selectivă (a unui anumit animal) es-
te dictată de potenţialul faunistic al zonei, dar şi de tehnicile şi armele de care
dispune un anumit grup uman. În timp, apare un fel de dependenţă a grupuri-
lor de o anumită specie. Fenomenul de teritorializare duce şi la un grad mai
avansat de sedentarizare decât în epoca anterioară sau măcar de micşorare a
razei spaţiului în care grupurile umane pendulează. Un aport din ce în ce mai
mare în asigurarea subzistenţei încep a-l avea peştele şi scoicile. Culesul
seminţelor, fructelor şi rădăcinilor are, în continuare, un rol neglijabil. Acum
se ajunge la producerea artificială a focului prin frecare sau percuţie, că urma-
re sunt ocupate masiv şi zonele cu climă mai rece.
În unele zone ale lumii, cadavrele defuncţilor nu mai sunt abandonate,
apar primele morminte. În spaţiul nostru ele nu sunt încă atestate. Morţii sunt
acoperiţi cu pietre sau cu flori (Shanidar21). Este momentul în care omul con-
ştientizează moartea. Ca şi în epoca anterioară, există forme de canibalism, de
aceasta dată şi în Europa (Bavaria). Unii cercetători cred că ginta bazată pe le-
gături de rudenie constituie forma de agregare socială a acestei epoci.
În 2002, cel mai în vârstă om modern (Homo sapiens) rămas în Europa,
a fost descoperit în Peştera cu Oase, lângă Anina (jud. Caraş-Severin). Numit
Ion din Anina, rămăşiţele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximaţie
ca având 42.000 de ani.
II.1.3.Paleoliticul superior (35/30.000-15.000)
Această etapă corespunde cu o parte din glaciaţiunea Würm (etapa mij-

locie şi finală). În spaţiul actual al României evoluează doua culturi:
aurignacianul şi gravettianul oriental.
Aurignacianul (35/30.000-24/23.000)
Denumirea culturii vine de la Aurignac (peşteră din Franţa de sud). Cul-
tura nu începe în acelaşi timp peste tot. El exista în Moldova într-o vreme în
care în peşterile carpatice mai exista un musterian tardiv. Se dezvoltă pe fond
local, musterian. Cele mai importante staţiuni din aurignacianul timpuriu
sunt Mitoc-Malu Galben, Ripiceni-Izvor şi Ceahlău-Cetăţica I, toate din Moldo-
va. Piesele tipice sunt uneltele din aşchii: lame denticulate, racloare (răzuitoa-
re), burinul22.
Începând cu aurignacianul mijlociu creşte numărul siturilor: Dârtu (în
Munţii Ceahlău), Cremenea-Sita Buzăului (jud. Covasna, în Ţara Bârsei),
Ciumeşti şi Remetea în NV României.
În faza finală apar staţiuni şi în sudul ţării la Cernica, Lapoş (jud. Pra-
hova), Giurgiu-Malu Roşu, Vădastra (jud. Olt), Ciuperceni (jud. Teleorman).
Din Banat se cunosc staţiunile de la Cosava, Românesti şi Tincova (toate în
21
Peşteră în nordul Irakului actual.
22
Dăltiţă de silex folosită la prelucrarea osului şi lemnului.
11
jud. Caraş-Severin). În această din urmă zonă se simte o influenţă central-

europeană prin filiera austriacă (grupul Krems-Willendorf). Este vorba de unele
unelte tipice Europei Centrale cum sunt lamele Dufour şi vârfurile Krems şi
Font Yves. Aurignacianul se termină mai repede în Moldova, unde este urmat
de gravettianul oriental, dar durează mai mult în sudul ţării, unde nu exista
gravettian. În Europa, epoca se caracterizează mai ales prin dezvoltarea indus-
triei osului. La noi se cunosc mai ales vârfuri de suliţă din os.
Gravettianul (24/23.000-15.000)
Este bine atestat, mai ales în în Moldova la: 1. Mitoc-Malu Galben; 2.
Ceahlau-Dârţu; 3. Bistricioara-Lutărie (jud. Neamţ); 4. Cotu Miculinţi (jud.
Botoşani). În cea din urmă staţiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a
osului şi a coarnelor de cerb, folosite pentru producerea de harpoane şi de cio-
cane-târnăcop. Sunt tipice locuirile în aer liber, peşterile fiind doar accidental
locuite. Sunt atestate colibe prevăzute cu vetre de foc. Pentru prima dată se
constată un interes sporit pentru preocupări extraeconomice.
Apar primele obiecte de podoaba reprezentând arta preistorică. Cele mai
vechi amulete sunt cele de la Mitoc-Malu Galben (una din silex, alta din os). Se
cunosc pandantive din canini de lup şi vulpe şi incisivi de cerb. De la Lapoş se
cunoaşte o statuetă. Europa de vest se caracterizează printr-o explozie a artei
rupestre. De la noi se cunoaşte o singura peşteră cu pereţii pictaţi, Peştera de
la Cuciulat, de pe Valea Someşului, jud. Sălaj , unde, într-o sală (3,70 x
2,50), a fost descoperit un perete pictat pe care erau reprezentate un cal şi o
felină. Atribuirea culturală, deci şi datarea (în jur de 10.000) nu sunt foarte si-
gure pentru că nu s-a găsit şi o depunere arheologică. Apar îndoieli şi datori-
tă realismului reprezentărilor de la Cuciulat căci, în epocă, în vestul Euro-
pei, sunt tipice reprezentările foarte schematice.
În restul Europei, arta este deja bine reprezentată prin figurinele de fil-
deş de la Vogelherd-Germania (cal) şi Geißsen Klösterle (elefant, om).
Gravettianul din Moldova prezintă asemănări cu cel de pe Nistru şi Ucraina de
vest, cel din Maramureş şi Oaş cu cel din Ucraina transcarpatică şi Slovacia.
În Europa sunt tipice vârfurile La Gravette.
În Banat există şi un facies local numit paleolitic cuarţitic care caracteri-
zează zonele înalte, cu peşteri : Herculane – Peştera Hoţilor şi Climente I (jud.
Mehedinţi). Populaţia acestui facies este interesată de vânarea ursului de peş-
teră.
Omul în paleoliticul superior
Tipic paleoliticului superior este omul de Cromagnon, urmaşul direct al
lui Homo Sapiens. De această dată el este atestat şi la noi, prin câteva desco-
periri de resturi fosile:
1. Baia de Fier-Peştera Muierii - craniu, mandibulă de femeie de 40-45
ani;
2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu - frontal descoperit în aluviuni, deci fără
context;
3. Peştera Cioclovina - craniu de femeie de 30-40 ani;
4. Peştera La Adam - mugure dentar de copil de 6 ani;
5. Peştera Ciurului de la Izbuc, în Munţii Pădurea Craiului - amprente
de picioare: femeie, bărbat şi copil, peste care s-au suprapus amprente de urs.
Dacă în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazională, în paleo-
liticul superior creşte importanţa lui. Acum apare şi o unealtă specializa-
12
tă: harponul. Desigur că se folosesc şi alte metode de pescuit: cu mâna, cu

măciuca sau cu suliţa. Păsările, de asemenea, ocupă o pondere mai mare în
asigurarea subzistenţei. Frecvent vânătoarea este de tip manipulativ. Ea nu
are că scop uciderea animalului, ci capturarea lui şi stocarea în ţarcuri.
Un indiciu în acest sens ar fi unele picturi rupestre din Franţa care
indică folosirea lassoului pentru capturarea cailor. Apar, aşadar, primele forme
de stocaj, în ideea că animalele respective să fie consumate în perioade când
lipseşte vânatul. Este, în fapt, un pas important pe drumul domesticirii
animalelor, pas care a fost făcut, probabil, că urmare a teritorializarii
grupurilor umane şi a îngustării arealului de vânătoare, care se reduce
la spaţiul restrâns din jurul aşezărilor. Că formă de organizare socială, se
crede că este indubitabilă existenţa tribului care are în proprietate un teritoriu
strict delimitat.
II.1.4.Materii prime şi prelucrarea lor în paleolitic
Materii prime
Tipică pentru întreg paleoliticul că materie primă este piatra. În paralel,
mai ales din paleoliticul mijlociu, s-au folosit osul şi cornul. Fără îndoială că o
mare parte dintre unelte au fost din lemn, dar ele nu s-au păstrat.
Iniţial au fost folosiţi bolovanii rulaţi din albiile râurilor, galetele, fără a
se manifesta un interes aparte pentru o anumită roca. Ulterior au fost folosite
mai ales rocile care se prelucrau uşor, adică care clivau la lovire, desfăcându-
se în aşchii şi mai ales acele roci care aveau clivaj regulat şi, deci, controlabil.
Cele mai utilizate roci au fost silexul, obsidiana, cuarţitul.
Silexul (cremenea) este o rocă silicioasă care se găseşte sub formă de
bulgări sau de lentile în rocile calcaroase (depuneri de calcar sau de cretă). De
obicei, aceasta rocă nu a fost exploatată în mine, ci s-au adunat bolovanii de
silex găsiţi pe văile unor râuri. Roca se caracterizează prin duritate destul de
mare (7), clivaj regulat, spargere concoidală (cu valuri concentrice), luciu sti-
clos. Aşchiile au marginile foarte tăioase. Culoarea diferă de la un depozit la
altul. Cel mai adesea are nuanţe cafenii, cenuşii, dar există şi variante galbene
sau roz. Silexul a fost folosit încă din paleoliticul inferior, utilizarea continuând
până la sfârşitul epocii bronzului. Cele mai importante depozite de silex din
spaţiul actual al României se găsesc pe Prutul Mijlociu, în nordul Moldovei (si-
lexul de Prut), în sudul Dobrogei (silexul de Medgidia), în Banat, pe Bega Su-
perioară, în Munţii Poiana Ruscă (silexul de Făget), la est de Valea Prahovei (si-
lexul de Lapoş). Uneori au fost folosite şi varietăţi de silex din Platforma
prebalcanică (în sudul Olteniei) sau silex de Nistru.
Obsidiana este o sticlă naturală, de origine vulcanică. Are textura vitroa-
să şi este translucidă. Se caracterizează prin duritate 6-6,5, clivaj controlabil şi
spărtura concoidală. Este o roca săracă în apă (maxim 2,5 %). Are diverse cu-
lori: neagră-violacee, neagră-cenuşie, cenuşiu-alburie. Aşchiile au marginile şi
mai tăioase decât ale silexului. În timp ce în Bazinul Mediteranean obsidiana
exista în cantităţi mari, la noi se găseşte rar, în depozite mici în Munţii Poiana
Ruscă, în sud-estul Munţilor Apuseni, Maramureş şi în Munţii Perşani. Ea în-
cepe a fi folosită doar în paleoliticul superior, fiind mai frecventă în neolitic,
mai ales în aria culturii cu ceramică liniară. Piesele de obsidiană sunt
mai numeroase în Transilvania, rare în Banat şi foarte rar în teritoriul
extracarpatic. Se pare că o mare parte a pieselor din Transilvania sunt realiza-
13
te dintr-o obsidiană de import adusă din nord-estul Ungariei şi estul Slovaciei,

din zona Tokay-Prešov. Cele mai multe piese din obsidiană sunt microlitice.
Raritatea acestei roci că şi frumuseţea ei au făcut că, adesea, să fie considera-
tă o piatră semi-preţioasă, motiv pentru care în neolitic se foloseşte de multe
ori pentru confecţionarea unor podoabe, mai ales pandantive.
Cuarţitul este o rocă metamorfică care conţine cuarţ. Ea se formează
prin recristalizarea gresiei. Are textura compactă. Datorită unor nervuri intru-
zive, are clivaj neregulat, motiv pentru care piesele din cuarţit sunt mai rar fo-
losite şi mai grosiere. De la prelucrarea ei rămân multe deşeuri. Roca este fo-
losită începând cu paleoliticul mijlociu, mai ales în Banat, în aria culturii
musteriene, în paleoliticul superior şi în mezolitic, în aria culturii Schela
Cladovei.
Alte roci utilizate sporadic au fost gresiile, şisturile negre, tuful vulcanic
sau chiar unele varietăţi nenobile de roci semipreţioase cum ar fi jaspul sau
calcedonia, dar folosirea celor din urma este accidentală.
Atelierele de confecţionare a uneltelor se aflau, de obicei, în zonele cu
materii prime. Ele pot fi recunoscute lesne datorită cantităţilor foarte mari de
rebuturi de debitaj. Alteori prelucrarea se face în aşezările de reşedinţa, unde
se găsesc mai ales piese finite, mai puţine deşeuri. Se pare că între comunităţi
nu a prea circulat materia prima, ci, mai degrabă, piesele finite. Aceasta dato-
rită faptului că toate aveau acces liber la materia prima, iar transportul rocilor
la mari distanţe era dificil. Doar pentru obsidiană este presupusă circulaţia
materiei prime la distanţe mai mari. La noi este dovedită doar folosirea
obsidianei din zona Tokay-Presov şi este presupusă, doar pentru Ba-
nat, folosirea obsidianei venita din Insula Melos.
Tehnicile de prelucrare a pietrei
Tehnicile de prelucrare a pietrei au fost reconstituite prin observaţii
etnografice asupra indienilor din Mexic, papuaşilor sau australienilor, dar şi
prin unele experimente moderne făcute mai ales de paleoliticieni din Franţa.
Tipica paleoliticului este cioplirea care se putea face fie prin percuţie, fie
prin presiune pectorală. Şlefuirea, că tehnică, este de dată mai recentă că şi
perforarea, ele apărând pentru prima dată în neolitic. Cioplirea presupune o
lovire intenţionată a unui nucleu în vederea desprinderii de aşchii. Se poate
folosi că unealtă atât nucleul din care au sărit aşchii, cât şi aşchiile desprinse
de pe nucleu. Iniţial s-au folosit că unelte doar nucleele, ulterior ele au fost în-
locuite tot mai mult cu uneltele pe aşchii care valorificau aproape integral ma-
teria primă.
Pentru cioplire este nevoie de cel puţin două elemente: un nucleu de si-
lex, care se va prelucra şi un percutor din piatră cu care se loveşte nucleul.
Locul unde se izbeşte nucleul cu percutorul se numeşte plan de lovire. Aşchia
desprinsă are doua feţe, una, cea dinspre nucleu, care prezintă o mică umflă-
tură, numită concoid, şi striuri care reprezintă urmele transmiterii undei de
şoc. Acesta este reversul piesei. Aversul este partea exterioară care, de obicei
prezintă pe ea linii, muchii de la desprinderile anterioare de pe nucleu. Talonul
se află în partea aşchiei unde s-a aplicat lovirea, deci este o parte a planului de
lovire.
Percuţia poate fi directă sau indirectă. Percuţia directă poate fi simplă, pe
nicovală, sau bipolară. Percuţia directă se face cu un percutor care se ţine în
mâna dreaptă şi cu care se loveşte nucleul care se ţine în stânga. Percuţia pe
14
nicovală sau bloc contra bloc este tot o percuţie directă, dar percutorul este
fix. El se aşează pe pământ şi se izbeşte de el nucleul. Se desprind, în acest fel,
aşchii care sunt mai groase decât în cazul percuţiei directe simple.
Aceasta tehnică a apărut în clactonian23, la sfârşitul paleoliticului inferi-
or. Percuţia bipolară presupune trei elemente. În afară de percutor şi nucleu
se foloseşte o nicovală pe care este aşezat nucleul. Tehnica este folosită mai
ales atunci când nucleul este de mici dimensiuni.
O revoluţie în tehnica de prelucrare s-a realizat la finele paleoliticului in-
ferior, în acheulean24 când a început a fi utilizată tehnica Levallois.
Percuţia indirectă apare în paleoliticul superior. Ea este indirectă pentru
că, în plus faţă de cele trei elemente, apare, între percutor şi nucleu, o daltă
sau un poussoir (împingător) din os, corn sau lemn. Este necesară decalotarea
nucleului de silex în prealabil.
Cioplirea prin presiune pectorală a fost utilizată mai ales pentru prelu-
crarea obsidianei, începând cu paleoliticul superior. Tehnica a fost reconstitui-
tă după observaţiile făcute în sec. 17 asupra unor indieni din Mexic. Înainte de
a se trece la cioplire, obsidiana suferea un tratament termic. Bulgărele era in-
trodus într-o baie de nisip încins la 200-300 grade C. Rolul băii era acela de a
deshidrata roca, fapt ce făcea că ea să fie mai fin cristalizată, să aibă o granu-
laţie mai fină. Ca poussoir se foloseşte o pârghie din lemn care, la un capăt,
este despicată şi în despicătură se introduce o daltă din os, iar la celălalt capăt
este bifurcată pentru a putea fi împinsă cu pieptul. Nucleul de silex este ţinut
strâns între picioare care au rol de menghină.
O altă tehnică este tehnica retuşării. Lamele desprinse de pe nucleu prin
diferite tehnici, pentru a deveni unelte, trebuie să treacă prin operaţiunea de
retuşare. Adică se aplică pe marginile lamei lovituri succesive cu un percutor,
lovituri care duc la desprinderea unor solzişori foarte mici şi subţiri. Amprenta
rămasă pe lamă după desprinderea solzişorilor se numeşte retuşă. Retuşarea
poate avea scopuri diferite. Retuşa de fasonare este retuşa care transformă
lama brută în unealtă. Se pot executa şi retuşe de acomodare care urmăresc
să elimine din lamă acele porţiuni care pot răni, la utilizare, mâna. Retuşele
pot fi clasificate după mai multe criterii : după unghiul de lovire, după direcţia
de lovire (dinspre avers spre revers sau invers), după dispunerea lor pe piesă :
continuă, discontinuă, marginală, pe întreaga faţă, pe ambele feţe ale piesei.
Tipuri de unelte din piatră
În timp, se remarca trecerea de la unelte masive, pe nucleu, la unelte
mici, pe aşchii sau chiar la unelte microlitice, adică, potrivit convenţiei, sub 4
cm lungime. Procesul de microlitizare este specific finalului paleoliticului su-
perior şi epipaleoliticului. Microlitele nu sunt unelte în sine, ci sunt părţi com-
ponente ale unor unelte. Folosirea lor prezintă un mare avantaj. Unealta com-
pusa din microlite poate fi reparata prin înlocuirea microlitei defecte. Cele mai
folosite unelte au fost burinele, utilizate pentru zgâriere şi gravarea osului,
lemnului şi cornului, vârfurile de diferite tipuri (foliacee, Font Yves, Krems, La
Gravette) care, în funcţie de sistemul de înmănuşare, puteau fi folosite că vâr-
23
Clactonianul – denumire propusă n 1932 de către arheologul francez Henri Breuil, pentru a desemna industriile
litice ale Europei Occidentale analoage cu cele descoperite la Clacton-on-Sea (Marea Britanie) şi bogate în frag-
mente de piatră a căror formă constă în existenţa unui unghi deschis pe faţa inferioară.
24
Acheulean - cultură aparţinând Paleoliticului inferior, denumită astfel după cartierul Saint-Acheul al oraşului
Amiens (Franţa), unde au fost descoperite resturi arheologice şi faunistice caracteristice.
15
furi de lance sau pumnale (din paleoliticul mijlociu), răzuitoarele, folosite pen-
tru prelucrarea pieilor, desprinderea pieilor şi a grăsimilor, străpungătoare-
le utilizate că sfredele sau vârfuri de săgeţi, piesele denticulate, utilizate pen-
tru tăişul secerilor sau fierăstraielor, vârfurile pedunculate (în epipaleolitic) ca-
re sunt folosite că vârfuri de săgeţi, topoarele cioplite (în neolitic), cuţitele cur-
be (în epoca bronzului).
II.2.EPIPALEOLITICUL SI MEZOLITICUL (15.000-7000/6500)
Acestei etape îi corespund tardiglaciarul (15.000-10.000), dar şi începu-

tului holocenului. Au loc, începând cu 15.000, schimbări climatice, existând o
tendinţă generală de încălzire. Acest lucru contribuie la modificarea faunei şi
florei. Dispar unele animale, altele se retrag spre zonele alpine.
Pentru etapa de tranziţie de la paleolitic la neolitic se folosesc doi ter-
meni: mezolitic şi epipaleolitic. De ce doi termeni ? Leroi Gourhan25 şi Michel
Brezillon26 au făcut precizarea că dezvoltarea în această etapă cronologică este
inegală. Unele grupuri umane, obişnuite cu vânarea unei anumite specii, nu
se pot adapta la noile condiţii de climă şi de faună şi dependente de specia cu
pricina o urmăresc în deplasările ei. Alte grupuri, mai flexibile, încearcă să se
adapteze la noile condiţii şi compensează lipsa vânatului prin pescuit, aduna-
rea de moluşte, recoltarea unor graminee sălbatice.
Termenul de epipaleolitic vine să precizeze o mai pregnanta legătură a
acestei epoci cu paleoliticul decât cu neoliticul, în sensul că economia este tot
una de tip prădalnic. Populaţiile mezolitice tind deja spre o economie de tip
productiv, în sensul că îşi manifestă predilecţia pentru unele graminee sălbati-
ce a căror cultură o întreţin şi pentru anumite animale sălbatice pe care le
capturează şi le întreţin în ţarcuri.
II.2.1.Epipaleoliticul (15.000-9.500)
Principalele grupuri culturale epipaleolitice sunt grupul swiderian, gru-

pul epigravetian şi grupul tardigravettian sau romanello-azilian.
1. Grupul swiderian
Acest grup ocupa o zona restrânsa din România, fiind atestat doar în
zona înaltă din Munţii Ceahlăului, la altitudini care depăşesc 1000 m. Se cu-
nosc staţiuni în Cheile Bicazului şi doua staţiuni de pe Ceahlău: Bardoşu şi
Scaune. Este posibil să fi existat mult mai multe situri, dar, având în vedere
altitudinea lor ridicata, să nu fi fost depistate. Grupul este intrusiv venind, pe
la 13.000, în urmărirea vânatului, de undeva din Polonia. Se pare că patria
lor iniţială era însă Germania. În urmărirea vânatului, unele grupe swideriene
au mers spre Pen. Scandinavă, altele pe cursul superior al Niprului şi Volgăi.
Cea mai tipică piesă este vârful pedunculat din silex, deci cunoşteau deja ar-
cul cu săgeţi.
25
Andre Leroi-Gourhan (1911-1986) – etnolog, arheolog şi istoric francez.
26
Michel Brezillon – arheolog şi istoric francez, între 1979-1986 a fost inspector general al arheologiei franceze. A
scris lucrări având că subiect Preistoria şi descoperirile arheologice împreună cu Andre Leroi-Gourhan.
16
2. Grupul epigravettian
Este atestat în Moldova, estul Munteniei şi Dobrogea în staţiunile de la
Măluşteni, Ripiceni-Izvor şi Castelu. Se dezvolta din fondul local şi se caracte-
rizează prin microlitizarea accentuata a uneltelor.
3. Grupul tardigravettian sau romanello-azilian
Este atestat pe Valea Dunării, în zona Cazanelor, în Peşterile Climente I şi
II, în Peştera Veterani şi în adăpostul Cuina Turcului de la Dubova. Este şi el
un grup intrusiv care vine din nordul Marii Adriatice, din zona italica fie pe
uscat, prin Austria şi Ungaria, pe Valea Dravei şi Savei, fie pe cale maritima şi
apoi prin Muntenegru. Au unelte microlitice geometrice (trapezoidale, triun-
ghiulare şi în forma de semicerc) în proporţie de 98 %, la care se adaugă obiec-
te ornamentate din os (o falangă de cal decorată), pandantive din dinţi de ani-
male perforaţi, cochilii perforate. Colecţionează şi ocrul roşu. Datele 14C situ-
ează acest grup între 12.000-10.000.
II.2.2.Mezoliticul
Sunt încadrate în această etapă culturală tardenoisiană şi cultura Sche-

la Cladovei.
1. Tardenoisianul (8.000-6.500)
Se dezvoltă în Moldova (Erbiceni, Ripiceni-Izvor), sud-estul Transilvaniei
(Cremenea-Sita Buzăului), nord-vestul României (Ciumeşti), Dobrogea (Medgi-
dia, Albeşti, Cuza Vodă). Moldova şi Dobrogea au similitudini de dezvoltare cu
zona nord-pontica, iar NV Transilvaniei cu Slovacia. În Moldova se constata in-
teresul pentru vânarea mistreţului şi a calului, iar în NV Transilvaniei pentru
căprioară şi mistreţ. Caracteristica pentru NV Transilvaniei este folosirea in-
tensa, că materie prima pentru unelte, a obsidianei, o sticla naturala, care
provine din zona Tokay, din Ungaria.
2. Cultura Schela Cladovei (8.500-6.500)
Cultura a fost identificata relativ recent, în 1965, prin săpăturile realiza-
te de dr. Vasile Boroneanţ în localitatea eponimă (loc. Schela Cladovei, jud.
Mehedinţi). Azi se cunosc situri atât în România (Ostrovu Corbului, Ostrovu
Mare, Ogradena, Veterani, Pescari, Ostrovu Banului, Schela Cladovei), cât şi în
Serbia (Padina, Lepenski Vir, Vlasa). Sunt preferate pentru locuire malurile
joase ale Dunării, cu soluri uşoare, nisipoase. Au unelte de proastă calitate şi
puţin diversificate tipologic, realizate din cuarţ şi cuarţit. Se crede că grupul a
evoluat fie din grupul romanello-azilian, fie din paleoliticul cuarţitic din Banat.
Are foarte multe unelte din os şi corn, de bună calitate: plantatoare, scormoni-
toare, săpăligi, vârfuri de suliţe. Unele obiecte din os sunt decorate prin incizii.
Economia se bazează pe vânătoare (cerb, căprioară, mistreţ, castor, lup,
vulpe, măgar sălbatic şi iepure). Este atestat şi canis familiaris, câinele domes-
tic. Pescuiesc, culeg cochilii de melci şi de scoici şi fac un fel de pseudo-
cultivare foarte primitivă a unor graminee sălbatice, de fapt întreţin plante care
cresc spontan. Pentru măcinatul cerealelor sunt folosite râşniţe din piatră.
Sunt sedentari, probabil datorită interesului evident pentru gramineele
sălbatice pe care au tot interesul să le recolteze. Au locuinţe cu fundaţii din pi-
atra. Sunt atestate vetre ovale şi rectangulare, înconjurate de pietre. În ultimul
nivel de locuire de la Ostrovu Corbului au fost descoperite cele mai vechi mor-
minte. Se cunosc în jur de 36 de schelete din aria culturii. Este vorba de indi-
17
vizi de talie înalta, robuşti, tipici reprezentanţi ai protoeuropoizilor, morţi de

moarte violenta: lapidare sau decapitare. Doi au sucombat datorită faptului că
au fost străpunşi de vârfuri de săgeţi. Sunt înmormântaţi în poziţie chircită. Se
crede că ei sunt o dovada a apariţiei primelor conflicte intertribale. Se bănuieş-
te că atacatorii ar fi populaţii intruzive, sudice şi deci că neolitizarea acestei
zone s-ar fi făcut prin violenta şi chiar prin exterminarea populaţiei locale de
către noii veniţi.
Cultura se individualizează mai ales prin frecvenţa unor bolovani sculp-
taţi care reprezintă feţe antropomorfe sau zoomorfe. Cei mai mulţi au fost des-
coperiţi în staţiunea de la Lepenski Vir.
Concluzii
Epoca este una de progres chiar şi pentru populaţiile mai greu adaptabi-
le.
Apariţia arcului cu săgeţi face mult mai puţin periculoasa vânătoarea.
Ea devine, începând de acum, o activitate individuala. Pentru hăituirea vâna-
tului este folosit pentru prima data un animal domestic: câinele, atestat în jur
de 12.000 pentru prima data la Shanidar, iar pe la 10.000 în Germania (des-
coperiri recente indica chiar o domesticire mai timpurie pe la 14.000 în China).
Împuţinarea vânatului sau retragerea lui spre zonele cu clima rece duce la
creşterea ponderii hranei vegetale în alimentaţie, mai ales a gramineelor în sta-
re sălbatică. Recoltarea gramineelor nu mai este haotica ci sistematica, du-
când la o mai mare sedentarizare a populaţiilor care întreţin aceste graminee
şi care sunt obligate să aştepte coacerea lor. În unele zone orientale, Shanidar
de exemplu, apar silozuri pentru depozitarea acestor graminee, deci rezerve de
hrana pentru anotimpul friguros.
Se constata un spor demografic, dar şi apariţia unor afecţiuni dentare că
urmare a creşterii ponderii hranei vegetale, cariile (atestate pentru prima oara
în cimitirul de la Shanidar). În confecţionarea uneltelor constatam tendinţa de
microlitizare a pieselor. Microlitele sunt de fapt piese foarte mici, componente
ale unor unelte. Avantajul este acela că uneltele astfel compuse se pot repara
şi refolosi, piesa microlită defecta fiind eliminata şi înlocuita cu alta.
Un alt element de noutate este folosirea unei roci noi, obsidiana care
prezintă avantajul că, în spărtura, este foarte tăioasă. În unele zone ale Euro-
pei, Anglia sau Ciclade27, apar noi tehnici de exploatare a rocilor, cu ajutorul
puţurilor, deci de la acest nivel se poate vorbi deja despre minerit.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit că, în aceasta perioada, apar primele
mijloace de deplasare pe apa, monoxila şi pe uscat, săniile şi schiurile. Ele
deschid perspectiva dezvoltării schimburilor pe distante mari. Interesant este
că se vehiculează materii şi obiecte fără importanţă economică: chihlimbarul
de la Marea Baltică, scoicile Dentalium din Golful Persic, obsidiana din Insula
Melos (Marea Egee), destinată confecţionării podoabelor.
II.3. NEOLITIC (6.600-3.800/3.700)
Neoliticul, epoca nouă a pietrei, este o epocă în care se schimbă radical

relaţia om-mediu. Schimbarea climei, mai precis încălzirea şi stabilizarea ei, în
jur de 10.000, a modificat radical modul de viaţă al oamenilor în această etapă
27
Ciclade – grup de insule în Mareea Egee.
18
cronologică. Numele epocii subliniază un fapt remarcabil, dar care nu este însă
cel mai important: acela că în această epocă se foloseşte o noua tehnică de
prelucrare a pietrei, şlefuirea, dublată de perforare. Materia primă de bază
pentru confecţionarea uneltelor rămâne, în continuare, piatra. Vechea tehnică
a cioplirii continuă să fie utilizată.
De o importanţă capitală este însă trecerea de la economia de tip pră-
dalnic, ocupativ, la cea productivă, prin apariţia şi dezvoltarea unor ocupaţii
cu totul noi:
1. cultivarea primitivă a plantelor;
2. domesticirea şi creşterea animalelor;
3. meşteşugurile casnice: împletitul, torsul ţesutul, olăritul
4. meşteşugurile specializate: metalurgia aramei şi a aurului şi olăritul
Drept urmare, vechile ocupaţii: culesul, vânătoarea şi pescuitul trec pe
plan secundar, având însă, în continuare, o anumită pondere, procentual din
ce în ce mai redusa, în asigurarea mijloacelor de subzistenţă. Raportul dintre
cele două ocupaţii devenite de bază, cultivarea plantelor şi creşterea animale-
lor, este variabil de la o arie culturală la alta , dar şi în timp.
În general, economia neolitică s-a axat pe cultivarea plantelor, doar la
sfârşitul eneoliticului şi mai apoi în epoca de tranziţie se înregistrează
o tendinţă de mărire a ponderii creşterii animalelor în detrimentul cultivării,
datorită pătrunderii în spaţiul est european a unor populaţii intrusive, crescă-
toare de vite în turme mari, populaţii venite din stepele nord-pontice.
Consecinţele procesului de neolitizare
Consecinţele apariţiei economiei productive sunt multiple, dar le vom
aminti doar pe cele mai importante:
1. Scăderea dependenţei omului faţă de natură şi capriciile ei;
2. Multiplicarea mijloacelor de subzistenţă, care înseamnă o epocă mai
prosperă, ce se caracterizează printr-un sensibil spor demografic, dar şi printr-
o oarecare creştere a duratei medii de viaţă.
3. Trecerea pe plan secundar a vechilor ocupaţii, vânătoarea sau pescui-
tul şi dezvoltarea, cu precădere, a cultivării a dus la o mai mică mobilitate în
spaţiu, la fixarea comunităţilor umane în spaţiu, fenomen care devine mai evi-
dent în ultima parte a neoliticului, când se poate vorbi de o sedentarizare tota-
lă.
4. Habitatul cunoaşte modificări notabile. Sunt abandonate cvasi-total
peşterile, se dezvoltă aşezările stabile constituite din locuinţe, de obicei de su-
prafaţă, solide, durabile, confortabile, generoase prin spaţiul destinat locuirii.
5. Se modifică radical tipul de alimentaţie, fapt ce are o serie de conse-
cinţe pentru gradul de sănătate al comunităţilor umane. Schimbările sunt în
general benefice, dar se constată şi urmări negative (apariţia cariilor dentare,
spre exemplu, datorată consumului repetat de cereale).
6. Au loc modificări în plan religios, sunt abandonate vechile divinităţi
protectoare ale vânătorului şi vânatului, fiind acum adorate cu precădere divi-
nităţi protectoare ale ogoarelor şi ale fertilităţii, deci legate de noile ocupaţii.
7. Apar stereotipii de înmormântare a defuncţilor, care se constituie în
obiceiuri funerare, iar spre finele neoliticului se răspândeşte practica înmor-
mântărilor extra muros, în spaţii strict delimitate, în cimitire.
8. Noul tip de economie are şi un puternic impact ecologic. Nevoia de te-
renuri cultivabile, în condiţiile unei
19
agriculturi primitive, de tip extensiv, a dus la un amplu proces de despăduri-

re.
9. Se constată, de asemenea, că omul devine mai activ decât în epocile
anterioare, acorda mai mult timp muncii, creşte efortul fizic şi timpul acordat
activităţilor care au menirea de a asigura subzistenţa.
Neoliticul reprezintă o altă atitudine faţă de natură şi faţă de viaţă în ge-
neral, este o stare psihică nouă care se caracterizează printr-o preocupare
constantă pentru viitor.
II.3.1.Periodizarea neoliticului
Pentru neoliticul de pe teritoriul României au fost definite următoarele

etape:
1.Neoliticul timpuriu (6.600-5.500)- cu culturile Cârcea-Gura Baciului
(în Oltenia şi vestul Transilvaniei intracarpatice), Starcevo-Criş (pe aproape în-
treg teritoriul României, mai puţin Dobrogea şi NV Transilvaniei) şi Ciumeşti -
Pişcolţ (în NV Transilvaniei) .
2.Neoliticul dezvoltat (5.500-5.000)- cu cultura ceramicii liniare (în
nordul României), Vinča timpurie (în Banat şi Oltenia), Lumea Nouă (în Trans-
ilvania), Dudeşti (în Muntenia), Hamangia, faza incipientă (în Dobrogea)
3. Eneoliticul care a fost divizat în eneolitic timpuriu (5.000-4.500) şi
eneolitic târziu (4.500-3.800/3.700). Denumirea vine de la latinescul eneus=
aramă. Termenul este sinonim cu cel de calcolitic care vine de la grecescul
chalkos=aramă. Eneoliticul timpuriu este reprezentat de culturile Boian (cen-
trul şi sudul Munteniei), Vădastra (între Olt şi Jiu), Hamangia (Dobrogea),
Stoicani-Aldeni (zona de curbură Carpaţilor, sudul Moldovei), Precucuteni
(Moldova),Vinča-Turdaş (Transilvania şi Banat). În eneoliticul târziu evoluează
culturile Cucuteni-Ariuşd (Moldova şi jumătatea estică a Transilvaniei),
Sălcuţa (Oltenia), Gumelniţa (Muntenia şi Dobrogea), Tiszapolgár-Româneşti
(Banat şi Crişana) şi Bodrogkeresztúr-Gorneşti (la vest de Munţii Apuseni),
Decea Mureşului (Transilvania), Cernavodă I (pe linia Dunării).
II.3.2.Originile neoliticului în spaţiul actual al României
V.G. Childe28, în 1929, a introdus în literatură termenul de revoluţie

neolitică, termen care presupune că în noua epocă se face un salt uriaş, brusc
şi rapid. Termenul este destul de discutabil. Sigur că, comparând trăsăturile
generale ale celor două epoci, paleoliticul şi neoliticul, cea de-a doua pare revo-
luţionară prin multiplele elemente de noutate. Totuşi, trecerea de la paleolitic
la neolitic a fost un proces complex şi de lungă durată. În Orientul Apropiat,
Mijlociu şi în Africa de NE cultivarea şi domesticirea s-au realizat într-un in-
terval larg de timp, care corespunde mileniilor 9-7. De altfel, domesticirea este
un proces complex, de durată. A trecut mult timp până au fost domesticite
toate animalele de bază. Mai mult, în Orient a existat un neolitic aceramic (la
Hacilar, Catal Hüyük29, Jerichon30), deci nu toate trăsăturile noii epoci au apă-
rut concomitent.
28
Vere Gordon Childe (1892-1957) – arheolog australian.
29
Ambele localităţi sunt în Anatolia -Turcia.
30
în Israel.
20
În alte zone, apariţia noilor ocupaţii este concomitentă şi bruscă. Este,

de obicei, cazul continentului european, implicit şi al zonei noastre. Aceste
constatări au făcut să se vorbească despre existenţa unor centre nucleare
de invenţie, de unde, mai apoi, noile invenţii s-ar fi răspândit destul de rapid,
fie prin deplasări de populaţii, fie prin procese de aculturaţie, prin preluarea de
idei, modele , artefacte din aproape în aproape.
Ca centre primare de invenţie, deci donatoare, au fost acceptate a fi
fost Orientul Apropiat şi Mijlociu pentru mileniile 9-7, Japonia şi China, dar
numai pentru ceramică, pentru mileniile 8-7 şi America Centrală pentru mile-
niile 5-2. Cel mai apropiat centru de invenţie faţă de Europa şi de noi este cel
din Orient, drept pentru care se caută originile neoliticului european în aceas-
tă zonă. Contribuţii ştiinţifice mai noi admit posibilitatea pluralităţii nucleare,
adică consideră că ar fi putut exista şi alte centre de invenţie în Europa, acolo
unde paleofauna şi paleoflora dispunea de specii şi soiuri care se pretau culti-
vării şi domesticirii, deci acolo unde au fost depistaţi în stare sălbatică stră-
moşi ai unor animale şi plante cunoscute, la nivelul neoliticului timpuriu, sub
formă domestică sau cultivată.
Ce i-a determinat pe oameni să ajungă la cultivare şi domesticire, deci la
conceptul de rezervă? Cel mai probabil schimbările climatice (încălzirea climei)
din epoca postglaciară, care au dus la dispariţia unor animale sau la retrage-
rea altora spre zonele cu climă rece, fapt care a dus la diminuarea resurselor
de vânătoare.
În ceea ce priveşte termenul pus în circulaţie de Childe, acela de
revoluţie neolitică, el este azi depăşit. În centrele de invenţie trecerea nu a fost
deloc bruscă. Faptul că a existat neolitic aceramic este o dovadă.
Cultivarea se pare că a apărut prima şi în cazul cultivării şi în cazul cul-
tivării şi în cazul domesticirii au existat o serie de etape intermediare, care au
presupus familiarizarea cu soiurile sălbatice şi o tot mai mare apropiere faţă
de animalele sălbatice. Termenul de revoluţie poate fi, eventual, acceptat pen-
tru acele spaţii unde neolitizarea s-a realizat prin colonizare. Aici animalele
domestice, plantele şi ceramica au apărut toate deodată şi brusc. Este parado-
xul neoliticului, căci asistăm la o revoluţie exact în acele spaţii în care popula-
ţiile nu au făcut nici un pas concret şi nici un efort, care nu şi-au adus nici un
aport inventiv care să grăbească trecerea la neolitic.
Se constată că în mezolitic a existat o singură cultură care ar fi putut,
eventual, evolua în sens neolitic, Schela Cladovei (dezvoltata în partea de sud a
Banatului), în arealul căreia este atestat pentru prima dată un animal domes-
tic, câinele , că şi interesul pentru o graminee în stare sălbatică, din specia
cerealia. Termenul de cultivare este însă prea pretenţios, mai potrivit este să
spunem că populaţiile Schela Cladovei întreţineau o vegetaţie spontanee de tip
cerealia. Se pare, însă, că această cultură nu a evoluat în sens neolitic. Adică
nu au fost constatate elemente de continuitate între cultura ei materială şi cul-
tura materială a neoliticului timpuriu din această zonă. Gramineele cunoscute
şi cultivate în neoliticul timpuriu din spaţiul actual al României că şi mare
parte a animalelor domestice nu-şi au strămoşi în această zonă, patria lor de
origine fiind una orientală sau sud-balcanică. Mai mult, cea mai veche cerami-
că neolitică din România, aparţinând culturii Cârcea-Gura Baciului, prezintă
asemănări de formă, tehnică de ornamentare şi motive decorative (pictură cu
linii şi buline albe) cu ceramica de tip proto-Sesklo din Grecia şi cu ceramica
21
Karanovo I din Bulgaria. Drept urmare, azi este împărtăşită cvasi-total teoria
conform căreia neoliticul din spaţiul nostru este un fenomen de import, dato-
rat unui proces de roire şi migraţie pornit din sudul Peninsulei Balcanice a
unei populaţii care, în urma unui spor demografic, a plecat spre nord, în cău-
tare de noi terenuri care se pretau cultivării. Aceste populaţii ar fi adus cu ele
tehnica de confecţionare a ceramicii, seminţe şi ar fi venit însoţită de animale
gata domesticite.
Se vorbeşte de mai multe valuri de migraţie dinspre sud. Primul ar fi
dus la apariţia culturii Cârcea-Gura Baciului, cea mai timpurie cultură neoliti-
că, care a evoluat în Oltenia, SV Transilvaniei, ajungând până în zona Cluju-
lui. Populaţia creatoare a acestei culturi a venit din Grecia, înaintând pe văile
râurilor şi traversând Bulgaria. Al doilea val de populaţii sudice a dus la for-
marea culturii Starcevo-Criş. Aceste populaţii au traversat NE Iugoslaviei şi au
pătruns mai întâi, pe Valea Dunării, în Banat, Oltenia şi o parte din Muntenia.
Din Banat s-au extins spre Crişana şi Transilvania, iar mai apoi au trecut prin
pasurile Carpaţilor Orientali spre Moldova, ocupând un spaţiu extrem de larg,
aproape întregul areal al României de azi (excepţie fac Dobrogea şi NV Transil-
vaniei), la care se adaugă spaţii din fosta Iugoslavie şi Ungaria.
II.3.3.Economia neolitică
II.3.3.1.Cultivarea plantelor
Cultivarea plantelor este ocupaţia de căpătâi, care asigură baza alimen-

taţiei. Se cultivă, în primul rând, o serie de cereale:
1. grâul (lat. triticum)- sunt atestate în zona noastră: triticum monococcum,
dicoccum, vulgare, compactum, aestivum, spelta şi durum. Grâul este cultivat în
toate ariile culturale.
2. orzul (lat. hordeum vulgare);
3. secara (lat. secale)- atestată mai ales în sudul României, în aria Gumelniţa;
4. meiul (lat. panicum miliaceum);
5.ovăzul (lat. avena sativa)
6. hrişca;
7. borceagul.
Dintre leguminoase sunt atestate bobul, mazărea, lintea, iar dintre plan-
tele tehnice cânepa şi inul. Dintre pomii fructiferi este atestat doar mărul în
aria Cucuteni.
Cu privire la soiurile de cereale cultivate, trebuiesc făcute câteva obser-
vaţii. Triticum monococcum are că strămoş pe triticum böeticum, care a exista în
stare naturală în Orient, Caucaz şi în sudul Peninsulei Balcanice. Iniţial a fost
cultivat în Asia Mică, de unde cultura lui s-a răspândit pe spaţii foarte largi,
graţie faptului că a fost un soi nepretenţios, care s-a adaptat extrem de bine la
orice condiţii de relief, între 0-2000 m. Azi, acest soi a fost abandonat. Triticum
dicoccum a existat în stare sălbatică doar în Iordania şi Israel. Se cultivă şi as-
tăzi, fiind un soi care s-a adaptat foarte bine în zonele cu relief înalt. Triticum
aestivum şi compactum sunt hibrizi ai primelor două soiuri. Orzul
(hordeum) este cunoscut în stare sălbatică (hordeum spontaneum) în Asia Mică,
Liban, Palestina, Iran şi Irak, deci originea lui este tot orientală. În general, so-
iurile cultivate la nivelul neoliticului nu au antecedente locale, nu au existat în
22
stare sălbatică în spaţiul nostru, fapt ce se constituie într-un argument pentru

teoria neolitizării că fenomen de import.
Privitor la cultivare trebuiesc făcute câteva observaţii foarte importante.
Iniţial, adică la nivelul neoliticului timpuriu, se fac experimente în materie de
cultivare, în sensul că se cultivă pe aceeaşi tarla mai multe soiuri de grâu,
semn că nu se cunoşteau foarte bine calităţile fiecărui soi şi modul în care se
adaptează acestea la factorii de mediu, climă, condiţii de umiditate şi relief.
Prin cultivarea concomitentă, comunităţile îşi asigurau, indiferent de capriciile
vremii, un minim de cereale. În timp, se acumulează experienţă şi se fac ob-
servaţii riguroase asupra fiecărui soi în parte, drept urmare se abandonează
soiurile nepotrivite, fiind selectate şi cultivate doar cele care se adaptează per-
fect la condiţiile de relief şi climă ale unei zone date. Spre exemplu, în neoliti-
cul final, în arie Gumelniţa, comunităţile se fixează la triticum vulgare, iar în
aria culturii Cucuteni din Moldova soiurile agreate sunt triticum compactum şi
vulgare.
Uneltele folosite pentru cultivare sunt destul de primitive: plantatorul,
săpăliga din corn de cerb, de aceea termenul cel mai potrivit este cel de grădi-
nărit. Spre sfârşitul neoliticului se bănuieşte că ar fi apărut deja un plug pri-
mitiv din lemn, numit aratru. Există doar puţine indicii în acest sens: o statue-
tă de lut care pare a reprezenta o vită înjugată, care a fost descoperită în aria
culturii Tripolie din Basarabia; câteva oase de bou castrat provenite din aria
culturii Vădastra (neolitic mijlociu) despre care se crede că a fost castrat în
ideea de a fi folosit că animal de tracţiune. De asemenea, se cunosc unele
unelte din corn de cerb care ar fi putut fi folosite drept brăzdare pentru aratru.
La acestea se adaugă faptul că, în eneolitic, populaţiile sunt total
sedentarizate, semn că fuseseră găsite soluţii pentru o profitabilă exploatare a
solului. Desigur că nu avem certitudinea că soluţia a fost aratrul, tot atât de
bine putea fi descoperirea asolamentului sau a îngrăşământului natural.
Având în vedere că uneltele au fost destul de primitive, au fost exploatate mai
ales solurile afânate, nisipoase, numite uşoare, care, de obicei, nu sunt foarte
bogate în substanţe nutritive.
Metodele de cultivare sunt la fel că şi uneltele, adică destul de primitive.
Cultivarea repetată a aceluiaşi lot, cu aceeaşi plantă, ducea la epuizarea solu-
rilor, fapt care explică semisedentarismul neoliticului timpuriu, adică frecventa
strămutare a vetrei satului, desigur nu la distanţe foarte mari, ci intr-un areal
îngust cu care comunităţile erau familiarizate. Pentru defrişarea pădurilor, ca-
re acopereau spaţii foarte largi, a fost folosit focul. Este posibil că paiele răma-
se după recoltare să fi fost şi ele incendiate mai ales că este încetăţenită şi azi
părerea falsă că incendierea resturilor de vegetaţie duce la îngrăşarea pămân-
tului. Azi s-a demonstrat că urmările incendierii pot fi pozitive doar un an ( ar-
derea duce la creşterea procentului de potasiu din sol) şi că repetarea acestei
operaţiuni la nesfârşit duce la epuizarea solului.
Se bănuieşte că, spre finele neoliticului, s-ar fi cunoscut deja rotaţia cul-
turilor şi lăsarea pământului în pârloagă, deci asolamentul şi că aşa s-ar ex-
plica, mai degrabă, sedentarizarea totală. Spre exemplu cultivarea unor legu-
minoase, precum bobul şi mazărea, pe un teren epuizat are urmări benefice
pentru sol care se îmbogăţeşte cu azot. Arheologia nu are mijloace pentru a
stabili dacă s-au folosit îngrăşăminte pentru îmbunătăţirea calităţilor solului.
Este, totuşi, foarte probabil să fi fost folosit bălegarul în acest sens. Cât priveş-
23
te îmbunătăţirile funciare de tipul irigaţiilor, cunoscute din Mesopotamia sau

Egipt, nicăieri în Europa ele nu sunt atestate atât de devreme. Doar în Spania
se cunosc din calcolitic, deci spre finele neoliticului.
Gramineele erau recoltate fie prin smulgere cu tot cu tulpina, după care
erau legate şi transportate spre aşezări în baloţi, fie prin tăierea cu secera. Es-
te atestata o secera realizata din corn, care avea un jgheab în care erau fixate
microlite din silex, lipite cu răşini, care constituiau tăişul secerii. Uneori se re-
coltau în prima faza doar spicele şi abia ulterior şi paiele. Acest lucru este su-
gerat de faptul că uneori ceramica neolitica conţine că degresant exclusiv plea-
va rămasa după recuperarea boabelor.
Nu avem nici o informaţie cu privire la lotificarea suprafeţelor cultivate,
cum există pentru Mesopotamia (canale de irigaţie) sau China (fântâni). Tere-
nul cultivat era situat în afara aşezărilor, nu departe de ele. Casele sunt prea
concentrate în spaţiu că să permită cultivarea intravilană. Loturile cultivate,
pe de altă parte, nu puteau fi foarte departe de aşezări pentru că nu erau cu-
noscute încă mijloacele de transport terestru (carul). Nu se ştie dacă pământul
era exploatat în devălmăşie, de întreaga comunitate, sau de către familiile in-
dividuale. În general, este credibila ideea că participau la activităţile agricole
toţi membri valizi ai colectivităţii, indiferent de sex sau vârstă. Apariţia aratu-
lui este posibil să fi dus la propulsarea bărbatului în activităţile de cultivare
mai mult decât înainte.
II.3.3.2.Domesticirea şi creşterea animalelor
De un real folos pentru studierea domesticirii şi creşterii animalelor este

paleozoologia, care poate stabili specia şi vârsta de sacrificare a animalelor pe
baza studierii resturilor osteologice. Mai nou, studierea ADN-ului permite sta-
bilirea arborelui genealogic al speciilor domestice actuale.
Toate animale domestice au fost domesticite pentru prima dată în Ori-
ent, inclusiv câinele despre care s-a crezut că ar fi apărut mai întâi în Europa.
Azi este o certitudine că pe la 12.000 fusese deja domesticit la Shanidar, în
Irak, precum şi în Iran, ori din Europa se cunoaşte doar din jurul anului
10.000. Studii de data recenta aduc noutatea că el ar fi existat deja în jur de
15.000 în Estul Asiei. Zona orientală de invenţie cuprinde Iranul (Ali Kosh),
Irakul (Shanidar), Anatolia (Hacilar, Can Hasan), Siria (Ras Shamra), Palestina
(Jerichon). Domesticirea că proces este foarte greu de reconstituit, motiv pen-
tru care azi avem mai multe scenarii posibile. Unul dintre acestea ar fi adopta-
rea de pui de animale de către comunităţile de vânători. Acest scenariu este de
admis mai ales în cazul cainelui, animal care era util vânătorilor. Un alt scena-
riu presupune gestionarea animalelor sălbatice şi vânarea selectiva a animale-
lor, spre exemplu a celor bătrâne sau a celor aflate în exces.
Tot pe baze logice se presupune că între vânătoare şi domesticire au
existat câteva etape intermediare, care, desigur, nu pot fi confirmate pe cale
arheologică. Aceste etape ar fi:
1. urmărirea animalelor domestice în deplasările lor;
2.supravegherea, păzirea turmelor aflate în stare de libertate;
3. îngrădirea turmelor în ţarcuri şi asigurarea hranei acestora;
4. înmulţirea turmelor în stare de captivitate.
24
Practic este foarte dificil de stabilit momentul în care un animal a deve-

nit domestic. Domesticirea duce în timp la modificări morfologice şi compor-
tamentale ale animalelor datorită selecţiei controlate de către om. Dintre modi-
ficările morfologice pot fi enumerate cele ce ţin de talia animalelor, de culoare,
atrofierea coarnelor. Printre modificările comportamentale ar fi de amintit în
primul rând comportamentul paşnic în prezenta omului, care trebuie să fi fost
importantă, dar şi altele, spre exemplu scăderea vitezei de deplasare.
Se consideră că o etapă importantă în domesticirea animalelor este mo-
mentul în care se constată o riguroasă selecţie a speciilor şi apar stereotipii la
vârsta de sacrificare a animalelor, în funcţie de animal, fapt care oferă posibili-
tatea perpetuării speciei, dar şi exploatarea la maxim a unui animal (ne gân-
dim la folosirea animalului nu numai pentru carne, ci şi pentru obţinerea unor
produse secundare, derivate).
Câinele are trei posibili strămoşi: lupul, coyotul şi şacalul. Analizele re-
cente de ADN indica lupul că strămoşul cel mai probabil şi îndepărtat al câine-
lui.
Oaia a fost domesticită în Orient, în intervalul 9000-8000, pornindu-se
de la muflonul roşu, atestat în Asia Mică, Iran şi Cipru. O specie de muflon
(muflonul de Corsica) care s-a pretat domesticirii a trăit şi în sudul Europei, în
Corsica, Sardinia, Sicilia, Spania şi Grecia, dar nu este încă sigur că ea ar fi
fost domesticită independent de centrele orientale. Cea mai veche oaie domes-
tică este atestată la Shanidar, în Irak.
Capra a fost domesticită în jur de 7000, se pare în Palestina. O specie de
capră sălbatică, care se preta domesticirii, a trăit şi în Europa. De precizat es-
te faptul că la capră procesul de domesticire nu este ireversibil, mai precis o
capră domesticita poate redeveni sălbatică.
Porcul domestic este cunoscut pe la 7000 la Ras Shamra (Siria), cam la
aceeaşi data în China, la 6500 la Jarmo şi la 6200 la Nea Nikomedia (în Gre-
cia).
Tot în mileniul al 7-lea este atestat şi boul domestic în Grecia de nord.
Strămoşul său sălbatic, bos primigenius, a existat în paleolitic în întreaga
Europă, inclusiv în spaţiul nostru.
Calul va fi târziu domesticit, în intervalul 4000-3000, cel mai probabil pe
la 3500, în Asia Centrală. Cea mai optimista data ar fi în jur de 4000,
estimata pentru Ukraina.
În spaţiul actual al României existau în fondul genetic bos primigenius,
sus scrofa şi calul sălbatic, dar, în pofida acestui fapt, în zona noastră nu s-a
ajuns la domesticirea lor de către comunităţile locale. Pe teritoriul nostru, pri-
mele animale domestice, excepţie făcând câinele cunoscut din mezolitic, apar
cu cea dintâi cultură neolitică: Cârcea-Gura Baciului. O statistică făcută pe
resturile osteologice de la Cârcea indică 76 % animale domestice, iar alta, de la
Gura Baciului, 96 %. Procentele foarte ridicate de oase provenite de la animale
domestice indică o trecere bruscă de la vânătoare, că forma de asigurare a
subzistentei, la creşterea animalelor domestice, fără etape intermediare. De
asemenea, acest procent arată că vânătoarea a fost abandonată cvasi-total. În
neoliticul românesc nu se cunoaşte nici o cultură în aria căreia ponderea vâ-
nătorii să fi fost mai mare decât cea a creşterii animalelor.
A existat o ierarhie a animalelor domestice, procentual vorbind, care es-
te valabilă pentru toate culturile neoliticului, cu foarte puţine excepţii. Cele
25
mai numeroase au fost bovinele, urmate de ovi-caprine, porcine şi câini. O ex-

cepţie este înregistrată în faza a II-a a culturii Sălcuţa, fază în care predomină
ovi-caprinele, urmate de porcine şi doar pe ultimul loc se situează bovinele. În
general, creşterea numărului de porci indică o sedentarizare totală.
Se constată o preocupare pentru selecţia speciilor de animale în funcţie
de zona de relief, fiind alese acelea care se adaptează cel mai bine la condiţiile
de mediu. Vârsta de sacrificare este foarte importantă pentru că ea precizează
modul în care este exploatat un animal. Porcul este întotdeauna sacrificat în
jurul vârstei de un an, când atinge maximul de greutate. Creşterea lui după
această vârstă este inutilă pentru că sporurile în greutate sunt de aici încolo
neglijabile. Oaia întâlnită în neoliticul românesc are 60 cm la greabăn şi are
că strămoş pe ovis orientalis. Oaia este sacrificată la o vârstă cuprinsă între 4 -
10 ani, fapt ce indică că ea este folosită şi pentru lapte şi lână şi că este asigu-
rată şi perpetuarea speciei. În cazul bovinelor, vârsta de sacrificare diferă în
primul rând în funcţie de sex. Femelele sunt sacrificate la vârste mai avansate
decât masculii, care sunt sacrificaţi în momentul în care ajung la greutatea
maximă. Doar după ce bovinele au început a fi folosite că animale de tracţiune,
a crescut vârsta de sacrificare a masculilor care, în prealabil, erau castraţi.
Castrarea bovinelor este atestată prima data la nivelul culturii Starcevo-Criş.
În ceea ce priveşte calul, deşi s-a făcut afirmaţia că în aria culturii
Vădastra ar fi fost descoperit deja din neoliticul dezvoltat un cal domestic
de talie mică, utilizat la călărie, descoperirea este singulară, neconfirmată de
alte descoperiri şi foarte îndoielnică. Nu există alte atestări de cal domestic la
acest nivel cronologic, ba chiar în epoca de tranziţie ele sunt foarte puţine în
Europa. De abia în epoca bronzului calul a fost folosit altfel decât pentru hra-
na.
II.3.3.3.Meşteşugurile în neolitic
II.3.3.3.1.Olăritul
Apariţia ceramicii.
Cifra avansată pentru apariţia ceramicii în Orientul Apropiat (Fenicia-
Byblos, Iran şi Siria) că şi în Japonia se situează în jur de 8000 î.Hr., deci ceva
mai târziu, comparativ cu cultivarea plantelor sau creşterea animalelor. Aşa-
dar, în Orientul Apropiat a existat şi un neolitic aceramic.
Fără îndoială că omul, înainte de-a fi inventat ceramica, a folosit recipi-
ente din alte materiale: din piatră, din lemn scobit, coşuri împletite din nuiele,
poate şi lutuite că să poată adăposti lichide, realizate din fructe cu coajă lem-
noasă, burdufuri din piele sau chiar tigve de animale.
Ceramica se bănuieşte că a apărut mai întâi la populaţii cultivatoare de
plante, pentru că ele erau mai stabile în spaţiu, cele de păstori, fiind nomade,
preferau recipiente uşoare şi incasabile, realizate din lemn sau piele. Prin ur-
mare, apariţia ceramicii este legată de sedentarizarea comunităţilor umane.
Pe teritoriul nostru nu a existat neolitic aceramic, deci ceramica apare
deodată cu cea mai timpurie cultură neolitică: Cârcea - Gura Baciului.
Importanţa ceramicii
Ceramica este pentru arheolog extrem de importantă, fiind artefactul pe
baza căruia au fost definite grupele culturale cunoscute până în prezent şi arii-
26
le lor de răspândire. De asemenea, pe baza tipologiei ceramicii şi a evoluţiei ei

în timp, au fost periodizate toate aceste culturi.
De o deosebită valoare este ceramica pentru surprinderea unor legături
interculturale, a unor relaţii de schimb sau chiar a unor mişcări de populaţii,
toate făcându-se pe baza surprinderii unor tipuri ceramice intruzive. Pe baza
studiului ceramicii pot fi depistate centrele de olari şi arealul deservit de aces-
tea.
De asemenea studiul ceramicii poate da informaţii despre viaţa cotidia-
nă a unei epoci: nutriţie şi rafinamente culinare sau despre viaţa religioasă,
ştiut fiind faptul că o serie de vase au fost folosite exclusiv în oficierea unor
ritualuri religioase (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele antropomorfe şi
zoomorfe).
Calitatea ceramicii poate fi expresivă şi în departajarea indivizilor din
punct de vedere al statutului social. Gustul artistic sau lipsa lui, atunci când
este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici decorative utilizate, poate in-
dica deosebiri în ceea ce priveşte prosperitatea unei comunităţi sau a unui
grup din cadrul acesteia. Ceramica poate fi şi un mijloc de datare, prin folosi-
rea a două metode fizice:
1. Metoda arheomagnetică, care se bazează pe faptul că lutul ars are o
proprietatea importantă: aceea de a memora, pe durata răcirii, câmpul magne-
tic al locului în care are loc procesul de ardere. Drept urmare, metoda
arheomagnetică poate fi utilizată numai pentru obiecte din lut ars care au ră-
mas pe loc după ardere că, de exemplu, oale găsite în cuptoare de ars cerami-
ca sau pe vetre, pereţi din lut ai unei locuinţe care a ars şi apoi s-a prăbuşit pe
loc.
2. Metoda termoluminescenţei. Ceramica se încălzeşte la o temperatura
de aproximativ 500 grade, fapt ce duce la reactivarea elementelor radioactive
conţinute de ceramică sau absorbite din sol (că uraniu 238, potasiu 40, toriu).
Reactivarea duce la apariţia unei raze de lumină care este măsurabilă. Statue-
tele de la Hacilar (66 de piese) au fost supuse unei analize de acest fel şi s-a
ajuns la o concluzie de-a dreptul neaşteptată: 40 erau falsuri recente.
Ambele metode sunt costisitoare şi, din păcate, nu există laboratoare în
România pentru aplicarea lor.
Apariţia ceramicii nu este importantă doar pentru arheologie, ci, în pri-
mul rând, pentru viaţa cotidiană a comunităţilor neolitice.
Apariţia ei a schimbat hotărâtor alimentaţia, deoarece noile recipiente au
făcut posibilă fierberea şi prăjirea şi folosirea unor alimente care nu sunt co-
mestibile în stare naturală. Vasele au permis depozitarea în bune condiţii a re-
zervelor de hrană, a cerealelor şi lichidelor, că şi transportul lor la mari distan-
ţe. În procesul de fabricare a ceramicii s-au acumulat, prin experienţe repeta-
te, numeroase cunoştinţe tehnologice cu privire la reglarea arderii, sistemul
de construcţie a cuptoarelor, care au putut fi aplicate în alte domenii, în chip
special în prelucrarea metalelor.
Ceramica neolitică
Studiul ceramicii, indiferent de epoca, presupune cunoaşterea:
1. pastei şi a materiilor prime folosite pentru frământarea ei
2. procedeelor de modelare
3. tipologiei formelor ceramice
4. tehnicilor şi ustensilelor de ornamentare
27
5. motivelor decorative
6. procedeelor de ardere
Studiul pastei şi degresanţilor
Pasta se poate studia cu ochiul liber, dar şi cu ajutorul microscopului
petrografic, cel din urmă putând ajuta la depistarea depozitelor de argi-
lă utilizate. Mai există o metodă de studiu: bombardamentul cu raze beta.
Examinarea cu ochiul liber este, desigur, metoda cea mai la îndemână şi cel
mai des utilizată, asta doar după ce ceramica a fost bine spălată şi a fost înde-
părtată crusta calcaroasă care s-a depus pe ea în urma zăcerii în sol cu ajuto-
rul unui detartrant, cel mai adesea o soluţie slabă de acid acetic sau clorhidric
(10%). Materia primă de bază este lutul sau argila care se amesteca, bineînţe-
les, cu apă.
La acestea se adaugă degresanţi, care au rolul de-a asigura elasticita-
tea vasului şi de a împiedica fisurarea lui. Toate aceste materii prime se ames-
tecă bine şi se frământă, până când se obţine o pastă perfect omogenă. Cei mai
vechi şi cei mai răspândiţi degresanţi la nivelul neoliticului au fost pleava şi
paiele tocate. Este de precizat că degresantul are un rol hotărâtor pentru cali-
tatea vaselor. Astfel, prin folosirea paielor şi a plevii, se obţinea o ceramică des-
tul de grosolană, care nu prea putea fi decorată, drept pentru care aceşti de-
gresanţi fie au fost abandonaţi în favoarea altora, fie au fost găsite soluţii (de
exemplu acoperirea suprafeţei vasului cu un strat subţire de lut) pentru a se
depăşi acest impas. De regulă, pleava este caracteristică mai ales neoliticului
timpuriu şi mai ales vaselor mari, de provizii, de gătit sau de transport mai
târziu. Pentru obţinerea unei paste intermediare sau fine s-au folosit alţi de-
gresanţi: nisipul amestecat cu pietricele, nisipul fin, cernut, calcarul pisat, co-
chiliile de scoici sau de melci pisate, cioburile mărunţite provenite de la vase
sparte, ieşite din uz.. Nisipul cu pietricele sau cioburile pisate dau, de regulă, o
pastă intermediară, iar nisipul fin, cernut, o pastă de bună calitate. Pasta in-
termediară era utilizată pentru recipiente în care se gătea sau din care se
mânca, iar pasta fină pentru recipiente de cult sau vase din care se mânca sau
se bea. Cochiliile de scoici sunt folosite mai ales în aria culturii Hamangia din
neoliticul dezvoltat, cultură care se dezvoltă în Dobrogea, unde exista din
abundenţă această materie primă. De asemenea, cochiliile de melci şi scoici
sau calcarul cochilifer au fost degresanţii cei mai utilizaţi la sfârşitul eneoliti-
cului şi în perioada de tranziţie la epoca bronzului.
Tehnicile de modelare a ceramicii.
Studiul atent al exteriorului şi interiorului vasului, a modului în care a
crăpat vasul (de obicei în locurile de îmbinare, de sudură, care sunt mai vulne-
rabile) poate aduce indicii cu privire la tehnica de modelare. Există, în princi-
pal, 3 tehnici:
1. frământarea unui boţ de lut şi scobirea lui, tehnică folosită la vasele
de dimensiuni foarte mici, mai degrabă miniaturale.
2. tehnica au columbin. Se realiza mai întâi fundul rotund şi plat al va-
sului peste care se aşezau colăcei din lut cu diametru variabil. Ultima operaţie
era netezirea pereţilor atât la exterior , cât şi în interiorul vasului.
3. Construirea vasului din fâşii, din benzi de argilă, care se lipeau de
fundul vasului.
Desigur că, în timp, apar şi alte tehnici de modelare: cu roata olarului
sau prin turnarea în tipare. În spaţiul nostru roata olarului, deşi era cunoscu-
28
tă în Grecia încă din epoca bronzului, apare târziu, pe la 450 î.Hr., deci în epo-
ca La Tène. Tiparele sunt atestate pentru prima oară tot în La Tène. În neolitic
au fost folosite în exclusivitate doar primele trei tehnici de modelare.
Iniţial vasele au toate fundul drept. Ulterior apar şi vase cu fundul plan-
concav, fapt care indică folosirea unui suport uşor curbat, care facilita rotirea
vasului şi-l expunea mai puţin la deformări cu ocazia realizării decorului, căci
nu mai era rotit vasul, ci suportul. Acesta trebuie să fi fost şi un prim pas care
a dus mai târziu la apariţia roţii olarului.
Cine modela vasele? În general se admite că, la început, deci când olări-
tul nu era un meşteşug specializat, ci unul casnic, vasele erau modelate şi de-
corate de femei. Unele vase ale culturii Boian, date spre expertiză la Institutul
de medicină legală, unde au fost examinate amprentele digitale, par a confirma
această ipoteză. Pentru ceramica de uz gospodăresc, realizată în casă, arsă pe
vatră, este cel mai probabil că femeile să fi fost cele care realizau vasele, pen-
tru că ele ştiau cel mai bine de ce au nevoie în gospodărie.
Totuşi, este mai greu de admis că, atunci când se poate vorbi despre olă-
rit că meşteşug specializat, adică în eneolitic, tot femeile ar fi fost cele care se
ocupau în exclusivitate cu el. Asta pentru că meşteşugarii produc mari canti-
tăţi de oale, fapt ce presupune operaţii dificile de scoatere a materiei prime,
de frământare a lutului, aprovizionare cu combustibil pentru întreţinerea arde-
rii, cunoştinţe speciale legate de folosirea şi reglarea cuptoarelor.
Se poate vorbi deci de olărit că de un meşteşug specializat în momentul
în care apar cuptoarele de ars ceramica, indivizi care se ocupă doar de această
activitate şi în momentul în care sunt vizibile seriile ceramice, deci când apar
anumite stereotipii sau canoane de modelare şi de decorare. Fără îndoială că
olăritul că meşteşug casnic nu a dispărut decât foarte târziu, în evul mediu,
existând în paralel cu cel specializat şi asigurând minimul necesar în materie
de oale pentru o gospodărie.
Forme ceramice în neolitic
Există o mare varietate de forme ceramice, de la o zonă la alta, de la o
cultura la alta, de la o etapă la alta. Forma este desigur dictată
de funcţionalitatea vasului: vas de provizii, de gătit, de mâncat, de transport,
de băut, de cult, cu rol funerar. În arheologie este absolut obligatorie descrie-
rea vaselor şi alcătuirea unei tipologii a formelor ceramice tipice pentru o aşe-
zare, pentru o necropolă, pentru o cultură. Descrierea ceramicii (că şi tipologia
ei) trebuie să fie foarte obiectivă şi precisă, pentru a putea fi uşor înţeleasă.
Este un deziderat care este, însă, greu de atins, deoarece nu s-a găsit încă un
limbaj comun sau, dacă s-a găsit, nu este întotdeauna sau întru totul respec-
tat. Se pot remarca mai multe tendinţe atunci când se denumesc şi se descriu
vasele;
1. Apelarea formelor ceramice prin folosirea unor termeni care denumesc
ceramica grecească, de genul vas de tip lekithos, krater, kantharos, amforă,
etc. Acest sistem nu poate fi consecvent aplicat din mai multe motive: exista de
multe ori vase care nu-şi găsesc corespondent de formă în ceramica grecească,
asemănarea de formă a unor vase cu forme ceramice greceşti este uneori foarte
aproximativă şi forţată şi creează cititorului imagini false. Descrierea este
impresivă şi subiectivă. Avantajul ar fi doar acela că descrierea este expeditivă.
2. Folosirea în descriere a unui limbaj geometric: vas semisferic, sferic,
tronconic, bitronconic, cilindric, ovoidal, conic, etc. Acest mod de descriere
29
prezintă marele avantaj că este uşor de vizualizat şi este mult mai obiectiv. În
plus, face posibilă descrierea tuturor părţilor componente ale vasului: fund,
trunchi, gât, toarte. Inconvenientul este acela că descrierea nu este foarte ra-
pida şi poate deveni plictisitoare pentru cititor.
3. Descrierea prin asocierea unei forme ceramice cu obiecte contempo-
rane. Este cea mai expeditivă, dar şi cea mai defectuoasă metodă pentru că es-
te total subiectivă şi greu de înţeles. Se folosesc termeni că vas în formă de pe-
pene, în formă de borcan, în formă de sticlă, în formă de sac, etc.
O descriere corectă trebuie să aibă în vedere toate părţile componente
ale vasului: fund, partea inferioară a corpului, partea superioară a corpului,
umărul, gâtul, buza, torţiile, apucătoarele sau proeminenţele.
Cele mai frecvente vase în neolitic sunt vasele mari de provizii, bolul,
cupa cu picior, diferite tipuri de pahare, castroanele semisferice sau bitronco-
nice (unele suspendate pe suporturi cilindrice), mai rar amforele. Că forme mai
deosebite pot fi amintite vasele duble, de tip binoclu, tipice culturii Cucuteni,
vasele zoomorfe, frecvente în aria culturii Gumelniţa, vasele antropomorfe sau
cu capac antropomorf din aria culturii Vinča.
Tehnici de ornamentare a ceramicii în neolitic
Sunt atestate la nivelul neoliticului destul de multe tehnici de decorare
a ceramicii, unele general valabile pentru toate ariile culturale, altele tipice
doar unora dintre ele.
1. incizarea - constă în zgârierea peretelui crud al vasului cu ajutorul
unui obiect ascuţit din os, lemn, sau metal. Este o tehnică comună tuturor
culturilor neolitice.
2. excizarea - este o tehnică tipică mai ales neoliticului dezvoltat, în spe-
cial culturilor Vădastra şi Boian. Consta în sculptarea în peretele crud al vasu-
lui cu ajutorul unei ustensile de forma unei spatule. Drept urmare apar orna-
mente adâncite, care ulterior se umplu cu o substanţă, de obicei albă, mai rar
roşie, care contrastează cu fondul vasului, scoţând în evidenta motivul orna-
mental.
3. Incrustarea cu materii colorate - este tehnica mai sus amintită,
aproape întotdeauna asociată cu excizia, deci tipică în primul rând culturilor
Vădastra şi Boian, dar şi culturii Hamangia.
4. Barbotinarea este o tehnică foarte răspândită în neolitic. Constă în
formarea unei băi din amestec de lut cu apă, de consistenţa unei smântâni, în
care apoi se scufundă vasele modelate şi zvântate. În urma acestei operaţiuni,
pe pereţii vasului se depune un strat subţire de lut, care se numeşte angobă
sau slip. Tehnica este folosită pentru a acoperi porii vaselor şi pentru a uni-
formiza suprafaţa vasului, mai ales dacă degresantul a fost pleava, în vederea
decorării. Uneori, amestecul de lut cu apă este mai dens, cu mult lut, de con-
sistenţa noroiului. În acest caz, vasul nu se mai cufundă ci este stropit cu
acest amestec, după care, cu degetele, se uniformizează suprafaţa vasului. De
obicei sunt tratate în această manieră vasele de gătit, stratul gros de lut având
proprietăţi termorezistente. Totodată, vasele tratate în acest fel, fiind mai
zgrunţuroase, sunt şi mai puţin alunecoase şi mai uşor de manipulat în bucă-
tărie.
5. Impresiunea sau imprimarea constă în apăsarea peretelui vasului cu
diferite obiecte care-şi lasă amprenta pe perete şi se constituie în element de
decor. Operaţiunea se poate face cu pieptenele, cu măturica, cu şnurul, cu
30
scoica (tipic pentru Hamangia, folosindu-se scoica cardium), cu rogojini sau

ţesături (cultura Tisa), cu unghia (Starčevo-Criş, Gumelniţa), cu degetul.
6. Lustruirea - tehnică care are că scop acoperirea porilor vasului şi
înnobilarea suprafeţei vasului care, prin lustruire, capătă un luciu metalic. Se
face cu pietre sau cu lustruitoare din lut, de forma unei ştampile.
7. Canelarea este tot un fel de lustruire, dubla de presare. În urma aces-
tei operaţiuni iau naştere pe pereţii vasului un fel de pliuri adâncite. Se folo-
seşte în ariile culturilor Dudeşti, Vinča-Turdaş, Cucuteni.
8. Pictarea s-a utilizat mult în neolitic, dar mai ales în eneolitic. Ea poate
fi realizată înainte sau după ardere. Cea realizată după ardere se numeşte pic-
tură crudă. De obicei pictarea se realiza înainte de ardere pentru simplul fapt
că, prin ardere, era mai rezistentă. Pictura monocromă este frecventă pe cera-
mica culturilor Cârcea-Gura Baciului, Ciumeşti, Starčevo-Criş, deci la începu-
tul neoliticului. Pictura policromă, cu alb, roşu şi ciocolatiu este tipică culturi-
lor Ariuşd, Precucuteni şi Cucuteni. În aria culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa s-
a practicat pictura cu grafit.
9. Stampilarea se realizează cu ajutorul unei ştampile din lut care se
apasă pe peretele crud al vasului. Tehnica este utilizată pentru motive decora-
tive mai complicate, care trebuiesc repetate în câmpul vasului de mai multe
ori, în chip identic.
10. Decorul plastic constă în adăugarea de pastă suplimentara pe pere-
tele vasului, după modelare. Cel mai adesea se adaugă brâuri în relief, proe-
minenţe sau butoni.
Uneltele folosite pentru decor sunt scoica, pieptenele, măturica, vârfuri
ascuţite din os, rotiţa, pintaderele.
Motive decorative pe ceramica neolitică
Cele mai frecvente motive utilizate pe ceramica neolitică sunt:
1. Liniile unghiulare (Starčevo-Criş)
2. Meandrul (Vădastra)
3. Romburile concentrice (Vinča)
4. Dinţii de lup (Vădastra)
5. Triunghiurile haşurate
6. Tabla de şah (Boian)
7. Spirala dinamică (Cucuteni)
8. Motivele în căpriori
9. Spicul de grâu (Starcevo-Criş)
10. Parantezele (Gumelniţa)
11. Portativul muzical (cultura cu ceramică liniară)
12. Bulinele (Cârcea-Gura Baciului)
13. S-urile îmbucate
14. Reţelele de linii
15. Motivul ochiului (Cucuteni)
16. Triskelion-ul
Tipic neoliticului este decorul strict geometric. Lipsesc motivele vegetale,
iar cele antropomorfe sau zoomorfe sunt foarte rare şi tot de esenţă
geometrică, apărând doar pe ceramica cucuteniană.
Regulile de dispunere a decorului
Se constată unele stereotipii de poziţionare a decorului, variabile de la o
arie culturală la alta sau în funcţie de mărimea şi funcţionalitatea vasului:
31
1.pe întreg corpul vasului (oroarea de vid)- în arie Cucuteni;

2. în părţile mai expuse privirii, adică în partea superioară a vasului
sau pe diametrul maxim, decorul fiind organizat în benzi, frize sau celule or-
namentale
Principii de dispunere a decorului:
1. simetria - repetarea aceluiaşi motiv de mai multe ori - caracterizează
toate culturile neolitice
2. asimetria - este destul de rară, fiind tipică doar culturi-
lor Precucuteni, Ariuşd şi Cucuteni
Arderea ceramicii în neolitic
La nivelul neoliticului s-au practicat diferite tipuri de ardere şi s-au
folosit instalaţii mai mult sau mai puţin complicate. Se cunosc şi vase care au
fost doar expuse la soare, dar ele sunt foarte puţine tocmai datorită faptului că
nu au rezistenţă, se fărâmă.
1. Cele mai simple instalaţii de ardere au fost vetrele casnice deschise.
Sunt tipice mai ales neoliticului timpuriu, dar continuă să fie folosite pe tot
parcursul neoliticului, mai ales pentru ceramica nepretenţioasă: vase de provi-
zii sau de gătit. Temperatura de ardere pe vatra este scăzută, că atare cerami-
ca este de proastă calitate, arderea este inegală, că urmare vasele sunt pătate,
unele părţi ale vasului sunt arse incomplet sau chiar crude, alte sunt supra-
arse.
2. Cuptoarele simple, cu o singură cameră, sunt instalaţiile cele mai
răspândite. Ele sunt puţin adâncite în sol, au formă tronconică sau
calotiformă şi prezintă o uşa de acces. Partea aflată deasupra nivelului de căl-
care are pereţi din lut. Cuptorul este prevăzut cu două deschizături: una late-
rală, jos, pe unde se introduc lemnele şi alta în partea superioară, care asigura
circulaţia aerului în cuptor. Aceste orificii pot fi astupate. Cuptoarele au dia-
metrul de aproximativ 2 m şi înălţimi care sunt sub 1 m. Astfel de cuptoare se
cunosc de la Cârcea, Tărtăria şi Ariuşd, din faza Cucuteni A. Temperaturile ob-
ţinute în aceste cuptoare nu depăşesc 500 de grade.
3. Cuptoare cu doua camere sunt rare şi nu se cunosc decât din aria
culturii Cucuteni. Apariţia lor este o dovadă sigură că olăritul este deja un
meşteşug calificat. Un astfel de cuptor se cunoaşte de la Glăvăneştii Vechi -
din faza Cucuteni B. De obicei, cuptoarele sunt plasate la periferia aşezărilor
sau înafara lor, aproape de o sursă de apă. Cuptoarele de acest tip au o groapă
de acces (groapa olarului). Camera inferioară se numeşte focărie. Aici se intro-
duce combustibilul. În camera superioară se ard vasele. Cele două camere
sunt despărţite de un grătar perforat care permite circulaţia aerului. Focăria
are o gaură de alimentare, iar camera superioară un orificiu care poate fi aco-
perit. Grătarul se sprijină fie pe un picior cilindric, fie pe un perete median
perforat. Cuptorul este rotund în plan şi tronconic în secţiune, cu pereţii uşor
boltiţi. Acest cuptor prezintă multiple avantaje. De exemplu, se pot obţine
temperaturi cuprinse între 500-1000 grade. Mai mult de atât nici nu este ne-
voie pentru că la 1175 de grade lutul se vitrifiază31. Doar pentru arderea vase-
lor pictate cu grafit sunt necesare temperaturi foarte înalte, de circa 1050 gra-
de. Arderea poate fi reducătoare sau oxidantă, după cum orificiile sunt astupa-
te sau deschise, deci se poate regla arderea. Grătarul elimină contactul direct
31
VITRIFIÁ vb. I. tr. A modifica structura unei substanțe prin încălzire la o temperatură înaltă, astfel încât să de-
vină compactă și cu luciu sticlos [P.i. vitrific. / < it. vitrificare, cf. lat. vitrum – sticlă, facere – a face].
32
dintre vase şi combustibil, că atare arderea este egală, completă, vasele nu mai
prezintă pete. Înainte de folosire, cuptorul era foarte bine încins, operaţiune
care putea dura o zi întreagă.
Culoarea vaselor depinde în primul rând de ardere: arderea reducătoare,
fără oxigen, dă o ceramică de culoare cenuşie până la negru, iar cea oxidantă
nuanţe roşu.
Există şi alţi factori care pot influenţa nuanţa: tipul de argilă, apa şi oxi-
zii pe care aceasta îi conţine, temperatura de ardere sau timpul de ardere.
II.3.3.3.2.Prelucrarea metalelor în neolitic
La nivelul neoliticului este confirmată de descoperirile arheologice folosi-

rea sau chiar prelucrarea unor metale, mai ales a aurului şi cuprului. Se cu-
noaşte chiar şi o piesă de plumb la Sălcuţa, dar acesta este un metal folosit
doar accidental.
Prelucrarea aurului
Cea mai veche piesă din aur, o banală sârmă, datează din eneoliticul
timpuriu şi a fost descoperită la Boian. Cele mai multe piese de aur se datează
în eneoliticul final şi aparţin culturilor Bodrogkeresztúr, Gumelniţa şi
Cucuteni. Este vorba de circa 130 de piese, dintre care 110 aparţin tezaurului
de la Moigrad, din aria culturii Bodrogkeresztúr. Tezaurul a fost descoperit în
împrejurări necunoscute şi a fost achiziţionat de Muzeul din Cluj în 1912 de
la un negustor. El este eterogen, cuprinzând piese din mai multe epoci.
Au fost atribuite neoliticului 105 mărgele care au formă bitronconică sau
de butoiaş, doi idoli en violon şi 4 idoli antropomorfi, cu braţele în cruce. Unul
dintre cei 4 idoli este de mari dimensiuni şi cântăreşte 750 g. Piesele din aur
sunt, în marea lor majoritate, cum era şi de aşteptat, podoabe: ace, pandantive
de tip saltaleoni sau alte tipuri care reprezintă foarte schematic silueta umană.
Majoritatea pieselor gumelniţene sunt pandantive en violon, care seamănă pâ-
nă la identitate cu piesele din aceeaşi arie culturală din Bulgaria (acolo numita
Karanovo VI), spre exemplu cu cele de la Hotnica.
Analiza metalografică a pieselor gumelniţene din România dovedeşte că
la confecţionarea pieselor s-a folosit aur nativ, cules din albiile râurilor, cu un
procent scăzut de argint. Având în vedere că aurul din Apuseni are un conţi-
nut ridicat de argint (25 %), fapt care-i conferă o culoare albă, este foarte pro-
babil că aurul să provină din Tracia sau Macedonia. Identitatea de formă cu
piesele din Bulgaria ar încuraja chiar ideea că sunt piese provenite din ateliere
sudice, deci importate. Trebuie remarcată marea cantitate de piese de aur din
două necropole din Bulgaria, prima de la Durankulak, a doua de la Varna. Ne-
cropola de la Varna aparţine culturii Karanovo VI, pandantul culturii
Gumelniţa de la sud de Dunăre. În necropolă au fost descoperite în jur de
3000 de obiecte din aur, care cântăresc aproximativ 6 kg. Pe lângă pandanti-
ve, se remarcă foarte multe aplici pentru îmbrăcăminte că şi foiţele de aur fo-
losite pentru acoperirea unor părţi ale trupului:ochii, faţa sau mâinile. Pen-
tru piesele de la Moigrad nu există o analiză metalografică, dar, judecând după
culoarea aurului, nu este exclus că ele să provină din ateliere locale şi să fie
realizate din aur transilvănean.
În ceea ce priveşte tehnicile de prelucrare, trebuie remarcat că aurul este
prelucrat la rece, prin ciocănire, în urma căreia se obţine o foiţă subţire, care
33
este decupată în forma dorită. Urmează o lustruire a piesei. Cele mai multe pi-
ese sunt nedecorate, există, însă, şi piese decorate cu puncte sau cerculeţe în
relief, realizate cu ajutorul unui poanson, tehnică numită au repoussé.
Metalurgia aramei în neolitic
Datele pe care le avem cu privire la prelucrarea aramei arată că acest
metal a fost folosit pentru prima dată în mileniul al 7-lea la Ali Kosh , Catal
Hüyük şi Ergani (Anatolia). Este vorba de aramă nativă, care a fost prelucrată
prin ciocănire. Probabil că în aceeaşi tehnică au fost prelucrate şi piesele tim-
purii de la noi. Ulterior s-a ajuns la reducerea aramei din minereuri complexe
de cupru, prin procese nu foarte complicate, căci reducerea
presupunea temperaturi destul de scăzute de circa 700-800 de grade. Primele
tipare apar în Orient în mil. al 6-lea.
Arama este atestată pentru prima dată în spaţiul nostru în neoliticul
timpuriu, în aria culturii Starcevo-Criş prin descoperirea unei sule la Balomir,
jud. Hunedoara. Iniţial minereurile de cupru erau colecţionate pentru culoarea
şi luciul lor şi folosite pentru confecţionarea mărgelelor. Nu este exclus că mi-
nereurile frumos colorate să fi fost colecţionate şi pentru tatuaje sau în scopuri
cosmetice. Este cazul malachitului sau azuritului. Până în eneolitic, piesele
din cupru sunt foarte puţine şi, de obicei, de mici dimensiuni, majoritatea pie-
se de podoabă: ace cu dublă volută, inele de buclă, mărgele, mai rar străpun-
gătoare sau cârlige de undiţă. Este clar deci faptul că raritatea acestui metal îl
face să aibă mai degrabă regimul unui metal preţios şi exclusiv un rol orna-
mental.
În mileniul al 5-lea, în eneolitic, are loc o evidentă dezvoltare a metalur-
giei cuprului în spaţiul sud-est european, fapt dovedit de apariţia unui număr
destul de mare de piese masive din cupru în ariile culturilor Cucuteni,
Sălcuţa, Gumelniţa, Bodrogkeresztúr-Gorneşti şi Tiszapolgár-Româneşti. Un
fenomen asemănător se constată şi în nordul Bulgariei, în timp ce în staţiuni
neolitice celebre din Grecia, precum Dikili Tash, Dimini sau Sesklo, piesele
masive din cupru sunt o raritate. Sunt mai frecvente 4 categorii de piese: to-
poarele plate (pană sau ic), doua tipuri de topoare cu gaură transversală ( res-
pectiv topoarele-ciocan şi topoarele cu braţe în cruce) şi târnăcoapele.
Cu privire la funcţionalitatea acestor piese au existat mai multe supozi-
ţii. G. Childe credea că târnăcoapele şi topoarele au fost utilizate la exploatările
de minereu şi de sare, Marton Roska32 credea că au fost folosite la tăierea
şi prelucrarea lemnului, Ion Nestor33 a emis ipoteza că topoarele cu braţe în
cruce au fost, mai degrabă, topoare de luptă, iar restul pieselor, având în vede-
re că arama este foarte moale, ar fi putut fi, mult mai probabil, însemne de
demnitate, de putere, apanaje ale unor persoane cu un statut social înalt. Nu
este exclus nici chiar că ele să fi fost lingouri folosite în schimburile dintre
comunităţi. O cercetătoare din Bulgaria, Henrieta Todorova34, a analizat 200
de piese masive din cupru din aceasta perioada şi a constatat că 90 % dintre
ele sunt noi, nu au nici o urmă de întrebuinţare, doar 10% având vagi urme că
32
Márton Roska (1880-1961), roman de origine maghiară, absolvent al facultăţii de litere din Cluj şi. doctor în
filozofie la Viena, arheolog.
33
Ion Nestor (n. 25 august 1905, Focşani - d. 29 noiembrie 1974, Bucureşti) - istoric şi arheolog român, membru
corespondent al Academiei Române.
34
Henrieta Todorova, The eneolithic period în Bulgaria în the fifth millennium B.C. Oxford : British Archaeological
Reports , 1978. BAR supplementary series 49.
34
ar fi fost utilizate. Supoziţia că piesele masive din cupru nu ar fi unelte se ba-

zează şi pe faptul că majoritatea pieselor provin din morminte, mai ales de
bărbaţi, doar foarte puţine au fost descoperite în aşezări. Cel mai adesea, pie-
sele de arama descoperite în aşezări sunt banale străpungătoare. Pe lângă
aceste 4 categorii de piese, mai apar, dar destul de rar, pumnale sau străpun-
gătoare. Topoarele şi târnăcoapele din arama descoperite pe teritoriul Români-
ei au făcut obiectul unui studiu complex, fiind adunate şi încadrate tipologic,
cele cunoscute până în 1974, în volumul Äxte und Beile aus Rumänien (Topoa-
re şi securi din România) II, din seria PBF, nr. IX/5, publicat de Alexandru
Vulpe35. Se cunosc peste 300 de piese, cele mai multe provenite din Transilva-
nia, Crişana şi Banat. Foarte multe sunt descoperiri izolate (peste 200 de pie-
se), urmează piesele descoperite în depozite, aşezări şi morminte. O descoperi-
re de excepţie a fost făcută pe teritoriul Rep. Moldova, în aria culturii
Precucuteni, faza III. Este vorba de depozitul de topoare de la Cărbuna care
conţinea 343 de piese. Analiza metalografică a unor piese din Oltenia şi Mun-
tenia, din ariile culturilor Sălcuţa şi Gumelniţa, a dus la concluzia că aceste
piese sunt făcute din cupru provenit din Tracia, poate chiar piesele finite pro-
vin din ateliere sudice. Deocamdată este dovedită producerea locală doar a to-
poarelor de tip pană prin descoperirea a două valve de turnare (tipare) în aşe-
zarea de la Căscioarele. Indicii pentru o producţie locală ar mai fi şi pentru to-
poarele cu braţe în cruce de tip Târgu Ocna, care reprezintă o variantă tipolo-
gică originală, atestată doar în spaţiul Transilvaniei şi Moldovei, semn că origi-
nea lor trebuie căutată aici. Ar mai fi şi alte indicii care duc spre supoziţia că
ar fi existat ateliere în spaţiul nostru, că de exemplu o descoperire din nivelul
Sălcuţa de la Ostrovu Corbului, unde au fost descoperite vase arse secundar
care aveau în interior urme de zgură de cupru. Foarte probabil erau creuzete
folosite la turnarea metalului. În plus, teritoriul României este şi foarte bogat
în zăcăminte de cupru, precum cele din sudul Banatului, Oltenia (Baia de
Aramă), Maramureş, Nordul Dobrogei, SE Transilvaniei (Bălan). Este posibil că
atelierele de prelucrare a aramei, date fiind posibilităţile de transportare a mi-
nereului foarte rudimentare, să se fi aflat în imediata vecinătate a locurilor de
extracţie, de obicei locuri cu relief înalt, motiv pentru care ele sunt mai greu de
depistat de cercetările arheologice moderne. Deocamdată nu avem dovezi de
exploatare a resurselor interne de minereu de cupru, în ciuda faptului că re-
surse exista. Este posibil că multe din piesele finite să provină din ateliere su-
dice. La vremea aceasta există dovezi de exploatare a minereurilor de cupru
doar la Rudna Glava, în Serbia şi la Aibunar, în Bulgaria. Exploatările de la
Aibunar, aflate într-o zonă de dealuri cu altitudini de 300-400 m, îmbracă
forma unor şanţuri. În aceste şanţuri a fost descoperită ceramică neolitică care
sugerează că ele funcţionează deja pe la 5100/5000 î.Hr.. Pentru exploatarea
minereurilor s-au utilizat topoare masive din piatră, mai puţin târnăcoapele
din cupru. Nu au fost descoperite locurile de reducere, ceea ce este sigur însă
este că reducerea nu s-a realizat în aşezările din apropiere. În jurul minelor de
la Aibunar au fost cercetate 7 aşezări neolitice. În toate au fost descoperite pie-
se din cupru, dar în nici una nu s-au aflat instalaţii de reducere a minereului,
fapt care întăreşte ipoteza că reducerea se făcea foarte aproape de locul de ex-
35
Alexandru Vulpe (n. 16 iunie 1931, Bucureşti) - istoric şi arheolog român, membru corespondent (1996) al
Academiei Române
35
tracţie. Este sigur că în Bulgaria au existat şi alte locuri de extracţie, căci ana-
lizele metalografice au dovedit că arama provine din cel puţin 4 locuri de ex-
tracţie diferite.
Arama prezintă avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje: se reduce uşor,
se prelucrează uşor, se topeşte la 1085 de grade, este maleabilă. Dezavantajele
majore sunt că este foarte vâscoasă în stare incandescentă, drept pentru care
se toarnă destul de greu în tipare şi există riscul să se formeze bule de aer în
interiorul pieselor. Totodată, arama este foarte moale şi se deformează uşor.
Pentru obţinerea pieselor din aramă au fost folosite două procedee de turnare:
metoda cerii pierdute, care prezenta dezavantajul că modelul de ceară putea fi
utilizat o singură dată şi turnarea în tipare monovalve sau bivalve din piatră
sau din lut. Metoda cerii pierdute presupune realizarea obiectului dorit din
ceara. Acesta era apoi îmbrăcat intr-o pelicula de lut, păstrându-se un orificiu.
Prin acesta din urma se turna metalul incandescent care topea ceara şi apoi ii
lua locul. După răcire, se spărgea carcasa de lut. După turnarea şi răcirea pie-
selor se mai făceau eventuale operaţiuni de retuşare. Este neîndoielnic că pre-
lucrarea aramei la nivelul eneoliticului s-a făcut de către meşteri specializaţi,
procesul tehnologic fiind destul de complicat. Probabil că ritualuri magice în-
soţeau acest proces.
II.3.3.4.Habitatul
Economia de tip productiv a determinat o mai mare stabilitate în spaţiu

a comunităţilor umane, ajungându-se la sedentarizare totala spre sfârşitul
epocii . Sunt abandonate aşezările în peşteri şi se generalizează aşezările în aer
liber.
Regula de bază, care funcţionează în poziţionarea unei aşezări, regulă
valabilă nu numai în neolitic, ci pe tot parcursul preistoriei, este amplasarea
aşezărilor în vecinătatea unei surse de apă potabilă: apă curgătoare sau izvor.
În rest, nu se pot face afirmaţii care să fie valabile pentru toate culturile, toate
zonele de relief sau pentru întreg intervalul cronologic.
Poziţionarea aşezărilor este variabilă. Printre locurile preferate se numă-
ră terasele joase sau înalte, lunca Dunării, ostroavele. În unele arii culturale,
Starcevo-Criş din Moldova, Precucuteni, Cucuteni, există şi aşezări de
înălţime, situate pe boturi de deal.
Tipuri de aşezări
În neoliticul timpuriu aşezările nu sunt fortificate. Au doar şanţuri îm-
prejmuitoare care asigură securitatea animalelor domestice în faţa atacului
animalelor sălbatice sau sunt făcute pentru a îngrădi deplasarea animalelor
domestice în afara arealului locuit. În eneoliticul timpuriu, o data cu culturile
Boian şi Stoicani-Aldeni, apar tot mai multe aşezări fortificate artificial sau na-
tural, iar fenomenul capătă intensitate mai ales în eneoliticul final, în
arie Cucuteni. Cele fortificate natural sunt amplasate pe boturi de deal care
asigură supravegherea zonei limitrofe, dar şi securitatea, fiind înconjurate de
râpe.
Alte aşezări au sisteme artificiale de apărare: şanţuri adânci, valuri de
pământ, palisade. Elementele de fortificaţie au o dispunere circulară sau sunt
amplasate doar în zonele mai expuse unor atacuri. Printre aşezările fortificate
pot fi amintite:
36
1.Târpeşti- cultura Precucuteni;

2. Traian - Dealul Viei - cultura Cucuteni - aşezare fortificata cu un şanţ
adânc de 2 m şi lat de 4-5 m.
3. Ghindăreşti - cultura Gumelniţa - cu un sistem de apărare mai rar,
sofisticat şi solid, format dintr-o palisadă constituită din pietre acoperite cu
lut;
Un tip de aşezare specific mai ales eneoliticului, care este caracteristic
zonelor de câmpie, este aşezarea de tip tell, obişnuită în aria culturilor
Hamangia, Gumelniţa, Sălcuţa, Stoicani-Aldeni. De regulă, aceste aşezări se
prezintă sub forma unor movile artificiale, apărute că urmare a unei locuiri de
lungă durată. Deci ele sunt urmarea sedentarizării totale. Au, drept urmare,
mai multe straturi şi depuneri groase de 4- 5m.
Cel mai mare tell cunoscut din România este cel de la Hârşova, care are
o depunere de 12 m.
Suprafaţa aşezărilor este variabilă, mai ales în timp. Caracteristice neoli-
ticului timpuriu sunt aşezările de mici dimensiuni, cu 5-6 locuinţe. În eneoli-
tic, mai ales în arie Cucuteni -Tripolie, apar aşezări de dimensiuni mari, pre-
cum aşezarea din faza A 2 de la Truşeşti, care numără 93 de locuinţe şi care
este aşezarea cea mai mare cunoscută până în prezent în spaţiul nostru. Din
aria aceleaşi culturi, dar din Ucraina (Kolomišcina), se cunosc şi aşezări care
au sute de locuinţe, aşezări care pot fi considerate a fi deja proto-urbane. Aşe-
zările de dimensiuni mari sunt suspectate a fi fost eventuale centre tribale sau
centre de cult.
Structura internă a aşezărilor este destul de puţin cunoscută datorită
faptului că există foarte puţine aşezări care au fost cercetate integral. Unele au
o dispunere a caselor în cerc, cu o piaţă centrală (Târpeşti), altele au casele
aliniate în şiruri, după cum exista şi aşezări în care nu a fost remarcată o or-
dine oarecare de amplasare a locuinţelor. Unele sate au locuinţele rarefiate în
spaţiu, altele, cele de tip tell, care nu oferă o suprafaţă de locuit prea mare, au
locuinţele foarte dense. Din arie Cucuteni, dar din Ucraina, se cunosc sate cu
case dispuse în mai multe cercuri concentrice şi o reţea radiala de uliţe.
Tipuri de locuinţe
Că urmare a procesului de sedentarizare, colibele şi adăposturile din
peşteri sunt înlocuite cu locuinţe mai bine elaborate, mai durabile, mai spa-
ţioase, prevăzute cu anexe care vin să asigure confortul cotidian. Tipurile de
locuinţe ne sunt cunoscute că urmare a cercetării unor resturi de locuinţe, dar
şi datorită descoperirii unor modele miniaturale din lut de locuinţe în ariile
culturilor Gumelniţa, Stoicani-Aldeni sau Sălcuţa.
Sunt utilizate atât locuinţele de tip bordei, cât şi locuinţele de suprafaţă,
ultimele fiind mai frecvente în a doua parte a epocii. Bordeiele sunt îngropate
aproximativ 1 m în sol, au formă rotundă, cu diametre de 3-6 m şi au o o
groapă cu trepte de acces, acoperiş de formă conică, susţinut de un stâlp cen-
tral. În interior sunt prevăzute cu o vatră, mai rar cu cuptor.
Locuinţele de suprafaţă sunt rectangulare, cel mai adesea cu o singură
încăpere. În ariile culturilor eneolitice - Gumelniţa, Petreşti, Cucuteni - sunt
frecvente locuinţele cu două încăperi. Există şi locuinţe prevăzute cu pridvor la
intrare. Acoperişul este în 2 sau 4 ape, făcut din paie, trestie sau papură. Au
înălţimi de aproximativ 2 m şi sunt dotate cu ferestre rotunde sau ovale care,
probabil, erau acoperite cu băşici de porc. Pereţii sunt construiţi din pari, uniţi
37
prin împletituri de nuiele sau trestie şi acoperiţi cu lut amestecat cu pleavă.

Podeaua este din lut sau pământ bătătorit. Există şi locuinţe care au pereţii
pictaţi în aria culturii Gumelniţa, la Căscioarele, Radovanu şi Petru Rareş. Că
anexe, în centrul locuinţei se află o vatră pe pat de pietre sau de cioburi, une-
ori prevăzută cu gardină. Unele locuinţe au şi cuptor. Sunt atestate
şi laviţe din pământ cruţat.
Un alt tip de locuinţă, tot de suprafaţă, este prevăzut cu o podea-
platformă, constituită din trunchiuri despicate de copaci, acoperite cu lut. Ti-
pul este cunoscut din ariile culturilor Boian, Vădastra, Cucuteni şi Petreşti.
Gh. Lazarovici crede că, în aşezarea neolitică de la Parţa, aparţinând
culturii Vinča, au existat chiar şi locuinţe cu etaj. Este greu de crezut pentru
că tehnic erau dificil de realizat, apoi ele ar fi presupus o densitate mare de lo-
cuire într-un spaţiu limitat. Dacă aşezarea ar fi fost de tip tell poate ar fi fost
mai credibilă această ipoteză.
II.3.3.5.Practici funerare
Obiceiurile de înmormântare sunt inegal cunoscute, de la o cultură la al-

ta. De regulă, se practică inhumaţia, existând doar o singură excepţie: necro-
pola de la Suplacu de Barcău (jud. Bihor), necropolă care aparţine culturii
Herpály, tipică Ungariei, care este atestată doar sporadic în spaţiul nostru, în
Crişana. Mormintele se constituie din gropi simple, de formă ova-
lă sau rectangulară. Poziţiile de depunere a defunctului sunt: întinsă pe spate
(tipică culturii Hamangia şi fazei timpurii Boian) sau chircită (spre exemplu în
arie Gumelniţa sau în fazele II şi III ale culturii Boian). În ultimul caz, când
chircirea este pronunţata, se presupune că s-a recurs şi la legarea defuncţilor.
Poziţia chircită se crede că ar sugera fie poziţia fetus-ului în uter, fie poziţia
cea mai comună de somn, ceea ce ar duce la o interpretare a morţii că un
somn prelungit. Chircirea poate fi pe dreapta sau pe stânga.
În aria culturii Bodrogkeresztúr funcţionează chiar o regulă foarte stric-
tă, dictată de sexul defunctului: femeile sunt depuse pe stânga, iar bărbaţii pe
dreapta. Sunt destul de frecvente înmormântările de cranii sub podeaua locu-
inţelor (Căscioarele, Gumelniţa sau în arie Cucuteni) sau depunerea
de schelete dezarticulate (arie Cucuteni, de obicei decapitate). S-ar putea că,
în aceste cazuri, să fie vorba de sacrificii aduse zeilor. Lângă cadavre se depun
uneori şi ofrande.
Pentru neoliticul timpuriu nu se cunosc necropole. În aceasta etapa,
mormintele se află în interiorul aşezărilor, între locuinţe sau, mai ales în cazul
copiilor, sub podeaua caselor, în zona vetrei. De multe ori, schelete sau părţi
de schelete au fost descoperite în gropi menajere sau în şanţul de protecţie al
aşezării. Există şi situaţii în care morţilor le este destinată o parte a aşezării
neutilizată sau o parte dezafectată (necropola neolitică de la Gomolava (Serbia)
sau Andolina).
Pentru neoliticul timpuriu şi o mare parte a celui dezvoltat se constată
că nu există reguli stricte de înmormântare. Inventarele funerare sunt deo-
camdată sărace. Cea mai timpurie necropolă este cea de la Cernica,
din faza Bolintineanu a culturii Boian, deci din eneoliticul timpuriu. Ea numă-
ră în jur de 500 de morminte, fiind şi cea mai mare necropolă neolitică din
România. Alte necropole se cunosc de la Cernavodă (circa 400 morminte) şi
38
Durankulak (800 de morminte, dintre care 276 aparţin culturii Hamangia, res-
tul culturii Karanovo VI- Gumelniţa), la Vărăşti (126 morminte) şi Varna (281
morminte) ale culturii Gumelniţa, doua necropole la Iclod ale grupului Iclod.
Inventarele funerare sunt, la nivelul neoliticului, inexistente sau foarte sărace:
un vas, lame de silex, topoare de piatră, mărgele sau pandantive, brăţări din
Spondylus, ofrande de carne, ocru depus pe cadavru sau sub cadavru, sub
formă de pulbere sau de bulgări.
În aria Starcevo-Criş este frecventă acoperirea craniului sau a părţii su-
perioare a corpului cu un fragment ceramic de mari dimensiuni. Cu un inven-
tar mai bogat sunt mormintele din necropolele de la Iclod, care au 1 până la 12
vase. Tot aici este frecventă depunerea ocrului pe schelete sau în vase. Trebuie
remarcat faptul că apariţia necropolelor extramuros este un fenomen izolat în
Peninsula Balcanică, care caracterizează mai ales zona Dunării Inferioare şi
Bulgaria de est. Numărul mic al mormintelor datate în neolitic vine în dezacord
cu estimările demografice, fapt ce i-a făcut pe unii cercetători să emită ipoteza
că doar o parte din populaţie era selectată pentru înmormântare. Printre ne-
cropolele de excepţie trebuiesc amintite cele de la Cernavodă, Sultana,
Durankulak şi Varna. Nu numai că în toate acestea au fost descoperite piese
de aur, dar în unele dintre morminte inventarul funerar era foarte bogat.
La Cernavodă sunt frecvente podoabele din melc Spondylus, de obicei
brăţări, sau din scoică Dentalium. Adesea apar topoare de piatră dispuse în
poziţie funcţională, lângă mâna dreaptă sau lângă cap. Frecvent au fost desco-
perite în morminte statuete antropomorfe sau capete de animale domestice.
Necropola de la Durankulak numără în jur de 800 de morminte dintre ca-
re 276 aparţin culturii Hamangia, restul culturii Karanovo VI (numele bulgar
al culturii Gumelniţa din România). şi în această necropolă au fost descoperite
statuete antropomorfe, uneori câte 4 într-un mormânt, cel mai adesea depu-
se sub capul sau pe pieptul defunctului. Ele apar atât în morminte de bărbaţi,
cât şi în morminte de femei.
Necropola de la Varna este un caz special. Ea a fost descoperită
în 1972 şi a fost cercetată în anii '70 şi '80. Cimitirul are o suprafaţă de 1200x
600 m. Din cele 281 de morminte, 70 erau avariate, iar 211 bine conservate.
Dintre acestea din urmă, 23 nu aveau inventar, 170 aveau între 1-10 obiecte
de inventar, iar 18 erau foarte bogate (8,5 %). Cifrele ar putea fi expresia unei
structuri sociale. Unele morminte nu au schelete, sunt cenotafuri, adică mor-
minte simbolice. Apariţia cenotafului indică obligativitatea înmormântării chiar
şi pentru defuncţii ale căror cadavre nu s-au găsit. Interesant este că toate
cenotafurile sunt bogate sau chiar foarte bogate. Au fost constatate aici deose-
biri de tratament între adulţi şi copii şi între femei şi bărbaţi. Majoritatea pie-
selor din cupru sau aur provin din morminte de bărbaţi.
Cele mai sărace inventare s-au găsit în mormintele de copii, deci înmor-
mântarea pare a fi un prilej de exprimare a diferenţelor de statut social din
cadrul comunităţii. Dintre morminte se remarcă M 43, al unui bărbat de 40-50
de ani. Acesta avea în inventar peste 1000 de piese. Dintre acestea amintim
890 mărgele de aur, 52 de aplici de aur pentru îmbrăcăminte, 16 inele de aur,
11 cercei sau belciuge, accesorii din aur pentru arc şi topor, două discuri de
aur, aşezate pe picioarele mortului. Aurul din mormânt cântărea 1,5 kg.
39
II.3.3.6.Religia neolitică
Nu există îndoială că populaţiile din neolitic aveau un sistem religios co-

erent, mult mai complicat decât ni-l imaginăm noi astăzi, intim legat de activi-
tăţile economice principale. Se crede că, în comparaţie cu paleoliticul, s-au
schimbat radical trăirile religioase, datorită faptului că destinul uman nu mai
este legat de vânătoare ci, de acum încolo, de cultivarea plantelor, drept urma-
re vegetaţia devine un obiect de solidaritate mistică. De pe la 7000 î.Hr.. apar
în Orient, la Hacilar, Catal Hüyük, Jerichon, reprezentări plastice feminine, fe-
nomen cu care ne vom întâlni şi în spaţiul balcanic.
Reconstituirea religiei neolitice se bazează, în esenţă, pe studiul plasticii
antropomorfe şi zoomorfe, al altor obiecte folosite în ritualuri religioase, al
sanctuarelor şi al complexelor de cult. Reconstituirea bazată doar pe izvoare
arheologice este dificilă şi incompletă. Izvoare scrise nu există, drept urmare
cercetarea se loveşte de piedici insurmontabile, care fac imposibilă reconstitui-
rea integrală a religiei neolitice. Ne referim la faptul că aceasta, adeseori, se
exprimă prin gesturi sacre, dans, cântec, pantomimă, tatuaj sau costum sacru
care nu pot fi surprinse pe cale arheologică. În consecinţa, omul neolitic riscă
să rămână neînţeles. Sunt evidente unele tendinţe de simplificare, prezente
adesea în literatură, care vorbesc despre un unic cult, cel al Marii Zeiţe. Pen-
tru a înţelege mai bine gândirea religioasă a oamenilor neolitici se apelează
frecvent la populaţiile retardate economic, care trăiesc în condiţii analoage şi
care au fost studiate etnografic. Mai există şi un alt demers, care pleacă de la
religia unor popoare antice despre care există izvoare scrise, pornindu-se de la
ideea că religiile antice conservă vechi credinţe, au rădăcini comune mai vechi.
Acest demers pentru reconstituirea religiilor neolitice este destul de riscant şi
intră în contradicţie cu afirmaţiile care pun în evidenţă o discontinuitate care
ar fi avut loc în Europa, cândva la sfârşitul eneoliticului, datorită unui feno-
men amplu de migraţie, în urma căruia ar fi pătruns în acest spaţiu populaţiile
indoeuropene, populaţii care trebuie că au avut propriile credinţe religioase ca-
re puteau să le înlocuiască, să le estompeze sau să se suprapună peste cele
vechi, deci să le contamineze. În concluzie, în ciuda eforturilor depuse, recon-
stituirea fenomenului religios este riscantă, supusă greşelii, incompletă şi în
mare parte ipotetică.
Plastica antropomorfă
Toate culturile neolitice, începând cu prima, au reprezentări antropo-
morfe. Se cunosc statuete antropomorfe încă din cel mai vechi nivel de la
Cârcea. Predomină net, la nivelul neoliticului, reprezentările de femei, dar exis-
tă şi reprezentări de bărbaţi (circa 5%) sau reprezentări de androgini (rar, în
aria Cucuteni, mai mult bănuite decât dovedite). Se cunosc şi exemplare de
statuete duble : de sex diferit (celebrii ”Îndrăgostiţi" din arie Gumelniţa ), ma-
mă cu sugar în braţe (Rast - cultura Vinča - sau în aria Cucuteni), mamă cu
fiică (Rast, macheta de sanctuar de la Truşeşti).
Fără îndoială că reprezentările plastice diferă de la o cultură la alta. Neo-
liticul timpuriu se caracterizează mai ales prin schematismul modelarii. La
acest nivel nu prea există modelări standard. Începând cu cultura Starcevo-
Criş, modelarea este mai riguroasă, mai realistă, fiind redate cu destul de mare
precizie detaliile anatomice. Din neoliticul dezvoltat şi eneoliticul timpuriu, mai
ales în culturile Hamangia, Vădastra, Boian, Precucuteni, se observă apariţia
40
unor canoane de modelare care sunt strict respectate. Statuetele sunt redate
cu precădere în două poziţii în picioare sau în poziţie şezândă, cu picioarele
sub şezut. Se acordă o mare importanţă detaliilor anatomice sexuale: sâni, fe-
se, triunghi sexual, şolduri. De multe ori statuetele feminine prezintă
steatopigie (modelarea accentuată a şoldurilor), un bun exemplu în acest sens
fiind cele din aria culturilor Boian, Vădastra şi Hamangia. Capul şi detaliile fe-
ţei nu par a fi importante. Adesea capul lipseşte (aria culturii Hamangia) sau
detaliile feţei sunt foarte vagi şi total inexpresive. Statuetele multor culturi au
braţele retezate pe lângă umeri, având forma unor cioturi, adesea perforate,
semn că piesele puteau fi fixate pe un suport. Există şi câteva piese în poziţii
de odihnă, meditative, aşa zişii "Gânditori" de la Târpeşti sau de la Cernavodă,
piese care sunt mai expresive şi din punct de vedere al gesturilor. Tot în neoli-
ticul dezvoltat încep să apară reprezentările masculine, dar ele rămân rare.
Cultura Vinča are reprezentări plastice mai speciale. Este de remarcat schema-
tismul în modelare, fiind două tipuri de statuete mai frecvente: cele prismatice
şi cele în formă de coloană. Detaliile anatomice, cu excepţia triunghiului sexu-
al, par a fi destul de neimportante. Se pune un mare accent pe faţă. Foarte
multe statuete au o mască triunghiulară sau pentagonală pe faţă, mai rar în
mână (Liubcova).
În eneoliticul târziu, cultura cu cea mai bogată plastică este Cucuteni.
Cultura se caracterizează prin foarte multe modelări standard. Canonul diferă
de la o etapă la alta. Iniţial este preluat modelul precucutenian, cu solduri
dezvoltate, ulterior apar reprezentările foarte schematice de tip en violon sau
statuetele foarte zvelte, cu capul perforat. Sunt foarte bine reprezentate nume-
ric în faza A statuetele în poziţie şezândă, adeseori asociate cu scaune sau tro-
nuri miniaturale din lut. Există şi destul de multe reprezentări masculine, ca-
racterizate prin portul unei centuri sub talie şi a unei diagonale pe piept, sau
reprezentări considerate a fi androgine. Cultura Gumelniţa surprinde pentru
că nu are modelări standard în lut, piesele având caracter de unicitate. Doar
reprezentările antropomorfe din os, cu funcţionalitate de pandantive, sunt
standardizate. La nivelul neoliticului există şi statuete feminine de excepţie.
Am aminti motivul zeiţei gravide - prezent la Pazardjik - în arealul culturii
Karanovo VI sau aşa zisa zeiţă-broască, probabil în poziţie de naştere. Majori-
tatea pieselor sunt de mici dimensiuni, modelate din pasta fina. Pentru piesele
culturii Cucuteni s-a făcut afirmaţia că ar avea în pastă cariopse de cereale.
Rămâne de văzut dacă seminţele apar accidental sau intenţionat.
Există şi statui sau busturi de statui de mari dimensiuni, montate pe
socluri, care fac parte din ansambluri arhitectonice de cult. Se cunosc mai ales
din ariile culturilor Vinča (sanctuarul de la Parţa) şi Cucuteni.
Contextele în care au fost descoperite statuetele antropomorfe sunt foar-
te importante, ele putând aduce precizări cu privire la funcţionalitatea piese-
lor. Foarte multe piese nu au, din păcate, contexte precizate. Numeroase
exemplare provin din stratul de cultură al unor aşezări sau din gropi. Pentru
arie Cucuteni s-a făcut observaţia că acestea din urmă (cele din gropi) sunt în-
totdeauna piese fragmentare, drept pentru care se crede că erau desacralizate.
Spargerea putea fi accidentală, dar şi intenţionată, având loc după terminarea
unei ceremonii în care statuetele au fost folosite în chip de recuzită. Alte statu-
ete provin din contexte profane, mai ales din locuinţe, de obicei din zona vetrei,
a cuptorului sau a altarelor cruciforme din aria Cucuteni. De asemenea, con-
41
textul poate fi unul sacru. Din arie Cucuteni se cunosc multe statuete care au
fost descoperite în sanctuare, dispuse pe laviţe sau podiumuri din pământ
cruţat, lângă râşniţe sau vetre. În fine, trebuie amintit şi că unele statuete
provin din contexte funerare. Doar în două arii culturale ne întâlnim cu practi-
ca depunerii de statuete în morminte: cultura Hamangia (necropola de la Cer-
navodă şi Durankulak) şi ultima sub-fază a culturii Cucuteni (faza B3- în ne-
cropola de la Vâhvatinţi - Bulgaria).
Cel mai cunoscut caz este cel al „Gânditorului” aparţinând culturii
Hamangia. Simbolurile acestei culturi Gânditorul şi Femeie şezând, descoperite
în 1956 de Nicolae Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă se află acum în
Muzeul de Istorie Naţională a României.
Interpretarea statuetelor antropomorfe
Interpretarea statuetelor rămâne, de cele mai multe ori, ipotetică, fără
prea mari şanse de confirmare, piesele fiind considerate adesea a avea un cod
pierdut. Există tot felul de atitudini în literatura arheologică faţă de plastica
antropomorfă.
Spre exemplu, în perioada stalinista şi chiar post - stalinista, cercetăto-
rii ruşi considerau figurinele antropomorfe drept jucării pentru copii. Religia,
exclusă din comportamentul omului contemporan şi considerată un opiu pen-
tru popor, era exclusă sau îi era diminuat rolul şi atunci când era vorba
de comportamentul omului preistoric.
De foarte multe ori, tot ceea ce este plastică antropomorfă feminină, fără
deosebire de context, este interpretat mecanic că fiind expresia unui cult al
fertilităţii şi fecundităţii, care trebuie să fi avut un rol proeminent în neolitic, o
dată cu apariţia cultivării plantelor şi a domesticirii animalelor. Din literatura
românească, la Eugen Comşa36 este evidentă această atitudine, el considerând
că plastica antropomorfă feminină are drept obiect de reprezentare Marea Zeiţa
Mamă. Există însă şi atitudini mai curajoase şi nuanţate, desigur foarte expu-
se unor critici sceptice. În general, s-a încercat reconstituirea gândirii religioa-
se şi a panteonului neolitic din două direcţii opuse, cronologic vorbind.
Pierre Lévêque 37 , spre exemplu, crede că mitologia grecească poate fi
cheia descifrării religiei neolitice, pentru că rădăcinile ei trebuie să coboare
mult în timp, pana în perioada preistorica. Că atare, spune el, şansa noastră
de a cunoştea religia neolitica porneşte de la cunoaşterea şi înţelegerea religiei
greceşti. Marija Gimbutas38 dimpotrivă, crede că a existat o continuitate între
religia şi simbolurile religioase paleolitice şi cele neolitice, în ciuda faptului că
tipul de economie este fundamental altul. Autoarea ignoră faptul că cele dintâi
reprezentări plastice apar în Orient, unde nu există antecedente din paleolitic,
iar în Europa Centrală, unde există reprezentări antropomorfe în paleolitic, nu
există o plastică neolitică antropomorfă timpurie, iar pictura rupestră tipică
paleoliticului dispare fără urmă. Că atare nu prea exista elemente de continui-
tate între cele două epoci. Ea reconstituie chiar un panteon neoli-
tic reprezentat prin destul de multe zeităţi, de obicei de sex feminine, cum ar
36
Eugen Comsa – istoric si arheolog roman (n. 24 octombrie 1923).
37
Pierre Lévêque (1921-2004) istoric francez, specializat în Grecia Antică și elenistică.
38
Marija Birutė Alseikaitė sau Marija Gimbutienė (cunoscută în general ca Marija Gimbutas) (1921-1994) –
arheolog și preistoriană americană de origine lituaniană
42
fi: Zeiţa - pasăre - un hibrid cu cap de bufniţă, Zeiţa-şarpe, Zeiţa-peşte, Zeiţa

naşterii şi a vieţii, Zeiţa gravidă, Zeiţa regenerării şi transformării. Sunt total
neclare atributele şi atribuţiile acestor zeiţe care de multe ori par să se supra-
pună. După aceeaşi autoare, zeii masculini sunt puţini. De obicei principiul
masculin este reprezentat de un animal sălbatic (taurul sau bucraniul sau
numai cornul, de exemplu) sau de reprezentările de falusuri. În general, dis-
cursul autoarei este destul de slab argumentat şi a dat naştere unor interpre-
tări forţate, surse de inspiraţie pentru tot felul de diletanţi.
O altă atitudine este cea a lui Vladimir Dumitrescu 39care este foarte re-
zervat şi care, de fapt, ocoleşte definirea religiei neolitice. V. Dumitrescu se re-
fugiază în studiul dintr-o perspectivă artistică a plasticii antropomorfe şi zoo-
morfe, drept urmare publică mai multe cărţi pe această temă: Arta preistorică
în România, Arta neolitică în România, Arta culturii Cucuteni. Autorul abuzează
prin descrieri nesfârşite, urmate de prea puţine concluzii despre credinţele re-
ligioase. Greşeala lui V. Dumitrescu este aceea că integrează în ceea ce se nu-
meşte artă piese antropomorfe cu modelare canonică, care sunt clar răspun-
suri la o comandă religioasă şi care limitează cvasi-total libertatea de creaţie a
artistului, piesele devenind de fapt nişte produse meşteşugăreşti, artizanale
care nu au nimic comun cu obiectul de artă, care, prin definiţie, presupune
unicitatea. În general, autorul este adept al teoriei ex oriente lux, deci conside-
ră că neoliticul european este tributar Orientului, care are, din toate punctele
de vedere, un avans cronologic de doua milenii. Potrivit lui, spaţiul balcanic
este indisolubil legat de Asia Mică şi Orient în general. Drept urmare, religia
neolitica din România are, după V. Dumitrescu, similitudini cu cea din Orien-
tul Apropiat.
O atitudine interesantă şi nuanţată faţă de plastica antropomorfă neoli-
tică o are, în literatura românească mai nouă, Dan Monah 40 . El face
un meritoriu efort de înţelegere a religiei neolitice, pornind de la artefactele
arheologice şi contextul lor de descoperire. Are o atitudine creatoare, dar care
uneori rămâne vizibil dependentă de interpretările Marjiei Gimbutas, ale
lui Melaart41 sau ale lui Mircea Eliade, ultimul cercetător al religiilor dintr-o
perspectivă etnoculturală, care a studiat foarte puţin artefactele arheologice.
Totuşi, are o gândire pozitivă şi mai prolifică în planul ideilor, care îndeamnă
la descifrarea plasticii antropomorfe în funcţie de contextul arheologic, în func-
ţie de sexul, dimensiunea, detaliile anatomice sau gestica statuetelor. Există
bănuiala că unele statuete nu-i reprezintă neapărat pe zei, ci poate pe muritori
în poziţie de adoraţie. În această categorie ar intra mai ales statuetele cu bra-
ţe îndoite din cot şi ridicate în sus. V. Dumitrescu excludea posibilitatea să fie
vorba de adoratori pentru că, spunea el, toate statuetele sunt feminine, fapt ce
ar duce inevitabil la concluzia că bărbaţii sunt lipsiţi de fervoare religioa-
să. Statuetele androgine au fost considerate de Monah că reprezentând o divi-
nitate primordială care avea capacitatea de autoreproducere. Piesele de mici
dimensiuni, din os sau din aur, au avut în mod clar funcţionalitate de pandan-
39
Vladimir Dumitrescu (1902-1991) – arheolog si preistorician roman.
40
Arheolog – cercetător ştiinţific principal gr. I, doctor la Inst. De Arheologie Iasi (n. 11 februarie 1943, în comuna
Mogoşeşti-Siret, jud. Iaşi)
41
James Mellaart (n. 14.11.1925, Londra) – arheolog britanic și autor al unor lucrări referitoare la situl arheologic
de la Çatal Höyük (Turcia)în Turkey.
43
tive şi se bănuieşte că au fost folosite pentru caracterul lor magic, pentru cali-
tăţile lor apotropaice. Piesele perforate sugerează că ele erau fixate pe supor-
turi sau pereţi. Piesele din morminte ar putea fi puse în legătură cu o divinita-
te protectoare a morţilor. Decorul unor statuete cucuteniene a fost interpretat
de Gr. Buţureanu42 ca indiciu de tatuaje, de alţii ca aducând aminte de feşile
în care erau înfăşurate mumiile egiptene sau ca indicând muşchii, detaliile
anatomice şi piesele de vestimentaţie. Iată, deci, că interpretările sunt foarte
deosebite.
Se crede că sistemul religios neolitic era unul dual, bazat pe două prin-
cipii contrare şi complementare: cel masculin şi cel feminin. Principiul mascu-
lin este mai puţin pregnant şi adesea se ascunde sub reprezentări de tauri,
coarne, falusuri. Dualismul ar fi dovedit de reprezentările androgine, scenele
de hierogamie43 (frecvente în aria Cucuteni, la Truşeşti). Potrivit lui M. Eliade,
androginia ar exprima totalitatea şi coincidenţa contrariilor. Principiul feminin
este redat mai explicit prin statuete antropomorfe feminine, dar şi prin simbo-
luri: rombul, spre exemplu. Legătura reprezentărilor feminine cu fertilitatea ar
fi sugerata prin reprezentări de femei gravide, în poziţie de naştere sau cu o
ramură pe pântec (arie Cucuteni), dovadă că pântecul este asimilat cu glia fer-
tilă. O altă ipostază ar fi aceea de femeie strămoaşă. Este vorba de reprezentă-
rile de femei bătrâne, cu sânii căzuţi. Se spune adesea că principiul masculin
ar fi secundar deoarece, procentual, reprezentările masculine sunt puţine şi
par a avea o poziţie subordonată. Principiul masculin este redat pars pro toto,
prin convenţie. Adică sub formă de coarne, falusuri, bucranii44. Este greu de
crezut că principiul masculin ar fi fost socotit secundar. În fond, biologic vor-
bind, principiul masculin este mai prolific decât cel feminin, continuitatea spe-
ciei bazându-se pe existenţa a cât mai multor femei.
Fără îndoiala că religia s-a împletit cu magia. Printre ritualuri magice de
la nivelul neoliticului se număra depunerile de bucranii în gropi, în ariile
Boian şi Precucuteni. Reprezentările de animale sunt legate şi ele de practici
magice pentru succes la vânătoare sau pentru sporirea turmelor.
Alte piese din recuzita de cult (Paraphernalia)
Au fost identificate o serie de piese care au fost utilizate că recuzită în
ceremonii religioase:
1. Piese de mobilier miniaturale din lut. Cele mai frecvente sunt măsuţe-
le cu patru picioare sau scaunele şi tronurile, tipice, mai ales, pentru culturile
Starcevo-Criş şi Precucuteni. Adesea scaunele Precucuteni au spătare modela-
te în formă de coarne, posibil o întruchipare a simbolului masculin.
2. Altare miniaturale - arată exact că măsuţele, dar au o cupă în centru.
3. Zuruitori din lut, modelate în formă de păsări, cu pietricele în interior.
Sunt destinate unor ceremonii însoţite de muzică. Se cunosc mai multe piese
din aria culturii Gumelniţa.
4. Falusuri din lut. Se cunosc din aria Cucuteni. Se crede că erau folosi-
te în cursul unor orgii sacre, în oficierea unor ritualuri pentru fertilitate.
42
Arheolog şi cercetător ieşean, primul care a identificat cultura Cucuteni, în 1885.
43
HIEROGAMÍE s. f. împreunare a unui zeu cu o zeiță sau a două principii de sex opus, care figurează într-un
mare număr de religii. (< fr. hiérogamie)
44
BUCRÁNIU, bucranii, s.n. (Arhit.) Motiv ornamental reprezentând un cap de bou împodobit cu ghirlande de
flori, panglici etc. – Din fr. bucrane.
44
5. Machete de construcţii (de case sau sanctuare sau hambare). Se în-

tâlnesc în ariile culturilor Vinča (8 buc. la Turdaş), Cucuteni (Kolomišcina,
Popudnia, Šuškova), Gumelniţa, Stoicani Aldeni. S-a crezut că sunt machete
de case, cu caracter profan sau căsuţe ale spiritelor protectoare sau ale stră-
moşilor. Nicolae Vlassa45 a lansat ipoteza că sunt recipiente pentru păstrarea
unor rezerve intangibile de cereale, deci un fel de hambare simbolice, în care
se păstrau seminţele în ideea de a fi sacralizate în cadrul unor ceremonii reli-
gioase care aveau că scop asigurarea fertilităţii solului. Ideea i-a fost sugerată
de unele ritualuri cunoscute din Grecia clasică. Astfel, se ştie că exista o săr-
bătoare patronată de zeiţa Atena în care erau arse cereale pe vatră. Cenuşa
rezultată era apoi amestecată cu seminţele destinate însămânţării. Tot din
Grecia se cunoaşte o sărbătoare numită Kalligenia, în cinstea Demetrei, ocazie
cu care se proceda într-un mod similar . În aria culturii Cucuteni se cunosc
nişte reprezentări de sanctuare deschise, fără acoperiş, la Ghelăieşti şi Podei -
Tg. Ocna. Sunt circulare , iar în interiorul lor au fost descoperite statuete, tro-
nuri, jertfelnice şi râşniţe. Sunt considerate a reprezenta casa ideală, locuinţa
familiei celeste.
6. Vase pentru libaţii. Aceste vase sunt prevăzute cu un cioc sau o ţeavă.
7. Vase antropomorfe care fie că sunt modelate în forma trupului uman,
fie au figurate pe gât detalii anatomice ale feţei umane. Cele mai spectaculoase
vase antropomorfe se cunosc din aria culturii Gumelniţa (Zeiţa de la Vidra, va-
sul de la Sultana). Din aceeaşi arie se cunosc multe vase care sunt susţinute
de reprezentări antropomorfe. Din aria culturii Cucuteni provin suporturi de
vas de tip horă: Frumuşica, Ipoteşti, Larga Jijia, Traian.
Sunt de obicei 6 siluete feminine, foarte stilizate, înlănţuite într-un dans
ritual . O altă serie de vase sunt vase comune care au însă pe ele reprezentări
în relief de siluete umane, redate foarte schematic. Le-am aminti în chip speci-
al pe cele din aria culturii Cucuteni care reprezintă scene de acuplare (celebrul
vas de la Brânzeni).
Clădiri de cult
Cel mai vechi sanctuar a fost descoperit de Gh. Lazarovici 46 în aria cul-
turii Vinča, la Parţa (jud. Timiş). De fapt este vorba de două sanctuare supra-
puse, unul de 12,5x 7 m, altul de 11x 6, 6 m. În interiorul lor au fost descope-
rite statui masive din lut, vetre portative, tăvi pentru ofrande, vase de cult an-
tropomorfe şi zoomorfe. De la Căscioarele se cunosc alte două sanctuare. Pri-
mul, cel mai vechi, aparţine fazei Spanţov a culturii Boian. Este o clădire cu
doua încăperi, de 16 x 10 m, cu pereţii pictaţi. În interiorul clădirii au fost des-
coperite două coloane tronconice din lut, de aproximativ 2 m înălţime, pictate,
care au fost refăcute în 3 rânduri. Despre coloane se crede că nu au avut func-
ţionalitate arhitectonică. V. Dumitrescu întemeindu-şi pe ele ipoteza existenţei
unui cult al coloanei, privită că axă a lumii, că mijloc de legătură între pămân-
teni şi divinitate. Pe acelaşi loc, probabil devenit deja sacru, a existat şi un
sanctuar mai târziu, care a aparţinut culturii Gumelniţa. Aşadar şi la Parţa şi
la Căscioarele locul destinat sanctuarului este folosit o lungă perioada de timp,
o dată folosit în acest scop devine sacru. Alte sanctuare se cunosc din ariile
culturilor Precucuteni, Petreşti şi Cucuteni. Din arie Precucuteni este de amin-
45
Nicolae Vlassa ( 1934-1984) – arheolog român.
46
Gheorghe Corneliu Lazarovici (n. 13 septembrie 1941) - arheolog român, doctor în ştiinţe istorice
45
tit sanctuarul de la Sabatinovka, de formă rectangulară, prevăzut cu un cup-

tor, lângă care au fost descoperite 5 râşniţe şi 5 statuete feminine antropomor-
fe. Pe o latură a sanctuarului se afla o laviţă din pământ cruţat pe care au fost
găsite 16 statuete feminine, tronuri miniaturale din lut şi vase. O altă piesă in-
teresantă, aflată în interiorul sanctuarului, este un tron din lut în mărime na-
turală. Din aria Petreşti se cunosc sanctuare la Ghirbom şi Pianul de Jos. În
arealul culturii Cucuteni s-au descoperit mai multe clădiri sau complexe de
cult. La Mărgineni a fost dezvelită o clădire care avea în interior un cuptor
terminat în partea superioară cu un suport ce purta un cap antropomorf din
lut. La Truşeşti -Tuguieta, din 93 de construcţii se crede că 6 au fost clădiri de
cult pentru că în inventarul lor au fost descoperite statui monumentale din
lut.
O altă serie de descoperiri au fost interpretate că fiind machete ale unor
construcţii de cult. Ele se cunosc din aria culturii Gumelniţa - la Căscioarele -,
dar mai ales din arie Cucuteni - Tripolie. În această din urmă arie culturală
există atât modele de sanctuare acoperite, ca de exemplu cel de la
Kolomişcina, cât şi deschise, fără acoperiş, ca cele de la Popudnia, Šuškova şi
Ghelăieşti. Ele au în interior statuete antropomorfe, râşniţe, vetre cruciforme
(jertfelnice), cuptoare. Piesele au fost interpretate atât că locuinţe profane.
Dumitrescu), cât şi că locuinţe ideale ale familiei celeste (Marija Gimbutas,
Dan Monah). Alte descoperiri din arie Cucuteni au fost interpretate că fiind
complexe de cult. La Ghelăieşti, spre exemplu, au fost descoperite într-o clădi-
re 6 vase dispuse în cerc, având în centru un vas aşezat cu fundul în sus, sub
care se aflau 4 statuete antropomorfe. 4 statuete acoperite cu un vas, asociate
cu un vas de libaţii, sunt cunoscute de la Buznea, iar la Văleni au fost desco-
perite pe podeaua unei locuinţe 5 falusuri din lut. Există şi amenajări
destinate cultului în cadrul unor locuinţe. Spre exemplu la Poduri (cultura
Precucuteni) a fost identificat un vas depozit, care conţinea 13 tronuri minia-
turale din lut şi 21 de statuete antropomorfe, care erau acoperite cu paie. Se
crede că este vorba de piese de cult care erau depozite în intervalul dintre două
ceremonii religioase.
Apariţia sanctuarelor este un semn că gândirea religioasă se constituie
într-un sistem coerent, este un indiciu al apariţiei zeilor comunitari sau tribali.
Nu este desigur exclus că, în continuare, să existe zei casnici, protectori ai ca-
sei sau familiei.
Manifestări cu caracter religios
Este clar că o serie de gesturi religioase nu au lăsat urme identificabile
arheologic, fapt pentru care ele ne rămân necunoscute. Printre formele de ma-
nifestare religioasă au fost, totuşi, identificate unele, precum ofrandele de în-
temeiere a unor construcţii. Sunt dovedite de descoperirea unor depozite de
vase depuse în gropi, peste care au fost ridicate mai apoi clădirile. Există chiar
unele situaţii, în arie Cucuteni, care au fost interpretate a fi sacrificii umane
pentru întemeierea unor clădiri. Sub o locuinţă de la Glina, din aria culturii
Boian, a fost descoperit un schelet de copil care e considerat tot o ofrandă de
întemeiere.
Tot printre manifestările rituale trebuiesc amintite dansurile. Practicarea
lor este sugerată de figurine antropomorfe surprinse în paşi de dans - Ipoteşti
(cultura Cucuteni - figurină masculină) sau de vasele de tip horă. Este apoi
bănuită desfăşurarea unor ceremonii în care muritorii purtau măşti prin care
46
se identificau cu zeii în cadrul unor spectacole dramatice care reactualizează

timpul primordial sau care interpretează mituri cosmogonice. Practica este bă-
nuită mai ales pentru arealul culturii Vinča, în aria căreia au fost descoperite
foarte multe statuete care poartă o mască pe faţă. Ritualurile orgiastice pen-
tru fertilitate şi fecunditate sunt sugerate de descoperirea, mai ales în aria cul-
turii Cucuteni a unor falusuri din lut sau de redarea pe unele vase a unor
scene de acuplare.
47
III.EPOCA DE TRANZIŢIE DE LA NEOLITIC LA EPOCA

BRONZULUI
(3800-3500 î.Hr.)
III.1.NOŢIUNEA DE EPOCĂ DE TRANZIŢIE ŞI CRONOLOGIA EI
Prin epoca de tranziţie se înţelegea, până nu demult, spaţiul cronologic

cuprins între sfârşitul culturilor eneolitice ( Cucuteni, Sălcuţa, Gumelniţa) şi
începutul culturilor din bronzul timpuriu (Monteoru, Glina Schneckenberg,
Periam - Pecica), cu alte cuvinte o etapă care este altceva decât neoliticul, dar
care nu poate fi denumită încă epoca bronzului. În anii '60, când a apărut tra-
tatul de Istoria României, acestei epoci i se afecta un spaţiu foarte îngust de
doar 200 de ani, cuprins între 1900-1700. La vremea cu pricina, datarea în
ani calendaristici se baza pe cronologie de contact, neexistând date C14 sau
dendro-cronologice. S-a ajuns la această datare mai ales pe baza relaţiilor care
puteau fi stabilite între spaţiul nostru şi succesiunea straturilor de la Troia,
încetăţenindu-se ideea că începutul epocii ar coincide cu sfârşitul Troiei I, iar
epoca ar fi paralelă cu Troia I-IV . Culturile care mobilau acest spaţiu erau
complexul Horodişea - Folteşti - Cernavodă II (în Moldova, NE Munteniei şi
Dobrogea), cultura amforelor sferice (într-un spaţiu restrâns din Moldova),
Cultura Baden (în vestul României) şi cultura Coţofeni, cu o arie mai mare de
răspândire (Oltenia, o parte din Muntenia, Banat, Transilvania). Cu timpul, pe
măsura înmulţirii cercetărilor de teren, au fost definite ca aparţinând epocii
de tranziţie o serie de culturi şi grupuri noi, mult prea multe pentru acest in-
terval cronologic, care a devenit mult prea strâmt. În plus, pentru datarea cul-
turilor, au început a fi folosite tot mai frecvent metode moderne, fizico-
chimice. Aceste datări noi nu corespundeau deloc cu cele până atunci admise
a fi corecte, fiind mult mai timpurii. Iniţial ele au fost ignorate sau privite cu
reticenţă, mai ales în condiţiile în care metodele nu erau înţelese sau nu erau
încă foarte bine puse la punct, de multe ori existând erori de datare care erau
adesea folosite ca contraargumente de cei care erau neîncrezători în aceste me-
tode. Milojćić, spre exemplu, şi-a manifestat totala neîncredere în metoda de
dare 14 C). Totuşi, după un timp, s-a admis că epoca de tranziţie trebuie extin-
să şi s-a datat intr-o manieră de compromis între 2600/2500-2000. Această
datare este şi azi adesea folosită. În continuare, există în literatura arheologică
discuţii în contradictoriu cu privire la această epocă. În esenţă se pune între-
barea dacă este necesară introducerea acestei epoci în schema de evoluţie pre-
istorică.
Într-un articol din 1974, urmat apoi şi de alte articole pe aceeaşi tema,
Alexandru Vulpe considera că noţiunea epocă de tranziţie exprimă, de fapt,
neputinţa arheologilor de a stabili o graniţă precisă între neolitic şi epoca
bronzului, ea este doar un compromis care încearcă să tempereze discuţiile în
contradictoriu pe tema atribuirii unor culturi neoliticului sau epocii bronzului.
Având în vedere reacţia altor cercetători, acelaşi autor, în 1979, admite utiliza-
rea în continuare a acestei etape în desfăşurătorul cronologic al preistoriei
acestui spaţiu, dar crede că această epocă de tranziţie este o etapă la care se
va renunţa pe măsura avansării cercetărilor. Propunerea lui Al. Vulpe, susţi-
48
nută şi în articole recente, este aceea de a se ralia cronologia românească la

cronologia egeeană, ceea ce ar însemna că epoca bronzului în spaţiul actual al
României ar începe cam în acelaşi timp cu helladicul timpuriu în Grecia, adică
la o dată în jur de 3500 î.Hr. , dată care, pentru spaţiul nostru, înseamnă
sfârşitul culturilor eneolitice.
Petre Roman, cercetător al acestei epoci, consideră aventuroasă această
propunere şi consideră că ea nu rezolvă problemele de delimitare a neoliticului
de epoca următoare. El pune, spre exemplu, întrebarea, unde am încadra cul-
tura Cernavodă I care este contemporană cu sfârşitul culturilor Gumelniţa,
Sălcuţa şi Cucuteni, dar are o cultură materială care este net diferită de cea
tipică eneoliticului. Sincronizarea începutului epocii bronzului cu începutul
helladicului, spune el, nu se bazează pe argumente solide. Cele mai recente ar-
ticole ale lui Al. Vulpe pledează pentru ideea de a se considera începutul epocii
bronzului momentul constituirii blocului Baden - Coţofeni, moment care s-ar
plasa pe la 3500, ceea ce ar presupune că acest grup trebuie eliminat din epo-
ca de tranziţie în care fusese plasat anterior. Culturile anterioare acestui bloc,
adică Cernavodă I-III, Celei, Folteşti, Horodiştea, Gorodsk, Usatovo, Herculane
II, Cheile Turzii, ar rămâne culturi ale epocii de tranziţie, chiar dacă unele
sunt paralele în timp cu culturile eneolitice. Al. Vulpe nu precizează care este
momentul cronologic în care începe această epocă de tranziţie, ci doar că ea se
termină la 3500.
Deci, în final, Al. Vulpe păstrează această epocă intermediară, dar ex-
trage din ea culturile Baden şi Coţofeni care sunt caracterizate de o cultură
materială tipică epocii bronzului. Părerea profesorului Vulpe nu este împărtă-
şită de toată lumea şi există diverse alte propuneri privind conţinutul epocii de
tranziţie sau datarea ei. În literatură adesea pot fi întâlnite estimări între
2600-2000 pentru epoca de tranziţie. Dacă acceptăm opinia lui Al. Vulpe, în-
ceputul epocii ar trebui plasat, cel mai probabil, pe la 3800 î.Hr.
III.2.CARACTERISTICILE GENERALE ALE EPOCII DE TRANZIŢIE
Epoca de tranziţie este considerată a fi fost o epocă de instabilitate, ca-

racterizată prin pătrunderi de valuri succesive de populaţii, majoritatea de
sorginte estică, venite din spaţiul de stepă aflat la nord de Marea Caspică şi
de Marea Neagră, de pe cursurile inferioare ale Volgăi, Donului, Niprului şi
Nistrului. Unii cercetători cred că aceste populaţii pot fi identificate cu indo-
europenii. Problema indo-europenilor este vastă şi cei 200 de ani care s-au
scurs de când antropologi, lingvişti, arheologi şi etnografi încearcă să o rezolve,
fără a se ajunge la un consens, ne obligă la maximă prudenţă.
Problema este în primul rând una de esenţă lingvistică. S-a constatat că
pe un teritoriu vast, cuprins între India şi Atlantic, se vorbeau limbi înrudite
între ele, drept pentru care a fost emisă ipoteza că a existat un popor străvechi
(aşa numit indo-european) care vorbea o limbă străveche, din care apoi au evo-
luat celelalte limbi atât de înrudite între ele. Odată emisa aceasta ipoteza, ur-
mătorul pas a fost identificarea patriei de origine a acestui popor, care trebuia
să fi fost şi expansiv în spaţiu. S-au emis foarte multe ipoteze, fără ca vreuna
să fi fost solid argumentată. Patria de origine a fost identificată a fi fost în Pen.
Scandinavă, în zona Europei Centrale, zona pontică sau dunăreană, Armenia,
Asia Centrală, Pamir. Deci nu se ştie, nici până azi, unde ar putea fi plasata.
49
În această situaţie, identificarea populaţiilor estice pătrunse în spaţiul nostru

acum, în epoca de tranziţie, cu indo-europenii, care nu ştim dacă au existat
ca nucleu iniţial, nu ştim de unde şi încotro au plecat, este aventuroasă, mai
ales în condiţiile în care, chiar dacă ar fi fost vorba de o deplasare a acestora,
trebuie să admitem că ei au întâlnit în calea lor o serie de populaţii pe care ori
le-au asimilat şi influenţat, ori le-au împins spre alte zone, antrenându-le în
migraţie, sau de la care au împrumutat elemente de civilizaţie materială. Ori-
cum, arheologia, în lipsa unor izvoare scrise, nu are capacitatea de-a surprin-
de diferenţe lingvistice, ci doar diferenţe de civilizaţie materială, de obiceiuri
funerare, de exteriorizare în plan material a credinţelor religioase. Ori diferen-
ţele în aceste planuri nu presupun nicidecum în mod obligatoriu diferenţe et-
nice sau lingvistice.
Mişcărilor de populaţii care au afectat spaţiul nostru sau cel SE Euro-
pean li s-au consacrat mai multe studii. Am remarca din literatură doi autori
care au în vedere toată această perioadă: P. Roman (un studiu din 1981,
din revista SCIVA) şi Marija Gimbutas, cercetătoare din SUA, care a scris mai
multe articole pe această temă , care au fost traduse şi adunate într-un volum
numit Civilizaţie şi cultură, apărut în 1989. Cei doi autori prezintă un adevărat
scenariu al acestor pătrunderi, amândoi considerând că noii veniţi sunt indo-
europenii, care au afectat în valuri succesive spaţiul de SE al Europei. M.
Gimbutas foloseşte termenul de populaţii kurganice. P. Roman plasează aceste
mişcări de populaţii între 3500-2000 î.Hr., în timp ce M. Gimbutas consideră
că începutul lor este de plasat pe la 4200 î.Hr., dată mult mai credibilă dacă
avem în vedere datele 14C , tot mai numeroase în ultimul timp.
Primul val (cel de la 4200 î.Hr. după la M. Gimbutas, respectiv 3500 la
P. Roman) ar fi afectat zona noastră într-un moment în care în Moldova se
apropia de sfârşit faza A 4 a culturii Cucuteni, în Muntenia se încheia faza A 2
a culturii Gumelniţa, în Oltenia cultura Sălcuţa se afla în faza a IV-a, iar în
Transilvania evoluau culturile Tiszapolgár (Româneşti) şi Petreşti. M. Gimbutas
crede că noii veniţi sunt populaţii Srednîi Stog II, plecate de pe Niprul Inferior.
Venirea lor se face simţită arheologic prin apariţia unei specii ceramice noi
(denumita Cucuteni C) proastă calitativ, care foloseşte ca degresant cochiliile
de scoici şi melci pisate sau calcarul mărunţit. În plus, apar nişte sceptre din
serpentin sau diorit, şlefuite, care au forma unor capete de animale, cel mai
adesea de cai. Ele sunt atestate la Fitioneşti, Casimcea, Sălcuţa, Fedeleşeni, în
România, dar şi în fosta Iugoslavie şi Bulgaria. Patria lor de origine este unde-
va pe Volga inferioară. P. Roman consideră că această primă penetraţie nu a
fost foarte puternică, dar avut unele repercusiuni asupra culturilor locale, dife-
rite de la o zonă la alta. Cultura Cucuteni pare a fi fost foarte puţin afectată,
de altfel populaţia pare a fi fost destul de numeroasă, iar aşezările erau bine
fortificate. Se crede că intruşii au fost toleraţi, iar cultura Cucuteni a continuat
să existe pe parcursul fazelor A-B, B1 şi B 2. În restul României se produc, to-
tuşi, unele transformări. Populaţiile Gumelniţa îşi modifică arealul de locuire,
abandonează Dobrogea şi zonele joase din Câmpia Munteniei, refugiindu-se
pe doua direcţii: spre N, către zona colinară sau spre V, afectând spaţiul de lo-
cuire Sălcuţa. Are loc o reacţie în lanţ: populaţiile Sălcuţa se refugiază pe os-
troavele de pe Dunăre, coboară pe Morava spre Macedonia şi Albania sau se
îndreaptă spre Transilvania; purtătorii culturii Lengyel, din Ungaria, se refugi-
ază pe Dunăre în sus, spre Polonia şi Germania. Spaţiul abandonat de popula-
50
ţiile Gumelniţa este ocupat de noii veniţi care pun bazele unei culturi numită
Cernavodă I. În Transilvania, se constată dispariţia unor culturi pre-
cum Petreşti şi Tiszapolgár şi formarea unei sinteze culturale - Sălcuţa IV -
Herculane II-III - Cheile Turzii -, care ar putea fi expresia unui proces de unifi-
care culturală. Ceramica pictată decade, se mai practică pictura doar după ar-
dere (pictura cruda). Tot în Transilvania apare un grup cultural nou, care, ju-
decând după inventarele funerare, este intrusiv-grupul Decea Mureşului -, ca-
re are un pandant şi în Ungaria, în Câmpia Tisei - grupul Csongrád. Grupul
este posibil să fi fost de nomazi sau seminomazi căci nu i se cunosc aşezările,
ci doar mormintele. Ele sunt plane, de inhumaţie, în poziţie întinsa pe spate
şi au un inventar neobişnuit pentru această zonă: depuneri de ocru, obiecte
mărunte din cupru, podoabe din scoici unio, măciuci din piatră, lame din si-
lex. Interesant este că ceramica depusă în morminte este de factură locală. În
concluzie, în urma primului val se formează în sudul României o cultură nouă,
intruzivă, Cernavodă I, care, cronologic vorbind, aparţine eneoliticului, dar ca-
re, prin cultura materială, prezintă afinităţi cu culturile epocii de tranziţie. Ca
urmare a contactului cu populaţia locală, această cultură, spre finele ei, va
avea deja o coloratură locală. Nu este clar locul de origine al acestei populaţii.
Unii cred că este vorba de o populaţie paşnică şi sedentară de la periferia sud-
estica a culturii Cucuteni, care a fost forţată să se deplaseze de presiunile no-
mazilor, M. Gimbutas crede că sunt nomazi. Nu se ştie dacă acest prim val
aduce, pe lângă sceptrele din piatră în formă de cal, şi calul sau el este adus
doar de valul al doilea.
Un al doilea val de migratori are un impact mai mare şi afectează în te-
melii civilizaţia neolitică, ducând la dispariţia ei. Acest val este datat de M.
Gimbutas pe la 3400/3200, iar de P. Roman în jur de 2700/2600. Amândoi
sunt de acord că spaţiul actual al României a fost invadat pe doua direcţii,
dinspre N şi dinspre E. În timp ce M. Gimbutas crede că acum începe epoca
bronzului, P. Roman consideră că acum începe epoca de tranziţie. Dinspre
nord, primele populaţii care pătrund sunt cele cu amfore sferice, venite din
Podolia, fiind şi ele împinse, la rândul lor de la spate de populaţiile de sorginte
estică numite Gorodsk. Populaţiile cu amfore sferice ocupă o zonă restrânsă
din NV Moldovei, situată între Carpaţii Orientali, Valea Siretului şi Tazlău. Ul-
terior, apar şi populaţiile Gorodsk care ocupă ce mai rămăsese neocupat din
Moldova, suprapunându-se peste populaţiile Cucuteni. Din contopirea esticilor
cu autohtonii va apărea cultura Horodiştea - Erbiceni. Alte populaţii estice,
Usatovo, penetrează prin zona gurilor Dunării şi afectează Dobrogea, Muntenia
şi Oltenia. Din mixarea cu localnicii şi cu populaţiile Cernavodă I apare cultura
Cernavodă III, care ocupă toată zona de câmpie limitrofă Dunării, Banatul şi
Crişana. Mai târziu şi treptat înaintează pe Dunăre spre centrul Europei. Este
afectat şi NE Bulgariei, unde apare cultura Ezero. M. Gimbutas crede că a fost
afectat chiar sudul Pen. Balcanice, considerând că 33 de morminte tumulare
descoperite în Insula Leukas sunt o dovadă, mai ales că în inventare
apar pumnale şi sunt atestate şi sacrificii umane. Un val de întârziaţi estici vor
ocupa ceva mai târziu Dobrogea, în detrimentul populaţiilor Cernavodă III,
punând bazele culturii Cernavodă II. Se crede că acest al doilea val, cel
usatovian, a adus cu siguranţă calul, bronzurile arsenizate, noi tipuri de con-
strucţii funerare, carul (cunoscut de la Storojevaja Mogila, pe Nipru Inferior),
noi zei. Cel de-al treilea val, după M. Gimbutas, este cel al mormintelor tumu-
51
lare - Yamna (înseamnă groapă) , care în literatura arheologică din România

este încadrat deja în bronzul timpuriu.
Venirea populaţiilor noi are urmări de natura economica căci schimbă
raportul dintre cultivare şi creşterea vitelor, în detrimentul cultivării. Se mani-
festă o preferinţă pentru ovi-caprine şi bovine. Cel mai probabil, al doilea val
aduce şi calul şi carul. Se constată dispariţia aşezărilor de tip tell, caracteristi-
ce zonei de câmpie în eneolitic. Cu mici excepţii, aşezările au straturi subţiri de
cultură, sunt de dimensiuni reduse, cu doar câteva colibe, sunt de scurtă du-
rată, de multe ori de tip sălaş/cenuşar (zolniki). Treptat, dispare ceramica pic-
tată. Dacă iniţial se mai păstrează pictura tricromă, ulterior ea devine mono-
cromă, iar apoi dispare cu totul. În primele faze ale culturilor Horodişea -
Erbiceni şi Folteşti se mai practică pictura tricromă. Ceramica are ca degre-
sant tipic scoica pisată sau calcarul, este prost modelată, cu multe asimetrii şi
stângăcii, nedecorată sau, eventual, decorată cu surul sau cu caneluri, este
prost arsă. Decade în mod vizibil plastica antropomorfă, treptat idolii feminini
sunt înlocuiţi cu cei masculini, poate zei ai soarelui, tunetului şi cerului, ade-
sea reprezentaţi ca zei războinici, agresivi, înarmaţi cu pumnale.
Plastica suferă şi din punct de vedere artistic o evidenta decădere. Dis-
par canoanele de modelare, simboluri ale unităţii de credinţă religioasă. Piesele
masive din cupru, precum topoarele ciocan, topoarele plate, târnăcoapele, to-
poarele cu braţe în cruce, dispar fără urma. Locul lor este luat de piese mă-
runte din cupru sau bronzuri arsenizate, cele mai multe fiind podoabe. Cea
mai importantă dintre piesele noi este pumnalul, prima armă în adevăratul
sens al cuvântului, care apare încă din epoca eneolitică, poate ca urmare a ce-
lor dintâi pătrunderi de populaţii intrusive. Ea deschide seria dezvoltării fără
precedent a armelor în epoca următoare, semn că apar frecvente conflicte in-
tercomunitare. Aceste piese sunt aduse din zona caucaziană (nu sunt produse
locale) unde sunt atestate primele bronzuri arsenizate. Ele se vor continua ti-
pologic în epoca bronzului.
Carul (cea mai veche descoperire este carul miniatural din necropola de
la Budakalász, din aria culturii Baden, dar există roţi miniaturale mai timpu-
rii) ca şi calul domestic constituie premisele cele mai importante pentru aban-
donarea autarhiei neolitice, pentru creşterea mobilităţii în spaţiu şi dezvoltarea
schimburilor coerente la mare distanţă.
Apar obiceiuri de înmormântare noi. Începând cu al doilea val, sunt
atestate mormintele tumulare. Tot ca elemente de noutate pot fi aminti-
te ringurile din piatră din jurul mormintelor, menhirii (la Casimcea), mormin-
tele în cistă. Inventarele funerare sunt mai bogate, mai ales în cazul defuncţi-
lor bărbaţi, care este clar că sunt războinici, fapt dovedit de măciuci, topoare
de luptă sau pumnalele depuse în morminte. Practica presărării cu ocru a ca-
davrului este mai frecventă. Nu sunt de trecut cu vederea nici sacrificiile fune-
rare de neveste, copii sau servitori, atestate atât la populaţiile cu amfore sferi-
ce, cât şi la cele estice. Aşa cum arată înmormântările, noua societate este
marcată de puterea bărbatului într-o măsură mult mai mare decât înainte. Es-
te posibil ca aristocraţia războinică să deţină rolul conducător. Apar diferenţe
majore între membri grupurilor umane, evidenţiate de frecventele sacrificii (fă-
ră îndoială că nici eneoliticul nu a fost pe deplin o societate egalitară, căci tre-
buie că existau sacerdoţi sau meşteşugari specializaţi, cu un statut aparte în
cadrul comunităţii). Cei sacrificaţi nu pot fi decât prizonieri de război sau robi.
52
Adesea li se depune doar capul. Sceptrul în formă de cap de cal pare a fi sim-
bolul autorităţii. Au loc schimbări notabile în sfera credinţelor religioase, altfel
nu se poate explica împuţinarea statuetelor antropomorfe feminine şi înlocui-
rea lor cu cele masculine. Zeiţele par a fi înlocuite cu zei cu atribute războini-
ce, la fel ca şi populaţiile care-i adoră. Se crede despre ei că sunt zei uranieni:
ai cerului, soarelui, tunetului.
III.3.CULTURILE EPOCII DE TRANZIŢIE
Cultura Cernavodă I
Această cultură se formează după prima penetraţie de populaţii estice,
prin dislocarea populaţiilor Gumelniţa din Dobrogea, E Munteniei, S Moldovei
şi NE Bulgariei, care sunt împinse spre nord şi vest. Noii veniţi sunt crescători
de animale (ovi-caprine şi bovine, mai rar cai), dar trăiesc şi din vânătoare,
pescuit şi cultivarea plantelor. Unii cercetători cred că ar fi fost, iniţial, o po-
pulaţie stabilă, dar că ar fi fost dislocata şi obligata să migreze de populaţii
nomade, de crescători de animale.
Această cultură evoluează în paralel cu Cucuteni A4, A-B şi B, este con-
temporană cu Troia I şi asimilează elemente de civilizaţie locală, drept pentru
care primeşte o coloratură locală. În staţiunea eponimă, cea de la Cernavodă -
Dealul Sofia, au fost identificate trei straturi, pe care se bazează periodizarea
culturii în trei etape. Aşezarea era apărată de Dunăre şi de viroage naturale.
Pentru a putea fi locuit, dealul a fost terasat. În prima şi ultima fază aşezarea
a fost fortificată. Alte situri se cunosc de la Căscioarele, Olteniţa şi Ulmeni.
Aşezările sunt plasate în locuri cu apărare naturală. Au atât locuinţe de
suprafaţă durabile şi de mari dimensiuni, cât şi colibe. Ceramica are ca degre-
sant scoicile pisate şi este decorată cu şnurul. Printre formele ceramice se pot
observa şi unele de tradiţie Gumelniţa. Purtătorii culturii au foarte puţine obi-
ecte din cupru şi arme, fapt destul de ciudat pentru nişte cuceritori.
Cultura Cernavodă III - Boleráz

Ocupă spaţii foarte largi : din România, sectorul de câmpie ce se află de-
a lungul Dunării, Câmpia Banatului şi Crişana. Ea este atestată de-a lungul
Dunării şi în Serbia, Ungaria, Slovacia şi chiar în Polonia de sud. Petre Roman
spune că cultura nu este omogenă şi că reprezintă un conglomerat etnic, dato-
rită faptului că noii veniţi, populaţiile Usatovo se suprapun peste grupe etnice
diferite. Afirmaţia este discutabilă. Dacă nu are omogenitate se pune întreba-
rea de ce a fost definită ca fiind o cultură? Grupele etnice diferite nu pot fi pro-
bate pe cale arheologică, ca urmare afirmaţia nu se bazează pe nici un argu-
ment.
Aşezările sunt nefortificate, locuinţele nu sunt prea solide. Ceramica se
caracterizează mai ales prin forme globulare şi decor canelat. Se cunosc repre-
zentări plastice atât feminine, cat şi masculine. O statuetă masculină de la
Cernavodă are reprezentat un pumnal incizat pe piept. Morţii sunt îngropaţi în
aşezări, chirciţi, adesea presăraţi cu ocru. Petre Roman afirmă că purtătorii
acestei culturi au controlat principalele căi de comunicaţii din SE Europei:
Dunărea, culoarul Vardar - Morava, care făcea legătura cu Grecia şi Troia. Se
presupune, în consecinţă, şi un monopol al drumurilor comerciale şi comerţu-
lui. În Oltenia şi Banat, cultura a fost urmată de culturile Coţofeni şi Baden,
53
dar nu se ştie ce s-a petrecut cu ea în Muntenia. Pentru Oltenia au mai fost

definite doua grupuri culturale post Cernavodă III, care au fost plasate tot în
perioada de tranziţie: Celei şi Orlea - Sadovec. Grupul Celei este atestat doar la
Celei şi Siliştioara în România, iar în Bulgaria la Nova Zagora şi în Peştera
Devetaki . La Celei au fost surprinse 6 nivele de construcţie şi au fost dezvelite
câteva locuinţe de suprafaţă. Printre formele ceramice se remarcă vasele de tip
askos şi castroanele cu buza teşită oblic. Nu este exclusă posibilitatea ca unele
morminte din necropola timpurie de la Zimnicea să aparţină acestui grup. De
la Celei se cunosc şi podoabe de aur. Grupul Orlea - Sadovec este atestat şi în
Bulgaria şi este considerat a fi de origine sudică, la formarea căruia şi-a adus
contribuţia cultura Ezero din Bulgaria. Azi nu este nicidecum lămurită pro-
blema acestor două grupuri cu arii de răspândire mult prea mici. Este posibil
ca, de fapt, să fie vorba de un singur grup sau să reprezinte o etapă incipientă
a culturii Coţofeni.
Cultura amforelor sferice

Această cultură s-a dezvoltat pe un spaţiu foarte larg care cuprinde Po-
lonia, partea estică a Germaniei, Slovacia, Ucraina, zone în care este atestată
mai ales prin morminte megalitice. Pe teritoriul nostru, purtătorii acestei cul-
turi pătrund din Podolia, cultura fiind deja într-o fază finală. Cultura a fost
identificată prin săpături în anii '50 de către Dinu Marin. Este ocupată mai
ales zona de NV a Moldovei, cuprinsă între Carpaţii Orientali, Siret şi Tazlău.
De pe urma acestor populaţii au rămas mai ales morminte, precum cele de la
Dolheştii Mari, Grăniceşti şi Preuteşti. Mormintele sunt în gropi căptuşite şi
acoperite cu dale din piatră (ciste). De obicei, cistele conţin mai multe schelete
chircite (1-7 la noi, 3-10, în spaţiul de origine). De cele mai multe ori este vor-
ba de înmormântări simultane, dovadă că se practicau sacrificiile umane (so-
ţie, copii, servitori). Inventarul funerar, mai ales al defunctului bărbat, este
foarte bogat: topoare din silex lustruite, lame de silex, aplici, brăţări şi catara-
me din os ajurate şi incizate.
Tipice culturii sunt amforele globulare cu 4 toarte sub buză, decorate cu
şnurul. Economia se baza în principal pe creşterea transhumantă a animale-
lor, dar este practicată şi agricultura. Nu se şie cum a dispărut această cultu-
ră. Spaţiul ocupat de ea este ulterior locuit de populaţiile Horodiştea - Erbiceni
II. Probabil purtătorii ei au dispărut treptat, covârşiţi numeric de populaţiile
vecine. Este posibil ca această cultura să fi avut contribuţii genetice la forma-
rea culturii Schneckenberg din Transilvania de SE, în a cărei arie sunt docu-
mentate, de asemenea, morminte în cistă.
Complexul cultural Horodiştea - Erbiceni - Folteşti

Unii cercetători despart cultura Horodiştea - Erbiceni din Moldova de
cultura Folteşti din NE Munteniei, alţii vorbesc despre un singur complex, cele
două culturi fiind foarte asemănătoare ca cultură materială. Horodiştea şi
Erbiceni sunt aşezări din jud. Botoşani, respectiv Iaşi. Iniţial cultura a fost
atestată doar la est de Siret, ulterior, în faza a II-a, a ocupat şi zona de la vest
de Siret, adică fostul spaţiu locuit de populaţiile cu amfore sferice. Sunt docu-
mentate trei faze (Horodiştea II=Erbiceni I).
Aşezările (Horodiştea) sunt fortificate de multe ori sau ocupă poziţii do-
minante. Locuinţele au, uneori, podea din dale de piatră. Se cunosc şi colibe.
54
Inventarul aşezărilor se caracterizează prin multe oase de animale: ovi-caprine,

bovine, porci, foarte rar cai, dovadă că sunt crescători de animale. Atât cera-
mica, cât şi plastica antropomorfă sunt, mai ales în prima fază, de tradiţie
cucuteniană. Pictura este însă, monocromă. Degresanţii obişnuiţi sunt cochi-
liile de scoici şi melci ca şi calcarul, toate pisate. Se foloseşte şi decorul prin
impresiune cu şnurul. Mormintele sunt plane, de inhumaţie. Nu se ştie ce a
dus la dispariţia acestei culturi. Se bănuieşte că pătrunderea populaţiilor tu-
mulare Yamna ar fi fost cauza. Alţii cred că a continuat să existe discret şi la
începutul epocii bronzului, dar şi-a schimbat obiceiul de înmormântare, prac-
ticând inhumaţia sub tumuli.
Cultura Folteşti are aceleaşi caracteristici. Siturile mai importante sunt
aşezările de la Folteşi şi Stoicani. Se crede că unele morminte de la Brăiliţa i-ar
putea aparţine.
Cultura Cernavodă II
Începe ceva mai târziu decât Cernavodă III, dar cele doua culturi au şi
momente de contemporaneitate. Se presupune chiar ca ar fi existat conflicte
între cele două pentru ocuparea sectorului dunărean cuprins între Olteniţa şi
Hârşova. Este atestată în E Munteniei, Dobrogea şi pe litoralul nordic al Bul-
gariei, până la Burgas. Se formează pe un fond Cernavodă I, peste care se su-
prapun populaţii Usatovo. La Varna sunt atestate locuinţe lacustre. Purtătorii
acestei culturi sunt foarte preocupaţi de asigurarea subzistenţei, fapt pentru
care pescuiesc, culeg scoici, vânează cervide. Cresc ovi-caprine şi bovine. Au
atât morminte de inhumaţie plane, cât şi tumulare.
55
IV. EPOCA BRONZULUI (3500-1200/1100 î.Hr.)
IV.1. CARACTERISTICI GENERALE ALE EPOCII
Epoca Bronzului este o perioadă din dezvoltarea civilizaţiei când cele

mai avansate tehnologii de prelucrare a metalelor (cel puţin din punct de vede-
re al răspândirii) erau tehnicile de extragere a cuprului şi staniului (cositor)
din minereul disponibil, şi apoi crearea unui aliaj din aceste metale pentru a
turna bronzul. Epoca Bronzului face parte din sistemul celor trei epoci pentru
societăţile preistorice. În acest sistem, ea urmează neoliticului în unele zone de
pe glob. În majoritatea Africii sub-sahariene, neoliticul este urmat direct de
'epoca fierului'.
Origini
Primele dovezi de prelucrare a bronzului datează de la jumătatea mileni-
ului al IV-lea î.Hr. , Cultura Maikop în Caucaz. De aici, tehnologia s-a răspân-
dit cu repeziciune în Orientul Apropiat, şi apoi la Civilizaţiile de pe Valea Indu-
sului (vezi Meluhha).
Orientul Apropiat
Metalurgia s-a dezvoltat întâi în Anatolia, Turcia de astăzi. Munţii din
zonele înalte ale Anatoliei aveau bogate depozite de cupru şi staniu. Cuprul era
de asemenea minat în Cipru, Egipt, Deşertul Negev, Iran, şi în jurul Golfului
Persic. Cuprul era de obicei amestecat cu arsenic, însă cererea crescânda a
dus la stabilirea de rute comerciale la mare distanta în şi din Anatolia. Cuprul
era importat pe rute maritime către marile regate ale Egiptului Antic şi
Mesopotamiei.
La începutul epocii bronzului au apărut oraşele state organizate, şi a fost
inventată scrierea (Perioada Uruk în mileniul al patrulea î.Hr.). La jumătatea
epocii bronzului, migraţiile au schimbat parţial situaţia politică din Orientul
Apropiat (amoriţii, hittiţii, hurrienii, hiksoşii şi, posibil, israeliţiii). Sfârşitul
epocii bronzului e caracterizat de regate puternice aflate în competiţie, şi state-
le lor vasale (Egiptul Antic, Asiria, Babilonia, Hittiţii, Mitanni). Au existat con-
tacte prelungite cu civilizaţiile egeene (Ahaia, Alashiya), în care comerţul cu
cupru a jucat un rol important. Această perioadă a avut drept finalitate aşa-
numita prăbuşire a epocii bronzului, care a afectat o mare parte a Mediteranei
de Est şi a Orientului Mijlociu.
Prelucrarea fierului a început încă din perioada târzie a bronzului în
Anatolia. Trecerea către epoca fierului, aproximativ 1200 î.Hr., a fost mai mult
politică decât determinată de noi descoperiri în domeniul prelucrării metalelor.
Zona egeeană
Civilizaţiile epocii bronzului din zona Mării Egee au creat o reţea comer-
cială la mare distanţă. Această reţea exporta cositor şi cărbune în Cipru, unde
era minat cuprul şi aliat cu cositorul pentru a produce bronzul. Obiectele din
bronz erau apoi exportate peste tot, încurajând comerţul. Analiza izotopică a
cositorului din unele obiecte din bronz din zona mediteraneană a arătat că
acesta provenea din surse îndepărtate precum Marea Britanie.
Ştiinţa navigaţiei era bine dezvoltată, ajungând la un nivel care nu va
mai fi atins până la descoperirea (sau poate redescoperirea) unei metode de a
determina longitudinea, în jurul anului 1750.
56
Civilizaţia minoică cu baza la Knossos avea cea mai mare influenţă asu-
pra comerţului în epoca bronzului.
O lipsă foarte importantă a acestei perioade a fost aceea că metodele
moderne de contabilitate nu erau disponibile. Mulţi istorici consideră că impe-
riile antice erau predispuse să subevalueze alimentele de bază faţă de obiectele
de lux, rezultând astfel într-un comerţ neeconomic.
Nu se ştie cu exactitate ce a determinat sfârşitul epocii bronzului în
această regiune. Există dovezi că administraţia miceniană a imperiului comer-
cial regional a urmat declinului civilizaţiei minoice. Există de asemenea dovezi
care susţin teoria că mai multe state cliente minoice şi-au pierdut o mare parte
din populaţie ca urmare a foametei şi/sau epidemiilor, lucru care ar indica o
prăbuşire a reţelei comerciale, oprind comerţul care ar fi putut ajuta populaţii-
le înfometate, şi ar fi putut împiedica anumite boli (legate de nutriţie). Se ştie
de asemenea că grânarul imperiului minoic, zona de la nordul Mării Negre a
suferit însemnate pierderi demografice, şi, probabil, a scăzut şi cultivarea de
alimente în această perioadă.
Cercetările recente au discreditat teoria conform căreia defrişarea pădu-
rilor din Cipru a provocat sfârşitul comerţului cu bronz. Se ştie că pădurile ci-
priote au existat şi în perioadele ulterioare, iar experimentele au arătat că pro-
ducţia de cărbune la scara necesară producţiei de bronz de la sfârşitul epocii
bronzului le-ar fi epuizat în mai puţin de cincizeci de ani.
O teorie susţine că, deoarece uneltele de fier se răspândiseră, dispăruse
justificarea centrală pentru comerţul cu cositor, iar reţeaua comercială a înce-
tat să mai funcţioneze ca înainte. Coloniile Imperiului Minoic au suferit apoi de
secetă, foamete sau războaie, sau o combinaţie a acestor trei, neavând acces la
resursele imperiului, prin intermediul cărora şi-ar fi putut reveni.
O altă familie de teorii analizează situaţia din Knossos. Erupţia din
Thera a avut loc în această perioadă, la 60 km de Creta. Unii istorici cred că
un tsunami din Thera a distrus oraşele cretane. Alţii afirmă că poate un
tsunami a distrus marina cretană în port, lucru care a dus la pierderea unor
bătălii navale de importanţă crucială, astfel încât, în jurul anului 1450 î.Hr.,
oraşele din Creta au fost distruse, iar civilizaţia miceniană a preluat
Knossosul. Dacă erupţia a avut loc la sfârşitul secolului al XVII-lea î.Hr., (după
cum cred majoritatea specialiştilor astăzi), atunci efectele sale imediate aparţin
mai degrabă trecerii de la epoca mijlocie a bronzului la epoca târzie a bronzu-
lui, şi nu sfârşitului epocii bronzului; dar ar putea să fi provocat instabilitatea
care a dus la prăbuşirea întâi a Knossosului, şi apoi a întregii societăţi a Epo-
cii Bronzului. O asemenea teorie priveşte rolul ştiinţei cretane de a administra
imperiul, după Thera. Dacă această ştiinţă era concentrată în Creta, atunci e
posibil ca micenienii să fi făcut unele greşeli politice şi comerciale cruciale în
administrarea imperiului cretan.
Descoperirile arheologice recente, inclusiv cele de pe insula Thera (cu-
noscută astăzi sub numele de Santorini), ar indica că centrul civilizaţiei
minoice în momentul erupţiei se afla pe această insulă, nu în Creta. Unii cred
că aceasta este cunoscuta Atlantida (o hartă desenată pe un perete al unui pa-
lat minoic din Creta înfăţişează o insulă asemănătoare cu aceea descrisă de
Platon şi cu forma insulei Thera de dinainte de erupţie). În conformitate cu
această teorie, distrugerea catastrofică a centrului politic, administrativ şi eco-
nomic din cauza erupţiei, precum şi pagubele provocate de tsunami oraşelor şi
57
satelor de pe coasta Cretei a grăbit declinul Imperiului Minoic. O entitate poli-

tică slăbită cu capacităţi economice şi militare reduse, şi bogăţii imense, ar fi
fost vulnerabilă în faţa altor invadatori.
Fiecare dintre aceste teorii este convingătoare, şi aspecte din fiecare ar
putea avea importanţă în desenarea sfârşitului epocii de bronz din această re-
giune.
Europa Centrală
În Europa Centrală, cultura Unetice de la începutul epocii bronzului
(1800 î.Hr. - 1600 î.Hr.) include mai multe grupuri mai mici, cum ar fi cultura
Straubingen, cultura Adlerberg şi cultura Hatvan. Unele morminte foarte boga-
te, cum ar fi cele de la Leubingen cu daruri de înmormântare din aur, indică o
creştere a stratificării sociale deja prezente în cultura Unetice. Cimitirele din
această perioadă sunt totuşi rare şi de mici dimensiuni. Cultura Unetice este
urmată de Epoca Mijlocie a Bronzului (1600 î.Hr.-1200 î.Hr.), Cultura tumu-
lus, caracterizată prin înmormântări prin înhumare în tumuli (gorgane). În
Ungaria de est, pe afluenţii Crişului, a apărut, la începutul epocii bronzului,
cultura Mako, urmată de culturile Ottomany şi Gyulavarsand.
Cultura câmpurilor de urne de la sfârşitul Epocii Bronzului (1300 î.Hr. -
700 î.Hr.) e caracterizată de înmormântări prin incinerare. Ea include cultura
lusaţiană în estul Germaniei şi în Polonia ( 100 î.Hr. - 500 î.Hr.) care continuă
în epoca fierului. Epoca Bronzului din Europa centrală este urmată de cultura
Hallstatt a epocii fierului(700 - 450 î.Hr.).
Situri arheologice importante sunt: Biskupin (Polonia), Nebra (Germa-
nia), Zug-Sumpf, Zug, Elveţia
Europa Nordică (1500-500 î.Hr.)
În nordul Germaniei, Danemarca, Suedia şi Norvegia, locuitorii Epocii
Bronzului au creat numeroase obiecte distinctive şi frumoase, cum ar fi pere-
chea de lurere descoperite în Danemarca. Unii lingvişti cred că o limbă proto-
indo-europeană a fost introdusă în zonă în jurul anului 2000 î.Hr., care a de-
venit apoi strămoaşă a tuturor limbilor germanice. Acest lucru ar confirma
evoluţia epocii bronzului din Europa Nordică în epoca fierului pre-romană
germanică
Epoca este împărţită în perioade I-VI de către Oscar Montelius. Perioada
Montelius V deja ţine de epoca fierului în alte regiuni.
Insulele Britanice
În Marea Britanie, Epoca Bronzului este considerată a fi perioada înce-
pând aproximativ cu 2100 î.Hr. şi până în 700 î.Hr. Prin imigraţie, noi popoare
au venit în insule de pe continent, cercetarea izotopilor de pe smalţul dinţilor
scheletelor descoperite în mormintele de la începutul Epocii Bronzului din
apropiere de Stonehenge indicând că măcar o parte din imigranţi proveneau
din Elveţia de astăzi. Popoarele Beaker aveau un comportament diferit faţă de
populaţiile neolitice care le-au precedat, schimbările culturale fiind semnifica-
tive, deşi integrarea se crede că a fost paşnică, de vreme ce multe din siturile
henge timpurii au fost adoptate de noii-veniţi. Cultura Wessex s-a dezvoltat în
sudul Marii Britanii în această perioadă. În plus, clima se schimba, din caldă
şi uscată devenind mult mai umedă, obligând populaţia să părăsească locurile
uşor de apărat, din zonele înalte, pentru a locui în văile mai fertile. Au apărut
ferme mari de vite în zonele joase, lucru care a contribuit la creşterea econo-
mică, şi a impulsionat defrişările. Cultura Deverel-Rimbury a apărut în a doua
58
jumătate a 'Epocii mijlocii a Bronzului' (c. 1400 î. Hr.-1100 î.Hr.) ca urmare a

acestor schimbări. Zona Cornwall reprezenta o sursă importantă de cositor
pentru o mare parte a Europei Occidentale, iar cuprul era extras din locuri
precum mina Great Orme în nordul Ţării Galilor. Grupurile sociale par să fi
fost tribale, însă de o complexitate crescândă.
Zona Anzilor
Epoca Bronzului în regiunea andină a Americii de Sud se crede că a în-
ceput aproximativ în 900 î.Hr., când artizanii chavini47 au descoperit cum să
alieze cuprul cu cositorul. Primele obiecte produse erau mai mult utilitare,
precum topoare, cuţite, şi obiecte agricole. Mai târziu, pe măsură ce chavinii
au câştigat mai multă experienţă în tehnologia prelucrării bronzului, ei au
creat numeroase obiecte decorative ornate, în scopuri administrative, religioase
sau ceremoniale, deoarece tradiţia obiectelor decorative din aur, argint şi
cupru le era deja bine cunoscută.
Asia
Epoca Bronzului a început în China în jurul anului 2100 î.Hr., în timpul
Dinastiei Xia. La Ban Chiang, Thailanda, (Asia de Sud-Est) au fost descoperite
artefacte din bronz din secolul al XXI-lea î.Hr.
Cultura Erlitou, Dinastia Shang şi Cultura Sanxingdui din China
timpurie foloseau vase din bronz pentru ritualuri, obiecte agricole şi arme.
Perioada olăriei Mumun din sudul Peninsulei Coreene a adoptat treptat
producţia de bronz, aproximativ în anii 700-600 î.Hr., după o perioadă când
pumnale şi alte obiecte din bronz au fost schimbate până în interiorul penin-
sulei (aproximativ 900-700 î.Hr.). Bronzul a constituit un element important în
ceremonii şi ca ofrande mortuare până în 100 d.Hr.
IV.2. EPOCA BRONZULUI PE TERITORIUL ROMÂNIEI
IV.2.1. Mişcările de populaţii în epoca bronzului
Pe parcursul epocii bronzului, spaţiul nostru mai este afectat în două

rânduri de penetraţii de populaţii estice, care au o economie bazată pe păsto-
rit. Primul val este cel al populaţiilor Yamna şi se datează la începutul epocii.
Este afectată n special jumătatea estică a României, mai ales spaţiul
extracarpatic, prezenţa noilor veniţi fiind observată prin descoperirea unor
morminte care au groapă cu trepte, sunt căptuşite cu rogojini şi sunt acoperite
cu bârne. Adesea mormintele sunt tumulare.
Cel de-al doilea val este constitut din populaţiile Sabatinovka, care pă-
trund tot dinspre est, dar spre sfârşitul epocii bronzului, ducând la formarea
în spaţiul nostru a două culturi de coloratură estică: Noua, în Moldova şi Podi-
şul Transilvaniei, şi Coşlogeni, în Muntenia şi Dobrogea. Dinspre Europa Cen-
trală par a se fi mişcat spre sud-vest populaţiile cunoscute sub numele de
Hügelgräberkultur (prescurtat HGK), în traducere cultura mormintelor tumu-
lare. Cercetarea maghiară (István Bóna, Amalia Mozsolics, S. Foltiny) conside-
ră că înaintarea acestor populaţii a provocat şi deplasarea altor populaţii pe
care le-au găsit în cale. Din Ungaria este foarte afectată Transdanubia (terito-
47
Cultura Chavín – este o civilizaţie precolumbiană, al cărui nume vine de la localitatea Chavín de Huántar, din
Peru, unde au fost descoperite cele mai semnificative urme şi vestigii ale sale.
59
riul de la vest de Dunăre), de unde dispare cultura cu ceramică incrustată.

Dispar şi alte culturi ale epocii bronzului din Ungaria şi România: Periam-
Pecica (din zona de vărsare a Mureşului), Vatina (din Serbia şi Banat),
Verbicioara (din Oltenia şi sudul Banatului).
Se pare că populaţiile cu ceramică incrustată din Transdanubia s-au
deplasat în jos, pe Dunăre, ducând la formarea grupului Szeremle-Bijelo Brdo-
Dalj în sudul Ungariei şi Croaţia şi a culturii Zuto Brdo-Gârla Mare în nordul
Serbiei, Banatul iugoslav, sudul Banatului românesc şi zona dunăreană a Ol-
teniei, unde au fost înlocuite culturile Vatina şi Verbicioara. În Banat se for-
mează o nouă cultură, Cruceni-Belegiš care pare a avea şi elemente preluate
de la culturile cu ceramică incrustată şi elemente HGK. În ciuda acestor evi-
denţe, cercetarea românească nu împărtăşeşte teza migraţiei, spunând că spa-
ţiul nostru nu a fost afectat de populaţiile HGK. Totuşi sunt elemente de cultu-
ră materială de tip HGK în Banat, Crişana şi la Târgu Mureş. În ceea ce priveş-
te culturile cu ceramică incrustată care apar pe ambele maluri ale Dunării,
unii cercetători, precum Bernhard Hänsel48, cred că s-a răspândit doar o modă
ceramică şi nu şi populaţia care o producea. Totuşi este greu de crezut că mo-
da ceramicii incrustate cu pastă albă a murit la ea acasă, dar s-a răspândit în
alte spaţii în forme identice. Pe linia Dunării se răspândeşte şi un nou rit de
înmormântare, incineraţia, urmată de depunerea resturilor cinerare în urne.
Apar piese din Europa Centrală precum brotlaib-idolii din lut (idolii în
formă de pâine), zuruitorile aviforme sau vasele aviforme. În aria culturii Zuto
Brdo-Gârla Mare se dezvoltă (fără precedente în bronzul mai timpuriu local)
plastica antropomorfă care pare a pleca de la modele ale grupului Szeremle-
Bijelo Brdo. Cum cele mai multe dintre aceste piese sunt piese de cult, în-
seamnă că se schimbă şi credinţele religioase, inclusiv credinţele despre moar-
te şi imaginea despre viaţa de dincolo. Deci nu este vorba doar de schimbarea
unei mode ceramice, ci de schimbări de esenţa, inclusiv la nivelul vieţii spiri-
tuale, motiv pentru care teza înaintării unor populaţii pe Dunăre în jos nu poa-
te fi cu uşurinţa ignorata.
IV.2.2. Economia
În general există un echilibru între agricultură şi creşterea vitelor. Doar

în ariile unor culturi din bronzul timpuriu şi târziu (Noua, Coşlogeni) pare a
predomina creşterea vitelor, ca urmare a pătrunderii celor două valuri stepice,
Yamna şi Sabatinovka. În general, se constată o adaptare a economiei la zonele
de relief. Culturile Baden şi Periam-Pecica erau în principal cultivatoare de
plante, ambele evitând alte forme de relief decât câmpia.
Populaţiile Coţofeni au ocupat toate formele de relief şi s-au adaptat la
orice condiţii de mediu.
Unele populaţii, cele ale culturii Wietenberg sau Monteoru, au fost atra-
se doar de zona de podiş sau de deal şi au practicat mai mult creşterea vitelor.
Pe lângă aceste două ocupaţii care asigură subzistenţa, pot juca un rol destul
de important şi vechile îndeletniciri, precum pescuitul sau vânătoarea care au
fost practicate în chip clar în aria culturii Gârla Mare, care s-a dezvoltat de o
48
Arheolog german
60
parte şi de alta a Dunării, într-o zonă cu multe lagune fluviatile, bogate în pes-
te şi păsări de balta..
IV.2.3. Aşezările
Amplasarea este, la fel ca şi în neolitic, lângă o sursă de apă potabilă.

Sunt locuite toate zonele de relief. Tipurile de aşezări sunt foarte diverse, de la
o cultură la alta sau de la o zonă de relief la alta.
Aşezarea de tip tell există doar în doua arii culturale, Periam-Pecica şi
Otomani. Ambele aşezări eponime ale culturii Periam - Pecica au mai multe
straturi de cultură, 9 respectiv 16, ultima având o depunere de 4 m grosime,
semn că a fost locuită o perioadă foarte lungă de timp.
Aşezările de tip cetăţuie sunt caracteristice culturilor Wietenberg
(Wietenberg, Lemnia, Turia) Otomani (Barca) şi Monteoru (Sărata Monteoru -
aşezare în pantă cu 13 nivele de locuire, Cândeşti, Fitioneşti, Năeni.) Ele sunt
situate pe înălţimi apărate natural, dar au şi fortificaţii suplimentare. Sisteme
interesante de fortificaţii, foarte elaborate, au fost semnalate mai ales în aria
culturii Monteoru. La Sărata Monteoru şi Fitioneşti fortificaţia era constituită
dintr-un zid de piatră, legată cu pământ. La Sărata a fost dezvelit şi un turn
aşa-zis de supraveghere. La multe dintre aşezările din ariile acestor culturi se
fac chiar paşi spre urbanism. Multe dintre ele au o acropolă cu o clădire soli-
dă, eventual şi o clădire de cult (Sărata Monteoru), iar în arie Monteoru sunt
frecvente terasările pantelor pentru a putea fi locuite, căci erau foarte abrupte.
Aşezările de tip sălaş, zolniki sau cenuşar sunt tipice culturilor din
bronzul târziu - Noua, Coşlogeni, grupul Govora. Sunt aşezări cu straturi su-
perficiale de cultură, tipice pentru păstori. Se caracterizează prin depuneri de
cenuşă şi multe oase de animale domestice. Locuinţele sunt de tip colibă, foar-
te puţine şi rarefiate în spaţiu.
Tipurile de locuinţe sunt destul de puţin cunoscute. Par a continua să
existe atât bordeie, cat şi, mai ales, locuinţe rectangulare de suprafaţă, făcute
în tehnica tradiţională. Printre clădirile mai deosebite, trebuiesc amintite cele
de tip megaron49 atestate la Pecica (cultura Periam-Pecica), Balej (aria culturii
Gârla Mare, dar din Bulgaria) şi Sălacea (cultura Otomani, faza a II-a). Acest
tip de clădire a avut, cel mai probabil, funcţionalitate de sanctuar.
Un caz mai special îl reprezintă unele aşezări şi locuinţe din aria cultu-
rii Vatina. La Mošorin-Feudvar, în zona Titel, a fost săpată o aşezare care avea
case cu aceeaşi orientare, de 5-6 x10-12 m, foarte înghesuite, distanţa dintre
ele fiind de aprox. 1 m.
Existau desigur şi uliţe, având în vedere dispunerea foarte riguroasă a
locuinţelor. Foarte interesant este că unele locuinţe aveau pereţii decoraţi cu
un fel de stucatură în relief. Au fost descoperite ancadramente de uşi, formate
din linii verticale şi orizontale în relief, ca şi fragmente de coloane încastrate în
zid, dar uşor ieşite în afară. Alte reliefuri de pe pereţi sunt formate din romburi
concentrice. Pereţi cu decor reliefat se cunosc şi de la Corneşti, din aria acele-
iaşi culturi. O friză spiralică în relief au avut şi pereţii exteriori ai sanctuarului
de la Sălacea, din aria culturii Otomani.
61
IV.2.4. Obiceiuri funerare
Harding50, un cercetător britanic, afirmă, vorbind la modul general de-

spre epoca bronzului în Europa, că în această epocă s-a crezut mai mult în
nemurire decât în neolitic. Dovada ar fi mulţimea necropolelor şi obligativitatea
înmormântării chiar şi atunci când trupul defunctului nu a fost recuperat.
Înmormântarea era, probabil, paradoxal, o procedură pentru eliminarea morţii
sau de negare a ei. În majoritatea ariilor culturale par a se contura prescripţii
de ritual care se respectă întocmai.
Necropola este situată în afara aşezărilor şi este privită ca o lume diferită
de cea a viilor, dar şi ca un loc al strămoşilor. Statutul social al indivizilor se
conservă şi după moarte şi se subliniază de cei rămaşi în viaţă cu ocazia cere-
moniei funerare. În epocă se folosesc atât inhumaţia, cât şi incineraţia. Inhu-
maţia caracterizează mai ales bronzul timpuriu şi mijlociu. Incineraţia devine
rit dominant în bronzul târziu. Ea cucereşte teren, răspândindu-se de la vest
spre est, apărând mai întâi în zonele vestice ale României. Incineraţia sugerea-
ză că de acum încolo conservarea trupului nu mai este obligatorie, ba chiar in-
cinerarea trupului oferă sufletului şansa de a se elibera mai repede de carcasa
perisabilă. Există culturi care-şi fac o regulă din inhumaţie: Periam-Pecica,
Zimnicea Plovdiv, Coşlogeni, Tei, altele din incineraţie: Nir, Gârla Mare,
Cruceni-Belegiš, Suciu de Sus, Bistreţ-Işalniţa, dar şi culturi birituale :
Monteoru, Otomani, Wietenberg, Noua, poate şi Verbicioara. Biritualismul
practicat în aceeaşi arie culturală, ne face să credem că între credinţele reli-
gioase ale inhumanţilor şi incineranţilor nu este, totuşi, o prăpastie, aşa cum
adesea se crede.
Se cunosc foarte multe necropole din epoca bronzului, unele de dimen-
siuni uriaşe. Nizña Myšla, din Slovacia (1500 de morminte, cultura Otomani),
Tiszafüred, din Ungaria (1000 de morminte, cultura Otomani), Sărata
Monteoru (4 necropole, cultura Monteoru), Cândeşti (aproximativ 1200 de
morminte, cultura Monteoru).
Mormintele de inhumaţie sunt plane sau tumulare (tumul= movilă mare
de pământ). Cele tumulare caracterizează mai ales bronzul timpuriu şi popula-
ţiile de sorginte estică. E greu de spus dacă apariţia tumulului în spaţiul nos-
tru se datorează penetraţiei unor populaţii estice sau dacă este vorba doar de o
idee preluata, venită dinspre est . În general, tumulul, chiar dacă inventarul
funerar este modest, este considerat un indiciu că defunctul este un personaj
cu statut social înalt, pentru că efortul de ridicare movilei funerare este mare
şi presupune efortul comunitar. Tumulul este şi un semn de loc sacru (al
strămoşilor) şi are rol de magnet, în sensul că atrage după sine alţi tumuli, nu
neapărat contemporani. Gropile mormintelor sunt simple gropi rectangulare
sau ovale, gropi căptuşite cu dale de piatră (morminte în cistă tipice culturii
Schneckenberg), morminte cu catacombă (în arie Monteoru, fazele timpurii),
sau morminte cu treaptă, acoperite cu bârne. În general, groapa în care se de-
pune trupul poate fi asimilată cu un container, un spaţiu care este casa mor-
tului. Mormintele odată închise, nu se mai deschid. În felul acesta este exclus
contactul dintre vii şi morţi şi sunt respectaţi strămoşii.
50
Phil Harding – n. 1950, arheolog britanic.
62
Mormintele de incineraţie au gropi rotunde în plan şi tronconice în sec-

ţiune (culturile Cruceni-Belegis, Gârla Mare). Doar în aria culturii Suciu sunt
acoperite de tumuli, restul fiind plane. Resturile cinerare se depun în urne, în
grămezi, direct pe sol, sau sunt risipite în groapă.
Orientarea şi poziţia defuncţilor este uneori dictată de reguli foarte stric-
te. În arie Periam-Pecica a fost observată orientarea şi poziţionarea comple-
mentară a celor doua sexe (femeile cu capul la S, bărbaţii cu capul la N, femei-
le pe dreapta, bărbaţii pe stânga). Poziţia este fie întinsă pe spate, fie chircită
pe dreapta sau pe stânga.
Cantitatea şi calitatea inventarului funerar sunt în strânsă relaţie
cu vârsta, sexul şi statutul social al defunctului. În general mormintele de
bărbaţi sunt cele mai bogate şi cele de copii şi senili cele mai sărace. Podoabele
caracterizează mai ales mormintele de femei, armele şi uneltele pe cele de băr-
baţi. Războinicul este, totuşi, de puţine ori însoţit de armele sale, spre deosebi-
re de alte epoci (Hallstatt spre exemplu). Uneori, meşteşugarii au lângă ei ti-
pare sau alte unelte. S-a observat că, de obicei, în acele arii culturale în care
armele apar frecvent în depozite, mormintele nu au arme şi invers. În unele
arii culturale au fost determinate inventare standard: în aria Periam-Pecica in-
ventarul se compune din doua vase: un castron şi o cana cu 2 torţi , ambele
aşezate în zona capului. În aria Zimnicea-Plovdiv, inventarul se compune
dintr-un singur vas, în aria culturilor Cruceni-Belegis şi Gârla Mare inventarul
standard număra trei vase: o urna, un capac-castron sau castron pentru
ofranda alimentară şi o căniţă pentru ofrande lichide. Nu exista îndoială că va-
sele depuse în morminte conţineau ceva, o ofranda alimentara sau lichida. Nu
este clara motivaţia ofrandei, dar, cel mai probabil, ea este partea defunctului
din ospăţul funerar, destinata ospătării defunctului în drumul spre o alta lu-
me.
IV.2.5. Olăritul şi ceramica
Cei mai frecvenţi degresanţi folosiţi la modelarea lutului sunt cioburile

pisate şi nisipul. În aria unor culturi (Schneckenberg sau Monteoru) există ce-
ramică care are ca degresant calcar cochilifer mărunţit. În general, ceramica
epocii bronzului este de bună calitate, chiar spectaculoasă prin forme sau mo-
tive decorative în cazul unor culturi precum Vatina, Gârla Mare, Suciu de Sus,
Wietenberg, Otomani.
Formele ceramice sunt mult mai variate decât în neolitic. Printre formele
ceramice cu totul noi trebuiesc amintite cănile şi ceştile cu foarte multe vari-
ante tipologice, care se dezvoltă în toate ariile culturale. Se dezvoltă spectacu-
los amfora (vas înalt, cu gura îngustă, destinat depozitarii lichidelor), mai ales
la culturile incinerante, care o folosesc pentru depunerea oaselor incinerate
(Gârla Mare, Cruceni-Belegiš). Vasul de tip kantharos - vas cu gura largă, pre-
văzut cu doua torţi, trase din buză - este tipic multor culturi, din bronzul mij-
lociu sau , mai ales, final: Vatina, Gârla Mare, Govora, Tei, Noua, Coşlogeni.
Castroanele apar în toate ariile culturale. Mai spectaculoase ca formă sunt
castroanele cu 4 lobi din ariile culturilor Vatina, Gârla Mare sau Wietenberg
sau castroanele cu proeminenţe din aria Otomani. O formă rară, dar intere-
santă este căucul, tipic culturii Coţofeni. Tăvile cu picior sau un fel de fructie-
re se cunosc din arie Vatina şi Gârla Mare. Dintre formele de uz comun trebu-
63
iesc amintite şi aşa-zisele tăvi sau tigăi de peşte sau vasele de tip pyraunos -
un fel de vetre mobile - cunoscute din ariile culturilor Verbicioara,Vatina, Gâr-
la Mare, Cruceni-Belegiš. Dintre vasele de cult, trebuiesc amintiţi askoii (la
singular askos= vas asimetric, în formă de burduf sau de raţă) mai frecvenţi în
bronzul timpuriu în ariile culturilor Coţofeni, Baden, Monteoru sau vasele de
ofrandă cu fund ascuţit din aria Monteoru. Din aria culturii Gârla Mare atrag
atenţia pixidele cu 4 proeminenţe perforate, prevăzute cu capace în formă de
pălărie de mexican (de la termenul grecesc pixis care înseamnă cutie), care
aveau rol de cădelniţe sau cănile aviforme (pasăre de apa) şi unele şi altele
frecvente în morminte. Din aceeaşi arie se remarcă zurgălăii din lut
cu modelare aviformă, folosiţi în ceremonii cu cântec şi dans, cu rol de casta-
niete.
Motivele ornamentele sunt aproape exclusiv geometrice. Doar în
aria Suciu de Sus sunt atestate şi motive de inspiraţie vegetală. Decorul este
întotdeauna simetric, având una sau doua axe de simetrie. Se folosesc adesea
frizele sau metopele dispuse pe gâtul sau partea bombată a vasului. Unele va-
se sunt decorate şi în interior, mai ales străchinile din aria culturii Gârla Mare.
Există arii culturale unde ceramica este foarte puţin decorată: Schneckenerg,
Periam-Pecica, fazele timpurii Monteoru, Noua, Coşlogeni, Zimnicea Plovdiv,
iar la polul opus arii culturale cu ceramica foarte împodobită: Wietenberg,
Otomani, Gârla Mare, Suciu de Sus.
Cele mai elaborate sunt motivele spiralice despre care s-a crezut că sunt
de inspiraţie miceniană, la fel ca alte două motive, argonautul şi vârtejul. Ul-
timele două sunt cultivate mai ales în ariile culturilor Suciu de Sus
şi Wietenberg. Spirala apare şi pe ceramica Vatina sau Gârla Mare.
Dintre motivele tipice mai trebuiesc amintite cercurile concentrice, cer-
curile cu raze, triunghiurile şi romburile haşurate (Tei, Govora, Costişa), S-
urile îmbucate sub formă de talaz, zig-zag-ul, cârligele spiralice, toate prezente
pe ceramica Gârla Mare. Meandrul este cultivat în mai mică măsură, fiind
frecvent doar în ariile Wietenberg şi Gârla Mare.
Ca tehnici de ornamentare se folosesc:
1. incizia - pe ceramica Vatina, Verbicioara, Monteoru;
2. împunsăturile succesive - pe ceramica Gârla Mare;
3. impresiunea cu rotiţa - pe ceramica Wietenberg, Cruceni-Belegiš (şnur
fals);
4. lustruirea - pe ceramica Vatina, Monteoru;
5.incrustaţia cu pastă albă - pe ceramica Coţofeni, Gârla Mare,
Wietenberg, Tei, Cruceni-Belegis, Vatina. Este tehnica care ia cea mai mare
amploare în această epocă;
6. ştampilarea - pe ceramica Gârla Mare ( se cunosc şi ustensile din lut
utilizate în acest sens);
7. Decorul plastic în relief se compune din:
- potcoave - în arie Coşlogeni,
- proeminenţe - pe ceramica Otomani, Gârla Mare, Cruceni-Belegiş, Suciu de
Sus
- protome de păsări şi cornute - la ceramica Gârla Mare, Suciu de Sus
- brâuri în relief - în toate ariile culturale
- coaste în relief - pe vasele Monteoru sau Otomani
- boabe de linte sau pastile - doar la ceramica culturii Coţofeni
64
8. Canelarea - apare deja din bronzul mijlociu, dar este tipică mai ales
bronzului târziu, apărând frecvent pe ceramica Otomani, Gârla Mare,
Cruceni-Belegiš, Igriţa, Bistreţ-Işalniţa;
9. Excizia, care este foarte rară, practicându-se doar accidental în
aria culturii Gârla Mare.
IV.2.6. Viaţa socială
Indubitabil că între membri comunităţilor există deosebiri. Ele sunt rele-

vate de studiul necropolelor şi al inventarelor funerare, uneori cu arme, alteori
cu podoabe de aur (spre exemplu în necropola de la Beba Veche, în aria Peri-
am-Pecica), dar şi de apariţia unor fenomene de tezaurizare.
Pentru epoca bronzului se cunosc multe tezaure de podoabe şi arme.
Printre cele timpurii sunt de amintit cel de la Tufalău (jud. Covasna, în arie
Wietenberg , cu 4 topoare aur şi falere), Măcin (pumnale), Perşinari (12 hale-
barde, spadă de aur şi 4 topoare de argint), Tigănaşi (falere, inele buclă, bră-
ţări), Pecica-Rovine (faleră şi tutuli conici), iar dintre cele târzii : Săcuieni (fale-
re), Vărşand (falere), Adoni, Şmig (falere, mărgele, saltaleoni), Grăniceri (falere).
Sacrificiile umane atestate în aria Monteoru sau construcţiile funerare
care solicită un mare efort comunitar (tumulii) o sugerează în egală măsură.
Probabil că în aceasta epoca se conturează o aristocraţie războinică care-şi re-
vendică funcţii de conducere.
Conflictele intercomunitare
Demn de remarcat este faptul că epoca bronzului este o perioadă carac-
terizată prin frecvente conflicte intertribale sau intercomunitare, fapt demon-
strat de fortificaţiile frecvente din aşezări, dar mai ales de dezvoltarea fără pre-
cedent a armelor precum spada şi toporul de luptă. Cele mai războinice par a fi
populaţiile din Transilvania, Crişana şi Maramureş unde au evoluat culturile
Wietenberg, Otomani şi Suciu de Sus şi unde au fost descoperite foarte multe
depozite de arme. Reprezentările în lut de care uşoare, posibil de luptă, pre-
cum cele de la Dupljaja (localitate din Serbia a culturii Zuto Brdo-Gârla Mare),
ar putea fi indicii că în lupte au fost folosite care de luptă, la fel ca în spaţiul
micenian. Mulţi cercetători sunt sceptici pentru că relieful ar fi mult prea acci-
dentat pentru folosirea carului de luptă, iar armele de luptă nu sunt adecvate
folosirii lor de pe platforma carelor.
Armele potrivite sunt arcurile cu săgeţi şi vârfurile de lance sau suliţă,
care apar foarte rar în epoca bronzului în această zonă a Europei. Totuşi nu ar
fi exclus ca aceste vehicule aşa-zis de lupta să fi existat, ele asigurând doar
deplasarea pe câmpul de luptă a unor aristocraţi războinici.
IV.2.7. Generalizarea carului şi dezvoltarea schimburilor
În preistorie, schimburile la mari distanţe s-au lovit de două impedimen-

te majore: lipsa drumurilor şi a vehiculelor de transport. Produsele erau căra-
te cu ajutorul animalelor de povară, pe schiuri sau sănii şi cu ambarcaţiuni
acolo unde erau ape navigabile. Aceste mijloace prezintă inconveniente, fie că
nu sunt rapide, fie nu permit transportarea unor cantităţi prea mari de produ-
se, fie pot fi folosite doar o parte a anului.
65
Epoca bronzului este epoca în care se poate vorbi cu adevărat de schim-

buri, datorită faptului că se răspândeşte pe spaţii foarte largi carul cu 4 roţi,
aşa-zisul car cu rol economic, tras de două vite. El are cofrajul rectangular
sau oval. Primele roţi miniaturale din lut apar încă din eneolitic. Cele mai tim-
purii care miniaturale din lut se cunosc din aria culturii Baden, din bronzul
timpuriu. Din epoca bronzului se cunosc miniaturi de care mai ales din ariile
culturilor Wietenberg şi Otomani. Roţile sunt iniţial pline, iar prin bronzul mij-
lociu apare roata prevăzută cu 4-10 spiţe. Roţile cu spiţe sunt atestate mai de-
vreme în zona Volga-Ural şi Armenia. Ele sunt prezente şi în ariile culturilor
Wietenberg şi Gârla Mare. Apariţia roţilor cu spiţe face carul mai uşor şi face
posibilă înlocuirea vitelor cu caii, care asigură o deplasare mai rapidă. Carul
tras de boi era foarte greoi, cântărea aprox. 700 kg, se afundă în noroi şi avea
o viteză de deplasare de 1,8-2,5 km pe oră. Folosirea calului la tracţiune are
drept urmare dezvoltarea pieselor de harnaşament (psaliile, un fel de obrăzare)
care fac posibilă înhămarea cailor sau folosirea lor la călărie. Deocamdată nu
se pot face deosebiri între piesele de harnaşament folosite pentru călărirea ca-
lului şi cele utilizate atunci când calul era folosit la tracţiune.
Cele mai timpurii psalii apar la sfârşitul bronzului timpuriu, dar devin
frecvente doar în bronzul mijlociu. Psaliile sunt de două tipuri: în formă de ba-
ră, care sunt mai frecvente, sau de formă circulară cu o perforaţie mare, cen-
trală şi alte 2-3 laterale, mai mici. Primul tip este realizat din corn, al doilea
mai ales din os. Din medii Vatina şi Otomani se cunosc piese foarte frumos
gravate cu motive geometrice. Psalia în formă de bară este de origine
anatoliană sau un tip local. Se cunoaşte din Asia Mică (Kültepe) de pe la 1850-
1650. Psalia circulară este de origine estică şi apare mai târziu, fiind atestată
mai ales în faza a II-a a culturii Monteoru. A fost puţin utilizată la noi pentru
ca, probabil, nu se potrivea cu sistemul de înhămare din această zonă, drept
pentru care i s-au adus modificări. Nu se cunosc scăriţe de şea şi nu este ates-
tată nici şeaua, motiv pentru care călărirea trebuie să fi fost tare incomodă.
Este posibil, totuşi, să fi fost folosite scăriţe din lemn, care nu s-au păstrat.
Drumurile sunt foarte rar atestate. Din epoca bronzului se cunosc doar
în Anglia şi Danemarca, adică din zonele umede, cu mlaştini, unde s-a folosit
pentru traversarea acestora material lemnos, sub forma de scânduri sau trun-
chiuri subţiri de copaci. Modul în care sunt amplasate aşezările ar putea suge-
ra traseul unor drumuri preistorice. Căile de comunicaţii cele mai probabile au
fost văile unor ape. Legătura cu Europa Centrală se realiza pe Dunăre, iar cu
sudul Pen. Balcanice pe culoarul Vardar-Morava sau Struma-Isker. Mureşul
trebuie că a fost şi el o importantă artera de comunicaţie. Este destul de puţin
probabil că ar fi existat şi o cale maritimă de legătură cu sudul Pen. Balcani-
ce. Existenţa ei s-ar putea admite eventual pentru bronzul final.
Transporturile pe ape erau mai comode şi mai rapide. La vremea cu pri-
cina se cunoştea deja de multă vreme monoxila, un fel de canoe scobită din
trunchiuri de copaci, lungă de 3-16 m. Pentru deplasare se foloseau padele
sau prăjini. Ea putea fi folosită doar pentru navigaţia pe râuri şi probabil mai
ales pentru pescuit şi comunicaţie între cele două maluri. Tot pentru navigaţie
s-au folosit un fel de bărci cu fund plat, de aceea foarte instabile, alcătuite din
dulapi de lemn îmbrăcaţi în piele. Unele aveau furcheţi pentru prinderea vâsle-
lor. Din epoca bronzului se cunosc două epave de corăbii care au eşuat pe
coastele Asiei Mici, la Ulu Burun şi la Capul Gelidonya. Corăbiile au supra-
66
structuri complicate şi sunt prevăzute cu catarge. Cu ajutorul lor se făcea doar

cabotaj (cabotaj= navigaţie pe coastă). Se cunosc corăbii şi din Egipt şi din
Scandinavia, unde imaginea lor a fost gravată pe pereţii unor morminte. De
asemenea sunt atestate ancorele.
Dezvoltarea vehiculelor de transport a făcut ca schimburile să nu mai
aibă caracter episodic şi întâmplător ca în epocile anterioare. Termenul de
schimb este de preferat celui de comerţ, care presupune folosirea monedei.
Trebuie subliniat faptul că schimbul, chiar cel de bunuri, nu a avut neapărat
caracter economic, comunităţile având posibilitatea să-şi producă singure mij-
loacele de subzistenţă. Se crede că exogamia a dus la dezvoltarea schimburi-
lor, mai întâi de femei (schimburi matrimoniale), apoi de daruri. Mişcările de
populaţii, fără îndoială, că au dus la vehicularea unor bunuri pe spaţii foarte
largi (bronzuri arsenizate, pumnale, sceptre în formă de capete de cal). De cele
mai multe ori au fost vehiculate produse exotice: podoabe, scoici, însemne de
putere, bunuri de prestigiu (arme), fără de care oamenii puteau să trăiască.
În aceeaşi categorie se înscrie şi ceramica care adesea este schimba-
tă între comunităţi vecine, deşi fiecare are propria-i ceramică. Aproape sigur
nu vasele erau importante, ci conţinutul lor. Nu ştim ce puteau conţine. Sigur
nu alimente perisabile. Ar putea fi vorba de condimente, băuturi, eventual peş-
te sărat sau carne uscată. Au fost vehiculate şi bunuri de consum, care, după
o anumită perioadă de întrebuinţare se deteriorau, şi nu mai puteau fi folosite,
bunuri de lungă folosinţă, care după deteriorare se refoloseau, materii prime
(cositor) sau bunuri de valoare legitimate (aurul, chihlimbarul).
Printre bunurile cu valoare economică trebuie admise totuşi cositorul
sau bronzul, materii prime foarte importante de care nu aveau parte o serie de
populaţii, ca urmare a instituirii accesului controlat la resursele de materii
prime. La acestea se adaugă aurul şi chihlimbarul, materii prime foarte pre-
ţioase, care puteau asigura prestigiul. Aurul nu este doar o materie primă, el
este un bun de valoare legitimat, destul de rar. Sunt doar câteva zone în Euro-
pa care-l deţin: Irlanda, Munţii Pirinei, Transilvania, Tracia şi Macedonia. Pen-
tru toate aceste materii prime deficitare nu este întotdeauna clar dacă ele au
circulat în stare brută sau sub formă de produse finite. Ambra este un clei al
pinului (pinus succinifera) care creştea doar în nordul Europei, pe malurile
Marii Nordului şi Mării Baltice. Ambra se pare că pleca din Anglia sub formă
de piese finite, trecea în Franţa, cobora pe drumuri de uscat până în sud şi
apoi ajungea, pe mare, până la Micene. Cositorul şi bronzul au circulat sub
formă de turte, bare sau lingouri în formă de piele de viţel. Au circulat însă
şi piesele finite din bronz. Spade de tip micenian au ajuns în Albania, Bulgaria
şi Macedonia. Pentru a putea aprecia corect traficul cu obiecte de metal sunt
necesare analize spectrale pentru a se preciza originea materiei prime şi anali-
ze tipologice pentru piesele finite. De cele mai multe ori este vorba de schim-
buri ceramice la mici distanţe, între culturi vecine. Este greu de presupus că
vasele erau vehiculate goale de la o comunitate la alta.
Fără îndoială că schimbul de daruri trebuie să fi fost continuat cu tro-
cul, dar nu este exclus să fi existat şi mijloace de schimb cu valoare de etalon,
pre-monetare. Sunt suspectate a fi fost lingourile sub formă de piele de viţel,
secerile şi colanele de gât cu capete spiralice. Se admite că, la acest nivel cro-
nologic, este posibilă existenţa unor negustori ambulanţi sau efectuarea unor
schimburi la mari distanţe prin verigi intermediare de legătură. Nu în ultimul
67
rând, trebuie amintit că cel mai lesne au circulat, din aproape în aproa-
pe, ideile şi circulaţiei lor li se datorează răspândirea unor tehnologii, invenţii,
mode ceramice.
IV.2.8. Relaţiile cu Europa Centrală şi Nordică
Se crede că s-au vehiculat dinspre Europa Centrală spre spaţiul nostru

mai ales două produse: cositorul şi ambra, ultima venita de la Marea Baltică.
Cositorul este o materie primă deficitară, care, cel mai probabil, era adusă,
sub formă de lingouri, din Boemia. La Sinaia este cunoscut un depozit de lin-
gouri. S-a vorbit despre o cale terestră a chihlimbarului care pleca de la Balti-
ca, prin Alpi, spre Italia. Ar fi existat şi o ramificaţie a acestui drum principal,
care coincidea cu linia Dunării şi care mergea spre zona noastră. Totuşi piesele
de chihlimbar din spaţiul nostru (unele piese din aria Periam-Pecica şi Oto-
mani, 5 perle la Sărata Monteoru/Cimitirul nr. 4, şi alte câteva de la Cândeşti)
sunt foarte rare şi nu au fost analizate pentru a se şti cu certitudine dacă sunt
din ambră de la Baltica. Pentru piesele din aria culturii Monteoru este foarte
probabilă o provenienţă locală, având în vedere că există o varietate de chi-
hlimbar în zona Buzăului. Ambra de Baltica a circulat, într-adevăr, pe spaţii
foarte largi, fie prin pasurile Alpilor spre Italia şi apoi pe mare spre Grecia, cale
care nu a fost demonstrată deşi a fost presupusă (căci lipsesc piesele din Italia)
fie, cel mai probabil, din Anglia (cultura Wessex) spre NV Franţei, apoi pe râul
Garronne până în sudul Franţei şi apoi, pe Mediterana, spre Grecia. Această
cale este dovedită de descoperirea în Grecia a unor distanţiere din chihlimbar
tipice culturii Wessex, deci au circulat mai degrabă piese finite. Piesele din arie
Periam-Pecica şi Otomani este posibil să fie din ambră de Baltica. Drumul lung
pe care-l străbate chihlimbarul presupune existenţa unui lanţ comercial cu o
serie de verigi intermediare.
Dintre produsele din Europa Centrală, care sunt cu siguranţă atestate
în spaţiul nostru, cele mai multe apar în aria culturii Periam-Pecica. Este vor-
ba de perlele din pastă sticloasă şi unele piese de podoabă din metal. Din
bronzul mijlociu şi târziu sunt de amintit piesele de lut de tip Brotlaib-idol
(idoli în formă de pâinişoară) cunoscute din Slovacia, Austria şi Italia, Germa-
nia de sud (adică ariile culturilor Mad'arovce, Veterov, Polada) care apar şi în
aria culturii Gârla Mare. Unele piese de podoabă, precum pandantivele şaibă
cu nervuri în relief , prezente în unele depozite din Transilvania sau în aria
Gârla Mare, au şi ele o origine vestică. Plastica antropomorfă a culturii Gârla
Mare ca şi zuruitorile din lut din aceeaşi arie culturală îşi au originile tot în
vest, primele în aria grupului Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj, celelalte în aria cultu-
rii cu ceramică incrustată din Transdanubia. Având în vedere multitudinea de
elemente vestice care apar la Dunărea bănăţeană şi olteană este de presupus,
mai degrabă decât comerţul, o scurgere de populaţie din Transdanubia în jos
pe Dunăre.
Unele piese din metal din zona Tisei Superioare, precum topoarele de
luptă cu disc sau celtul de tip transilvănean au circulat mult spre vest, unele
chiar până în Pen. Scandinavă. Spadele de tip Boiu, produse undeva în Unga-
ria de NE şi NV României, au ajuns la Povegliano în Italia şi în Schleswig şi
Holstein
68
IV.2.9. Relaţiile cu Europa de Est
Încă din bronzul timpuriu, ceramica din Moldova prezintă asemănări cu

grupul Edineţ din Moldova. Unele tipuri de morminte cu treaptă semnalează
pătrunderi de populaţii Yamna, de sorginte estica. Dinspre est pătrund, mai
ales în Moldova, unele tipuri de topoare: celtul de tip estic, cu două tortiţe,
produs originar din spaţiul dintre Nistru şi Nipru, unde sunt atestate cele mai
multe forme de turnare. Un rol important în vehicularea bunurilor estice tre-
buie să-l fi avut populaţiile Sabatinovka care pătrund spre sfârşitul epocii
bronzului în spaţiul nostru.
IV.2.10. Relaţiile cu spaţiul balcanic
Zona noastră a fost suspectată a fi avut strânse relaţii cu sudul Pen.

Balcanice, mai ales la nivelul civilizaţiei miceniene, în sec. XV-XIII î.Hr. Unele
piese descoperite în spaţiul nostru au fost considerate a fi importuri miceniene
sau piese de influenţă miceniană. Printre importurile considerate miceniene
de Alexandrina Alexandrescu, Kurt Horedt şi alţi cercetători se numără vreo
15 spade (de la Roşiori de Vede, Medgidia, Drajna, Perşinari, Miecurea Sibiu-
lui, Sf. Gheorghe, Alba Iulia) care s-a dovedit, între timp, că sunt de fapt copii
după spade de tip A, B sau C 3 din lumea miceniană. Singurele spade miceni-
ene din afara Greciei, spre nord, s-au dovedit a fi trei spade din Albania şi al-
te trei din Bulgaria, toate de tip A.
Importuri miceniene au fost considerate a fi tot felul de piese cu decor
spiralic: psalii din os, falere de aur. Falerele de aur de la Grăniceri, Adoni,
Nuşfalău, Şmig, Tigănaşi, Săcuieni din tezaurele din România s-a dovedit, prin
analiză metalografică, că sunt realizate din aur local, unele fiind mai vechi de-
cât piesele miceniene, iar psaliile sau alte obiecte din os decorate sunt şi
ele mai vechi decât piesele miceniene şi prezintă asemănări destul de multe cu
piese anatoliene. Singurele importuri care ar putea proveni din aria civilizaţiei
miceniene sunt perlele din pastă sticloasă târzii, descoperite la Sărata
Monteoru care au fost analizate şi par a fi miceniene. Printre piesele de influ-
enţă miceniană au fost considerate a fi şi statuetele din arealul culturii Gârla
Mare sau carele cu roţi cu spiţe atestate, în forme miniaturale, tot în aria cul-
turii Gârla Mare, în staţiunea de la Dupljaja, din Serbia. Cu siguranţă sudice,
cu loc de origine în Bulgaria, sunt topoarele bi-pene de tip Kilindir-Begunci.
Un astfel de topor a fost descoperit la Izvoarele. Celturile de tip sudic, fără
torţi, din Muntenia sau Dobrogea, provin tot din ateliere din Bulgaria. Este
atestată şi relaţia de schimb pe direcţie inversă. Printre piesele originare din
spaţiul nostru, atestate în sud, trebuie amintită o spadă de tip Boiu-
Sauerbrun descoperită la Pella, în Macedonia.
Civilizaţia miceniană a avut legături indubitabile cu Europa, dar pare a
fi vorba mai ales de legături maritime, căci importurile sigure sunt constatate
mai ales în sudul Italiei (ceramică şi două statuete antropomorfe). Din Europa
au ajuns în Grecia fibulele en violon ( la Perati), unele tipuri de spade şi un ti-
par de Lappenbeil, de tip italic. O legătură maritimă cu spaţiul nostru ar fi pu-
tut să fi existat la sfârşitul epocii bronzului. Ea este sugerată de legenda argo-
nauţilor care ar fi plecat, în căutarea lânii de aur, din Colchida pe mare, au
ajuns în Marea Neagră şi s-au întors spre casă pe Dunăre, fluviu care i-ar fi
69
dus spre Adriatica (?). După Eratostene, expediţia ar fi avut loc la 1225. Lâna
de aur ar fi putut fi o metaforă pentru aurul transilvănean. Ideea este foarte
interesantă, mai ales că trebuie admis că, înainte de fundarea Histriei, în
657/656, trebuie că au existat explorări ale ţărmului vestic şi nordic al Mării
Negre, fiind greu de admis că grecii s-ar fi aventurat spre un teritoriu total ne-
cunoscut.
Ideea est încurajată şi de descoperirea unor lingouri în formă de piele de
viţel, tipice lumii miceniene, la Burgas şi Capul Caliacra, ambele pe ţărmul
bulgar al Mării Negre şi ambele în golfuri, adică locuri ideale de popas de noap-
te, pentru odihnă şi aprovizionare. Legenda argonauţilor arată clar că argonau-
ţii practicau cabotajul şi făceau astfel de popasuri.
Printre piesele insolite descoperite în spaţiul nostru, provenite de la mari dis-
tanţe, se numără cochiliile de melci sau scoici exotice care au drept zonă de
origine Mediterana sau Oceanul Indian: Cardium, Dentalium, Pectunculus
(melc), Colombela rustica, Glycimeris glycimeris, Conus mediterraneus.
În concluzie, au existat cu siguranţă legături ale spaţiului nostru cu civi-
lizaţia miceniană, dar nu au circulat atât produse cât idei, iar aceste legă-
turi par a fi fost mediate de alte populaţii intermediare, aflate la periferia civi-
lizaţiei miceniene.
IV.2.11. Credinţele religioase
Credinţele religioase, la fel ca şi în perioadele anterioare, sunt greu de

reconstituit. O dată pentru că noi avem o altfel de gândire, apoi pentru că ra-
reori în preistorie au rămas urme materiale care să ateste credinţele religioase.
Ideea generală despre epoca bronzului este aceea că se instalează cultele
uraniene, solare. Ca argumente sunt folosite unele motive ornamentale, consi-
derate a fi simboluri solare, care apar frecvent redate pe ceramică sau pe pie-
sele din metal: cercurile concentrice, cercurile însoţite de raze.
Însăşi incineraţia este considerată a fi legată de aceste culte. Ea ar asi-
gura eliberarea rapidă a sufletului nemuritor de trupul efemer, purificarea lui
şi înălţarea lui către cer, spaţiu sub controlul zeilor uranieni: ai soarelui, tu-
netului, fulgerului.
Sanctuarele
Una dintre întrebări este unde se află locurile de cult. Teoretic ele ar pu-
tea fi oriunde în mediul natural: în peşteri, pe vârfuri de munţi, în apropierea
izvoarelor, în crânguri. În întreaga Europă sunt puţine locuri artificiale desti-
nate cultului. Cele mai spectaculoase sunt siturile megalitice din Anglia, Sco-
ţia şi Irlanda care sugerează că cei care le-au făcut aveau şi unele cunoştinţe
de astronomie.
Se cunosc trei sanctuare din epoca bronzului în spaţiul nostru şi în cel
apropiat României: Sălacea - jud. Bihor (cultura Otomani, faza a II-a), Balej-
Bulgaria ( cultura Gârla Mare), Sărata Monteoru - Jud. Buzău (cultura
Monteoru) .
1. Sanctuarul de la Sălacea: Dimensiuni: 8,80 x 5,50. Sanctuarul se
compune din trei încăperi care comunicau între ele. Pronaosul avea două co-
loane. Una dintre încăperi este decorată cu frize cu motive spiralo-meandrice
în relief. În interior au fost găsite două platforme de lut, considerate a fi altare
fixe, un altar suspendat, un car miniatural din lut şi o barcă de lut.
70
În preajma sanctuarului s-a dezvelit un mormânt de copil, cu schele-

tul dezarticulat ( interpretat ca sacrificiu de întemeiere a sanctuarului) însoţit
de câteva vase.
2. În Poiana Scoruşului a fost identificată o clădire mare, considerată
a fi o construcţie de cult sau casă tribală. Presupusul sanctuar nu a fost în de-
taliu publicat.
3. Megaronul de la Balej - a fost descoperit în nivelul al IV-lea al aşe-
zării. Are dimensiunile de 14,30 x 5,70 m şi o orientare E-V. Avea o anticameră
şi două camere. Din inventarul megaronului sunt de amintit două piese, ca-
re ar putea fi considerate recuzită de cult: un topor miniatural de lut şi o piesă
cu utilitate necunoscută care seamănă cu o barcă, dar şi piese cu caracter
profan. Planul elaborat ar indica o construcţie de cult.
Din aria culturii Wietenberg, faza II, se cunoaşte un loc de cult la Oarţa
de Sus.
Peşteri
Peşterile sunt spaţii foarte enigmatice. Ecoul lor poate impresiona şi poa-
te sugera că ele sunt populate de spirite. Aici se îngemănează lumina cu întu-
nericul, se întâlnesc şi se despart cele două lumi, a celor vii şi a celor morţi.
Ele sunt deschideri spre lumea de dincolo. Adeseori în peşteri s-au făcut în-
mormântări sau s-au depus piese de ofrandă. Ne întâlnim cu astfel de situaţii
în Slovenia, Croaţia, Italia, dar şi în alte părţi ale Europei. În spaţiul nostru, în
arealul grupului Igriţa, de la sfârşitul epocii bronzului, au fot descoperite, în
Munţii Apuseni din Crişana, o serie de peşteri (Igriţa, spre exemplu) în care au
fost depuse ofrande constând din ceramică şi piese de bronz.
Puţurile
În Europa (Germania şi Anglia, mai ales) puţurile cu adâncimi mari au
fost considerate a fi fie fântâni, fie locuri de cult, care, prin adâncimea lor,
constituiau un mijloc de comunicare cu lumea de dincolo. Ar putea fi şi una şi
alta. În ele, unele de 20 m adâncime, au fost descoperite vase întregi, fapt ce
sugerează că nu este vorba de fântâni dezafectate.
Piese din recuzita de cult
Statuetele antropomorfe
Spre deosebire de neolitic, plastica antropomorfă este slab reprezentată
la nivelul epocii bronzului. Singura cultură din spaţiul nostru care este foarte
bine reprezentată din acest punct de vedere este cultura Zuto Brdo-Gârla Ma-
re, la care se adaugă cultura Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj din Ungaria şi Croaţia.
În aria celor două culturi s-au descoperit în jur de 340 piese, dintre care 244
sunt din aria Gârla Mare. Reprezentări plastice din lut există foarte multe în
aria civilizaţiei miceniene, post 1390 î.Hr., unde sunt prezente trei tipuri de
statuete : Phi (cu braţele lipite de corp şi arcuite spre abdomen), Psi (cu braţele
ridicate şi arcuite deasupra capului) şi Tau (cu braţele dispuse orizontal). În
aria grupului Szeremle-Bijelo Brdo sunt tipice statuetele de tip Tau, cu braţele
orizontale, retezate, de forma unor cioturi. În aria culturii Gârla Mare sunt
prezente statuete de tip Phi şi Psi. Tipul Phi poate fi cu cap modelat în prelun-
girea corpului sau cu cap mobil. Majoritatea statuetelor sunt feminine. Unele
au cap de pasăre de apă, precum două statuete descoperite pe cele două care
miniaturale din lut de la Dupljaja. Acestea din urmă sunt masculine. Este po-
sibil ca şi celelalte statuete cu cap de pasăre din aria culturii Gârla Mare să fie
tot masculine, dar sunt fragmentare, motiv pentru care nu li se poate determi-
71
na sexul. Piesele provin şi din aşezări şi din necropole. Cele descoperite în

morminte, atât la Cârna-Grindu Tomii, cât şi la Plosca şi Cârna-Ostrovogania
(toate necropole din jud. Dolj), provin din morminte de copii.
Interpretarea statuetelor este destul de dificilă. Sunt destul de multe su-
poziţii, potrivit cărora statuetele ar reprezenta:
1.O divinitate a fertilităţii şi fecundităţii. Ipoteza este destul de puţin
probabilă căci reprezentările nu sunt nude şi nu au atribute sexuale sublinia-
te.
2. O divinitate a muzicii. Supoziţia a fost făcută de Dumitru Berciu51, ca-
re avea în vedere un motiv ornamental în formă de liră care apărea adesea fi-
gurat pe statuete, la baza gâtului. Ipoteza trebuie eliminată, căci este vorba de
un motiv care iniţial desemna foarte schematic ochii şi nasul.
3. Reprezentări ale defunctului. Această ipoteză este şi ea destul de pu-
ţin probabilă căci, adesea, în morminte au fost descoperite două sau chiar trei
statuete antropomorfe.
4. Reprezentări ale sufletului celui mort. Ipoteza este plauzibilă pentru
statuetele cu cap de pasăre căci, adesea în antichitate, păsările erau simboluri
ale sufletelor călătoare.
5. Reprezentări de adoratori, deci de muritori aflaţi în poziţie de adoraţie.
Ipoteza, destul de credibilă, a fost formulată pentru statuetele cu braţele ridi-
cate deasupra capului, respectiv statuetele de tip Psi.
6. Reprezentări de divinitate solară, precursoare a lui Apollo. Această
presupunere a fost făcută pentru statuetele masculine, cu cap de pasăre de
apă (raţă sau lebădă).
7. Reprezentări de divinitate protectoare a morţilor. Şi această ipoteză
est destul de puţin probabilă, având în vedere că în unele morminte au fost
descoperite mai multe statuete antropomorfe.
8. Reprezentări de nursă, doică divină, ersatz (=înlocuitor) de mamă, ca-
re-l conduce pe defunctul copil spre lumea de dincolo.
9. Reprezentări de servitori ai unor defuncţii cu înalt statut social (la fel
ca statuetele de tip ushebti din Egipt), inclusiv concubine ale defunctului.
10.Simple jucării din lut, comparabile cu păpuşile de azi.
Statuetele au sigur semnificaţie religioasă căci se remarcă prin modelarea ca-
nonică, deci ar trebui să reprezinte zei comunitari şi nu zei din patrimoniul
familial. Pare a fi vorba de cel puţin doi zei: unul feminin şi altul, cu cap de
pasăre, masculin, care este foarte rar reprezentat.
Că ar fi vorba de zei ar sugera-o şi costumul elaborat care este zeiesc,
ceremonial, foarte împodobit. Piesele de port foarte multe reprezentate pe sta-
tuete vin în contrast cu numărul pieselor de podoabă descoperite în mormin-
tele din această arie culturală.
Carele miniaturale din lut
Cel mai timpuriu car miniatural din lut se cunoaşte din aria culturii
Baden (cultură din bronzul timpuriu), din Ungaria şi a fost descoperit într-un
mormânt (la Budakalász). Ceva mai târziu, roţi sau care miniaturale sunt ates-
tate şi în ariile culturilor Schneckenberg, Otomani şi, mai ales, Wietenberg.
Toate aceste care sunt care cu cofrajul rectangular sau oval, cu rol economic,
51
Dumitru Berciu (n. 27 ianuarie 1907, Bobaiţa, Mehedinţi - d. 1 iulie 1998, Bucureşti) - istoric şi arheolog ro-
mân, membru de onoare al Academiei Române.
72
cu două osii şi cu 4 roţi pline. De la Dupljaja, poate dint-un mormânt, provin

două care de excepţie - un car cu 2 roţi, cu 4 spiţe, şi un altul cu 3 roţi, tot cu
4 spiţe, tras de păsări de apă. Pe ambele care de la Dupljaja se afla câte-o sta-
tuetă antropomorfă masculină, cu cap de pasăre. Carul cu 3 roţi era asociat cu
o piesă din lut tronconică care a fost interpretată ca fiind o umbrelă sau un
disc solar.
Despre cele două personaje masculine găsite asociate cu aceste care
predomină supoziţia, sugerată în 1954 de Sprokhoff, că l-ar reprezenta pe un
precursor al lui Apollo Hyperboreanul, divinizat ca zeu al soarelui. Aceasta de-
oarece există un mit potrivit căruia Apollo ar fi călătorit într-un car tras de le-
bede spre Helikon, ţara hyperboreenilor sau spre Africa. În plus, statueta de pe
carul cu două roţi are pe piept un motiv decorativ în formă de zvastică, con-
siderată a fi un simbol solar, iar a 2-a statuetă, de pe carul cu trei roţi, avea
fixat deasupra capului un fel de disc solar. Este sigur că asocierea car-pasăre
de apă are o semnificaţie religioasă, altfel este greu de explicat existenţa aces-
tei asocieri atât de mult în timp , până în Hallstatt, la nivelul culturii Basarabi.
Statuetele sunt masculine, spre deosebire de alte statuete antropomorfe din
aria culturii Gârla Mare, toate indubitabil feminine.
O altă interpretare a carului, dată de Trbuhovic, un cercetător sârb,
porneşte de la un ritual târziu, atestat în sec. IV d.Hr., de invocare a ploii cu
ajutorul carului, datorită faptului că zgomotul produs de deplasarea carului
semăna cu cel al tunetului. Este foarte posibil ca, având în vedere că multe re-
prezentări de care (Europa nordică-care figurate pe pereţii mormintelor) sau
care adevărate (Sintašta) sau miniaturale au fost descoperite în morminte este
foarte posibil ca acest vehicul să reprezinte vehiculul de deplasare spre lumea
de dincolo, iar statuetele cu chip de pasăre să fie o reprezentare a sufletului
celui mort, mai ales că în mitologia grecească sufletele celor morţi sunt adesea
reprezentate prin păsări (lebede, porumbei, păsări de apă).
Brotlaib-idolii din lut
Piesele au formă de pâine şi sunt presupuse a fi idoli cu reprezentare
foarte schematica. Din România se cunosc piese de acest tip doar din două arii
culturale: Otomani - două piese de la Derşida - şi Gârla Mare-24 piese. În Eu-
ropa se cunosc 195 de piese de acest tip în ariile culturilor Polada (Ita-
lia), Arbon ( SV Germaniei), Unterwölbling (Austria), Veterov şi Mad'arovce din
Slovacia, Szeremle (Ungaria). Nu se ştie dacă piesele sunt realmente piese de
cult. Unii cercetători s-au mulţumit a le numi obiecte enigmatice, alţii le-au
dat semnificaţii diferite, religioase sau profane. Ele au fost descoperite mai ales
în aşezări, rar în necropole.
Piesele au fost interpretate a fi:
1. talismane;
2. răbojuri preistorice;
3. piese pentru ştampilarea ambrei, care garantau calitatea sau cantita-
tea ei
4. pintadere (ştampile) pentru decorat ceramica;
5. negative pentru obţinerea de ustensile pentru decorat ceramica;
6. idoli foarte schematici.
Pieselor li s-a dat şi o interpretare numerică - s-ar fi folosit un sistem
numeric în bază 12 - număr care, la babilonieni (?), era considerat magic, sim-
bol al perfecţiunii.
73
Unele ornamente care apar pe aceste piese se pare ca au fost realizate cu

ajutorul fructelor de nalbă, dar asta nu lămureşte utilitatea pieselor.
Zurgălăii din lut
Apar la noi doar în aria culturii Gârla Mare (15 piese). Sunt recipiente
închise din lut care au pietricele în interior şi sunt modelaţi în formă
de broască ţestoasă, pasăre de apă sau hibrizi cu corp de pasăre, cap de cor-
nută, picioare umane. Alte piese se cunosc din Grecia miceniană (Perati, Asine
şi Micene), Elveţia, Tansdanubia (cultura cu ceramică incrustată), Polonia (cul-
tura Lausitz). Piesele sunt făcute să producă zgomot, deci trebuie să fie vorba
de un echipament ritualic pentru ceremonii care implică muzică şi dans. Au
fost interpretate şi ca jucării pentru că au fost descoperite uneori în morminte
de copii. Pasărea de apă este cu siguranţă un animal psihopomp 52 , la
fel broasca ţestoasă (semnifica poate hibernarea, urmată de trezirea la viată şi
are o legătură cu reînvierea, căci se cunosc depuneri de carapace de ţestoa-
se în mormintele culturii Aunjetitz).
Topoarele miniaturale din lut
Din epoca bronzului sunt cunoscute topoare miniaturale din lut de mai
multe tipuri: topoare - ciocan sau securi duble, asemănătoare topoarelor din
piatră sau din metal (tipul Kilindir-Begunci). Se cunosc descoperiri din ariile
culturilor Otomani (Hernádkak - necropolă, mormânt de copil), Schneckengerg
(20 exemplare), Wietenberg, Monteoru (1 buc. la Năeni), Gârla Mare (în aşezări
precum cea de la Balej - construcţia de tip megaron, o groapă de la Cârna-
Nasta şi în necropola de la Orsoja - Bulgaria). Toporul dublu - labrys-ul - este
frecvent în lumea cretană şi miceniană unde apare, cel mai adesea, în comple-
xe de cult şi morminte (mormântul toporului dublu de la Knossos), mai rar în
complexe profane. În spaţiul micenian are dimensiuni diferite, de la forme mi-
niaturale până la forme uriaşe, de 1,20 m. Este din fildeş, aur, argint sau lut.
Foarte frecvent în spaţiul cretan sau micenian, toporul este asociat
cu coarnele de consacraţie sau cu simboluri astrale: luna, soarele, crucea. Se
crede că, iniţial, labrys-ul era instrumentul de sacrificare a taurului, dar ulte-
rior ar fi căpătat alte semnificaţii. Apariţia lui frecventă în complexe palaţiale
ar sugera chiar că el a devenit un însemn al regalităţii. Unii cercetători cred
despre labrys ca ar fi o expresie aniconică a unei divinităţi şi , drept urmare,
obiect de adoraţie. Cea mai probabilă divinitate este bănuita a fi una a fulgeru-
lui. Totuşi labrys-ul apare frecvent asociat şi cu luna şi poate fi şi un simbol al
unei zeiţe a vegetaţiei, precursoare a Demetrei, care apare reprezentată pe sigi-
lii miceniene aşezată sub un arbore. Ea are un topor în mână şi primeşte în
dar măciulii de mac şi fructe. Două piese de la Cârna-Nasta (jud. Dolj) au figu-
rate pe ele X-uri, semiluni şi cercuri concentrice, deci simboluri astrale. Piesele
au cu siguranţă un mesaj religios, care este şi foarte longeviv căci şi în
Hallstatt sau epoca geometrică în Grecia se cunosc o serie de pandantive cu
rol apotropaic, în forma de topor dublu.
Modelele miniaturale de casă
Din epoca bronzului se cunoaşte un model de casă dintr-un mormânt
din necropola de la Karaburma (cartier al oraşului Belgrad), din aria culturii
Cruceni-Belegiš. Datorită faptului că decorul piesei este incrustat cu alb, se
crede că este un import din aria culturii Gârla Mare. Acest model anticipează
52
psihopómp, -ă adj. (mit.; despre Caron, Apolo şi Orfeu) care conducea sufletele morţilor. (< fr. psychopompe)
74
urnele în formă de casă miniaturală foarte comune în aria culturii Villanova

din Italia.
Vasele de cult
Pot fi integrate în această categorie pixidele ( vase de agăţat, care au ca-
pac). Sunt atestate în ariile culturilor Periam-Pecica, Monteoru, Vatina,
Verbicioara şi Gârla Mare. Apar cu predilecţie în necropole, mai ales în mor-
mintele mai bogate. Este posibil ca în aceste vase să se fi ars substanţe aro-
mate, iar vasele să fi avut funcţionalitatea unor cădelniţe.
Vasele de ofrandă sunt tipice culturii Monteoru. Erau un fel de amfore,
instabile, căci aveau fundul ascuţit, de aceea se presupune că erau înfipte în
pământ. Se găsesc în morminte Monteoru, probabil folosesc pentru depunerea
de ofrande.
Pasărea de apă mai apare în culturile epocii bronzului sub forma de
askoi (Nagyrev, Monteoru, Periam-Pecica) sau de căni terminate cu protome în
formă de cap de pasăre (Gârla Mare) sau vase aviforme (Gârla Mare). Vasele cu
protome în formă de cap de pasăre sau aviforme se cunosc din epoca bronzului
şi din Israel, Iordania, Egipt, Liban.
75
V. EPOCA FIERULUI
V.1.CARACTERIZARE GENERALĂ
În arheologie, epoca fierului este perioada din istoria omenirii când folo-
sirea fierului şi procesul tehnologic al obţinerii acestuia este proeminent în ca-
drul societăţii. Obţinerea şi prelucrarea acestui nou material coincide cu anu-
mite schimbări în cadrul societăţii cum ar fi unele noi practici agricole, credin-
ţe religioase sau noi stiluri artistice.
Epoca fierului este ultima perioadă din sistemul celor trei epoci, pentru
clasificarea societăţilor preistorice, precedat de epoca bronzului. Datarea aces-
tei epoci a fierului precum şi contextul acesteia variază de o ţară la alta sau de
la o regiune geografică la alta. În mod clasic, în arheologie, se consideră ca
epoca fierului începe o dată cu epoca întunecată din istoria Greciei în secolul
al XII-lea î.Hr. în Grecia şi Orientul Apropiat; în secolul al XI-lea î.Hr. în India;
între secolul al VIII-lea şi al VI-lea î.Hr. în Europa Centrală şi Europa de Nord.
În mod tradiţional în Europa, epoca fierului se încheie cu perioada elenistică
sau epoca romană, iar în nordul continentului o dată cu evul mediu timpuriu.
Epoca fierului corespunde perioadei istorice când producţia fierului era
cea mai sofisticată etapă a metalurgiei. Răspândirea tehnologiei fierului pre-
cum şi marea abundentă de surse de minereu de fier a făcut ca acest metal să
fie mult mai ieftin decât bronzul şi a fost adoptat pe o scară largă. Introduce-
rea acestei tehnologii în diverse regiuni ale globului este prezentată în cele ce
urmează în ordine cronologică. Datorită faptului că fierul a fost introdus în
America şi Australia de colonizarea europeană, nu se poate vorbi în aceste re-
giuni de o epocă a fierului.
Primele semne ale utilizării fierului provin din Sumer şi Egiptul Antic,
unde în jurul anului 4000 î.Hr. s-au creat primele obiecte din fier meteoric. În-
tre 3000 î.Hr. şi 2000 î.Hr. creşte numărul obiectelor realizate din fier topit în
Anatolia, Egipt, Mesopotamia, Indus, Pakistan.
În această perioadă se pare că fierul era utilizat în scop ceremonial, fiind
un metal extrem de scump, mai scump decât aurul. Pentru prima oară o meta-
lurgie sistematică a fierului apare în cadrul Imperiului Hitit în secolul al XIV-
lea î.Hr. iar în India începând cu 1800 î.Hr. În jurul anului 1200 î.Hr. utiliza-
rea fierului a devenit uzuală în Orientul Apropiat însă pentru o lungă perioadă
de timp metalul dominant rămâne bronzul.
Epoca fierului în Asia
India
În unele situri arheologice din India cum ar fi: Malhar, Dadupur, Raja
Nala Ka Tila şi Lahuradewa în statul Uttar Pradesh s-au descoperit obiecte de
fier şi urme ale activităţii metalurgice între 1800 î.Hr. - 1200 î.Hr.
Una din cele mai importante culturi arheologice este cultura Black and
Red Ware. Datată în perioada timpurie a epocii fierului are o arie de răspândire
mare şi este datată între secolele XII - IX î.Hr. fiind precursoarea civilizaţiei
Vedice.
76
În jurul anului 300 î.Hr. în această regiune a lumii s-a creat pentru pri-
ma dată oţel. Minereul de fier era topit împreună cu cărbune şi sticlă, astfel
prin topire fierul putea face astfel absorbţie de carbon. Rezultatul, numit fūlāḏ
în arabă sau wootz steel în engleză, a fost exportat ca marfă de prestigiu în
Asia şi Europa.
Orientul Apropiat
Epoca fierului în Orientul Apropiat este considerată ca începând cu
descoperirea metalurgiei fierului în Anatolia şi în regiunea Munţilor Caucaz la
sfârşitul mileniului II î.Hr.
De aici metalurgia fierului s-a răspândit în întreg Orientul Apropiat, pie-
sele din fier înlocuindu-le pe cele din bronz la începutul mileniului I î.Hr. Utili-
zarea armelor de fier de către hitiţi este considerată un factor însemnat la ex-
pansiunea rapidă a Imperiului Hitit. Lumea egeeană se pare că a cunoscut
această tehnologie ca urmare a expansiunii hitite, a migraţiei popoarelor mării
iar răspândirea tehnologiei în întreaga Grecie este pusă pe seama invaziei dori-
enilor.
Asia de Est
Obiecte de fier au fost descoperite în China şi datate cel mai devreme în
dinastia Zhou (secolul VI î.Hr.). Pe platoul tibetan epoca fierului este asociată
cu cultura Zhang Zhung descrisă în scrierile vechi tibetane. În anul 1972, lân-
gă oraşul Gaocheng, a fost descoperit un topor de luptă realizat din fier care
era datat în secolul XIV î.Hr. Cercetările ulterioare asupra piesei au stabilit ca
materialul din care a fost realizată piesa era fier meteoric. În peninsula Koreea
primele obiecte de fier au fost introduse ca urmare a schimburilor comerciale
din timpul dinastiei Han (aproximativ 300 î.Hr.).
Epoca fierului în Africa

Printre primele piese de fier descoperite în Africa se numără un pumnal
de fier descoperit în mormântul faraonului Tutankamon (mort în anul 1323
î.Hr.). De asemenea o spadă având inscripţionat numele faraonului Merneptah
şi un topor de luptă au fost descoperite în oraşul Ugarit datate în jurul anului
1400 î.Hr.
Civilizaţia Nok a fost prima cultură arheologică din Africa de vest care a
utilizat tehnologia fierului înainte de anul 1000 î.Hr. Metalurgia fierului a con-
tinuat să se răspândească în Africa împreună cu metalurgia cuprului ajun-
gând în sudul continentului în jurul anului 200 d.Hr. Răspândirea fierului a
revoluţionat comunităţile Bantu, care au trecut de la uneltele de piatră direct
la cele de fier şi astfel au trecut la un mod de viaţă sedentar, devenind o cultu-
ră cu o tehnologie superioară în sudul Africii în care unelte şi arme de fier au
fost produse în cantităţi industriale.
Epoca fierului în Europa

Fierul a fost introdus în Europa în jurul anului 1000 î.Hr., probabil din
Asia Mică iar apoi s-a răspândit spre vest în următorii 500 de ani. Expansiu-
nea greacă iar apoi cea a imperiului roman a pus capăt epocii fierului; iar prin
introducerea scrisului întregii preistorii.
77
Estul Europei
Începutul mileniului I î.Hr. marchează începutul epocii fierului în
Europa de Est. În stepele din nordul Mării Negre şi Mării Azov, în regiunea
Munţilor Caucaz, epoca fierului începe o dată cu evoluţia culturii Koban şi
culturii Novocerkassk. La aproximativ 800 î.Hr. această tehnologie s-a răspân-
dit în cadrul culturii hallstattiene ca urmare a migraţiilor traco-cimeriene. Din
cultura Hallstatt, tehnologia fierului s-a răspândit spre vest o dată cu migraţia
celtică din secolul VI î.Hr.
Europa Centrală
În Europa Centrală epoca fierului se împarte în două mari perioade:
cultura Hallstatt (Hallsttat C şi D) şi cultura La Tène (începând cu 450 î.Hr.).
Perioadele Hallsttat A şi B sunt considerate ca făcând parte din epoca bronzu-
lui. Epoca fierului se încheie în Europa Centrală după cucerirea romană.
Zona mediteraneană
În Italia tehnologia fierului a fost probabil introdusă de cultura
Villanova. Această cultură însă este considerată ca formată în epoca bronzului
şi evoluează şi în epoca fierului ca premergătoare a civilizaţiei etrusce. Această
epocă se încheie o dată cu intervenţia romană. Ultimul oraş etrusc, Velzna, va
fi cucerit de romani în anul 265 î.Hr.
Insulele Britanice
În Insulele Britanice, epoca fierului a început în secolul al V-lea î.Hr.
până la cucerirea romană şi chiar până în secolul al V-lea d.Hr. în părţile ne-
cucerite de romani. Printre cele mai interesante descoperiri datate în această
perioadă sunt o serie de fortificaţii defensive.
Scandinavia şi Finlanda
Scandinavia (incluzând Finlanda) şi regiunea baltică au produs fier încă
de timpuriu. Apariţia acestei tehnologi este pusă în legătură cu zona non-
germanică a Scandinaviei. Descoperiri interesante s-au făcut în legătură cu
vasele ceramice de tip Asbestos, (ceramica Asbestos), rămase un mister datori-
tă faptului că nu se poate preciza utilitatea acestora, precum şi descoperirile
din cultura Ananjino.
Nordul Germaniei şi sudul Scandinaviei

Epoca fierului este divizată aici în două mari perioade: epoca fierului
preromană şi epoca romană a fierului. Această etapă este urmată de epoca mi-
graţiilor. Nordul Germaniei şi Danemarca au fost dominate pe parcursul epocii
fierului de cultura Jastorf.
V.2. HALLSTATTUL (1200/1100-450/350)
Prima vârsta a fierului începe la 1200/1100 şi se sfârşeşte la 450 în

Muntenia, ceva mai târziu, pe la 350, în teritoriul intracarpatic. Numele epocii
(Hallstatt) vine de la o necropola descoperita în Austria, care a avut circa 2000
de morminte, dintre care au fost săpate 1270. A fost ales numele acestei ne-
cropole deoarece ea conţine multe piese de metal tipice epocii, în ciuda faptu-
78
lui ca necropola acoperă doar intervalul 800-400 î.Hr.. Epoca a fost periodizata
de Paul Reinecke53 în etapele A, B, C, şi D, iar Müller-Karpe54 a definit sub-
etapele A1 , A2, B1-3. Etapele A şi B (fără B 3) ar corespunde Ha timpuriu
(1200/1100-800), C-ul Ha mijlociu (800-650), iar D Ha târziu (post 650). De
multe ori, perioada Ha A şi B a fost privita ca o perioada de tranziţie de la epo-
ca bronzului la epoca fierului, din cauza rarităţii pieselor din fier. Trebuie re-
marcat ca există diferenţe de periodizare între Europa Centrala şi cea de est. În
Europa Centrală, periodizarea a ţinut seama de dezvoltarea culturală, motiv
pentru care epoca bronzului a fost prelungită până pe la 800 î.Hr. când se
sfârşeşte UFK (Urnenfelderzeit), un mare complex cultural din bronzului târ-
ziu, caracterizat prin aşa-zisele câmpuri de urne ( mai precis mari necropole de
incineraţie în urnă.
V.2.1.Ceramica
Fenomenul care anunţă noua epoca nu este apariţia metalurgiei fieru-

lui, cum ar fi fost normal, ci apariţia unei ceramici de alta factura, de culoare
neagra, bine lustruita, adesea cu luciu metalic, decorata, cu predilecţie, prin
doua tehnici. Se remarca pentru Ha timpuriu din România existenta a doua
mari complexe: cel cu ceramica canelată, în jumătatea vestică a României şi
cel cu ceramica imprimată, în jumătatea estica. Ulterior, începând cu
Hallsttatul mijlociu, ceramica canelată se va răspândi în întreg teritoriul Ro-
mâniei. Ceramica canelată apare mai întâi în Banat, Maramureş şi Crişana, în
spaţiul în care la sfârşitul epocii bronzului evoluaseră culturile Cruceni-Belegiš
şi Suciu de Sus şi grupul Igriţa, despre care se crede ca au avut o contribuţie
genetica la formarea culturilor hallstattiene timpurii: Bobda - Susani în Banat
şi Gava -Lăpuş în NV României. Noua ceramica canelată apare ca urmare a
unor impulsuri UFK (Urnenfelderkultur), poate chiar a pătrunderii de popula-
ţii UKF dinspre Europa Centrala spre est. Ceramica se caracterizează prin cu-
loare neagra la exterior şi roşie în interior şi decorul cu multe proeminenţe,
care nu au rol funcţional. Astfel de ceramica exista şi în Ungaria-cultura Gava
- şi în Ucraina - cultura Holyhradi. La scurta vreme, ceramica canelată (de tip
Gava - Lăpuş) se va generaliza la spaţiul întregii Transilvanii, apărând ceva
mai târziu grupurile: Gava - Mediaş şi Gava - Reci. Din Banat, ceramica cane-
lată se răspândeşte spre Oltenia, unde cel mai vechi grup hallstattian este
grupul Vârtop-Hinova.
Şi în Moldova de nord este atestat un grup hallstattian cu ceramica ca-
nelată, grupul Grăniceşti. Muntenia (Chitila, Meri, Zimnicea), centrul şi sudul
Moldovei (grupurile Cozia-Brad, Tamşoani), ca şi Dobrogea (cultura Babadag)
au ceramica imprimata în hallstattul timpuriu. Grupuri cu ceramica imprima-
ta, asemănătoare celei din România, sunt atestate şi în spaţiile vecine: grupul
Pšenicevo, în Bulgaria şi Saharna-Solonceni, în Republica Moldova). Unii isto-
rici au crezut că este posibil ca ceramica imprimata să aparţină blocului etnic
tracic, iar cea canelată celui iliric. În Hallstattul mijlociu canelura şi impri-
marea se vor folosi în paralel, uneori pe acelaşi vas (spre exemplu pe ceramica
culturilor Basarabi şi Babadag).
53
Paul Reinecke - protoistorian german (1872-1958).
54
Andreas Müller-Karpe – protoistorian şi arheolog german (n. 1957).
79
În general, Hallstattul continua fără hiatusuri epoca bronzu-

lui. Economia, la fel ca şi cea de la sfârşitul epocii bronzului, pare a fi orienta-
ta mai degrabă spre păstorit decât spre cultivarea plantelor, motiv pentru care
aşezările au, de cele mai multe ori, straturi subţiri de cultura, fiind frecvente
aşezările de tip sălaş. Totuşi se remarca în epoca cetăţile de refugiu, fortificate
cu valuri de pământ pe schelet de lemn, care sunt tipice mai ales Transilvaniei
şi care sunt fortificate în ideea de a asigura securitatea locuitorilor şi animale-
lor din mai multe aşezări din jur, motiv pentru care ele au dimensiuni foarte
mari. Dintre aceste cetăţi pot fi amintite: Sântana (78 ha), Corneşti (68 ha), Ci-
ceu (30 ha), Huedin, Teleac.
V.2.2. Metalurgia bronzului şi a fierului în Hallstatt
La începutul epocii hallstattiene se constată maxima dezvoltare a meta-

lurgiei bronzului, reprezentată prin depozitele din orizonturile Cincu-Suseni şi
Turia Jupalnic. Din această etapă datează marile depozite de obiecte din bronz
de felul celor de la Uioara, Guşteriţa, Spalnaca şi Aiud. Depozitul de la Uioara
are 5800 de piese şi cântăreşte în jur de 1100 kg. Noua epocă, Hallstattul,
aduce cu sine noi tipuri de piese. Pe la 1200 î.Hr. apare fibula de tip Peschiera.
Alte tipuri de fibule specifice acestei epoci sunt fibula Passmanterie, iar mai
târziu fibulele ochelari, cele de tip Donja Doljna sau de tip Glasinac. Apar pen-
tru prima oară centurile din bronz, foarte frumos decorate cu motive geometri-
ce. Se dezvolta armele defensive dintre care sunt de amintit coiful şi scutul, iar
mai târziu cnemida. Dintre spade se remarcă spadele cu cupă la mâner (apar
în Hallsttat B) sau cele cu antene. Alte elemente de noutate sunt vasele de
bronz: situle (vase asemănătoare unor găleţi), cazane cu ataşe cruciforme şi
ceşti de tip Kirkendrup. În Hallstat C, din bronz se mai fac doar piese de po-
doabă şi de harnaşament, toate celelalte arme şi unelte fiind deja realizate din
fier.
În sec. XIII-XII apar primele piese din fier în spaţiul nostru. Cele mai
vechi dintre ele sunt:
1. un celt din fier descoperit în necropola de la Lăpuş, databil în sec. 13
2. un mâner de cuţit, descoperit în depozitul de la Rozavlea III, în Mara-
mureş din sec. 13.
3. o spadă de fier din Banat, dintr-o localitate necunoscută.
4. o brăţară de fier, descoperita în necropola de la Bobda, din Banat.
5. un pumnal de bronz, cu miez de fier descoperit la Tirol, în Banat.
6. un ac de bronz, cu miez de fier, descoperit în Banat.
7. un cuţit de fier de la Cauaş - Satu Mare
Este uşor de constatat ca cele mai timpurii piese apar în Maramureş şi
Banat. Fără îndoiala ca sunt piese de import. Fierul este cunoscut încă
din mil. III, dar primele obiecte sunt din fier meteoritic. Despre o metalurgie a
fierului se poate vorbi în Asia Mica, în regatul hittit, în sec. XIV-XII î.Hr. Aici,
în Munţii Taurus, erau rezerve mari de minereu de fier. Până la căderea rega-
tului hittit, la sfârşitul sec. 12, secretul de fabricaţie al noului metal a fost păs-
trat cu străşnicie, doar ulterior metalurgia fierului s-a răspândit destul de re-
pede pe spaţii imense. În difuzarea metalurgiei fierului în spaţiul nostru, Vasi-
le Pârvan a crezut ca un rol important l-ar fi avut cimerienii, care, în sec. a
VIII-lea, ar fi pătruns în spaţiul actual al României şi ar fi adus cu ei noul me-
80
tal şi tehnologia lui de fabricaţie. Sunt suspectate doua cai de pătrundere a

metalurgiei fierului: fie prin Caucaz, fie din Anatolia, prin filiera greceasca.
Din Grecia ar fi putut pătrunde fie pe litoralul Marii Negre, fie pe culoa-
rul Vardar-Morava. Având în vedere ca cele mai timpurii piese de la noi au
fost descoperite în Maramureş şi Banat, nu este exclus să fi existat şi un cen-
tru independent de invenţie şi în centrul Europei, mai ales ca se cunosc şi alte
piese timpurii în Europa, precum un pumnal descoperit la Ganovce, în Slova-
cia. Primele dovezi sigure de practicare a metalurgiei fierului în spaţiul nostru
sunt din sec. al IX-lea. O singura descoperire este foarte timpurie. În tumulul
de la Susani, din Banat, a fost descoperita zgura de fier într-un context databil
în sec. al XII-lea. E greu de spus cat de credibila este aceasta informaţie, dar o
dovada sigura de practicare a metalurgiei fierului în sec. IX-VIII provine de la
Cernatu, unde a fost descoperit un atelier de meşter metalurgist care conţinea
zgura de fier, bare de fier, o lingura de turnat, obiecte de fier şi bronz. De
la Dervent, din aria culturii Babadag, se cunoaşte un cuptor de redus mine-
reul de fier, iar în stratul II al aşezării de la Babadag a fost descoperita zgura
de fier.
Începând cu Ha mijlociu, obiectele din bronz sunt treptat înlocuite cu
cele din fier, mai întâi armele, apoi uneltele, iar în Ha târziu se mai confecţio-
nează din bronz doar podoabe şi piese de harnaşament. Răspândirea metalur-
giei fierului s-a făcut destul de greu deoarece procesul de reducere este destul
de complicat şi necesita temperaturi înalte de reducere, ideal 1500 grade.
Zona noastră are suficiente resurse de minereu de fier în Banat, SE Transilva-
niei, Oltenia (Baia de Fier), Dobrogea (Altân Tepe), Moldova (minereu de balta).
Au fost preferate pentru reducere minereurile cu un conţinut ridicat de fier
(peste 20-30%), deoarece randamentul de reducere era destul de scăzut, în jur
de 50 %. S-au folosit cu precădere magnetitul (71 %), hemati-
tul (70%), limonitul (63%), sideritul (48%) şi calcopirita (46%). Pentru reducere
se foloseau cuptoare speciale, de forma tronconica, adâncite în pământ, cu pe-
reţii de lut, minereul fiind aşezat în straturi intercalate de mangal (un combus-
tibil obţinut prin arderea mocnita a lemnului de conifere). Se pare ca erau folo-
siţi şi fondanţi pentru uşurarea reducerii: varul sau zgura provenita de la re-
duceri anterioare. Zgura începea să se lichefieze la 1030 grade, iar fierul la
1200-1300 grade. Aceasta temperatura nu asigura, însă, o reducere completa,
de aceea randamentul era redus. În urma reducerii, se obţinea o lupa de fier
spongioasa, datorită impurităţilor. Pentru prelucrarea lupei, ea trecea prin
procese succesive de forjare (călire) şi martelare (ciocănire la cald). Se cunoş-
teau şi procedee mai rafinate de prelucrare precum supraturnarea, placarea cu
aur sau sudura cu bronz.
Arta aurului
Din România se cunosc o serie de tezaure de aur, care sunt însă dificil
de datat pentru ca piesele sunt rupte de contextul cultural. În 1980 a fost des-
coperit la Hinova, în mijlocul unei necropole de incineraţie, un tezaur de apro-
ximativ 5kg, care conţinea o diadema, brăţări, saltaleoni, mărgele, tutuli, ve-
rigi, manşoane. Tezaurul era depozitat într-un vas bitronconic, canelat tipic
Hallstatt-ului timpuriu. Un alt tezaur databil în sec. 12-10 este un tezaur de
vase descoperit la Rădeni. El prezintă analogii cu tezaurul de la Valcitran, din
Bulgaria.
81
V.2.3.Practici funerare
În epoca hallstattiană predomina net incineraţia, fie în morminte plane,

fie în morminte tumulare, dar exista şi morminte de inhumaţie. Tumulii nu
sunt izolaţi, ca în epoca bronzului, ci constituie adevărate necropole tumulare.
Cele mai multe morminte sunt direct pe solul antic. Se remarca prin inventare
bogate mai ales mormintele de războinici care au adesea topoare de luptă
cu doua tăişuri paralele (tracice), vârfuri de săgeţi, cuţitaşe curbe din fier, mai
târziu, în Ha târziu, akinakai, piese de harnaşament (psalii şi zăbale), vârfuri
de lance. După toate aparentele, sunt războinici călăreţi, fapt ce ne face să
credem ca se schimba radical tehnica de lupta, armele de baza devenind arcul
cu săgeţi şi lancea, amândouă potrivite pentru lupta de pe cal. De altfel şi iz-
voarele literare arata ca, începând cu sec. al VI-lea, se înmulţesc războinicii
traci călări, fapt ce-i face asemănători cu sciţii. Aceleaşi izvoare subliniază
ca tracii sunt mari iubitori şi îmblânzitori de cai. Într-un mormânt tumular
din sec. al VIII-lea de la Balta Verde, din Oltenia, s-a descoperit şina unei roţi
de car, probabil un car de lupta.
Religia
Simbolurile religioase (crucea, pasarea de apa, zvastica, toporul bipen) le
continua pe cele de la nivelul epocii bronzului, drept pentru care se crede
ca religia era de esenţa uraniana. Dintre descoperirile de excepţie sunt de
amintit cazanele din bronz prevăzute cu 4 sau mai multe roţi şi trase de pasări
de apa. Se cunosc doua care din spaţiul nostru cel de la Orăştie şi cel de la
Bujoru (Teleorman), ultimul tras de 12 păsări de apa, ambele din medii
Basarabi. Se cunosc multe pandantive din metal de forma unor topoare duble
miniaturale, care, purtate la gât, aveau rol apotropaic.
V.2.4.Influenţe străine
Spaţiul nostru a fost supus unor influenţe străine care au afectat conţi-
nutul culturii materiale. Ele vin din trei părţi: dinspre SV, de esenţă ilirică,
dinspre sud, din Grecia, fie prin intermediul tracilor sudici, fie prin intermedi-
ul cetăţilor greceşti întemeiate în Pont, şi dinspre est, începând din sec. al VI-
lea, ultimele de sorginte scitică.
Ilirii, aproximativ 90 de triburi-neamuri, locuiau în zona Albaniei şi a
fostei Iugoslavii (având ca limite la nord Drava, la est Morava). Ritul de înmor-
mântare caracteristic al acestora a fost inhumaţia sub tumuli. Printre monu-
mentele arheologice importante care le-au fost atribuite se numără necropola
de la Glasinac, din Bosnia. Influenta ilirică este mai evidenta în SV României,
în Oltenia de vest, unde au fost descoperite câteva necropole de inhumaţie,
precum cele de la Basarabi, Balta Verde şi Gogoşu. Aceste necropole c greu ar
putea fi atribuite etnic. În necropola de la Basarabi, deşi este de inhuma-
ţie, vasele sunt tipice culturii Basarabi, deci necropola pare a aparţine unei
populaţii tracice . Despre o influenţă ilirică se poate vorbi şi în NV Bulgariei
(necropola de la Vraca). Spaţiul din Bulgaria, unde apar aceste influente a fost
locuit de tribali despre care izvoarele spun când ca ar fi iliri, când ca ar fi traci.
Este posibil să fie vorba de nişte iliri tracizaţi.
O legenda reprodusa de Appian spune ca unii iliri-antariaţii - ar fi migrat
la traci. Motivul acestei migraţii ar fi fost faptul ca ei au participat la atacarea
82
sanctuarului de la Delfi, din 279, fapt care l-ar fi mâniat pe Apollo, care s-a
răzbunat pe ei, infectându-le apele cu broaşte, care au dus la o molima cum-
plita, produsa de nişte aburi care ieşeau din pământ. Drept urmare, antariaţii
şi-au părăsit casele, dar nu i-a primit nimeni, motiv pentru care s-au aşezat
într-un ţinut mlăştinos nelocuit al geţilor. Evenimentul ar fi avut loc, conform
legendei, mult mai târziu, în epoca La Tene, în sec. 3. La rândul sau,
Strabon spune despre antariaţi ca au fost cei mai viteji dintre iliri şi ca i-au
supus pe tribali şi au domnit peste traci şi iliri. Printre piesele de factură ilirică
trebuie amintite fibulele de tip Glasinac, Donja Doljna şi Navicella care, ulteri-
or, vor fi masiv folosite şi de traci. O alta piesa tipic ilirică este colierul torsio-
nat.
Influenţa estică este pusă pe seama unor pătrunderi de populaţii
intruzive estice: cimerienii, în sec. IX-VII, şi a unor populaţii scitoide în sec. 7-
6. Nu ştim dacă cimerienii au ajuns vreodată în zona noastră. Potrivit lui Hero-
dot, ei au fost alungaţi de sciţi din patria lor şi s-au îndreptat spre sud. Ei
sunt atestaţi de izvoarele akkadiene sub numele de gimmirai, în Asia Mica,
încă de pe vremea lui Sargon II (722-705), iar în secolul următor sunt pomeniţi
în Asia Mica atât de izvoarele greceşti cât şi de cele akkadiene. După sec. al VI-
lea dispar din izvoarele scrise. Sciţii sunt la origine iranieni, dar sub numele de
sciţi au fost desemnate populaţii eterogene aflate sub stăpânire sciţica. Hero-
dot vorbeşte despre sciţi regali, nomazi, plugari şi agricultori. Fără îndoiala ca,
cu timpul, au fost denumiţi sciţi şi populaţii de agricultori, aflate sub domina-
ţie sciţica. Arheologic, un grup estic intrusiv este surprins la noi în zona
Transilvaniei, este vorba de grupul Ciumbrud. Un grup care prezintă asemă-
nări cu grupul Ciumbrud exista şi în Moldova - grupul Trestiana.
Cine se ascunde sub denumirea de grupul Ciumbrud? O atenţie specia-
la a acordat acestui grup Valentin Vasiliev care a publicat în 1980 o car-
te, Sciţii agatârşi pe teritoriul României. Unii cred ca purtătorii grupului
Ciumbrud sunt agatârşii, care nu sunt sciţi (Alexandru Vulpe), alţii ca ar fi
sciţii agatârşi (Valentin Vasiliev). Sunt sigur nomazi, căci nu au decât necropo-
le, lipsesc aşezările şi folosesc ceramica de factura locala. Se cunosc peste 225
de morminte ale grupului, cea mai mare necropola fiind dezvelita la Ciumbrud
şi numărând 26 de morminte. Alte necropole se cunosc la Blaj, Târgu Mureş,
Aiud, Cipău. Cimitirele sunt de dimensiuni reduse şi au , de obicei, morminte
plane de inhumaţie. Un obicei constant surprins în aceste necropole este acela
de a depune în morminte părţi de cal (mai frecvent capul şi picioarele). Sunt şi
câteva morminte de incineraţie. Adesea cadavrul este acoperit cu ocru sau
realgar ( o sulfura de arsen). În mormintele de femei s-a găsit depusa creta.
Cea mai mare parte din morminte au ofrande de carne, oaie la femei şi bovine
la bărbaţi. Inventarele se caracterizează prin piese de factura sciţica precum
aplici cruciforme de tolbe, vârfuri de săgeţi în trei muchii, oglinzi din bronz,
stâlpi de baldachin, akinakai. Lângă ofranda de carne se afla adesea un cuţi-
taş de fier. Dintre podoabe se remarca inelele de bucla cu cap conic, mărgelele
de caolin sau din scoici Kauri. Nu par a fi sciţi pentru ca nu au morminte tu-
mulare şi nu depun cai întregi, cum ne spune Herodot ca se proceda la sciţi.
Herodot ne da de înţeles ca agatârşii, deşi sunt înrudiţi cu sciţii, nu trebuiesc
confundaţi cu aceştia. Ne spune despre ei ca sunt vecinii estici ai sciţilor, îi lo-
calizează la izvoarele unui râu numit Maris (Mureş?) care se varsă în Dunăre,
aflam despre ei ca sunt gingaşi, mari iubitori de aur şi ca au nevestele în de-
83
vălmăşie, ca să nu se certe între ei. Agatârşii refuză să-i ajute pe sciţi pe tim-
pul conflictului cu Darius, ba chiar le interzic acestora să le calce ţara, spre a
evita răzbunarea lui Darius. Herodot ne da de înţeles ca relaţiile dintre aga-
târşi şi sciţi au fost şi mai târziu proaste, regele Spargapeithes, al agatârşilor,
asasinându-l pe regele Ariapeithes, al sciţilor. Grupul Ciumbrud a fost datat
de Valentin Vasiliev începând cu 600-575, iar de Alexandru Vulpe începând
cu 550 şi până pe la 450. Un grup de aceeaşi factură este cunoscut şi din Un-
garia, grupul Szentes-Vekerzug-Chotin.
Sciţii propriu-zişi par a intra în spaţiul nostru doar mai târziu. Probabil
ca expediţia lui Darius de la 514/512 a barat expansiunea sciţica spre est o
buna bucata de vreme, deşi ea este privita de istoriografia greaca ca un insuc-
ces. Ulterior, expansiunea sciţica trebuie să fi fost împiedicata de regii odrisilor
sub autoritatea cărora s-a aflat cu siguranţă Dobrogea. Desigur ca sunt posibi-
le unele incursiuni, raiduri sciţice în spaţiul nostru. Ele ar fi sugerate de forti-
ficarea unor cetăţi din nordul Moldovei: Cotnari, Stânceşti, Moşna. Este posibil
ca zona de câmpie din sudul Munteniei şi Olteniei să fi suferit de pe urma
acestor raiduri şi aşa să se explice faptul ca în Ha târziu aceasta zona pare ne-
locuita, căci nu a fost identificata nici o cultura în acest spaţiu. Singura cultu-
ra atestata în sudul României în Ha târziu este Ferigile-Bârsesti, care ocupa în
exclusivitate zona subcarpatica. De asemenea, şi izvoarele scrise pomenesc la
nord de Dunăre, la aceasta vreme, un imens pustiu. Despre o pătrundere ma-
siva de sciţi, aflam din izvoare, doar la 340, când sciţii conduşi de regele
Atheas pătrund în Dobrogea, ei fiind înfrânţi de regele Filip II al Macedoniei în
339. Începând din sec. al IV-lea reapar aşezările din zona de câmpie, fapt con-
firmat şi de izvoare. La 335, în timpul expediţiei împotriva tribalilor, Alexandru
Macedon a trecut Dunărea şi a găsit aici o aşezare fortificată a geţilor.
Influenta scitica asupra civilizaţiei materiale a hallstattului târziu consta
în adoptarea de către traci a unor arme de factura scitica, precum pumnalele
de tip akinakes şi săgeţile de fier în trei muchii, a unor piese de harnaşament ,
de pilda aplicele de curele în forma de animale foarte stilizate (cai, feline, ursi,
cap de bour). Arta argintului la traci a fost profund influenţata de arta sciţica
şi persana, fiind caracterizata de prezenta motivelor animaliere. Este posibil şi
ca unele practici funerare ale aristocraţiei tracice, care încep să apară în
sec. V-lea î.Hr. să fi fost tot de influenta scitica: obiceiul ridicării de camere fu-
nerare, acoperite de tumuli, sacrificiul cailor, ba chiar şi sacrificiile umane (sa-
crificarea şotiei defunctului).
O alta civilizaţie care şi-a pus amprenta pe dezvoltarea culturii materiale
în hallstattul târziu a fost cea greacă. În Dobrogea influenţa s-a datorat înte-
meierii cetăţilor greceşti din Pont, în Muntenia şi Oltenia datorită legăturilor
cu tracii sudici, mai ales cu odrisii, care au avut mai strânse relaţii cu grecii.
Prima colonie greceasca a fost Histria, întemeiata de Milet (ioniana), ca-
re, după Eusebius Hyeronimus, a fost întemeiata la 657/656 î.Hr. Callatisul,
colonie doriana a Heracleei Pontica, potrivit lui Pseudo-Scymnos, a fost înte-
meiat pe vremea când în Macedonia a preluat puterea regele Amyntas. Se cre-
de ca este vorba de Amyntas I, care a domnit între 540-498, deci data înteme-
ierii se afla undeva spre sfârşitul sec. al VI-lea. Tomisul este tot o colonie a Mi-
letului şi datează tot din sec. al VI-lea. Nu exista marturii scrise despre înte-
meiere, dar arheologic se poate stabili momentul.
84
Cauzele colonizării, proces care începe în sec. 8, sunt multiple: solul

inoportun agriculturii în Grecia, sărăcirea populaţiei, creşterea demografica,
concentrarea proprietăţilor funciare în mâini puţine, dezvoltarea meşteşuguri-
lor şi nevoia unor pieţe noi de desfacere a produselor, lupta demosului (negus-
tori, meşteşugari, cultivatori) pentru drepturi politice. Toate acestea au dus la
expatrierea unui mare număr de greci, de obicei oameni cutezători sau aventu-
rieri, capabili a-şi asuma riscuri, care-şi alegeau o căpetenie. Relaţia iniţială a
grecilor cu autohtonii a putut fi conflictuala, dar probabil ca, prin daruri şi
promisiuni, au reuşit să-i înduplece pe autohtoni. Iniţial schimburile s-au fă-
cut pe baza de troc şi de mijloace de schimb premonetare - vârfuri de săgeţi
din bronz (descoperite la Histria şi Tariverde). Ulterior cetăţile greceşti au bătut
moneda proprie.
Influenţa grecească se simte prin pătrunderea unor produse de lux (po-
doabe, stofe, vase din metal) în spaţiul autohton. S-a descoperit mai
ales ceramica lucrata la roata în arealul culturii Ferigile-Bârsesti, începând cu
sec. al VI-lea î.Hr. Uneori autohtonii imita aceasta ceramica, făcând-o în con-
tinuare cu mâna. Schimburile dintre parţi sunt dovedite de apariţia de monede
histriene în diferite aşezări autohtone din Moldova şi Muntenia, mai ales pe
Siret, Prut, Argeş şi de-a lungul Dunării. Ca urmare a schimburilor comerciale
au fost descoperite o serie de amfore greceşti în care erau aduse uleiul de măs-
line şi vinul, amfore care ulterior vor fi imitate şi ele de către geţi. Însăşi roata
olarului va fi preluata tot de la greci, dar apariţia ei marchează deja trecerea la
epoca La Tène.
V.2.5. CULTURI HALLSTATTIENE
Cultura Babadag
Aria de răspândire: Este atestata în Dobrogea, NE Munteniei şi Sudul
Moldovei, în faza de expansiune maxima ( faza a II-a). În faza a III-a, îşi limi-
tează arealul, fiind atestata prezenta ei doar în Dobrogea.
Originea: după Sebastian Morintz, are o origine locala, care moşteneşte
elemente Monteoru şi Coşlogeni, iar decorul cu cercuri şi tangente s-ar datora
unui grup de la Dunăre, grupul Insula Banului care a fost datat iniţial în
sec. al XI-lea î.Hr., ulterior în sec. al IX-lea, drept pentru care contribuţiile sale
la geneza culturii Basarabi trebuie excluse.
Aşezări: Cultura este cunoscuta aproape exclusiv din aşezări: Babadag,
Enisala, Beidaud, Gura Canliei, Piatra Frecatei, Topalu. Aşezarea de la
Babadag are trei straturi de cultura şi are o depunere de 1,5 m. Pe baza strati-
grafiei din această aşezare, cultura a fost împărţită în 3 faze. Aşezarea a fost
fortificata în faza a III-a cu un şanţ lat de 10-12 m şi adânc de 3-4 m.
Morminte: Nu se cunoaşte nici o necropola, ci doar morminte izolate,
uneori în perimetrul aşezărilor. Unele morminte sunt colective. Pare ca
se practica atât incineraţia , cât şi inhumaţia.
Ceramica: cultura are un repertoriu redus de forme ceramice care nu se
îmbogăţeşte de la o fază la alta. Cele mai frecvente forme ceramice
sunt amfora, strachina cu buza adusa spre interior, ceaşcă cu 1-2 toarte trase
din buză şi supraînălţate. Decorul ceramicii, spre deosebire de forme, se îm-
bogăţeşte şi se transforma de-a lungul celor 3 faze. În prima fază decorul este
realizat prin incizie, în cea de-a doua e realizat prin imprimare, iar în ultima
85
decorul este canelat. Dintre motivele decorative, cele mai frecvente sunt triun-
ghiurile haşurate şi cercurile concentrice cu tangente. Decorul prezintă multe
asemănări cu decorul grupurilor culturale cu ceramica imprimata din sudul
Moldovei, Republica Moldova sau Bulgaria (Pšenicevo, Saharna - Solonceni).
Periodizare şi datare: faza I- 1100-1000, faza a II-a-1000-800; faza a III-
a-800- până la colonizarea greaca ( după S.Morintz). În faza a III-a evoluează
doar în Dobrogea datorită presiunilor şi extinderii arealului Basarabi.
Cultura Basarabi
Cultura sau "fenomenul" Basarabi ocupa un spaţiu geografic foarte
larg: sudul Transilvaniei, zona de câmpie din Muntenia şi Oltenia, sudul Mol-
dovei, Banatul. Se cunosc în jur de 350 de situri, majoritatea aşezări. Prezenta
ei este documentata şi în nordul Bulgariei, sudul Republicii Moldova, nordul
Serbiei, Vojvodina, Câmpia Panonică. Populaţiile Basarabi au preferat zonele
cu relief de câmpie, evitând zona de deal şi de munte. Sub forma de importuri
au fost descoperite materiale Basarabi până în Austria. Având în vedere aria
de răspândire a acestei culturi, Alexandru Vulpe crede ca ea este expresia ar-
heologica a desprinderii tracilor nordici din masa triburilor tracice. Totuşi aria
de răspândire cuprinde şi nordul Serbiei, care potrivit izvoarelor scrise, este
arie ilirică. S-a crezut ca aceasta cultura a evoluat din grupul Insula Bananu-
lui, un grup cu ceramica incrustata anterior, destul de puţin cunoscut. Marian
Guma crede însă ca aceasta cultura are o origine sudica şi că a apărut mai de-
vreme în SV României, de unde s-a extins treptat.
Aşezările: se cunosc la Popeşti, în Muntenia, Remetea, Valea Timişului şi
Gornea, în Banat. În Peştera Măgura din Bulgaria se crede ca era un sanctuar
de vreme Basarabi, căci peştera avea pereţii pictaţi.
Necropolele: majoritatea necropolelor sunt de incineraţie: Berzasca, Mol-
dova Veche, Ieşelniţa în România, Șoldăneşti în Basarabia, Sofronievo în Bul-
garia. Necropola de la Basarabi s-ar putea să nu fie a acestei culturi, deşi ce-
ramica este Basarabi. Mormintele fiind de inhumaţie s-ar putea să aparţină
unui grup iliric infiltrat, atestat şi la Balta Verde şi Gogoşu. Mormintele sunt
tumulare şi au manta din piatra.
Ceramica: are atât decor canelat, cât şi imprimat sau incizat şi apoi in-
crustat cu pasta alba. A. Vulpe crede ca motivele ornamentale prezintă asemă-
nări cu motivele folosite în epoca bronzului în ariile culturilor Wietenberg, Tei,
Gârla Mare şi ca au fost transmise prin ţesături sau sculpturi în lemn. Dintre
formele ceramice tipice pot fi amintite strachina cu buza adusa spre interior,
strachina cu buza răsfrânta spre exterior şi cu picior înalt, cilindric, amfora,
cana cu două toarte supraînălţate. Dintre motivele decorative cele mai frecven-
te sunt spirala, triunghiurile haşurate, s-urile îmbucate, reţelele de linii sau
şnurul fals. Pe lângă motivele geometrice, apar, foarte rar, motive zoomorfe
foarte stilizate.
Piese de metal: dintre piesele de metal, frecvente în aria acestei culturi
sunt fibulele ochelari, fibulele de tip Glasinac dintre podoabe, iar dintre piesele
din fier cuţitele lungi de lupta, cu mâner de forma literei T .
Piese de excepţie: Cazanele de bronz cu păsări şi roţi de la Bujoru şi
Orăştie, cu siguranţă piese de cult.
86
Datare: în timp ce A. Vulpe o împarte în două faze, M. Guma vorbeşte

de trei faze. A. Vulpe datează cultura în intervalul 800-650, iar M. Guma între
750-600.
Grupul Ferigile-Bârsesti
În etapa finala a Hallstatt-ului, etapa D, se constata în zona subcarpati-
ca, din sudul României, existenta unor grupuri culturale înrudite între ele:
1. Gura Padinei, în zona Romanaţi
2. Telesti-Drăgoeşti, în Gorj
3. Ferigile, în Vâlcea, Argeş şi Prahova
4. Bârseşti, în Vrancea.
5. Ieşelniţa, în zona Porţilor de Fier.
Toate aceste grupuri sunt documentate exclusiv în zona de dealuri şi
sunt atestate doar prin necropole. Cea mai bine cunoscuta este necropola de la
Ferigile, publicata de A. Vulpe.
La Ferigile au fost descoperite doua necropole, una tumulara, cu 150 de
tumuli şi alta plana, cu 28 de morminte. Toate mormintele sunt de incineraţie.
Ritualul funerar este destul de divers: exista atât morminte cu urna depusa di-
rect pe solul antic, cât şi morminte cu urna depusa în groapa, sau morminte
cu cenuşa depusă direct în groapă. Deasupra mormintelor se află 1-3 straturi
de piatră şi apoi pământ. Multe morminte sunt de luptători, având în inventa-
re akinakai, cuţite curbe de lupta, cuţitaşe de fier, vârfuri de lance şi de săgeţi,
zăbale, fibule de tip Glasinac şi Donja Doljna. Ceramica, în general de buna
calitate, este decorata cu canelura, dar o mare parte din vase sunt nedecora-
te. Al. Vulpe a datat necropola între 550-400, ultimii 50 de ani fiind afectaţi
necropolei plane. La Bârseşti a fost descoperita o necropola tumulara constitu-
ita din 23 de tumuli, care conţin atât morminte de inhumaţie cat şi de incine-
raţie. Mormintele sunt construite direct pe solul antic. La ridicarea tumulilor
s-au folosit pietre şi pământ depuse în straturi succesive. În inventar
apar akinakai, aplici cruciforme, vârfuri de săgeţi cu trei muchii, cuţite din
fier, fibule.
V.2.6. Metalurgia bronzului în epoca bronzului şi a fierului
Practicarea metalurgiei bronzului de către o populaţie presupune :

1. Existenta minereurilor de cupru şi a altor minereuri care conţin cosi-
tor sau un înlocuitor al acestuia (arsen, antimoniu);
2. Posibilitatea de a depista aceste minereuri;
3. Cunoaşterea tehnologiilor de exploatare a minereurilor;
4. Executarea unor operaţii preliminare reducerii;
5. Cunoaşterea procedeelor de reducere a minereurilor pentru obţinerea
cuprului;
6. Alierea, înnobilarea cuprului cu alte metale (cositor=staniu, antimo-
niu, arsen, plumb);
7. Turnarea aliajului în tipare pentru obţinerea pieselor
Acestea ar fi condiţiile şi operaţiile care trebuiesc cunoscute. Totuşi
exista zone care nu deţin minereuri, nu le exploatează, nu le reduc şi, totuşi,
ele au creat piese originale din bronz, apelând la importul de materii prime.
87
Centrele de invenţie a metalurgiei sunt Anatolia, Iranul, China, Thailan-

da şi America. Iniţial s-a practicat, începând din mil. 7, prelucrarea la rece a
cuprului nativ prin ciocănire, iar din mil. 5 în Anatolia (la Can Hasan) începe
a se prelucra arama la cald, prin turnarea în tipare. Primele bronzuri sunt de
fapt pseudo-bronzuri pentru ca sunt aliaje care conţin, în loc de staniu, ar-
sen. Ele apar pentru prima data în zona caucaziana şi în Anatolia. Se crede ca
primele bronzuri sunt aliaje întâmplătoare, deoarece în natura se găsesc mine-
reuri care conţin şi cupru şi arsen. Aceste minereuri puteau fi lesne depistate
deoarece arsenul emana un miros tipic, asemănător celui de usturoi. Este po-
sibil ca un centru independent de invenţie a metalurgiei bronzului să fi existat
şi în Franţa unde se cunosc pseudo-bronzuri timpurii, care sunt aliaje ale cu-
prului cu antimoniul, în zona Franţei fiind frecvente asocierile naturale în mi-
nereuri a cuprului cu antimoniul. Pe teritoriul României, primele bronzuri
arsenizate apar în epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, deci post
3800 î.Hr. , fiind piese de import din zona caucaziana, aduse în spaţiul nostru
de populaţiile nomade, estice.
Minereurile
Cuprul se găseşte în stare nativa sau sub forma unor minereuri, în
combinaţie cu alte elemente chimice, sub forma de oxizi, sulfuri, etc. Pot fi
enumerate :
1. Cupritul= oxid de cupru - Cu2O
2. Calcozina= sulfura de cupru - Cu2S
3.Calcopiritul= sulfura de cupru şi fier - Cu FeS2
4.Malachitul=carbonat bazic de cupru - Cu2(OH)2CO 3
5.Azuritul, bornitul, brochantitul, covelina, cubanitul, tenoritul, tetrae-
dritul.
Minereurile de cupru exista în multe zone din Europa, dar, din păcate,
chiar dacă ele au fost exploatate în preistorie, azi nu mai exista dovezile ca ele
au fost extrase deoarece exploatările ulterioare, adică din epoca romană, medi-
evală sau modernă, au distrus, de obicei, urmele de extracţie preistorice. În
România exista minereuri de cupru în Banat, în Munţii Banatului (Moldova
Noua, Ciclova Româna) şi Poiana Rusca (Ruşchiţa), în Oltenia ( la Baia de
Arama), în Moldova (la Fundu Moldovei), în Apuseni, în Dobrogea ( la Altîn
Tepe - malachit), în SE Transilvaniei, în zona Ciuc-Harghita (Bălan), în Mara-
mureş. La sud de Dunăre, în Munţii Miroc şi Stara Planina sunt atestate re-
zerve bogate de minereuri de cupru.
Este important de precizat ca exista şi cupru nativ în Banat, la
Dognecea, Moldova Noua, Oraviţa, Sasca Montană, dar şi la sud de Dunăre la
Majdanpeck, Reskovica, Rudna Glava, care puteau fi folosite în condiţiile în
care unele populaţii nu deţineau o tehnologie avansata, care să le permită re-
ducerea minereurilor complexe. Din păcate, cele mai multe minereuri se gă-
sesc în filoane cu adâncime mare. Mai lesne de exploatat trebuie să fi fost mi-
nereurile din Banat (Moldova Noua, Sasca Montană, Ciclova, Dognecea) care se
găsesc şi în filoane de suprafaţă.
Staniul sau cositorul se găseşte în natura sub forma de casiterit, un oxid
al staniului, dar este o materie prima deficitara în întreaga Europa. Este pro-
babil motivul pentru care s-au folosit pentru înnobilarea cuprului alte metale.
Rezerve de casiterit sunt atestate în Franţa (Bretagne), Anglia de SV, Saxonia
88
şi Boemia. La noi nu exista acest minereu decât sub forma unor vagi urme în
Munţii Apuseni.
Arsenul (nr. atomic 33) se găseşte în stare nativa sau în combinaţii cu
sulful, cum ar fi realgarul (minereu de culoare portocalie), arsenopiritul sau
auripigmentul (sulfura de arsen, de culoare aurie). Arsenul nativ este atestat
la Oraviţa şi Ciclova Româna, în Banat, iar sub forma de compuşi exista tot în
Banat, dar şi în NE Serbiei (Rudna Glava).
Antimoniul sau stibiul se găseşte în natură sub forma unor compuşi, cel
mai important fiind stibina, o sulfură de antimoniu. Cele mai importante re-
surse din România sunt cele din Maramureş.
Plumbul se găseşte sub forma de sulfuri, cea mai importantă fiind gale-
na ( PbS).
Este clar ca, teritoriul actual al României şi zonele limitrofe României,
sub aspectul materiilor prime, ofereau populaţiilor trăitoare în acest spaţiu
şansa practicării metalurgiei, singura problemă fiind aceea a procurării prin
schimb a cositorului.
Identificarea minereurilor
Pentru a putea fi exploatate, minereurile trebuiau mai întâi a fi depista-
te. Este foarte probabil că erau căutate filoanele de suprafaţă, care apoi erau
deosebite şi alese în funcţie de culoare, fiecare având una specifică: malachi-
tul-verde, azuritul - albastru, calcopirita - aurie, cupritul - roşie. Minereurile
cu conţinut de arsen ar fi putut fi relativ uşor identificate datorită mirosului
lor pregnant de usturoi.
Extracţia minereurilor
Tehnicile de exploatare a minereurilor sunt relative greu de reconstituit
pe cale arheologica. Pentru România nu există nici o dovadă directă de exploa-
tare preistorică. Un eventual indiciu indirect ar putea fi doar un ciocan preis-
toric din piatră descoperit într-o mină auriferă de la Căraci. Exista puţine ex-
cepţii pentru Europa, din Tirolul austriac, la Mitterberg, unde este dovedita o
exploatare preistorica sau din Serbia (la Rudna Glava) şi Bulgaria (la Aibunar),
ultimele doua din neolitic. Pornind de la constatările de aici, dar şi de la unele
surse scrise din antichitate (Caesar, spre exemplu, care a consemnat modul
cum se exploatau minereurile în Galia) procedeele de exploatare pot fi, totuşi,
bănuite. Cu siguranţă, oamenii şi-au valorificat experienţa dobândită la extra-
gerea silexului. Problema era că majoritatea filoanelor de minereu de cupru se
aflau la adâncime. Mai uşor de exploatat par a fi fost filoanele de la Moldova
Nouă, Ciclova, Sasca şi Dognecea, care prezentau avantajul că, uneori, erau la
mică adâncime.
Extracţia minereurilor se bănuieşte a se fi făcut prin incendierea zăcă-
mântului şi stropirea lui cu apa sau cu un acid (acidul acetic= vin). Un indiciu
în acest sens ar fi mărturiile lui Caesar pentru exploatările din perioada pre-
romana din Galia. Ca atare, puteau fi exploatate doar zăcămintele de suprafaţă
sau de mică adâncime. După incendiere şi stropire, datorită şocului ter-
mic, apăreau fisuri în roca şi se puteau face cu mai multa uşurinţă puţuri
verticale pentru extracţie, eventual şanţuri (pseudo-galerii) cu adâncimi ce pu-
teau ajunge la 20 m sau chiar 40-42 m, cum s-a constatat la Kargaly, în zona
Uralilor.
Puţurile verticale sunt atestate în NE Serbiei, la Rudna Glava, unde se
exploata încă din calcolitic malachitul, care avea în componenta arsen. Alte
89
exploatări miniere se cunosc la Aibunar, lângă Stara Zagora, în Bulgaria, unde

s-a exploatat azuritul şi malachitul la nivel de Karanovo VI (Gumelniţa). La
Mitterberg sunt cunoscute puţuri şi şanţuri prevăzute cu sisteme de ventilaţie,
şanţuri care au fost consolidate cu scânduri din lemn, iar după exploatare au
fost umplute cu muşchi şi lut spre a împiedica prăbuşirea pereţilor. Ilumina-
rea se făcea cu ajutorul tortelor, coborârea era asigurata de scări din lemn, iar
scoaterea la suprafaţă a minereului se făcea cu ajutorul unor saci, chiar şi
aceştia conservaţi. Calculele au relevat ca se foloseau 40 de mineri, asistaţi de
30 de muncitori care asigurau transportul spre locul de reducere, aflat destul
de aproape. Pentru exploatare se foloseau picuri din corn. Şanţurile sunt ates-
tate în zona asiatica, în mai multe situri din Tadjikistan şi, cum am precizat
deja, la Kargaly. Tot din Tadjikistan se cunosc topoare de minerit neşlefuite,
din piatra dura. Până în epoca romană nu sunt atestate galeriile subterane.
Operaţii preliminare reducerii
Înainte de reducere, minereurile extrase treceau prin mai multe operaţi-
uni: spălarea, pentru eliminarea componenţilor pământoşi, mărunţirea, măci-
narea şi prăjirea, pentru deshidratare şi eliminarea componenţilor pământoşi
care mai rămâneau după spălare. Prăjirea se realiza pe vetre deschise. Astfel
de vetre sunt atestate pe Cetatea nr. 1 de la Năeni, jud. Buzău, în arealul cul-
turii Monteoru. Măcinarea se făcea cu ajutorul unor zdrobitoare şi râşniţe din
piatră.
Reducerea
Procedeele concrete de reducere pot fi cu greu deduse deoarece nu s-au
păstrat cuptoare pentru reducerea minereului de cupru, fapt explicabil pentru
că cuptoarele de reducere erau utilizate o singură dată, după care erau distru-
se pentru a putea fi recuperat metalul. Nici măcar cuptoare distruse nu se cu-
nosc, datorită faptului ca ele erau cu siguranţă amplasate departe de aşezări,
în apropierea locurilor de extracţie, de cele mai multe ori zone cu relief înalt, ca
atare greu de identificat prin cercetări arheologice de suprafaţă.
Amplasarea în apropierea locurilor de extracţie era justificată căci
randamentul la reducere era destul de scăzut şi trebuiau folosite cantităţi
foarte mari de minereu pentru obţinerea unor cantităţi mici de cupru. Mij-
loacele de transport, carele, nu puteau face faţă cantităţilor foarte mari de
minereu. În plus, era nevoie şi de cantităţi mari de combustibil care întreţinea
arderea, mult mai lesne de procurat în locurile de extracţie, caracterizate, de
obicei, prin relief înalt, cu peisaj silvestru.
Se cunosc cuptoare de redus minereul doar accidental de la Agados în
Niger, databile în jur de 2000, de la Abu Matar, lângă Beersheba, în Israel, de
la Vučedol, din Serbia, de la Mitterberg, Ramsau şi Mühlbach din Austria, de
la Bedollo, în Italia şi de la Aegina Kolonna. Procesul de reducere poate fi re-
constituit prin analogie cu reducerea minereului de fier, practicata mai târziu
şi de pe urma căreia s-au păstrat mai multe cuptoare de redus căci, în timp,
fuseseră aduse noi perfecţionări, care permiteau recuperarea lupei de fier, fără
a mai fi necesara distrugerea cuptorului.
Cuptoarele (furnalele) trebuie ca aveau pereţii groşi, din piatră şi lut şi
erau, mai mult sau mai puţin, adâncite în sol. Erau de forma cilindrica sau
tronconica şi erau prevăzute cu o gură de alimentare în partea superioară şi o
perforaţie în partea inferioara, prin care se introduceau foalele pen-
tru activarea arderii cu oxigen. Foalele se compuneau din burdufuri de piele,
90
terminate cu o ţeavă din lut, care era introdusă în orificiul cuptorului. Cupto-
rul era umplut cu straturi succesive de minereu şi combustibil (cărbune de
lemn, numit mangal). Avea loc o ardere oxidantă care era întreţinută iniţial de
cărbune, apoi de sulful conţinut în minereu. Această primă ardere avea ca
scop eliminarea sulfului. Se obţinea un produs metalurgic intermediar între
minereu şi produs finit, numit mată, care conţinea sulfuri. Primii care se to-
peau şi se zgurificau erau componenţii pământoşi care se scurgeau şi se de-
puneau la baza cuptorului. În partea superioară se forma o turtă de cupru, ca-
re, după răcire, era recuperată prin spargerea cuptorului. Temperatura de re-
ducere se ridica la 600-900 de grade.
După reducere, cuprul era turnat în tipare de lingouri, piese semibrute
care se îndreptau se atelierele de turnare a pieselor finite sau puteau fi desti-
nate schimbului la mari distante. Astfel de lingouri se cunosc sub forma
de piele de viţel în lumea egeeana, de topoare bipene sau de torquesuri în Eu-
ropa Centrala, de bare în Germania. În Franţa au circulat lingouri de plumb
sub forma de topoare. De multe ori, în spaţiul nostru, materia prima a circu-
lat sub forma de turte din bronz plan-convexe. Se cunosc, de asemenea, bare
de cositor. Nu este exclusă nici posibilitatea ca secerile să fi fost tot un fel de
lingouri. La aceasta supoziţie s-a ajuns datorită faptului ca cele mai multe se-
ceri din depozitele de bronzuri nu au urme de folosire, iar numărul pieselor
descoperite în aşezări este extrem de redus, deci este îndoielnică folosirea lor
în agricultură. Sub forma de lingouri a circulat atât bronzul, cât şi metalele
nealiate: cuprul, plumbul, cositorul.
Alierea - analize metalografice
Din păcate, prea puţine piese descoperite în spaţiul actual al României
au fost supuse unor analize metalografice care să le pună în evidenţă compozi-
ţia. Analizele chimice şi spectrale ale pieselor din bronz sunt extrem de impor-
tante, pentru că, pe baza lor, pot fi denişate zonele de extracţie sau atelierele
producătoare. Primele analize chimice în Europa s-au făcut la sf. sec. al XIX-
lea. La noi sunt destul de puţine analize pe piese din bronz, făcute, în anii '30
ai sec. al XX-lea, de Constantin Niculescu-Otin şi, mai recent, de Eugen
Stoicovici. În ultimii ani s-a creat un laborator pentru analize metalografice şi
la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Analizele realizate, deşi puţine, au
dus, totuşi, la câteva concluzii interesante:
1.La foarte multe piese, mai ales la cele timpurii, nu au putut fi observa-
te stereotipii în ceea ce priveşte procentul de cositor. Se pare că, o lungă pe-
rioadă de timp, meşterii locali s-au aflat într-o fază experimentală, de căutare a
reţetei ideale.
2. Niculescu-Otin a facut primul observatia ca piesele de provenienta
transilvaneana pot fi deosebite de cele extracarpatice prin prezenta, respectiv
absenta, argintului din aliaj.
3. Eugen Stoicovici a observat ca piesele din Transilvania au un procent
mai ridicat de cositor decât cele din Moldova.
4. Procentul de cositor, iniţial foarte mic, devine mai mare în bronzul
mijlociu, semn că s-au găsit mijloace de a se ajunge la resursele de cositor. Se
ştie că casiteritul, minereu care conţine cositor, este o materie primă deficitară
în multe zone din Europa. Cea mai apropiată sursă de România ar fi Boemia
(Slovacia). La noi se găsesc doar vagi urme de acest minereu, la fel în Serbia,
unde a fost pus în evidenţă doar la Strumica. Grecia miceniană s-a crezut
91
multă vreme că s-ar fi aprovizionat cu cositor pe cale maritimă, din SV Angli-

ei. Azi este foarte credibilă ipoteza că s-ar fi apelat la zăcămintele din Afganis-
tan sau Asia Centrală.
5. Din putinele analize reiese că erau bine cunoscute de către metalur-
gişti proprietăţile cositorului, care nu depăşeşte în aliaj niciodată procentul de
25 %. În general, un bronz de bună calitate are între 5-18 % cositor. Spre deo-
sebire de alte spaţii, la noi nu a putut fi observată o reţetă strictă a bronzului.
Reţeta miceniană presupunea 9 părţi de cupru şi o parte de cositor, iar cea
egipteana 13 % cositor, restul cupru. Procentul de cositor influenţează culoa-
rea şi calităţile bronzului. Procentul mic de cositor da bronzuri de culoare roşi-
atică. Pe măsură ce creste procentul de cositor, bronzul este mai galben, pu-
tând deveni cenuşiu când procentul este foarte mare. Cuprul se topeşte
la 1085 grade, iar cositorul la 283 grade. Deci cantitatea mai mare de cositor
din aliaj face ca punctul de topire al aliajului să fie mai scăzut. Cositorul influ-
enţează mult duritatea şi rezistenţa bronzului.
6. Procentul de cositor variază în funcţie de categoria funcţională a pie-
selor. Pentru podoabe se constată un procent mai mic de cositor, în timp ce la
arme, care trebuiau să fie mai dure, se foloseşte mai mult cositor.
7. Bronzurile cu antimoniu folosesc ca materie primă stibina din Mara-
mureş. În general la aceste bronzuri, procentul de antimoniu se situează între
6-10 %.
Obţinerea pieselor finite
Atelierele de producţie a pieselor finite se aflau, cel mai adesea, în aşe-
zări. Prezenţa lor este dovedită de descoperirea unor tipare, creuzete, linguri de
turnare, eventual a unor piese semifinite sau neretuşate. Piesele finite se obţi-
neau fie prin metoda cerii pierdute, fie prin turnarea în tipare din lut sau pia-
tră. Tiparele din piatră erau mai greu de realizat, dar erau mai rezistente, pu-
tând fi utilizate pentru turnarea mai multor piese. De multe ori, tiparele des-
coperite aveau negative de piese diferite şi pe avers şi pe revers. Ele dovedesc
că nu se poate vorbi de o specializare a atelierelor pe anumite produse din me-
tal. Metoda cerii pierdute consta în modelarea piesei dorite din ceară şi îmbră-
carea ei într-o pojghiţă de lut, păstrându-se un mic orificiu prin care se turna
bronzul incandescent. Acesta din urmă topea ceara şi îi lua locul. După răcire,
era spartă carcasa din lut şi se recupera piesa din bronz. Piesele simple (stră-
pungătoare, dălţi, topoare de tip pană) se turnau în tipare monovalve, cele
mai complicate în tipare bivalve, iar cele de dimensiuni mari necesitau mai
multe tipare (spadele de exemplu) .
Pentru turnarea topoarelor cu disc se foloseau tipare compuse.
Retuşarea şi decorarea
După turnarea pieselor, urma retuşarea. De obicei, cele două valve folo-
site la turnare nu erau perfect fixate şi etanşeizate, motiv pentru care, la îm-
binarea celor două valve, pe piesa din bronz rămânea bronz excedentar sub
forma unei excrescenţe, numită bavură. Aceasta se înlătura cu ajutorul unei
dălţi sau prin frecarea cu o gresie. Decorarea se realiza cu ajutorul unui dorn.
Istoricul cercetării pieselor de bronz
Piesele de bronz din România s-au bucurat de mult interes din partea
cercetării arheologice. Pe plan european apare o colecţie numita Prähistorische
Bronzefunde (PBF), care şi-a propus publicarea exhaustivă a tuturor categorii-
lor de piese din bronz, pe ţări. Din România au fost publicate, până în pre-
92
zent, secerile (publicate de Mircea Petrescu-Dâmbovita), brăţările (M. Petrescu

Dâmbovita), topoarele (în doua volume, de către Alexandru Vulpe), spadele
(Tiberiu Bader) şi fibulele (Tiberiu Bader). Este în lucru volumul consacrat re-
cipientelor din bronz, ce urmează a fi publicate de Tudor Soroceanu.
Dezvoltarea în timp a metalurgiei
În Grecia, metalurgiştii sunt atestaţi de tăbliţele linearului B. Este po-
menită o categorie de meşteri numiţi ka-ke-u, care sunt specializaţi în confecţi-
onarea vaselor de bronz. În spaţiul micenian exista un monopol al materiilor
prime care era deţinut de wanax. El distribuia materia primă meşteşugarilor
care erau dependenţi de palat. Tăbliţele pomenesc şi termenul de ke-ru-sia, ca-
re era, probabil, o asociaţie profesională a meşteşugarilor. Sunt singurele in-
formaţii scrise pe care le avem pentru aceşti specialişti ai bronzului pentru în-
treaga Europă. Fără îndoială că metalurgiştii aveau un statut aparte în sânul
comunităţilor preistorice. Nu este exclus ca operaţiunile de reducere să fi fost
dublate de ritualuri magice.
Piesele din epoca bronzului le continuă tipologic pe cele din epoca de
tranziţie, deci, din punct de vedere al metalurgiei, nu exista o discontinuitate
între cele doua epoci. Cele mai vechi tipare pentru turnat au fost descoperite la
Leliceni, în aria grupului Jigodin (jud. Harghita). Este vorba de valve pentru
turnarea unor topoare cu gaură de înmănuşare transversală. Ateliere timpurii
de prelucrare sunt atestate şi în aşezarea de la Pecica, în nivelurile XII-XIV, în
aria culturii Periam-Pecica. Bronzul timpuriu se caracterizează prin utilizarea
pseudo-bronzurilor, adică a aliajelor care, în lipsă de cositor, folosesc pentru
alierea cuprului: arsen, zinc, plumb.
Tipice bronzului timpuriu sunt, mai ales, piesele de mici dimensiuni,
cel mai adesea podoabe: saltaleoni, pandantive de tip lunula, pandantive -
pieptene, pandantive în forma de coadă de rândunică sau pandantive cordi-
forme, plăcuţe cu capete rulate, aplici în formă de orgă, butoni calotiformi, di-
ferite tipuri de ace (acul cu cap în forma de păstaie, acul cu cap biconic, ace
cipriote, ace cu cap rulat (Rollennadel), brăţări simple sau multispiralice,
torquesuri. Printre piesele masive se numără unele arme: pumnalul cu placă
de înmănuşare sau cu limba la mâner, securile plate, toporul plat cu marginile
ridicate (Randleistenbeil), topoarele cu prag (Absatzbeil), unele tipuri de topoa-
re cu gaura de înmănuşare transversală (Kozarac, Baniabic), vârfurile de lan-
ce. Dintre unelte, mai frecvente sunt dălţile şi străpungătoarele.
Printre culturile cu mai multe piese de bronz se numără Periam-Pecica.
Se cunosc şi câteva depozite de bronzuri, printre care se numără cel descope-
rit la Ostrovu Corbului, care a fost atribuit culturii Glina.
Din bronzul mijlociu apar ateliere de turnare a pieselor de bronz chiar şi
în arii culturale care nu beneficiază de resurse de minereu de cupru, de pilda
în aria culturii Tei, la Cernica, semn ca materiile prime circulau şi ajungeau şi
la populaţiile dezavantajate aflate departe de resursele naturale. În aceasta
etapa se diversifica mult tipologia pieselor din bronz. Apar primele tipuri de
spade: Boiu şi Apa. O spada de tip Apa a fost descoperita la Pella, în Macedo-
nia, semn ca acest tip de piesa avea căutare şi făcea obiectul schimbului la
mare distanţă. Devin mai frecvente vârfurile de lance, care apar accidental în-
că din bronzul timpuriu. Cele mai spectaculoase piese sunt, însă, topoarele cu
disc, topoare de luptă, care au fost create undeva în zona Tisei Superioare. Pi-
esele timpurii se caracterizează prin decoruri spiralice foarte elaborate. Piese
93
provenite din bazinul Tisei au ajuns, pe calea schimburilor, până în zona Mării
Baltice. Dintre podoabe se remarca brăţările masive cu capete desfăcute, une-
ori terminate cu capete în forma de pecete, brăţările cu capete spiralice, apără-
toarele de braţ, continuând să existe şi pandantivele cordiforme. Se diversifica
foarte mult tipurile de ace: ace cu cap biconic cu gât perforat, ace cu cap dis-
coidal, ace cu cap în forma de ciuperca. În paralel cu dezvoltarea metalurgiei,
creste considerabil numărul de depozite.
Bronzul târziu se caracterizează prin două tipuri noi de piese: topoarele
cu gaura de înmănuşare longitudinală de tip celt şi secerile cu buton, cu limba
la mâner, cu ciot de turnare sau cu spin. Dintre ustensile sunt de amintit
pensetele şi bricele ca elemente de noutate. Continua dezvoltarea tipologica a
acelor. Apar acele cu nodozităţi.
Se cunosc foarte multe depozite, este vorba de depozitele de tip Uriu-
Domanesti (în Transilvania), Rîsesti-Baleni (în Moldova) şi Drajna de Jos -
Oinac (în Muntenia). Depozitele din seria Uriu -Domanesti din Transilvania,
care probabil aparţin culturilor Otomani, Suciu de Sus şi Cruceni-Belegiš, se
caracterizează, mai ales, prin arme, cele din seria Risesti-Baleni (cultura Noua)
şi Drajna-Oinac au în componenta lor mai ales seceri, eventual şi celturi. Cele
mai multe piese din bronz provin din Transilvania, din ariile culturi-
lor Otomani, Wiettenberg şi Suciu de Sus, unde resursele de materii prime
erau mai mari. Se constata schimbul destul de intens de piese finite: astfel
celturi de tip transilvănean circula şi în teritoriul extracarpatic, mai ales în Ol-
tenia şi Muntenia, cu predilectie în zona subcarpatica. Din Dobrogea lipsesc
piesele transilvănene, dar apar adesea piese sudice, venite din Bulgaria.
În Moldova apar frecvent celturile de tip estic (cu doua toarte), venite de peste
Prut sau din Ucraina. În Muntenia şi Oltenia au fost descoperite des piese de
origine sudica, din Bulgaria, mai ales în zona de câmpie.
Maxima dezvoltare a metalurgiei bronzului are loc în Ha timpuriu (Ha A),
undeva în intervalul 1200-1100. Caracteristice acestei etape sunt depozitele
din seria Cincu-Suseni, care pot fi atribuite grupurilor Bobda-Susani şi Gava-
Lăpuş. Unele depozite din aceasta perioada au în componenţa lor mii de piese
şi cântăresc câteva tone. Este cazul depozitelor aşa-numite de turnătorie de
la Uioara, Guterita, Spalnaca, Aiud. În aceasta etapă se diversifică tipologic
celturile. Dintre podoabe cea mai importantă piesă nouă este fibula, apărută în
Ha A. Cel mai vechi tip este fibula în forma de arcuş de vioară, foarte asemă-
nătoare unui ac de siguranţă şi ca formă şi ca întrebuinţare. Ulterior se vor
dezvolta noi tipuri de fibule, punându-se un accent mai mare pe latura lor or-
namentală, ele având în continuare şi un rol utilitar. Printre tipurile spectacu-
loase ar fi de amintit fibula pasmanterie, iar mai frecventă este fibula în forma
de ochelari, tipică pentru Ha B. Tot ca elemente de noutate trebuiesc amintite
din Ha A centurile din bronz, cu un spectaculos decor geometric. Ca piese noi
din bronz, în Ha B, sunt de amintit spadele cu cupa la mâner şi spadele cu an-
tene. Tot în Ha B apar primele arme defensive: coifurile (precum cel de la
Pişcolţ) şi scuturile din piele, cu umbo din bronz. Apar în Ha A, dar mai ales în
Ha B şi primele recipiente din bronz, căldările cu ataşe cruciforme, ceştile şi
situlele din bronz. Din Hallstattul mijlociu, Ha C, în depozite încep să apară
piese din fier, mai ales piese de harnaşament (psalii şi zăbale).
Majoritatea armelor, uneltelor şi ustensilelor din bronz sunt înlocuite
treptat cu piese similare din fier. În Ha C, aproape în exclusivitate, în depozite
94
sunt doar podoabe de bronz. Scade numărul de depozite începând din Ha mij-
lociu, iar din Ha D este cunoscut un singur depozit de bronzuri, cel de
la Drencova.
Depozitele de bronzuri
Prin depozit se înţelege o depunere intenţionată în pământ, eventual
apă, mlaştină sau într-o prăpastie, a cel puţin doua piese din bronz.
Geisslinger, în definiţia dată depozitelor în 1967, excludea din rândul depozite-
lor piesele descoperite în aşezări sau morminte. Alexandru Vulpe consideră că
se poate admite că şi piesele singulare sunt depozite, deoarece este greu de
admis ca ele sunt piese pierdute, ci, cel mai probabil, sunt depuse tot intenţio-
nat.
Practica acestor depuneri a apărut în eneolitic (depozite de piese de cu-
pru), a continuat în bronzul timpuriu (depozitul de la Ostrovu Corbului), a de-
venit frecventa în bronzul final şi a atins apogeul în Ha A. Se cunosc în spaţiul
nostru peste 500 de depozite. Practica depunerii de piese din bronz este în re-
gres începând cu Hallstattul mijlociu şi dispare în Ha târziu, ultimul depozit
datând din Ha D (depozitul de la Drencova).
Clasificarea depozitelor
Depozitele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. După mediul
în care a avut loc depunerea pot fi deosebite depozitele uscate (cele descoperite
în pământ, pe înălţimi sau în peşteri) sau umede (descoperite în mlaştini, la-
curi sau ape curgătoare). Un alt criteriu de clasificare ar fi conţinutul de piese
funcţionale, putând fi deosebite: depozite de arme, de podoabe, de unelte, de
vase şi depozite mixte, care combina doua, trei sau chiar mai multe categorii
funcţionale.
După starea de conservare a pieselor, pot fi deosebite depozite formate
din piese întregi, noi, depozite din piese întregi, dar cu urme de folosire şi de-
pozite cu piese fragmentare, scoase din uz.
Un alt criteriu ar putea fi modul de dispunere: direct în groapă, direct
în apă sau în vase de lut sau metal. Numărul pieselor componente şi greuta-
tea lor ar putea duce la clasificarea depozitelor în mici, mijlocii şi mari. Franke
Stein, încercând o clasificare a depozitelor din sudul Germaniei, în 1977, a de-
osebit trei categorii de depozite: de materie primă (care conţin turte de bronz,
lingouri, coliere cu valoare de lingou), de piese finite (utilizabile), şi de piese
fragmentare. Swed Hansen împarte depozitele în două mari categorii: depozite
pure, care conţin o singură categorie funcţională (respectiv fie numai arme, fie
numai unelte, fie numai piese de port, etc.) şi depozite mixte. După tipul de
asocieri pot fi deosebite depozitele simple (cu o singura categorie funcţională),
depozite cu asocieri simple (alcătuite din două categorii funcţionale), depozite
cu asocieri complexe (care conţin 3 sau 4 categorii funcţionale) şi depozite ete-
rogene (care asociază peste 4 categorii funcţionale).
Pentru zona noastră se poate constata, per ansamblu, că cele mai multe
depozite sunt cele formate din arme, urmate de depozitele de piese de port şi
mai apoi de cele de unelte. Depozitele care conţin piese de harnaşament, piese
din componenţa carului sau depozitele de vase de bronz sunt destul de slab
reprezentate procentual.
Depozite simple de arme există în epoca bronzului şi în Hallstatt, dar
ating apogeul procentual în Hallstatt B1-B2. Interesant este faptul că se pot
observa diferenţe regionale. Dacă în Transilvania şi Banat, în Bronz D, exista
95
tot felul de arme în depozite, în Sudul României (Oltenia, Muntenia şi Dobro-

gea) exista aproape exclusiv topoare de luptă de tip celt, situaţia fiind foarte
asemănătoare cu cea din Bulgaria. În Slovacia, spre exemplu, predomină spa-
dele. Foarte multe spade au fost descoperite şi în aşa zisele depozite umede din
Bronz D, descoperite în Transdanubia (Ungaria, zona de la Est de Dunăre) şi
în râul Sava. Vârfurile de lance sunt foarte rare în depozitele de epoca bronzu-
lui, numărul lor creşte, însă, începând cu Hallstatt A.
Din aceste exemple reiese cu claritate că există stereotipii regionale de
depunere care este destul de probabil să aibă legătură cu tehnicile de luptă di-
ferite de la o zonă la alta, tehnici care, desigur, se schimbă în timp. Pe de altă
parte, par a se contura grupuri de populaţii mai paşnice şi mai războinice. Un
lucru extrem de interesant este acela că o serie de topoare cu disc descoperite
în Transilvania, care teoretic ar trebui să fie considerate arme, nu sunt fini-
sate sau au lama goală în interior fapt ce le face nefuncţionale, deci ele, în
aceste cazuri, nu trebuie interpretate ca arme ci, mai degrabă, ca piese de
prestigiu (care fac economie de materie primă).
Piesele de port prezente în depozite au legătură cu modele vestimentare.
Se pot constata şi în cazul lor unele diferenţe zonale. În Bronz D, spre exem-
plu, în Slovacia predomină acele de podoabă, la Est de Tisa brăţările, iar la
Vest de Tisa apărătoarele de braţ.
Depunerile de seceri în Bronz D sunt tipice pentru SE Transilvaniei şi
pentru Moldova, deci arealului ocupat de cultura Noua, cultura care, foarte in-
teresant, pare a fi a unor populaţii crescătoare de animale, care practică în mi-
că măsură cultivarea plantelor. În Ha A, ele dispar din Moldova, dar apar, fără
a fi prea multe, în Ungaria.
Semnificaţia depozitelor
Întrebarea obsesiva cu privire la aceste depozite a fost care este motiva-
ţia acestor depuneri. Din păcate, este greu de dat un răspuns definitiv, valabil
pentru toate depozitele pentru că 70 % din depozite au fost descoperite în con-
diţii rămase neprecizate şi doar 15% provin din săpături arheologice. Au exis-
tat mai multe explicaţii. Un celebru cercetător german, Paul Reinecke, a emis
ipoteza ca depozitele au fost îngropate în pământ în perioade foarte agitate, de
nesiguranţă, de conflicte intertribale şi războaie. Proprietarul îngropa piesele
din bronz pentru a le pune la adăpost şi în ideea de a le recupera, după trece-
rea pericolului. Un alt cercetător german, Holste, credea că cele care au pro-
vocat masiva îngropare a depozitelor ar fi fost populaţiile Hügelgräber (popula-
ţiile cu morminte tumulare) care, aflate în migraţie dinspre centrul spre E şi
SE Europei, ar fi invadat o serie de teritorii, provocând o panică generală.
Ipoteza lui Reinecke a fost îmbrăţişată de majoritatea cercetătorilor din
România, începând cu Vasile Pârvan. Printre cei care s-au ocupat de bronzuri-
le din România l-am aminti în chip special pe Mircea Petrescu Dimboviţa, au-
tor al unei cărţi numită „Depozitele de bronzuri din România”, el fiind acela ca-
re a definit seriile cronologice de depozite din România. Deşi iniţial credea că
depozitele au fost ascunse de frica invadatorilor, mai nou M. Petrescu
Dîmbovita are o atitudine mai nuanţată cu privire la motivele care au dus la
îngroparea depozitelor, în sensul ca admite ca ar putea fi votive depozitele de
pe înălţimi sau cele din albiile râurilor.
Un alt cercetător român care s-a ocupat de studiul depozitelor de bron-
zuri, Mircea Russu, împărţea depozitele din România în trei categorii: depozite
96
de turnătorie, formate din piese scoase din uz, care au aparţinut fie unor co-
munităţi, fie unor meşteri metalurgişti, depozite formate din piese noi, nefolo-
site (atribuibile unor negustori) şi depozite cu piese întregi, aflate în uz. El
consideră ca toate, indiferent de categorie, au fost ascunse din cauza unor
conflicte sau pătrunderi de populaţii intruzive.
O alta cercetătoare celebră, Amalia Mozsolics, din Ungaria, care a studi-
at bronzurile din Ungaria şi Transilvania, considera ca cele mai multe depozite
au fost ascunse de teama invaziilor, dar admite ca unele ar fi fost depozite de
turnatorie şi altele depozite votive. În prezent, există obiecţii serioase vis-a vis
de ipoteza ascunderii de frică, deoarece unele depozite au fost descoperite în
locuri de unde nu puteau fi recuperate: albiile râurilor, prăpăstii, mlaştini, la-
curi. Apoi au fost definite serii succesive de depozite. Dacă îngroparea ar fi fost
dictată de conflicte, am putea trage concluzia că epoca bronzului şi Hallstatt-
ul sunt caracterizate de conflicte permanente. Totodată, multe depozite, mai
ales cele din Transilvania, conţin arme, ori este ilogic ca o populaţie să răs-
pundă unui atac îngropându-şi armele.
În nordul Europei, unde predomină depozitele umede, s-a admis încă
din sec. al XIX-lea că depunerile de bronzuri ar fi depuneri cu caracter sacru.
Încet şi-a făcut loc ipoteza ca şi depozitele uscate ar putea fi ofrande aduse
unor divinităţi. Ideea a venit pornindu-se de la Iliada unde sunt amintiţi războ-
inici care, pentru succes în lupta, promiteau divinităţilor protectoare diverse
daruri, printre ele şi piese de metal de valoare sau cu valoare simbolica.
De asemenea, adesea în Grecia, în apropierea templelor au fost descope-
rite adevărate depozite de metale, bothroi sau chalkoteka, constând din piese
de metal depuse ca ofrande.
Depozitele de mari dimensiuni din România au fost interpretate ca fiind
depozite de temple, dar şi ca depozite de turnatorie care au aparţinut unor
meşteri sau unor comunităţi, piesele fiind depozitate (tezaurizate) în ideea de a
fi retopite. Un argument pentru cea de-a doua supoziţie ar fi acela ca, uneori,
aceste depozite conţin şi materie prima neprelucrata, cum ar fi turtele de
bronz. Ca ar fi aşa ar fi sugerat şi de faptul ca piesele sunt fragmentare, uzate
, de nefolosit. Totuşi, poate funcţiona şi un alt raţionament logic: piesele erau
intenţionat distruse, pentru a nu fi furate divinităţii după depunere. Depozitele
care conţin piese nou-nouţe, fără urme de utilizare, au fost atribuite de unii
cercetători unor negustori itineranţi care şi-ar fi pus la adăpost marfa în îm-
prejurări critice. Aceasta ipoteza este greu de susţinut în acele cazuri în care,
la Drajna de Jos spre exemplu, s-a constatat o depunere a pieselor într-o or-
dine foarte stricta La Drajna secerile din depozit au fost depuse cu mare minu-
ţiozitate, ele descriind un disc solar cu raze. Este desigur greu de imaginat ca
un negustor care era ameninţat a-şi pierde avutul, ar fi recurs la un aranja-
ment studiat al pieselor.
Un cunoscut cercetător german, von Brunn, discutând în 1980 despre
semnificaţia depozitelor, afirma că depunerea lor este finalul unei ceremonii
religioase chiar şi atunci când piesele sunt fragmentare când, spune el, func-
ţionează în fapt principiul "pars pro toto".
97
VI. ISTORIA ANTICĂ

INTRODUCERE
Antichitatea este cea de-a doua epocă a istoriei. Durata a fost foarte
lungă. A durat între anii 3000 î.Hr., când au fost inventate scrierile cuneiforme
şi până în anul476 d.Hr.,când a decăzut Imperiul Roman de Apus. Reprezintă
epoca în care s-a dezvoltat cultura, arta, religia şi marile civilizaţii. Antichitatea
se împarte în trei mari perioade:
- Perioada veche
- Perioada clasică
- Perioada târzie.
VI.1. Perioada veche
Este cea mai lungă perioadă a antichităţii. Este perioada în care s-au
dezvoltat mari civilizaţii.
Mesopotamia
Civilizaţia a luat naştere în inima Irakului. Prima mare civilizaţie a fost
cea sumeriană. Acolo, civilizaţia a avut o mare dezvoltare pe malurile fluvii-
lor :Tigru şi Eufrat. Au fost inventate scrierea cuneiformă şi roata. O serie de
popoare :babilonienii, asirienii, akadienii, chaldeii, perşii, hitiţii, fenicienii şi
palistenienii s-au dezvoltat în Mesopotamia.
Africa
Au fost mai multe popoare şi triburi ,dar cel mai dezvoltat popor a fost
cel egiptean. Arta Egiptului antic, religia şi cultura erau cele mai evoluate. Au
fost construite mari piramide şi Sfinxul.
Orientul Îndepărtat
Acolo s-a dezvoltat civilizaţia chineză şi indiană. În India,s-au aşezat
hinduşii, iar China a fost stăpânită de dinastiile Shang şi Zhou.
VI.2.Perioada clasică
Una dintre cele mai dezvoltate perioade a dus la dezvoltarea a marilor

civilizaţii. A început odată cu anul 776 î.Hr. când a avut loc prima Olimpiadă
din Grecia antică şi se termină odată cu apariţia creştinismului. Religia era
păgână, cultura era foarte bine dezvoltată şi la fel şi arta.
Originile Europei
Grecia antică
La sfârşitul epocii bronzului din civilizaţiile precedente se naşte cea
greacă. Structura acesteia era de oraşe-state (dintre care amintim Atena şi
Sparta), extrem de diferite în termeni de cultură şi organizare politico-
98
economică. Expansiunea teritorială prin coloniile greceşti extind cultura elenă

în întreaga Mediterană şi Asia Mică.
În secolul IV î.Hr., disputa dintre oraşele state, referitoare la teritoriile
lor, facilitează ocuparea peninsulei elene de către regele macedonean Filip al II-
lea. Campania fiului său Alexandru cel Mare răspândeşte cultura elenă în cea
mai mare parte a Asiei şi a Africii nordice.
Persia
Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate,
potrivit tradiţiei, către 700 î.Hr., de Ahaimene, întemeietorul dinastiei
Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde posesiunile Persiei spre apus.
Cyrus I recunoaşte suzeranitatea AsiriaAsiriei, iar Cambyses I (600-559 î.e.n.)
pe al Mediei. În anul 333 î.Hr., este cucerit de macedoneni.
Egiptul ptolemeic
În anul 332,este cucerit de către Alexandru cel Mare, iar după moartea
lui, este instaurată Dinastia Ptolemeilor si elenismul în Egipt, fiind condus de
regi cu titlul de Ptolemeu. Cultura din vremea aceea nu era la fel de prosperă
ca şi cel din Regatul Nou. Mumificarea faraonilor nu mai era desfăşurată. Cul-
tura elenismului era amestecată cu cea a orientului si cu cea greacă. După
moartea Cleopatrei, în cele din urmă în anul 30 î.Hr., este cucerit de romani.
Celţii
Celţii erau răspândiţi în cea mai mare parte a Europei. Ei cuprindeau :
Franţa, bretonii cuprindeau Britannia, Celtii-iberi cuprindeau peninsula Iberi-
că (Spania), tracii şi moesii cuprindeau teritoriul Bulgariei de astăzi, etruscii,
latinii, sabinii cuprindeau pen. Italică iar geto-dacii cuprindeau teritoriul
României de azi. Curând, aceste teritorii au fost cucerite de romani, romani-
zând câteva teritorii.
Roma antică
Grecia capitulează în faţă nou-născutei civilizaţii romane, care s-a extins
iniţial doar în peninsula italică, iar mai apoi în toată Europa. În perioada ex-
pansiunii sale, Roma a întâlnit cea mai mare rezistenţă din partea coloniilor
feniciene din Cartagina, învinse doar la finalul secolului III î.Hr. Guvernul de la
Roma a fost iniţial condus de o serie de regi, pentru ca apoi să treacă la un gu-
vern republican, apoi în dictatura lui Sulla şi Iulius Cezar şi să sfârşească
printr-un imperiu, condus de Augustus în secolul I î.Hr. Cel mai mare teritoriu
roman s-a înregistrat în secolul II d.Hr., în timpul împăratului Traian, când
imperiul se întindea până la coastele Mediteranei în sud, şi toată Europa până
la Rin şi Dunăre în nord (moment în care conţinea şi provincia Dacia).
VI.3.Perioada târzie
Reprezintă perioada în care a luat naştere creştinismul .Acesta s-a răs-

pândit în tot Imperiul Roman,dar a dus la decăderea acestuia. Atacat de bar-
bari,perioada de glorie al Romei se sfârşeşte. A fost împărţit în doua imperii,
care în cele din urmă, cel de Apus a decăzut. Astfel, lumea trece la o nouă epo-
că, cea medievală şi a luat naştere astfel Europa creştină.
99
VI.4. Scurtă cronologie
Mileniul III (3000-2001 î.Hr.)

4000-3000 î.Hr. - Civilizaţia sumeriană în Mesopotamia; inventarea scri-
erii cuneiforme;utilizarea plugului şi a roţii;
3000 î.Hr. - Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus se unesc sub conducerea
unui singur faraon;
3000 î.Hr. - Troia înfloreşte ca oraş-stat în Anatolia;
2800 î.Hr. - Construirea monumentului Stonehenge în Anglia;
2600 î.Hr. - Regatul Vechi al Egiptului: Este construită prima piramidă
din lume - Piramida în trepte a regelui Djoser;
2540 î.Hr. - Este construită Marea Piramidă de la Gisheh;
2500 î.Hr. - Este sculptat Sfinxul;
2500 î.Hr. - Dezvoltarea puterii oraşelor-state din Valea Indusului;
2600 î.Hr. - mătasea este descoperită în China;
2500 î.Hr. - Prima civilizaţie europeană, cea minoică se dezvoltă în insu-
la Creta;
2300î.Hr. - primul imperiu din lume, Akkad, se dezvoltă în
Mesopotamia;
2300 î.Hr. - întemeierea regatului babilonian şi asirian;
2200î.Hr. - dinastia Hsai în China;
2050 î.Hr. - regatul Mijlociu în Egipt;
2000î.Hr. - Hitiţii ajung în Anatolia;
2000î.Hr. - micenienii invadează Grecia;
Mileniul II î.Hr.(2000-1001 î.Hr.)
1925î.Hr. - Hitiţii cuceresc Babilonul;
1830Î.Hr. - prima dinastie babiloneană;
1814-1782 î.Hr. - Asiria îşi măreşte imperiul;
1750î.Hr. - Hammurabi, conducătorul Babilonului publică primul cod de
legi; declinul imperiului babilonean;
1760î.Hr. - dinastia Shang în China;
1550î.Hr. - Regatul Nou în Egipt; faraonii sunt îngropaţi în Valea Regi-
lor;
1500 î.Hr. - arienii invadează Valea Indusului;
1450 î.Hr. - civilizaţia minoică se prăbuşeşte, iar cea miceniană îi ia
locul;
1350 î.Hr. - Imperiul asirian se extinde;
1304î.Hr. - Ramses cel Mare devine faraon; extinzând teritoriile Regatu-
lui egiptean;
1200î.Hr. - Micenienii invadează şi distrug cetatea Troia din Anatolia;
1200î.Hr. - exodul evreilor se sfârşeşte în Palestina;
1200 î.Hr. - imperiul hitiţilor se prăbuşeşte sub invazia fenicienilor;
1166î.Hr.- moare Ramses al III-lea, ultimul mare faraon;
1050î.Hr.- inventarea alfabetului fenician;
1100î.Hr.- se prăbuşeşte civilizaţia miceniană;
1000î.Hr.- Israelul este condus de regele David;
Mileniul I (1000î.Hr.-1 d.Hr.)
Sec:X-V î.Hr.
900 î.Hr. - războiul între Asiria şi Babilon;
100
814î.Hr. - întemeierea Cartaginei;

800î.Hr. - poetul grec Homer scrie despre războaiele Troiei si legendele
greceşti;
776î.Hr. - prima Olimpiadă ;
753î.Hr. - întemeierea Romei; Roma regală;
750î.Hr. - apariţia celţilor în Europa centrală;
729-609î.Hr.- extinderea imperiului asirian;
700-500î.Hr.- dezvoltarea Atenei şi a altor oraşe-state în Grecia;
605-539î.Hr.- babilonienii cuceresc Asiria, Fenicia, Iudeea şi Siria;
600î.Hr.- apare zoroastrismul în Persia;
539-404î.Hr.- Perşii stăpânesc Babilonul, Mesopotamia, Egiptul şi Pales-
tina;
509î.Hr.- Roma devine republică;
508î.Hr.- Atena devine o democraţie;
Sec:V-I î.Hr.
490-480î.Hr.- războaiele medice între perşi şi greci;
477-405 î.Hr. - Epoca de Aur a Atenei;
431-404î.Hr.- Războiul peloponeziac între spartani şi atenieni;
338î.Hr.- Filip al Macedoniei cucereşte Grecia;
333î.Hr.- Alexandru cel Mare devine rege al Macedoniei în 336 şi cuce-
reşte Persia, Mesopotamia, Palestina, Fenicia, Egipt şi teritorii din India;
323î.Hr.- Moare Alexandru cel Mare, iar imperiul sau se destramă;
321î.Hr.- Imperiul Maurya este întemeiat în India;
250-146î.Hr.- Romanii cuceresc întreaga Italie, N-Africii, Grecia, Mace-
donia şi teritorii din Hispania;
264-146î.Hr.- Războaiele punice între romani şi cartaginezi;
218 î.Hr.-202î.Hr.- Hannibal invadează Roma pe elefanţi, dar în 202 este
înfrânt şi se sinucide;
214î.Hr.- Construirea Zidului Chinezesc;
206î.Hr.- dinastia Han în China ;
146î.Hr.- Cartagina este învinsă şi distrusă;
60î.Hr.- Primul Triumvirat în Roma, condus de trei generali: Cezar,
Cneius Magnus Pompei şi Crassus;
52î.Hr.- Cezar cucereşte Gallia
48î.Hr.- Războiul civil între Cezar si Pompei;Pompei este înfrânt
45 î.Hr. - Cezar devine dictatorul Romei
44î.Hr.- Cezar este asasinat;
43î.Hr. - Al doilea triumvirat; Roma fiind condusă de Octavian, Marc
Antoniu şi Lepidus;
30 î.Hr. - Egiptul este cucerit de către romani; regina Cleopatra şi Anto-
niu se sinucid;
27î.Hr.- Octavian devine primul împărat roman, sub numele de
Augustus;
4 î.Hr. - Iisus se naşte în oraşul Betleehm, iniţiatorul religiei creştine;
1d.Hr. -476 d.Hr.
30 - Iisus moare crucificat în Iudeea;
43 - romanii cuceresc Britannia, de către Claudiu;
64 – Roma este distrusă de un incendiu, în timpul lui Nero;
101
70 - Distrugerea Templului al II-lea din Ierusalim de către romanii con-

duşi de Vespasian;
79 - Muntele Vezuviu erupe, acoperind oraşul Pompei de cenuşă;
98 - Traian devine împăratul imperiului Roman;
106 - Dacia este cucerita de către romani; regele Decebal fiind înfrânt;
114-117 - Roma cunoaşte cea mai mare extindere; Mesopotamia fiind
cucerită;
250 - triburile barbare europene atacă Imperiul Roman;
313 - Împăratul Constantin se converteşte la creştinism;
330 - Este întemeiat oraşul Constantinopol;
395 - Imperiul Roman este împărţit în Imperiul Roman de Apus şi
Imperiul Roman de Răsărit;
406 - vandalii cuceresc Galia;
410 - Roma este jefuita de vizigoţi;
451 - hunii invadează Imperiul Roman de Apus;
455 - Roma jefuita de vandali;
476 - Împăratul Romulus Augustus este detronat de către Odoacru, fiind
ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus.
102
VII. TRACIA ŞI GEOGRAFIA TRIBURILOR TRACE
VII.1. APARIŢIA ISTORICĂ A TRACILOR
Istoria îndepărtată a tracilor este destul de dificil de reconstituit. Este, în

primul rând, greu de precizat momentul în care tracii s-au separat şi diferenţi-
at ca etos din marea masă a populaţiilor indo-europene. Părerile sunt foarte
diferite. Cei mai mulţi dintre istoricii români şi bulgari consideră că separarea
tracilor a avut loc încă din epoca bronzului, când ar fi apărut aşa zişii traci
timpurii.
Există şi voci foarte optimiste (care se înscriu în curentul tracoman), ca-
re au curajul de a vorbi despre proto-traci încă de la sfârşitul neoliticului, în
ciuda faptului că izvoarele arheologice, singurele de care dispunem, nu sunt
capabile să stabilească etnicul unei culturi materiale şi în pofida faptului că
epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului şi epoca bronzului nu pre-
zintă elemente de omogenitate a culturii materiale care ar putea fi, eventual,
expresii ale unei omogenităţi etnice sau lingvistice.
Cei mai realişti dintre cercetători consideră că momentul în care din blo-
cul indo-european s-au individualizat grecii trebuie să fi fost foarte apropiat de
cel în care s-ar fi individualizat şi alte populaţii balcanice, precum ilirii şi tra-
cii. Izvoarele scrise îi atestă pentru prima oară pe traci foarte târziu. Cele mai
timpurii izvoare sunt Iliada şi Odiseea, poeme homerice scrise cândva în sec.
IX î.Hr. (Herodot este acela care-l plasează pe Homer pe la 850 î.Hr.), dar care
fac referire la războiul dintre ahei şi troieni care a avut loc cândva în jur de
1200 î.Hr., deci la sfârşitul epocii bronzului, începutul epocii fierului (graniţa
dintre cele 2 epocii fiind undeva în intervalul 1200-1100 î.Hr. În acest război
sunt amintite ca participante şi câteva neamuri tracice, peonii, ciconii spre
exemplu ca aliaţi ai troienilor. Tot în sec. al XII-lea, izvoarele asiriene vorbesc
pentru prima oară despre o populaţie nouă aşezată în Anatolia şi numită de
aceste izvoare musku. Se pare că este vorba de un neam tracic, acela al frigie-
nilor. Cele două izvoare ne dau certitudinea că pe la 1200 există deja traci,
deci este posibil ca ei să existe chiar mai devreme de această vreme, dar să fie
ignoraţi.
Istoria Peninsulei Balcanice în sec. XIII-XI este puţin cunoscută în con-
diţiile în care izvoarele scrise sunt foarte puţine. Grecia continentală este sin-
gura care dispune de unele informaţii scrise care se adaugă izvoarelor arheolo-
gice. Este vorba de vestitele şi preţioasele tăbliţe de lut scrise în linear B, cele
mai multe descoperite la Pylos. În Grecia se dezvoltă, începând cu jumătatea
sec. 16 î.Hr. o civilizaţie de excepţie, civilizaţia miceniană, care ocupă ceea ce
se numeşte bronzul târziu, respectiv helladicul târziu. Creatorii acestei civiliza-
ţii sunt aheii care vorbesc o limbă întrucâtva înrudită cu greaca de mai târziu,
ahei care, începând din sec. 13 mai ales, duc o politică expansivă în bazinul
egeean, fapt evidenţiat în primul rând de izvoarele egiptene care adesea îi
amintesc sub numele de ahaiuşa sau akaivaşa pe cei din ţările mării, adică pe
ahei. În cadrul activităţilor expansive se evidenţiază pregnant războiul de cuce-
rire al Troiei, lung de 10 ani.
O serie de arheologi, pe baza unor descoperiri arheologice coroborate cu
izvoarele scrise egiptene care amintesc în câteva rânduri de o invazie a popoa-
103
relor mării, au creat pentru secolele XIII-XI î.Hr. un tablou caracterizat printr-o
mare migraţie, marea migraţie egeeană, care ar fi avut consecinţe dramatice.
Această mare migraţie a ajuns la un moment dat o temă obsesivă a literaturii
arheologice din sec. al XX-lea, devenind un mit al acestui secol. Cercetători de
valoare au crezut în acest mit: Wolfgang Kimmig, Istvan Bona, Amalia
Mozsolics, Miliutin Garasanin.
De fapt, totul ar fi început de undeva din centrul Europei, cândva în Ha.
D (1400-1200), datorită faptului că purtătorii culturii mormintelor tumulare
(Hugelgraberkultur) s-ar fi deplasat înspre SE, antrenând în migraţie o serie de
alte populaţii întâlnite în cale. Urmările acestei migraţii ar fi fost colapsul civi-
lizaţiei miceniene, dispariţia regatului hittit, pustiirea Siriei şi Palestinei. Prin-
tre populaţiile antrenate în migraţie ar fi fost şi populaţii din zona Dunării Mij-
locii şi Inferioare. Un rol important l-ar fi avut tracii (potrivit literaturii bulgare
şi româneşti) sau ilirii, potrivit literaturii sârbo-croate. Cu această ocazie, tracii
ar fi ajuns să se aşeze şi în Asia Mică. Fenomenul afectează până şi Egiptul ,
unde, pe vremea lui Ramses al III-lea (1198-1166), au avut loc puternice ata-
curi ale popoarelor mării, care, înainte, au pustiit şi distrus pentru totdeauna
oraşul sirian Kadeş. Aceste popoare au parcurs drumul în care, războinicii
având alături de ei şi familiile lor. Printre cei pomeniţi sub numele de popoare-
le mării se numără filistenii, şardana, sekeliş, turusa, zecher.
Teoria migraţiei egeene a fost în mare măsură demontată de N.
Sandars, iar azi această temă a fost practic abandonată, existând doar rari
nostalgici. Sigur că realmente înspre 1200 î.Hr. are loc colapsul civilizaţiei mi-
ceniene şi tot pe la aceeaşi dată dispare regatul hittit. Prăbuşirea civilizaţiei
miceniene se pare că s-a datorat mai curând unor factori interni, foarte proba-
bil tot unui neam grec, acela al dorienilor, care sunt cei care au profitat de pe
urma colapsului. Unii istorici cred că la dezastru ar fi putut contribui şi o lun-
gă perioadă de secetă care a afectat radical economia agrară a Greciei, de altfel
destul de precară. Oricum, un lucru este foarte clar: în spaţiul Greciei există
indubitabil o continuitate lingvistică şi etnică. Miceniana cunoscută din tăbli-
ţele linearului B este clar înrudită cu greaca clasică. Numele unor divinităţi
greceşti este aproape identic în tăbliţele linearului B ca şi unele cuvinte. Spre
exemplu pa-şi-reu, care în miceniană însemna demnitar, a dat în limba greacă
basileu, care însemna rege. În timpul ultimului rege hittit, Suppiluliuma al II-
lea, imediat după 1200, arhiva din Hatusa este incendiată, iar unele oraşe ale
regatului sunt şi ele incendiate. Dar regatul hittit este în criză de pe la 1220,
când, pe vremea penultimului rege, Arnuwanda al III-lea, unele căpetenii loca-
le dau semne de insolenţă şi-şi revendică independenţa. Aceasta ne face să
credem că este posibil ca prăbuşirea regatului să se datoreze tot unor factori
interni, nicidecum unei migraţii devastatoare.
Argumentaţia arheologică a marii migraţii egeene se bazează mai ales pe
răspândirea unei specii ceramice est balcanice, cunoscută din România şi Bul-
garia ca fiind tipică hallstattului timpuriu, ceramica imprimată cu pastă albă,
pe spaţii destul de largi, din zona Dunării mijlocii şi Pen. Balcanică şi până în
Asia Mică (ceramica de la Troia VII b 2 este pusă în legătură cu migraţia frigie-
nilor în Asia Mică). Este foarte probabil ca ceramica imprimată să se fi răs-
pândit ca o modă pe spaţii largi. Oricum, prezenţa ei în Grecia sau în Asia Mi-
că s-a dovedit a fi mult prea sporadică, departe de a fi un fenomen atât de im-
portant. Al doilea argument de natură arheologică este răspândirea unor spade
104
de tip central şi est european (spadele cu limbă la mâner) pana departe, în

Creta şi Siria. Este foarte posibil, însă, ca aceste spade să se fi răspândit pe
spaţii foarte largi pentru simplul motiv că erau mult mai eficiente.
Azi teza migraţiei egeene a fost practic abandonată. De altfel, în Grecia,
între civilizaţia miceniană şi cea post miceniană există mult mai multe ele-
mente de continuitate decât de discontinuitate.
În concluzie, tracii există cu siguranţa în jur de 1200 î.Hr., ba chiar se
poate avansa ideea credibilă că ei se individualizaseră din masa populaţiilor
ce locuiau Europa cam în aceeaşi vreme cu strămoşii grecilor, micenienii, cân-
dva în bronzul târziu. Orice încercare de a-i data mai devreme de bronzul târ-
ziu nu-şi poate găsi argumente credibile. Unele neamuri tracice, mysii, care au
dat numele unei provincii din Asia Mică - Mysia, şi frigienii spre exemplu, este
posibil să fi pătruns din diferite motive în Asia Mică, dar nu este vorba de un
fenomen de masă căruia să i se datoreze prăbuşirea regatului hittit.
VII.2. TRACIA
VII.2.1. Situare
Informaţiile despre Tracia şi traci sunt mai numeroase după ce coloniza-

rea greacă ia amploare (sec. VII-VI), fenomen urmat de o mai bună cunoaştere
de către greci a neamurilor barbare cu care au venit în contact direct.
Teritoriul Traciei este destul de vag conturat de izvoarele scrise. S-ar pu-
tea ca prima menţiune a Traciei să fie în tăbliţele linearului B, pe care apare
un nume tre-ke-wi care se crede că ar putea fi numele vechi al Traciei.
Hecateu, în sec. al VIII-lea î.Hr., precizează că limita nordică a Traciei es-
te Istrosul. Potrivit lui Herodot, Scithya începe de la Istru în sus, dar Hero-
dot pare a avea în vedere doar gurile de vărsare ale fluviului. Tucidide, în sec.
5, îi localizează pe traci între Munţii Rodopi şi Munţii Haemus, iar pe geţi din-
colo de Haemus, fără a preciza limita lor nordică. Scylax din Carianda, un au-
tor din sec. al IV-lea, localizează Tracia între Strymon şi Istru. Pliniu cel Bă-
trân, în sec. I d.Hr., este mult mai riguros şi precizează graniţele Traciei ca fi-
ind la nord - Istrul, la sud - Marea Egee, la est - Pontul Euxin. Graniţa vestică
nu este precizată, iar coloniile Histria, Tomis şi Callatis sunt considerate a fi
parte integrantă a Traciei. Constatăm deci că izvoarele plasează Tracia, deci şi
pe traci, într-o zonă care nu depăşeşte spre nord linia Dunării.
În ciuda izvoarelor antice care-i plasează şi pe geţi adeseori la sud de
Dunăre, azi se vorbeşte frecvent în literatura de specialitate despre Tracia ca
mergând spre nord până în Carpaţii nordici. Tucidide, în sec. V î.Hr., spre
exemplu, spune că dai de geţi imediat ce treci Munţii Haemus şi că ei se înve-
cinează cu sciţii, fără a preciza graniţa dintre ei. Este foarte probabil că, în
timp geţii, să se fi extins spre nord, peste Dunăre căci izvoarele mai târzii,
Strabon de exemplu, care a trăit în sec. I î.Hr. - I d.Hr. ne spune că ei locuiesc
de o parte şi de alta a Dunării, amestecaţi cu tirageţii şi cu bastarnii. Tot
Strabon precizează ca dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă şi-i localizează în
spaţiu pe unii şi pe ceilalţi. El precizează că dacii populează partea superioară
a Dunării care se numeşte Danubius, cea situată în apropierea germanilor, iar
geţii locuiesc pe Istru, adică cursul inferior al Dunării şi zona dinspre Pont. El
explică într-un fel şi de ce geţii sunt mai des pomeniţi de autorii antici: sunt
105
mai bine cunoscuţi pentru că adesea trec la sud de Istru, unde trăiesc ameste-
caţi cu tracii şi misii. În concluzie, cel puţin în perioada timpurie, tracii (in-
clusiv geţii despre care Herodot spune clar că sunt traci) sunt localizaţi pe teri-
toriul actual al Bulgariei, nordul Greciei şi în Dobrogea, râurile de-a lungul că-
rora vieţuiesc fiind Strymon (Struma), Axios (Vardar), Oiscos (Isker), Hebros
(Mariţa), Nestos (Mesta). Tracia are ca vecini pe iliri spre vest, pe cimerieni şi
apoi pe sciţi spre nord-est şi pe greci spre sud.
VII.2.2. Populaţia. Etnicitate şi limbă
Istoriografia lingvistică modernă clasifică tracii ca pe un popor indo-

european aparţinând subgrupei estice (satem), fapt ce-i leagă practic de
iranieni, slavi şi baltici. Asemănările cu popoarele antice iraniene (sciţi,
cimerieni, sarmaţi) sunt confirmate de dovezile istorice şi arheologice rămase
de la începuturile tracilor, de stilul lor de viaţă, de meseriile lor, de obiectele de
artă descoperite şi de ritualurile de înmormântare.
Xenofan din Colofon (poet şi filosof grec care a trăit la sfârşitul secolului
al VI-lea î.Hr. şi la începutul secolului al V-lea î.Hr.) spunea: "Etiopienii spun
că zeii lor sunt cârni şi negri; Tracii spun că ai lor au ochii albaştri şi sunt roş-
caţi." (fragmentul B16). Dacă dăm crezare acestor afirmaţii, putem bănui că
măcar o parte dintre triburile tracice aveau un ten deschis, ochii albaştri şi pă-
rul roşcat.
Alţii spun că: "Numele regiunii provine de la poporul trac, popor de sor-
ginte indo-europeană. Conform cu sursele antice, tracii care s-au aşezat şi au
trăit în zona munţilor Haimos şi Rhodope erau neamuri primitive, războinice,
în vreme ce tracii ce s-au stabilit de-a lungul coastelor Mării Egee şi Mării
Marmara erau mult mai civilizaţi şi mai paşnici."
De curând, au apărut noi ipoteze conform cărora tracii aveau un ten în-
chis la culoare - aspect mediteraneean, ten măsliniu şi ochi negri. Savanţii
bulgari (Alexander Fol, Ivan Marazov, Elka Penkova) susţineau că tracii făceau
parte dintr-un grup de popoare mult mai larg: "traco-pelasgienii". Cei trei şi-au
bazat teoria pe observarea unor paralele între cultura tracică şi culturile antice
(civilizaţia minoică, civilizaţia miceniană şi civilizaţia phrygiană).
Se cunosc 22 de triburi tracice, fiecare cu particularităţile sale.
Prima însemnare istorică referitoare la traci apare în Iliada, unde sunt
amintiţi ca aliaţi ai troienilor.
Limba acestor popoare antice este una demult dispărută, iar cultura lor
a fost puternic influenţată şi dizolvată de invaziile barbare repetate: prin Bal-
cani au trecut celţii, hunii, goţii şi sarmaţii, aducând cu ei elenizarea,
romanizarea şi mai târziu slavizarea. Contribuţia etnică a tracilor şi a daco-
geţilor care au trăit pe teritoriul actual al Bulgariei şi al României a fost des
dezbătută pe parcursul secolului al XX-lea. Câteva studii genetice recente au
dovedit că aceste popoare au avut într-adevăr o contribuţie însemnată la dez-
voltarea naţiunilor amintite mai sus.
VII.2.3. Perioada clasică
Până în secolul al V-lea î.Hr., tracii au devenit un popor atât de numeros

încât Herodot (cartea a 5-a) îi numea cel mai numeros popor după indieni. De
106
asemenea, el adăuga că tracii ar fi putut deveni cea mai mare putere a lumii
dacă n-ar fi fost atât de dezbinaţi. În această perioadă erau împărţiţi în nenu-
mărate grupuri şi triburi. Totuşi existau şi câteva state tracice puternice, bine
organizate: Regatul Odrysian şi Regatul Dac al lui Burebista. Este foarte pro-
babil ca soldaţii infanterişti din acea perioadă, denumiţi peltast, să fi fost ori-
ginari din Tracia.
În această perioadă s-au intensificat contactele dintre traci şi grecii an-
tici, fapt ce a condus la o creştere a influenţei greceşti în societatea, în cultura
şi în ocupaţiile tracilor. Pentru că limba lor nu era una scrisă, în unele regiuni,
administraţia şi aristocraţia tracică au
adoptat limba greacă ca limbă oficială. Astfel, negustorii traci au început să o
utilizeze în contactele lor cu celelalte popoare şi triburi. În consecinţă, în seco-
lele ce au urmat, elenizarea a devenit evidentă, fiind în cele din urmă impusă
în secolul al III-lea î.Hr. de macedonenii care au cucerit Tracia.
VII.2.4. Arheologie
Căutările arheologice ale rămăşiţelor culturii tracice au demarat în

secolul al XX-lea, în special după Al Doilea Război Mondial. Ele s-au desfăşu-
rat cu precădere în sudul Bulgariei. În urma săpăturilor intense din anii 1960
şi anii 1970 au fost descoperite o serie de morminte şi sanctuare tracice. Prin-
tre cele mai importante se numără: mormântul de la Sveštari, mormântul de la
Kazanlîk, Tatul, Seuthopolis, Perperikon, mormântul lui Aleksandrovo,
Sarmizegetusa, etc.
De asemenea a fost scos la suprafaţă un număr însemnat de obiecte din
aur, lucrate manual şi comori din argint, toate datând din secolele al V-lea - al
IV-lea î.Hr. În deceniile ce au urmat ele au fost expuse în muzeele din întreaga
lume, atrăgându-şi popularitatea şi devenind o emblemă a culturii tracice. În-
cepând cu anul 2000, arheologul bulgar Georgi Kitov a făcut unele descoperiri
în regiunea centrală a Bulgariei, descoperiri recunoscute sub numele de "Valea
Regilor traci".
În data de 19 august 2005, câţiva arheologi bulgari au anunţat că au
reuşit să găsească prima capitală tracică şi că aceasta era localizată undeva
lângă oraşul Karlovo din Bulgaria. Au fost descoperite o mulţime de obiecte din
ceramică şlefuită (bucăţi de ceramică-ţiglă şi vase asemănătoare celor greceşti)
demonstrându-se astfel bogăţia oraşului. Ca urmare, Ministrul bulgar al Cul-
turii şi-a declarat sprijinul pentru continuarea săpăturilor.
La Dabene, în Bulgaria, au fost extrase peste 15000 de artefacte tracice,
din aur, inclusiv mii de inele. În august 2006, lângă satul Dubovo a fost făcută
o descoperire senzaţională. Într-un mormânt în apropierea acestei localităţi s-a
găsit un pumnal ascuţit, în perfectă stare, realizat dintr-un aliaj de aur şi pla-
tină.
VII.2.5. Traci amintiţi de istorie
 Amadoc I, un rege după care a fost denumit Punctul Amadok (Antarctica).

 Burebista a fost regele Daciei între 70 î.Hr. - 44 î.Hr.; el i-a unit pe traci sub
domnia să, regatul său întinzându-se de la Moravia în vest, la Bug
(Ucraina) în est şi de la Munţii Carpaţi în nord, la Dionysopolis în sud.
107
 Sitalces a fost unul din regii statului trac Odrisi. A fost unul din aliaţii
atenienilor în timpul războiului Peloponesiac.
 Decebal, un rege al Daciei înfrânt în cele din urmă de Traian.
 Dionis, zeiţa vinului la traci, reprezenta nu numai puterea ameţitoare a vi-
nului, dar avea şi influenţe benefice asupra societăţii.
 Orfeu, în mitologia greacă a fost reprezentantul cântului, al cântecului din
liră, arhetipul artistului; a avut un rol foarte important în culturile religioa-
se din Tracia şi din Grecia.
 Spartacus a fost un trac care a condus o mare răscoală a sclavilor de pe te-
ritoriul actual al Italiei, în 73 î.Hr. - 71 î.Hr.. Înainte de a fi înfrânt, a învins
câteva legiuni romane împreună cu armata să de gladiatori şi sclavi.
VII.3. NEAMURILE TRACICE
Neamurile trace menţionate de izvoarele scrise sunt foarte numeroase,

peste 100, dar despre multe dintre ele nu ştim mai nimic, ele fiind uneori doar
localizate în spaţiu. Herodot spune că tracii erau cei mai numeroşi după inzi.
Izvoarele devin mai explicite de abia după 480 î.Hr. când se pun bazele unui
stat trac incipient, regatul odrisilor.
În nordul actualei Bulgarii, mai precis între Munţii Haemus şi Dunăre
sunt pomenite următoarele neamuri tracice (enumerarea prezintă cele mai cu-
noscute neamuri tracice):
1. Tribalii-localizaţi între Morava şi Isker, doi afluenţi sudici ai Dunării.
Acest neam a rămas în amintirea scriitorilor antici datorită faptului că au refu-
zat autoritatea regelui odrisilor Sitalkes care a pornit război împotriva lor în
424 î.Hr., iar ulterior, în 339, au avut obrăznicia de-a pretinde regelui Mace-
doniei, Filip II, o parte din prada luată de la sciţi cu ocazia expediţiei împotriva
lui Atheas. Împotriva aceloraşi tribali, Alexandru Macedon va face o expediţie
în 335 î.Hr.
2. Tot între Dunăre şi Haemus, la dreapta tribalilor, sunt atestaţi moesii
sau misii. Unii dintre ei ar fi ajuns în împrejurări rămase neprecizate chiar în
Asia Mică şi ar fi fost aliaţi ai troienilor în războiul cu aheii. Din aceasta vreme
se cunoaşte şi un rege al misilor, Telefos. În general, izvoarele ni-i prezintă ca
trăind amestecaţi cu geţii şi tribalii. De la Florus a rămas o anecdotă despre ei
care ni înfăţişează ca pe cei mai barbari dintre barbari. El ne spune că înainte
de da o luptă cu romanii guvernatorului Macedoniei, Marcus Licinius Crassus,
în 29-28 î.Hr. au adus jertfă zeului lor un cal şi au promis că vor mânca mă-
runtaiele romanilor învinşi. Strabon ii înfăţişează ca buni războinici şi spune
ca unii dintre ei, numiţi theosebi sau kapnobaţi, ar fi lacto-vegetarieni şi ar re-
fuza să aibă legături cu femeile. Este posibil să fie vorba de o sectă de anaho-
reţi.
3. Trizii (terizii) şi crobyzii sunt plasaţi între Jantra şi litoralul pontic,
în sudul Dobrogei. şi unii şi alţii sunt atestaţi de Istoriile lui Herodot care spu-
ne despre ei că împărtăşesc credinţa în Zalmoxis şi în nemurire, motiv pentru
care benchetuiesc la înmormântări. Este cunoscut şi un rege al crobyzilor din
sec. III î.Hr., Isanthes, despre care se ştie că a fost frumos, bogat şi desfrânat.
În zona Macedoniei de azi, şi zona centrală şi sudică a Bulgariei, între
Munţii Haemus şi Rodopi, pe malurile Axiosului, Strymonului, Nestosului şi
Mariţei sunt localizaţi :
108
4. Peonii-situaţi între izvoarele Moravei şi Vardarului, azi în Macedo-

nia. Iliada îi aminteşte printre aliaţii troienilor. Herodot arată că femeile lor
aduc adesea jertfe zeiţei Artemis. Unii scriitori antici spun că peonii ar fi iliri.
5. Dentheleţii - au ocupat cursul superior şi mijlociu al Strymonului.
Avem puţine informaţii despre ei. Cassius Dio consemnează că în sec I î.Hr.
atacă împreună cu vecinii lor, scordiscii şi jefuiesc provincia Macedonia.
6. Serdii locuiau la izvoarele Iskerului, în jurul actualului oraş Sofia, ca-
re în antichitate se numea Serdica. Informaţiile despre ei sunt destul de târ-
zii, Cassius Dio spunând ca au fost cu greu supuşi de romani.
7. Satrii şi besii au locuit de-o parte şi de alta a Nestosului. Besii erau
un sub-neam al satrilor. Herodot spune că satrii ar fi avut un oracol al lui
Dionysos. Oracolele erau rostite , întocmai ca la Delphi , de o preoteasă şi erau
interpretate de besii. Strabon spune despre besii că erau denumiţi tâlhari, că
locuiesc în colibe şi duc o viaţă oropsită. Având în vedere că locuiesc într-o zo-
nă cu multe resurse metalifere, se pare că aveau ca ocupaţie de căpătâi meta-
lurgia. Acesta este probabil şi motivul pentru care, după ce au fost înfrânţi
de tatăl lui Augustus, au fost colonizaţi în sec. I î.Hr. în Dobrogea, unde le este
semnalată prezenţa de către Ovidiu.
8. Trausii erau situaţi între Nestos şi Hebros. Herodot spune despre ei
ca au obiceiul de a plânge la naşterea unui copil şi dea a se bucura şi glumi la
înmormântări, pentru că moartea îl scapă pe om de nenorociri.
9. Odrisii locuiau pe Valea Hebrosului. Au fost cei mai bine cunoscuţi
dintre traci căci au reuşit să-şi întemeieze un intins regat care, în sec. 5-4 î.Hr.
a constituit un factor de putere în Peninsula Balcanică
În nordul actualei Grecii şi în partea europeană a Turciei sunt amintite
următoarele neamuri tracice:
10. Migdonii- plasaţi între gurile de vărsare ale Axiosului şi Strymonului
11. Odomanţii- locuiau între gurile de vărsare ale Strymonului şi
Nestosului. Sunt pomeniţi de Aristofan în comedia Acarnienii ca practicând
circumcizia.
12. Ciconii- populau coastele Marii Egee , între gura Nestosului şi cea a
Hebrosului
13. Apsinţii - locuiau malul Propontidei (Marea Marmara) care cores-
punde parţii europene a Turciei de azi. Aveau un zeu, Pleistoros, poate al răz-
boiului, căruia îi aduceau jertfe umane
14. Sinţii- locuiau în Insula Lemnos
Unii traci, potrivit izvoarelor, ar fi ajuns să se stabilească în Asia Mică,
pe coastele de NV. Sunt pomeniţi a se fi aşezat aici misii, apoi phrygii sau
brygii (Strabon). În sec. 7, spune Herodot, se instalează, în locul phrygilor,
bithynii care iniţial au locuit pe valea Strymonului şi care se numeau strimoni.
VII.4. IZVOARE SCRISE DESPRE TRACI

CU PRIVIRE LA FAMILIE ŞI LA CĂSĂTORIE
V.5. Cei care locuiesc mai sus de crestonai iată ce obiceiuri au. Fiecare
ţine în căsătorie mai multe femei. Când unul dintre ei a murit, se iscă între
femeile mortului mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau toată osteneala şi arată
nespusă râvnă ca să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat.
Femeia socotită vrednică să primească cinstirea este lăudată de bărbaţi şi de
109
femei; apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea, trupul
acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei
socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o mare ocară.
Herodot (sec. V î.Hr.), Istorii, V,5, IIR, p. 65.
V.6. Iată şi datinile celorlalţi traci. Îşi vând străinilor copii, iar pe fete nu
le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac. Îşi pă-
zesc, însă, nevestele cu străşnicie, cumpărându-le cu mulţi bani de la părinţi.
Herodot, Istorii, V,6, IIR, p. 67.
(Geţilor) Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an,

iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii, care le urmează
în aceleaşi condiţii, le iau locul.
acolo femeia nu se face vinovată faţă de
copii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă,
iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului
şi nici nu se încrede într-un amant chipeş.
Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor
şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei rămâne trainic;
ea nu se tem de alt bărbat.
Horaţiu (65-8 î.Hr.), Ode, III, 24, 9-24, IIR, p. 211.
Căci voi, după cum spui, sunteţi foarte cumpătaţi, pe câtă vreme sciţii şi
tracii beau vin neamestecat de loc [cu apă], atât femeile cât şi bărbaţii, şi îl îm-
prăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de
fericire. Platon, Legile, VII, 637 d, IIR, p. 103.
Nevestele sciţilor au tatuat trupurile femeilor trace - ale acelor (traci) ca-
re locuiesc în vecinătate, la vest şi la nord - făcând un desen cu ace. De aceea,
după mulţi ani, femeile trace care fuseseră batjocorite au şters (urma) nenoro-
cirii lor într-un fel special, gravând desene şi pe restul pielii, pentru că semnul
insultei şi al ruşinii se aflau pe ele, fiind socotit că desenul (ornamental), să
şteargă ocara prin calificativul de podoabă. (Sciţii) au poruncit tuturor cu atâta
trufie, încât serviciul de sclav, atât de jalnic pentru toţi, s-a trimis urmaşilor
cu un cuvânt sciţic, aşa cum era el.
Clearh din Soloi, IIR, p. 123.
N-ai văzut oare acolo femeile libere pline de semne făcute cu fierul roşu
şi care cu atât au mai multe semne şi mai variate, cu cât se arată a fi mai no-
bile şi din părinţi mai de ispravă? - Ce vrei să spui cu aceasta ? Că pe regină,
pe cât se pare, nimic nu o împiedică să fi însemnată cu fierul roşu ; dar socoţi
că pe rege îl împiedică ceva?
Dion Chrysostomos, Discursuri, XIV, 19, IIR, p. 451.
Dintre felurile de viaţă cunoscute până astăzi, pe care să-l alegem în lo-
cul acestei comunităţi, prescrisă de noi acum femeilor ? Oare felul de viaţă pe
care-l duc tracii şi multe alte neamuri, care pun femeile să lucreze pământul,
să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi ?
Platon (427-347 î.Hr.), Legile, VII, 805 d, e, IIR, p. 103.
110
Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au şi treizeci

de soţii. Ei le folosesc ca pe nişte sclave. Au legături trupeşti cu numeroase
femei şi se unesc cu ele pe rând. Femeia spală şi serveşte pe bărbatul cu care
a trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ. Dacă una din-
tre femei este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie
ceea ce au primit pentru ea. Căci oamenii îşi mărită fetele în schimbul unui
preţ. La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte
lucruri.
Heraclid din Pont ( sec. IV î.Hr.), Fr.28, IIR, p. 130.
Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii - mă mândresc ca mă trag
din neamul acestora din urmă -: nu suntem din cale afara de cumpătaţi. Nici
unul dintre noi nu ia o sigura femeie, ci zece, unsprezece, douăsprezece şi unii
chiar mai multe. Când se întâmplă să moara cineva care n-a avut decât patru
sau cinci neveste, oamenii de prin partea locului spun: bietul de el, n-a fost în-
surat, n-a cunoscut iubirea.
Menandru (342-292 î.Hr.), piesa nesigura, 794-795, IIR, p. 135.
La populaţiile barbare femeile îşi ung una alteia faţa, la daci şi sarmaţi
până şi bărbaţii îşi fac semne pe trup.
Pliniu cel Bătrân (sec. I d.Hr.), Istoria Naturală, XXII, 1(2), 2, IIR, p.409
Nici femeile (la traci) nu au o fire slabă. Ele doresc din cale afară de mult
să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate
împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această
cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea
se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cea mai bună, iar cea care
învinge în această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas
tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să
le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând ca sunt gata să trateze
sau să lupte cu sufletul celui mort, spre a şti dacă acela permite căsătoria.
Dacă nu se dă o luptă şi nici nu are loc o plată....le aşteaptă pe femei peţitorii.
Fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public,
sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Se face
intr-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi
frumoase au preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de
Pomponius Mela (sec. I d.hr.), Descrierea pământului, II, 2; IIR, p. 289-
soţie.
391.
Tot el (Eustaţiu) spune că la traci era obiceiul să aibă multe femei, în aşa
fel ca de la multe femei să aibă mai mulţi copii, iar obiceiul acesta se spune ca
îşi trage obârşia de la regele lor Doloncos (considerat a fi fiul lui Cronos şi pă-
rintele tracilor dolonci din Chersones), care a avut mulţi copii de la multe fe-
mei.
Arian (95-175 d.Hr.), Fragmente, 60, IIR, p. 599.
.
Bărbaţii (din Tracia) se fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de
cinste să aibă multe soţii. Femeile, care ţin mult la cinstea lor, se urcă pe ru-
gurile soţilor morţi şi, ceea ce socotesc cel mai mare semn al curăţeniei, se
111
aruncă în flăcări. Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea pă-

rinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi,
după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după
obiceiuri, ci după preţurile oferite ; iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor
îşi cumpără cu zestrea lor soţii cu care se mărită.
Solinus (sec. III d.Hr.), Culegere de fapte memoriale, 10, 3-4, IIR, p.729.
Nu este lucru firesc - prin urmare - că oamenii ce socot nefericită viaţa

fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept cel
căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i şi pe cei fără femei, [geţii] s-ar ridica îm-
potriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s-au pus pe seama femei-
lor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea ma-
re slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie. Iată ce mai
spune acelaşi poet, aducând pe scena un soţ supărat de cheltuielile pe care le
fac femeile cu jertfele. Cuvintele soţului sunt: "ne prăpădesc zeii, nu altceva,
mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu este nevoie să se facă o serbare" Pe
misogin îl pune să aducă aceleaşi învinuiri: "jertfeam de câte cinci ori pe zi.
Cinci sclave loveau chimvalele, stand în cerc, iar altele scoteau urlete" Ar fi,
aşadar , o absurditate să se creadă că la geţi sunt socotiţi evlavioşi îndeosebi
cei necăsătoriţi. Nu ne putem îndoi - din cele spuse de Posidoniu – şi, de ase-
menea, bizuindu-ne pe întreaga istorie a geţilor, că în neamul lor râvna pentru
cele divine a fost un lucru de căpetenie.
Strabon (63 î.Hr.-19 d.Hr.), Geografia, VII, 3-4; IIR, p. 229.
Femeile muncesc şi ele la câmp şi de îndată ce au născut, îi slujesc pe

bărbaţi, punându-i să stea culcaţi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile
câmpului. Spală copilul, şezând pe vine lângă apa unui râu, şi-l înfaşă.
Strabon, Geografia, III, 4, 17; IIR, p. 223.
Căci locuitorii de pe lângă Istru se tatuează şi se îmbracă în veşminte co-

lorate. Dionisiu afirmă că atunci când cineva mai mare la istrieni este numit
„cel alb", aceasta i se spune în mod ironic, ca şi cum ar avea fruntea curată şi
albă; trebuie, dimpotrivă, să înţelegi că este tatuată.
Aristofan, Babilonienii; IIR, p. 91.
VII.5. IZVOARE SCRISE DESPRE TRACI

CU PRIVIRE LA RELIGIE
Despre hiperboreeni spun delienii cu mult cele mai multe lucruri; ei po-
vestesc cum că nişte ofrande, înfăşurate în paie de grâu, ajung de la hiperbo-
reeni la sciţi, iar de la sciţi sunt duse mai departe - purtate din vecin în vecin -
la toate neamurile, cât mai spre apus, până la Adriatica. De aici, ofrandele
sunt trecute spre miazăzi şi le primesc mai întâi grecii din Dodona. De la aceş-
tia coboară, apoi, până la Golful Maliac, de unde trec în Eubeea, fiind trimise
din oraş în oraş până la Carystos - fără să mai ajungă la Andros, căci locuitorii
din Carystos le poartă la Tenos, iar tenieni la Delos ... Dar cum delegaţii lor nu
se mai întorceau la ei în ţară, hiperboreenii au fost foarte necăjiţi, gândindu-se
că li s-ar putea întâmpla ca niciodată delegaţii lor să nu se întoarcă. De aceea
au dus ofrandele - învelite în grâu - până la hotare şi le-au încredinţat vecini-
112
lor, cu rugămintea fierbinte să le trimită mai departe, la alt neam. Şi aceste

daruri, trimise astfel mai departe, ajungeau - după cum se spune - la Delos.
În ce mă priveşte, ştiu următorul obicei, care seamănă foarte mult cu aceste
ceremonii: femeile din Tracia şi din Peonia, când jertfesc zeiţei Artemis-Regina,
îndeplinesc ritualul folosind totdeauna paie de grâu.
Herodot (sec.V î.Hr.) , Istorii, IV, 33; IIR, p. 29-31.
IV.93. Înainte de-a ajunge la Istru, (Darius) birui mai întâi pe geţi, care
se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţi-
nutul aşezat mai sus de oraşele Apolonia şi Mesembria - pe nume scirmiazi şi
nipseni - s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii,însă, fiindcă s-au purtat ne-
chibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar ca ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi
dintre traci.
IV.94. Iată cum se cred nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi ca acel care
dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii din ei îi mai spun şi
Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol tras la sorţi, cu po-
runca să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată
cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în
sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la
Zalmoxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă - străpuns de suliţe -
acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc în-
vinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un
altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi
fulgeră, trag cu săgeţile în sus,spre cer şi ameninţă divinitatea (care provoacă
aceste fenomene?) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor.
IV.95.Aşa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc pe ţărmurile
Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc - fiind doar
un muritor - a fost rob în Samos şi anume al lui Pitagora, care era fiul lui
Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se
îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci
cu duhul, Zalmoxis acesta-cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor de-
prinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi
cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora-a clădit o casă pentru adunările
bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe frunta-
şii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul dintre urmaşii aces-
tora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor
avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea
lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpămân-
teană. Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând
el în locuinţa de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau
mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, ast-
fel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte de-
spre înfăptuirile lui.
IV. 96. În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei lui subpământene eu nici
nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă,
că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zalmoxis om ori vreo divinita-
te de-a băştinaşilor, să ne mulţumim cu cele înfăţişate. Aceşti geţi, a căror fire
era astfel, după ce au fost supuşi de perşi, urmară restul armatei.
Herodot, Istorii, IV,93-96, IIR, p.47-51.
113
Singurii zei pe care ii slăvesc (textul se referă la traci) sunt Ares,

Dionysos şi Artemis. Dar regii lor, fără ceilalţi cetăţeni, cinstesc dintre zei în-
deosebi pe Hermes şi jura numai pe el, susţinând ca se trag din acesta.
Herodot, Istorii, V, 7; IIR, p. 67.
VII,111. Satrii nu au fost supuşi nici unui muritor, după cate se ştie, ci
continuă până în zilele mele să fie singurul neam liber dintre traci. Ei locuiesc
pe nişte munţi înalţi, împăduriţi cu tot soiul de arbori, cu piscuri acoperite de
zăpadă şi sunt foarte pricepuţi în meşteşugul războiului. Aceştia sunt tracii la
care se află oracolul lui Dionysos; acest oracol se află pe cele mai înalte vâr-
furi. Dintre satri, besii sunt cei care îndeplinesc sarcinile de profeţi în sanctu-
ar, iar oracolele sunt date de o preoteasă, întocmai ca la Delfi, fără alte cere-
monii mai deosebite.
Herodot, Istorii, VII, 111, IIR, p. 71.
IX. 119.Tracii apsintieni, prinzându-l pe Oiobazos (un persan), care fugi-

se în Tracia, îl jertfiră lui Pleistoros - un zeu local (pământean) - aşa cum era la
ei datina, iar tovarăşii lui au fost ucişi în alt chip.
Herodot, Istorii, IX, 119, IIR, p. 71.
Demostene, în Apărarea lui Ctesiphon, spune că sabii sunt cei iniţiaţi în

cultul lui Sabazios, adică a lui Dionysos, precum sunt numiţi bacchi cei iniţiaţi
în cultul lui Bacchos. Că Sabazios şi Dionysos sunt unul şi acelaşi, ne spune
şi Amphitheos în cartea a II-a a operei Despre Heracleia. Aşa spun şi unii (din-
tre greci Suidas), că bacchi se numesc sabi, dar Mnaseas din Patrai afirmă că
Sabazios este fiul lui Dionysos.
Mnaseas (prima jumătatea a sec.II î.Hr.), IIR, p. 157.
De bună seama, întotdeauna s-au pus pe seama femeilor îndemnurile în

cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la
serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie. Iată ce mai spune acelaşi poet,
aducând pe scena un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfe-
le. Cuvintele soţului sunt: " ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei
căsătoriţi. Căci mereu este nevoie să se facă o serbare" Pe misogin îl pune să
aducă aceleaşi învinuiri: "jertfeam de cate cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau
chimvalele, stand în cerc, iar altele scoteau urlete" Ar fi, aşadar, o absurditate
să se creadă ca la geţi sunt socotiţi evlavioşi îndeosebi cei necăsătoriţi. Nu ne
putem îndoi - din cele spuse de Posidoniu - şi, de asemenea, bizuindu-ne pe
întreaga istorie a geţilor, ca în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un
lucru de căpetenie.
Strabon,(63 î.Hr.-19 d.Hr.), Geografia, VII, 3-4; IIR, p. 229.
Pe bună dreptate neamul tracilor a pretins pentru sine faima de înţelep-

ciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie în-
mormântările ...
Valerius Maximus (sec.I d.Hr.), Fapte şi cuvinte vrednice de luare aminte,
II, 6, 12; IIR, p. 349.
114
Deşertăciunea omenească, meşteră să se înşele pe ea însăşi, socoteşte în

felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bu-
nă sau rea, iar în ziua morţii le numără şi astfel îl judecă pe fiecare.
Pliniu cel Bătrân (sec.I d.Hr.), Istoria naturală, VII, 40, 131; IIR, p. 407.
Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi

iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc
însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit - pentru care pricină au
fost numiţi „theosebi" şi „capnobaţi". Unii traci - spune acesta - îşi petrec viaţa
fără să aibă legături cu femeile, numindu-se „ctişti"; ei sunt onoraţi şi socotiţi
sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie. Pe toţi aceştia, poetul i-a numit
„străluciţii mulgători de iepe", „cei care se hrănesc cu lapte", „cei care duc o vi-
aţă sărăcăcioasă" şi „oamenii cei mai drepţi". Îi numeşte „abii" mai ales pentru
că trăiesc departe de femei, fiind încredinţaţi că o viaţă singuratică, de om ne-
căsătorit, e o viaţă numai pe jumătate, ca şi casa lui Protesilaus, numai pe
jumătate casă, pentru că (acesta murind) este văduvită de el.
Strabon, Geografia, VII, 3, 3; IIR, p. 227.
(Pitagora) mai avea şi un alt adolescent, pe care-l dobândise în Tracia,

numit Zamolxis, deoarece - la naştere - i se aruncare deasupra o piele de urs.
Tracii numesc pielea (aceasta) „zalmos". Îndrăgindu-l, Pitagora l-a învăţat să
cerceteze fenomenele cereşti şi (să se priceapă) la sacrificii şi la alte ceremonii
în cinstea zeilor. Unii spun că el mai este numit şi Tales, iar barbarii îl adoră
ca pe Heracles. Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pitagora, a căzut
în mâinile hoţilor şi a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora,
care a fugit, şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului. Unii mai spun că nume-
le de Zalmoxis înseamnă „bărbat străin" ...
Porphyrios (232-304 d.Hr., născut în Tir), Viaţa lui Pitagora, 14; IIR, p.
743.
Scitul (Zamolxis), fiind robul lui Pitagora, cum ne povesteşte Herodot în

cartea a IV-a, înapoindu-se el în ţara, a dat învăţături oamenilor cu privire la
nemurirea sufletului. Mnaseas spune ca la geţi este cinstit Cronos şi ca el
poarta numele de Zamolxis.
Zamolxis a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii
religioase. El spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor
avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea aceasta, şi-a construit o casă
sub pământ, apoi dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor, a trăit într-însă.
Iară geţii îi duceau dorul. În al 4-lea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le
spunea.
Povestesc unii ca Zamolxis a trăit mult înaintea lui Pitagora. Cred în
nemurire şi trizii şi crobizii. Ei spun ca morţii pleacă la Zamolxis şi ca se vor
reîntoarce. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va reîntoarce.
Hellanicos din Mitilene ( sec. V î.Hr.) -Obiceiuri barbare; IIR, p. 21.
... Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest descântec. Eu (Socrate) l-

am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis,
despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că
(medicii) greci aveau dreptate să cuvânteze aşa cum v-am arătat adineauri.
115
Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după
cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici ca-
pul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm
îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se
pricep la cele mai multe boli ...
Platon (427-347 î.Hr.), Carmide, 156d; IIR, p. 101.
Prin urmare sciţii şi geţii, după ce văd acestea şi ne spun un lung (bun
rămas), devin nemuritori; şi zeifică pe cine vor, în acelaşi fel în care şi
Zalmoxis, deşi sclav, a fost trecut pe lista zeilor, strecurându-se nu ştiu cum.
Lucian, Adunarea zeilor, 9; IIR, p. 615.
Toxaris nu s-a mai întors în Sciţia, ci a murit la Atena şi nu după multă

vreme a fost trecut în rândul semizeilor, iar atenienii îi jertfesc: „medicului
străin". Acest nume l-a dobândit (Toxaris) după ce ajunsese semizeu. Poate că
n-ar strica să lămuresc care este pricina denumirii şi pentru ce motiv a fost
socotit în rândul semizeilor, fiind considerat ca unul din urmaşii lui Asclepios
(şi aceasta) ca să vă daţi seama şi voi că nu numai la sciţi există datina de a-i
face pe oameni nemuritori şi de a-i trimite lui Zamolxis soli, ci şi atenienii au
dreptul să-i zeifice pe sciţi în Grecia.
Lucian (sec. II d.Hr.), Scitul sau oaspetele, 1; IIR, p. 611.
... Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filozofie, aleg în fiecare
an un sol (spre a-l trimite) semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul din apro-
piaţii lui Pitagora. Aşadar a fost înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei
ce se îndeletnicesc cu filozofia. Cei care nu au fost aleşi se mâhnesc amarnic,
spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit.
Clemens din Alexandria (150-216 d.Hr.), Covoarele, IV, 8; IIR, p. 637.
Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legiuitorii şi dascălii

lor, numindu-i zei ... Îmi pare că ei au simţit binefacerile mari ale bărbaţilor
înţelepţi şi i-au cinstit. La rândul lor, aceşti bărbaţi au arătat că înţelepciunea
lor este în folosul obştii; (aşa sunt) toţi brahmanii, odrisii şi geţii ...
Clemens din Alexandria (150-216 d.Hr.), Covoarele, I, 15; IIR, p. 637.
Grecii cred că zeii au înfăţişări şi patimi omeneşti. Fiecare îi zugrăveşte

după chipul său, cum spune Xenofan: „Etiopienii (îi socot) negrii şi cârni, iar
tracii roşcaţi şi cu ochii albaştri".
Clemens din Alexandria (150-216 d.Hr.), Covoarele, VII, 4; IIR, p. 639.
După aceea iudeul grăi către concetăţenii lui care credeau în Isus: „Hai
să admitem că vi s-au prorocit toate acestea". Câţi alţii spun însă astfel de mi-
nunăţii, ca să convingă pe cel care ascultă prosteşte şi să tragă foloase din ră-
tăcirea lor? Aşa se zice că a făcut şi Zamolxis, sclavul lui Pitagora, la sciţi şi
chiar Pitagora în Italia ... şi Orfeu la odrisi.
Origene (sec. II-III d.Hr.), Împotriva lui Celsus, II, 55; IIR, p. 715.
Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii.
Acest lucru se datorează credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele celor
116
care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor mai în-
toarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că suflete-
le mor negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt
deplânse naşterile şi jeliţi noii-născuţi; dar, dimpotrivă, înmormântările sunt
prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc.
Pomponius Mela (sec. I d.Hr.), Descrierea pământului, II, 2; IIR, p. 389.
Se spune că geţii întâmpină cu lovituri de tobă tunetele lui Zeus şi îl

ameninţă pe zeu trăgând cu arcul în văzduh.
Paradoxograful lui Rohde (compilaţie de secol III d.Hr.), 42, IIR, p. 633.
VII.6. REGATUL ODRISILOR
Cele mai importante izvoare pentru istoria regatului odrisilor

sunt Istoriile lui Herodot (484-425 î.Hr.) şi cele ale lui Tucidide (460-396 î.Hr.)
şi lucrarea Anabasis a lui Xenofon , care au meritul de a fi foarte apropiate de
evenimente şi, deci, credibile. Unele informaţii se regăsesc şi la un autor din
sec. 1 î.Hr.-Diodor din Sicilia, în Biblioteca istorică. Regatul odrisilor a fost un
stat incipient, organizat după modelul satrapiilor persane. Este foarte probabil
ca odrisii să fi păstrat structurile organizatorice ale satrapiei Skudra, cum era
denumită într-o inscripţie Tracia, fapt care ar putea explica existenţa lui destul
de îndelungată.
VII.6.1. Întemeierea regatului odrisilor
Potrivit lui Herodot, întemeietorul regatului odrisilor a fost Teres. Data

întemeierii trebuie să fi fost la scurtă vreme după 480, când împrejurările de-
veniseră favorabile căci, după 479, perşii lui Xerxes, înfrânţi de greci în 480 în
bătălia navală de la Salamina, iar în 479 la Platea, renunţa la controlarea spa-
ţiului balcanic. Spaţiul iniţial locuit de odrisi pare a fi fost valea Hebrosului,
Mariţa de azi, mai ales cursul ei inferior. Sub Teres, statul odrisilor nu a fost
foarte mare, căci, spune Tucidide, mai existau o serie de traci independenţi.
Diodor din Sicilia, la rândul său, precizează că Teres a lăsat moştenire un re-
gat puţin întins. Primul dintre regi, Teres, pare a fi preocupat mai ales de sta-
bilirea unor bune relaţii cu sciţii deveniţi vecini, cu atât mai mult cu cât se ştia
despre ei că sunt numeroşi şi foarte buni războinici. Sciţii se înstăpâniseră pe
zona litorală de la Olbia la gurile Dunării, deci practic Dunărea reprezenta
graniţa dintre odrisi şi sciţi. Este motivul pentru care Teres face o alianţă ma-
trimonială: îşi dă fiica de soţie regelui scit Ariapeithes. Din această căsătorie a
rezultat un fiu, numit Octamasades. Pe tot parcursul domniei lui Teres, adică
până spre 440, relaţiile odrisilor cu sciţii au fost bune. Potrivit lui Lucian din
Samosata (sec. al II-lea d.Hr.), care scria despre oamenii cu viaţă lungă, Teres
ar fi trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani.
VII.6.2. Domnia lui Sitalces
Urmaşul lui Teres a fost Sitalces (după 445-424), cel mai mare dintre re-
gii odrisilor. Pe vremea lui, regatul a ajuns la o o mare expansiune teritorială,
fiind aduse sub stăpânire mai toate neamurile tracice. Mai precis au fost inte-
117
graţi tracii dintre Haemus şi Rodopi, la care s-au adăugat geţii de dincolo de
Haemus. Tucidide precizează că regatul avea în stăpânire tot litoralul, pornind
de la Marea Egee, din dreptul Abderei, continuând cu Marea Marmara şi Ma-
rea Neagră, până în dreptul gurii de vărsare a Istrosului, drum care se putea
parcurge pe jos, cu un mers sprinten, în 11 zile, iar pe mare, cu vânt din spa-
te, în 4 zile. Spre interiorul ţării, de la mare, spune Diodor din Sicilia, se fă-
ceau pe jos 13 zile. Probabil spre vest graniţa se afla pe Strymon (Struma de
azi). Acelaşi autor ne-a lăsat un portret a lui Sitalces. Potrivit acestuia,
Sitalces se caracteriza prin bărbăţie, blândeţe faţă de supuşi, vitejie, înţelepci-
une şi grijă faţă de averea statului. Regele primea de la neamurile supuse şi,
de la cetăţile greceşti un tribut anual de 1000 de talanţi. Armata, spun izvoa-
rele, ajunge la efective incredibile: 120.000 de pedestraşi şi 50.000 de călăreţi
Capitala regatului odrisian se pare că s-a aflat pe locul actualului sat
Starossel – municipiul Hissar – provincia Plovdiv (Bulgaria).
Relaţiile iniţial bune cu sciţii se deteriorează pe vremea lui Sitalces, ba
chiar ajung să fie conflictuale. Între timp, regele sciţilor, Ariapeithes, şi-a luat
o nouă nevastă, o grecoaică din Histria, cu care a avut un fiu, numit Skyles.
Între cei doi fii vitregi ai lui Ariapeithes, Octamasades (fiul fiicei lui Teres) şi
Skyles, au izbucnit conflicte motivate, în esenta, de dorinta fiecaruia dintre ei
de a ajunge rege. Skyles, care a primit o educaţie grecească de la mama să, a
devenit foarte impopular printre sciţi, drept pentru care, devenit rege la un
moment dat, a fost alungat de la tron în urma unei răscoale şi s-a refugiat la
odrisi.
Povestea lui Skyles este relatată cu destul de multe detalii de catre He-
rodot. Aflăm că, adeseori, Skyles mergea în oraşul grecesc Olbia, unde şi-a ri-
dicat un palat, şi-a luat o soţie, cel mai probabil grecoaică şi obişnuia să îm-
brace veşminte greceşti. S-a iniţiat chiar şi în misterele lui Dionysos, lucru
greu de acceptat de sciţi, care credeau ca nu e lucru cuminte să crezi într-un
zeu care iţi ia minţile. Aceasta iniţiere a fost picătura care a umplut paharul,
ducând la răzvrătirea supuşilor, alungarea lui Skyles şi înlocuirea lui cu
Octamasades. Este interesnt că Sitalces i-a acordat azil politic lui Skyles, du-
când astfel o politică ostilă fata de ruda să, Octamasades. Probabil că gestul
sau avea raţiuni politice serioase. Nu este exclus ca Sitalces să fi devenit filoe-
len şi să-i fi acordat protecţie pentru a se apropia mai mult de Atena. Un rival
al lui Sitalces, fiu al lui Teres, la rândul său, a primit ocrotirea sciţilor. Desigur
că protecţia acordată de fiecare parte pretendenţilor la tron a tensionat relaţiile
dintre cele doua părţi. Octamasades porneşte chiar cu o armată împotriva
odrisilor, dar este întâmpinat la Istru de aceştia. Graţie înţelepciunii lui
Sitalces, situaţia este detensionată şi se recurge la un schimb de azilanţi care
pare să fi rezolvat problema. Octamasades, intrat în posesia rivalului său, cum
era şi de aşteptat, l-a ucis.
Spre deosebire de predecesorul său, Sitalces pare mai degrabă interesat
de cultivarea unor bune relaţii cu Atena, mai ales în condiţiile în care cu veci-
na să, Macedonia şi cu regale ei, Perdicas II (454-414), avea mari controverse
teritoriale, urmare a politicii expansive a regelui odrisilor, care urmărea inte-
grarea în regat a cât mai multe neamuri tracice, unele aflate pana atunci sub
autoritatea Macedoniei. Un prim semn al atitudinii pozitive faţa de Atena este
căsătoria lui Sitalces cu o grecoaică din Abdera. La vremea aceea situaţia poli-
tică din Pen. Balcanică a fost esenţial marcată de războiul peloponeziac (431-
118
404) care a fost expresia luptei pentru supremaţie dintre Sparta şi Atena. Pe
fondul acestui război izbucneşte în Pen. Chalcidică o răscoală împotriva Ate-
nei. Atena, aflată intr-o dublă dificultate, căutându-şi aliaţi, apelează atât la
Macedonia cât şi la Regatul Odrisilor. Sparta, la rândul său, curtează ambele
părţi.
Conştienţi de puterea lui Sitalces, atenienii , pentru a-l atrage de partea
lor, fac două gesturi de bunăvoinţă. Potrivit lui Tucidide, prin 431 l-au făcut
proxenos pe Nymphodoros, care era fratele soţiei lui Sitalces. Proxenoi-i erau
un fel de oaspeţi care, asemeni consulilor de azi, asigurau relaţiile diplomatice
permanente dintre două cetăţi. Ei aveau o serie de avantaje: scutire de impozi-
te, posibilitatea de a dobândi pământ şi casă. Asta înseamnă că Nymphodoros
reprezenta la Atena interesele regatului odrisilor. Aristofan, în Acarnienii spune
că, fiul lui Sitalces şi al grecoaicei din Abdera, la rândul său, este făcut cetă-
ţean atenian. În timp ce Macedonia duce o politică duplicitară, nedorind întări-
rea nici uneia dintre cele două cetăţi greceşti, Sitalkes încheie un tratat cu
Atena, în 431, care prevedea o intervenţie a armatelor odrise în Pen. Chalcidică
pentru înăbuşirea răscoalei. Aristofan, tot în Acarnienii, vorbind de armata
promisa de Sitalces, o compara cu o mulţime de lăcuste.
Macedonia, deşi foarte ezitantă în politica faţă de Atena, este mai serios
răsplătită decât rivala să: primeşte avansuri teritoriale prin cedarea oraşului
Therme. O criză dinastică din Macedonia tensionează şi mai mult aceste rela-
ţii, Sitalces sprijinindu-l pe un pretendent la tron, pe Filip (care era fratele lui
Perdicas). În ciuda zgârceniei Atenei, Sitalces şi-a onorat promisiunea făcută
acesteia. Un prim semn că este fidel alianţei a fost capturarea solilor spartani
şi predarea lor atenienilor. Apoi, în 429, Sitalces a organizat o campanie de 30
de zile, în timpul căreia, cu o armată 150.000 de oameni, a atacat atât Pen.
Chalcidică, cat şi Macedonia. La expediţie participă o serie de traci dintre
Haemus şi Rodopi, la care se adaugă şi geţii de dincolo de Haemus. În Mace-
donia reuşeşte destul de multe victorii, dar nici una hotărâtoare căci nu dis-
punea de tehnică de luptă pentru asediul cetăţilor. Atenienii, care se obligase-
ră să trimită o armată în completarea celei barbare şi o flotă, nu şi-au onorat
promisiunea, în plus frigul iernii făcea riscantă prelungirea campaniei. Sitalces
se retrage şi la sfatul primit de la Seuthes, nepotul său şi moştenitor al tronu-
lui, care, însă, fusese cumpărat de Perdicas II, regele Macedoniei, care l-a
sensibilizat oferindu-i de soţie, împreună cu o zestre considerabilă, pe sora să,
Stratonike. Câţiva ani mai târziu, în 424, Sitalces moare, la asediul de la
Delion, într-o luptă împotriva tribalilor, traci care au refuzau să recunoască
autoritatea regelui odrisilor.
VII.6.3. Domniile lui Seuthes I şi Seuthes al II-lea
Între 424-410, rege al odrisilor a fost Seuthes I (fiul lui Sparadocos, fra-
tele lui Sitalces), care a renunţat la politica de expansiune teritorială, dar care
a reuşit să conserve hotarele regatului său. Trebuie precizat că la odrisi, tronul
nu era moştenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate. (Se ştie că Sitalcees a
avut un fiu, pe Sadocos) Potrivit lui Tucidide, tributul ar fi crescut pe vremea
acestui rege, dar cifra dată , de 400 de talanţi, este inferioară celei de pe vre-
mea lui Sitalces. La acesta se adăugau o serie de daruri constând din obiecte
de aur şi argint şi stofe scumpe pe care regele şi persoanele influente de la cur-
119
tea lui le primeau. Acelaşi Tucidide precizează că la odrisi nimic nu se poate

izbândi fără daruri, odrisii având obiceiul mai degrabă de a primi decât de a
da.
Despre Seuthes I se ştiu puţine lucruri. Cu siguranţă el şi-a îmbunătăţit
relaţiile cu Macedonia, cum era de aşteptat în urma căsătoriei cu Stratonike..
Relaţiile cu Atena sunt destul de reci. După moartea lui Seuthes, în
410, regatul se împarte pe din două între Seuthes II şi Amadocos. Iniţial cei
doi sunt în bune relaţii, ulterior fiecare dintre cele doua părţi încheie alianţe în
vederea eliminării celeilalte. Amadocos cultivă bune relaţii cu generalul ateni-
an Alcibiade, în timp ce Seuthes al II-lea angajează mercenari greci, conduşi de
Xenofon în vederea extinderii stăpânirii. Seuthes al II-lea nu se achită de obli-
gaţiile sale contractuale, nu plăteşte solda mercenarilor greci.
De la Xenofon, "condotierul filosof", numit aşa pentru ca a fost elev al lui
Socrate, în Anabasis, a rămas o descriere a curţii regelui Seuthes II. Cu oca-
zia unui ospăţ la care participă însuşi autorul, mesenii se înfruptă cu carne
friptă, pâine dospită şi vin, care este turnat în cornuri de către paharnici. Invi-
taţii aduc regelui o serie de daruri: un cal, o cupă de argint de peste 4 kg, un
sclav, un covor, dar şi stofe pentru soţie. Petrecerea are loc pe fond muzical,
asigurat de flauturi şi trompete. Se dansează dansuri războinice, iar regale
trac îşi împroaşcă intenţionat hainele cu vin. La curte, pentru asigurarea at-
mosferei, există şi bufoni.
VII.6.4. Decaderea regatului odrisilor
Un reviriment al statului odrisilor are loc în perioada 383-360, sub

Cotys I, care reuşeşte să reunească regatul pe timpul domniei sale. Nu avem
prea multe date despre domnia lui, dar se ştie că el moare asasinat de un grec,
care mai apoi a fost răsplătit cu o cunună de aur de către adunarea populară a
Atenei, motiv pentru care se crede că Atena a fost amestecată în acest asasi-
nat. Ca atare, este foarte probabil ca relaţiile cu Atena să nu fi fost tocmai bu-
ne.
La moartea lui Cotys, regatul el se împarte în tei regate distincte. Este
motivul pentru care Tracia devine o pradă uşoară pentru Filip II (359-336) ca-
re, în 342/341, cucereşte Tracia şi, pentru glorificarea victoriei, ridică un oraş,
Philippopolis, azi Plovdiv. După acest eveniment, Tracia este anexată Mace-
doniei, dar se bucură, totuşi de autonomie, păstrându-şi dreptul de a emite
monedă. În 335 îi regăsim pe odrisi ca aliaţi ai lui Alexandru cel Mare (336-
323) în expediţia împotriva tribalilor, iar în 333 participă la lupta de la Issos
(în Cilicia), unde Alexandru reuşeşte o victorie hotărâtoare împotriva regelui
persan Darius al III-lea. Pe vremea lui Alexandru şi Lysimah, odrsii încearcă să
se răzvrătească în mai multe rânduri împotriva macedonenilor, dar încercările
lor eşuează. După moartea lui Alexandru Macedon din 323, începe o acerbă
luptă între diadohi, foştii generali ai lui Alexandru, concretizată în patru răz-
boaie succesive, care duc la declinul regatului macedonean. Un rege al
odrisilor, numit tot Seuthes, al III-lea (323-311), este angrenat în luptele pen-
tru putere dintre diadohi, fiind când de partea lui Lysimah, când de partea lui
Antigonos Monopftalmos. Seuthes al III-lea, după modelul lui Filip al II-
lea, întemeiază oraşul Seuthopolis, situat aproape de Kazanlîk.
120
De la el s-au păstrat şi o serie de emisiuni monetare. În 281, în lupta de

la Kurupedion, moare suveranul Traciei elenistice, Lysimah, iar regatul său se
destramă şi teritoriile odrisilor îşi recapătă neatârnarea. Odrisii nu vor mai
avea niciodată puterea de altădată, căci după 280, în zonă apar pretendenţi
noi, celţii, care întemeiază în centrul Bulgariei un regat efemer, Regatul de la
Tylis.
În 168, Macedonia este înfrântă de romani în cel de-al 3-lea război ma-
cedonean. Senatul roman nu-şi permite administrarea ei, drept pentru care ea
îşi păstrează încă 20 de ani autonomia, fiind însă împărţită în 4 regate auto-
nome. Abia în 148 î.Hr. este transformată în provincia Macedonia, căreia i se
alipeşte Tracia de vest (partea de la vest de Hebros). Tracia estică îşi păstrează
autonomia ca regat clientelar până în 46 d.Hr., când este transformată în pro-
vincie romană.
121
VIII. IZVOARELE SCRISE DESPRE ISTORIA POLITICĂ

A GEŢILOR ÎN SEC. VI-IV î.Hr.
VIII.1. SITUAŢIA POLITICĂ ÎN BALCANI ÎN SEC. VI-IV Î.HR.
Spre sfârşitul sec. al VI-lea, sub Darius (522-486), Imperiul persan

ajunge la maxima lui strălucire. În urma expediţiei organizate în 514/512 îm-
potriva sciţilor, cei mai periculoşi şi numeroşi barbari din zona, Darius îşi ex-
tinde stăpânirea asupra Peninsulei Balcanice, cu precădere asupra zonei lito-
rale şi a cetăţilor greceşti. Demonstraţia de forţă, deşi calificata de izvoarele
greceşti ca o nereuşită, împiedica vreme de două secole expansiunea sciţilor
spre vest, iar Tracia este transformată în satrapia Skudra.
În 500- 494 se răscoală împotriva stăpânirii persane cetăţile greceşti din
Asia Mică, în frunte cu Miletul. Atena şi Eretria sprijină destul de timid aceas-
tă răscoală, oferindu-i, totuşi, lui Darius pretextul unei intervenţii în Grecia.
Drept urmare, se declanşează aşa-zisele războaie medice. În 492 şi 490 Darius
organizează două expediţii împotriva grecilor . În 490 sufera o grea înfrângere
la Marathon din partea atenienilor conduşi de generalul Miltiade. Ulterior, Im-
periul persan trece printr-o perioadă critică care întrerupe ofensiva din Grecia.
Mai precis, în 486 izbucneşte o răscoală în Egipt şi, tot în acelaşi an, moare
Darius. Fiul şi urmaşul lui Darius, Xerxes I (486-465), deşi repeta încercarea
de cucerire a Eladei, înfrânt în bătălia navală de la Salamina din 480, iar mai
apoi, în 479 de generalul Mardonius la Platea, este obligat să renunţe la poli-
tica expansiva în aceasta zona, datorită situaţiei interne dificile a imperiului,
agravata de frecventele răscoale ale neamurilor subjugate (486-Egiptul, 482-
Babilonul).
Curând după 480, profitând de slăbiciunea Imperiului persan şi de fap-
tul ca Grecia era ocupata de războaiele cu perşii, se întemeiază, pe ruinele sa-
trapiei Skudra şi după modelul ei, Regatul odrisilor, care aduce sub autorita-
tea să întreaga Tracie până la Dunăre şi întreg litoralul cuprins între Abdera şi
gurile Istrosului. Statul odrisilor este în sec. al V-lea şi în prima jumătate a
sec. al IV-lea principalul factor de putere din zona. Locul lui va fi luat ulterior
de Macedonia, sub Filip II care, în 341, cucereşte Tracia. După moartea lui
Alexandru Macedon, survenita în 323, generalii săi, diadohii, poartă patru răz-
boaie pentru supremaţie, care duc la slăbirea statului macedonean şi la dez-
membrarea lui.
VIII.2. ISTORIA GEŢILOR ÎN SEC. VI-IV Î.HR.
VIII.2.1. Scurtă prezentare
Geţii sunt consemnaţi de izvoare pentru prima data în secolul al VI- lea
î.Hr., iar dacii de abia în sec. I î.Hr. Strabon ne dă asigurări că geţii vorbesc
aceeaşi limba cu tracii, dar şi ca dacii vorbesc aceeaşi limba cu geţii. Deşi ar
trebui să ne liniştească această afirmaţie, ea este destul de improbabilă. Ca un
necunoscător al acestor limbii, Strabon putea lesne să se însele şi aceste limbi
să fi fost doar asemănătoare. Este foarte probabil să fi fost dialecte diferite, ca-
re însă asigurau inteligibilitatea între geţi şi daci. El ne face să înţelegem că
122
deosebirea dintre ei ar fi doar una strict geografică, dată de plasarea geţilor pe

cursul inferior al Dunării, spre Pont şi a dacilor mai spre izvoare, înspre ger-
mani. Probabil că poziţionarea dacilor departe de Grecia şi de cetăţile din Pont
a făcut ca ei să fie o bună perioada de timp necunoscuţi şi ignoraţi de scriitorii
antici.
În ciuda faptului că izvoarele operează cu două denumiri, de geţi şi de
daci, azi, în literatura de specialitate se utilizează adeseori termenii hibrizi de
geto-daci sau daco-geţi. Relativ recent, un cercetător străin, Karl Strobel şi-a
expus pe larg, într-un articol publicat în revista SCIVA, nemulţumirea că se
utilizează aceşti termeni care reprezintă o ficţiune istorică, o creaţie artificială
riscantă a istoricilor moderni, care ignoră realitatea izvoarelor scrise. Mulţi is-
toricii români preferă însă folosirea lor în continuare, mai ales atunci când este
vorba de cultura material a epocii La Tene, motivând că este vorba de o con-
venţie mult prea uzitata pentru a mai putea fi abandonata. Potrivit lui Al. Vul-
pe şi Mircea Babes, este totuşi necesar ca această sintagmă să nu se foloseas-
că atunci când este vorba de izvoarele literare, iar, dacă se foloseşte pentru
cultura materială, este bine să se utilizeze sub forma geto-daci şi nu daco-geţi
şi doar pentru cultura materiala a perioadei clasice, când se constata o omo-
genitate a culturii materiale şi când avem certitudinea ca existau dacii. Unii
prefera să folosească pentru desemnarea tracilor de la nord de Haemus terme-
nul de tracii nordici, mai ales când este vorba de istoria timpurie a acestora.
Date despre geografia teritoriului locuit de geţi şi daci avem de la Hero-
dot, Strabon dar şi de la o serie de alţi autori antici. Ar fi de remarcat mai ales
două izvoare geografice importante, e drept târzii, : Îndreptarul geografic al lui
Ptolemeu, scris în sec. al II-lea d.Hr., dar care se refera la o perioada anterioa-
ra cuceririi romane şi Tabula Peutingeriana, care datează din sec. III-IV d.Hr.
Primul izvor consemnează 15 neamuri tracice de la nord de Dunăre şi numele
a 44 de localităţi, cele mai multe terminate în sufixul dava. Ptolemeu precizea-
ză şi coordonatele geografice ale acestor localităţi, dar, din păcate, a avut în
calcul o rază a pământului alta decât cea reală, drept pentru care unele dintre
localităţi au fost greu de identificat în teren cu precizie. Tabula Peutingeriana
mai adaugă la lista lui Ptolemeu localităţile Buridava şi Pelendava.
Din sec. al V-lea î.Hr. se cunosc trei izvoare care-i pomenesc pe geţi. Cel
mai vechi este o tragedie numita Triptolem, scrisă de Sofocle, care consemnea-
ză numele unui basileu al geţilor din sec. al V-lea, numit Charnabon. După
unii istorici, numele nu pare a fi tracic, drept pentru care este foarte probabil
să fie vorba de alt neam din Pen. Balcanică, alţii consideră credibilă această
informaţie. Al doilea izvor, în ordine cronologică, şi cel mai important, este He-
rodot cu Istorii-le sale. Cel din urma, Hellanicos din Mitilene, este inspirat de
Herodot şi, ca atare, se rezuma la a repeta aceleaşi informaţii. În cartea a IV-a
a Istoriilor, Herodot descrie cu lux de amănunte expediţia lui Darius împotriva
sciţilor, expediţie care a avut loc cândva între 514-512 î.Hr. Aflam ca Darius,
cu o armata incredibil de mare pentru vremea aceea, de 700.000 de ostaşi,
dublata de o flota ce număra 600 de corăbii, a trecut Bosforul pe un pod de
vase şi a înaintat spre gurile Dunării, prin zona litorala. Tracii pe care i-a în-
tâlnit în cale i s-au supus, mai puţin geţii care locuiau mai jos de Dunăre, care
i s-au împotrivit, dar care au fost repede zdrobiţi, măcar ca sunt cei mai viteji
şi drepţi dintre traci.
123
Herodot ne spune că geţii se cred (ştiu a se face) nemuritori şi ne oferă

câteva date despre religia şi ritualurile lor. Potrivit lui Herodot, expediţia lui
Darius ar fi avut caracter punitiv: sciţii erau pedepsiţi pentru că, la un mo-
ment dat, după ce au intrat în ţara cimerienilor şi s-au înstăpânit în ea , i-au
urmărit pe aceştia până departe, intrând în Media. Fără îndoială că nu acesta
a fost motivul real al expediţiei, el ar fi putut fi, eventual, pretextul, căci eve-
nimentele cu pricina avuseseră loc cu două secole în urmă. Oricum, calea alea-
să pentru atacarea sciţilor era ocolită, ceea ce ne facem să credem că însăşi
Tracia era interesantă pentru perşi. În realitate, Darius pregătea un război îm-
potriva Greciei şi această expediţie trebuia să fie o demonstraţie de forţă care
să-i intimideze pe sciţi şi pe greci, mai ales ca n-ar fi fost imposibilă o alianţă a
grecilor cu sciţii aflaţi la vremea aceea în plina ascensiune. În plus, expediţia
lui Darius deschidea perspectiva aducerii Pen. Balcanice sub autoritatea impe-
riului persan ca şi stăpânirea cetăţilor greceşti din Pont cu o economie prospe-
ra. Ionienii, participanţi la expediţie, cu siguranţă erau interesaţi de o activare
a schimbului cu cetăţile din Pont.
Întâlnirea dintre armata de uscat şi flota urma să aibă loc la gurile Du-
nării şi ionienii aveau misia, dacă ajung înainte, să ridice un pod de vase care
să asigure traversarea Dunării. Se crede ca Dunărea a putut fi traversata un-
deva în zona Isaccea, unde este mai îngustă. Ne pare importantă delimitarea
Sciţiei pe care o face Herodot. Potrivit lui, Sciţia avea o forma pătrată. De la
Istros la Boristene (Nipru) era cale de 10 zile, de la Boristene la Lacul Meotic
(Marea de Azov) tot 10 zile, la fel de la ţărm spre interiorul ţării. Tot Herodot
înşira vecinii sciţilor, pe care îi ordonează de la vest spre nord şi apoi spre
est: agatirsii, neurii, androfagii şi melanhlenii. Sciţii pustiesc teritoriul şi se re-
trag, refuzând confruntarea directă cu perşii. Potrivit lui Herodot, expediţia ar
fi durat două luni. Obosit de urmărirea sciţilor, Darius a fost obligat să aban-
doneze expediţia şi să facă cale întoarsă. Deşi campania este considerata de
Herodot un eşec, nu prea este aşa, căci ea are drept urmare transformarea
Traciei în satrapie, sub numele de Skudra şi Darius, în urma ei, îşi asigura
controlul Pen. Balcanice şi a cetăţilor din Pont. În plus expediţia a sto-
pat înaintarea sciţilor spre vest şi sud-vest o buna bucata de vreme.
VIII.2.2. Războaiele geto-dacilor
VIII.2.2.1. Războaiele geto-scitice
Încă de la cele dintâi orizonturi ale formarii ei, armata geto-dacă a fost
pusă în linie de luptă pe frontul de nord-est pentru a apăra propria glie împo-
triva sciţilor. Războaiele daco-scitice însumează ansamblul acţiunilor militare
desfăşurate pe o mare întindere istorică, desigur, cu anumite intervale, în care
au existat perioade de acalmie şi de colaborare, ca urmare a faptului ca în se-
colele IX şi VIII î.Hr. a avut loc "năvălirea sciţilor, un popor înrudit cu perşii".
Migraţia scitică a marcat, de altfel, începutul revărsării peste pământurile po-
porului geto-dac, iar apoi ale poporului român, peste aceasta poarta de istorie
a altor valuri ale populaţiei nomade venite din partea de răsărit: "Aşa au bătut
milenii - sublinia Vasile Pârvan - valurile scite, sarmate, slave, cetatea noastră
pe Nistru". Războaiele de apărare împotriva sciţilor nu au fost de loc uşoare,
124
pentru că ei formau o etnie numeroasa care şi-a impus controlul asupra unui
vast spaţiu.
Tucidide scria ca "Regatul sciţilor nu putea fi comparat cu nici unul dintre
regatele din Europa, şi nici unul dintre neamurile din Asia, considerate izolat, n-
ar putea să reziste sciţilor, dacă s-ar uni cu toţii." Cu toate acestea, sciţii au fost
incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geto-dacilor. În vederea înfruntări-
lor, sciţii au încercat să caute aliaţi la alte neamuri, ajungându-se, de pildă, la
unele înţelegeri între ei şi macedoneni. Aceste alianţe temporare vizau, desigur,
prinderea intr-un cleşte strategic a părţii de est şi sud-est a teritoriului Daciei.
Indislocabila rezistenţă a geto-dacilor era determinată de faptul că ei erau un
popor aşezat, aveau o viabilă organizare politico-administrativă şi militară teri-
torială, în luptele desfăşurate un rol deosebit revenind localităţilor întărite şi
obstacolelor de tot felul, pe când sciţii aparţineau unui neam care nu avea "nici
cetăţi,nici ziduri întărite,ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind
nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe[…]".
Luptele împotriva sciţilor, duse cu deosebire la nord de gurile Dunării şi
în "Dacia Pontica sau Dobrogea" cu o intensitate mai mare începând din seco-
lul al VII-lea î.Hr., au durat timp îndelungat, ultimul război părând să fie cel
din anii 342-338 î.Hr. când geto-dacii s-au "opus pătrunderii în ţara lor a sciţi-
lor conduşi de Atheas". Trogus Pompeius remarca faptul că în înaintarea lor
spre sud, sciţii lui Atheas au întimpinat rezistenta geţilor de la Dunăre conduşi
de un rege al cărui nume nu este menţionat, iar conducătorul sciţilor "fiind
strâmtorat de războiul cu istrienii, citim în rezumatul transmis de Iustinus -
acesta ceru, prin mijlocirea cetăţenilor din Apollonia, ajutor de la Filip, spu-
nând că ar avea de gând să-l lase urmaş la domnia în Sciţia . Murind între
timp regele istrienilor, sciţii au scăpat şi de teama războiului şi de nevoia de a
mai cere ajutor". În orice caz, în anul 339 î.Hr. geto-dacii din Dacia Pontica
(Dobrogea de azi) mai duceau încă lupte împotriva sciţilor. În final, grupurile
de sciţi pătrunse pe teritoriul Daciei au fost asimilate.
VIII.2.2.2. Războiul geto-persan (514 î.Hr.)
Planul de acţiune elaborat de regele persan Darius cu ajutorul sfetnicilor

lui prevedea, în linii esenţiale, pătrunderea în "ţara" sciţilor care se aflau intr-
un continuu balans între cele doua continente Asia şi Europa. În vederea inva-
ziei, monarhul persan a pregătit şi deplasat o uriaşă armată pe care Herodot o
evalua la "şapte sute de mii de soldaţi". Planul strategic prevedea pătrunderea
pe două direcţii convergente spre lumea scitică, atât pe uscat cât şi pe Marea
Neagra. În acest scop a constituit o grupare terestră condusă nemijlocit de rege
care a înaintat de-a lungul coastei, deci pe o direcţie de litoral. Concomitent, o
forţă navală înainta pe Marea Neagră cu misiunea de a pătrunde pe Dunăre şi
a întinde un pod peste aceasta în sectorul Isaccea de azi .
După ce a traversat Bosforul tracic pe un pod cu o deschidere de 3,5
km, gruparea terestra a lui Darius s-a angajat spre nord pe o direcţie de lito-
ral, în timp ce forţa navală înainta pe Marea Neagră. Din punct de vedere geo-
grafic şi demografic armata terestră cotropise teritoriul neamului tracilor, ale
căror triburi de pe direcţia de capacitate a forţelor persane:"s-au închinat lui
Darius fără nici o împotrivire".Odată pătrunsă în mediul geto-dacic, cea mai
puternica ramură a marelui neam al tracilor, care, aşa cum ne informează au-
125
tori antici, locuiesc"dincolo de Haemus", armata persană, pe care un cronicar

ar fi estimat-o prin formula "câtă frunză şi iarbă" s-a lovit de rezistenţa popo-
rului geto-dac ridicat la luptă ca un singur om.
Expediţia lui Darius
Această opţiune a poporului geto-dac are semnificaţii cu atât mai mari
cu cât armata lui Darius nu a întâlnit "vreo împotrivire, până la meleagurile
Dobrogei noastre". Herodot scrie admirativ ca geţii s-au hotărât "la o împotrivi-
re îndărătnică", relevându-le totodată calităţile de a fi "cei mai viteji şi mai
drepţi dintre traci". Reflecţia istoricului grec este deosebit de importantă, în-
trucât ea pune în evidenţă că geto-dacii de la nord de Balcani şi dinspre Pontul
Euxin dispuneau de o organizare militară capabilă să încerce a opune " marii
armate"a regelui persan, fapt ce permite avansarea ipotezei existenţei încă din
sec.VI î.Hr. a unor structuri politico-administrative cu premise mai vechi.
Informat necontenit asupra întăririi armatei persane încă din momentul
în care coloanele ei traversau lanţul muntos în interiorul căruia au fost acroşa-
te de cetele geto-dacilor, deoarece "Dacii aveau şi exploratori ca să cerceteze
mersul trupelor şi să recunoască forţa, mişcările şi poziţiunile inamicului",
comandamentul geto-dacilor a hotărât să recurgă la o elastică apărare strate-
gică, cu efortul pe direcţiile mai populate, aşezările întărite constituind auten-
tice noduri de rezistenţă.
Este posibil ca bătălia să se fi desfăşurat în trei etape, cu o legătură
strânsă între ele. În prima etapă, forţe ale geto-dacilor din prima linie - acei ar-
caşi călări iscusiţi, precum şi infanteria comunităţilor lor de pe direcţiile de
înaintare ale inamicului, au angajat detaşamentele persane în momentul în
care debuşau din Munţii Balcani. Acţiunile de luptă duse s-au canalizat îndeo-
sebi pe direcţii corespunzătoare în general cu axele deschise de trecători. Au
existat , desigur, şi cazuri în care cavaleria geto-dacă şi iscusiţii ei arcaşi au
lovit prin surprindere detaşamentele persane într-unul sau ambele flancuri.
Revărsându-se însă, asemenea unui torent, numeroasa armată persană a reu-
şit să depăşească bariera muntoasa, schimbând brusc raportul de forţe în
câmp deschis.
În a doua etapă, adoptând un dispozitiv elastic şi articulat, constituit
sub protecţia forţelor din primul eşalon, şi utilizând un registru tactic bogat,
armata geto-dacă a dus lupte grele pe front larg, împotriva grupării terestre
persane. În etapa a treia, folosind cu abilitate condiţiile favorabile oferite de te-
ren care era, în principal, împădurit, trupele geto-dace au dus ample acţiuni
de hărţuire pe direcţii şi aliniamente succesive, procedeu pe care îl vom regăsi
mereu în patrimoniul istoric al oştilor geto-dace şi române în vremurile care
vor urma, bucurându-se de un statut bine definit în gândirea şi practica mili-
tară românească.
Expediţia renumitului rege persan Darius în spaţiul din partea de nord a
Mării Negre s-a încheiat fără succes datorită rezistenţei geţilor, strategiei sciţi-
lor şi înfrângerile suferite de perşi în alte zone, armata persană nu a reuşit să-
şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre peste pământurile daco-geţilor.
Într-adevăr, fără a reuşi să obţină o angajare decisivă, continuu hărţuită, sufe-
rind pierderi masive, marea armată persană a fost obligată să se retragă.
Marea confruntare din anul 514 î.Hr. pune în atenţie faptul ca geto-
dacii, chiar dacă nu aveau încă un stat unitar şi centralizat la nivelul întregu-
lui spaţiu carpato-danubiano-pontic, aveau unitate social-economic şi admi-
126
nistrativă ceea ce le oferea posibilitatea să opună o rezistenţă organizată şi bi-

ne condusă împotriva cotropitorilor din ori ce direcţie ar fi venit.
Strategia şi tactica armatei geto-dace au fost concordante cu scopurile
urmărite şi bine corelate cu evoluţia situaţiei în dinamica războiului cu puter-
nica armată persană. Şi chiar dacă nu au reuşit să oprească armata persană,
raportul de forţe fiind net în favoarea acesteia, geto dacii au practicat procede-
ul de luptă hărţuirea care va dobândi statut de permanenta în gândirea şi arta
noastră militară şi care-şi va dovedi peste timp mari valenţe ale eficacităţii lui.
Rezistenţa dârză a geto-dacilor împotriva invaziei persane face ca anul 514
î.Hr. să marcheze un strălucit moment atestat de istoria scrisă, simbol peste
veacuri al dragostei de ţară a oamenilor acestor locuri, al luptei dârze, neîntre-
rupte pentru apărarea vetrei străbune.
VIII.2.2.3. Războaiele geto-macedonene
În perioada care a urmat confruntării cu puternica armată persană, ge-

to-dacii au participat la alte campanii militare, între care cea mai importantă
este cea din 429 î.Hr. în războiul peloponeziac, iar cele mai grele şi mai înde-
lungi angajări militare au fost, fără îndoială, războaiele de apărare duse împo-
triva macedonenilor.
Afirmându-se atât pe plan economic , cât şi militar, geţii intră la un mo-
ment dat în conflict cu regele macedonean Alexandru cel Mare. În perioada
respectivă geto-dacii se întăresc la nord de Dunăre în "aşa măsură încât în-
drăznesc să se războiască cu Alexandru cel Mare, făcând expediţii în Macedo-
nia . Încep nenumărate conflicte între macedoneni şi geţi.
Cel dintâi război geto-macedonean a avut loc în anul 335 î.Hr. În primă-
vara acelui an Alexandru cel Mare a pornit, de la Amphipolis, în fruntea unui
grup expediţionar ce număra 30000 de luptători, împotriva tribaliilor, ilirilor şi
geţilor de la nord de Haemus. Lăsând la stânga cetatea Pilippi şi masivul
Orbelon (CIandag), armata macedoneana a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pă-
truns, după zece zile de marş, în Munţii Balcani. În acest sens Arrian nota că
"după ce a trecut pe celălalt mal al Nestosului, în zece zile a ajuns la poalele
munţilor Haemus". În continuare, oştirea macedoneană s-a îndreptat, prin
munţi, spre nord şi după trei zile a ajuns la Dunăre. Acolo era aşteptată de
"corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu".
Informaţi de iscoadele împinse spre Dunăre asupra mişcărilor macedo-
nenilor, comandanţii geto-dacilor au hotărât să angajeze forţele acestora în
imediata apropiere a fluviului dispunându-şi trupele intr-un dispozitiv articu-
lat, dar compact. Cetele infanteriei au constituit centrul dispozitivului care
avea flancurile uşor avansate, fiind asigurate de cavalerie. În acest scop pe ma-
lul opus al Dunării se concentrase o puternică oaste getă, formată din peste
10000 de pedestraşi şi 4000 de călăreţi. Aceştia, aflând de sosirea lui Alexan-
dru, s-au desfăşurat în "linie de bătaie", fiind hotărâţi să-l înfrunte pe adversar
"dacă ar încerca să treacă de dânşii". Odată ajuns la Dunăre, Alexandru a ho-
tărât să întreprindă o expediţie la nord de fluviu, împotriva geţilor "ca să fie
proslăvit că a trecut şi peste cel mai mare fluviu al Europei apărat de cei mai
viteji oameni". Aşa a luat naştere primul război geto-macedonean. Cu corăbiile
pe care le avea la dispoziţie, cu toate monoxilele adunate din zonă - căci aces-
tea - scrie Arrian - se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile
127
Istrului le folosesc la pescuit sau când merg unii la alţii peste fluviu - şi alte
mijloace improvizate, Alexandru forţează Dunărea, în cursul nopţii, prin sur-
prindere, mai întâi cu un detaşament precursor format din circa 1500 de călă-
reţi şi din vreo 4000 de pedestraşi, care izbuteşte, nu fără eforturi, să cuce-
rească un cap de pod unde să debarce grosul forţelor. Profitând de întuneric,
la adăpostul acoperirilor şi al holdelor bogate, macedonenii s-au strecurat
aproape neobservaţi de oastea geto-dacă spre a lovi prin surprindere. În opinia
lui Vasile Pârvan oastea macedoneana ar fi forţat Dunărea pe timpul nopţii
intr-un punct din apropierea actualei localităţi Zimnicea.
În prima fază a bătăliei macedonenii au atacat doar cu cavaleria, încer-
când să străpungă şi să disocieze printr-o lovitură bruscă dispozitivul de luptă
al geto-dacilor. Această încercare a fost respinsă cu pierderi importante pentru
cele două părţi de vreme ce Curtius Rufus scrie că "geţii cu anevoinţă putură
să se împotrivească celui dintâi atac al călăreţilor duşmani". Persistând în rea-
lizarea planului, Alexandru Macedon a hotărât să introducă în luptă infante-
ria, dând acest scop ordin lui Nicanor să sosească în "grabă cu falanga" şi să
adopte o "formaţie pătrată" pt. a putea respinge atacurile geto-dacilor din orice
parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a lui Alexandru a fost dis-
pusă pe aripa stingă a falangei, cu misiunea de a declanşa atacul fulgerător şi
totodată, de a acţiona astfel încât să se evite o încercuire.
Este de presupus că în faţa schimbărilor intervenite în dispozitivul ad-
versarului şi geţii să fi adoptat măsuri de contracarare dispunându-şi pedes-
trimea la aripa stângă, iar cavaleria la aripa dreaptă. Căpeteniile geto-dace nu
excluseseră în calculele lor nici posibilitatea retragerii sub o eventuală presiu-
ne puternică a inamicului. S-ar fi cedat în felul acesta în mod voit malul stâng
al Dunării, dar macedonenii ar fi fost atraşi în adâncimea teritoriului, permi-
ţând geto-dacilor ca, la momentul oportun, să execute cu cavaleria o manevră
în flancul şi spatele adversarului pentru al desprinde de fluviu şi de mijloacele
lui de trecere şi a-i pricinui astfel, prin încercuire, o înfrângere totală.
Se pare însă că Alexandru cel Mare a intuit o atare intenţie, astfel că a
înaintat cu prudenţă şi pe un spaţiu limitat în teritoriul neospitalier de la nord
de Istru. În acelaşi timp, de unde la început şi-a propus să zdrobească forţele
geto-dace printr-un atac fulgerător executat atât cu falanga cât şi cu cavaleria,
regele macedonean a fost silit să trimită o parte din trupe pentru a umple golul
dintre gruparea principală şi Dunăre, într-un fel de-a lungul acesteia "ca nu
cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă".
În aceste condiţii deznodământul înfruntării nu a fost decisiv pentru nici
una din părţi. Armata geto-dacă, evitând o angajare decisivă de la început, s-a
retras spre o aşezare întărită situată "la o depărtare de o pasaranga de Is-
tru"(aproximativ 5500 m). Tactica adoptată de geţi - hărţuirea adversarului,
evacuarea populaţiei necombatante şi a avutului "prin locuri singuratice" - eta-
lează unele din trăsăturile devenite tradiţionale pentru arta militară a geto-
dacilor şi apoi a românilor.
Manevra în retragere era menită, în principal, să anihileze superioritatea
în organizare şi tehnica militară a adversarului şi să dejoace planurile sale de
a încercui trupele geto-dace care operau în acea zonă. Geto-dacii s-au retras în
ordine de pe aliniamentul de pe care se apărau, fără a intra în panică. Faptul
pune în evidenţă că ei erau preocupaţi să-şi păstreze forţele pentru noi acţiuni
militare împotriva expansiuni macedonene, geto-dacii neputându-se împăca cu
128
existenţa trupelor străine pe pământurile lor. Aşadar "cel mai mare cuceritor al
lumii antice, Alexandru, fiul lui Filip, a venit până la Dunăre, a trecut puţin pe
malul celălalt, dar s-a întors cum a venit. Iar urmaşii lui au fost bătuţi şi luaţi
prizonieri".
Participarea geto-dacilor la luptele împotriva armatei macedonene
conduse de generalul Zopyrion.
În timp ce Alexandru continua marea aventura asiatica, locţiitorul său în
Macedonia, Zopyrion, unul dintre cei mai capabili generali din vechea genera-
ţie, formată încă sub Filip al II-lea, a organizat o expediţie militară de proporţii
deosebite. "Zopyrion pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontu-
lui, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva", scrie
Trogus Pompeius.
Urmărind stăpânirea litoralului nord-pontic, armata condusă de
Zopyrion, ale cărui efective s-au ridicat la 20000- 30000 de mii de luptători, a
trecut Dunărea pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradiţio-
nal de la Isaccea) şi a înaintat urmând litoralul maritim până la gura fluviului
Hypanis (Bug) unde a asediat Olbia. Cetatea a depus o dârză rezistenţă, iar
conducătorii ei, pentru a mării numărul luptătorilor şi capacitatea de apărare
a oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: "În timpul asediului lui
Zopyrion - scrie Macrobiu - borystenii au eliberat sclavii, au dat drept de cetă-
ţenie străinilor, au iertat datoriile şi au putut să ţină piept duşmanului."
După încercarea nereuşită de cucerire a cetăţii Olbia pe când căuta să se
retragă, navele macedonene care trebuiau să asigure trecerea armatei peste
Dunăre au fost surprinse de o puternica furtună, astfel ca operaţiunea de tre-
cere peste fluviu a corpului expediţionar nu s-a putut executa imediat, mo-
ment în care macedonenii au fost atacaţi de geţi. Relatând grelele lupte care au
fost siliţi să le ducă macedonenii, izvoarele scrise consemnează că armata in-
vadatoare a fost în cea mai mare parte nimicită. "În timpul unor expediţii asu-
pra geţilor, Zopyrion guvernatorul Traciei - relatează Curtius Rufus - fusese
zdrobit cu toată oastea. Când a aflat de aceste nenorociri, Seuthes i-a aţâţat la
răscoală pe odrisi, concetăţenii săi. Tracia era aproape pierdută."
Un rol important în înfrângerea agresorilor l-a jucat surprinderea reali-
zată de geto-daci. Succesul repurtat în timpul luptei împotriva armatei condu-
se de Zopyrion se înscrie ca un moment important în apărarea şi consolidarea
puterii geto-dacilor la Dunăre.
După luptele împotriva lui Zopyrion, între geto-daci şi macedoneni au
avut loc alte câteva confruntări de amploare în cursul cărora armata geto-dacă
a administrat lecţii usturătoare trupelor macedonene. Astfel în anul 300 î.Hr.,
când începe construcţia Marelui zid chinezesc, poporul geto-dac zăgăzuia îna-
intarea "mareei" macedonene care ameninţa vatra sa de locuire - spaţiul carpa-
to-danubiano-pontic.
Ajunsă la un relativ stadiu ridicat de dezvoltare economică şi socială,
Dacia continua să fie una dintre puterile de vază ale sud-estului şi estului
continentului, fiind în măsură să se confrunte de la egal la egal cu oricare
dintre forţele invadatoare. În ajunul noilor confruntări cu macedonenii,
poporul geto-dac îşi construieşte la nord de Dunăre o puternică entitate
statala, având în frunte pe Dromichaites, cel dintâi mare comandant de oşti
geto-dac cunoscut în stadiul actual al cercetărilor. De numele lui se leagă
neîndoios starea avansată de organizare politico militară în plan statal,
precum şi întreprinderea unor măsuri de ridicare la cote superioare a
129
unor măsuri de ridicare la cote superioare a capacitaţii de apărare a ţării, atât

prin constituirea unor structuri militare cu caracter de permanenţă, a unui
corp de cadre de autentică competenţă, buni cunoscători ai artei militare, cât
şi prin aplicarea principiului ridicării la arme a întregului popor. Armata geto-
dacilor era în fapt "o ridicare în masă a populaţiei." Nu întâmplător izvoarele
antice menţionează că macedonenii au avut de înfruntat la nord de Dunăre
"nişte bărbaţi foarte iscusiţi în războaie şi care îi întreceau cu mult prin numă-
rul lor."
Noile războaie dinte geto-daci şi macedoneni au avut loc în condiţii din
cele mai complexe, iniţiativa venind din partea lui Lysimah, un general capabil
şi ambiţios, care, devenit rege al Traciei elenistice după moartea lui Alexandru
cel Mare, şi-a întins stăpânirea până la cumpăna apelor Munţilor Haemus, dar
care i se părea o frontieră nepotrivită. El râvnea să ajungă la Dunăre şi să
ocupe întreaga Getie Minor, inclusiv gurile fluviului. Planul de campanie ela-
borat de Lysimah prevedea ca într-o primă etapă armata macedoneană să
zdrobească forţele geţilor de la sud de Dunăre, iar în etapa a doua să pătrundă
la nord de fluviu.
Deşi istoricii nu au ajuns încă la un consens, este posibil ca centrul pu-
terii lui Dromichete, a cărui stăpânire se întindea şi la sud de Dunăre, să fi
fost aşezarea întărită Helis, situată aproximativ pe actuala vatră a oraşului
Bucureşti. Săpăturile arheologice îngăduie concluzia că în această zonă exis-
tau mai multe aşezări deschise, înşirate pa luncile Dâmboviţei şi ale
Colentinei. Pe o colină se afla o cetăţuie întărită cu palisadă şi şanţ de apăra-
re formând vechiul centru al Vlăsiei.
În desfăşurarea şi întrebuinţarea forţelor şi mijloacelor atât în plan stra-
tegic cât şi tactic, comandamentul geto-dac a ţinut seama şi de faptul că în pe-
rioada respectivă direcţiile de pătrundere în nord de Dunăre erau relativ redu-
se, deoarece pădurile reprezentau aproximativ 80% din suprafaţa ţării.
Păstrându-şi forţele principale în adâncime, constituite în una sau două gru-
pări, instanţele strategice împingeau în faţă detaşamente care acţionau pe di-
recţii şi duceau lupte pe aliniamente succesive , supraveghind cu cea mai ma-
re atenţie mişcările inamicului. "Strategia folosita de marele rege Dromichete a
fost complexă şi cu atribute pe care posteritatea le-a reţinut şi comentat cu
deosebire sub raportul eficienţei ei. Astfel, în tot timpul campaniei "acesta
[Dromichete ] nu i-a scăpat din ochi [pe adversari], le-a risipit oamenii".
După începerea confruntărilor, pentru a evita orice risc, armata geto-
dacă a cedat deliberat o parte a teritoriului său. Apoi, în momentul în care an-
samblul de condiţii au devenit favorabile, geţii au declanşat bătălia prin sur-
prindere, cu toate forţele, aplicând o formă hotărâtoare a manevrei - dubla în-
văluire. Agathocles şi armata sa nu se aşteptau la o lovitură atât de meşteşugi-
tă şi în învălmăşeala luptei mulţi au căzut prizonieri. "El însuşi [Lysimah] a
ajuns într-o primejdie cât se poate de mare şi a scăpat cu fuga. Fiul său
Agathocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară a fost luat prizo-
nier de geţi".
Potrivit 'codului militar 'al epocii, şeful oştirii adverse căzut prizonier era
ori ucis ori întemniţat. Regele Dromichete a procedat altfel: el l-a ţinut în cap-
tivitate pe Agathocles, l-a tratat bine şi, timp de opt ani , l-a făcut să înţeleagă
că aşezările întărite din sudul Dunării îi aparţineau şi îi erau indispensabile,
130
ele fiind parte organică din sistemul economic şi defensiv al văii dunărene şi a
statului sau.
Cu lecţia bine învăţată şi încărcat cu daruri, Agathocles a fost trimis ta-
tălui său, crezând că acesta va şti să aprecieze la justa valoare şi salvarea vieţii
fiului său şi va restitui geţilor teritoriul de peste fluviu, ocupat anterior de ma-
cedoneni. Măsura luată de Dromichete făcea apel la sentimentele paterne ale
lui Lysimah, la inteligenţa şi experienţa acestuia ca fost ajutor marelui Alexan-
dru. Dar, în loc să-i fie recunoscător pentru cruţarea fiului, Lysimah a început
pregătirile pentru o nouă expediţie împotriva geţilor, spre al pedepsi pe
Dromichete şi a limita acţiunile acestuia care tindeau la extinderea autorităţii
în teritoriile dintre Dunăre şi Mare. Astfel, anul 292 î.Hr. avea să consemneze
un nou şi crâncen război între geţi şi macedoneni.
Armata macedoneană, după afirmaţiile scriitorilor antici, s-ar fi ridicat la
100000 de oameni, cifră neobişnuit de mare pentru vremea aceea. Oştirea lui
Lysimah a trecut Dunărea, a cucerit unele aşezări, dar peste tot a găsit pă-
mântul pustiit. Era clar ca Dromichete a aplicat la început strategia "pământu-
lui pârjolit " urmând ca după aceea să-şi creeze condiţiile necesare zdrobirii to-
tale a forţelor invadatoare. În acelaşi timp, el a folosit şi diferite stratageme.
Polyainos , jurist macedonean care a trăit la Roma în sec.II d.Hr., unde a scris
o lucrare cu titlul "Stratagema ", vorbeşte şi de Dromichete şi războaiele sale
cu Lysimah:
"Dromichaites era regele tracilor, iar Lysimah al macedonenilor. Macedo-
neanul făcu o expediţie în Tracia. Regele trac folosi o stratagemă împotriva aces-
tuia. Generalul sau Seuthes se prefăcu că fuge la Lysimah şi după ce izbuti să
fie socotit vrednic de încredere ii aduse pe macedoneni în locuri neprielnice, unde
avură de suferit de foame şi sete. Dromichaites căzu asupra lor şi nimici pe
Lysimah şi pe toţi cei care se aflau cu el . Cei care au căzut împreună cu Ly-
simah au fost în număr de 100000 mii".
Hărţuit în permanenţă, cu armata tot mai slăbită de oboseală, foame şi
sete, Lysimah şi-a dat în curând seama că expediţia sa nu putea avea sorţi de
izbândă. "Armata lui Lysimah - notează Diodor din Sicilia - era chinuită de
foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul
că oastea lui l-ar putea salva. Cunoscând în permanenţă situaţia tot mai pre-
cară a forţelor invadatoare, Dromichaites a hotărât declanşarea unei ofensive
concentric hotărâtoare pentru a prinde pe inamic ca intr-un cleşte uriaş. La
cei 64 de ani ai săi, după nenumărate victorii obţinute, Lysimah s-a văzut
prins împreună cu întreaga sa armată în ţinuturile de la nord de Dunăre - un-
de - după spusele lui Dromichaites - , nici "o oaste străină nu poate afla scă-
pare sub cerul liber " Prinşi şi duşi în coloane întreg dezarmate, macedonenii
au fost împinşi spre cetatea de scaun, Helis, capitala regelui get. "Învins [...] de
către Dromichete şi silit să se predea împreună cu toată oştirea din pricina se-
cetei, după ce bău apa şi ajunse sclav, Lysimah spuse: "O zeilor, pentru cât de
mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!"
În perioada detenţiei regele şi ostenii săi s-au bucurat de un tratament
corespunzător, fiind eliberaţi după ce Lysimah a acceptat să restituie geţilor
teritoriile ocupate, precum şi aşezările întărite de la sud de Dunăre şi după ce
a declarat solemn că niciodată o oaste a sa nu va mai încălca pământurile
stăpânite de geţi. După obiceiul vremii, alianţa a fost întărită prin căsătoria lui
Dromichete cu fiica regelui macedonean.
131
Pe cât erau de războinici şi necruţători în timpul luptelor, pe atât erau

geto-dacii de omenoşi faţă de prizonierii de război. Este semnificativ în acest
sens gestul lui Dromichete faţă de comandantul suprem al oastei macedonene.
"Ajungând oştirea lui Lysimah în puterea tracilor - scrie Diodor din Sicilia -
aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie
dat regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care lu-
ase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra
felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichete fu împotriva pedepsirii şi-i lă-
muri pe oşteni că este bine să cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe
Lysimah - spune el - , alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceş-
tia să fie mult de mai temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimah,
acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dă-
ruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte de vreme în stăpânirea traci-
lor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie. Regele Lysimah a supravieţu-
it "mulţumită înţelepciunii regelui get, care, unei răzbunări cu efect trecător, a
preferat încheierea unei păci avantajoase şi trainice".
Înfrângerile suferite de Lysimah i-au convins pentru totdeauna pe mace-
doneni care era forţa reală a noului centru de putere format la Dunăre. Expan-
siunea lor spre nord le era barată definitiv. Rezistenţa în faţa presiunilor ma-
cedonene a constituit cel mai important capitol al istoriei militare geto-dace
până la crearea statului condus de Burebista. Victoriile obţinute de regele dac
ni-l înfăţişează pe acesta ca un mare comandant de oşti dotat cu o mare forţă
interioară, cu o inteligenţă deosebită, capabil să imagineze, să creadă şi să dea
încredere, iar apoi să-şi impună voinţa, aceasta devenind vrerea tuturor. Sem-
nificaţiile şi ecoul marilor izbânzi obţinute de armata geto-dacă au depăşit
fruntariile Daciei şi ale Peninsulei Balcanice, ajungând departe atât în Occi-
dent cât şi în Orient.
În perioada următoare încetării din viaţă a lui Dromichete, poporul geto-
dac va continua să joace un rol important economic politic şi militar atât în
aria sa de vieţuire, cât şi pe plan sud-european. Imaginea războaielor de apă-
rare duse de poporul geto-dac se proiectează neîncetat pe fundalul civilizaţiei
sale materiale şi spirituale înfloritoare ca factor de putere militară şi izvor al
capacitaţii de luptă a armatei lui. Afirmarea Daciei ca un nou şi puternic cen-
tru politic şi militar la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagra, răsunătoarele victorii
obţinute împotriva unor armate puternice de invazie au făcut ca geto-dacii să
se bucure de linişte pe o perioada relativ lungă din partea seminţiilor vecine, a
regatelor, imperiilor europene. Era vorba însă de o linişte de dinaintea furtunii.
Geto-dacii aveau să se confrunte curând cu o altă forţă militară de prim rang a
lumii antice - Imperiul Roman.
Până atunci însă, armata geto-dacă îşi va mai pune în valoare virtuţile în
unele confruntări militare cu bastarnii, cu celţii şi cu alte populaţii învecinate
care doreau să-şi extindă teritoriile ocupate. Documentele atestă, de aseme-
nea, ca unul din urmaşii lui Dromichete, a participat, în jurul anului 260 î.Hr.,
cu un corp de oaste la luptele din zona balcanică purtate între regi elenistici,
urmaşi ai lui Alexandru cel Mare.
Prezenta celţilor în câmpia panonica a fost primită cu ostilitate atât de
daci, cât şi de bastarni care au format o coaliţie, atacându-i pe celţi în părţile
de sud ale Panoniei, cu o oaste tare de circa 18000 de oameni, dintre care
15000 pedestri şi 3000 călări. Celţii nu au putut fi înfrânţi. Situaţia de tensiu-
132
ne creată aici impunea o supraveghere continuă, cel puţin în perioada de mai

mare efervescenţă a celţilor, fapt ce i-a obligat şi mai mult pe daci să-şi menţi-
nă structura statală centralizată şi să fie gata de apărare.
133
IX. IZVOARELE SCRISE DESPRE ISTORIA POLITICA A

GETILOR ŞI DACILOR ÎN SECOLELE III-I î.Hr.
(până la Burebista)
IX.1. SITUAŢIA POLITICĂ ÎN BALCANI
După moartea lui Alexandru Macedon în 323 î.Hr., la sfârşitul sec. al IV-
lea şi începutul sec. al III-lea, asistăm la decăderea şi apoi la dezmembrarea
statului macedonean, în condiţiile în care au loc nu mai puţin de patru răz-
boaie între diadohi, urmaşii lui Alexandru. În 305 Lysimah se autoprocla-
mă rege al Traciei şi îşi ia de soţie o prinţesă din neamul odrisilor, probabil în
ideea îmbunătăţirii relaţiilor cu acest neam greu de subordonat. După moartea
acestuia din 281, în bătălia cu Regatul Seleucid de la Kurupedion, la numai
un an distanţă, are loc o pătrundere masiva a celţilor în Peninsula Balcanică.
Aceştia traversează Tracia şi Macedonia, reuşesc să-l înfrângă pe
Ptolemeu Fulgerul, regele Macedoniei, pătrund în Grecia şi ajung până la
Delfi, unde jefuiesc sanctuarul lui Apollo. În cele din urma, celţii sunt respinşi
şi din marea lor masă se desprind trei grupuri distincte care se împrăştie în
trei părţi diferite. Unii celţi, galaţii, pătrund şi se aşează în Asia Mică, alţii se
îndreaptă spre Dunărea Mijlocie şi se stabilesc pe teritoriul Serbiei de azi
(scordiscii), în fine, un alt grup, sub conducerea lui Comontorius, întemeiază
pe locul vechiului regat al odrisilor, pe Valea Mariţei, un regat care se va do-
vedi efemer, cu capitala la Tylis, oraş rămas neidentificat în teren. Întinderea
acestui regat a fost limitată şi cu siguranţă nu a depăşit spre nord Balcanii şi
nu s-a înstăpânit asupra cetăţilor greceşti din Dobrogea. Terorizată de noii
veniţi a fost mai ales cetatea Bizantion care, potrivit lui Polybios, a trebuit să-i
plătească tributuri uriaşe. Acest regat supravieţuieşte doar până la 218, când
se prăbuşeşte în urma unei puternice răscoale a tracilor.
În 229-228 î.Hr. romanii pătrund pentru întâia dată în Pen. Balcanică
sub pretextul că ilirii de sub autoritatea reginei Teuta periclitează interesele
negustoreşti ale romanilor pe coasta dalmată. Cam în aceeaşi vreme, sub Filip
al V-lea (221-179), Macedonia cunoaşte un scurt reviriment politic. Ea reuşeş-
te să cucerească sub Filip al V-lea câteva cetăţi greceşti, şi îşi permite chiar să
intervină în conflictul dintre Roma şi Cartagina, promiţând susţinere militară
lui Hannibal, în ideea de a diminua influenţa politică romană în Iliria şi Pen.
Balcanică. Politica curajoasa şi imprudenta a regelui macedonean a dus la de-
clanşarea a doua războaie cu Roma, în 215-205 şi în 200-197. Înfrânt şi dis-
perat, în 182, Filip cere ajutorul unor barbari de neam germanic, bastarnii ca-
re se aflau undeva în zona Dunării. Aceştia răspund la chemare, dar cu întâr-
ziere, ajungând în Macedonia de abia în 179, la scurtă vreme după moartea lui
Filip. Bastarnii, veniţi împreună cu familiile lor, în căutarea unei noi patrii, se
aşează, după o perioada de rătăciri la sud de Dunăre, în centrul şi nordul
Moldovei. Urmaşul lui Filip al V-lea, Perseu (179-168), are aceeaşi atitudine
ostilă faţă de Roma, dar în cel de-al 3-lea război macedonean (171-168) este
înfrânt la Pydna, în 168, şi dus în captivitate la Roma, murind la Alba Fucens
în 165. Înfrângerea are urmări tragice pentru Macedonia care este împărţită în
patru regate, iar în 148 este transformată, după ce i se adaugă şi estul Traciei,
134
în provincie romană. În 146 Grecia are aceeaşi soartă. În ciuda acestor cuceriri
din Pen. Balcanică, romanii sunt interesaţi în primul rând de expansiunea în
Asia, motiv pentru care această zonă a Balcanilor trece pentru o vreme pe un
plan secundar.
În Asia, Roma primise o moştenire, Regatul Pergamului, care-i fusese
cedat de regele Attalos al III-lea la moartea sa din 133. Trebuie spus ca relaţiile
Pergamului cu Roma au fost foarte bune încă de pe timpul lui Attalos I, o do-
vadă în acest sens fiind participarea Pergamului la cele trei războaie macedo-
nene, de partea Romei. La scurtă vreme, în 132, izbucneşte la Pergam o răs-
coală antiromană, condusă de Aristonicos, fiul nelegitim al lui Attalos al II-lea,
care denunţă testamentul lui Attalos al III-lea. Aristonicos se sprijinea pe pătu-
rile sărace ale societăţii, motiv pentru care ea se transformă în adevărat război
social. Iniţial răsculaţii reuşesc unele victorii, dar în 129 este înfrântă de ro-
mani, iar Pergamul este transformat în provincia romană Asia, care este prima
posesiune romană pe acest continent. Aristonicos este capturat, deportat la
Roma, închis şi ucis în închisoare.
Expansiunea Romei în Asia este însă împiedicata de rezistenta unui re-
gat din nordul Asiei Mici, până atunci obscur, Regatul Pontului, care-şi avea
iniţial reşedinţa la Amaseia, ulterior (după cucerirea în sec. al II-lea î.Hr. a ce-
tăţilor greceşti de pe litoralul Marii Negre) în oraşul grecesc Sinope. Regatul
exista încă din sec. al IV-lea, dar s-a afirmat pregnant doar de pe la sfârşitul
sec. al II-lea. Regele Pontului, Mithridates al VI-lea Eupator (111-63) a devenit
cel mai înverşunat adversar al Romei, încercând să pună bazele unei coaliţii
antiromane în care a căutat să atragă toate regatele din jur, cetăţile greceşti,
dar şi barbari. În perioada 85-63 î.Hr., el a purtat trei războaie cu romanii,
erijându-se în apărător al civilizaţiei greceşti din Asia Mică. Înfrânt şi trădat de
toţi aliaţii a sfârşit prin a-şi pune capăt zilelor în anul 63. Vestul Regatului
Pontului unit cu Bithynia intră sub stăpânire romană sub numele de Pontus
et Bithynia. Partea estică devine regat clientelar Romei.
IX.2. ISTORIA POLITICA A GETILOR ŞI DACILOR ÎN SEC. III-I î.Hr.

POTRIVIT IZVOARELOR SCRISE
Lysimah, moştenitorul lui Alexandru Macedon în Tracia (satrap al

Traciei după 323), este confruntat cu o serie de probleme. Pe lângă luptele cu
rivalii săi, are de înfruntat o puternică răscoală a odrisilor conduşi de Seuthes
al III-lea, iar în 313 o revoltă a cetăţilor greceşti (Mesambria, Odessos,
Apollonia, Histria), nemulţumite de fiscalitatea prea mare, revoltă condusă de
Callatis, dar care a fost susţinută şi de barbarii traci, geţi şi sciţi.
Potrivit lui Diodor din Sicilia (Biblioteca istorica), garnizoanele lui
Lysimah au fost alungate, iar cetăţile au încheiat un tratat de alianţă. Lysimah
îi biruie intr-o primă fază pe traci şi pe sciţi, apoi asediază Callatis-ul. De par-
tea răsculaţilor s-a aflat şi rivalul lui Lysimah, Antigonos Monophtalmos, care
se erija într-un protector al autonomiei cetăţilor greceşti. Acesta trimite în aju-
torul rebelilor o oaste pe uscat, condusă de Pausanias şi o flotă sub comanda
lui Lycon. Callatis-ul este înfrânt, după care, la întoarcere, Lysimah este atacat
de odrisii lui Seuthes al III-lea, în trecătorile din Balcani. Se încheie în 311 o
pace cu cetăţile greceşti cărora li se recunoaşte autonomia, dar în 310/309
acestea se răscoală din nou, fiind stipendiate de dinastul Egiptului, Ptolemeu
135
Lagos. Callatis este pentru a doua oară asediat în 309 şi cucerit probabil în
307. În 305 Lysimah se proclamă rege al Traciei. Despre luptele lui Lysimah
cu geto-dacii conduşi de Dromichete am discutat în capitolul anterior.
La Histria au fost descoperite două inscripţii foarte importante care
aduc oarece informaţii despre autohtonii din zonă. Prima a fost găsită în 1959
şi a fost datată pe baze epigrafice în sec. al III î.Hr. Din păcate, ea este frag-
mentară. Inscripţia a fost făcută în cinstea a trei soli histrieni care au fost tri-
mişi într-o ţară ostilă, dar care au reuşit să recupereze de la o căpetenie locală
numita Zalmodegikos, 60 de prizonieri, precum şi veniturile cetăţii Histria. Nu
se ştie despre ce venituri este vorba, dar având în vedere că Histria trăia în
primul rând de pe urma pescuitului în Deltă este, probabil, vorba de dreptul
de a pescui în deltă şi de a face comerţ cu peşte. Zalmodegikos este un nume
getic, iar ţara acestuia trebuie că era aproape de Histria. Ea a fost localizată
diferit, când în Dobrogea, când în sudul Moldovei sau chiar la nord de Deltă,
în Bugeac.
Tot din secolul al III-lea datează nişte monede de argint care au fost
descoperite în zona oraşului Tulcea şi care au fost emise de un basileu cu
numele de Moskon. El nu apare confirmat de alte izvoare. Judecând după
locul de descoperire al monedelor, trebuie să fi fost o căpetenie barbară din
nordul Dobrogei, poate get.
O a doua inscripţie a fost descoperită tot la Histria şi se datează în jurul
anului 200 î.Hr. Este vorba de un decret dat în cinstea lui Agathocles, fiul lui
Antiphilos care, prin solii şi daruri, a reuşit să obţină protecţia unui rege local
numit Rhemaxos împotriva unei căpetenii a tracilor (archon) numit Zoltes, ca-
re, în repetate rânduri, ataca cetatea chiar când grâul se afla în pârg.
Agathocles a avut negocieri cu Zoltes căruia cetatea Histria i-a plătit un tribut
(phoros) de 600 de galbeni, care ar fi trebuit să asigure liniştea cetăţii, dar
Zoltes nu şi-a ţinut promisiunea şi a continuat atacurile de pradă. Pentru a fa-
ce faţă lui Zoltes, Agathocles a organizat un corp de mercenari arcaşi pentru
apărarea cetăţii, pe care l-a condus el însuşi şi a apelat la sprijinul lui
Rhemaxos, un basileu get. El a fost localizat de cercetători în sudul Moldovei,
Bugeac sau Câmpia munteană. Este aproape sigur că sprijinul acordat de
Rhemaxos a fost remunerat. Inscripţia precizează ca el a trimis 100 de călăreţi
în ajutorul Histriei, iar fiul sau, Phradmon, încă 600. Zoltes a fost în cele din
urma înfrânt.
Unii istorici consideră că o confruntare îndârjită a avut loc între geto-
daci şi celţi când mişcarea de migraţie şi cucerire a acestora din urmă s-a lovit
de blocul compact dac din Carpaţi, fiind nevoită, datorită rezistenţei populaţiei
băştinaşe, să-l ocolească, în cea mai mare parte pe la flancurile sale, pentru a
se infiltra în anumite zone din podişul intracarpatic. Cercetările arheologice
demonstrează că cea mai puternică infiltrare a celţilor s-a produs în nord-
vestul Daciei, unde, începând din sec. IV î.Hr. s-au suprapus dacilor,
amestecându-se şi convieţuind cu ei, celţii fiind în cele din urmă asimilaţi de o
populaţie majoritară şi cu o avansată cultură şi civilizaţie, aşa cum se va în-
tâmpla de altfel şi cu celţii scordisci din regiunea Savei, care pătrunseseră la
est şi vest de Olt în sec. II-I î.Hr. În faţa pericolului pe care îl reprezentau aces-
te migraţii, dacii din Carpaţi s-au constituit intr-o puternică uniune de triburi
sau formaţiune statală sub conducerea regelui Oroles, care a luptat în jurul
136
anului 200 î.Hr. împotriva bastarnilor, zădărnicind încercările acestora de a

pătrunde în podişul intracarpatic.
Acest rege, de această dată dac, este consemnat de Trogus Pompeius,
prin intermediul lui Iustinus. Acesta vorbeste despre regele Oroles care a avut
în doua rânduri lupte cu bastarnii. Prima oara a fost înfrânt şi şi-a pedepsit
ostaşii punându-i să doarmă cu capul la picioarele nevestelor lor, mai apoi şi-a
luat revanşa. Datarea şi localizarea regelui dac este problematică şi dificilă. Se
crede că trebuie plasat undeva la graniţa cu Moldova care, la vremea respecti-
va, era locuită de bastarni, dar în zona intracarpatică, cel mai probabil în sud-
estul Transilvaniei. Această localizare are în vedere unele descoperiri arheolo-
gice de piese bastarnice în aceasta zonă, piese care ar putea atesta o încercare
de infiltrare în spaţiul Transilvaniei prin pasurile Carpaţilor Orientali . A fost
indicată iniţial ca dată aproximativă a conflictului anul 200 (aprox.), dar există
istorici care cred ca ar putea fi vorba de o dată mult mai târzie, cândva după
179 (când avem certitudinea că bastarnii s-au stabilit în Moldova). Probabil ca
motivul conflictelor a fost încercarea bastarnilor de a pătrunde la vest de arcul
carpatic, în Transilvania,
Tot de la Trogus Pompeius (prin Iustinus) a rămas numele altui rege dac
numit Rubobostes. Izvorul vorbeşte despre incrementa dacorum per Rubobosten
regem, deci "creşterea puterii dacilor pe vremea lui Rubobostes". Acest nume
nu mai este confirmat şi de alte izvoare scrise. În timp ce C. Daicoviciu şi I.
Glodariu cred în existenţa acestui rege anterior lui Burebista, alţi cercetători
cred ca este vorba de numele corupt al lui Burebista.
La sfârşitul sec. al II-lea î.Hr., dacii sunt consemnaţi de Frontinus, om
politic şi general roman din sec. I d.Hr. care, în Stratagemele, arată că genera-
lul Minucius Rufus, proconsulul Macedoniei, copleşit la un moment dat de
scordisci şi de daci, a recurs la o stratagemă pentru a-i înfrânge. Având o ar-
mată destul de mică, iar duşmanii fiind numeroşi, generalul roman i-a pus pe
trâmbiţaşi să sune din trâmbiţe. Lupta se dădea într-o zona muntoasă şi eco-
ul a amplificat mult sunetul, motiv pentru care duşmanii ar fi fugit, crezând
ca armata romană era cu mult mai numeroasă. Lupta s-a dat cândva între
109-106 î.Hr., victoria fiind serbată printr-un triumf organizat la Roma. Până
la Burebista, mai avem o singură informaţie despre populaţia de la nord de
Dunăre rămasă de la Florus. Acesta relatează prima expediţie a romanilor care
a atins Dunărea. Ea a avut loc cândva în intervalul 75-73 î.Hr., cel mai proba-
bil în anul 74 î.Hr. şi a fost condusă de Scribonius Curio Caius, proconsulul
Macedoniei, care nu a avut curajul de-a trece Dunărea, fiind înspăimântat de
pădurile de dincolo de fluviu şi de întunecimea acestora. Cel mai probabil, este
vorba de o expediţie la Dunăre în dreptul Banatului, căci la est de Porţile de
Fier lipsesc codrii, expediţie romană care trebuie că era un răspuns la atacu-
rile dacilor în Moesia.
IX.3. SITUATIA POLITICA ÎN BALCANI

ŞI ÎN BAZINUL MARII NEGRE ÎN SEC. I î.Hr.
În 75 -73 î.Hr., romanii ajung pentru prima oara, sub conducerea lui
Scribonius Curio, guvernatorul Macedoniei, la Dunăre, în urmărirea
scordiscilor şi dacilor. Se tem să o treacă, speriaţi de desimea codrilor de din-
colo de fluviu.
137
Cel mai important duşman al Romei din Bazinul Marii Negre,

Mithridates al VI-lea Eupator, regele Regatului Pontului (111-63 î.Hr.) a făcut
eforturi pentru constituirea unei coaliţii antiromane în care a atras statele din
zona, populaţiile barbare din bazinul Marii Negre, dar şi oraşele-state greceşti
din Pont (Olbia, Chersones, Histria, Callatis, Apollonia). De asemenea,
Mithridates a cucerit o serie de teritorii precum Regatul Bosphorului cimerian,
Armenia Mica şi Colchida. Cu excepţia Bithyniei, care a fost de partea romani-
lor, întreaga zona din jurul Marii Negre, inclusiv Armenia şi Partia, au fost
aliate cu Mithridates.
Regele pontului a avut trei războaie cu romanii. Primul război s-a desfă-
şurat între 89-85. Mithridates a cucerit Bithynia şi o mare parte din Asia Mica,
după care s-a îndreptat spre Grecia, a cucerit Atena şi a instaurat aici un gu-
vern democratic în frunte cu filozoful Ariston. În 87 î.Hr., Sylla porneşte ofen-
siva romană, asediază Atena şi o cucereşte. Mithridates este înfrânt şi, prin
pacea de la Dardanes din 85 î.Hr., renunţă la cuceririle din Asia, îşi predă flota
şi se obligă a plăti mari despăgubiri de război. Primeşte în schimb titlul de pri-
eten şi aliat al poporului roman. În ciuda titlului primit, a rămas, până la
moarte, un înverşunat duşman al Romei. De altfel se înarmează şi începe pre-
gătirile de război imediat după încheierea păcii, motiv pentru care, în 83-81,
romanii declanşează cel de-al doilea război. Ultimul război are loc în perioada
73-63. Iniţial Mithridates colaborează cu regele Tigranes al Armeniei, care era
ginerele său, având mai multe lupte cu generalul Licinius Lucullus. În cele din
urma este trădat de Tigranes, ba chiar şi de cei doi fii. Rămas singur, se sinu-
cide. Confruntările romanilor cu Mithridatres au făcut să scadă pentru o vre-
me interesul roman pentru Pen. Balcanică, iar permanentul conflict dintre cele
doua părţi i-a dat posibilitatea lui Burebista să treacă la o politica expansivă.
După Scribonius Curio, al doilea roman care a ajuns la Dunăre a fost M.
Terentius Varo Lucullus ( fratele vitreg al lui Licinius Lucullus) în anul 71 î.Hr.
El îi urmarea pe moesi şi pe besii. Se pare că, în realitate, prezenţa generalului
roman reprezenta o diversiune organizată împotriva lui Mithridates care, la
vremea cu pricina, purta lupte grele cu romanii în Cyzic şi Insula Lemnos. Cu
acest prilej, Terentius Varo Lucullus distruge Apollonia, iar restul cetăţilor gre-
ceşti probabil se predau. În ele se instalează garnizoane romane. Tot de acum
încetează emisiunile monetare locale ale cetăţilor greceşti din Pont. Este posibil
ca generalul să fi încheiat tratate de alianţă cu cetăţile greceşti. De la Callatis
s-a păstrat textul unui foedus, dar data lui este discutabila. Unii cercetători
cred, însă, că el datează de acum. Politica impopulară, vexatorie, impozitele
foarte mari percepute de romani au făcut ca cetăţile greceşti să se răscoale ul-
terior. Guvernatorul Macedoniei, Antonius Hybrida, pornit să le pedepseas-
că, a fost umilit prin înfrângerea catastrofală suferita lângă cetatea Histria, în
anul 61 î.Hr. Se pare ca bastarnii au contribuit în mare măsură la înfrângerea
romanilor.
138
X. EPOCA LUI BUREBISTA
Informaţiile scrise cu privire la Burebista sunt extrem de puţine. Cel mai

important izvor literar este Geografia lui Strabon, urmat de informaţiile date
de Iordanes. Dintre izvoarele epigrafice cel mai important este decretul dat în
cinstea lui Acornion din Dionysopolis. În ciuda faptului ca informaţiile sunt
foarte puţine, există o imensă literatur referitoare la epoca Burebista. Dintre
istoricii români preocupaţi de aceasta perioada pot fi amintiţi: Ion Horaţiu
Crişan (Burebista şi epoca sa, Civilizaţia geto-dacilor), Nicolae Gostar, Constan-
tin şi Hadrian Daicoviciu, Mihail Macrea sau Radu Vulpe.
Din parcurgerea literaturii, se remarcă frecvenţa unor probleme şi între-
bări care devin obsesive:
1. Care a fost nucleul politic de la care a pornit Burebista opera de unifi-
care şi de cucerire?
2. Formaţiunea politică întemeiată de Burebista a fost sau nu stat, iar,
dacă a fost stat, de ce tip a fost?
3. Care a fost capitala lui Burebista?
4. Care este succesiunea cronologică a expediţiilor lui Burebista?
5. Prin ce mijloace a reuşit Burebista supunerea formaţiunilor politice
getice şi dacice şi unificarea lor?
Izvoarele scrise
Orice discuţie şi încercare de a răspunde la aceste întrebări trebuie să

pornească de la următoarele trei izvoare fundamentale:
1. Strabon - Geografia
S-a născut la Amaseia, în jur de 64/63 î.Hr. şi a trăit până pe la 21
î.Hr., deci a fost contemporanul lui Burebista, iar informaţiile lui sunt foarte
preţioase.
„Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, ge-
tul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascul-
tare faţă de porunci încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic (megale arhe)
şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să
fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind
Tracia, până în Macedonia şi Iliria a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu
tracii şi ilirii şi a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui
Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe
Deceneu, un şarlatan care rătăcise multa vreme în Egipt, învăţând acolo sem-
ne de prorocire, mulţumită cărora susţinea ca tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă
de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre
Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul că
ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin.
Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai îna-
inte ca romanii să apuce să trimită o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la
domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când
împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în
139
cinci state. Atunci însă, stăpânirea se împărţea în patru. Astfel de împărţiri

sunt vremelnice şi se schimbă când întru-un fel, când într-altul.”
2. Iordanes a trăit în sec. al VI-lea d.Hr., fiind un got romanizat din
Moesia. Scriind o istorie a goţilor le-a atribuit acestora, se pare intenţionat, şi
unele fapte ale geţilor, lăsând posterităţii impresia că i-ar fi confundat.
„Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Burebista, a venit în Goţia
Deceneu, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe
Deceneu, Burebista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia, goţii
au început să pustiască pământurile germanilor pe care acuma le stăpânesc
francii ... Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a de-
venit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de
rând, dar chiar şi pe regi, căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii mai de seamă
şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite
divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat numele de pilleati, fiindcă,
după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt
termen pilleus, ei făceau sacrificii. Restul poporului a dat ordin să se numeas-
că capillati, nume pe care goţii îl reamintesc pana astăzi în cântecele lor, deoa-
rece i-au dat o mare consideraţie. Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut în
aproape aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta
era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită pri-
ceperii sale şi împărţea poporului dreptate ca ultima instanţă. Părăsind şi
acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Coryllus, care a condus timp
de 40 de ani popoarele sale din Dacia.
3. Inscripţia de la Dionysopolis a fost descoperită în sec. al XIX-lea la
Balcic. Partea ei superioară lipseşte. Se păstrează 49 de rânduri, dar primele 9
sunt mutilate, de pe unele dintre ele fiind lizibile doar 2-3 cuvinte. În primele
rânduri apare un toponim în acuzativ, Argedavon şi cuvântul părinte, în
această localitate, poate reşedinţă tribal, ajungând la un moment dat Acornion
şi reuşind să obţină şi o dezlegare, poate de tribut.
Despre Burebista ni se spune ca este cel dintâi şi cel mai mare dintre re-
gii din Tracia şi că a stăpânit dincolo şi dincoace de Dunăre. Acornion a ajuns
în mare prietenie cu Burebista, a obţinut foloase pentru cetatea sa şi l-a sfătu-
it pe rege, care i-a devenit binevoitor. Acornion a fost şi sol al lui Burebista pe
lângă Pompeius cu care s-a întâlnit la Heracleea Lyncestis (Bitolia), reuşind să
obţină bunăvoinţa romanilor.
Nucleul şi capitala lui Burebista
Discuţia a avut ca punct de plecare şi de sprijin localitatea Argedava ca-

re este pomenită de decretul de la Balcic. S-a crezut ca părintele aici pomenit
în partea superioară a inscripţiei a fost tatăl lui Burebista, deci amplasarea în
spaţiu a Argedavei ar fi fost importantă pentru depistarea formaţiunii politice
de la care a pornit Burebista opera de unificare şi de cucerire. În discuţia pen-
tru identificarea Argedavei s-au implicat C. Daicoviciu, Radu Vulpe, Nicolae
Gostar. Radu Vulpe credea ca Argedava este oraşul de pe Argesius, care trebu-
ie să fi fost numele antic al Argeşului. Singura dava identificata arheologic pe
Argeş era cea de la Popeşti, care a fost săpată chiar de R. Vulpe. Trebuie spus
ca iniţial Popeşti-ul a fost identificat de R. Vulpe cu localitatea Sornum. Radu
Vulpe credea ca Popeşti-ul, unde a fost surprins în săpătură un palat de tip
140
elenistic, putea îndeplini rolul de capitală, mai ales că părea a fi şi dezvoltat

din punct de vedere economic şi bine plasat pe un drum comercial. Este foarte
puţin probabil, însă, ca Argesis să fi fost numele Argeşului. Izvoarele (Herodot
şi Polybios) folosesc pentru desemnarea acestui râu termenul de Ordesos. În
plus davele nu prea şi-au luat numele de la râurile care le străbat.
C. Daicoviciu, la rândul sau, a crezut că lectura toponimului este in-
completă şi că a existat înaintea cuvântului Argedava un S, deci lectura com-
pleta ar fi Sargedava, ceea ce ar fi putut fi dava de pe Sargeţia, râu care este
pomenit de Dio Cassius, care spune ca în albia acestui râu şi-ar fi ascuns De-
cebal tezaurul. El a tras concluzia că reşedinţa nu putea fi decât în Transilva-
nia, cel mai probabil la Costeşti. Sargeţia pare a fi, totuşi, o ficţiune istorică,
căci în mod evident Dio Cassius a preluat povestea cu ascunderea tezaurului
de la Diodor din Sicilia, care a consemnat că ( pe la 300 î.Hr.), regele peonilor,
Audolion, şi-a îngropat tezaurul în râul Sargentia. Ulterior, Daicoviciu şi-a
schimbat poziţia şi a spus ca Argedava ar putea fi în Dobrogea. De altfel a re-
nunţat să mai fie atât de patetic pentru că, între timp, apăruse îndoiala că pă-
rintele pomenit de inscripţia de la Balcic ar fi tatăl lui Burebista, deci discuţia
nu mai avea legătură cu capitala lui Burebista. La scurtă vreme a fost desco-
perită o inscripţie databila în sec. al II-lea d.Hr. care pomenea în Dobrogea,
foarte aproape de Histria, un vicus numit Arcidava. Modestul sat nu putea fi,
însă, o capitală de formaţiune politică getică, mai ales că el se afla în coasta
Histriei.
O localitate Argidava este consemnata şi de Ptolemeu în Îndreptarul geo-
grafic, ca fiind în Banat. Ea a fost identificată cu Vărădia şi mai apare şi în
Tabula Peutingeriana şi la geograful din Ravena.
Nicolae Gostar crede că înaintea Argedavei din inscripţie sunt două linii
orizontale paralele şi că lectura corectă este Zargedava, ori o Zargedava este
pomenită de Ptolemeu în sudul Moldovei, la est de Siret. El crede că doar două
pot fi davele care au purtat acest nume, fie Răcătau , fie Brad, unde au fost
descoperite cetăţi. Se remarcă în aceste discuţii o mare doză de subiectivism
care ţine de patriotismul local al cercetătorilor. Oricum se pare că Argedava nu
are nici o legătură cu Burebista, pentru că părintele pomenit de inscripţie nu
este al lui Burebista, numele regelui get apărând doar mult mai jos în inscrip-
ţie. Este posibil să fie vorba de un rege get anterior lui Burebista, foarte proba-
bil din sudul Moldovei, la care să fi fost trimis Acornion care, de-a lungul vie-
ţii, a avut mai multe misiuni diplomatice.
Este ciudat că pentru depistarea nucleului iniţial nu a fost exploatat
chiar textul lui Strabon care este vrednic de crezare şi care spune clar că
Burebista este un bărbat get. Strabon avea bine definite noţiunile de dac şi
get, de altfel chiar el ni le explică şi nouă în acelaşi text, făcând precizarea că
geţii sunt cei de pe Dunărea Inferioară şi dinspre Pont, iar dacii cei dinspre
Dunărea Superioară şi dinspre germani, ei vorbind însă o limbă asemănătoare.
În plus, inscripţia de la Balcic ne spune despre Burebista că este un rege al
Traciei care a stăpânit ambele maluri ale Dunării. Reiese că axul teritoriul stă-
pânit a fost Dunărea , iar termenul de Tracia este îndoielnic că ar fi putut fi fo-
losit pentru zona de dincolo de Carpaţi.
141
Problema capitalei
În literatură sunt vehiculate trei localităţi suspectate că ar fi putut fi ca-

pitale : Costeşti, Sarmizegetusa Basileion şi Popeşti. La Costeşti şi Popeşti s-a
ajuns pornindu-se de la discuţia nucleului iniţial. I. Glodariu crede şi el că ce-
tatea de la Costeşti a fost prima reşedinţă a lui Burebista. Singurul argument
al acestuia este acela că această cetate ar fi cea mai timpurie dintre cetăţile
din Munţii Orăştiei. Chiar dacă una dintre aceste localităţi ar fi fost iniţial ca-
pitală a formaţiunii politice conduse de Burebista, este puţin probabil ca ele să
fi rămas capitale după extinderea teritoriala. I. H. Crişan crede că capitala era
acolo unde se afla Burebista, aşa cum s-a întâmplat pe vremea lui Alexandru
Macedon. Este clar că Pella, iniţial capitală a regatului macedonean, nu a mai
fost capitală mai târziu, capitala fiind itinerantă, aşa cum era firesc pentru un
conducător care s-a aflat mereu în război şi în mişcare, cum pare să fi fost şi
Burebista.
Sarmizegetusa Basileion este puţin probabil că a existat pe vremea lui
Burebista. Nu este nici o dovadă stratigrafică şi nu există nici materiale arheo-
logice de pe vremea lui Burebista la Sarmizegetusa. Ea cu greu ar fi putut în-
deplini rolul de capitală pentru că se afla într-un loc foarte puţin accesibil, la
1200 m înălţime, departe de drumurile comerciale, greu de aprovizionat. Chiar
pe vremea lui Decebal, când cu siguranţă a existat, este mai probabil să fi fost
cetate regală de refugiu în caz de pericol şi nu capitală.
Astfel s-ar putea explica titulatura de basileion folosită de Ptolemeu.
Daicoviciu crede că capitala se afla undeva în Transilvania, poate la
Costeşti, pentru că altfel nu s-ar explica, spune el, de ce primele campanii ale
lui Burebista au fost îndreptate spre vest, împotriva celţilor. Argumentul este
destul de slab pentru că nu avem nici o dovadă sigură că prima campanie ar fi
fost îndreptată împotriva celţilor. Tot el crede că în Transilvania a fost centrul
de putere pentru că numai aici se constata o continuitate a regalităţii şi pentru
că numai aici este un sistem de fortificaţii coerent, făcut cu multă trudă, cu un
scop bine determinat. Ideea ca cetăţile din Munţii Orăştiei ar apăra capitala
Sarmizegetusa nu este încă demonstrată. Despre aceste cetăţi s-a afirmat de
multe ori că au două etape de fortificare, prima contemporană cu Burebista, a
doua contemporană cu Decebal. În realitate unele dintre ele nu au existat pe
vremea lui Burebista, altele au fost folosite şi după Decebal.
În concluzie, pare mai probabilă ipoteza că centrul formaţiunii conduse
de Burebista a decăzut după unificare şi extinderea teritoriului, iar capitala
regelui Burebista era itinerantă.
Problema statului
În literatura istorică au existat diferite controverse pe tema ce a însem-

nat stăpânirea lui Burebista - megale arhé. Unii au afirmat că este neîndoielnic
vorba deja de un stat (H. Daicoviciu, I. H. Crişan), alţii au fost potrivnici aces-
tei idei (Mihail Macrea, Dionisie Pippidi), considerând ca este vorba doar de o
vastă uniune de triburi. Cei care au afirmat că a fost stat au definit în moduri
diferite acest stat ca fiind unul sclavagist începător de tip militar (C. Daicoviciu
- autorul capitolului din Tratatul de Istoria României, varianta anilor 60), un
142
stat de tip tributal sau asiatic (I. H. Crişan) sau au mai existat formulări de ti-
pul stat teritorial extensiv ca cel al odrisilor.
Cercetarea străină, ca de exemplu Karl Strobel, mai puţin implicată afec-
tiv, afirmă că stăpânirea lui Burebista a fost o formaţiune politico-militară
efemeră, care nu a putut rezista decât pe vremea lui Burebista, după care s-a
dezintegrat, semn că nu a putut funcţiona.
Statul presupune diferenţe majore între membrii societăţii, de avere, de
interese economice. Astea cu siguranţă au existat. O dovedesc tezaurele, mor-
mintele princiare, unele construcţii fastuoase în comparaţie cu celelalte. Statul
trebuie să deţină pârghii cu care îşi asigura dominaţia, de genul armată sau
justiţie, dar şi funcţionari care să asigure colectarea impozitelor, supraveghe-
rea vămilor şi colectarea taxelor vamale, să supravegheze modul în care popu-
laţia îşi îndeplineşte sarcinile ce ţin de renta în muncă. Funcţionarea sănătoa-
să a economiei şi colectarea impozitelor presupune şi adoptarea unui sistem
monetar unitar, a unei monede unice, emisă şi garantată de o autoritate. Con-
ducerea statului presupune instituţii politice abilitate să conducă: rege, adu-
nări, care se constituie şi funcţionează după reguli bine stabilite, fiecare având
atribuţii bine definite. Vârful ierarhiei trebuie să dispună, de asemenea, de o
cancelarie din care să emane edictele. De asemenea este nevoie de personaje
calificate care să asigure relaţiile cu exteriorul.
Ideea statului sclavagist, fie el şi începător, a fost, cum era şi firesc,
abandonată. Nu a putut fi nicidecum dovedită existenţa sclavilor care să asi-
gure baza economică a acestui stat. Desigur că este posibil să fi existat forme
de robie patriarhală, eventual şi ceva sclavi casnici, dar ei nu erau mulţi şi ro-
lul lor în economie era limitat.
Statul de tip tributal presupune coexistenţa proprietăţii private cu pro-
prietatea comună. De obicei, cel puţin teoretic, monarhul este proprietarul su-
prem. Populaţia este organizată în obşti teritoriale, care deţin în proprietate
comună pământul, indivizii având în proprietate personală doar casa şi vitele.
Astfel organizată, populaţia ar răspunde solidar în fata autorităţilor, fiind obli-
gată să plătească dări în bani, în produse, să echipeze ostaşi pentru armată
sau să ridice şi să întreţină fortificaţii sau drumuri.
Analizând puţinele izvoare scrise care există este greu a dovedi că stăpâ-
nirea lui Burebista a fost realmente un stat, fie el şi tributal. Pentru existenţa
obştilor este invocat un text rămas de la Horaţiu care nu dovedeşte nicidecum
că ar fi existat, ci că era practicat asolamentul. Burebista poartă titlul de basi-
leu, care este un titlu obişnuit pentru conducătorii mărunţi ai unor formaţiuni
politice. El întemeiază, ce-i drept, o megale arhé = o mare stăpânire, care pare
să facă referire la marea întindere a regatului, neaşteptată pentru mediul bar-
bar, la acea vreme. Regalitatea nu pare a fi ereditară, căci Burebista este ur-
mat de Deceneu cu care nu este înrudit. Nu ştim care sunt regulile de desem-
nare a regelui: era desemnat de regele în viaţă, de mai marii ţării, din rândul
pilleatilor, care par a avea o poziţie superioara sau pur şi simplu regele se im-
punea prin forţă, geniu sau bogăţie? Care sunt instituţiile care asigura guver-
narea? Una a existat cu siguranţă - armata care, spune Strabon, ar fi fost de
200.000. Cifra a fost considerată de unii credibilă, de alţii exagerată. După
moartea lui Burebista armata s-ar fi redus la doar 40.000 de soldaţi. E greu de
spus dacă cifra este reală pentru că nu avem studii demografice care să apre-
cieze cât de cât corect populaţia aflată în sfera de stăpânire a lui Burebista.
143
Părerile, nici una autorizată, sunt foarte diferite. N. Iorga a apreciat populaţia
regatului lui Burebista la 100.000 de suflete, C. Daicoviciu la 500.000, Pârvan
la 1 milion şi a crezut că cifra de 200.000 nu este exagerată, având în vedere
ca Burebista stăpânea un spaţiu imens, Em. Panaitescu la 2,5 milioane. Exa-
gerată sau nu, cu siguranţă că nu este vorba de o armată permanentă, ci de
una adunată în situaţii de război. Este foarte probabil că Burebista, la fel ca
şi căpeteniile celtice de la aceea vreme, să fi avut o armată personală şi o gar-
dă permanentă.
Una dintre instituţiile care par a fi sprijinit regalitatea a fost religia,
Deceneu fiind acela care prin religie a reuşit să-i ţină sub ascultare pe supuşi.
El este considerat şi autorul unei reforme religioase care a avut ca scop asigu-
rarea specialiştilor sacrului, aleşi dintre pilleati. Cu ajutorul religiei era asigu-
rată şi ascultarea poruncilor. Este posibil ca , la fel ca la celţi, unde druizii
erau şi judecători, la geţi şi daci preoţii să fi avut responsabilităţi asemănătoa-
re. Textul lui Strabon nu pare a se referi la legi care ar presupune existenţa
unui cod, căci nu se foloseşte termenul de nomos, ci cel de prostagma, care în
latină are ca corespondent edictum, adică un act emis de o cancelarie. Aceste
edicte ar fi singurul indiciu că exista şi un emitent, respectiv o cancelarie.
Spre a se dovedi existenţa unei cancelarii este citat un text din Marţial55
care vorbeşte de un răvaş trimis de Decebal lui Domiţian, răvaş care avea un
sigiliu. Textul lui Marţial este, însă, irelevant pentru că se referă la altă pe-
rioadă, post Burebista. Existenţa unei cancelarii pe vremea lui Decebal nu
presupune că ea ar fi existat şi pe vremea lui Burebista. Cel mai greu de pro-
bat este existenţa unor funcţionari şi instituţii abilitate cu strângerea impozite-
lor, dărilor în natură sau care să urmărească modul în care supuşii se achită
de obligaţiile lor în muncă. Este folosit ca dovadă, şi de această dată, un text
care face referire la o altă epocă, este vorba de medicul lui Traian, Criton care
spune că, pe vremea lui Decebal, existau un fel de şefi peste cei care muncesc
pământul şi peste cei care se ocupau de fortificaţii. Ciudat este faptul că
Burebista nu bate în nume propriu o monedă, în condiţiile în care conducători
obscuri barbari o fac. Este drept că dispar emisiunile monetare tribale, ceea ce
este un semn că ele deveniseră desuete şi că dispăruseră emitenţii locali şi că
denarul roman republican pare a deveni moneda unică. Este însă intere-
sant că s-a preferat falsificarea denarului roman şi nu emiterea unei monede
proprii. Poate aceasta a fost o fază premergătoare, tranzitorie, Burebista ne
mai apucând să emită propria lui monedă, fiind angajat în tot felul de lupte.
Trebuie că a existat un oarecare haos financiar, pentru că denarii republicani
romani nu s-au bătut doar la Tilişca, ci şi în alte localităţi, nu ştim cât de
autorizate să o facă. Toate acestea la un loc, par a îndreptăţi ideea că
Burebista, preocupat de cuceriri, nu avut răgazul să dea stăpânirii sale o
forma coerentă, motiv pentru care, imediat după moartea lui, stăpânirea lui s-
a dezintegrat.
Urcarea pe tron
Cei mai mulţi cercetători consideră că începutul domniei lui Burebista

trebuie situat în jur de 82. î.Hr., poate puţin mai devreme. Textul lui Iordanes
este unicul care oferă un indiciu cronologic. El spune că, pe vremea lui
55
144
Burebista, a venit în ţara goţilor Deceneu, care a apărut în momentul în care

Sylla a preluat puterea la Roma. Se ştie ca Sylla s-a proclamat dictator în anul
82 î.Hr. Burebista nu putea fi de multă vreme rege, mai ales că a domnit foarte
mult.
Politica internă
Este de presupus că, înainte de a-şi fi început campaniile de cucerire

spre vest sud şi pe litoralul Marii Negre, Burebista a făcut un efort de a unifica
formaţiunile politice ale geţilor şi dacilor. Izvoarele nu ne spun nimic despre
cum a procedat Burebista. Ni se dă de înţeles doar că neamul lui Burebista era
istovit de războaie. Cum primele campanii pentru cucerirea de noi teritorii par
a începe pe la 60 î.Hr., înseamnă că Burebista şi-a consumat cam jumătate
din domnie pentru a unifica aceste formaţiuni.
Este greu de crezut că au prevalat mijloacele paşnice, poate doar căsă-
toriile ar fi putut reprezenta un mijloc nonviolent de convingere. Se consta-
tă arheologic că multe cetăţi, precum cele de la Cârlomaneşti, Zimnicea,
Radovanu, Căscioarele, Crăsani, Cetăţeni au urme de distrugere în sec. I î.Hr.
Ar putea fi argumente pentru o supunere prin violenţă. Altfel nu existau moti-
ve care să determine pe micii şefi locali să renunţe la autoritatea lor, căci nu
exista nici un factor extern de presiune. Roma nu avea gânduri de cucerire în
Pen. Balcanică, fiind total ocupată cu extinderea posesiunilor sale în Asia, pu-
terea celţilor era, după toate aparenţele, în regres, deveniseră sedentari, ba
chiar sunt frecvente afirmaţiile că mulţi dintre cei care au convieţuit cu au-
tohtonii ar fi fost asimilaţi de daci.
În ciuda acestor evidente, sunt mulţi aceia care cred că pericolul celtic
sau roman i-ar fi determinat pe micii conducători de triburi să accepte stăpâ-
nirea lui Burebista. Chiar dacă aceste pericole ar fi fost reale, este greu de
crezut că aceşti conducători mărunţi le-ar fi putut percepe. Ştim însă că mâna
dreaptă a lui Burebista a fost Deceneu care a reuşit să impună supuşilor as-
cultarea poruncilor, sobrietatea, ba chiar – aşa cum am arătat şi mai sus - i-ar
fi determinat să-şi taie viţa de vie (ştire neconfirmată arheologic).
Campaniile de cuceriri
Strabon prezintă cuceririle lui Burebista în următoarea ordine:

1. trece Dunărea şi jefuieşte Tracia, Macedonia şi Iliria, ocazie cu care,
poate la întoarcere, îi pustieşte pe celţii care trăiau amestecaţi cu tracii şi ilirii
- mai mult ca sigur este vorba de scordisci, situaţi la sud de fluviu şi la vest de
Morava, în zona de vărsare a Savei în Dunăre;
2. nimiceşte pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui
Critasiros şi pe taurisci.
Pare a fi vorba de două campanii diferite. Dacă Strabon respectă ordinea
evenimentelor, campania sudică a fost prima. Cercetătorii de la Cluj, C.
Daicoviciu şi I. H. Crişan cred că cea vestică a fost cea dintâi.
Textul lui Strabon nu ne dă de înţeles că Burebista ar fi alipit teritoriile
neocupate de romani de la sud de Dunăre, scopul campaniei sudice pare a fi
mai ales jaful. Totuşi, decretul în cinstea lui Acornion precizează că Burebista
a stăpânit teritoriul de o parte şi de alta a Dunării. Desigur că afirmaţia ar pu-
145
tea să se refere strict la cursul inferior al Dunării, deci să aibă în vedere Do-
brogea şi nu şi zona de la sud de România. Cercetările arheologice arată că,
după campania lui Burebista, scordiscii au rămas pe loc, nu au fost dislocaţi.
Campania vestică ar fi avut loc pe la 60 î.Hr. I.H. Crişan consideră că
acest război ar fi fost nu unul de cucerire, ci unul de eliberare, în urma căruia
ar fi fost recuperate de la celţi teritoriile dacice din zona Tisei. Boii şi tauriscii
locuiau în zona Austriei şi a Câmpiei Panonice, respectiv în Ungaria şi Slova-
cia.
Campania ar fi fost purtată până la Dunăre, în dreptul Bratislavei. Se
crede că Burebista s-a ferit să meargă mai departe, spre vest, pentru că ar fi
riscat un război cu regele suebilor, Ariovist. Rezultatul a fost că celţii ar fi fost
nimiciţi cu totul. Se crede că această campanie a avut loc în anul 60 deoarece
Caesar vorbeşte la un moment dat despre boii care s-au stabilit pe la 59-58 în
teritoriul de azi al Elveţiei. Se crede că doar campania distrugătoare a lui
Burebista i-ar fi putut determina să se mute în masă. Campania împotriva cel-
ţilor ne face să ne îndoim de temeinicia şi adevărul unor consideraţii istorice
făcute de literatura arheologica. I. H. Crişan spune că celţii, la momentul
Burebista, nu mai prezentau un pericol, deci ei nu ar fi putut determina unifi-
carea de frică a formaţiunilor politice.
De asemenea se face frecvent afirmaţia că mulţi dintre celţii stabiliţi în
sec. IV-III în Panonia şi în nord-vestul României ar fi avut relaţii bune cu au-
tohtonii, s-au înmormântat în aceleaşi necropole şi că ar fi fost chiar dacizaţi,
deci, cu alte cuvinte, s-ar fi pierdut în masa autohtonilor. Probabil este vorba
de anarţi. Ceilalţi celţi, boii şi tauriscii, erau aşezaţi şi ei de multă vreme, deci
deveniseră, în virtutea timpului trecut, un fel de autohtoni în zona pe care au
locuit-o. Dacă nu prezentau pericol, de ce Burebista îi nimiceşte pe de-a între-
gul şi ce vrea să recupereze de la ei, ducând acest război de eliberare? Teza
războiului de eliberare nu prea are susţinere.
Cucerirea coloniilor grecesti
Fără îndoiala ca atunci când Burebista a pornit la cucerirea cetăţilor

greceşti a avut serioase motivaţii de ordin economic: cetăţile nu numai că erau
bogate, aveau o economie prosperă, dar stăpânirea litoralului asigura şi su-
pravegherea comerţului pe Marea Neagră. Nu trebuie uitat că devenise o prac-
tică pentru regii sau conducătorii barbari din zonă să protejeze cetăţile greceşti
(Zalmodegikos, Rhemaxos, Zoltes). Burebista a profitat de două evenimente ca-
re, prin cumul, au contribuit la uşurarea efortului militar: moartea lui
Mithridathes al VI-lea Eupator în 63 î.Hr. şi înfrângerea lui Antonius Hybrida,
în 61 î.Hr. Vasile Pârvan a făcut supoziţia că Burebista ar fi fost aliatul cetăţi-
lor greceşti cu ocazia răzmeriţei acestora, dar ea este puţin probabilă, având în
vedere că, în anul 61 î.Hr., Burebista trebuie că se pregătea pentru campania
împotriva celţilor.
Litoralul pontic a fost cucerit în intervalul 59-48, mai probabil 55-48
î.Hr. Anul 55 ca an de început al campaniei de cucerire a litoralului este suge-
rat de Dion Chrisostomos care, vorbind despre Olbia, dar fără a-l pomeni pe
Burebista, spune că la 95 d.Hr. ,când a vizitat el Olbia, oraşul se mai resimţea
după ce cu 150 de ani mai înainte, geţii au cucerit toate oraşele greceşti de la
Olbia până la Apollonia. Înţelegem că construcţiile se aflau în stare proastă,
146
iar teritoriul cetăţii era considerabil mai mic. Având în vedere că Olbia trebuie
să fi fost primul oraş cucerit, anul de început trebuie să fi fost 55 î.Hr. Cam-
pania de cucerire a litoralului era sigur încheiată în anul în care s-a dat decre-
tul în cinstea lui Acornion. S-a ajuns la concluzia că decretul a fost săpat în
piatră cândva în intervalul cuprins între 7 iunie şi 9 august 48 î.Hr.
Inscripţia a fost săpată în piatră după ce Pompeius a obţinut titlul de
imperator, deci după primăvara lui 48, dar înainte de a fi înfrânt în bătălia de
la Pharsalus de către Caesar, bătălie care a avut loc în 9 august. Având în ve-
dere distrugerile suferite de Olbia , este sigur că colonia a fost cucerită prin
lupte. Despre Tyras se crede că s-ar fi supus de bună voie, pentru că nu au
fost observate distrugeri ale cetăţii, care, fără îndoială, n-ar fi dorit să aibă
soarta Olbiei. La Egyssus au fost constatate arheologic distrugeri, deci pro-
babil că a fost cucerit prin luptă. Aceeaşi soartă a avut-o şi Histria. Un decret
dat în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, pomeneşte despre distrugerea
zidurilor cetăţii şi arată că Aristagoras s-a remarcat prin eforturile de refacere
a zidurilor. Inscripţia ne dă de înţeles că stăpânirea a fost de lungă durată,
căci, după trei ani, averile cetăţenilor erau secătuite, iar sanctuarul lui Apollo
Tămăduitorul rămăsese fără preot. Arheologic au fost constatate urme de dis-
trugere în zona sacră. Despre Tomis şi Callatis nu avem informaţii, dar se bă-
nuieşte că s-au supus de bună voie, evitând să împărtăşească aceeaşi soartă
ca Histria. Dionysopolis probabil că s-a predat de bună voie, judecând după
bunele relaţii pe care le-a avut cu Burebista. O inscripţie de la Odessos
(Varna) vorbeşte despre întoarcerea unor cetăţeni din bejenie, care s-ar putea
să aibă legătură cu cucerirea oraşului de către Burebista. Mesembria a fost
cucerită cu armele. O inscripţie pomeneşte trei strategi care au condus o oas-
te împotriva lui Burebista. Apollonia este foarte probabil că s-a predat de bună
voie, căci nu s-a putut apăra, era distrusă de generalul Lucullus.
I. H. Crişan crede că, înainte de supunerea cetăţilor greceşti, ar fi fost
cucerita din mâinile bastarnilor Moldova. Singurul indiciu în acest sens este că
dispare cultura Poieneşti - Lukaševka în ultima jumătate a sec. I î.Hr.
După înfrângerea lui Pompeius, ne spun atât Appianus, cât şi
Suetonius, Caesar, devenit duşman personal al lui Burebista, a plănuit o ex-
pediţie împotriva geţilor şi parţilor. Suetonius precizează că ar fi fost trimis în
acest sens Octavian la Apollonia spre a pregăti războiul. Campania nu a mai
avut loc căci, la idele lui Marte în anul 44 î.Hr., Caesar este asasinat. În ace-
laşi an, în timpul unei răscoale, moare şi Burebista. Se crede că a fost asasinat
pentru a se evita iminentul atac roman, ipoteză care este discutabilă. Ea ar fi
credibilă doar dacă moartea lui Burebista ar fi precedat-o pe cea a lui Caesar.
Teritoriul stăpânit de Burebista s-a dezmembrat iniţial în patru părţi, mai apoi
în cinci.
147
XI. URMAŞII LUI BUREBISTA
După asasinarea lui Caesar, cel mai important eveniment este războiul
civil ai cărui protagonişti au fost Octavianus, adoptat prin testament de
Caesar, şi Marcus Antonius. Deznodământul acestui război se consumă la
Actium, în 31 î.Hr., când Marcus Antonius este înfrânt.
Conflictul din lumea romană va fi urmărit cu interes de căpeteniile daci-
lor şi geţilor, care promit ajutor militar când uneia când alteia dintre cele două
părţi. Sunt câteva izvoare literare care fac aluzie la o posibila implicare a geţi-
lor şi dacilor în războiul civil, din păcate ele nu sunt foarte explicite.
Vergiliu, spre exemplu, în Georgicele, spune că „dacii adesea coboară de
la Istru şi conspiră împotriva noastră.” Horaţiu, în Satire, are câteva ver-
suri:Oricine îmi iese în cale mă întreabă ce-ai mai auzit despre daci?
Cassius Dio, în Istoria romană, ne relatează că dacii ar fi trimis o solie la
Octavianus, dar n-au căpătat nimic din câte au cerut, motiv pentru care au
trecut de partea lui Marcus Antonius, fără a-i fi nici acestuia de mare folos
căci era foarte dezbinaţi. Din cele trei izvoare reiese că urmaşii lui Burebista, la
fel ca şi predecesorul lor, intervin în luptele pentru putere de la Roma, încer-
când să obţină maximum de foloase.
E greu de crezut că politica dacilor şi geţilor i-ar fi îngrijorat prea tare pe
romani, cum pare a sugera Horaţiu, în condiţiile în care puterea lor era în de-
clin ca urmare a împărţirii stăpânirii lui Burebista.
Strabon spune cât se poate de clar ca stăpânirea lui Burebista s-a îm-
părţit iniţial în 4, iar ulterior, adică pe vremea lui Augustus, în 5 părţi.
O listă a succesorilor lui Burebista există doar la Iordanes. Nu ştim dacă
ea este completă. Majoritatea istoricilor cred că regii pomeniţi de Iordanes sunt
urmaşii lui Burebista din zona de sud-vest a Transilvaniei, care se bănuieşte a
fi fost una dintre cele 4 părţi care au rezultat după împărţirea moştenirii. Po-
trivit lui Iordanes, urmaşul lui Burebista fost Deceneu, care a fost urmat de
Comosicus, care a fost în acelaşi timp rege, mare preot şi judecător suprem,
iar mai apoi de Coryllus care ar fi domni timp de 40 de ani peste daci.
Pe lângă numele atestate de lista lui Iordanes, izvoarele mai amintesc
câţiva regi daci şi geţi. Mai multe referiri se fac la regele Cotiso, care este con-
semnat de trei izvoare literare diferite: Suetonius, Horatius şi Florus. Cele trei
izvoare par a face referire la trei momente diferite din domnia acestui re-
ge. Suetonius, în Vieţile celor 12 cezari, spune că, potrivit lui Marcus Antonius,
Octavianus şi-ar fi făgăduit fiica (Iulia) de nevastă unui rege al geţilor numit
Cotiso, acesta din urmă, la rândul său, urmând a-şi da fata de nevastă lui
Octavianus. Este poate vorba de o alianţă matrimonială pusă la cale spre a
atrage căpetenia barbară de partea lui Octavianus. Horaţiu, într-o odă pe care
a scris-o în anul 29 î.Hr., deci la doi ani după victoria de la Actium, spune că
armata dacului Cotiso a pierit. Se bănuieşte că este vorba de un conflict cu
romanii din anul 29 î.Hr. când Cotiso s-a confruntat cu generalul roman
Licinius Crassus, fiind înfrânt. Florus, în Rezumatul istoriei romane, arată că
dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. Din munţi coboară adesea, sub conducerea
regelui Cotiso, trec Dunărea pe gheaţă şi devastează ţinuturile de la sud de
Dunăre. Augustus a hotărât să termine cu această populaţie agresivă şi l-ar fi
148
trimis pe guvernatorul Panoniei, Cornelius Lentulus împotriva lor. Generalul i-

a alungat la nord de Dunăre şi a aşezat la sud de fluviu garnizoane romane.
Florus spune că dacii nu au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi. Evi-
dent că aceste evenimente sunt posterioare anului 27 î.Hr., întâmplându-se
cândva la începutul erei noastre. Unele variante ale textului lui Suetonius folo-
sesc în loc de numele Cotiso pe cel de Coson, de unde a apărut bănuiala că
Cotiso ar fi fost emitentul enigmaticelor monede de aur cunoscute sub numele
de kosoni. Se observă că Cotiso, în două izvoare, este dac, în al treilea get. El
este plasat într-o zonă muntoasă, destul de aproape de Dunăre , motiv pentru
care istoricii cred că el a domnit undeva în vestul Olteniei şi estul Banatului.
Dacă această poziţionare este corectă, ea vine în contradicţie cu teoria potrivit
căreia Cotiso ar fi emitentul monedei de tip koson, monedă care a fost desco-
perita doar în zona de sud-vest a Transilvaniei.
Un alt rege al geţilor, contemporan cu războiul civil de la Roma, este
amintit de Plutarh în Vieţi paralele, în biografia lui Marcus Antonius. Este vor-
ba de Dicomes. Şi acest rege s-ar fi amestecat în conflictul dintre Octavianus şi
Marcus Antonius. El ar fi promis o oaste numeroasă lui Marcus Antonius. Iz-
vorul nu dă alte amănunte. Acest rege se crede că ar fi domnit undeva în spa-
ţiul extracarpatic, poate în sudul Moldovei sau în Muntenia.
Tot în spaţiul extracarpatic este atestat de o inscripţie cu litere greceşti,
de pe un vas, basileul Thiamarchos. Inscripţia fost descoperita la Ocniţa, în
jud. Vâlcea, deci formaţiunea lui politică trebuie că era plasată undeva în zona
de nord a Olteniei.
Istoria politică a dacilor şi geţilor în sec. I d.Hr. este destul de puţin cu-
noscuta. Ceea ce este sigur este că adeseori ei au atacat provinciile de la sud
de Dunăre. Romanii, iniţial, au răspuns la aceste atacuri prin expediţii puniti-
ve, iar mai apoi, pentru a-şi asigura liniştea au utilizat trei mijloace: transbor-
darea geţilor la sud de Dunăre, unde erau mai uşor de supravegheat, captura-
rea unor ostateci din rândul aristocraţiei, care deveneau garanţi ai păcii sau
plata unor subsidii. Toate aceste mijloace de represiune sunt atestate de izvoa-
rele epigrafice sau literare.
O expediţie împotriva dacilor, potrivit unei inscripţii, ar fi organizat
Marcus Vinicius. Strabon arată, la rândul său, că Aelius Catus a strămutat de
la nord de Dunăre în Tracia 50.000 de geţi. Acţiunea ar fi avut loc în primul
deceniu al sec. I d.Hr. În câteva rânduri geţii atacă cetăţile din Pont. Informaţii
despre aceste atacuri avem de la Ovidiu. Potrivit acestuia geţii (din sudul Mol-
dovei?) au atacat mai întâi cetatea Aegyssus (Tulcea) prin anul 12 d.Hr., iar
mai apoi, în anul 15, cetatea Troesmis pe care au cucerit-o, fiind apoi respinşi
de către Pomponius Flacus (legatul Moesiei), căruia i s-ar fi datorat liniştea la
Dunăre. Intensitatea atacurilor în Dobrogea se diminuează după anul 46 d.Hr.
când Dobrogea intră sub stăpânire romană, fiind integrată provinciei Moesia.
Un alt rege al dacilor este pomenit de Frontinus. Este vorba de Scoryllo,
nume foarte asemănător cu Coryllus, cel ce a domnit 40 de ani, din lista lui
Iordanes. Cei mai mulţi istorici cred că este vorba de acelaşi personaj şi că
numele corect este Scoryllo. Acest nume este sigur dacic, el fiind consemnat şi
de alte doua inscripţii. Este vorba de o ştampilă de pe un vas descoperit
la Sarmizegetusa Regia („Decebalus per Scorillo”) şi de o inscripţie descoperită
la Aquincum. Potrivit lui Frontinus, acest Scorillo este contemporan cu un
război civil care s-a desfăşurat la Roma, care nu poate fi altul decât cel din 68-
149
69, deci de pe vremea lui Nero. Frontinus ne dă de înţeles ca Scorillo a fost

foarte înţelept şi a evitat să se amestece în acest război civil, de teamă că im-
plicarea sa ar fi putut aduce răzbunarea romanilor.
Pentru istoria relaţiilor cu romanii sunt importante doua inscripţii, una
descoperita la Tibur, alta la Fundi. Inscripţia de la Tibur este un elogiu fune-
bru adus lui Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei în perioada 60-
68, care a strămutat 100.000 de transdanubieni împreuna cu copii, soţiile,
principii şi regii lor. Cu această ocazie ar fi fost înapoiat unui rege dac fratele
care fusese prizonier al romanilor. Inscripţia de la Fundi spune că guvernato-
rul Panoniei, Tampius Flavianus, a obligat neamurile de dincolo de Dunăre să
predea ostateci romanilor.
Ultimul dintre regii daci anteriori lui Decebal, pomenit de izvoare, este
Diurpaneus. El apare atât la Orosius cât şi la Iordanes. Potrivit lui Iordanes,
Diurpaneus a fost contemporan cu Domiţian. Sub acest rege, geţii au rupt tra-
tatul ce l-au avut cu împăraţii de dinainte, căci Domiţian era foarte zgârcit. Cel
mai probabil a diminuat stipendiile. Drept urmare, geţii au atacat la sud de
Dunăre, unde guvernator era Oppius Sabinus, i-au tăiat capul guvernatorului
şi au jefuit provincia. Îngrijorat, Domiţian a venit în Iliria şi a trimis o armată
împotriva dacilor comandata de generalul Cornelius Fuscus, care a trecut Du-
nărea pe un pod de vase. De la prima ciocnire, romanii au fost învinşi, Fuscus
ucis, după care a urmat jefuirea armatei romane. Orosius se referă la acelaşi
eveniment, fără a da detalii. Ne dă doar de înţeles ca Fuscus a suferit o înfrân-
gere dezastruoasă, pe care, însă, Domiţian a avut grija să o prezinte ca pe o
victorie, organizându-şi un triumf.
Cu privire la Diurpaneus există două păreri: că ar fi unul şi acelaşi cu
regele Duras sau că ar fi doar un alt nume al lui Decebal (N. Gostar, V.
Lica). Regele Duras este amintit de Excerpta Valesiana ca cedând de buna voie
puterea lui Decebal. Motivul nu-l cunoaştem, fie a fost prea bătrân, fie şi-a
atras pizma dacilor ca urmare a ruperii tratatului cu Domiţian şi nu mai putut
guverna.
150
XII.EPOCA LA TÈNE - SEC. V - III Î.HR.
XII.1.INTRODUCERE
A doua vârstă a fierului sau La Tène îşi trage numele de la un sit din
Elveţia, considerat iniţial a fi o aşezare lacustră, ulterior loc de cult. Staţiunea
se datează în sec. III-I î.Hr. Termenul a fost iniţial utilizat pentru cultura celti-
că, dar apoi a fost extins şi pentru alte zone ocupate de celţi sau aflate sub in-
fluenţă celtică.
În 1914 J.Déchelette56 a împărţit epoca La Tène în I-500-300, II-300-
100 şi III-100-0.
Paul Reinecke57, la rândul său, a împărţit epoca în 4 etape notate cu li-
tere de la A la D: A-500-400; B-400-300; C-300-100 şi D-100-0.
Ulterior etapele B, C, şi D au fost divizate fiecare în două sub-etape.
Începutul Laten-ului în România este la o dată discutabilă : 450/350,
iar sfârşitul este plasat în momentul în care Dacia este cucerită de romani,
respectiv în anul 106. Civilizaţia La Tène în spaţiul nostru mai este cunoscută
şi ca civilizaţia geto-dacă, termen hibrid care este azi contestat şi, potrivit unor
păreri exigente şi competente, ar fi de dorit să nu fie utilizat în nici un caz
pentru perioada timpurie a acestei epoci.
Data de început a epocii La Tène a fost discutată în mai multe rânduri,
unii cercetători, adepţi ai dezvoltării unitare a spaţiului nostru, considerând că
epoca a început în acelaşi timp peste tot. Alţii consideră ca teritoriile extra-
carpatice au trecut mai devreme , în jur de 450, la epoca La Tène datorită
unei conjuncturi istorice favorabile, datorate influentelor şi impulsurilor civili-
zatoare venite dinspre Grecia, după 657/656, când a fost întemeiată prima co-
lonie grecească, Histria, fie prin intermediul grecilor din Pont, fie prin medierea
tracilor odrisi, care pe la 480-470 au format un regat puternic care avea
strânse relaţii cu Grecia continentală, în timp ce în Transilvania trecerea s-ar fi
făcut ceva mai târziu, ca urmare a infiltraţiilor de populaţii celtice în acest spa-
ţiu, cele mai timpurii putând avea loc după 390 î.Hr., dar, mai degrabă, în in-
tervalul 350-300. În linii mari, perioada La Tène are câteva elemente pregnan-
te de noutate:
1. folosirea roţii olarului şi apariţia unei ceramici cenuşii;
2. folosirea brăzdarului de plug din fier, care a permis trecerea la agri-
cultura propriu-zisă;
3. generalizarea armelor, uneltelor şi ustensilelor din fier, urmată de o
dezvoltare fără precedent a meşteşugurilor specializate;
4. intensificarea schimburilor la mari distanţe pe bază de monedă;
5. apariţia aristocraţiei tribale şi a unor mari diferenţe patrimoniale, fapt
pus în evidenţă prin mormintele princiare, tezaurele cu piese de argint şi aur şi
folosirea unor produse de lux importate.
56
Joseph Déchelette (n.8.01.1862 – m. 4.10.1914) – arheolog francez, care s-a făcut remarcat prin cercetările efec-
tuate în domeniul ceramologiei antice. Este printre primii cercetători care au făcut legătura între cultura La Tène şi
civilizaţia celtică.
57
Paul Reinecke ( n.25.09.1872 – m. 12.05.1958) – medic şi arheolog german, protoistorian care s-a făcut remarcat
prin realizarea unei cronologii a Epocii Bronzului şi a perioadei de tranziţie spre Epoca Fierului.
151
În Transilvania, ceramica lucrată la roată apare pentru prima dată în

necropola de la Sanislău (jud. Satu Mare), în sec. al V-lea î.Hr., necropolă ca-
re a fost atribuită grupului scitic sau scito-trac Szentesvekerzug-Chotin. Este
vorba de ceramică de import, produsele locale apărând doar spre sfârşitul sec.
al IV-lea î.Hr.
În teritoriul extra-carpatic, cea mai veche ceramică lucrată la roată este
din sec. al VI-lea î.Hr. De exemplu, în mormintele de la Bârsesti (jud. Vrancea)
s-au descoperit două străchini lucrate la roată. În aşezarea de la Alexandria s-
a descoperit, de asemenea, ceramică lucrată la roată, care prezintă analogii cu
cea de la sud de Dunăre. Iniţial ceramica la roată este importată, dar din sec.
al V-lea î.Hr. se poate vorbi de o ceramică lucrată la roată de factură locală.
I. H. Crişan58 a afirmat ca ceramica lucrată la roată din sec. al V-lea nu
este autohtonă şi că, oricum, doar folosirea roţii olarului nu se constituie într-
un argument că ar fi început epoca La Téne. Autorul ignoră faptul că în spaţiul
extra-carpatic sunt documentate destul de multe morminte princiare, precum
cele de la Peretu (jud. Teleorman), Agighiol (jud. Tulcea), Stânceşti (jud. Boto-
şani), Găvani (jud. Brăila), precum şi tezaure ca cele de la Craiova, Cucuteni-
Băiceni (jud. Iaşi) sau piese izolate precum cele de la Poroina (jud. Mehedinţi),
Poiana Coţofeneşti (jud. Prahova), care lipsesc din Transilvania, dar care-şi gă-
sesc bune analogii la Panaghiuriste, Vraca sau Letnica , în Bulgaria. La aces-
tea se adaugă o serie de piese de excepţie, precum lebeşul59 de la Bălănoaia
(jud. Giurgiu), provenit dintr-un tumul60 de sec. al IV-lea, coiful greco-iliric de
la Gostavăţu (jud. Olt), o oenochoe61 descoperita la Ostrovu Mare (jud. Mehe-
dinţi), toate produse importate, de lux, deci şi procesul de constituire a unor
elite aristocratice este mai timpuriu.
De asemenea, trecerea la schimbul pe bază de monedă este mai timpu-
riu în zona extra-carpatică unde au circulat din sec. al V-lea î.Hr. monede bă-
tute la Histria, iar pentru sec. al IV-lea sunt atestate mult mai multe monede
macedonene, emise de Filip al II-lea, Alexandru Macedon sau Filip al III-lea
Arideus, decât în Transilvania. În concluzie, pare, totuşi, a fi existat un deca-
laj de dezvoltare între cele două zone. Dezvoltarea inegală şi deosebirile de cul-
tură materială se datorează, în mare măsură, contactelor pe care geţii, respec-
tiv dacii, le-au avut cu populaţiile intruzive care s-au aşezat în spaţiul actual
al României şi au influenţat în chip diferit pe autohtoni. Printre aceste popula-
ţii, pe lângă greci care se aşezaseră încă de la finele Hallstattului pe litoral, se
numără celţii, sciţii şi bastarnii.
XII.2.PĂTRUNDERI DE POPULAŢII INTRUZIVE
XII.2.1.Celţii
Cele mai importante populaţii intruzive care pătrund în spaţiul nostru

sunt cele celtice. Ţara de origine a celţilor, potrivit lui Hecateu şi Herodot, pri-
58
Ion Horaţiu Crişan (1928-1994) – arheolog, prof. univ. dr. la Universitatea din Cluj, cercetător în cadrul Institu-
tului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca.
59
Lebeş - (Ant.) Vas larg de metal, de forma unui lighean, cu toarte pe margine. [< lat., gr. lebes].
60
Tumul - Ridicătură de pământ sau de piatră, în formă de con sau de piramidă, înălțată deasupra mormintelor, în
scop de protecție. /<lat. tumulus
61
oenochoé - Tip de vas grecesc din ceramică, de dimensiuni mici, cu deschidere trilobată și cu un singur mâner.
[Pr.: enocoé] – Din fr. oenochoé.
152
mii care ne dau informaţii despre ei, se afla la izvoarele Dunării şi Rinului, adi-
că în sud-vestul Germaniei, zona centrală şi sudică a Franţei şi Elveţia. Ex-
pansiunea celtică, probabil dictată de un mare spor demografic, dar poate şi
de presiuni ale popoarelor germanice, a început pe la 450 î.Hr. şi a continu-
at în ceea ce se numeşte La Tène B1-2. În 387, celţii atacă Roma şi romanii
reuşesc să-i convingă să plece doar făcându-le daruri. După aceasta data, cel-
ţii se răspândesc pe spaţii largi: spre sud (nordul Italiei), spre vest ( Franţa,
Anglia şi Spania), spre est ( Austria, Câmpia Panonică şi Transilvania, Pen.
Balcanică). Celţii vor face probleme Romei pana în sec I î.Hr., când Gallia şi
Raetia vor fi supuse. Aşezarea celţilor în Austria, Ungaria şi Boemia a avut loc,
cel mai probabil, pe la 350. Un grup celtic ocupa litoralul adriatic şi, de aici, în
335, trimite o delegaţie la Alexandru cel Mare (Macedon).
Despre istoria lor în sec. al III-lea aflăm informaţii de la Polybius, Cartea
IV din Istorii. În anul 280 celţii, conduşi de Brennus, pătrund în Pen.
Balcanică şi jefuiesc sanctuarul lui Apollo de la Delfi. Sunt în cele din urmă
înfrânţi (legenda spune ca Apollo însuşi s-ar fi răzbunat şi ar fi declanşat un
cutremur şi o furtună năprasnică împotriva lor).
După înfrângere, în 279, celţii se împart în trei grupuri distincte: unii
dintre atacatori rămân pe loc şi întemeiază regatul de la Tylis (pe Mariţa), con-
dus de Comontorius.
Polybius arată că au perceput un tribut de 80 de talanţi de la ora-
şul Bizanţ, care, la rândul său, a perceput o taxă de la corăbiile care treceau
prin strâmtoarea Bosfor, spre Marea Neagră. Regatul se dezintegrează la 218,
pe vremea lui Cavaros, când izbucneşte o răscoală a tracilor. Alţii trec în Asia
Mică (zona centrală) şi se aşează în Galatia – denumiţi astfel galatii. Ultimii,
scordiscii, fac cale întoarsa şi se aşează în zona Serbiei de azi, la confluenţa
Savei cu Dunărea, în zona Sirmium (Trogus Pompeius - Istoria lui Filip).
Izvoarele scrise nu menţionează nimic despre aşezarea celţilor în spaţiul
nostru. Pe teritoriul României se constată, prin descoperiri arheologice, o pre-
zenţă celtică în Crişana, Transilvania şi Banat. Din Oltenia se cunosc doar câ-
teva morminte izolate şi se crede ca nu s-au aşezat efectiv aici, dar poate au
controlat această zonă. Ion Horaţiu Crişan credea că primele pătrunderi celtice
datează din intervalul 390-350, dar data de 350 este agreată de cei mai mulţi
cercetători. Oricum data este ulterioară anului 387 când au atacat Roma.
Trogus Pompeius, în Istoria lui Filip, vorbeşte despre circa 300.000 de
celţi care au fost obligaţi să-şi părăsească patria căci se înmulţiseră foarte
mult. Unii s-ar fi îndreptat spre Italia, alţii spre Câmpia Panonică. O prezenţă
masivă a celţilor în zona noastră este documentata doar începând cu sec. al
III-lea. Este foarte probabil ca, după campania eşuata din Grecia, să fi avut loc
o pătrundere de proporţii. Se presupune ca în Transilvania şi Crişana au pă-
truns anarţii, poate şi tauriscii, iar în Banat, eventual şi în Oltenia, scordiscii.
Unele prezenţe celtice au fost constatate şi în Bugeac (R.Moldova), unde s-ar fi
aşezat britolagii. Lor li s-ar datora unele toponime celtice precum Arrubium,
Aliobrix şi Noviodunum.
Se crede ca celţii au avut relaţii bune cu autohtonii şi ar fi convieţuit cu
aceştia, deoarece au fost descoperite în asociere produse ale celor două civili-
zaţii. Aceasta nu este, însă, o dovada de convieţuire neapărat, ar putea fi la fel
de bine rezultatul unor schimburi reciproce de produse. Se cunosc peste 80 de
aşezări, precum cele de la Moreşti (jud. Mureş), Şeica Mică (jud. Sibiu) şi
153
Ciumeşti (jud. Satu Mare), care sunt cele mai bine cercetate şi în jur de 70 de
necropole sau descoperiri funerare. La acestea se adaugă peste 100 de desco-
periri întâmplătoare.
În Transilvania sunt două zone de concentraţie celtică: Someşul Super-
ior şi zona Mureş-Târnave. Judecând după distribuţia pe hartă a descoperiri-
lor celtice, se pare ca autohtonii au fost împinşi înspre depresiunile intramon-
tane, ceea ce contravine tezei convieţuirii paşnice.
Civilizaţia materială a celţilor este spectaculoasa datorită legăturilor co-
merciale strânse cu civilizaţia etruscă şi cu cea elenistică, mediată de unele ce-
tăţi greceşti de pe malurile Mediteranei, Massalia spre exemplu.
Puterea celţilor n-a depăşit lanţul Carpaţilor. În deplasarea către est tri-
burilor lor au urmat cursul Dunării. Periculoasa lor coborâre spre sudul Pe-
ninsulei Balcanice, blocata temporar de Alexandru cel Mare şi după aceea de
Lysimah, a devenit imposibil de oprit la începutul sec. III î.Hr.. Pentru Grecia
ea s-a transformat într–un dezastru semnalat în anul 278 î.Hr., când au de-
vastat şi jefuit până şi sanctuarele din Delfi. Regrupate parţial, dezordonat, că-
tre nord, câteva grupări au fondat, efemerul regat Tylis, iar altele s-au reîntors
în Iliria, unde au regăsit o relativa omogenitate în jurul uniunii tribale a
scordiscilor care, după ce şi-au consolidat puterea în zona cuprinsă între Sava
şi Dunăre, zădărniceau în continuare puterea romană în creştere.
Cercetările arheologice probează că civilizaţia adusă de celţi în partea de
vest a teritoriului actual al României a atins nivele tehnico-expresive superioa-
re, în sec. III î.Hr. necropolele celtice rareori cuprind un număr mai mare de
50-70 morminte. De la această regulă fac excepţie numai doua necropole, ace-
lea de la Pişcolţ (judeţul Satu Mare) şi Fîntînele (jud. Bistriţa Năsăud), care
sunt formate din 150 morminte. Dacă la aceasta mai adăugăm şi faptul ca
prezenţă celtă în partea de vest a României este atestată în peste 150 de aşe-
zări şi necropole, avem o idee mai clară despre modul în care o populaţie răz-
boinică a controlat un teritoriu destul de întins, folosind căile naturale de co-
municaţie.
În comunităţile tribale celte prezente pe teritoriul României se pare ca di-
ferenţierile sociale n-au fost prea puternice. Inventarul mormintelor lasă de
bănuit poziţia specială pe care o aveau războinicii şi, mai ales, anumiţi şefi ai
clanului înmormântaţi cu armele şi veşmintele lor bogat ornamentate. Chiar şi
în mormintele soţiilor lor s-a găsit un bogat trusou funerar format din fibre,
şiraguri, brăţări, cordoane din lanţuri etc., totul la un loc cu ofrande depuse în
vase de o calitate modestă, prelucrate prin strunjire. De notat ceramica autoh-
tonilor, găsită atât în aşezările în care aceştia locuiau împreuna cu celţii cât şi
în aşezările unde trăiau în mod autonom, respectiv ceramica prelucrate încă
manual.
Arheologii români au atras atenţia, pe bună dreptate, ca, deşi cultura
celţilor stabiliţi în zonele transilvane aparţine tipologic culturii celte central-
europene şi occidental, anumite caracteristici sunt rezultatul unei “contami-
nări” produse prin impactul cu populaţiile cu care au venit în contact.
Chiar dacă în necropolele celtice, situate în partea de vest a României, s-
au descoperit morminte fie de înhumare, fie de incinerare în urnă, în majorita-
tea mormintelor ritualul este acela de incinerare într-o groapă, practică neu-
zuală la celţii din Europa centrală şi de vest, dar foarte comună la tracii din
grupul cultural Szentes-Vekerzug.
154
În suita ceramicii celţilor stabiliţi între Tisa şi Carpaţi se regăsesc, în

plus, tipologii greco-trace (broşe, ceşti etc.), care nu se afla printre descoperiri-
le celte din Europa centrală şi de vest. În mormintele şi aşezările celte din spa-
ţiul inter-carpatic s-au găsit obiecte de lux de provenienţa greacă certă, ceea ce
nu exclude contactul - prin intermediul traco-geţilor - cu coloniile greceşti de
la Marea Neagră. Alte obiecte, descoperite în aşezările şi necropolele celte din
Transilvania indică limpede contactul cu populaţiile gete, situate la nordul şi
sudul Dunării, şi cu tracii din sud.
Dacă luăm în considerare şi trăsăturile provenite din mediul dac se poa-
te afirma că, începând din sec. III î.Hr., în lumea celtă stabilită în Transilvania,
la est şi vest de Apuseni, au fost asimilate o serie de aspecte culturale care au
făcut din cultura celtă a epocii o cultură de avangardă. Fapt este că, după de-
strămarea efectiva a dominaţiei celte în zonă, în sec. II î.Hr., multe dintre as-
pectele ultimei faze a culturii celte se vor regăsi în cultura materială a dacilor.
Această “asociere” de tip cultural “sui generis” este sintetizata în expresia
semnificativă a baterii monedelor. În lumea celtă din sec. III î.Hr. şi chiar după
aceea, au circulat monede care nu au erau altceva decât imitarea unor monede
greceşti, a monedelor macedonene şi a dinarilor republicani romani.
Deja, către sfârşitul sec. III î.Hr., se pare ca celţii stabiliţi în partea de
nord-vest a Dunării bătuseră împreuna cu dacii, monede de argint, imitând te-
tradrahmele lui Filip al II-lea. Este vorba despre emisiuni care corespund tipu-
lui Tulgheş - Mureşu-Mare. Acesta e un caz tipic de “mimesis62”, care ne indica
tendinţa de aliniere a culturilor care au stat la baza economiilor şi culturilor
mai evoluate.
Morminte celtice
Au fost descoperite câteva necropole celtice sau aşa-zis celto-indigene
la Pişcolţ (185 morminte), Fîntînele (100 morminte), Ciumeşti (36 morminte),
Sanislău (12 morminte), Apahida (jud. Cluj - 21 morminte), Galaţii Bistriţei
(jud. Bistriţa Năsăud), Remetea Mare (jud. Timiş). Ele datează din La Tène B1-
B2-C1.
În spaţiul lor de origine, celţii se înhumează, dar necropolele de la noi
sunt birituale. S-a făcut afirmaţia că ar fi trecut la înhumare datorită dacizării.
Îndoielnic, căci la Pişcolţ, deşi au fost puse în evidenta mai multe faze cronolo-
gice, s-a observat ca biritualismul exista încă de la început şi caracterizează
toate fazele. Nu este exclus ca biritualismul să fie expresia unei anumite or-
ganizări sociale, probabil pe clanuri.
Se practica atât incineraţia cu depunerea resturilor cinerare în urnă,
cât şi cea cu oasele arse depuse în groapă, cea de-a doua fiind mai obişnuită.
Cele mai frecvente piese de inventar funerar sunt podoabele, mai ales brăţările
şi fibulele. Sunt obişnuite ofrandele de carne, îndeosebi de porc, lângă care se
afla de obicei un cuţit de sacrificiu.
Dintre ustensile pot fi amintite fusaiolele63, foarfecele, cuţitele sau cutele
din piatra. 15 % dintre morminte sunt de războinici, fiind caracterizate de aso-
cierea a trei arme: scut, lance şi spada. Se cunosc şi morminte mai bogate pre-
cum cel de la Ciumeşti, care avea în inventar un coif din fier, prevăzut cu un
62
Mímesis - Principiu estetic, dezvoltat mai ales în antichitate, potrivit căruia arta este imitarea realului [Cf. it.
mimesi, lat. sav. mimesis, gr. mimeisthai – a imita].
63
Fusaiólă -. disc mic din lut ars sau piatră care se fixa la partea de jos a fuselor primitive pentru a le regla învârti-
rea. (< it. fusaiolo)
155
şoim din bronz, cnemide64 de bronz, cămaşa din zale şi un vârf de lance. Este,
fără îndoială, un personaj de rang princiar. Morminte cu inventar destul de
bogat au fost găsite şi la Cristuru Secuiesc (jud. Harghita), Vurpăr (jud. Sibiu),
Curtuişeni (jud. Bihor).
Printre piesele tipice celţilor se număra foarfecele pentru tuns oile, fibu-
lele de tip La Tène , brăţările cu nodozităţi. Din olăria celtică au fost preluate
în repertoriul local o serie de forme ceramice şi tehnici de ornamentare.
Celţilor li s-ar datora pătrunderea roţii olarului în spaţiul intracarpatic şi
tot ei ar fi adus tehnologii mai avansate de reducere şi prelucrare a fierului.
Dintre piesele celtice deosebite pot fi amintite coiful de la Silivaş (jud. Al-
ba) , mistreţul de aur la Luncani (jud. Cluj). La fel ca şi geţii, au bătut moneda
după model macedonean, copiind mai ales moneda emisa de Filip al II-lea.
După sec. I î.Hr. nu se mai constată prezenţa celtică în spaţiul românesc. Teza
asimilării lor de către populaţia autohtonă, susţinută cu fervoare înainte de
1989, a fost azi abandonată. Se crede ca s-au retras înspre vest, mai ales ca
urmare a campaniilor lui Burebista, dar şi ca urmare a presiunilor germanici-
lor.
XII.2.2.Bastarnii
Reprezintă o populaţie de neam germanic, care a ocupat zona nordica

dintre Carpaţi şi Nistru. Sunt pomeniţi de o serie de scriitori antici: Pseudo-
Scymnos, Demetrios din Callatis, Diodor din Sicilia, Plutarh, Appian, Titus
Livius, Trogus Pompeius. Strabon pomeneşte trei triburi: atmonii, sidonii şi
peucinii. În jur de 182-180 ei se afla deja în zona Dunării. Aici primesc solii lui
Filip al V-lea al Macedoniei, care-i solicita ca ajutoare împotriva romanilor,
promiţându-le ca recompensă zonele locuite de dardani. Este motivul pentru
care au venit în număr mare, însoţiţi de familiile lor. Titus Livius ne spune ca
ei merg în 179 în ajutorul lui Filip al V-lea, ajungând însă prea târziu, abia
după moartea regelui.
O vreme, conduşi de Clondicus, bântuie prin Balcani, aducând poate
servicii urmaşului lui Flip al V-lea, Perseu. Potrivit lui Mircea Babeş65, ar fi in-
trat în spaţiul nostru în sec. al II-lea, după expediţia din Balcani, în timp
ce Niculae Conovici susţine ca primele pătrunderi au avut loc la sf. sec. al III-
lea, înaintea expediţiei balcanice. Se crede ca tribul stabilit în spaţiul nostru
este cel al peucinilor. Trogus Popmpeius relatează ca bastarnii au avut conflic-
te cu regele dacilor, Oroles, care, iniţial a fost înfrânt de către aceştia, dar izvo-
rul ne da de înţeles ca, ulterior, regele dac şi-a luat revanşa. Oroles este plasat
de unii istorici în jur de 200 î.Hr., dar Mircea Babeş crede ca este un rege mai
târziu.
La Moreşti, în Transilvania s-a descoperit ceramica bastarnă care a fost
pusa în legătura cu încercarea bastarnilor de a intra în Transilvania. Mai nou,
a fost descoperita ceramică bastarnă şi în aşezarea celtică de la Şeuşa (jud. Al-
ba), fapt ce complica şi mai mult situaţia. Mai nou prezenţă ceramicii
bastarnice în Transilvania a fost legata de expediţia bastarnilor împotriva
64
Cnemídă - (Ant.) Jambieră de metal folosită de soldații greci. [< fr. cnémide, cf. lat. cnemis, gr. knemis].
65
Mircea Radu Babeş - (n.1940) prof. univ.dr. Univ. Bucureşti, directorul Seminarului de Arheologie „Vasile
Pârvan”, cercetător ştiinţific principal I la Institutul de Arheologie al Academiei Române.
156
dardanilor, drumul războinicilor bastarni crezându-se că a urmat valea Mure-

şului şi apoi a coborât pe Tisa în jos.
În anul 73 î.Hr. îi întâlnim printre aliaţii lui Mitridates al VI-lea
Eupator în luptele pentru portul Chalcedon, unde, spune Appian, ar fi murit
20.000 dintre ei. Se ştie ca în anul 61 î.Hr. au luptat împotriva guvernatorului
Macedoniei, Antonius Hybrida, fiind aliaţi ai cetăţii Histria (Dio Cassius). În
29-28, bastarnii, conduşi de regele Deldo, au pătruns în Moesia, probabil în
căutarea unei noi patrii, dar au fost respinşi de romanii conduşi de M. Licinius
Crassus (Dio Cassius), ajutat de aliatul sau, Rholes. Deldo a murit în lupta da-
ta pe râul Cebros. După înfrângere, mulţi s-au aruncat în Dunăre, alţii au fost
făcuţi prizonieri. După aceasta dată decad. Este posibil să fi participat
la războaiele daco-romane, căci sunt reprezentaţi pe monumentul de la
Admaclisi (jud. Constanţa) şi pe Columna lui Traian (cu bustul gol şi cu nodus
la păr). Ei continua a apărea în izvoare până la 295 d.Hr.., printre cei care
conspirau împotriva Imperiului Roman, dar forţa lor este mult mai mică.
Izvoarele sunt împărţite atunci când vorbesc despre originea lor, unele
spun ca ar fi celţii, altele ca au fost germanici. Cea de-a doua afirmaţie este
cea corectă, căci arheologic s-a constatat ca patria lor de origine este pe Oder
şi Elba, unde s-au dezvoltat culturile Jastorf şi Przeworsk, spaţiu care a fost
locuit de suebi, despre care se ştie ca sunt cu siguranţă germanici.
Au ajuns în spaţiul nostru prin migraţie policentrică şi succesiva, cobo-
rând pe Vistula, Nistru şi Bug. Au ocupat jumătatea nordica a Moldovei şi a
Basarabiei. Civilizaţia lor materială se numeşte Poienesti-Lukasevka, după
numele a doua mari necropole care le aparţin.
De studiul acestei culturi s-a ocupat Mircea Babeş care a publicat o
monografie (Die Poienesti-Lukasevka Kultur) care a adunat toate siturile (200)
şi materialele care-i aparţin.
Cultura este cunoscuta atât din necropole cât şi din aşezări: Ghelăieşti
şi Târpeşti (ambele în jud. Neamţ), Botoşana (jud. Suceava), Lozna (jud. Boto-
şani). Se cunosc necropole bastarnice de la Poieneşti (jud. Vaslui-259 mormin-
te), Boroşeşti (jud. Iasi-150 de morminte), Dolineni (Ucraina - 58 morminte),
toate databile în intervalul sec. II-I î.Hr. Numărul total se ridica la aproximativ
500 morminte. Este practicata incineraţia în urnă sau în groapă. Gropile sunt
rotunde sau ovale. Inventarele funerare sunt modeste, de obicei constituite
din ceramica. Inventarul prezintă urme ca a fost trecut prin foc. Armele sunt
foarte rare, fiind descoperite doar în trei morminte. Un astfel de mormânt a
fost descoperit la Răcătău (jud. Bacău). De obicei mormintele de bărbaţi nu au
inventar. Femeile au brăţări sau fibule, mărgele din sticla. Apar uneori unelte
şi ustensile precum sule, brice sau cuţite. Nu apar în mormintele bastarnice
piese autohtone, nici măcar ceramică, fapt ce a fost interpretat a fi o dovada că
relaţiile cu băştinaşii nu au fost prea bune. Nu s-au amestecat şi nu au convi-
eţuit cu autohtonii şi nu s-au influenţat reciproc. Cultura materială este carac-
terizată prin câteva piese tipice: ceramica de culoare neagră, lustruită, cu buze
faţetate şi toarte în forma literei X, căţeii de vatră din lut, fibule de tip
pomeranian, colierele în forma de coroană.
157
XII.2.3.Sciţii
Cele mai multe informaţii cu privire la sciţi le avem de la Herodot. Ve-

nind dinspre est, ei se aşează în sec. al VIII-lea î.Hr. în stepele nord-pontice,
de unde i-ar fi alungat pe cimerieni. În sec. al VI-lea î.Hr., puterea lor este des-
tul de mare, fapt ce-l determina pe Darius să organizeze în 514/512 o expedi-
ţie împotriva lor. Deşi considerata de istoriografia greaca un eşec, expediţia lui
Darius a oprit expansiunea spre vest a sciţilor pentru o bună bucată de vreme.
Din sec. al V-lea încep să decadă, în zonă apărând o serie de concurenţi : rega-
tul odrisilor în 480-470 şi, după 450, regatul Bosphoran.
Totuşi, datorită presiunilor dinspre est ale sarmaţilor, încearcă o înain-
tare spre SV, conduşi de regele Atheas în 339, dar sunt înfrânţi de regele Filip
al II-lea al Macedoniei. Informaţii se găsesc la Trogus Pompeius în Istoria lui
Filip.
Acesta ne spune ca Atheas era în război cu histrienii conduşi de rex
histrianorum şi a cerut ajutorul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis să-l lase
moştenitor al regatului sau. Ulterior regele histrienilor a murit şi Atheas,
nemaiavând nevoie de ajutor, l-a sfidat pe Filip, nu i-a plătit soldaţii trimişi în
ajutor, spunându-i ca are un fiu, moştenitor la tron. Filip al II-lea, care în
momentul cu pricina asedia Bizanţul, a pornit o expediţie de pedepsire a lui
Atheas. Sciţii au fost înfrânţi şi 20.000 de femei şi copii au fost luaţi prizonie-
rii. Filip a luat ca pradă de război şi un număr mare de vite. Din text reiese ca
gurile Dunării erau sub control sciţic. Ulterior sunt înfrânţi (ei sau geţii? ) şi de
generalul macedonean Zopyrion.
Se crede ca au pătruns efectiv în Dobrogea în sec. IV-lea, eventual chiar
spre sfârşitul sec. al V-lea, dar se presupune ca au organizat încă din sec.
al VI-lea raiduri în zonele sudice ale României. Datorită prezentei lor masi-
ve, Dobrogea a şi fost denumita începând din sec.al II-lea î.Hr. Scythia Minor.
Atheas a bătut şi monedă. Alţi regi sciţi cunoscuţi prin emisiuni monetare din
sec. III-II sunt Ailios, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes şi Kanites. Singur
Kanites este cunoscut şi din izvoare scrise, restul sunt total necunoscuţi. Mo-
nedele au fost bătute de meşteri greci şi au fost descoperite în zona cuprinsă
între Callatis şi Dionysopolis. Iconografia monedelor este foarte asemănătoare
cu cea a monedelor cetăţilor greceşti (Tomis, Callatis şi Dionysopolis). Cu ex-
cepţia monedelor lui Sariakes, care sunt din argint, restul sunt toate din
bronz.
Se cunosc morminte bogate sciţice precum cel de inhumaţie de la
Gavani, în inventarul căruia s-a găsit un coif cu obrăzare rabatabile, aplici, cai
sacrificaţi, zăbale. La Chişcani (jud. Brăila) au fost descoperite 30 morminte
sciţice de inhumaţie, orientate E-V, care aveau în inventar săgeţi, cai sacrifi-
caţi. Se datează în sec. al IV-lea, eventual chiar mai devreme, la sfârşitul sec.
al V-lea.
Sciţii au influenţat civilizaţia autohtonilor destul de pregnant. Unele ti-
puri de arme: akinakai şi vârfuri de săgeţi în trei muchii au fost preluate de la
ei. La fel, unele obiceiuri funerare, precum inhumaţia sub tumuli, cu construc-
ţii de camere funerare, ca şi gustul pentru arta cu motive animaliere, bogat re-
prezentată în mormintele princiare şi tezaurele getice din sec. V-IV î.Hr. Aplice-
le de curele getice, care reproduc cai, ursuleţi, cervide, feline foarte stilizate,
sunt aproape identice cu cele sciţice.
158
XII.2.4.Agatârşii
Populaţie localizată de Herodot (IV;48) la izvoarele râului Maris. Acelaşi

autor vorbeşte şi de vecinătatea agatârşilor cu sciţii (IV; 100—IV; 125) ceea ce
ar presupune situarea în afara arcului carpatic. Este de remarcat că cele doua
localizări ale lui Herodot provin din perioade diferite; prima relatează situaţia
din momentul prezenţei acestuia la Olbia (450 î.Hr.), a doua se referă la pe-
rioada războiului scito-persan (514 î.Hr.) , ceea ce ar presupune o restrângere
a ariei agatârşilor în cursul sec V î.Hr.
Arheologic, agatârşii au fost identificaţi în grupul de morminte de pe Mu-
reşul superior, de tipul Ciumbrud (jud. Alba), care prezintă trăsături aparte, în
contrast cu zonele înconjurătoare. Mormintele au fost datate în perioada 550-
450 î.Hr., ceea ce ar corespunde textelor. Analogii cu situaţia arheologică din
Moldova centrală ar indica că agatârşii locuiau atât în Transilvania centrală,
cât şi la Est de Carpaţi, ceea ar fi în acord cu textele. Această accepţiune vagă
ar putea fi interpretată ca reflectând existenţa unei puteri politice, o uniune de
triburi, condusă de agatârşi, în perioada 550-450 î.Hr. şi care s-a opus
expansionismului sciţic.
Herodot îi aminteşte pe agatârşi în conflict cu sciţii ( IV; 78; 100; 119;
125), fapt ce s-ar opune ipotezei moderne care îi consideră o ramura a sciţilor.
Legenda transmisă de Herodot (IV; 10),după care Skytes şi Agathirsos erau fii
legendari ai lui Heracles, poate cel mult întări ipoteza că agatârşii erau irani-
eni, ca şi sciţii. Ei ar fi migrat spre apus sub presiunea sciţilor, în jurul anului
600 î.Hr. Herodot (IV, 104) îi apropie de traci, distingând totuşi la agatârşi
unele trăsături aparte, cum ar fi gingăşia, bogăţia în aur şi proprietatea comu-
nă asupra femeilor.
Numele s-a menţinut în tradiţia literară antică până târziu, în epoca ro-
mană, când unele izvoare îi localizează, pe agatârşi, împreuna cu alte popoare
dispărute la acea vreme (dar menţionate în texte în virtutea tradiţiei), undeva
în spaţiul eurasiatic (Dion. Perieg. 310-319; Ptol. Geogr. III, 10 si alţii). Ca an-
troponim, numele de Agathyrsos apare în unele inscripţii din sec. 1-2 e.n. din
Italia (CIL XV, 461-470; CIL XIV 2161 si altele) poate, în amintirea legendaru-
lui fiu al lui [Heracles]. Arheologic agatârşii au fost identificaţi în grupul de
morminte de înhumare de pe Mureşul superior, tipul de morminte Ciumbrud,
care prezintă trăsături aparte, în contrast cu zonele înconjurătoare.
Numele celei mai vechi populaţii consemnate în Transilvania, Agathirsoi
(Agatârşii) înseamnă "conducătorii cu toiege" (thirsus = toiag). Ei se ocupau cu
extragerea şi prelucrarea metalelor. De acolo vine expresia "a conduce cu toiag
de fier".
Herodot menţionează în scrierile sale că agatârşii care s-au stabilit pe
văile Mureşului superior şi a Târnavelor prin secolul al VI-lea î.e.n., deţineau
vii renumite. Colindele păstrate în folclorul din acest spaţiu geografic ne co-
munică peste veacuri că locuitorii acestor meleaguri se ocupau cu plugărit,
oierit şi viticultură. Aristotel (Probl.XIX, 28) menţionează că la agatârşi legile se
cântau, pentru a fi învăţate pe dinafară. Poate acelaşi izvor a acreditat infor-
maţia că agatârşii se tatuau, preluată şi de textele târzii (Mela II, 10; Servius în
Verg., Aen. IV, 146). Scito-agatârşii exploatau materiile din nisipurile aluviona-
re şi zăcămintele de minereuri din zona Roşia Montană.
159
XII.3.TRIBURI ŞI NEAMURI TRACO-DACICE
ALBOCENSII - Trib de origine dacică fără îndoială, aflaţi în jurul oraşu-

lui Alboca din sudul Banatului de azi. Au fost menţionaţi de Ptolemeu.
ANSAMENSII - Trib dacic localizat pe Someş, în NV Transilvaniei. Este
atestat pe inscripţii romane un sat purtând numele acestui trib: vicus
Ansamensium.
APPULII - Sunt menţionaţi de textul antic cunoscut sub numele de
Consolatio ad Liviam. Acestea stăpâneau un teritoriu în zona Mureşului mijlo-
ciu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii,
aflată în apropiere de Alba Iulia.
ASTII - Trib tracic localizat în apropierea coloniei greceşti Apollonia Pon-
tica (azi Sozopol, Bulgaria), « puţin mai retras în sus de la mare », aşa cum ne
informează Strabon. În câteva locuri din apropierea litoralului, inclusiv pe teri-
toriul ocupat de asti s-au descoperit în mai multe rânduri « tezaure » conţi-
nând vârfuri de săgeţi din bronz, turnate anume ca piese de schimb
premonetar. S-a emis ipoteza ca astii ar fi fost producătorii si purtătorii acestor
mijloace de schimb. Pe baza unor date mai recente, majoritatea cercetătorilor
înclina însă să accepte o alta explicaţie si anume ca turnarea acestor vârfuri
de săgeţi s-a făcut în principal, în atelierele coloniilor greceşti milesiene :
Olbia, Histria si Apollonia. Tot de la Strabon ştim ca astii au fost piraţi temuţi
si ca jefuiau pe cei care debarcau pe coasta pustie si stâncoase a promontoriu-
lui Thynias. Potrivit unei alte ipoteze, astii ar fi creat un mare regat, ce ar fi lu-
at locul celui al odrisilor jucând un important rol istoric în epoca elenistica.
Dar faptele în sprijinul acestei supoziţii ne apar insuficiente. Cert este ca astii
au dominat litoralul amintit, dominaţie uşurata mult de dispariţia regatului
celţilor din Tylis (pe la 218 î.e.n.) si de decăderea Apolloniei. În anul 108 î.e.n.
consulul Cneius Manilus Vulso a intrat în conflict cu astii. Sub Imperiul
roman, ţinuturile astilor au devenit un domeniu al provinciei Tracia,
cuprinzând si zona păduroasă de la vest de munţii Istranca. Din relatarea lui
Procopius, apărută în 551 e.n., reţinem o ultima informaţie privind regiunea
care ne interesează, în 550 e.n., « sclavinii (slavii) jefuiră în voie si ţara numita
Astica, rămasă până atunci nepustiită, şi de aceea avură prilejul să găsească
acolo pradă bogată. Răvăşiră astfel un ţinut întins si ajunseră până la Zidurile
cele Mari, cale de ceva mai mult de o zi depărtare de Bizanţ. Nu mult după
aceea oastea romană se luă pe urmele năvălitorilor si se întâlni cu o parte din
ei ; se încăierară pe neaşteptate si (romanii) îi puseră pe fugă ».
AUSDECENSII (USDECENSII) - reprezentau un trib tracic situat proba-
bil în regiunea judeţului Constanţa.
BIEFII - Trib la N de buridavensi sau altfel spus, din NE Banatului. Sunt
amintiţi de Ptolemeu.
BIESII - Trib de pe malurile Mureşului ce se învecinează la N cu
piageţii, la NV cu burii si la SV cu sarmaţii.
BESSII erau trib independent al tracilor, care trăia pe teritoriul cuprins
între Munţii Rodopi şi cursul superior al râului Mariţa (Hebrus). Herodot îi de-
scrie ca un fel de castă-preoţească între satri, bessii fiind interpreţii incantaţii-
lor profetice ale unei preotese a unui alter-oracol al lui Dionysus aflat pe vârful
unui munte, care se crede că este Perperikon.
160
În Strabon, însă, bessii sunt descrişi ca cei mai feroce dintre triburile
trace independente, locuind în apropiere de lanţul Mons Haemus.
Au opus o rezistenţă dârză macedonenilor şi apoi romanilor, încât numai
după lupte îndelungate au putut să fie supuşi. Ei au trecut şi în nordul
Dunării, căci îi întâlnim şi în Carpaţii septentrionali.
BURII - au fost un trib geto-dac situat în Oltenia, a căror capitală era la
Buridava (actualmente Ocnele Mari). Ocupau regiunea subcarpatică a actuale-
lor judeţe Vâlcea si Argeş. Stăpâneau imensele mine de sare de la Ocnele Mari
si căile de acces spre Dacia transilvană, ceea ce le conferea o imensă putere
militară, alături de o mare responsabilitate. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.
Legenda spune că pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian,
după ce acesta a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, burii i-au trimis o
solie împăratului roman. Aceasta i-a înmânat un burete pe care era scris în
limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele
Cezar face rău că rupe pacea, şi mai cuminte lucru ar face de s-ar întoarce de
unde a venit.
CALIPIZII - Trib dacic înrudit cu carpii menţionaţi de Herodot si
Strabon.
CARPIZII - Trib dacic înrudit cu carpii menţionaţi de Ephoros.
CARPODACII - Denumirea de carpodaci e interpretată de istorici în mod
diferit : daci amestecaţi cu carpi, daci de origine carpică, daci în ţara carpilor,
fiecare formulare oferă concluzia că n-ar fi vorba despre o singură populaţie, ci
despre două neamuri de aceeaşi origine (dacă). Sunt menţionaţi de Zosimos în
Istoria nouă : "Teodosius a respins pe sciri si pe carpodaci si învingându-i în
luptă, i-a silit să treacă Istrul si să se întoarcă pe meleagurile lor". V.Pârvan i-a
identificat pe carpodaci cu carpii. Carpodacii erau trib dacic situat dincolo de
Tisa. La un moment dat, o parte din tribul carpilor situat în Moldova de azi, au
migrat spre vest şi s-au aşezat peste Tisa.
CAUCOENSII - Trib dacic, localizat de V.Pârvan în "regiunea de munte
din Neamt si Bacău si ţinutul spre apus din ţara secuilor". Caucoensii au fost
vecinii de S ai costobocilor, locuind N Moldovei, inclusiv în partea carpatică si
dincolo de Siret pînă la Nistru. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.
COTENSII sau COŢII reprezentau un trib dacic, amintit de Ptolemeu,
aflat prin partea de răsărit a Ţării Româneşti.
A fost unul din principalele neamuri geto-dacice. Vasile Pârvan îi locali-
zează pe enigmaticii cotensi în estul Daciei, respectiv în sudul Moldovei.
Cotensii sunt menţionaţi de Ptolemeu la sud de ratacensi, caucoensi şi biefi.
CROBIZII - Trib getic cel mai probabil din Dobrogea, din jurul oraşelor
Adina (între Constanta si Mangalia), au fost conduşi de Isanthes, menţionaţi
de Herodot, Ptolemeu si de către Hecateu din Milet (din a doua jumătate a sec.
al VI-lea î.Hr.) în cea mai veche menţionare a populaţiilor din spaţiul carpato-
danubiano-pontic. Crobizii sunt un trib dacic sau getic, de neam tracic, care
locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciţia Mi-
nor) între Tomis şi Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (con-
form lui Pseudo-Skymnos). Această localizarea îi face pe învăţaţii moderni să-i
considere geţi, locuitorii principali ai ţinutului dintre munţii Carpaţi şi
Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele termi-
nate în dina (Adina, Amlaidina - astăzi probabil localitatea 23 August din Con-
stanţa şi Mangalia - şi Asbolodina - menţionată în teritoriul callatian) pot fi
161
atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea aces-
tora de către Strabon.
Despre istoria acestora nu ştim decât că au avut un conducător,
Isanthes renumit pentru frumuseţea, puterea şi bogăţia lui (mărturia se găseş-
te la istoricul Phylarchos şi la Atenalos). Lexicograful Bizanţin Suidas le atri-
buia credinţa în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.
DAURSII ("dacii albi") - Trib dacic din Dalmatia.
HARPII - Trib dacic, ramură într-o anumită măsură (necunoscută),
apropiată de cea a carpilor, au locuit în sec. II-III e.n. la N de gurile Dunării,
între Prut si Nistru. Ptolemeu vorbeşte despre un oraş din regiunea menţionată
mai sus, numit Harpis. Prezenţa harpilor este atestată si de ceramica din regi-
unea specificată.
MOESII mai erau cunoscuţi sub numele de mysi. De la tribali, situaţi în
zona Plevnei, pe ambele maluri ale Dunării se aflau geţii. Cei din dreapta Du-
nării erau numiţi moesi.
Ei sunt menţionaţi şi de Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6 : „...dacii
locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu -
lângă ţara tribalilor - ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afară
de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci,
fie ca sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în
Rhodope.”
La fel, îi găsim menţionaţi în Răscoala Asăneştilor [1185]- relatarea lui
Niketas Choniates: „Împăratul Isaac Anghelos {1185-1195}[...]zgârcindu-se să
cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruţare
din propriile ţinuturi; şi a jecmănit, din meschinărie, şi alte oraşe din părţile
Anchialosului, pe furiş, dar mai ales şi i-a făcut sieşi şi romeilor duşmani pe
barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum
se cheamă vlahi. Aceştia, încredinţaţi de inaccesibilitatea ţinutului în care lo-
cuiau şi bizuindu-se pe fortăreţele lor, care sunt şi foarte numeroase şi ridicate
pe stânci abrupte, s-au sumeţit şi altădată împotriva romeilor [...]După ce
misienii au început să acţioneze făţiş ca nişte răzvrătiţi [...] La început vlahii se
codeau şi fugeau de răscoala la care erau împinşi de Petru şi Asan [...]”
Vlahii sunt urmaşii tracilor (vezi textele de mai sus). Din păcate, în pre-
zent nu sunt recunoscuţi ca minorităţi naţionale în Grecia, Bulgaria, Serbia şi
Albania, unde sunt lipsiţi de dreptul la educaţie în limba maternă şi sunt su-
puşi unui proces de asimilare forţată.
OBULENSII - Trib getic localizat după izvoare vechi si după cercetări re-
cente în E Dobrogei, unde s-au descoperit numeroase oraşe, posibile capitale
ale acestui trib. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.
OINENSII - Trib traco-getic, localizat în E Moesiei inferioare, adică par-
tea de V a Dobrogei centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.
ORDYSII - Trib de pe malurile Argeşului.
PIEDAVENSII - Trib din V Munţilor Apuseni , "pie" însemna "duşman".
PIEFIGII - Trib cu o certă origine geto-dacică au fost localizat de
V.Pârvan în Câmpia munteană, aproximativ în fostul judeţ Vlaşca si în actua-
lele judeţe Ilfov si Ialomiţa, iar mai recent de către R.Vulpe în special pe valea
Argeşului, în jurul cetăţii Sornum. Corespund culturii arheologice de tip
Vârteju-Bucureşti. Atât tribul cât si capitala lor, sunt menţionaţi de Ptolemeu.
Începuturile lor pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromichete, cînd
162
geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui
Lysimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, în uniunea de tri-
buri getice din mijlocul Munteniei, piefigii reprezintă dacă nu principalul, unul
din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera să de unificare a
tuturor geto-dacilor.
POTULATENSII - Neam dacic, după opinia lui V.Pârvan ar fi populat
părţile de N ale Olteniei si zona deluroasă din V Munteniei. Corespund culturii
arheologice de tip Adîncăta-Mănăstirea din a doua jumătate a sec. II î.Hr. Sunt
menţionaţi de Ptolemeu.
PREDAVENSII - Trib dacic, localizat la N de Mureşul inferior, până
aproape de Crişuri. Corespund culturii de tip Toc-Cherelus. Sunt menţionaţi
de Ptoelemeu. Au ca perioadă de maximă înflorire, sec. II-I î.e.n.
RACATAII - Trib dacic de pe teritoriul actualei Ungarii.
RACATRIAII - Trib dacic de pe teritoriul actualei Ungarii care folosea
cimpoaie.
RATACENSII - Trib plasat de V.Pârvan în platoul transilvănean dintre
Târnave si Someş, mai nou în platoul dintre valea Mureşului si a Târnavelor.
Corespund culturii Rădulesti-Hunedoara, Aiud-Cugir si Petelea. Sunt pomeniţi
de Ptolemeu. Preced în timp momentul unificării realizate de Burebista.
SACII - Trib dacic, localizat de V.Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la S
de Axiopolis (Cernavodă). Acest trib este menţionat de Aurelius Victor. Sacii
reprezentau un trib geto-sciţic, aflat în estul Daciei. Aurelius Victor, într-o re-
latare despre împăratul Traian face referire la saci: quippe primus aut solus
etiam vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis în provinciam Dacorum
pileatis Sacisque nationibus, Decebalo rege ac Sardonio.
Triburile de Saci mai erau cunoscute şi sub denumirea de Sacani (de la
care s-a format şi numele de Sacidava pentru o localitate în Dacia antică).
SUCII erau un trib geto-dacic, având centrul la cetatea Sucidava, situată
lângă actualul oraş Corabia, în satul Celei, judeţul Olt. Din diferite cauze, sucii
migrau în grupuri, uneori în locuri depărtate cum ar fi Germania până la Oder,
în Asia Mică până la Capadocea, în Peninsula Balcanică până în valea Ebrului,
precum şi în Dobrogea.
În munţii Haemus se cunoaste trecătoarea Succilor, controlată mult
timp de acest trib şi identificată azi cu Sulu Derbend sau Demir Kapu. Despre
importanţa ei strategică vorbesc Ammiannus Marcelinus şi alţi istorici. După
unii filologi, printre care şi Tomaschek, toponimicul este de obârşie indo-
europeană însemnând "despicătură". Se pare că din pasul Succilor balcanici
au emigrat două grupe de populaţie spre Dunăre. Unii dintre suci s-au aşezat
la răsărit de Durostorum (Silistra) şi au creat acolo un important centru politi-
co-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pâr-
joala), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula
Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Au-
relian şi a alte izvoare antice. La Sucidava, ceramica dacică a sucilor şi alte
materiale pot fi urmărite din sec. II î.Hr., până în sec.IV d.Hr.
TRAUŞII erau un trib tracic care locuia în zona Munţilor Rodopi. Primul
care i-a menţionat a fost Herodot. Se crede că ei au coborât din Munţii Carpaţi
şi că se înrudeau cu agatârşi.
TRIBALII erau un trib tracic, situat în sudul Dunării, în zona Plevnei de
azi.
163
Regiunea Timocului (teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei

şi nord-vestul Bulgariei cuprinzând din Serbia ţinutul de la Muntele
Rătaneste), este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali- populaţie de
neam tracic (după Strabo, Diodor etc) sau iliric (după Ştefan din Bizanţ) ates-
tată aici încă din sec. VII-III î. Hr [1]. Tribalii aveau o organizare statală proprie
şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au
rănit şi a cărui armată au înfrânt-o.
UTII, ca neam geto-dacic sunt cunoscuţi prin deducţie. Ptolemeu a citat
printre aşezările mai importante din Dacia, cetatea Utidava. Atâta vreme cât a
existat un centru geto-dacic cu un astfel de nume, e de presupus că vine de la
populaţia utilor. În legătură cu utii, Vasile Pârvan pune şi Râul Utus din
Moesia, ca urmare a coborârii geţilor în aceste regiuni din sud.
SARGEŢII - Trib sciţic getizat în V Muresului si pe Siret.
SIENSII - Trib dacic care după calculele lui V.Pârvan, ar fi locuit de-a
lungul râurilor Ialomiţa si Buzău adică în partea de NE a Munteniei, cores-
punzătoare judeţelor Buzău si Brăila. Corespund culturii arheologice Dumbră-
veni si Inotesti-Răcoasa. Sunt menţionaţi de Ptolemeu. Siensii au jucat un rol
deosebit în viaţa politică si economică a oraşelor greceşti de pe coasta de vest a
Mării Negre, încă din sec. III î.e.n.
SUCII - Trib getic care după ultimele cercetări a fost plasat în trecătoa-
rea Succilor din munţii Balcani. Se pare că de aici au emigrat în două direcţii
stabilindu-se în două locuri si întemeind oraşele Sucidava: unul la Izvoarele
(CT) si unul la Celei-Corabia (OT). Sunt menţionaţi de Tabula Peutingeriana,
Itinerarium Antonini si de o inscripţie din vreme lui Aurelian (Sucidava dobro-
geană), de Procopius. Sucii au fost organizaţi într-un territorium Sucidavense,
iar cei din Dobrogea au întreţinut relaţii strânse cu elenii pontici, ceramica
atestându-le prezenţă între sec. III î.Hr. -IV e.n.
TAGRII - Trib getic localizat de V.Pârvan pe cursul inferior al Nistrului.
Ptolemeu îi menţionează lângă Dacia, între bastarni si tyrageţi.
TIRIZII - Trib traco-getic localizat în capul Terizis la E de Balcic
(Dionysopolis). Sunt menţionaţi de Hellanicos, Photios, de către Hecateu din
Milet (din a doua jumătate a sec. al VI-lea î.Hr.) în cea mai veche menţionare a
populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic si de către Suidas. Ultimul
ne spune că aceştia credeau în nemurirea sufletului, fapt care în corelaţie cu
descoperirile arheologice confirmă apartenenţa terizilor la neamul getic.
Printre triburile traco-dacice menţionate anterior mai putem cita şi:

- Berones (v. localitatea Beroe din Dobrogea),
- Calnici (v. localitatea Câlnic din jud. Alba, jud. Caraş-Severin şi jud. Gorj),
- Comanesciqi (v. localitatea Comăneşti - jud. Arad, Bacău, Botoşani, Galaţi,
Gorj, Harghita, Mehedinţi, Olt şi Suceava; v. şi antroponimele Comăneciu,
Comănici, Comăniciu),
- Corovesci (v. localitatea Corobeşti - jud. Argeş şi Gorj),
- Cosetani (v. localitatea Coseşti - jud. Hunedoara),
- Datii (v. Dateş - localitate în jud. Mureş),
- Deciani (v. Decea - localitate în jud. Alba),
- Ergavicenses (v. Ergeviţa - localitate în jud. Mehedinţi),
- Gruii (v. localitatea Gruiu - jud. Argeş, Ilfov, Olt, Vâlcea; v. localitatea Grui -
jud. Gorj, Mureş; v. localitatea Gruiu Lung - jud. Hunedoara etc.),
164
- Indigetes/Sindigetes (v. şi Singidava - localitate în Dacia antică, reşedinţă a

tribului dac numit singi),
- Letani (v. Letea - localitatea în jud. Bacău şi Tulcea),
- Longeidoci (v. antroponimele dacoromâneşti Docea şi Dociea),
- Lunarii (v. Luna - localitate în jud. Cluj şi Satu Mare),
- Ossigi (v. Osica - localitate în jud. Olt),
- Pelendones (v. Pelendava - localitate în Dacia antică),
- Terraconenses (v. Tarcău - localitate în jud. Neamţ; v. Tarcea - localitate în
jud. Bihor),
- Turdetani (v. Turda - localitate în jud. Cluj şi Tulcea; v. Turdaş - localitate în
jud. Alba şi Hunedoara).
- Boxsani (v. boxă "cărbunărie"; v. localitatea Bocşa jud. - Caraş-Severin, Hu-
nedoara, Sălaj, Vâlcea; v. Bocşitura - localitate în jud. Alba; v. localitatea
Bocşiţa - jud. Sălaj; v. localitatea Bogsig - jud. Arad),
- Cocosates (v. cocoşat "cu cocoaşe"; v. Cocoşari - localitate în jud. Vrancea).
XII.4. VIAŢA SOCIAL-ECONOMICĂ
XII.4.1.Tipuri de aşezări
La sfârşitul Hallstatt-ului, atât izvoarele scrise cât şi descoperirile arheo-

logice arată ca zona de câmpie de la nord de Dunăre este nelocuita sau foarte
slab populata. Este vorba de Herodot care vorbeşte la nord de Dunăre de
un imens spaţiu pustiu, populat doar de albine sălbatice, care-l fac de nelocu-
it. Arheologic pentru Hallstatt-ul târziu a fost definită pentru zona subcarpati-
că cultura Ferigile - Bârseşti, dar pentru zona de câmpie nu a putut fi definita
o cultura datorită lipsei de descoperiri arheologice. Au fost descoperite doar
morminte izolate, unele clar sciţice, ceea ce l-a determinat pe Alexandru Vulpe
să creadă ca zona de câmpie a fost destul de nesigura, probabil expusa raidu-
rilor sciţice, motiv pentru care nu a prea fost locuită.
La sfârşitul sec. al V-lea şi în sec. al IV-lea, zona pare a fi din nou po-
pulată. O spun şi izvoarele scrise, spre exemplu Arianus, care vorbeşte despre
expediţia lui Alexandru Macedon de la 335, ocazie cu care este constatata pre-
zenţă unui oraş slab întărit şi a unei armate de 10.000 pedestrii şi 4.000 călă-
reţi. O dovedesc şi săpăturile arheologice care au dus la dezvelirea unor aşe-
zări destul de prospere la Alexandria, Zimnicea sau Albesti (jud. Constanta).
Zimnicea este poate cea mai veche dintre dave, fiind locuita din sec. al
IV-lea până în sec. I î.Hr. O serie de cetăţi, zise de refugiu, exista mai ales în
zona Olteniei, Munteniei şi Dobrogei (Bâzdana, Coţofenii din Dos, Bucovat,
Margaritaresti, Albesti). Unele au suprafeţe foarte mari, dar prezintă depuneri
foarte subţiri, având forme şi dimensiuni neregulate. Tipica este fortificarea cu
val şi şanţ. Valul este constituit din două paramente din pietre nefasonate, în-
tre care se punea lut ars.
La Coţofenii din Dos, fortificaţia era alcătuită dintr-un zid cu două pa-
ramente din cărămizi de lut, între care s-au găsit traverse de legătura şi pă-
mânt. Din Moldova se cunosc circa 100 de aşezări fortificate, cele mai bine
cercetate fiind cele de la Mosna, Cotnari şi Stâncesti.
165
XII.4.2.Ceramica
În ciuda apariţiei roţii olarului, mai exista multă ceramica de uz comun,

realizata cu mâna. Printre formele ceramice din repertoriul ceramicii de uz co-
tidian sunt de amintit vasul borcan, adesea prevăzut cu butoni în relief, vasul
în forma de pepene, care are aprox. 50 cm şi care pare a fi un recipient pentru
păstrarea apei, strecurătorile sferice cu fund ascuţit, chiupurile (vase mari de
provizii, cu înălţimi cuprinse între 0,60-2 m) şi sfeşnicele cu picior şi gura lo-
bată.
Chiupurile apar doar în Transilvania, sfeşnicele doar în teritoriul extra-
carpatic, fiind documentate la Popeşti şi Poiana. Ceramica de uz cotidian este
de cele mai multe ori lucrată în casa, cultiva forme tradiţionale, hallstattiene,
fiind foarte tradiţionalistă şi foarte puţin receptivă la influenţe venite din exte-
rior. Repertoriul de forme este destul de redus.
Ceramica fina este de obicei lucrată la roată. Are culoare cenuşie sau
Neagră, foarte rar roşie. Ea este mult mai deschisă inovaţiilor, este produsă în
ateliere, este mai variată tipologic şi caracterizează aşezările cu caracter proto-
urban şi cetăţile. Este de remarcat că roata olarului duce la standardizarea
formelor. Dintre formele ceramice cele mai frecvente sunt de amintit:
1. fructiera cu picior înalt cilindric, corp semisferic sau tronconic şi buza
răsfrântă spre exterior;
2. imitaţiile de cupe deliene sau megariene, vase foarte frumoase cu de-
cor în relief, realizate prin turnare în tipare. Ele sunt tipice doar zonei extra-
carpatice;
3. vasele cu doua toarte, adesea supra-înălţate, cu picior inelar, cu decor
realizat prin lustruire, care sunt de origine celtică;
4. amforele cu ştampile anepigrafice 66, imitaţii după amforele greceşti,
mai ales de Rhodos
5. tot felul de vase de inspiraţie greceasca precum krater-ul67, kylix-ul68,
rhyton-ul69.
Exista şi ceramica pictata, cu motive geometrice, de obicei linii orizonta-
le. Ceramica în stil geometric, de culoare roşie, are o origine celtică şi este im-
portata din zona Panoniei.
La ceramica fina se constata o serie de influente venite din lumea gre-
ceasca sau celtică.
Tehnicile de decor şi motivele ornamentale cele mai frecvente sunt:
1. relieful plastic - constând din butoni, brâuri crestate sau alveolate,
călăreţ în relief;
2. incizia - dintre motive mai frecvent este motivul crenguţei de brad;
3. ştampilarea - mai frecvent ca motiv este rozeta cu 4 sau 8 braţe;
4. lustruirea (tehnica de origine celtică) - mai ales cu motive în zig-zag,
brăduţ, linii;
5. grafitarea (tehnica de origine celtică)
66
anepigráf, -ă - 1. (despre monumente, monede etc.) fără nici un fel de inscripție; anepigrafic. 2. (despre scrieri)
fără titlu. (< fr. anépigraphe)
67
Krater (gr.) sau crater - Vas mare din antichitate, frumos pictat cu scene mitologice și cu două torți laterale, în
care se amesteca apa cu vinul la ospețe.
68
Kilix (gr.) sau cylix - Cupă de ceramică, cu sau fără picior, cu două toarte ușor recurbate. (‹ fr., gr. kylix)
69
Rhytón s. n. vas conic din metal sau ceramică, cu vârful curbat în forma unui corn de animal, în antichitate pen-
tru libații. (< germ. Rhyton, gr. rhyton)
166
6. pictarea;
7. turnarea în tipare (tehnică de origine grecească).
XII.4.3.Metalurgia fierului
În aceasta perioadă, obiectele din fier se generalizează. O contribuţie

importantă în dezvoltarea metalurgiei au avut-o celţii care folosesc cuptoare de
redus minereul mai performante şi introduc unele unelte mai evoluate de fieră-
rie. Printre piesele importante care apar acum trebuie menţionat brăzdarul de
fier pentru plug, care este atestat cel mai târziu în sec. al II-lea î.Hr. Tracii su-
dici cunoşteau aceasta unealta încă din sec al IV-lea î.Hr. şi este probabil ca
prin intermediul lor să fi ajuns şi în spaţiul nostru. Este o bara masivă din fier
lunga de peste 30 cm, lata de 7-8 cm, cu cap triunghiular care se fixează de
plug, cu ajutorul unui manşon din fier. Piesa are rolul de-a întoarce brazda de
pământ. Plugul de lemn mai are o piesa din fier - cuţitul (sau fierul) care este
situat înaintea brăzdarului şi este fixat de grindei. El are rolul de a despica
pământul.
XII.4.4.Comerţul
Sunt destul de bine documentate legăturile de schimb între autohtoni şi

cetăţile greceşti şi, prin intermediul acestora, cu Grecia continentală sau insu-
lară, precum şi cu cetăţile de pe coasta Asiei Mici.
Polybius a făcut un inventar al produselor ce făceau obiectul acestui
comerţ. Alte indicii au furnizat descoperirile arheologice. Erau exportate peşte
sărat, miere, ceara , vite, sclavi, cereale. Din sud cele mai căutate produse au
fost vinul şi uleiul de măsline. Vinul provenea din Chios, Thasos, Heracleea
Pontica, Rhodos, fapt precizat de ştampilele amforelor folosite la transportul
lui.
De asemenea era importata ceramica de lux produsa la Corinth, Atena,
Milet sau Lesbos. Schimburile erau realizate pe baza de moneda. Au fost des-
coperite monede histriene spre vest până la Bistret, în Oltenia, şi în Moldova
pana spre nordul ei. Cele mai multe monede provin de pe valea Dunării, Argeş,
Prut sau Siret, fapt ce ar fi un indiciu ca este vorba de un comerţ pe apa. Este
posibil ca, de-a lungul arterelor de schimb să fi existat târguri. Alături de mo-
neda histriană, au circulat în spaţiul nostru şi monedele cetăţilor Apollonia,
Dyrrachium, Cizic. Aristocraţii locali îşi permit să-şi comande produse de lux
în cetăţile greceşti din Pont: ceramica, podoabe, arme. Printre piesele de excep-
ţie descoperite în contexte autohtone pot fi amintite un lebeş din metal desco-
perit la Balanoaia, un coif iliric descoperit la Gostavatu sau o oenochoe prove-
nita de la Ostrovu Mare.
XII.4.5.Morminte şi tezaure princiare
Din sec. IV-III î.Hr. se cunosc morminte spectaculoase ca arhitectura fu-

nerara sau ca inventar. Este vorba de mormintele de la Agighiol, Peretu,
Ciulniţa (jefuit), şi de la Vraca, Borovo, Sborjanovo şi Letnica din Bulgaria. De
obicei sunt morminte de înhumaţie, tumulare.
167
1. Mormântul de la Agighiol- a fost săpat în 1931 de I. Andrieşescu,

după ce a fost jefuit de doua ori. Mormântul era tumular şi avea doua camere
funerare făcute din piatra fasonata, la care se ajungea printr-un dromos70 cu
pereţi de piatra. În camere s-au găsit doua schelete, unul al unui bărbat, altul
al unei femei, cel mai probabil sacrificată. O a treia cameră, rămasă nejefui-
tă, care nu comunica cu primele două, conţinea scheletele şi piesele de har-
naşament a trei cai. În camerele funerare s-au găsit un coif din argint aurit,
doua cnemide nepereche din argint, 99 perle de argint, doi cercei de aur, 5
phiale din argint (una cu inscripţia Kotyos egbeo), doua cupe bitronconice cu
scene animaliere, 100 vârfuri de săgeţi, câteva amfore.
2. Mormântul de la Peretu (jud. Teleorman) a fost săpat în 1970. Se da-
tează în sec. IV î.Hr. Mormântul se compune dintr-un tumul, sub care s-au
găsit resturile unui rug, pe care erau depuse oasele defunctului. În apropierea
lui s-au depus capul şi picioarele unui cal, un cuţit, un vârf de lance şi o cata-
ramă. La 2 m depărtare, s-a descoperit o groapă, în care s-au depus roţile unui
car trecute prin foc. Sub manta, direct pe sol, s-au mai găsit resturile a trei
câini şi oase de bovină. Cea mai spectaculoasă descoperire este un tezaur care
a fost depus într-un cazan, acoperit cu o tavă. Tezaurul se compune dintr-un
coif, un cap de sceptru cu mască umană, trei phiale, 47 aplici, toate din ar-
gint.
Este posibil ca şi tezaurele de la Craiova şi Cucuteni-Baiceni să provină
tot din astfel de morminte.
3.Tezaurul de la Craiova a fost cumpărat în 1917 de la un negustor.
Se compune din 80 de aplici zoomorfe de curea în formă de cal, leu, ursuleţ,
cerb, cap de taur.
4.Tezaurul de la Cucuteni-Băiceni - conţinea 70 de piese de aur dintre
care se pot aminti un coif de parada, o brăţară cu capete zoomorfe (cal), un
fragment de colier cu capete zoomorfe, aplici de harnaşament.
Piese similare cu cele din mormintele princiare, provenite poate tot din
morminte, se cunosc de la Poiana Coţofeneşti (un coif), Poroina (un spectacu-
los rhyton) sau Porţile de Fier (o cupa bitronconica).
În Coţofenesti, comuna Poiana Varbilău, judeţul Prahova, a fost descoperit un străvechi
si impresionant coif de aur. Evenimentul avusese loc în primăvara lui 1928, când un elev de la
şcoala primara a satului, aflându-se la arat, a scos, întâmplător, din pământ, cu cuţitul plugu-
lui, valoroasa relicva.
Cercetările de specialitate efectuate în acel loc au arătat ca obiectul nu fusese asociat
cu altele - deci ca nu constituise parte dintr-un tezaur -, ci ca a fost găsit izolat în perimetrul
unei aşezări geto-dace.
Coiful de aur a fost adus la Muzeul Naţional de Antichităţi, din Bucureşti, si păstrat
acolo pana în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fi-
ind unul dintre cele mai frumoase si mai atractive exponate.
Lucrat din foaie relativ groasa de aur, prin batere pe un calapod de lemn, coiful de la
Poiana Cotofenesti se păstrează aproape întreg, lipsindu-i doar vârful calotei. În aceasta stare
de conservare, este înalt de 25 cm si are greutatea de 770 gr.
Coiful se înfăţişează cu partea inferioara cilindrica - din care au fost însă decupate des-
chiderea de forma dreptunghiulara pentru faţă si lăcaşurile pentru urechi, cu contururi ase-
mănătoare literei "U" răsturnata - si cu partea superioara în forma unei calote relativ înalte,
ogivala. Atât obrăzarele, cât si apărătoarele pentru ceafa erau fixe, imobile, coiful îngăduind o
buna si stabila acoperire a capului. Ţinând însă seama ca aurul, chiar modelat în foaie groasa,
70
drómos - 1. (în Grecia antică) pistă specială destinată alergătorilor, în cursele atletice. 2. culoar de acces în casele
mesopotamiene, miceniene sau cretane și în mormintele feniciene. 3. alee mărginită de sfincși la intrarea în templele
egiptene. (< fr., gr. dromos)
168
are duritate redusa, se poate aprecia ca, mai mult decât arma defensiva, coiful de la Poiana
Cotofenesti va fi constituit o somptuoasa piesa de ceremonial, destinata a sublinia, pentru
purtător, poziţia să proeminenta intr-o ierarhie socială si militară mai complex structurata.
Decorul bogat acoperă întreaga suprafaţă exterioara a coifului: zecile de rozete conice
dispuse pe calota către frunte, tâmple si ceafa - unde aria lor decorativa este delimitata printr-
un lanţ de spirale fugătoare; cele doua scene de sacrificiu, identice, de pe obrăzare; animalele
fantastice si răpitoare reprezentate pe apărătoarea pentru ceafa; în fine, puternic reliefaţii ochi
apotropaici de pe apărătoarea pentru frunte, si ea mărginită jos de un şir de triunghiuri haşu-
rate.
Coiful de la Poiana Cotofenesti aparţine patrimoniului civilizaţiei geto-dace. Este o cer-
titudine, susţinută nu numai de descoperirea efectuată în perimetrul unei aşezări a strămoşi-
lor noştri, dar si de: tipul de obiect, specific numai teritoriului României, numai ariei populate
de geto-daci; motivele decorative de îndelungata si înrădăcinata tradiţie traco-geta, carpato-
dunăreană. În fine, similitudinile acestui coif cu exemplarele, tot geto-dace, de la Agighiol,
Peretu, Porţile de Fier, Cucuteni-Baiceni.
Scenele de sacrificiu, animalele fantastice reprezentate pe coif sunt elemente specifice
artei vechi orientale, iraniano-persane, absorbite în arta geto-dacă, fiind transmise prin filiera
sud-tracica sau helenistică.
Coiful de la Poiana Cotofenesti este datat în jurul anilor 400 î.Hr. Foarte probabil, obi-
ectul a aparţinut unui rege geto-dac - căpetenie a unei formaţiuni politice autohtone
constituita în zona, pe la sfârşitul secolului V, începutul secolului IV î.Hr.
Morminte getice
Cele mai multe necropole se cunosc din Dobrogea: Enisala (sec. al IV-lea
î.Hr.- 400 morminte, dintre care 96% de incineraţie), Murighiol (sec. al IV-
lea). La Stelnica, pe braţul Borcea, a fost dezvelita o mare necropola birituală
din sec. V-IV, care cuprindea 113 morminte de incineraţie şi 110 de
înhumaţie. Se practica incineraţia în urnă, în groapă sau în ciste 71 . Unele
morminte sunt plane, altele tumulare. Din Muntenia se cunoaşte o necropola
de la Zimnicea - Câmpul Morţilor cu 166 morminte din sec. IV- II. Dintre aces-
tea 162 sunt de incineraţie.
Inventarul femeilor este constituit din podoabe, mai ales fibule. În 13
morminte de bărbaţi au fost descoperite arme: vârfuri de săgeţi sau de lance,
coif, sabie. Din Moldova se cunoaşte o necropolă de incineraţie de la Poieneşti.
Inventarul se constituie mai ales din ceramică. Sunt frecvente, mai ales în
mormintele din Dobrogea, importurile de amfore de Chios şi Thasos.
71
cístă s. f. 1. (ant.) coș de răchită în care se purtau la procesiunile închinate unor divinități diverse obiecte de cult.
casetă, lădiță. 2. vas cilindric de metal pentru prima epocă a fierului din Italia. 3. mormânt preistoric din piatră în
care era așezat cadavrul. (< fr. ciste, lat. cista, gr. kiste)
169
XIII.EPOCA La Tène - SEC. II Î.HR. – SEC. I D.HR.
Intervalul dintre secolele II î.Hr. şi I d.Hr.. reprezintă în istorie perioada

clasică a epocii La Tène , când se constata o omogenizare a culturii materiale
din spaţiul actual al României şi o prosperitate economica pregnanta.
XIII.1. STRUCTURA ŞI STAREA SOCIALĂ
Dispunem de relatări ale unor autori antici, greci sau romani, din care
reiese faptul ca societatea geto-dacică, în epoca să clasică, era structurata din
punct de vedere social în mai multe stări sociale.
Numele clasei nobiliare geto-dacice îl aflăm în scrierile mai multor autori
antici. Aşa, de exemplu, filosoful-calator în Dacia, Dion Chrysostomos, ne rela-
tează, în ale sale Discursuri (LXXIII, 3), ca ''... aici, uneori, se pot vedea oameni
având pe cap un fel de căciuli, aşa cum poartă astăzi unii traci, numiţi geţi ...''
. Aceeaşi denumire ne-o transmite şi Criton, care ii aminteşte ''pe geţii purtă-
tori de pileus (căciula)''. Cea mai importantă informaţie legata de numele clasei
nobiliare aparţine lui Iordanes ce ne transmite, de fapt, o ştire raportata de
Dion Chrysostomos: ''El (Dios Chrysostomos) spune ca acei dintre ei (geţi), care
erau de neam s-au numit la început ţarabostes, iar apoi pileati...'' .
Aceşti nobili deţineau poziţii foarte importante în stat: în consiliul regal,
în conducerea armatei, în aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc.
În plan economic aceşti ţarabostes dispuneau de importante bunuri mobile
(turme, cirezi, herghelii), erau interesaţi în negoţul cu străinii, probabil ca
aveau sclavi. Nu ştim nimic însă despre relaţiile lor cu cealaltă stare socială
importantă – capillati, şi nu putem avansa date sigure despre faptul dacă
ţarabostes aveau moşii în proprietate privată sau le datorau regelui, iar dacă le
aveau nu putem preciza dacă erau situate în teritoriile obştilor sau în locuri
neocupate de ele.
În concluzie, aceşti ţarabostes constituiau o clasa nobiliară războinică,
puternica şi bogata, cu un rol social important. ''Se cuvine remarcat, totuşi, ca
ţarabostes nu se puteau manifesta despotic faţă de popor, care avea încă soli-
de drepturi politice şi în vremea statului dac''.
Despre cealaltă stare socială - capillati, izvoarele vechi ne spun puţine,
doar Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele păstrate,
să ştim numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem şti nici
care a fost numele lor autentic de clasa. Numele lor, care nu are semnificaţie
socială, este legat doar de înfăţişarea lor exterioara. Despre numele lor (latin -
capillati, grecesc - comati), dicţionarele uzuale dau însemnarea de ''pletoşi'',
''cei care poartă părul în plete'', însemnare ce corespunde reprezentărilor de pe
Columna lui Traian.
Majoritatea istoricilor susţin ca prin comati trebuie să înţelegem poporul
de rând. Ca atare, aceştia deţineau poziţia dominantă în economia dacică,
acoperind practic toate activităţile cunoscute, la vremea aceea, de economia
Daciei libere. Nu poate fi neglijata însă participarea lor la acea armata genera-
lă, cu rol politic şi militar important.
170
Cât priveşte categoria socială formată din sclavi şi captivi, se pot avansa
în momentul de faţă, câteva idei. În vremea statului, Dacia nu mai era o furni-
zoare de sclavi lumii greco-romane decât, în cea mai mare parte, sub forma
captivilor făcuţi de armatele romane expediţionare la Dunăre. Societatea geto-
dacică atinsese un nivel al dezvoltării sale economice şi sociale, care să-i per-
mitea valorificarea locală a aparentului surplus de forţă de muncă, iar din
punct de vedere spiritual să duca la înlăturarea practicii vânzării ''conaţionali-
lor'' ca sclavi.
Prezenţa sclavilor ca o categorie socială integrata în economia Daciei este
o realitate atestată de bune izvoare istorice. Dintre aceştia, captivii de război
constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliţi la cele mai
grele munci, iar viaţa le era mereu în primejdie. Aceşti captivi nu se aflau la
dispoziţia vreunui particular, ci în puterea regelui, a statului. Este foarte pro-
babil ca regii daci, angajaţi intr-un mare efort constructiv, acordau deosebita
atenţie acestei componente a prăzii de război.
Munca servilă avea o anumita însemnătate în economie, dar era departe
de a avea pondere asupra muncii libere în vreun domeniu. O importantă mai
mare, în raport cu situaţia din agricultura şi meşteşuguri, o aveau sclavii în
construcţiile de interes public, îndeosebi la cetăţi.
XIII.2.HABITATUL
XIII.2.1.Tipuri de locuinţe
Cu privire la tipurile de locuinţe geto-dace, datele sunt destul de sărace

şi ele au putut fi stabilite, în Câmpia Munteniei, numai pe baza cercetărilor
arheologice. Cert este ca geto-dacii au folosit ca tipuri de locuinţe: bordeiul şi
casa de suprafaţă.
Bordeiele aveau fie forma rombica neregulata, fie ovală (la Malu Roşu,
lângă Giurgiu) sau rectangulara (la Chirnogi, jud. Călăraşi), uneori prevăzute
cu trepte de coborâre, cum este cazul celor de la Căţelul Nou (lângă Bucureşti),
sau contur patrulater cu colturile rotunjite, descoperite la Tanganu (lângă Bu-
cureşti, jud. Ilfov), Popeşti Novaci (jud. Giurgiu, lângă Bucureşti) şi Piscul
Crăsanilor (jud. Ialomiţa). Menţionăm în acest cadru, interesanta descoperire
de la Bragadiru (jud. Ilfov), constând din suprapunerea parţială a unui bordei
de formă ovală de către o locuinţă de suprafaţă (patrulateră).
Dimensiunile bordeielor, atingând în general adâncimea de aproximativ
0,80 - 1 m, sunt cuprinse între : 3,60 m x 3 m sau 4,80 m x 3,50 m. Pământul
de umplutură aflat în interiorul bordeielor conţinea adeseori cenuşă, ceea ce ar
putea atesta folosirea în construcţie a trestiei sau păpurişului. De obicei, în în-
căperi se aflau vetre. Au fost însă situaţii când nu s-au identificat vetre sau
urme de arsura puternica, ceea ce demonstrează folosirea lor în afara încăperi-
lor.
La daco-geţii din Câmpia munteană casele de suprafaţă au alcătuit ma-
joritatea locuinţelor. De forma rectangulară sau elipsoidală aceste case erau
ridicate, la suprafaţa solului, pe un schelet de pari groşi care susţineau o îm-
pletitură deasă de nuiele; peste acest schelet lemnos se aşternea un strat gros
şi dens de lipitura de lut amestecat cu paie. Atât prin cercetările de la Popeşti
Novaci, cât şi prin cele de la Bragadiru, Dudesti (lângă Bucureşti), Căţelul Nou
171
şi altele s-au aflat resturi de chirpic în amestec cu paie, ce proveneau de la pe-

reţii locuinţelor. La Radovanu (jud. Călăraşi), intr-o locuinţă de suprafaţă, au
fost identificate gropile a doi pari care susţineau acoperişul.
Locuinţele au fost, se pare, învelite cu trestie ori cu paie. Totuşi, atât la
Radovanu cât şi la Popeşti Novaci s-au găsit, mai ales în sectorul denumit Chi,
mari cantităţi de ţigle din lut imitate după cele greceşti, dar de factura locală,
cuie şi scoabe de fier în care se prindeau grinzile ce aveau rolul de a susţine
scheletul lemnos al locuinţelor. Uşile erau închise cu zăvoare asigurate cu chei
din fier şi bronz. Podelele se realizau din lut bătătorit. Cu mici excepţii, aproa-
pe toate încăperile erau prevăzute, în coltul de nord-est sau est, cu o vatra
deschisa aproape rotunda (cu diametrul de 0,50 m - 1 m) ori pătrată (cu laturi-
le pana la 1,20 m lungime). Vetrele aşezate direct pe pământ se făceau dintr-
un strat de lut bătătorit, care în urma arderii căpăta duritate mare şi o culoare
roşiatică albicioasă; ele serveau pentru prepararea hranei. În anumite situaţii
s-au găsit chiar şi cuptoare menajere. Dimensiunile locuinţelor de suprafaţă
sunt variabile: astfel la Mânăstirea şi Piscul Crăsanilor au fost cuprinse între
2,80 x 2 m şi 3m x 2m, pe când la Bragadiru şi Popeşti Novaci au fost sur-
prinse şi locuinţe cu o suprafaţă mai mare: 5,60 m x 4,20 m. În construcţia
caselor se observa o tehnică primitivă, materia primă folosită se realizează din
lemn şi lut, în amestec cu paie, piatra nefiind utilizata, deoarece lipseşte în
toata Câmpia Română.
Din cele arătate se desprinde concluzia folosirii de către geto-daci în mod
concomitent a bordeielor şi a locuinţelor de suprafaţă, fără a se putea face o
delimitare în timp între aceste doua tipuri de case. De la tipurile de locuinţe
descrise, caracteristice regiunii de şes, face totuşi excepţie un complex aflat la
Popeşti Novaci la adâncimea de 1,10 m. Din acest complex făceau parte printre
altele, un grup de construcţii cu destinaţie practica: o bucătărie de 7 m x 6 m,
prevăzută cu un cuptor rotund, mare, cu diametrul de 1,85m; bucătăria co-
respundea cu alte camere: locuinţe depozite de provizii ori de unelte, dintre ca-
re deosebit de interesanta este o cămară de circa 5 x 5 m unde, în preajma
unei vetre, s-au păstrat in situ cinci chiupuri – pithoi - pentru provizii de grâ-
ne. În acelaşi complex se încadra şi o construcţie absidată.
Tot în aşezarea getică de la Popeşti au mai fost întâlnite vetre
ornamentate alcătuite din chenare liniare simple, din diagonale crucise şi din
cercuri. Vetre similare s-au constatat şi în alte puncte din aria culturii getice,
de pilda în Bucuresti: la Mihai Vodă şi Popeşti Leordeni. Ambele vetre sunt
decorate prin cate doua patrulatere incizate. O alta vatra - păstrata fragmentar
- decorata prin doua chenare pătrate, paralele cu marginile, şi diagonale a fost
descoperita la Vladiceasca (jud. Ilfov). Aceste vetre aveau desigur un caracter
de cult. Aşezările getice erau prevăzute pe lângă locuinţe cu gropi menajere
circulare, tronconice (ce de exemplu la Mihai Voda şi Popeşti Novaci), în forma
de clopot (de la Tanganu), sau a unui fund de sac (la Căţelul Nou, Tanganu,
Popeşti Novaci), toate folosite în scopul păstrării recoltelor. Pentru o cât mai
buna conservare a cerealelor, adeseori pereţii gropilor erau arşi. Câteodată,
după ce se umpleau cu cereale, gropile se astupau cu cenuşă şi resturi de va-
tră. La Popeşti Novaci, pe suprafaţă unde s-au aflat sase vetre suprapuse -
fiind probabil un loc de cult domestic – sub ultima dintre ele s-a descoperit o
groapa conţinând un depozit ritual, cu diverse vase întregi şi fragmentare,
specifice celei de-a doua epoci a fierului, precum şi doua parţi ale unei râşniţe
rotative de tip vulcanic, un vârf de săgeată, fragmente de verigi din bronz, o
172
de tip vulcanic, un vârf de săgeată, fragmente de verigi din bronz, o lama de

cuţit din fier, un ac de fier, o piramida de lut, câteva boabe de grâu carboniza-
te, precum şi oase de peste şi mamifere domestice.
Dintr-o groapa ovală de la Malu Roşu, descoperita la adâncimea de 3,30
m, s-au cules multe fragmente de chirpic, pământ ars cu lipitura, maxilare şi
molari de oaie, porc, cal, precum şi valve de scoici. De asemenea, ceramica
aflata în acest complex era foarte bogata şi variata. Dar ceea ce atrage, în mod
deosebit, este o scobitura laterala, realizata în groapa, având o lungime de
0,36 m. în acesta scobitura s-a găsit o căţuie. Toate aceste elemente îndreptă-
ţesc pe descoperitori să o considere o groapa realizata intr-un scop ritual.
Spre deosebire de regiunea Transilvania îndeosebi a munţilor Oraştiei -
unde se întâlnesc deseori case de mari proporţii, patrulatere ovale sau poligo-
nale, clădite cu multă iscusinţă, din lemn, cu temelii de piatra -, cele din Câm-
pia Munteniei reprezentau deci simple locuinţe de suprafaţă sau bordeie, iar
materialul folosit în construcţie era, în mod constant, pământul lipit pe împle-
titură de lemn. Excepţie de la aceste tipuri de locuinţe îl face numai complexul
descoperit la Popeşti Novaci. Vetrele şi cuptoarele, ridicate de asemenea primi-
tiv - cu mici excepţii -, au servit geto-dacilor pentru trebuinţe gospodăreşti.
XIII.2.2.Tipuri de aşezări
1. Aşezările rurale, de fapt un fel de cătune, au dimensiuni modeste,

potenţial demografic mic, funcţii precumpănitor agrare şi pastorale. Locuitorii
lor practicau doar meşteşuguri casnice. Sunt, în general, comunităţi autarhice
care-şi produc cam tot ce au nevoie şi apelează foarte puţin la schimburi. Sunt
aşezări nefortificate şi omogene din punct de vedere social. S-ar putea da ca
exemple Căţelul Nou, Bragadiru, Cucorăni (jud. Botoşani). Sunt destul de pu-
ţin cunoscute şi cercetate, pentru ca se crede ca studierea lor nu contribuie
într-o măsura prea mare la rezolvarea marilor probleme ale epocii La Tène .
Despre structura lor internă nu se pot spune prea multe lucruri. Este clar ca
nu se caracterizează prin încercări de sistematizare a spaţiului locuit, iar înfă-
ţişarea lor depinde mai mult de forma de relief, unele aşezări fiind compacte,
altele cu casele grupate în pâlcuri, altele cu casele risipite
2. Aşezările cvasi-urbane sau protourbane sunt comparabile cu polisu-
rile greceşti. Cel mai potrivit nume pentru ele ar fi cel de târguri. Probabil ca
aici se integrează acele localităţi consemnate de izvoare care au termina-
ţia dava.
De la Ptolemeu, în Îndreptarul geografic scris în sec. II d.Hr.. au ră-
mas 44 de nume de localităţi mai importante pentru care sunt precizate lati-
tudinea şi longitudinea. Din păcate, Ptolemeu a avut în vedere o circumferinţa
a Pământului mai mică decât cea reală, drept pentru care exista probleme în
identificarea pe teren a acestor aşezări. Totuşi s-au reuşit unele identificări:
Sarmizegetusa Basileion la Grădiştea Muncelului , Piroboridava la Poiana (jud.
Galaţi), Tamasidava la Racatau, Ziridava la Pecica (jud. Arad), Buridava la Oc-
niţa (jud. Vâlcea), Porolisum la Moigrad (jud. Sălaj), Argedava (jud. Giurgiu),
Angustia la Bretcu (jud. Covasna), Cumidava la Râsnov (jud. Braşov).
Aceste aşezări au funcţii mult mai multe şi mai complexe. Sunt aşezate
în poziţii care prezintă securitate, sunt fortificate cu şanţuri, valuri de pământ
sau palisade. Fortificaţiile sunt dispuse de jur împrejur sau este fortificata
173
doar latura accesibila, vulnerabila. Fortificarea acestor aşezări ne face să cre-

dem ca sunt centre de putere, reşedinţe ale unor aristocraţi, mai ales ca în ve-
cinătatea unora au fost descoperite morminte spectaculoase ca inven-
tar (Popeşti, Zimnicea, Poiana).
Locuitorii acestor aşezări fără îndoială că practicau în continuare agri-
cultura şi creşterea animalelor, dar în aceste aşezări sunt atestate şi diverse
ateliere specializate: de meşteri olari la Popeşti (atelier de cupe deliene şi amfo-
re rhodiene), monetare la Poiana, Popeşti, Pecica, de orfevrărie: fibule la Craiva
(jud. Arad) şi la Popeşti, de podoabe de argint la Pecica şi Surcea (jud. Covas-
na). Fără îndoială că, fiind aşezate pe importante artere de comunicaţie (văile
unor râuri precum Dunărea, Prutul, Siretul sau Mureşul) aces-
te localităţi erau şi târguri de desfacere a unor mărfuri.
Suprafaţă şi densitatea demografică a acestor aşezări este şi ea sensibil
mai mare. În unele aşezări se pot constata lucrări de sistematizare precum
terasări, prezenţă unei acropole destinată reşedinţei unei căpetenii şi a unei
clădiri de cult (Popeşti - palatul cu ţigle, magazii şi anexe şi clădirea absidată,
Cârlomăneşti, jud. Buzău - două clădiri, dintre care una de plan absidat, cu
vetre şi o groapa rituala, deci un posibil sanctuar).
Clădirile de cult descoperite în aceste aşezări ne fac să credem ca ele
erau şi centre religioase. Au fost descoperite sanctuare la Bâtca Doamnei (jud.
Neamţ), Ocnita, Pecica, Barbosi (jud. Galaţi), Popeşti, Carlomanesti. Aşezarea
de la Sarmizegetusa Basileion este un caz unic, este de fapt singurul oraş în
adevăratul sens al cuvântului. Aşezarea dispune de o serie de terase artificiale,
locuirea este compacta, exista drumuri pavate, conducte cu apa, canale de
drenaj a apei. Aşezarea se compune din doua cartiere distincte, între care este
amplasata cetatea şi zona sacra.
3. Arhitectura militară va dobândi în sec. I î.Hr. şi în sec. I d.Hr.. o dez-
voltare excepţională, o dovadă a înaltului nivel al civilizaţiei. În regiunile de
munte se ridică cetăţi de piatră impunătoare. Cele mai cunoscute sunt cele din
munţii Orăştiei: Costeşti, Sarmizegetusa, Piatra Roşie, Blidaru, la care se ada-
ugă cele de la Piatra Craivii (lângă Alba Iulia), Căpâlna, Tilişca (jud. Sibiu) şi
cea de la Bâtca Doamnei (Piatra Neamţ).
Majoritatea cetăţilor au caracter predominat militar, rol defensiv, puţine
funcţii economice. Sunt toate situate pe înălţimi ce depăşesc 600-700 m. Gră-
diştea Muncelului este la 1200 m altitudine. Asta face să fie greu accesibile.
Nu par a fi intens locuite, probabil erau folosite ca cetăţi de refugiu în caz de
pericol sau ca reşedinţe ale unor căpetenii. De multe ori sunt asociate cu com-
plexe de cult: Grădiştea Muncelului (6 sanctuare contemporane, semn sigur
de politeism), Costeşti - Blidaru, Capâlna, Costeşti - Cetatuie (4 sanctuare),
Luncani - Piatra Roşie, Băniţa, Piatra Craivii, Tilişca. Se cunosc atât sanctuare
pătrate cât şi rotunde.
Interpretarea sanctuarului mare rotund de la Grădiştea ca fiind calen-
dar de către Constantin şi Hadrian Daicoviciu este forţată şi a dat prilejul
unor diletanţi să-şi dezvolte tot felul de teorii bizare cu privire la civilizaţia da-
cică. Atât sanctuarele rotunde, cât şi cele pătrate au fost acoperite şi, probabil,
destul de asemănătoare celor din lumea greco-română. S-au exprimat în acest
sens istorici (Al. Vulpe, I.H. Crişan) şi arhitecţi serioşi. Nu se poate preciza da-
că forma (rotunda sau patrulateră) corespunde unei etape cronologice sau este
o expresie a politeismului.
174
Nu trebuie pierdut din vedere că dacii au ridicat şi impunătoare cetăţi de

lemn şi pământ, cum este cea de la Ocniţa din Subcarpaţii vâlceni, unde a fost
localizată vechea Buridava dacică, pe baza unor inscripţii de epocă, făcute pe
fragmente ceramice. Aceasta avea o acropolă şi trei terase, înconjurate toate de
„zid” de lemn şi pământ, cu o grosime de peste 3,50 m. La cetatea de la
Costeşti s-au folosit deopotrivă ziduri de piatră şi val de pământ cu palisadă ;
cetatea dispunea de mai multe bastioane, unele în interiorul incintei de piatră,
altele în exterior. Cetatea de la Sarmizegetusa se afla la altitudinea de 1200 m
şi cuprindea o suprafaţă de 3 ha, iar zidurile aveau lăţimea de 3-3,20 m. Zidu-
rile cetăţilor de piatră erau din blocuri fasonate şi aveau două paramente ; în-
tre acestea se punea piatră sfărâmată şi pământ bătătorit formând emplecto-
nul. În acelaşi fel au fost şi „zidurile” cetăţii de la Buridava.
Cetăţile sunt prevăzute cu ziduri de incinta, turnuri-locuinţă (Costeşti,
Blidaru, Capâlna), bastioane, magazii, turnuri de supraveghere. Zidurile au de
multe ori traseu unghiular fiind prevăzute cu bastioane la colturi (Costeşti-
Blidaru, Costeşti-cetăţuie, Piatra Roşie). Ele sunt realizate din doua paramente
situate la o distanta de 2-4 m unul de altul. Ca liant s-a folosit pământul bătă-
torit, mortarul începând a fi folosit doar după cucerirea romană. Verticalitatea
zidurilor este asigurata de bârne dispuse orizontal, între cele două paramente,
şi de emplectonul cu care este umplut spaţiul dintre cele doua paramente. Zi-
durile pot fi din piatra fasonata (opus quadratum), nefasonată (opus incertum)
sau să combine pietrele fasonate cu cele nefasonate (opus mixtum).
Deşi numit murus dacicus, tehnica de realizare este tipic elenistica, fapt
ce ar indica folosirea unor meşteri greci aduşi special. Un indiciu în acest sens
ar fi frecventele litere greceşti săpate pe pietrele utilizate la construcţia ziduri-
lor. La Piatra Roşie, zidul este construit în tehnica italica. Aproape pentru toa-
te cetăţile se vorbeşte de doua faze de construcţie, una contemporana cu
Burebista, alta contemporana cu Decebal. Aceasta datare nu a putut fi de-
monstrata stratigrafic sau prin materialele descoperite în respectivele cetăţi.
Turnurile - locuinţă au plan rectangular, baza lor este realizata din piatra, iar
suprastructura din cărămidă slab arsă. Sunt acoperite cu ţiglă. Au o magazie
la parter şi locuinţă propriu-zisa la etaj. Se pare ca erau folosite de comandan-
tul garnizoanei, eventual de căpetenii locale. Turnurile de supraveghere sunt
amplasate în imediata apropiere a cetăţilor. La Blidaru au fost dezveli-
te magazii. Printre amenajările făcute la cetăţi pot fi amintite terasările, dru-
murile pavate, conductele pentru apă sau cisternele.
Cetăţile nu puteau rezista la atacuri de lunga durata, la asedii, deoarece
aveau toate probleme de aprovizionare cu apa. Ea se păstra fie în chiupuri uri-
aşe, fie în cisterne care captau apa de ploaie sau erau aprovizionate prin con-
ducte de la izvoare. Problema era ca cisternele erau situate la exteriorul cetăţi-
lor (Piatra Roşie, Blidaru, Sarmizegetusa, Costeşti) La Costeşti este cunoscuta
o cisterna realizata în tehnica vitruviana, pentru realizarea căreia a fost folosit
mortarul. Adeseori în apropierea cetăţilor au fost descoperite ateliere. Cele mai
multe sunt ateliere de fierărie care produc sau repara arme.
175
XIII.3.CERAMICA ŞI METALURGIA
XIII.3.1.Ceramica
Formele ceramice din perioada clasică sunt cam aceleaşi ca şi în etapele

precedente ale La Tenul-ui (vase borcan, vase în forma de pepene, vase de pro-
vizii, fructiere, castroane tronconice), dar sunt aproape toate lucrate la roata.
Vasul emblematic rămâne fructiera cu picior. Dintre formele lucrate cu mana,
cea mai frecventa este căţuia, un fel ce ceaşcă tronconică cu o toartă care
uneşte gura cu fundul vasului. Având în vedere ca mai toate exemplare-
le prezintă urme de ardere secundara în interior, este probabil ca funcţionali-
tatea ei să fi fost aceea de opaiţ. Se observa o mai mare influenţă a ceramicii
romane şi preluarea unor forme romane, precum farfuria şi ulciorul. Pentru
sec. I d.Hr.. este de remarcat apariţia doar în Transilvania, mai ales în Munţii
Sebeşului, a unei ceramici de lux, pictata cu motive vegetale şi animaliere,
numita ceramica de curte. Sunt multe importuri de amfore greceşti (din
Rhodos, în special ), mai ales în zona sudică a României.
XIII.3.2.Metalurgia
XIII.3.2.1.Metalurgia fierului
Obiectele din fier se generalizează şi se constată o mare specializare a ti-

purilor de unelte. Există destul de multe dovezi de practicare a metalurgiei fie-
rului, problema este că de multe ori nu pot fi deosebite cuptoarele de redus
minereul, de cuptoarele de prăjit sau de cuptoarele de forja, datorită faptului
ca ele sunt într-o stare precara de conservare. Cuptoare de redus minereul au
fost descoperite la Grădiştea Muncelului (8), Doboşeni (jud. Covasna) şi
Mădăraş (jud. Harghita) în E Transilvaniei. Este introdus un nou tip de cuptor,
prevăzut cu o uşă care permite recuperarea lupei fără a mai fi necesara dărâ-
marea cuptorului. Judecând după lupele de mici dimensiuni (pana în 40 de
kg), este vorba de cuptoare de dimensiuni reduse.
La Bragadiru, Teiu, Căţelul Nou, Costeşti, Grădişte au fost descoperite
cuptoare de forja asociate cu unelte tipice de meşter fierar precum baroase,
cleşti, nicovale, ciocane sau lupe. La Craiva, şi Poiana au fost descoperite ateli-
ere de meşteri orfevrari (fibule), iar pentru prelucrarea argintului ateliere
la Pecica şi Surcea.
XIII.3.2.2.Tipuri de unelte
Apar o serie de unelte şi ustensile noi, semn clar ca are loc o specializare
a meşteşugarilor.
1. de fierărie: nicovale, baroase, ciocane, pile, cleşti. După încălzirea lu-
pei sau lingoului în forja, urma martelarea şi călirea piesei prin scufundare în
apa, ulei sau azot.
2. unelte agricole: brăzdare de tip greco-celtic sau roman (apar în sec. II
î.Hr.); fierul de plug , oticul (lopăţica pentru curăţarea brăzdarului de pământ);
sape şi săpăligi, seceri, coase, foarfeci pentru tuns oile ( de tip celtic).
3. de tâmplărie; topoare cu gaura transversala, barde, tesle pentru nete-
zit lemnul, fierăstraie, compas, dălţi, cuţitoaie, rindele;
176
4. de orfevrărie - sunt la fel ca cele de fierărie , dar miniaturale

5. pentru construcţii: mistria, scoabe, cuie, piroane, nituri, balamale,
ţinte decorative.
6. de uz cotidian - frigări, furculiţe bifurcate, lanţuri pentru atârnatul
vaselor, trepiede, crampoane pentru încălţăminte, vase.
7. piese de harnaşament: zăbale, pinteni
8. arme ; vârfuri de baliste şi de săgeţi cu 3-4 muchii, spade cu doua tă-
işuri, lungi şi drepte, scuturi de tip celtic, gladius (sabie cu lama lata, limba şi
orificiu pentru nit, de tip roman); falx (spadă lungă, încovoiata, cu limbă, un
tăiş pe partea interioară, un orificiu de nit), pumnale (sica dacică, cu un tăiş,
curbă).
Se constata o înmulţire şi o perfecţionare a uneltelor din fier care asigu-
ra dezvoltarea a numeroase meşteşuguri specializate. Sunt preluate o serie de
piese romane. Unele piese sunt de import şi mai păstrează ştampila atelierului.
Unele unelte au litere greceşti, probabil că au aparţinut unor meşteri aduşi din
cetăţile pontice. Metalurgia este mai dezvoltata în Munţii Oraştiei, nu pentru
ca sunt rezerve de minereu mai multe ci pentru ca sunt ateliere care deservesc
cetăţile şi fabrica sau repara arme.
XIII.3.2.3.Metalurgia metalelor preţioase
Metalurgia aurului este ca şi inexistenta. Cele sase brăţări din aur re-
cent descoperite se constituie în piese de excepţie. Se emite în aceasta perioa-
da doar moneda de tip Koson, dar nu se ştie dacă este vorba de o emisiune lo-
cală sau nu. Cele mai multe exemplare descoperite în sud-vestul Transilvaniei
sugerează ca ar fi fost bătută aici.
Majoritatea podoabelor sunt din argint. I.H. Crişan crede că lipsa piese-
lor de aur s-ar datora faptului ca aurul a fost monopol regal.
Piesele de argint sunt frecvente. S-au descoperit în jur de 60 de tezaure
(Coada Malului (jud. Prahova), Surcea, Lupu (Săliştea, jud. Alba), Bucureşti -
Herăstrău), majoritatea de podoabe. Printre piese se număra fibulele cu mas-
ca, falerele cu chipuri umane, brăţările spiralice, lanţurile, inele, cerceii. Une-
ori au şi vase, precum tezaurul de la Sâncraieni (jud. Harghita). De foarte mul-
te ori podoabele sunt asociate cu monede, cel mai adesea monede republicane
romane, mai rar monede emise de Thassos, Apollonia sau Dyrrachium.
Din argint se bat şi copii după denarii republicani romani, fapt dovedit
de descoperirea unor matriţe. Cele mai multe (14) au fost descoperite în ceta-
tea de la Tilişca, dar matriţe izolate se mai cunosc de la Ludeştii de Jos ( jud.
Hunedoara), Grădiştea de Munte, Braşov.
XIII.4.OBICEIURI FUNERARE
Este greu de explicat de ce în etapa clasică sunt foarte puţine morminte

şi necropole. Ele vin în total dezacord cu numărul mare de aşezări identificate
în teren. Se cunosc mai ales morminte ale populaţiei de rang înalt, de obicei
morminte tumulare, situate lângă davae (Popeşti).
Că numărul tumulilor este mic este explicabil. Problema este unde şi
cum se înmormântează populaţia modestă, care, desigur era cea mai nume-
roasa. De la Zimnicea se cunosc doar 16 morminte din aceasta etapa. Din Ol-
177
tenia se cunosc câteva necropole cu morminte de incineraţie în groapă, printre

care cea de la Turburea-Spahii (jud. Gorj), cu 28 morminte de incineraţie, cele
de la Corlate (jud. Dolj) şi Gruia (jud. Mehedinţi), dar se pare ca acestea au fost
ale scordiscilor. S-a crezut ca la Ocniţa (382 de complexe) şi Moigrad ar fi vor-
ba de doua necropole. De fapt sunt doar nişte gropi cilindrice în care s-au gă-
sit fragmente ceramice, chirpic, oase de animale şi puţine oase incinerate. Cele
mai multe dintre presupusele oase umane nu au fost analizate antropologic,
iar cele analizate s-au dovedit a fi de animale, motiv pentru care s-ar putea să
fie vorba de simple gropi menajere.
O alta categorie de morminte (circa 200 în 20 de situri - Sighişoara,
Brad, Orlea), numite de M. Babeş "descoperiri macabre", sunt gropi rotunde,
situate în aşezări, adesea cu sanctuare, în care s-au găsit schelete incomplete,
mai degrabă aruncate decât depuse. Despre acestea se crede ca sunt dovezi ale
unor sacrificii în cinstea zeului Marte, despre care vorbeşte Iordanes în Getica.
După cucerirea română, reapar mormintele de incineraţie în urna sau în groa-
pa tipice geţilor şi dacilor. Mircea Babeş crede ca în perioada clasică se folo-
seau metode de înmormântare invizibile sau discrete, probabil incineraţia ur-
mata de depunerea resturilor în gropi comune sau peşteri sau risipirea ei în
ape, lacuri, mlaştini, râuri. Noile obiceiuri de înmormântare sunt legate, de
acelaşi cercetător, de o posibila reforma sacerdotala care a avut loc pe vremea
lui Deceneu, reforma care ar fi sugerata de textul lui Iordanes („Deceneu i-a
ales pe bărbaţii cei mai înţelepţi, i-a învăţat teologia şi le-a spus să ridice sanc-
tuare şi ce divinităţi să cinstească.”).
178
XIV.CIRCULAŢIA MONETARĂ ÎN
SPAŢIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI ÎN EPOCA VECHE
XIV.1.INTRODUCERE
Moneda (lat. moneta) este o bucată de metal, de obicei circulară, cu o

greutate şi o compoziţie fixă (aliaj), ambele garantate de autoritatea emitentă,
fie ea un dinast sau un oraş, al cărui nume figurează, de obicei, pe monedă.
Primele monede s-au realizat prin turnare în tipare. Moneda se obţine de obi-
cei prin batere sau stanţare, procedeu care presupune imprimarea pe aversul
şi reversul unei pastile monetare, obţinută prin turnare şi încălzită, a imagini-
lor a doua stanţe, numite matriţa şi patriţa. Garanţii monedelor greceşti
erau magistraţii monetari care erau aleşi pe timp de un an şi a căror mono-
gramă figurează pe monedă. La Roma moneda era garantată de tres viri
monetales, trei magistraţi care erau aleşi pe o perioadă de doi ani.
Cea mai veche monedă este cunoscută din Lydia (regiunea Ionia, din
Asia Mică) şi datează din sec. VII. Moneda avea o formă ovală şi era realizată
din electrum (aur aliat cu argint). În jur de anul 600 au apărut monede şi în
Grecia: Aegina (emblemă broasca ţestoasă), Atena (emblemă bufniţa) şi Corint.
Unitatea monetară era drahma, monedă din argint care era egală cu 1/100
dintr-o mină. Ea avea ca multiplii didrahma şi tetradrahma, iar ca submulti-
plii obolul egal cu 1/6 din drahma, diobolul şi triobolul. Moneda din aur se
numea stater şi era echivalentul a două drahme. S-au bătut şi distateri şi
tetrastateri. Tot din aur au fost emişi hemistateri egali cu o drahmă.
XIV.2.MONEDELE CETĂŢILOR GRECEŞTI
Cele mai vechi monede emise în spaţiul nostru au fost bătute de ceta-
tea Histria, la jumătatea sec. al V-lea î.Hr. Sunt monede din argint (didrahme),
de 7-8 grame, care poarta pe avers doua capete de tineri (dioscuri), iar pe re-
vers imaginea emblematica a oraşului, un vultur pe un delfin şi inscripţia
ISTR(I). Ca monede divizionare se foloseau monede de argint de 1 gr. sau mo-
nede de bronz, care au pe avers o roată cu 4 spiţe. Iconografia monedelor
histriene se va schimba în sec. al IV-lea, când pe avers va apărea chipul unei
divinităţi: Apollo, Dyonisos, Demetra sau Hermes şi când se emite doar mone-
da din bronz. Activitatea monetară a Histriei încetează în sec. I, în condiţiile
cuceririi romane. Din sec. al II-lea, în vremea lui Antoninus Pius (138-
161), cetatea îşi reia activitatea monetară, dar emite doar moneda din bronz,
aliniată de această dată sistemului ponderal roman. Emisiunile monetare
histriene încetează în perioada de criză a sec. al III d.Hr.., pe vremea împăratu-
lui Gordian al III-lea (238-244), criza mult agravată de atacurile goţilor.
După 350 începe să bată monede şi Callatis. Sunt drahme de etalon
eginetic. Monedele au pe avers capul lui Heracles, iar pe revers inscrip-
ţia Kallat şi spicul de grâu care este emblema oraşului. Alte monede sunt cele
de bronz care au pe avers chipurile unor zei: Demeter, Dionysos, Apollo,
Hermes, Atena, Artemis. În sec. al III-lea se emit stateri de aur şi tetradrahme
din argint după modelele lui Alexandru cel Mare. Există şi câteva emisiuni
monetare de pe vremea lui Nero (54-68), dar monetăria romană începe tot pe
179
vremea lui Antoninus Pius şi este reprezentată de monede din bronz. Activita-
tea monetară încetează pe vremea lui Filip Arabul (244-249).
Tomis-ul este ultimul care emite moneda, în jur de 260 î.Hr. , folosind
iniţial moneda histriana. Toate emisiunile monetare au fost din bronz. Doar în
sec I î.Hr., când oraşul a devenit aliat al lui regelui Mithridates VI Eupator, s-
au bătut stateri de aur cu numele Lysimah. Emblematic pentru oraş este un
vultur cu cununa de iedera. Sub ocupaţie romană, se bate moneda de pe vre-
mea lui Augstus (27 î.Hr.-14 d.Hr) şi până pe vremea lui Filip Arabul, în canti-
tăţi mult mai mari decât ale celorlalte oraşe de pe litoralul românesc.
În spaţiul nostru au circulat şi monede emise de Thassos (insula în
Egeea, cunoscuta prin rezervele de aur şi argint), care au pe avers capul lui
Dionysos, iar pe revers pe Herakles cu măciuca şi pielea leului din Nemeea ,
Apollonia Ilirica, colonie greceasca de la Marea Adriatica ( a nu se confunda cu
Apollonia Pontica din Bulgaria) care au pe avers o vaca care alăptează un viţel
şi Dyrrachium (tot de la Adriatica) care au aceeaşi reprezentare pe avers.
XIV.3.MONEDE DACICE ŞI GETICE
În sec. IV î.Hr., Filip al II-lea şi Alexadru cel Mare emit moneda din aur
şi argint (stateri şi tetradrahme). De menţionat că au existat şi foarte multe
emisiuni postume ale acestora.
Începând din sec. al IV-lea î.Hr., pe teritoriul actual al României începe
să circule moneda macedoneana emisa de Filip al II-lea (382-336), Alexandru
Macedon (336-323) şi Filip al III-lea Arrhideus (323-317). Pornind de la modele
macedonene, la începutul sec. al III-lea, se bat primele monede autohtone, ca-
re copiază fidel modelele macedonene, drept pentru care au fost denumite copii
barbare. Ca model au servit mai ales monedele emise de Filip al II-lea, care
aveau pe avers capul lui Zeus, iar pe revers un călăreţ. Destul de frecvente
sunt şi copiile după tetradrahmele emise de oraşul Larissa din Thessalia, care
aveau pe avers capul dublu al lui Ianus, iar pe revers călăreţul, ca şi copiile
după tetradrahmele Macedoniei Prima, care aveau pe avers chipul zeiţei
Artemis. Autohtonii au bătut exclusiv monede din argint. Emisiunile timpurii
(250-150 î.Hr.) au un titlu foarte ridicat, de 900/1000, ulterior acesta scade,
mai ales de la jumătatea sec. al II-lea î.Hr., ajungându-se în sec. I la monede
care aveau mai multă arama decât argint sau care erau doar argintate. Din
punct de vedere iconografic, se observa o degradare în timp. Dacă primele mo-
dele sunt copii foarte fidele, ulterior (150-70 î.Hr.) se tinde spre o schematizare
excesiva. Ultimele emisiuni monetare sunt şi foarte subţiri, şi curbate. Se nu-
mesc monede skiphate. Greutatea monedelor autohtone se pare că nu a fost
întâmplătoare.
Ele par a fi cât de cât aliniate sistemului ponderal macedonean. Cele mai
multe piese au greutăţi cuprinse între 12-15 grame şi au fost denumite
convenţional tetradrahme, altele sunt mai mici, de doar 5-8 grame
(didrahmele). Denumirea este convenţională. Constantin Preda a determinat
mai multe tipuri monetare care, crede el, pot fi expresia existentei mai multor
triburi sau uniuni de triburi.
Pentru centrul Munteniei a fost identificat tipul Vârteju-Bucureşti, pen-
tru Oltenia Aninoasa-Dobreşti, pentru sudul Moldovei Inoteşti-Răcoasa, iar
180
pentru NE Munteniei Dumbrăveni. Caracteristice perioadei târzii din Transil-

vania sunt monedele skiphate.
Pe vremea lui Burebista, în jur de 70 î.Hr., dispar monedele de tip mace-
donean, fenomen care este legat de unificarea triburilor şi întemeierea unui
stat centralizat care avea nevoie de o monedă unică. După Burebista, cel mai
probabil între 43-42 sau 31-29 î.Hr. se emit celebrele monede de tip Koson,
din aur, care copiază denarii republicani romani emişi de Brutus. E puţin pro-
babil ca acestea să fi fost utilizate în schimburile comerciale.
XIV.4.MONEDELE REPUBLICANE ROMANE
Cea mai importantă moneda romană este din argint şi se numeşte de-
nar. El există încă din perioada republicană, începând a fi bătut probabil pe la
211-210 î.Hr. Pe aversul monedei se afla efigia Romei, cu coif, iar pe revers bi-
ga sau quadriga. Capul lui Caesar este primul chip uman care se bate pe mo-
neda romană în 44 î.Hr. Greutatea standard a denarului a fost stabilită la 3,9
grame, adică 1/84 dintr-o livră. Emisiunile de monedă de aur sunt destul de
rare, dintre acestea putând fi menţionate emisiunile lui Sylla şi Pompei.
Caesar a bătut pentru prima data un aureus de 8,19 grame, un aureus
fiind egal cu 25 de denari şi reprezentând 1/40 dintr-o livră. Din bronz se
bat sestertius, dupondius şi asul.
Ca monedă unică, după unificarea realizată de Burebista, a fost ales
denarul republican roman din argint, care începuse să circule încă înainte de
anul 100 î.Hr. în spaţiul nostru. La Tilisca (jud. Sibiu) a fost descoperit un ate-
lier monetar în care s-au găsit 14 matriţe de denari republicani romani, dova-
dă că, pe vremea lui Burebista, s-au făcut copii fidele după moneda republica-
na romană, copii care, de cele mai multe ori, nu pot fi deosebite de originale. În
paralel cu producţiile autohtone circula şi moneda originală. Se cunosc circa
200 de tezaure de denari romani republicani, care însumează aproximativ
25.000 de piese, cantitate impresionantă care depăşeşte ca număr chiar zone
aflate deja sub ocupaţie romană. Acest lucru se datorează, desigur, faptului ca
multe sunt copii autohtone. De altfel se cunosc matriţe şi din alte părţi, de
la Braşov, Poiana, Ludeştii de Jos.
Moneda imperială romană
Moneda de aur şi argint este bătută de împăraţi, iar cea de bronz de Se-
nat. Moneda imperiala romană este rară până la Nero (54-68 d.Hr.) şi
Vespasian (69-79 d.Hr.), deci apare în a doua jumătatea sec. I d.Hr., fiind mai
frecventă în Dobrogea şi pe linia Dunării. Nero face în anul 63 d.Hr. o refor-
mă monetară şi depreciază moneda de argint care are de acum încolo doar 3,4
grame, deci doar 1/96 dintr-o livra.
După cucerirea Daciei, circulau mai ales monede de bronz (asul,
dupondius, tripondius) şi argint (denari). Moneda de aur (aureus), de la Con-
stantin I numita solidus, este foarte rară. În perioada de criză a sec. al III-
lea inflaţia este evidentă şi este dublată de creşterea numărului de oficine ca-
re emit moneda.
Între 246-256, se emite moneda provincială cu înscrisul Provincia Dacia,
menită să compenseze lipsa monedei de bronz imperiale. Tot ca urmare a cri-
zei, decade denarul, care se depreciază în mod vizibil, drept pentru care împă-
ratul Caracalla (197-217 d.Hr.) introduce o noua monedă din argint numită
181
antoninian, care are un titlu iniţial destul scăzut, de doar de 500/1000. Ulte-
rior, titlul acestei monede va scădea neîntrerupt, ajungând la 20/1000 pe vre-
mea lui Claudius II (268-270).
Moneda romană imperială a circulat şi în afara graniţelor provinciei, în
zonele locuite de dacii liberi, dovadă fiind tezaurele monetare descoperite în
Moldova sau Muntenia. După retragerea aureliană se constată o micşorare a
cantităţii de monedă, dar şi o pregnantă tendinţă de tezaurizare, o consecinţă
a nesiguranţei din vremea primilor migratori.
Sub Diocleţian (284-305), se face o reformă monetară, în 294, care in-
troduce în locul antoninianului o nouă monedă, follis-ul, care are cam
30/1000 argint şi este argintat. O nouă reformă monetară va face Anastasius I
(431-518), în 498, de la care se poate vorbi deja de monede bizantine.
182
183
BIBLIOGRAFIE
1.Constantin Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973

2.Gh. Stefan (coord.), Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucureşti, 1964
3.Hristo Danov - Tracia antică, Bucureşti, 1976.
4.Istoria romanilor (tratat Academia Romană), vol. I, Bucureşti, 2001.
5.Tiberiu Bader-Die Schwerter în Rumänien, Prähistorische Bronzefunde IV/8, Stuttgart,
1991.
6.Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii, vol. I, Bucureşti, 1978
7.Mircea Petrescu Dâmbovita- Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977.
8.Alexandru Vulpe - Die Äxte und Beile în Rumänien, vol. I şi II, Prähistorische Bronzefunde
IX/5 şi IX/9, München, 1970, 1975.
9.Alexandru Paunescu- Evoluţia uneltelor şi armelor din piatra cioplita descoperite pe teritori-
ul României, Bucureşti, 1970.
10.Florea Mogosanu- Paleoliticul din Banat, Bucureşti, 1968.
11.Alexandru Paunescu- Ripiceni-Izvor. Paleolitic şi mezolitic. Studiu monografic, Bucureşti,
1993.
12.Ligia Barzu - Paradisul pierdut, Bucureşti, 1993
13.Eugen Comsa, Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987
14.Eugen Comsa, Figurinele antropomorfe din epoca neolitica, Bucureşti 1995.
15.Vladimir Dumitrescu, Arta preistorica în România, Bucureşti, 1974.
16.Vladimir Dumitrescu, Arta culturii Cucuteni, Bucureşti, 1979.
17.Vladimir Dumitrescu, Arta neolitica în România, Bucureşti, 1968.
18.Maija Gimbutas, The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B.C. Mythes, Legends
and Cult Images, London, 1974.
19.Gheorghe Lazarovici, Florin Drasoveanu, Zoia Maxim, Parta. Monografie arheologica, Timi-
şoara, 2001.
20.Dan Monah - Plastica antropomorfa a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra-Neamt, 1997.
21.Radian Romulus Andreescu - Plastica antropomorfa şi zoomorfa gumelniţeană
22.Dumitru Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului în România, în lumina noilor cerce-
tări, Bucureşti, 1961.
23.Petre Roman - Forme de manifestare cultural din eneoliticul târziu şi perioada de tranziţie
spre epoca bronzului, SCIVA 32, 1981, 1, p.21-42.
24.Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Bucu-
reşti, 1989.
25.Alexandru Vulpe, Spaţiul egeo-anatolian şi Europa sud-estica în lumina unei revizuiri a
cronologiei epocii bronzului, în Memoriile Academiei Romane, Secţia ştiinţe istorice şi arheolo-
gie, Ser.IV 21, 1996 91997), p. 33-47.
26.Aexandru Vulpe, Consideraţii privind începutul şi definirea perioadei timpurii a epocii
bronzului în Romania, în Vlad Nistor, Daniela Zaharia (coord.), Timpul istoriei. Memorie şi pa-
trimoniu I, în honorem emeritae Ligiae Barzu, Bucuresti, 1997, p. 37-49.
27.Tiberiu Bader - Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei, BucureÕti, 1978.
28.N. Boroffka- Die Wietenberg-Kultur, Bonn, 1994.
29.Vladimir Dumitrescu- Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la Cîrna, Bucureşti,
1961.
30.Bernhard Hänsel - Beiträge zur Chronologie der mittleren Bronzezeit în Karpatenbecken,
Bonn, 1968.
31.Monica Chicideanu-Sandor, Ion Chicideanu, Zu den Grabsitten der Periam-Pecica-Kultur,
Dacia 33, 1989.
32.Petre Roman- Cultura Coţofeni, Bucureşti, 1976.
33.Monica Sandor-Chicideanu - Cultura Zuto Brdo-Gârla Mare. Contribuţii la cunoaşterea
epocii bronzului la Dunărea Mijlocie şi Inferioara, Cluj, 2003
34.Jean-Pierre Mohen, Christiane Eluere - Discoveries: The Bronze Age în Europe,2000
35.A. F. Harding, European Societies în the Bronze Age, 2000
184
36.Kristian Kristiansen, Europe Before History: The European World în the 1st and 2nd
Millennium, 1998
37.O. T. P. K. Dickinson, The Aegean Bronze Age, 1994
38.Monica Sandor- Chicideanu, Ion Chicideanu, Contributions to the Study of the Gârla Mare
Antropomorphic Statuettes, Dacia, 34, 1990, p. 53-76.
39.Champion, T. 1987. "The European Iron Age: assessing the state of the art." Scottish
Archaeological Review 4: 98-108.
40.Champion, T., C. Gamble, et al. 1985. Prehistoric Europe. London: Academic Press.
41.Chapman, M. K. 1992. The Celts. The Construction of a Myth. New York: St. Martin's Press.
42.Childe, V. G. 1962. The Prehistory of European Society. London, Cassell & Co. (Penguin ed.
1958).
43.Collis, J. 1984. European Iron Age. New York: Schocken Books.
44.Cumberpatch, C. G. 1995. "Settlement and Economy în Late Iron Age Slovakia, Southern
Poland and Trans-Danubian Hungary." În Different Iron Ages: Studies on the Iron Age în Tem-
perate Europe, eds. *J. D. Hill and C. G. Cumberpatch. Oxford: Tempus Reparatum 602: 195-
212.
45.Cunliffe, B. 1979. The Celtic World. Maidenhead: McGraw-Hill.
46.Cunliffe, B. 1988. Greeks, Romans and Barbarians. Spheres of Interaction. New York:
Methuen.
47.Cunliffe, B. and T. Rowley. 1976. Oppida: The Beginnings of Urbanisation în Barbarian Eu-
rope. Oxford: BAR Supplementary Series II.
48.Eggers, H.-J., E. Will, et al. 1964. Kelten und Germanen în heidnischer Zeit. Kunst der Welt
"Die Kulturen des Abendlandes". Baden-Baden: Holle Verlag.
49.Green, M., ed. 1995. The Celtic World. London and New York: Routledge
50.Härke, H. G. H. 1979. Early Iron Age Hill Settlements în West Central Europe. Oxford
Journal of Archaeology 1. Oxford: Oxford Journal of Archaeology.
51.Jacobson, E. 1995. The Art of the Scythians. The Interpenetration of Cultures at the Edge
of the Hellenic World. Leiden: E.J. Brill.
52.Land Oberösterreich. 1981. Die Hallstattkultur, Conference Steyr 1980. Linz:
Oberösterreichischer Landesverlag.
53.Markale, J. 1978. Celtic Civilization. London: Gordon and Cremonesi.
54.Wells, P. 1980. Culture Contact and Culture Change: Early Iron Age Central Europe and
the Mediterranean World. Cambridge: Cambridge University Press.
55.Marian Gumă- CivilizaÛia primei epoci a fierului în sud-vestul României, Bucureşti, 1993.
56.Bernhard Hänsel- Beiträge zur regionalen und chronologischen Gliederung der alteren
Hallstattzeit an der Unteren Donau, Bonn, 1976.
57.Attila László- Începuturile epocii fierului la est de CarpaÛi, BucureÕti, 1994.
58.Valentin Vasiliev- Sciţii agatîrsi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980.
59.Alexandru Vulpe- Necropola hallstattiana de la Ferigile, Bucuresti, 1967
60.Hoddinott, Ralph F. The Thracians. Thames & Hudson (1981),
61.Best, Jan and De Vries, Nanny. Thracians and Mycenaeans. E.J. Brill Academic Publishers,
Boston, MA. (1989), ISBN 90-04-08864-4.
62. "Cetati şi asezari dacice în Muntii Orastiei", de I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu.
63.Gh. Stefan (coord.), Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964
64.Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980
65.Mircea Petrescu Dâmbovita- Depozitele de bronzuri din România, Bucuresti, 1977.
66.Mircea Petrescu Dimboviţa- Scurta istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978.
67.Monica Chicideanu-Sandor, Ion Chicideanu, Zu den Grabsitten der Periam-Pecica-Kultur,
Dacia 33, 1989.
68.Monica Sandor- Chicideanu, Ion Chicideanu, Contributions to the Study of the Gârla Mare
Antropomorphic Statuettes, Dacia, 34, 1990, p. 53-76.
69.Monica Sandor-Chicideanu- Cultura Zuto Brdo-Gârla Mare. Contribuţii la cunoaşterea epocii
bronzului la Dunărea Mijlocie şi Inferioara, Cluj, 2003
70.N. Boroffka- Die Wietenberg-Kultur, Bonn, 1994.
71.Niculae Conovici, Noi date arheologice privind inceputurile culturii Poienesti-Lukasevka şi
prezenţă bastarnilor în Dobrogea, în SCIVA, 43, 1992, 1, p. 3-13.
72.O. T. P. K. Dickinson, The Aegean Bronze Age, 1994
73.Ovidiu, Tristia V, X, 37-38
185
74.Petre Roman- Cultura Cotofeni, Bucuresti, 1976.

75.Petre Roman- Forme de manifestare cultural din eneoliticul târziu şi perioada de tranziţie
spre epoca bronzului, SCIVA 32, 1981, 1, p.21-42.
76.Radian Romulus Andreescu, Plastica antropomorfa şi zoomorfa gumelniteana,
http://www.cimec.ro/Arheologie/gumelnita/cd/default.htm
77.Radu Florescu, Magazin istoric nr.2, februarie 1990, De la Burebista la regatul lui Decebal,
78.Radu Vulpe, Columna lui Traian monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, 1988, p.
102-103.
79.Rodica Tanţău, Meşteşugurile la geto-daci, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972
80.Ruscu, Dan, Provincia Dacia în istoriografia antică, editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca,
2003
81.Russu, I., Dacia şi Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, Editura Aca-
demiei RSR, Bucureşti, 1973
82.Scarre, Chris, The Penguin Historical Atlas of Ancient Rome
83.Sebastian Morintz - Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii, vol I, Bucureşti, 1978.
84.Strabon, Geografia, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974, VII, cap. III, 13
85.Tiberiu Bader - Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1978.
86.Tiberiu Bader-Die Schwerter în Rumänien, Prähistorische Bronzefunde IV/8, Stuttgart,
1991.
87. Valentin Vasiliev- Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980.
88.Valeriu Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor (por-
nind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brăilei), Galaţi, 1993, p. 59.
89.Vasile Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ed. Ştiinţifică, 1972
90.Vasile Pârvan, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982
91.Vladimir Dumitrescu- Arta preistorica în România, Bucuresti, 1974.
92.Vladimir Dumitrescu- Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la Cîrna, Bucuresti,
1961.
93.Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe- Dacia înainte de Dromichaites, Bucureşti, 1988.
94.Vladimir Dumitrescu, Arta culturii Cucuteni, Bucuresti, 1979.
95.Vladimir Dumitrescu, Arta neolitica în România, Bucuresti, 1968.
96.Wells, P. 1980. Culture Contact and Culture Change: Early Iron Age Central Europe and
the Mediterranean World. Cambridge: Cambridge University Press.
97. Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti 1996.
186

Istoria Romanilor I PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Romanilor I PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

“Dacă fiecare naţie are o misie evanghelică a împlini pe pământ, să cerce-

tăm şi să întrebăm şi pe această naţie română, atât doritoare astăzi de viată, ce

Preistoria reprezintă prima epocă din istoria societăţii omeneşti. Ea se

I.2.Delimitarea erelor preistorice

Omul din paleolitic locuia în grote sau în peşteri. Se hrănea cu fructe, cu

I.3.Organizarea socială şi viaţa spirituală

Forme de organizare socială

Apropierea de situaţii mai complexe între membrii aceluiaşi grup, dar şi

II. CIVILIZAŢIA PREISTORICĂ

Civilizaţia preistorică de pe teritoriul ţării noastre constituie o parte im-

II.1.1.Paleoliticul inferior (1.800.000/1.200.000-120.000)

Ce se întâmpla însă în Europa? Deşi există unelte comparabile cu cele

Cercetarea paleoliticului din România, din păcate, nu a ajuns la per-

Cultura de prund sau a galetelor prelucrate se datează, în mare, în para-

Omul în paleoliticul inferior

II.1.2.Paleoliticul mijlociu (120.000/100.000-35/30.000)

est-nord-est. Au avut circa 2 m în înălţime şi erau construite din oase

Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecinţa creşte-

II.1.3.Paleoliticul superior (35/30.000-15.000)

Această etapă corespunde cu o parte din glaciaţiunea Würm (etapa mij-

jud. Caraş-Severin). În această din urmă zonă se simte o influenţă central-

tă: harponul. Desigur că se folosesc şi alte metode de pescuit: cu mâna, cu

te dintr-o obsidiană de import adusă din nord-estul Ungariei şi estul Slovaciei,

II.2.EPIPALEOLITICUL SI MEZOLITICUL (15.000-7000/6500)

Acestei etape îi corespund tardiglaciarul (15.000-10.000), dar şi începu-

Principalele grupuri culturale epipaleolitice sunt grupul swiderian, gru-

Sunt încadrate în această etapă culturală tardenoisiană şi cultura Sche-

vizi de talie înalta, robuşti, tipici reprezentanţi ai protoeuropoizilor, morţi de

II.3. NEOLITIC (6.600-3.800/3.700)

Neoliticul, epoca nouă a pietrei, este o epocă în care se schimbă radical

agriculturi primitive, de tip extensiv, a dus la un amplu proces de despăduri-

Pentru neoliticul de pe teritoriul României au fost definite următoarele

V.G. Childe28, în 1929, a introdus în literatură termenul de revoluţie

În alte zone, apariţia noilor ocupaţii este concomitentă şi bruscă. Este,

Cultivarea plantelor este ocupaţia de căpătâi, care asigură baza alimen-

stare sălbatică în spaţiul nostru, fapt ce se constituie într-un argument pentru

te îmbunătăţirile funciare de tipul irigaţiilor, cunoscute din Mesopotamia sau

II.3.3.2.Domesticirea şi creşterea animalelor

De un real folos pentru studierea domesticirii şi creşterii animalelor este

Practic este foarte dificil de stabilit momentul în care un animal a deve-

mai numeroase au fost bovinele, urmate de ovi-caprine, porcine şi câini. O ex-

le lor de răspândire. De asemenea, pe baza tipologiei ceramicii şi a evoluţiei ei

scoica (tipic pentru Hamangia, folosindu-se scoica cardium), cu rogojini sau

1.pe întreg corpul vasului (oroarea de vid)- în arie Cucuteni;

II.3.3.3.2.Prelucrarea metalelor în neolitic

La nivelul neoliticului este confirmată de descoperirile arheologice folosi-

ar fi fost utilizate. Supoziţia că piesele masive din cupru nu ar fi unelte se ba-

Economia de tip productiv a determinat o mai mare stabilitate în spaţiu

1.Târpeşti- cultura Precucuteni;

prin împletituri de nuiele sau trestie şi acoperiţi cu lut amestecat cu pleavă.

Obiceiurile de înmormântare sunt inegal cunoscute, de la o cultură la al-

Nu există îndoială că populaţiile din neolitic aveau un sistem religios co-

fi: Zeiţa - pasăre - un hibrid cu cap de bufniţă, Zeiţa-şarpe, Zeiţa-peşte, Zeiţa

5. Machete de construcţii (de case sau sanctuare sau hambare). Se în-

tit sanctuarul de la Sabatinovka, de formă rectangulară, prevăzut cu un cup-

se identificau cu zeii în cadrul unor spectacole dramatice care reactualizează

III.EPOCA DE TRANZIŢIE DE LA NEOLITIC LA EPOCA

III.1.NOŢIUNEA DE EPOCĂ DE TRANZIŢIE ŞI CRONOLOGIA EI

Prin epoca de tranziţie se înţelegea, până nu demult, spaţiul cronologic

nută şi în articole recente, este aceea de a se ralia cronologia românească la

III.2.CARACTERISTICILE GENERALE ALE EPOCII DE TRANZIŢIE

Epoca de tranziţie este considerată a fi fost o epocă de instabilitate, ca-

În această situaţie, identificarea populaţiilor estice pătrunse în spaţiul nostru