GRECIA ANTICĂ

Teritoriul Greciei actuale a fost locuit încă de la sfârşitul

paleoliticului inferior. În urmă cu aproximativ 80 000 de ani au
migrat primii neanderthalieni, probabil din Asia Mică, regiune de
care pe atunci Grecia era legată printr-o punte terestră, mai târziu
scufundată, din care au rămas la suprafaţă insulele Mării Egee. Din
aceeaşi zonă răsăriteană a venit – în mileniul al V-lea î.e.n. – şi al
doilea val migrator, cel al creatorilor civilizaţiei neolitice. Această
populaţie agricolă şi pastorală nu cunoştea încă plugul, dar avea deja
aşezări fortificate (ca la Dimini, în Tesalia); iar idolii săi o
reprezentau – repetând-o în formele steatopige, tipice neoliticului –
pe zeiţa Pământului-Mamă, simbolul fecundităţii şi fertilităţii.
În a doua jumătate a mileniului al III-lea un nou val migrator,
din regiunea Anatoliei, introduce în Grecia civilizaţia bronzului.
Apare aici, tot acum (probabil aduse din Creta) măslinul şi viţa de
vie, ceramica lustruită şi prelucrarea metalelor; apar oraşe şi palate
fortificate (Lerna, Egina) – ceea ce presupune existenţa unei bune
organizări. Idolii feminini steatopigi din epoca anterioară se menţin,
zeiţa-Mamă e reprezentată uneori cu un copil în braţe, iar ofrandele
găsite în morminte atestă credinţa în supravieţuirea defunctului.
În jurul anului 2000 însă această civilizaţie pre-elenică se
prăbuşeşte sub loviturile unor noi invadatori: grecii de mai tărziu.
Cadrul geografic în care va apare şi va evolua noua civilizaţie
şi cultură, cea a grecilor, cuprinde nu numai Grecia continentală, ci
şi coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării Egee, iar mai târziu
coloniile din sudul Italiei şi Sicilia.
Grecia continentală este o regiune săracă; este foarte departe
de a avea resursele economice pe care le ofereau văile Nilului,
Tigrului şi Eufratului, Indusului sau Fluviului Galben. Munţii ocupă
80% din suprafaţa ţării. Pe mica suprafaţă cultivabilă agricultura se
practica în condiţii cu totul defavorabile, din cauza solului ingrat, a
climei excesive, a secetei şi vânturilor devastatoare. Contrastele sunt
mari de la o regiune la alta Foarte puţine zăcăminte minerale: fier,
cupru, plumb argentifer. În schimb, o argilă fină, excelentă şi din
abundenţă. De-a lungul coastelor marea pătrunde adânc în
nenumărate golfuri. Relieful accidentat şi lipsa căilor de comunicaţie
au determinat fracţionarea politică, proprie istoriei Greciei antice, şi
totodată i-au împins pe greci spre singurele căi de comunicaţie mai
accesibile lor: pe mare. Numeroasele insule care înconjoară Elada au
fost atâtea escale pentru navigatori şi pentru cei plecaţi să întemeieze
colonii în ţinuturi îndepărtate, siliţi de sărăcie şi împinşi de noii
veniţi în valuri succesive.
Aceşti doi veniţi – care au apărut în Grecia poate chiar în jurul
anului 2000 (cf. M.I. Finley) – aparţineau acelui conglomerat de
populaţii cunoscute sub numele de indo-europeni. Aceştia au pornit
(din zona stepelor Rusiei meridionale, sau poate mai din răsărit) sub
forma unei serii de migraţii, în direcţii apusene diferite şi cunoscând
ulterior fiecare o evoluţie culturală proprie. Primii migratori indo-
europeni care au coborât în Grecia de azi (traversând Balcanii - ) şi
care vorbeau o limbă proto-greacă au fost, se pare, ionienii.
Populaţiile pre-elenice băştinaşe – cărora grecii le-au dat numele de
pelasgi – au fost supuse. Ionienii au introdus în Grecia calul şi roata
olarului (demult cunoscută în Creta şi Asia Mică). Au intrat în
contact cu cretanii, fără însă ca marea să-i atragă deocamdată.
Populaţie războinică, organizată într-o societate de tip militar,
ionienii posedau pământul în comun, repartizat spre a fi lucrat în
loturi egale capilor de familie. Cu ionienii apar adevărate cetăţi
fortificate şi sanctuare. Ionienii au ocupat întreaga Grecie, inclusiv
Peloponezul; după care, sub presiunea altor invadatori – aheii s-au
transferat şi pe insulele din bazinul egeean şi pe coasta occidentală a
Asiei Minore, unde vor juca un rol economic şi cultural deosebit de
important de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei greceşti.
După invazia aheilor (către 1600 î.e.n.) a urmat cea a triburilor
eolilor; iar către anul 1200 î.e.n., invazia dorienilor, care s-a stabilit
în Tesalia şi mai ales în Pepolonez, alungându-i pe ionieni.

Izvoarele istoriei Greciei antice.

Istoria Greciei antice începe cu poemele „Iliada” şi „Odiseea”,
atribuite lui Homer, şi care sunt cele mai vechi izvoare ce ni s-au
păstrat. Aceste poeme, dintre care primul zugrăveşte episoade ale
războiului troian, iar cel de-al doilea, peregrinările unuia dintre cei
ce au luat parte la el – Ulise – în drumul său spre patrie, constituie
principalul nostru izvor pentru epoca homerică. Ele conţin elemente
ce înfăţişează epoca cretano-miceniană, dar în acelaşi timp conservă
multe trăsături caracteristice orânduirii gentilice din Greci în stadiul
ei de destrămare. Informaţiile cele mai sigure sunt cele referitoare la
lupta grecilor pentru cucerirea litoralului Asiei Mici şi a insulelor
învecinate, cu toate că evenimentele istorice se îmbină cu legendele.
Poemele homerice au constituit un imbold pentru crearea multor
altor opere poetice, din care însă nu ni s-au păstrat decât fragmente.
Dintre poemele poetului beoţian Hesiod, care a trăit între
sfârşitul secolului VIII şi începutul secolului VII î.e.n., ni s-au
păstrat în întregime numai două: „Theogonia” („Originea zeilor”) şi
„Munci şi zile”.
Poemul „Munci şi zile” conţine o serie de date biografice
asupra autorului: fiind totodată o operă didactică, în care autorul dă
sfaturi deţinătorilor de pământ cum să-şi organizeze gospodăria. În
poem găsim o serie întreagă de informaţii preţioase referitoare la
dezvoltarea economică a Greciei şi la diferenţierea socială a
societăţii greceşti în secolele VIII-VII î.e.n. Hesiod ne prezintă
tabloul dezvoltării istorice a societăţii omeneşti sub forma
succesiunii a cinci veacuri: de aur, de argint, de aramă, veacul eroilor
războiului troian şi theban, şi, în sfârşit, veacul de fier. În
„Theogonia”, a cărei paternitate i se contestă uneori lui Hesiod,
autorul a încercat să dea un sistem unitar al Pantheonului zeilor
greci. În legătură cu istoria originii zeilor, sunt expuse concepţiile
cosmogonice ale grecilor, formate în parte sub influenţa doctrinelor
orientale apărute în primele timpuri ale antichităţii.
Din poezia lirică a secolelor VII-VI î.e.n. ni s-au păstrat doar
fragmente ce constituie un izvor istoric important. Cel mai mare
interes îl prezintă însă lirica politică din vremea aceea. Elegiile lui
Theognis ne dau posibilitatea să cunoaştem ideologia aristocraţiei
greceşti în epoca formării polisurilor; elegiile lui Solon constituie şi
ele un izvor de prim ordin pentru studiul istoriei Atenei antice şi al
activităţii legislative a autorului lor.
Primele opere însă ale prozei istorice gereceşti au apărut în
aleleaşi regiuni cu poemele homerice, adică în oraşele din Asia
Mică, în special în oraşele ioniene. Ele au primit numele de
logografi (literal-scriitori în proză; „logos”-povestire scrisă, în
opoziţie cu „epos” - povestire orală). Ei nu puteau distinge
întotdeauna evenimentele reale de mituri şi de aceea prelucrau mai
cu seamă istoria legendară. Operele logografilor conţin nu numai
subiecte istorico-mitologice, ci şi date geografice şi etnografice.
Cel mai cunoscut dintre logografi a fost Hecateu din Milet
(sfârşitul secolului VI-începutul secolului V î.e.n.). În lucrarea sa
intitulată „Genealogia”, Hecateu aminteşte de trecutul legendar.
Lucrarea, „Descrierea pământului”, ne furnizează date despre
Europa, Orientul apropiat şi Africa.
 Lucrarea era alcătuită în mare parte din impresiile personale
ale autorului, care călătorise mult. Posibil lucrarea lui Hecateu să fi
avut drept anexă o hartă (care ar fi cea de a doua hartă întocmită de
greci, prima aparţinând filozofului ionian Anaximandru). Aşadar,
hecateu poate fi considerat pe drept cuvânt întemeietorul geografiei
greceşti. Din generaţia mai nouă a logografilor face parte Hellacios
născut în oraşul Mitilene din Insula Lesbos, care a trăit în secolul V
î.e.n. Ca şi alţi logografi, el a călătorit mult şi şi-a îndeletnicit cu
alcătuirea genealogiilor roilor greci, fiind primul care a întocmit o
cronică a evenimentelor statului atenian din timpurile cele mai vechi
şi până în epoca sa – aşa numita – „Attida”.
Antichitatea l-a numit pe Herodot „părintele istoriei. El a trăit
aproximativ între anii 485-425 şi era originar din Halicarnas”. În
ciuda originii sale dorice, limba maternă a lui Herodot era cea ionică,
limba folosită de toţi logografii dinaintea şi, în parte, de pe timpul
său. În tinereţe, Herodot a luat parte la viaţa politică a oraşului său
natal şi la lupta ce a avut loc la Halicarnas împotriva tiranului
oraşului. Probabil că eşecul acestei lupte l-a silit să-şi părăsească
patria şi să-şi înceapă peregrinările pe meleaguri străine. Din opera
lui se poate stabili numai că a străbătut Orientul Apropiat, Egiptul,
Lybia, a trăit în insula Samos, a vizitat Samos, a vizitat Sicilia şi
sudul Italiei, a zăbovit mult timp pe teritoriul Greciei balcanice şi a
cunoscut şi o parte a litoralului Mării Negre. Herodot este primul
călător grec cunoscut nouă deoarece şi-a petrecut mult timp în
colonia grecească Olbia şi în teritoriul din jurul ei, locuit de sciţi.
După îndelungate peregrinări, sau poate chiar înaintea acestora,
Herodot a trăit la Atena, unde a aderat la gruparea lui Pericle; din
iniţiativa acestuia, Herodot a participat în anul 444 la întemeierea
coloniei „panhelice” din Thurioi (în sudul Italiei). Nu se ştie cât timp
a locuit acolo. Herodot a murit curând după Pericle (anul 429) la
Thurioi sau Atena, unde a dat probabil o formă definitivă operei sale
istorice.
Prin simpatiile sale politice. Herodot este un adept vădit al
democraţiei ateniene din epoca lui pericle.
Lucrarea lui Herodot „Istoria războaielor medice” a fost
împărţită în epoca elenică în nouă cărţi.
Prima este consacrată Lydiei şi Persiei, până la urcarea pe tron
a lui Cambyse, a doua Egiptului, a treia continuă prima carte şi
urmăreşte istoria Persiei până la urcarea pe tron a lui Darius, a patra,
care se ocupă de expediţia lui Darius în Sciţia, descrie amănunţit
această regiune, constituind izvorul principal pentru studierea istoriei
antice a ţării noastre. Partea a doua a operei lui Herodot, care
relatează războaiele medice în ordinea lor succesivă, constituie
izvorul principal pentru studiul istoriei greceşti între anii 500-479 şi
a servit drept punct de plecare pentru mulţi scriitori antici de mai
târziu care s-au ocupat de evenimentele din această epocă.
Războiul peloponeziac, ce s-a făcut simţit într-un fel sau altul
în toate statele greceşti şi care a impresionat puternic pe
contemporanii săi, a constituit un eveniment de seamă în viaţa
întregii lumi greceşti. Istoria acestui război a scris-o Tucidide, fiul
lui Oloros, om politic atenian (460-395 a.Chr.).
Tucidide se trăgea dintr-o familie ateniană nobilă, de origine
tracică. În toiul războiului peloponeziac, în anul 424, ela a fost ales
strateg şi trimis în fruntea unei escadre să păzească litoralul tracic
împotriva spartanilor. Când oraşul Amfipolis a fost atacat, Tucidide
n-a reuşit sâ-i vină la timp în ajutor; din această pricină a fost
învinuit de trădare şi alungat din Atena. Tucidide a stat douăzeci de
ani în exil şi s-a întors în patrie abia spre sfârşitul războiului.
Plănuind să scrie o lucrare despre războiul peloponeziac, el a strâns
timp de ani de zile material. Moartea l-a împiedicat însă să-şi
realizeze planul: expunerea se întrerupe la nul 411 (anul al
douăzecilea de la începutul războiului).
„Istoria” lui Tucidide este cea mai valoroasă operă a
istoriografiei antice din epoca ei de înflorire.
El a căutat să-şi realizeze cu mult zel scopul propus. A urmărit
toate evenimentele războiului, a folosit documente, textele tratatelor,
inscripţii, a strâns material de la martori oculari şi persoane bine
informate şi a vizitat locurile unde s-au dat cele mai important
bătălii. El garantează autenticitatea celor pe care le-a trăit şi la care a
fost martor ocular. Talentul critic al lui Tucidide s-a manifestat cu
multă strălucire în „Arheologia”, studiu care redă tabloul general al
dezvoltării istorice a poporului grec în perioada cea mai veche a
existenţei sale.
Tucidide nu este un povestitor ca Herodot: el analizează
cauzele politice care au dus la război, prezintă tratativele
diplomatice, se opreşte asupra mişcărilor sociale din timpul
războiului şi asupra loviturilor de stat care, în ochii săi, au jucat un
rol însemnat.
„Istoria” lui Tucidide cuprinde opt cărţi. Prima este întrucâtva
o introducere, în care Tucidide face o distincţie netă între pretextele
războiului peloponeziac şi cauzele care l-au provocat. După
Tucidide, cauza adevărată a războiului a constituit-o faptul „că
lacedemonienilor începură să le fie teamă de creşterea puterii
ateniene”. Pentru a arăta ce a dat naştere vrajbei, Tucidide ne face un
scurt, dar cuprinzător istoric al dezvoltării forţei Atenei în epoca
pentekotaetiei, împlinind astfel lacuna din informaţiile noastre cu
privire la istoria perioadei cuprinsă între sfârşitul războaielor medice
şi începutul războiului pelopeneziac, aşa-numitul război al lui
Archidamos ce a luat sfârşit prin pacea lui Nicias. Cartea a V-a, care
expune evenimentele din anii 421-415, poate fi considerată un fel de
prolog al următoarelor două cărţi – a VI-a şi a VII-a ce se ocupă de
expediţia în Sicilia; cartea a VII-a este, prin fineţea observaţiilor,
justeţea şi adâncimea caracterizărilor, unul din modelele cele mai
desăvârşite ale naraţiunii istorice antice. În sfârşit, cartea a VIII-a
descrie primii ani ai războiului de la Decelea şi relatează amănunţit
lovitura de stat oligarhică de la Atena (din anul 411) cu care, după
cum am văzut, Tucidide simpatiza.
Tucidide aşează pe primul plan istoria militară, pe care el o
expune în ordine cronologică.
În timpul lui Tucidide şi în perioada următoare, interesul
pentru trecut căpătase o actualitate politică deosebită, pe măsură ce
lupta dintre oligarhie şi democraţie devenea tot mai acută. Chiar şi la
Atena, unde democraţia sclavagistă cunoscuse succese mai mari
decât în celelalte state, puterea a trecut de două ori – în anii 411 şi
404 a. Chr. – în mâinile oligarhilor. Justificarea ideologică a
aristocraţilor ce se străduiau să pună mâna pe putere, l-a constituit
pretextul întoarcerii la „constituţia strămoşească” (…………). În
felul acesta, trecutul era mai mult falsificat decât studiat. Astfel, în
cap. IV al „Statului atenian”, Aristotel atribuie legislaţiei lui Dracon
o serie de principii oligarhice apărute, fără îndoială mult mai târziu
şi pe care vroia să le întărească în felul acesta prin prestigiul
vechimii.
Luptele interne s-au intensificat la Atena mai cu seamă după
moartea lui Pericle, în cursul războiului peloponeziac. Aşa-numita
„Constituţie ateniană a lui Pseudo-Xenophon” este un monument
interesant al literaturii publicistice, şi nu istorice din acea epocă:
lucrarea se intitulează astfel deoarece a fost descoperită printre
operele scriitorului Xenofon din secolul IV a. Chr., dar nu seamănă
nici prin conţinut, nici prin stil şi nici prin concepţii cu operele lui
Xenofon şi din această cauză nu poate fi socotit el ca autor.
 Tratatul este o operă anonimă datând, după toate
probabilităţile, de la începutul războiului peloponeziac. Autorul ei
este un atenian, adversar al democraţiei şi partizan al rânduielilor
oligarhice. El îşi defineşte de la început atitudinea faţă de democraţia
ateniană.
Folosirea materialului istoric în operele publicistice şi
filozofice, interpretat în concordanţă cu concepţiile autorilor lor, era
un fenomen obişnuit în Greci. Din acest punct de vedere, prezintă o
deosebită valoare istorică operele dramaturgilor greci, şi în special
ale lui Aristofan, cel mai strălucit reprezentant al comediei ateniene
din sec. V a. Chr.
Multe dintre comediile lui Aristofan sunt scrise pe teme
politice şi sociale şi se ocupă de problemele războiului şi păcii, de
„demagogi”, aluzii la personalităţile istorice şi la unele evenimente
şi fapte istorice.
Tragediile antice din sec. V a. Chr. Oglindesc epoca istorică
din vremea lor. Astfel, în tragedia „Perşii”, Eshil a descris bătălia de
la Salamina la care a participat el însuşi. În altă tragedie a lui Eshil,
„Eumenidele” găsim aluzii la evenimentele politice din vremea.
Dintre lucrările care au continuat relatarea războiului
peloponeziac începută de Tucidide ni s-a păstrat „Istoria Greciei” de
Xenofon.
Atenianul Xenofon (430-350 a. Chr.) se trăgea dintr-o familie
bogată şi făcuse parte în tinereţe din grupul lui Socrate; el era un
adversar înverşunat al democraţiei ateniene. Părăsind Atena, în anul
401 a intrat în serviciul lui Cyrus cel Tânăr, fiul regelui Persiei, şi a
participant la expediţia acestuia împotriva fratelui său Artexerxe II,
regele Persiei. În primele două cărţi ale acesteia, autorul continuă
opera lui Tucidide şi ajunge cu expunerea evenimentelor până în
anul 403 a. Chr., când la Atena se restabilise democraţia în urma
răsturnării cârmuirii celor treizeci.
În cărţile amintite, el expune istoria ultimilor opt ani ai
războiului peloponeziac, descrie foarte amănunţit şi plastic pe
Critias şi Teramene şi face un istoric al restabilirii democraţiei
ateniene. A doua parte din „Istoria Greciei”, unde expunerea
evenimentelor ajunge până la bătălia de la Mantinea din anul 362, se
distinge net de primele două cărţi; autorul nu-şi ascunde aici
simpatiile faţă de Sparta şi denaturează chiar realitatea istorică.
El nu vorbeşte despre întemeierea celei de a doua ligi ateniene
(anul 378), iar despre însemnata bătălie de la Cnydos (din anul 394),
ce s-a terminat prin înfrăngerea spartanilor, nu aminteşte decât în
trecere; el trece pur şi simplu sub tăcere rolul lui Pelopida şi
Epaminonda, remarcabilele personalităţi ale ligii beoţiene care au
acţionat împotriva Spartei. În general, Xenofon nu-şi ascunde
ostilitatea faţă de Teba: aici exounerea sa devine vizibil tendenţioasă.
În alte oraşe, Xenofon nu apare numai ca istoric, ci şi ca memorialist.
În alte opere, Xenofon nu apare numai ca istoric, ci şi ca memorialist.
„Amintirile” sale (Momorabilia) despre Socrate sunt nişte memorii.
Amintiri foarte interesante, care ne ajută să cunoaştem pe acest
filozof şi mediul în care a trăit, însă ne pune la curent numai într-o
foarte mică măsură cu concepţia sa filozofică.
„Anabasis” (Expediţia celor zece mii), cea mai originală şi
mai,………. De talent lucrare a lui Xenofon, are de asemenea
caracterul unor memorii: ea constituie un izvor deosebit de însemnat
pentru evenimentele din acele timpuri. În schimb „Kyropaidia
(Educaţia lui Cyrus)”, care înfăţişează educaţia lui Cyrus cel Mare,
regele Persiei, nu este decât un roman politico-istoric tendenţios,
unde faptele sunt extrem de denaturate, iar personalitatea eroului
principal idealizată peste orice limită.
Xenofon şi-a manifestat sentimentele sale laconofile în tratatele
„Agesilaos” şi „Structura politică a Spartei”. În „Rânduiala casei”
el vorbeşte despre cea mai bună metodă de a conduce gospodăria
casnică şi agricultura, iar tratatul „Despre venituri” analizează felul
cum ar putea fi îmbunătăţite finanţele Atenei: nu avem însă
certitudinea că acest tratat îi aparţine.
Xenofon a fost părtinitor al scrierilor sale şi totodată a ostilităţii
faţă de principiile democratice. Xenofon are meritul incontestabil de
a nu se fi lăsat influenţat decât în mică măsură de curentul retoric al
istoriografiei greceşti din secolul IV a. Chr.
Discipol şi el al lui Socrate, Platon (427-347 a. Chr.) a fost
contemporan cu Xenofon; el trebuie considerat ca fondatorul
sistemului filozofic idealist. Platon şi-a expus concepţiile asupra
societăţii în mai multe dialoguri. În unul dintre acestea, intitulat
„Statul”, filozoful schiţează realizarea unui stat, din punctul său de
vedere ideal, şi care va trebui să domnească ca principiu
fundamental dreptatea.
Într-un dialog, „Legile”, Platon păşeşte pe un teren mai real. El
nu mai intenţionează acum să creeze un stat ideal, ci să-l adapteze pe
cel istoriceşte constituit, prin introducerea unor relative îmbunătăţiri.
Aici întâlnim şi numeroase date concrete, luate din realitatea
înconjurătoare; Platon este un adversar convins al democraţiei
sclavagiste. Concepţia are un caracter extrem de reacţionar. Trăind
într-o perioadă de îndârjită luptă de clasă la Atena, Platon era de
părere că democraţia duce statul la pieire; idealul său politic şi
întreaga sa utopie este impregnată de spirit aristocratic. Un bogat
material descoperim şi în cuvântările oratorilor atenieni din secolul
IV a. Chr. Cuvântările lui Lysias constituie unul din principalele
izvoare pentru istoria Atenei de la sfârşitul secolului V a. Chr. Şi
începutul celui următor. În multe din cuvântările sale, Isocrate,
publicist din Greci antică, ne descrie starea de spirit a societăţii,
idealurile politice şi programele grupării oligarhice din Atena.
Cuvântările lui Demostene, Eshile, Hyperide constituie un izvor
pentru epoca lui Filip al Macedoniei.
Pasiunea pentru retorică a exercitat o puternică influenţă
asupra dezvoltării istoriografiei. Isocrate în operele sale s-a folosit de
multe ori de exemple istorice pentru a da mai multă viaţă expunerii
pentru a furniza material instructiv sau pentru a argumenta o idee.
În a doua jumătate a secolului IV a. Chr., principalii
reprezentanţă ai curentului retoric au fost Ephoros şi Theopomp din
operele cărora avem doar fragmente.
În secolul IV a. Chr. Apare o lungă serie de aşa-numite
„Attide”, cronici consacrate în mod special istoriei Atenei. „Attidele”
se disting prin consemnarea exactă a evenimentelor; totodată, ele
redau şi extrase din documentele oficiale. Nici o „Attidă” nu ni s-a
păstrat integral. Date din ele au fost folosite de mulţi scriitori,
inclusiv de Aristotel, în „Statul atenian”.
Tratatul lui Aristotel a fost descoperit la începutul ultimului
deceniu al secolului XIX printre papirusuri egiptene.
„Statul atenian” făcea parte dintr-o culegere uriaşă în care
Aristotel analiza constituţiile statelor greceşti şi ale câtorva polisuri
negreceşti. Culegerea cuprindea 158 de „sisteme de constituţii” şi a
fost redactată de Aristotel în colaborare cu discipolii săi. Din ea nu ni
s-au păstrat decât fragmente sub formă de citate şi referiri în lucrările
unor scriitor de mai târziu.
„Constituţiile” i-au servit lui Aristotel ca material de fapte
pentru redactarea vastului său tratat, cunoscut sub denumirea de
„Politica”. Filozoful discută aici o serie întreagă de probleme
teoretice şi practice privind statul în genere, apariţia, dezvoltarea şi
modul de organizare a lui.
 Istoria Greciei a fost studiată şi în perioadele ce au urmat
acestei epoci: atât în epoca elenistă cât şi în cea romană. O serie de
ştiri despre istoria Greciei antice putem găsi, la Polybiu. Acesta a
luat iniţiativa creării unei istorii universale cu scopul de a examina
sincronic evenimentele din Greci, din ţările ellenestice şi la Roma;
lucrarea sa („Istoria universală”) a fost însă limitată de anumite cadre
cronologice.
Diodor din Sicilia, istoric din prima jumătate a secolului I a.
Chr. Face prima încercare de a prezenta întreaga istorie a antichităţii.
Opera sa, „Biblioteca istorică”, o lucrare vastă (patruzeci de cărţi) se
ocupă în special de expunerea sincronică, paralelă, a istoriei
Orientului, Greciei şi Romei din epoca legendară şi până
aproximativ la jumătatea secolului I a. Chr.
Din „Bibliotecă” ni s-au păstrat integral, cărţile I-V şi XI-XX:
din celelalte extrase şi fragmente din opera ce ni s-a păstrat găsim o
expunere a istoriei Greciei din anul 480 şi până în anul 362 a. Chr.
Pe lângă aceasta, a mai ajuns până la noi şi o istorie a lui Filip al
Macedoniei, scrisă tot de Diodor.
O altă descriere a evenimentelor din istoria Greciei întâlnim la
un contemporan al împăratului Augustus, Trogus Pompeius, autorul
„Istoriei universale”. Acesta a fost, ca şi Diodor, un compilator şi a
folosit pe scară largă lucrările lui Ephoros şi Theopomp. Opera lui
Trogus Pompeius a ajuns până la noi în extrasul pe care l-a făcut
Justin în secolele II-III p. Chr.; ea are valoare, în special pentru
istoria lui Filip II şi epoca elenistică.
Originar din oraşul beoţian Cheroneea, Plutarh (sec. I p. Chr.)
a prezentat istoria generală a Greciei şi a Romei sub forma unor
biografii ale personalităţilor istorice.
Lucrarea „Vieţile paralele”, este intitulată aşa fiindcă fiecărei
biografii a unei personalităţi greceşti îi urma biografia unei
personalităţi romane, cu care era comparată. Pentru istoria Greciei
sunt importante biografiile următoarelor personaje: Theseu, Licurg,
Solon, Temistocle, Aristide, Cimon, Pericle, Nicias, Alciviade,
Lysandros, Agesilaos, Phoncion, Demostene, Dion, Timoleon.
Pe lângă aceasta, Plutarh este şi autorul unei culegeri de tratate
pe diferite teme, cunoscută sub denumirea de „Opere moraliceşti”, şi
care conţine un variat material istoric.
Toate operele lui Plutarh poartă pe ele pecetea profundului său
sentiment religios: voinţa zeilor şi predestinarea constituie adeseori
cauzele acţiunilor săvârşite de eroi şi ale tuturor evenimentelor
istorice.
Acelaşi lucru trebuie spus şi despre lucrările altor doi scriitori
care, deşi nu erau istorici, ne-au lăsat totuşi un bogat material.
În „Geografia” sa, Strabon, contemporan cu împăratul
Augustus, pe lângă datele geografice, ne comunicăm o serie de date
istorice luate din diferite izvoare dispărute. În „Descrierea Elladei”,
Pausanias, un autor din secolul II p. Chr., ne oferă date disparate
referitoare la istoria Greciei şi totodată citează-fragmente întregi din
opere istorice ce nu ne-au parvenit.
Autorii greci s-au ocupat şi de cronologia epocii clasice.
Lucrările scriitorilor antici s-au păstrat până în zilele noastre în
copii din epoca medievală. Puţinele texte greceşti originale ce ne-au
parvenit direct sunt manuscrisele scrise de papirus. În marea lor
majoritate, papirusurile cunoscute astăzi au fost descoperite pe
teritoriul Egiptului. Ele sunt documente foarte variate, oficiale şi
neoficiale, uneori literare, ce datează dintr-o perioadă mai recentă,
din epoca elenistică şi cea romană. Printre papirusurile din această
epocă se întâlnesc însă şi texte legate direct de o perioadă mai veche.
Printre acestea se numără versurile poetei Sapho, fragmente din
„Iliada”, din tragediile lui Euripide şi din comediile lui Menandru.
O descoperire interesantă a constituit-o papirusul care conţinea
aproape jumătate din textul „Perşilor” lui Timotheos din Milet.
Documente cu conţinut istoric au fost descoperite în număr mai mic,
însă printre ele se numără descoperiri remarcabile, ca, de pildă:
„Statul atenian” al lui Aristotel, papirusul de la Oxyrinchos, cronicile
evenimentelor din a doua jumătate a secolului V şi din secolul
următor a. Chr. şi altele. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, pe
papirusuri se scriau însă textele cu un alt conţinut: scrisori, rapoarte,
însemnări gospodăreşti şi altele.

Lumea egeeană în mileniile III-II a.Chr.

Odată cu cercetările începute în anul 1870 la Troia, continuate,
în 1874, la Micene şi, apoi, la Tirint de către Heinrich Schliemann,
gemalul arheolog amator care a inaugurat seria marilor descoperiri
relevând lumii civilizaţia miceniană, interesul specialiştilor
(arheologi sau istoriei) faţă de civilizaţia egeeană a sporit continuu.
În primii ani ai secolului XX, cercetările arheologice întreprinse de
Arthur Evans la Cnossos aveau să adauge un capitol şi mai vechi şi
la fel de bogat, al istoriei greceşti: civilizaţia cretană, numită şi
minoică. Extinderea ulterioară a cercetărilor atât în Creta, cât şi în
spaţiul înconjurător (insulele Ciclade şi Cipru), au permis
reconstituirea unei arii de civilizaţie corespunzând epocii bronzului
timpuriu şi dezvoltat.
Între dezvoltarea diferitelor zone ale spaţiului egeean există
decalaje cronologice evidente. Prima care a păşit pragul epocii
bronzului la sfârşitul mileniului IV a.Chr. a fost Troia, situată în
Asia Mică (nordul Frigiei), la ieşirea din Helespont. Aici s-a
dezvoltat o strălucitoare civilizaţie. Cetatea Troiei îşi datorează
înflorirea poziţiei sale geografice, la răscrucea drumurilor maritime
şi terestre care leagă Asia de Grecia continentală şi regiunile M.
Negre cu bazinul oriental al Mediteranei. Ea şi-a exercitat de
timpuriu influenţa asupra insulelor din M. Egee, în Macedonia,
Tracia şi Grecia continentală furnizând populaţiilor acestor zone
tehnicile şi utilizarea bronzului şi o ceramică abundentă.
Pe parcursul mileniului al III-lea cea mai mare parte a lumii
egeene şi a Greciei continentale, depăşind stadiul de dezvoltare
neolitic, dobândeşte o anumită omogenitate a civilizaţiei,
caracterizată prin utilizarea generalizată a metalului (bronzul, aliajul
cuprului cu cositorul), extinderea unor culturi (vila de vie, măslinul)
şi utilizarea de către comunităţi a unor dialecte derivate dintr-o limbă
comună, egeeană.
De-a lungul celei de a doua jumătate a mileniului III a.Chr.
dinspre nord au început să se deplaseze populaţii de origine indo-
europeană, care se instalează în spaţiul Greciei continentale. Primul
val migrator, un ansamblu compozit, cunoscut sub numele de ahei,
progresând lent spre sud, s-a instalat de o parte şi alta a M. Egee.
Treptat ei asimilează şi se integrează în cultura comunităţilor care i-
au precedat.
Insula Creta a rămas mult timp aproape necunoscută. Până la
sfârşitul sec. XIX referinţele despre trecutul insulei Creta erau cele
cunoscute din rarele evocări ale Iliadei sau din legenda greacă a lui
Tezeu şi a Minotaurului. H. Schliemann, condus de aceasta tradiţie
legendară, a fost primul care a început, fără rezultate palpabile,
săpăturile la Cnossos (1899). În anul următor, arheologul britanic
Arthur Evans, atras de vestigiile de scriere non-alfabetică, a
descoperit primele urme ale palatului de la Cnossos, punând astfel
bazele arheologici minoice. De atunci aceasta a progresat
semnificativ, datorită săpăturilor întreprinse la Cnossos, Phaistos,
Mallia, Haghia Triada etc. şi graţie progreselor ştiinţei filologice
care a permis spre mijlocul secolului XX să se descifreze scrierea
folosită în ultima perioadă a palatului de la Cnososs (linearul B).
Plecând de la aceste elemente, arheologii au trasat istoria
Cretei pre-helenice. După o evoluţie puţin reprezentativă în epoca
neolitică, insula Creta devine o zonă de mare înflorire a civilizaţiei,
odată cu începutul epocii bronzului. Principalele etape ale acestei
evoluţii, au fost schiţate mai întâi de către A. Evans într-o succesiune
de trei faze, corespunzând, în linii generale, bronzului timpuriu,
mijlociu şi târziu (minoicul vechi, mijlociu şi târziu, fiecare cu câte
trei subperioade). Ulterior, acestei au fost stabilite, cu nuanţe şi
particularităţi locale, datorită cercetărilor arheologice întreprinse în
centrele palaţiale de la Cnossos, Phaistos, Mallia şi Zakros.
Punctul de pornire al acestei evoluţii poate fi stabilit în jurul
anilor 2500 a.Chr., când, cu trecerea la Minoicul vechi II, creşte
nivelul de prosperitate al comunităţilor rurale, ca şi cel al producţiei
artizanale (obiecte de lux din piatră - vase şi din metal, bijuterii,
pumnale). Acum sunt sesizate elemente ale unei civilizaţii proto-
urbane şi existenţa unor grupuri sociale privilegiate, dispersate în
mai multe centre de autoritate incipientă. Tot acum se pot observa
începuturile unui fenomen, ce se va accentua în prima jumătate a
mileniului II a.Chr. şi anume integrarea Cretei într-un amplu sistem
de schimburi est-mediteraneene, la care participă Egiptul, Asia Mică,
Siria şi Grecia continentală.
Practicarea activităţilor maritime şi negustoreşti îmbogăţesc
centre precum Cnossos, Mallia, Phaistos, Zakros care vor cunoaşte,
începând cu perioada minoică de mijlocie (2000-1580 a.Chr.),
maturizarea acestui ansamblu de procese, care determină o strălucită
civilizaţie marcată de construirea de palate impunătoare.
Descoperirile de la Phaistos arată că era vorba de clădiri
prestigioase, formate din cvartale funcţionale, organizate în jurul
unei curţi rectangulare centrale. Ele aveau grupuri de magazii pentru
stocarea mărfurilor, încăperi cu funcţie religioasă şi săli de
ceremonie cu coloane şi pilaştri. Asemenea construcţii presupun
constituirea unor formaţiuni conduse de dinaşti suficient de
puternice pentru a-şi transmite ereditar puterea şi pentru a şi-o
manifesta, prin activităţi constructive de amploare, ca şi prin
dominarea ariei rurale pe care o au în subordine. În jurul acestor
centre politice, probabil şi sacerdotale, se grupează o aristocraţie de
carte şi o populaţie urbană compusă din meşteşugari, negustori şi
poate mici funcţionari. Cartierele de locuinţe de la Mallia atestă
această cristalizare urbană încă din prima jumătate a mileniului II
a.Chr.
Dezvoltarea economică a acestui sistem palaţial este rapidă.
Agricultura continuă să reprezinte domeniul principal al economiei,
iar apariţia depozitelor de cereale şi ulei în interiorul complexelor
palaţiale vorbeşte de o acumulare a surplusului de produse, ca şi.
despre funcţia redistributivă a monarhiei cretane. Turmele de
animale, precum şi pescuitul, adaugă surse de hrană şi de acumulare
celor agricole. Apariţia atelierelor meşteşugăreşti specializate care
dispun de noi mijloace tehnice, precum roata rapidă a olarului şi
materie prime importate de palate (cositor) vor da avânt ansamblului
producţiei de bunuri materiale. Ceramica de Camares, cu formele
sale fine şi cu o policromie caracteristică, vasele de metal sau de
piatră, orfevrăria, armele de gală, sigiliile gravate sunt dovada cererii
de obiecte de lux din aceste palate.
Studiile recente se orientează spre cercetarea funcţionării
sistemului palaţial, a organizării sale economice şi socio-politice.
Principala problemă rămâne aceea a stabilirii gradului de centralizare
a puterii regale: în controlul organizării religioase şi a Sanctuarelor,
a producţiei economice, al schimburilor comerciale. Regii cretani
rămân necunoscuţi şi numai unele elemente iconografice (capete de
sfinx de inspiraţie egipteană, dar tratate în manieră minoică) ar putea
confirma prezenta regilor în palate. Doar scrierea cretană (linearul
A) şi numeroasele sigilii permit întrevederea unei organizări
administrative care asigura gestionarea economiei palaţiale.
Ierarhizarea societăţii este atestată de obiectele de lux, arme de gală
şi de bijuteriile de aur din necropola de la Malia.
Relaţiile din bazinul egeean, ca şi cu Orientul şi Egiptul se
intensifică. Înrudirea artei minoice a primelor palate cu arta
egipteană, vizibilă mai ales în operele de la Malia (reliefuri ceramice
sau bijuterii), rezultă ca urmare a relaţiilor comerciale regulate sau a
contactelor diplomatice.
Către 1750 a.Chr o distrugere brutală, se pare naturală,
afectează aceste reşedinţe "princiare", care vor fi curând înlocuite, pe
acelaşi loc, de edificii şi mai măreţe.
Epoca minoică dezvoltată (1580-1400 a.Chr.) atestă, prin
cercetări arheologice, o remarcabilă dezvoltare manifestată în a doua
serie a palatelor cretane. Din contactele sale cu Orientul şi cu lumea
egeeană, Creta a dobândit elementele care vor face din civilizaţia sa
una dintre cele mai strălucitoare ale antichităţii prehelenice.
"Palatal", care reprezintă centrul civilizaţiei cretane, cuprindea un
număr considerabil de încăperi dispuse după un plan complicat,
motiv pentru care pentru antici acesta era "labirintul" din Cnossos.
Construcţia, care surprinde prin confortul ce-1 oferea, era adaptată
condiţiilor de climă. Grosimea zidurilor, deschiderea încăperilor spre
curţi interioare asigură "climatizarea" necesară într-o zonă unde
căldura era adesea excesivă. Estetica monumentală a faţadelor,
scările, coloanele şi pilaştrii, decoraţia frescelor ilustrează statutul de
mare putere al Cretei.
Menţionarea în textele egiptene a locuitorilor ţării Keftiu şi
reprezentările lor figurate, care îi arată ca fiind veniţi pentru a livra
faraonului produse preţioase, confirmă rolul Cretei. Fresce care
reproduc scene minoice de prindere a taurului descoperite recent în
delta Nilului (Avaris), ca şi cele din Palestina (Tell Dab'a) cu motive
florale, indică în mod grăitor influenţa pe care arta minoică o
exercita asupra civilizaţiilor vecine.
Studierea cu prioritate a artelor cretane (frescele şi ceramica cu
elementele lor naturaliste, florale sau marine, vasele de piatră cu
scene în relief, peceţile) a determinat trecerea în plan secund a
analizei problemelor istorice. Acum se observă o schimbare în
organizarea administrativă, puterea pare a fi mai centralizată decât în
perioada precedentă. În aglomerările urbane secundare (Hagia
Triada, Tylissos, Pyrgos) apar reşedinţe mai mari, numite impropriu
"vile", care par a fi sedii ale unei puteri administrative care
controlează exploatarea agricolă a unui teritoriu şi schimburile
economice realizate în contul palatului. Analiza formelor diferitelor
sigilii arată o perfecţionare a practicilor birocraţiei minoice.
În contextul acestor transformări administrative şi sociale şi al
apariţiei unei categorii de oficiali de rang înalt, putem pune
problema unei eventuale unităţi politice a Cretei în această epocă.
Un text egiptean din timpul lui Tutmes II (1479-1425) care
menţionează pe "regele tării Keftiu", face posibilă susţinerea ipotezei
existenţei unui regat unic al Cretei. Palatele din Phaistos şi Malia îşi
diminuează rolul avut anterior.
Reprezentativ pentru această perioadă este palatul din Cnossos.
Câteva elemente, inclusiv superioritatea atelierelor sale în realizarea
produselor artistice (fresce, gliptică, stiluri ceramice, vase din piatră
sculptate în relief) ne determină a lua în considerare ipoteza
supremaţiei palatului din Cnossos, reşedinţa lui Minos cel căruia
legenda îi atribuie dominaţia asupra întregii insule. Îndeplinea acesta
funcţia de rege-preot, cum îl definea A. Evans? Controlul asupra
religiei nu putea fi separat de constituirea şi întărirea puterii şi a
autorităţii regale. Sanctuarele deschise, de culme (de pe muntele
Juktkas şi cel de la Kato Symi) sau cele din peşteri (Psychro, Ida),
posedă elemente arhitecturale (mese de piatră pentru ofrande, cu
inscripţii în linear A), care par integrate unui cult oficial. Această
evoluţie a locurilor de cult şi a reprezentărilor plastice sugerează
existenţa unui ritual complex, caracteristic unei societăţi ierarhizate.
Aceste transformări politice din Creta justifică în mare măsură
expansiunea minoică atestată în Marea Egee, căreia i se atribuie
termenul de "talasocraţie" ("imperiu maritim"), după relatările lui
Herodot şi Thucidide, cuprinzând Peloponezul şi Atica, Cicladele,
sudul Anatoliei, Rodos şi partea apuseană a Ciprului. Aceste texte an
dus, la început, la aprecierea raporturilor dintre Creta şi insulele
Mării Egee ca fiind de forţă. Realitatea este că singurele colonii ale
Cretei au fost Cythera, unde minonienii se instalaseră la începutul
bronzului mijlociu şi poate aşezările de la Trianda (Rhodos),
Seraglio (Cos). Acestea, aflate pe insule apropiate de continent, an
putut sluji drept baze de schimb şi de popas. Principalele insule din
arhipelagul Cicladelor (Keos, Melos, Thera), unde se constată o
influenţă culturală cretană, nu ne permit susţinerea instalării
permanente a unor grupuri organizate de minoani.
Este cunoscut că în sec. XVI-XV a.Chr., obiecte cretane apar
în Sicilia şi în insulele Lipare, iar ambasade cretane ajung în Egipt şi
sunt reprezentate pe fresce din timpul lui Tutmes III. De asemenea în
insula Thera (azi Santorin) monumente de tip minoic atestă o
prezenţă cretană efectivă, iar numeroase elemente de civilizaţie
cretană se întâlnesc nu doar în Cipru sau Rodos, ci şi în Ugarit. De
asemenea, în Grecia continentală influenta cretană este denetăgăduit.
Toate acestea presupun o intensă circulaţie de bunuri, de idei şi
de oameni, o navigaţie intensă, un comerţ activ şi un sistem de
raporturi, funcţional între Creta şi alte regiuni. Cu alte cuvinte, este
vorba nu de un imperiu al mărilor, ci de o civilizaţie deschisă spre
exterior şi o obişnuinţă remarcabilă cu spaţiul maritim.
Influenţa culturii cretane se manifestă prin adoptarea în
arhitectura construcţiilor din insule a unora din caracteristicile
arhitecturii palaţiale minoice, însoţite de decoraţia frescelor realizate
de minoani sau de artişti formaţi la şcoala din Cnossos. Mai
importante din perspectiva contactelor comerciale sau de ordin
administrativ sunt descoperirea în aceste insule a unor fragmente de
documente scrise în linear A, ca şi adoptarea sistemului de unităţi
ponderale minoice. Pe de altă parte, este posibil să fi existat un
control de ordin diplomatic care îi permitea Cretei să-şi menţină şi
dezvolte interesele comerciale.
Din aceasta perspectivă credem că trebuie interpretată legenda
lui Tezeu. Marinarii cretani, care asigurau schimburile între Egipt,
Asia Mică şi Grecia, deveniseră destul de puternici pentru a impune
supuşilor plata unui tribut. După legendă, eroul Tezeu pune Atena în
libertate în fata dominaţiei cretane, eliberând din labirint pe tinerii
care urmau să fie daţi minotaurului şi ucigând acest monstru
imaginar, în fapt temutul Minos. Această legendă aminteşte, astfel,
de declinul Cretei, invadată treptat de aheeni.
Etapa finală a marelui complex de la Cnossos (1450-1400
a.Chr.) este marcată de apariţia unei dinastii continentale (aheene),
vorbind limba greacă, eveniment care nu alterează trăsăturile acestei
civilizaţii. Elementul de continuitate se manifestă în cele mai
importante domenii ale vieţii materiale şi spirituale, de la agricultură
şi meşteşuguri la formele de administrare şi de autoritate definite de
palat. Aceste descoperiri ne îngăduie, ipotetic, să definim imaginea
pe care tăbliţele cu texte în "linearul B" (inventare menţionând
bunuri, nume de locuri şi persoane) descoperite la Cnossos, ne-o
oferă pentru reconstituirea societăţii şi civilizaţiei cretane în faza
dominaţiei aheene (post 1450 a.Chr.). În egală măsură, ele permit
cunoaşterea procesului istoric desfăşurat în a doua jumătate a
mileniului II a.Chr. În civilizaţia bronzului din Grecia continentală,
de unde proveneau aheii. Modelul cretan a jucat un rol decisiv în
definirea elementelor de baza ale sistemului palaţial şi în Grecia
continentală, a caracterului centralizator al producţiei, a existentei
unei administraţiei birocratice şi a instrumentului său, scrierea
silabică.
Inventat încă din primele secole ale Minoicului mijlociu,
sistemul de scriere silabică, numit de A. Evans linear A, nu a putut fi
încă descifrat. Simpla lui existenţă, însă, şi a documentelor de arhivă
scrise pe tăbliţe de argilă crudă, reprezintă un semn caracteristic
pentru o societate ierarhic structurată, în care dinastii, locuind în
palatele de la Cnossos, Phaistos sau Zarko, dispuneau de serviciile
unor scribi specializaţi care înregistrau, probabil, inventare de
redevenţe, ofrande sau recensăminte de animale. Aceste elemente,
alături de atestarea arheologică a acumulării de provizii în palate, ca
şi a existenţei în interiorul lor a unor ateliere meşteşugăreşti,
sugerează o societate asemănătoare cu cele din Orientul Apropiat,
structurată ierarhic în jurul unor dinaşti care stăpânesc un teritoriu şi,
în raport cu care, restul categoriilor sociale se află în stare de
dependenţă. Caracterul exact al acestor raporturi, formele concrete în
care s-a exercitat dreptul suveran, nu pot fi încă cunoscute.
Civilizaţia miceniană.Unitatea culturală a spaţiului egeean s-a
realizat în a doua jumătate a mileniului II a. Chr. în aria greacă
continentală, în cadrul civilizaţiei pe care azi o numim miceniană,
după numele primului centru studiat sistematic din Pelopones
(Argolida) - Micene.
Cercetările arheologice de la Micene, inaugurate în 1876 de
către H. Schliemann, au dezvăluit o impunătoare şi bogată
civilizaţie, deschizând cercetării domeniul epocii bronzului din
Grecia continentală. Descoperirile de la Micene, în special cele
apărute în mormintele cele mai vechi, au arătat că, începând din sec.
XVII a.Chr., aheii s-au constituit într-o societate originală, peste care
s-au grefat în timp influenţele cretane, printr-o lentă fuziune între
cultura cuceritorilor şi cea a spaţiului cucerit.
Ceea ce ştiam despre civilizaţia miceniană o datorăm, în parte,
operei lui Homer, supuse unui riguros examen critic. Publicarea, în
anul 1953, a rezultatelor descifrării de către Michael Ventris şi John
Chadwick a documentelor scrise (linearul B), aparţinând acestei
perioade, a deschis o nouă etapă în studiile miceniene. Transcrierea
acestor texte a permis corectarea ideii cunoscute despre societatea
aheeană: o societate ale cărei activităţi economice şi structuri erau
mult mai complexe decât lăsau să se înţeleagă poemele homerice.
Departe de a fi "barbari", populaţiile indo-europene (aheii au
constituit primul val) care s-au stabilit începând cu mileniul II în
Grecia continentală, erau păstori agricultori, cunoscând tehnicile
metalurgice ale Europei centrale. Erau cu siguranţă războinici,
grupaţi în "fratrii" (fraternităţi compuse din mai multe familii lărgite
descinzând din acelaşi strămoş) şi în triburi, fără o veritabilă
organizare socială şi politică. Instalarea lor în spaţiul grecesc, chiar
dată este însoţită de unele distrugeri, nu o putem considera ca o
simplă înlocuire, brutală, a unei societăţi primitive cu civilizaţia
veche a lumii egeene. Au fost necesare trei secole pentru ca să se
realizeze fuziunea dintre vechile structuri de civilizaţie
mediteraneană pre-helenică şi cultura aheilor şi cretanilor. Pe la.
1600 a.Chr., din acest mixaj cultural s-a născut o civilizaţie
originală, prima care poate fi calificată drept "greacă" şi care este
desemnată prin termenul de civilizaţie "miceniană".
Pentru evoluţia civilizaţiei epocii bronzului în spaţiul Greciei
continentale se utilizează un sistem cronologic tripartit, fiecare etapă
având subdiviziuni: a) Helladicul timpuriu (bronzul timpuriu) -
2600-1950; b) Helladicul mijlociu (bronzul mijlociu) -1950-1580; c)
Helladicul recent (bronzul recent) sau perioada miceniană - 1580-
1100 a.Chr.
Pe baza cercetărilor întreprinse se poate stabili că începuturile,
modeste, ale civilizaţiei miceniene se plasează la sfârşitul mileniului
III a.Chr., atunci când, pe la 2150 a.Chr., are loc pătrunderea unor
grupuri de păstori şi războinici indo-europeni, venind din nordul
Peninsulei Balcanice. Probabil că ei au fost precedaţi de importante
infiltraţii din aceeaşi direcţie, ca şi de mişcări constante din direcţia
anatoliană, eşalonate de-a lungul mil.III a.Chr.
Civilizaţia Helladicului timpuriu II, dezvoltată pe o largă arie,
a fost o epocă prosperă, cu intense legături de schimb şi cu fenomene
de concentrare a puterii în formaţiuni proto-urbane. Ea se încheie
către 2200-2100 a.Chr. violent în Argolida (cu centre proto-urbane la
Tirint, Lema, faza III sau Chalandriani), poate mai treptat în restul
Greciei, în condiţii care sugerează o pătrundere numeroasă de
populaţie alogenă.
În ultima etapă a bronzului timpuriu (Helladicul timpuriu III),
ca şi în primele secole ale mileniului II a.Chr. (Helladicul mijlociu I-
III, cca. 1900-1600 a.Chr.), se înregistrează un progres lent al
formelor de civilizaţie. Se consideră că grupurile de păstori şi
războinici, pătrunse în spaţiul culturilor helladice, au asimilat şi
continuat, în bună parte, tradiţiilor acestora, determinând o
polarizare socio-politică şi o restructurare a raporturilor sociale,
urmarea fiind afirmarea bruscă, în sec. XVI a.Chr., a principatelor
miceniene.
Creşterea masivă, la începutul sec. XVI a.Chr., a importurilor
meridionale şi a producţiei locale de lux, sub influenţă est-
mediteraneană, determină, pe plan social politic, derularea
procesului de cristalizare urbană, exemplificat prin apariţia unor
palate şi necropole regale. Aceste transformări de structură atestă
atingerea unei etape superioare în dezvoltarea civilizaţiei bronzului.
Analiza complexă a surselor de informaţie relevă existenţa
unei societăţi aristocratice. Formele pe care le îmbracă această
civilizaţie în Helladicul târziu (cca.1600-1200 a.Chr.) nu au termen
de comparaţie în dezvoltarea anterioară a comunităţilor aheene,
intrate acum într-o epocă dinastică. Procesul de cristalizare a
dinastiilor aheene este atestat la Micene, unde o primă arie funerară
circulară (cercul de morminte B) arată rolul jucat de grupul
războinicilor bogaţi. Asemenea cercuri de morminte, prezente şi la
Marathon (Atica), Peristeria (vest Peloponez), Micene (cercul A)
dovedesc existenţa unor morminte dinastice, a căror amintire a ajuns
până în sec. II d.Chr., fiind consemnată de Pausanias. Inventarul
deosebit de bogat al mormintelor, cuprinzând câteva mii de obiecte
de o deosebită valoare (arme de paradă, vase şi bijuterii de aur şi
argint, precum şi măşti de aur), indică o bogăţie şi un statut aparte al
defuncţilor. În acelaşi timp, inventarele funerare atestă cristalizarea
unei forme de dominaţie cunoscute în jurul anilor l4oo a.Chr. în mai
multe centre ale Greciei".
Desele urme de distrugeri ale cetăţilor, ca şi tradiţiile legendare
ale grecilor, par să trimită la realităţi, proprii unei societăţi în care
războiul, jaful, acumularea de bunuri şi a puterii reprezintă o
trăsături a existenţei aristocraţiei conducătoare, a dinaştilor. Este
dificil să apreciem care era puterea reală a acestor prinţi care
domneau peste unele domenii şi nici să ştim dacă între aceştia
existau relaţii de dependentă care ar fi permis aheilor să întreprindă
expediţii, precum războiul Troiei. Săpăturile de la Tirint, Pylos,
Eutresia (Beoţia), Petra (Thessalia) şi mai ales cele de la Micene
indică faptul că stăpânii locurilor dispuneau de suficiente bogăţii
pentru a putea ridica impunătoare fortificaţii, apărate de ziduri,
calificate de grecii înşişi drept "ciclopice". Fortăreţele care
adăposteau somptuoase palate, ridicate şi decorate în bună parte
după model cretan (excepţie face sculptura monumentală de la
Micene, cea a "porţii cu lei", care aparţine grecilor de pe continent),
constituiau sediul puterii politice şi administrative.
Nu cunoaştem monumentul în care dinaştii din Grecia
continentală au început să-şi exercite autoritatea cu sprijinul
funcţionarilor-scribi care înregistrau mişcările de bunuri şi oameni
din teritoriul controlat de palat. Asemănările dintre scrierea lineară B
şi prototipul ei cretan, linearul A, sugerează rolul deosebit al
componentei cretane în desfăşurarea acestui proces.
Construirea palatelor miceniene în cursul sec. XIV dovedeşte o
nouă organizare economică şi o nouă structură socio-politică.
Atelierele palatelor miceniene produc obiecte de lux şi de prestigiu.
La Micene, Pylos, Theba au fost descoperite ateliere ale lucrătorilor
în fildeş, ateliere de aurari, de pietrari. Ceramica, în care apar noi
forme caracteristice (cupa cu picior înalt), prezintă serii cu decor
figurat caracteristic, care se va răspândi pe scară largă în Mediterana
orientală. Vesela din bronz, ca şi armele, arată că metalele sunt
disponibile din belşug.
Căpeteniile miceniene dispuneau de o ierarhie funcţionărească
şi militară cu ajutorul căreia îşi asigurau controlul economic şi
politic asupra teritoriului. Din documente rezultă că prinţul (wanaka,
în limba tabletelor miceniene) este stăpânul teritoriului şi al
oamenilor. Gradul de dependentă al supuşilor varia în funcţie de
categoriile sociale cărora le aparţineau (deţinătorii de kitimena
kotona, loturi relativ independente; cei ce lucrează kekemena kotona,
loturi date de colectivitate în schimbul unor obligaţii; aşa numiţii
onato, probabil un fel de arendaşi). Aristocraţia acestei societăţi
(tereta în textele miceniene) primeşte şi ea loturi de pământ.
Activitatea militară este controlată de wanaka, administraţia
palatului consemnând numeroase inventare de arme (lănci, săbii,
săgeţi). Apogeul civilizaţiei miceniene coincide, parţial, cu larga
utilizare a carelor de luptă. Un număr de documente de la Pylos
prezintă imaginea unei riguroase organizări militare, cu comandanţi
şi liste ale trupelor pentru apărarea coastei, liste de vâslaşi şi de arme
etc.
În acest cadru, se dezvoltă în Grecia centrală şi meridională o
civilizaţie remarcabilă prin monumentalitatea şi bogăţia ei, al cărui
apogeu se situează în sec. XIII a.Chr. Incinte impunătoare (Micene
cu monumentala "poartă a leilor" şi cu palatul ce o domină; Tirint cu
tunele boltite; Gla, pe o insulă a lacului Copais; Teba; Atena şi
Pylos), dovedesc atât capacitatea de dominare exercitată de dinaşti,
funcţia lor războinică, cât şi viziunea severă şi simetrică a meşterilor
constructori care, moştenind tehnici cretane, le-au reelaborat într-o
concepţie estetică proprie.
O integrare în ansamblul de reprezentări a tradiţiei cretane este
evident şi în domeniul religiei miceniene. Componenta de tradiţie
indo-europeană a acesteia este evidenţiată de numele pe care-l poartă
mulţi dintre zeii menţionaţi în documente (Zeus, Hera, Poseidon,
Hermes, Ares, Dionysos, Atena), cat şi de structura de ansamblu a
pantheonului care integrează tradiţiile egeene unor ierarhii tripartite.
Sinteza religioasă cretano-micenienă, prin care sunt integrate
tradiţiilor şi cultelor aheene personaje şi cupluri divine de origine
cretană (zeul-copil de pe muntele Ida, Mama zeilor şi fiica sa, zeiţe
ale pământului rodnic), determină caracterul particular al credinţelor
şi miturilor greceşti în raport cu ansamblul tradiţiei indo-europene.
Civilizaţia micenienă are o forţă de iradiere deosebită, ea
manifestându-se pe o vastă arie geografică: de la Ugarit în Siria,
până în Italia de sud şi Sicilia. Spre nord, obiecte miceniene apar în
spaţiul carpato-dunărean, iar spre sud, în Egipt (El Amarna). De
asemenea, în Asia Mică (Troia VI şi VIIa) sau în insulele Cos,
Samos, Rodos, Cipru şi Creta produsele miceniene (ceramică, arme,
podoabe) sunt abundente.
Cu toate acestea, ansamblul prezentat nu îndreptăţeşte
susţinerea ipotezei, vehiculată cândva de istoriografie (lansată de H.
Schliemann), a existenţei unei unităţi politice miceniene care ar fi
corespuns remarcabilei unităţi culturale a spaţiului egeo-
mediteranean din helladicul târziu. Principalul argument pentru
susţinerea acestei ipoteze ar fi corespondenţa între civilizaţia
descoperită de arheologi la Micene şi Troia şi societatea pe care
epopeea "Iliada" o înfăţişează. Această presupunere a fost infirmată
de descifrarea documentelor miceniene care atestă ierarhii şi forme
de autoritate, o structură socială, instituţională şi de mentalitate, fără
corespondent în lumea eroilor lui Homer. Posibilitatea închegării
unei mari coaliţii aheene care să poarte un îndelungat război în Asia
Mică este cu atât mai redusă cu cât cercetarea arheologică actuală,
încadrează nivelele de distrugere de la Troia la o dată care nu mai
corespunde datărilor tradiţionale (cca. 1240 a.Chr.)
Această constatare nu exclude posibilitatea efectuării unor
expediţii militare la distanţe relativ mari şi a căror amintire să fi fost
inclusă în tradiţia eroică ulterioară. În ansamblul ei însă, această
tradiţie este mărturia unei alte civilizaţii, a primei epoci a fierului,
decât cea aheeană din epoca bronzului, care s-a constituit după ce
palatele, atribuite de cercetători lui Nestor sau lui Agamemnon, erau
prăbuşite în ruină şi uitare.
Cercetările actuale lasă să se întrevadă că spre mijlocul sec.
XIII a.Chr. intervine o perioadă de tulburări şi distrugeri care
perturbă profund funcţionarea economică a sistemului palaţial, fapt
ce va determina în cele din urmă prăbuşirea treptată a civilizaţiei
miceniene. Faza heladicului recent III c este un moment de criză în
care palatele de la Micene, Tirint, Teba şi Pylos sunt distruse, iar
altele (Orchomenos şi Gla în Beoţia, Medelaion-ul de la Sparta) sunt
părăsite.
 Multă vreme cercetarea modernă a încercat să sprijine tradiţia
antică, punând acest val de distrugere pe seama unei invazii doriene
dinspre nord spre Pelopones. Dacă legenda întoarcerii Heraclizilor,
strămoşii legendari ai dorienilor, în Peloponez, la două generaţii
după războiul troian, reflectă o anumită realitate istorică, aceasta nu
poate fi situată în sec. XIII. Evidenţa din spaţiul micenian, studiul
istoriei, limbii sau a civilizaţiei secolelor XII-XI a.Chr. (submicenian
- 1120-1050 a.Chr.), nu confirmă o atare ipoteză. Sub aspect
arheologic, pe de altă parte, distrugerile repetate nu sunt însoţite de
elemente noi de civilizaţie materială, ci de o evidenţă continuitate,
mult sărăcită însă. Aceste considerente împiedică explicarea crizei şi
sfârşitul civilizaţiei miceniene prin invazia unor triburi din nordul
ariei greceşti.
O cronologie mai precisă a acestor distrugeri şi abandonări
dovedeşte o mişcare mai degrabă dezordonată, cu fluxuri şi refluxuri
diferenţiate: Micene şi Tirint sunt distruse mai întâi pe la 1250, iar a
doua oară, la distanţă de 30 de ani, în timp ce citadela de la Asine,
tot în Argolida, îşi continuă, în aparenţă netulburată, existenţa. După
o perioadă de extremă agitaţie şi violenţă, în care tabletele din arhivă
consemnează o mobilizare de forţe militare, palatul din Pylos este
distrus şi abandonat.
Rezultă faptul că dorienii, chiar, dacă se admite venirea lor la
sfârşitul secolului al XIII-lea, nu au putut provoca prăbuşirea
sistemului palaţia1 micenian. Trebuie căutate probabil cauze interne
de natură diferită care pot să fi dus la distrugerea Thebei şi, la
sfârşitul perioadei, a palatelor de la Micene şi Tirynt. Rigiditatea
sistemului economic şi politic extrem de centralizat, incapabil să se
adapteze crizelor şi tensiunilor interne, rămâne ipoteza cea mai
veridică.
Perturbările pe care, încă de la sfârşitul sec. XIII a.Chr., le
provoacă în aria estmediteraneeana un conglomerat războinic
cunoscut sub numele de "popoarele mării", sunt resimţite şi de
faraonii dinastiei XX ai Egiptului. În aceeaşi vreme, regatul hitit îşi
încetează existenţa. Troia este devastată, ca şi aşezările de pe coasta
siropalestiniană. Documentele egiptene par a consemna şi prezenţa
unor grupuri aheene în aceste expediţii devastatoare. Aceste
argumente arată că, în parte, evenimentele est-mediteraneene sunt un
efect al perturbărilor din aria greacă. Cu siguranţă că nu le putem
considera pe acestea drept cauza unică a prăbuşirii puterii miceniene.
 Sistemul palaţial nu reuşeşte să supravieţuiască perioadei de
criză acută decât pe alocuri şi doar până cel târziu către anul 1.100
a.Chr.

Grecia Homerică
După prăbuşirea civilizaţiei miceniene şi dispariţia structurilor
ei politice şi sociale, ca urmare a perturbărilor produse de populaţiile
balcanice, lumea egeeană se cufundă pentru mai multe secole într-o
perioadă obscură. Perioada este cunoscută adesea şi sub numele de
epoca homerică deoarece pentru că multă vreme cunoaşterea ei era
datorată exclusiv poemelor homerice. Azi, ca urmare a descoperirilor
arheologice, această perioadă este desemnată cu numele de epoca
geometrică, datorită caracterului original al ceramicii.
Perioada secolelor XI-X a.Chr. reprezintă o epocă de regres în
civilizaţia regiunii în raport cu monumentalitatea epocii miceniene,
comparată de unii istoriei cu primele veacuri ale evului mediu
european, de unde şi numele de "epocă obscură" (Dark Age), pe
care această perioadă o poartă în literatura istorică anglo-saxonă.
Prefacerile care se produc în această perioadă, constituirea noilor
structuri etnice şi fixarea lor în forme durabile care vor defini
trăsăturile limbii şi civilizaţiei greceşti se produc într-un interval de
timp care corespunde epocii timpurii a fierului.
Pe baza ceramicii, care prin forma vaselor evidenţiază o
continuitate a tehnicii ceramice din perioada precedentă, s-a încercat
o periodizare a acestei etape în: a) submicenian - 1125/1100 - 1075;
b) protogeometric - 1075/1050 - 950/900; c) geometric - 900-750
a.Chr.
Acum vasele încep să fie decorate cu motive geometrice, stil,
denumit protogeometric, care se impune la începutul sec. X a.Chr.
Ulterior, prin diferenţieri ornamental-figurative, acest stil va câştiga
în măiestrie şi varietate, astfel că, în a două etapă, cea geometrică
propriu-zisă, pe lângă schematizarea ornamentelor, observăm şi
introducerea în decor a figurilor, plantelor şi animalelor. Ceramica
epocii geometrice este cunoscută în numeroase locuri ale lumii
greceşti (Corint, Argos, Beoţia, Ciclade, Rodos, Cipru). Evoluţia ei
poate fi urmărită cel mai bine în Atica, începând cu perioada
submicemană, datorită cercetărilor din necropolele de la Dipylon şi
Kerameikos.
Comunităţile umane, dominate de aristocraţie, lipsite de
legături reciproce şi rupte de vetrele de civilizaţie ale Orientului
Apropiat şi Egiptului, duceau o existenţă modestă. Contactele dintre
comunităţi în epoca geometrică au fost îngreunate sau stăvilite când
mişcările invadatorilor, ale refugiaţilor, briganzilor sau piraţilor
făceau nesigure drumurile de uscat sau căile maritime. Acest
izolaţionism aproape general a dezvoltat în spiritul grec
particularismul şi individualismul lui propriu. În aceste comunităţile
greceşti ia naştere şi se dezvoltă un proces intern ce nu poate fi
urmărit îndeaproape datorită sărăciei izvoarelor de care dispunem. O
dată cu sfârşitul sistemului palaţial an dispărut arhivele miceniene şi
însăşi deprinderea scrisului. Mitologia şi legendele greceşti nu au
păstrat amintirea nici unui eveniment istoric pentru acest interval de
timp.
În analiza acestei epoci trebuie luată în considerare
modificarea echilibrului dintre ocupaţiile agricole şi cele pastorale.
Pe alt plan, acum se introduc unele inovaţii tehnice ţinând de
difuzarea metalurgiei fierului. Deşi obiectele de fier erau cunoscute
de mult timp în bazinul mediteraneean, procedeul de reducere a
minereului a rămas, până spre sfârşitul mileniului II a.Chr., un secret
al meşterilor regali hitiţi. Prăbuşirea regatului anatolian a dus la
răspândirea treptată a noii tehnologii, care apare în lumea greacă în
sec. XI a.Chr. Superioritatea noului metal, fierul, tine de rezistenţa
sensibil ridicată a produselor, ceea ce face ca utilitatea şi eficacitatea
lor să fie superioare. Fierul devine un bun comun, fiind utilizat în
viaţa cotidiană. Treptat, uneltele din fier pătrunzând în tehnica
agricolă au îngăduit o nouă structurare a economiei dinspre creşterea
vitelor spre cultura pământului.
Apariţia unei lumi noi este dovedită şi de observarea codurilor
estetice ale protogeometricului grec. Acum se introduc noi inovaţii
în tehnica picturii pe vase (utilitatea compasului, a roţii rapide) şi un
mod nou de a construi decoruri abstracte, ordonate geometric, mai
apropiate de transformările de mentalitate pe care le atestă trecerea
de la riturile de inhumaţie la cele de incineraţie. Aceste schimbări se
produc, mai ales, în zonele neafectate de mişcări şi modificări de
populaţii (Atica).
Evoluţia amintită se precizează în secolele XI-X a.Chr. şi sub
aspect etno-dialectal, ca rezultat al strămutărilor şi fuziunilor de
populaţii, începute în perioada de criză a societăţii palaţiale şi
încheiată acum. Ca urmare, vor fi definite ariile dialectale şi
culturale ale secolelor următoare. Tradiţia antică aminteşte de un val
de populare nordică, pornit din Beoţia şi Thessalia, care ajunge, prin
Tracia şi Propontida, spre Lesbos şi Cymai. Aceeaşi sursă aminteşte
de o altă migraţie, pornită din Messenia, care ajunge, trecând prin
Atica şi Ciclade, până în Asia Mică, la Milet. Tot acolo se instalează
grupuri de provenienţă variată (Achaia, Focida şi Beotia),
constituind marile centre ioniene , dar şi aşezări eoliene (Smirna) sau
mixte (Magnesia). Spre sud, pe puntea insulară dintre Creta, Thera,
Melos, Rhodos şi Sporade, un alt grup se instalează în zona coastei
meridionale ale Asiei Mici, la Cnidos şi Halicannas.
Acestor repartiţii etno-dialectale le corespund şi ariile
culturale, identificate arheologic: Atica este asemănătoare dialectal
cu Ionia şi cultural cu Eubeea şi nordul Cicladelor, Creta este
autonomă cultural, iar Asia Mică, diversificată dialectal, este relativ
unitară sub aspectul civilizaţiei.
Evoluţia lentă a procesului intern va conduce spre ceea ce
numim "formula greacă de societate", aceea a oraşului-cetate, polis.
Unele din etapele sale au putut fi surprinse datorită unor izvoare
istorice precum poemele homerice sau cele ale bardului din Beoţia,
Hesiod.
Dacă din punct de vedere al artei, literaturii, religiei şi scrierii
lumea greacă se bucură de o unitate incontestabilă, sub aspect politic
se constată o mare fărâmiţare. Către sfârşitul epocii geometrice
constatăm apariţia unui tip restrâns de concentrare umană, oraşul
polis, care va reprezenta o caracteristică a civilizaţiei greceşti
până la cucerirea macedoneană.
Polis-ul reprezintă o creaţie originală a grecilor, tip de instituţie
social-politică unică în antichitate. Originea acestei forme politice
este învăluită în mister. Importanţi şi edificatori în acest sens sunt
factorii ce au acţionat la începutul mileniului I a.Chr. Grupurile de
invadatori şi mişcările de populaţii ce le-au determinat în interiorul
Eladei, independente unele de altele, au dus la alcătuirea unor
comunităţi în locurile unde s-au fixat. La fel au procedat şi imigranţii
greci care au populat coasta apuseană a Asiei Mici. Elementul
militar a jucat la început un rol precumpănitor. Chiar cuvântul polis
desemna la origine o citadelă; înainte de a dobândi sensul de oraş-
stat. Primele aşezări au fost satele; apoi, în unele cazuri, precum cel
al Spartei, prin unirea câtorva sate se formează un oraş, potrivit unui
fenomen căruia grecii îi spuneau synoykism (locuire în comun).
Treptat, oraşul devine o organizaţie politică comună.
Un polis era o unitate teritorială cuprinzând oraşul,
pământurile şi satele din jur, dar, în primul rând, era o "comunitate"
de origine, de interese, de tradiţie, de credinţe religioase. În lumea
greacă erau peste 200 de asemenea comunităţi autonome, suverane şi
independente. Un polis avea doar câteva mii de locuitori. Doar
Atena, Siracuza şi Agrigento depăşeau cifra de 20.000 de locuitori.
Condiţii obiective, de natură economică şi geografică, au
determinat, în parte, divizarea socio-politică a lumii greceşti în atâtea
polisuri. Explicaţia acestui fapt trebuie căutată, în egală măsură, şi în
mentalitatea grecilor. Platon în lucrarea sa "Republica" stabilea
numărul ideal al cetăţenilor unui stat la 5200, cifră redusă care avea
pentru greci justificarea sa. Căci un polis nu era doar o unitate
politică, ci o comunitate mult mai intimă în care fiecare cetăţean
avea posibilitatea de a cunoaşte direct faptele, realităţile, oamenii.
Când Pericle face, într-un celebru discurs, elogiul Atenei, a vieţii şi
democraţiei sale, el elogiază "un mod de viaţă".
Pentru greci polis însemna, pe lângă unitate economică şi
întreaga viaţă socială a cetăţenilor cu componentele: politică,
culturală şi morală. Când Aristotel definea omul ca fiinţă socială
("politikon zoon"), el îl înţelegea ca pe o „fiinţă care trăieşte într-un
polis". Polisul îi forma grecului simţul patriotic şi îi dădea
sentimentul demnităţii deoarece fiecare om liber era cetăţean al
polisului, calitate în care era consultat, se interesa de problemele
statului, împărţea dreptatea în tribunale, alegea slujbaşii statului.
Apariţia polis-urilor este plasată într-o perioadă începând cu
sec. IX a.Chr. Interesant este că dacă în "Iliada" nu întâlnim nici o
aluzie cu privire la o asemenea organizare politică, în Odiseea se fac
menţionări de polis-uri. Pe de altă parte, expansiunea colonială care
începe în jurul anului 775 a.Chr., ce va duce la întemeierea unor noi
poleis, presupune că metropolele erau organizate la acea dată din
punct de vedere politic.
Astfel, pe la 750 a.Chr., când ia sfârşit epoca geometrică,
lumea greacă ieşise de mult din secolele întunecate. Progresul
realizat s-a datorat în mare parte reluării activităţii comerciale pe M.
Egee, acţiune în care se pare că rolul fenicienilor a fost considerabil.
Intensificarea schimburilor, va avea ca urmare contacte de lângă
durată cu Orientul, de unde şi o nouă perioadă de avânt economic şi
cultural ale cărei începuturi coincide cu zorii epocii numită arhaice.
În ce priveşte viaţa religioasă, acum se impun riturile comune
cetăţii, pe care epoca arhaică le adaugă ritualului familial ce fiecare
cap de familie îl săvârşeşte. Apariţia sanctuarelor şi a cultelor
specifice polisului a dat fiecărei cetăţi o identitate colectivă anume
(atenienii ca închinători ai Atenei, argienii în jurul sanctuarului
Herei, corintienii protejaţi de Apollon Istmianul). Acum se constituie
şi marile centre panelenice la Delfi (Apollon), Olimpia (Zeus),
Delos.
Fenomenele amintite constituie premisele cristalizării cetăţilor
arhaice, a structurilor instituţionale care se impun în sec. VIII a.Chr.
Unele elemente ce apar acum atestă constituirea unor comunităţi
stabile de stăpânitori ai unor teritorii, urbane sau rurale. Apariţia
zidurilor de incintă (Smyrna) încă din sec. IX a.Chr. este o dovadă
concludentă a organizării comunităţii locuitorilor şi a existenţei,
unei, autorităţi coordonatoare.
Identitatea acestor comunităţi umane se desăvârşeşte atunci
când, în local puterii labile a unor căpetenii locale, se instituie un
sistem stabil de exercitare legitimă a autorităţii. În tradiţia greacă
acest moment este întâlnit sub forma înlocuirii dinaştilor locali cu
magistraţi aleşi ai cetăţii respective. La Atena ni se spune că ultimul
rege ar fi cedat de bună-voie puterea unui archon, căpetenie aleasă
dintre aristocraţii cetăţii.
Tipul de stat pe care grecii îl crează are unele trăsături comune
cu formaţiunile contemporane, comparabile ca dimensiuni,, din
Orientul Apropiat (oraşele feniciene sau siriene), deşi se deosebeşte
de acestea printr-un element esenţial. În structura urbană a
Orientului lipseşte elementul tipic pentru urbanismul grec - agora,
piaţa publică, ca element funcţional (asemeni forum-ului la Roma),
ce transcrie în spaţiul civic ideea fundamentală a participării
locuitorilor cetăţii la actul deliberării. Dreptul de-a vorbi în adunare,
dezbaterea în faţa oştirii, instaurează calitatea de martor şi de sursă a
autenticităţii pe care adunările cetăţeneşti le vor moşteni din practica
cetelor războinice.
La procesul de cristalizare a polisului participă, într-un anumit
sens şi apariţia şi difuzarea în lumea greacă a scrierii alfabetice.
Timp de câteva secole după sfârşitul lumii miceniene, lumea greacă
uitase să scrie, chiar dată documente recent descoperite par să indice
că uitarea nu a fost completă (în Cipru, o ofrandă din sec. XI a.Chr.
poartă dedicaţia lui Opheltas). Reluarea contactelor cu Orientul a
permis grecilor să cunoască sistemele de scriere simplificată din
Fenicia. Tradiţia antică aminteşte pe fenicieni ca inventatori ai
alfabetului, de la care grecii l-ar fi împrumutat apoi, adaptându-1.
Difuzarea rapidă a scrierii spre mijlocul sec. VIII a.Chr., a permis,
printre altele, publicarea normelor care reglementează viaţa cetăţilor,
supunându-le cunoaşterii comune.
Stabilirea organismelor politice caracteristice unui polis s-a
realizat în urma unei dispute între personalităţile individuale şi
comunitate, pentru subordonarea acestora autorităţii grupului. Una
din primele victorii a reprezentat-o înlăturarea regalităţii, eveniment
ce nu a lăsat urme în legendele şi mitologia greacă. La Homer,
cuvântul basileus (rege) desemnează un conducător local lipsit de
autoritate politică, pentru ca mai târziu el să indice o simplă
magistratură religioasă. Comunităţile elene au traversat "evul
întunecat" sub conducerea unor modeşti şefi locali (basileis),
recrutaţi dintre capii familiilor aristocratice (ghene), a căror
dispariţie nu a fost resimţită. Cu timpul, puterile primordiale ale
regelui (militară, religioasă şi judiciară) au fost preluate de persoane
apropiate acestuia din cadrul "marilor familii" aristocratice.
Polisul arhaic redistribuţie funcţiile iniţiale ale regelui.
Divinitatea principală este slujită de preoţi ce aparţin vârfurilor
aristocraţiei. Războiul devenea o acţiune organizată a unei formaţii
sub comanda unui nobil ales şi aprobat de adunarea războinicilor
(hoplitai). Procesele judecătoreşti, luarea hotărârii nu mai constituia
un act de autoritate al unui autocrat, ci decizia la care ajungea un
judecător. Problemele generale de politică internă şi externă erau
dezbătute în fata sfatului sau a adunării cetăţeneşti.

Grecia în secolele VIII-VI î.Chr - Colonizarea

Perioada din istoria Greciei cuprinsă între secolele VIII-VI
a.Chr. a fost numită mult timp epoca arhaică, înţeleasă în sensul
strict al cuvântului, istoria veche a Greciei, prin raportare la epoca
clasică (sec.V-IV a.Chr.). Deşi des folosită, expresia este echivocă,
mai ales de când descoperirile arheologice şi epigrafice au extins
limita inferioară a istoriei Greciei.
Cercetarea istorică şi arheologică defineşte perioada care
cuprinde secolul IX şi prima jumătate a secolului VIII a.Chr. prin
noţiunea de "renaştere greacă" pentru a desemna, în contrast cu criza
secolelor precedente, etapa unei creşteri spectaculoase, pe toate
planurile (creştere demografică, reluarea legăturilor maritime şi a
importurilor de lux: fildeş din Asiria; bronz din Orientul Apropiat,
contacte statornice cu Fenicia). Acum apar marile sanctuare
panhelenice (Delfi, Olimpia, Mycale), iar arta bronzarilor locali
începe să se exercite asupra obiectelor votive. Ceramica reia teme
ale decorului protogeometric, pe care le dezvoltă într-o artă
superioară, producând vase de mari dimensiuni, cu decoruri
complicate.
Ansamblul de fenomene amintit, determină modificări de
structură ale aşezărilor şi necropolelor. Acestea din urmă, intens
cercetate, pun în evidenţă fenomene de deosebite. În Atica apariţia
unor necropole, rezultat al creşterii demografice şi a formării
aristocraţiei locale, reflectă prin inventarele funerare ale mormintelor
şi mutaţiile survenite în tipul de diferenţieri. O prima categorie o
formează mormintele de războinici, de obicei cu sabia răsucită în
jurul urnei funerare. Ceva mai târziu, în sec. VIII, apare un alt tip de
morminte bogate, în care inventarul marchează o diferenţiere
evidentă, fără ca obiectele distinctive pentru stătutul de războinic să
mai fie dominante. Mormintele de femei şi copii, bogate în inventar
funerar, sugerează faptul că statutul social, comunicat de acestea, nu
se mai referă atât la persoana defunctului, cât la familia căreia acesta
îi aparţine.
Perioada secolelor VIII-VI a.Chr. se defineşte prin două
fenomene majore strâns legate între ele: afirmarea polisurilor
greceşti şi fondarea pe ţărmurile Mediteranei şi ale M. Negre a unei
salbe de noi aşezări greceşti.
Marea colonizare greacă. Retrasă în ea însăşi după invaziile
doriene, lumea greacă cunoaşte pe parcursul secolului al VIII-lea
a.Chr. o puternică ieşire din enclave, însoţită de un intens flux
migratoriu şi de fondarea în exterior a numeroase cetăţi pe ţărmurile
Mediteranei şi ale M. Negre. Forma cea mai spectaculoasă de
expresie a cetăţii la începuturile ei o reprezintă ceea ce noi numim în
mod tradiţional marea colonizare greacă. Fenomenul colonizării,
desfăşurat pe durată mai multor secole (VIII-VI a.Chr.), a avut un
caracter de masă, devenind un mod de viaţă specific grecesc. Primul
val de colonizare se plasează la sfârşitul epocii bronzului, când
micenienii au ocupat unele locuri prielnice pe coasta de răsărit a M.
Egee, au exploatat şi ocupat puncte de pe ţărmurile Siriei şi
Palestinei, insulei Cipru, iar în apus ţinuturi din sudul Italiei şi
Sicilia. Mişcarea de expansiune miceniană prefigurează direcţiile de
desfăşurare a colonizării din epoca arhaică. Caracterele istorice ale
colonizării miceniene, generate de o societate de o structură
predominant orientală, erau altele decât cele ale mişcării din epoca
arhaică, pornite din sânul unei cetăţi-stat independente.
 Împărţind zonele de influenţă cu un alt popor de navigatori,
negustorii şi colonizatorii fenicieni, grecii au pătruns în toate
colţurile Mediteranei sau ale Pontului Euxin. Revenirea lor pe
direcţiile de navigaţie deschise de micenieni cu o jumătate de
mileniu mai devreme se poate explica şi prin unele constante ale
fenomenului social-economic şi demografic, repetate în timp.
Colonizarea greacă reprezintă un proces de roire, nu de
anexiune, care a determinat multiplicarea de state (poleis) în bazinul
mediteranean. Orice instalare a unui grup strămutat din ţinutul său de
baştină presupune iniţiativa organizată de autoritatea unui polis-
mamă, care duce la fondarea unui alt polis independent, cu teritoriul
lui urban şi rural, cu corpul său civic, cu legile şi cultele sale. O
anumită relaţie, politică şi religioasă, lega o colonie de metropola ei,
de la care moştenea o seamă de tradiţii (grai, scriere, obiceiuri şi
legi, credinţe şi culte). Între cele două nu exista nici o obligaţie
formală, motiv pentru care atât alianţele, cât şi conflictele dintre
metropole şi colonii sunt frecvente.
Cauzele colonizării. Problema cunoaşterii cauzelor care au
determinat acest fenomen a preocupat istoriografia în cel mai înalt
grad. Documentaţia arheologică tot mai numeroasă (săpăturile de
Eretria, Megara, Elis, Selinus, Istros, Olbia etc), analiza nuanţată a
textelor literare (Herodot, Tucidide, Platon, Diodor, Strabon) şi a
celor câtorva inscripţii referitoare la fondări de colonii (decretul de
întemeiere a cetăţilor Naupactos şi Brea, din sec. VII), justifică
temeiurile unei analize de acest tip.
Raportate la fenomenul colonizării greceşti, câteva fapte rămân
esenţiale. Mai întâi, acela că marea colonizare a răspuns unei nevoi
de pământ arabil. Puţinele mărturii de care dispunem pentru primele
instalări de colonii vorbesc, invariabil, despre fenomene de criză
agrară şi alimentară care preced şi justifică trimiterea de colonişti.
Suprapopularea unora dintre comunităţi, organizate pentru un număr
relativ restrâns de locuitori, unele dezastre naturale (serii de recolte
proaste, epidemii etc.) au putut constitui motive imediate ale
colonizării. Exemplul clasic este cel al coloniei Cyrene, de pe ţărmul
Lybiei, asupra căruia dispunem de o amplă relatare a lui Herodot
(IV, 151-168) şi de o inscripţie din sec. IV a.Chr. care reproduce
decretul de fondare. Povestea este dramatică, ea continuând elemente
comune ale legendelor de întemeiere: sărăcia şi seceta din oraşul-
marnă (insula Thera), rolul oracolului de la Delfi în orientarea
coloniştilor, modul de selectare a coloniştilor, instalarea în noua
patrie. Motivul principal pentru trimiterea forţată a unei părţi din
populaţia unei insule sărace, şi cazul nu este singular (întemeierea
coloniilor Rhegium, Sybaris, Crotona, Metapont din sudul Italiei au
aceleaşi cauze), a fost totuşi foamea.
În noile colonii reglementarea strictă şi distribuţia controlată a
loturilor de pământ, în teritoriul cetăţii, apare ca fiind gestul esenţial
al întemeierii. Însuşi numele acestui lot de pământ, kleros (înseamnă
sorţi, lot în sens propriu), trimite la împărţire prestabilită a
pământului, pe care înscrierea în spaţiu a noilor aşezări o confirmă.
Dimensiunea politică a marii colonizări se manifestă sub două
aspecte, importante şi complimentare: a) cel al originilor. Trimiterea
de expediţii coloniale a fost un act politic, realizat în cadrul
instituţional al cetăţii; b) cel al rezultatelor. Săpăturile de la Eretria
sugerează chiar faptul că întemeierea cetăţii este concomitentă cu
trimiterea primelor expediţii coloniale eretriene. În aceste condiţii,
procesul de colonizare, cu dominanta lui agrară, corespunde unor
probleme mai complicate, în care deţinerea de pământ este temeiul
participării la colectivitatea politică. Pe planul raporturilor sociale,
calitatea de cetăţeni-proprietari a oamenilor de rând interzice
aservirea lor şi concentrarea excesivă a avuţiei funciare în mâna
aristocraţiei. Pe plan politic, aceasta înseamnă că statul îşi asumă
răspunderea transferării unei părţi a locuitorilor cetăţii în alte teritorii
pentru a evita orice tentativă de redistribuire a privilegiilor în
metropolă. Chiar dacă tradiţia despre întemeierea Tarentului este
obscură, rezultă că un grup de oameni revendicând recunoaşterea
drepturilor lor civile, contestate de autoritatea cetăţean, aşa numiţi
"fii ai Fecioarei" (parthenai), părăsesc Sparta într-o vreme când lipsa
de pământ a dus la un război de expansiune în Messenia şi
întemeiază o nouă cetate pe ţărmul Italiei. Caracterul agrar şi politic
al acestui episod este revelator pentru atmosfera fondării de polisuri.
Ocupaţia străină i-a obligat uneori pe greci să ia drumul pribegiei.
Este cazul locuitorilor din Foceea, de pe coasta apuseană a Asiei
Mici care au fugit din faţa pericolului persan, întemeind în sudul
Franţei oraşul Massalia (Marsilia).
Cu toate că asemenea cauze au putut determina grupuri de
colonişti să întemeieze noi aşezări, nu trebuie omis nici faptul că la
bună parte din ele a existat, într-o anumită măsură, şi un interes
comercial, negustoresc. Coloniile de la Al Mina, de pe coasta de
nord a Siriei şi cea de la Pithekoussai, în insula Ischia din golful
Neapole, indică de la început interesul insulei Eubeea pentru
comerţul dintre Orientul Apropiat şi peninsula italică. Acest fapt este
probat de mulţimea obiectelor de factură orientală (feniciană, siriană,
ciliciană) sau a ceramicii lucrate de meşteri locali, purtând inscripţii
în aramaică şi feniciană, descoperite la Pithekoussai.
De asemenea, Rhegion reprezintă, împreună cu cetatea Zancle,
de pe malul sicilian al strâmtorii Messina, un punct de control al
traficului dintre Grecia şi Italia, a căror importanţă în apărarea
navelor împotriva piraţilor nu poate fi neglijată. Ctitoriile de la
Pithekoussai şi Cumai deschid şi drumul comerţului cu minereu de
fier, tot aşa cum coloniile din strâmtorile M. Negre asigură circulaţia
navelor care aduc grâu din ţinuturile pontice.
Cu toate aceasta, caracteristica principală a acestui vast proces
rămâne însă distribuţia de pământ arabil şi, nu instalarea de emporia,
de factorii comerciale. Primele dovezi arheologice ale prezenţei
coloniştilor greci reprezintă mărturii ale statornicirii lor durabile în
poleis constituite prin delimitarea unui teritoriu urban şi a unei chora
împărţite noilor cetăţeni. În acelaşi timp, faptul că direcţiile
principale de instalare nu sunt cele ale traficului comercial
permanent, ci acelea ale controlului câmpurilor apropiate de coastă,
iar în metropolele sec. VIII-VII a.Chr. activităţile meşteşugăreşti
sunt încă limitate, ele dezvoltându-se mai târziu. Acestea dovedesc
că dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului este, o consecinţă şi nu
o cauză a colonizării.
Etapele colonizării. Începută înainte de mijlocul sec.VIII
a.Chr., când au fost întemeiate primele colonii chalcidiene în Italia
de sud şi Sicilia (Cume, Naxos, Leontinoi, Catania) sau corintiene
(Corcyra, Siracusa), colonizarea a continuat până spre sfârşitul
sec.VI a.Chr., cu două elemente distincte sub aspectul direcţiei şi al
intensităţii:
a) În prima etapă (cca. 770 până spre 670 a.Chr.), în special
vechile cetăţi ale Greciei peninsulare şi ale Eubeii, puternic populate
şi guvernate de o aristocraţie care se crampona de privilegiile sale,
au fost cele care au alimentat curentul migrator în direcţia Italia de
sud (numită din această cauză "Grecia Mare") şi Sicilia. Principalul
obiectiv al acestei "roiri" 1-au constituit teritoriile agricole mai
întinse şi mai rodnice decât cele din metropole.
b) A doua etapă, începând cu mijlocul secolului VII, este mult
mai diversificată, atât sub aspectul zonelor de emigrare, angajând
centre ale Greciei meridionale (Megara), insulare (Poros, Teos,
Chios) şi cetăţi ioniene, între care Miletul ocupă un loc aparte, cât şi
sub cel al direcţiilor de emigrare (continuă roirea în Greci Mare şi
Sicilia, într-un ritm ceva mai scăzut; acesteia i se adaugă coasta
tracică, strâmtorile şi Pontul Euxin, nordul Africii şi, după anul 600
a.Chr., coasta de sud a Galliei şi cea occidentală a Hispaniei). Acum
colonizarea pare a răspunde unor probleme mai complexe ale
metropolelor (pământ, dar şi comerţ, conflicte politice şi lupte între
fracţiuni), care angajează mediul colonial însuşi. Multe colonii
devin, la rândul lor, metropole sau centre ale unei pleiade de mici
poleis subordonate. Sybaris, fondat de dorienii din Peloponez, a
creat la rândul lui Poseidonia (Paestum), iar Gela din Sicilia,
întemeiată de rodieni şi cretani, va pune bazele cetăţilor Selinunte şi
Agrigente.
În schimbul produselor artizanale (bijuterii, vase, ceramică),
oraşele greceşti au putut astfel să-şi procure grâul necesar pentru
hrana populaţiei şi materiile prime solicitate de atelierele
meşteşugăreşti. Apar astfel premisele unei dezvoltări a producţiei
pentru piaţă, a schimbului permanent şi a unui intens trafic maritim.

Delfi şi mişcarea de colonizare. Deoarece întemeierea de noi

colonii reprezintă o acţiune specifică lumii greceşti, ideile şi
practicile de realizare a lor au fost supuse de timpuriu unor norme.
Vechimea unor asemenea practici şi credinţe (Herodot V 42, 2) este
sugerată şi de caracterul lor religios (luarea de către colonişti a
focului din cetatea-mamă, de la vatra sacra a zeiţei Hestia pentru a-l
duce în noua patrie; consultarea oracolului de la Delfi înainte de
derularea unei asemenea acţiuni). Se pare că Delfi a devenit un
centru panhelenic care dirija de la distanţă migrarea comunităţilor
greceşti decât din sec. VI a.Chr., după începutul mişcării de
colonizare şi datorită acestuia. Prin consultarea oracolului se
urmărea, poate în primul rând, obţinerea sancţiunii divine deoarece
întemeierea unei colonii era în fapt un act sacru. Este şi motivul
pentru care multe oraşe îl luau pe Apollo drept conducător al
expediţiei de colonizare (oikistes).
Prin legătura permanent! dintre colonişti şi sanctuarul de la
Delfi, acesta a dobândit, cu timpul, o poziţie de arbitru, implicându-
se ca intermediar în litigii pe această temă.
Contactul coloniştilor greci cu populaţia locală, potrivit
tradiţiei, au fost diferite (amicale, conflictuale, întemeierea coloniilor
fiind realizată uneori prin folosirea forţei sau utilizarea unor
tratative, acorduri, prin care noii veniţi primeau un anumit spaţiu). În
expansiunea lor, coloniştii greci au intrat în contact cu populaţii
aparţinând unor civilizaţii diferite. În ţinuturile din vestul
Mediteranei şi în zona pontică grecie apăreau ca civilizatori,
introducând împreună cu mărfurile lor, idei şi forme artistice. Astfel
ei au transformat în câteva secole Mediterana şi M. Neagră în lacuri
greceşti, impunând unitatea de civilizaţie şi cultură pe care o
constituie lumea greacă. Penetraţia greacă poate fi precumpănitor
comercială, ca în zona pontică sau cu elemente de dominaţie
militară, că în vecinătatea Siracuzei şi a Gelei. Meşterii greci execută
tot mai multe produse pentru prinţii sciţi, traci sau lucani, a căror
putere creşte de pe urma acestor contacte, oferind, în schimbul
obiectelor de lux, bunuri de preţ (metal şi grâne, miere şi peşte).
Aceste legături, în principal economice, determină şi derularea
procesului de elenizare a autohtonilor, pe căi şi cu rezultate diferite
(aristocraţia etruscă sau tracă adoptă modele de comportament,
costum şi uzanţe ale grecilor, populaţia indigenă din zonele
învecinate Siracuzei sau a Heracleei Pontice, subordonată, tinde să
devină hellenes -barbari elenizaţi).
Criza regimului aristocratic. Drept consecinţă a implicării mai
multor factori (expansiunea colonială; reforma tactică din sec. VII
a.Chr., generalizată în întreaga Grecie; maturizarea de ansamblu a
instituţiilor şi categoriilor mentale ale cetăţii) s-a declanşat o criză
majoră a structurilor cetăţii arhaice.
Deşi marea expansiune a coloniilor greceşti din sec. VIII-VI
a.Chr. a avut urmări pozitive asupra dezvoltării activităţilor
meşteşugăreşti şi comerciale ale metropolelor (prelucrarea materiilor
prime, numeroase servicii, dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei),
accentuarea diviziunii muncii ca rezultat al acestora a determinat
schimbări imediate în sfera politicului, unde criteriile de distribuire a
autorităţii şi puterii păstrau încă elemente tradiţionale. Cetatea
greacă era dominată de o lume aristocratică, atât în structuri, cât şi în
stăpânirea pământului.
Spre mijlocul sec. VII a.Chr., în urma schimbării tacticii de
luptă potrivit căreia, în locul cavaleriei, rolul hotărâtor pe câmpul de
luptă îl are infanteria grea a hopliţilor (falanga), a crescut rolul
păturilor mijlocii din rândul cărora se recrutau aceştia. "Omul de
arme" este de acum înainte hoplitul, echipat cu scut, platoşă, cască şi
pulpare şi care mânuia lancea şi spada. Lupta nu mai este cu putinţă
a se desfăşura decât în formaţie strânsă, confruntarea constând din
ciocnirea între două falange. Un nou ideal se substituie celui
cavaleresc al perioadei precedente: virtutea de bază nu mai este
aceea a bravurii individuale, ci stricta respectare a disciplinei,
acţiunea alături de camarazi.
Această majoră transformare tactică a implicat importante
transformări pe plan social. Cum remarca Aristotel în "Politica",
înlocuirea cavaleriei prin infanterie presupune noua preponderenţă
clasei de mijloc în detrimentul aristocraţiei.
Pe mare, perfecţionările navei de luptă au avut consecinţe
asemănătoare. Corăbiile de război, apărute pe la sfârşitul secolului al
IX-lea a.Chr., se deosebeau de vasele de comerţ prin forma lor sveltă
şi tot mai uşor de mânuit. Progresele în acest domeniu sunt rapide:
invenţia pintenului transformă tehnica luptei navale; suprapunerea
mai multor rânduri de vâslaşi măreşte viteza de deplasare a navelor.
Pe la 550 a.Chr. apare trirema, navă îngustă şi alungită, înzestrată cu
trei rânduri suprapuse de vâsle, un vas rapid datorită căruia grecii
vor câştiga în secolul următor supremaţia incontestabilă a mării.
Pentru completarea echipajelor, tot mai numeroase, ca şi pentru
infanteriştii hopliţe, se făcea apel la cetăţenii mai puţin avuţi.
Transformările din economie, legate de colonizare şi mutaţiile
survenite în arta războiului au concurat astfel la zdruncinarea din
temelii a puterii aristocratice. Beneficiari la început ai bogăţiei
cetăţii, nobilii s-au văzut în curând confruntaţi cu creşterea în
importanţă a noilor structuri sociale, a căror avere era legată de
comerţ şi de avântul activităţilor meşteşugăreşti. Această
"burghezie" orăşenească, a cărei prosperitate creştea o dată cu
extinderea schimburilor, aspira la un rol tot mai important în
conducerea cetăţii, pâră atunci monopol al aristocraţiei. Aceleaşi
aspiraţii le nutreau şi cei care serveau ca hopliţi, care, alături de
marinari, au devenit, în scurt timp, principalii apărători ai polisurilor.
În ochii grecilor, apărarea patriei şi participarea la viaţa politică se
aflau în strânsă legătură. Consecinţa acestei realităţi a fost apariţia,
pe la 650 a.Chr., a unor revendicări din partea unor clase care
fuseseră ţinute până atunci departe de sfera puterii. Această clasă de
mijloc cerea şi o profundă reformă a justiţiei, până atunci fondată pe
tradiţii orale şi pe solidaritatea genosu-lui, deci în mâinile clasei
conducătoare, în scopul de a-i apăra pe cei judecaţi de arbitrariu şi de
capriciile judecătorului.
Lupta pentru puterea politică şi judecătorească în care erau
antrenaţi reprezentanţii elitei tradiţionale şi cei ai păturilor în
ascensiune a avut ca urmare nu numai efecte destabilizatoare, dar au
şi sărăcit păturile rurale. Acestea au fost principalele victime ale
mutaţiilor economice care, urmare a colonizării, a concurenţei în
domeniul agricol dintre Magna Grecia şi Pontul Euxin şi a
generalizării monedei s-au ruinat, fiind obligate să împrumute sume
de bani sau produse pentru continuarea activităţii productive, datorii
pe care nu erau capabili să le returneze.
Va rezulta o generalizare a mizeriei în spaţiul grecesc, însoţită
de exproprierea parţială a ţărănimii (debitorul insolvabil pierzându-şi
dreptul asupra pământului) şi pentru unii chiar pierderea statutului de
oameni liberi.
Această situaţie va provoca în numeroase cetăţi ale lumii
greceşti grave tulburări sociale. Pentru evitarea anarhiei, unele cetăţi
au apelat la arbitrii cu prestanţă şi a căror misiune consta în a redacta
coduri de legi.
 Primii "legislator”. Elaborarea legilor scrise, ca formă
generală de asigurare a justiţiei, apare ca o caracteristică dominantă a
acestei perioade a reformelor. În "Politica", cartea a II-a, Aristotel
înregistrează o listă de "legislatori" ai cetăţilor arhaice. Importantă
este unitatea fenomenului atestat în numeroase polisuri greceşti.
Informaţia literară cu privire la "legislatori" este întregită de
cea epigrafică. Se cunosc câteva inscripţii ce consemnează actele
normative din secolele VII-VI a.Chr. şi care ne indică sensul general
al activităţii atribuite "legislatorilor". Există şi dovezi importante
despre înfiinţarea, în acest context, a unor instituţii permanente de
elaborare şi publicare a legilor, în afara mandatelor excepţionale ale
"legislatorilor" (la Atena, şase thesmothetai = "păstrătorii legii" s-au
adăugat în acest timp colegiului tradiţional constituit din trei
arhonţi).
Acest complex de fenomene a avut drept condiţie necesară nu
doar maturizarea cetăţii, ci şi deprinderea scrisului.
"Legislatorii", aleşi uneori pe viaţă, dar, în general, pe o
anumită perioadă de timp, s-au bucurat de o putere absolută, motiv
pentru care Aristotel (Politica, 3.5.9.) a denumit această funcţie
"tiranie electivă". Ei aveau ca sarcină de a strânge, codifica şi
publica normele juridice tradiţionale pentru a fi cunoscute şi aplicate
tuturor cetăţenilor.
Primii legislatori se pare că au apărut în coloniile din Occident
(Grecia Magna), unde puterea tradiţiei era mai puţin eficace:
Zeleucos la Locri (către 660) şi Charondas la Catania, apoi Feidon
(Argos), Dracon, iar la începutul sec. VI, Solon (Atena) şi Pitacos
din Mitilene. etc.
Publicarea legilor determină o ruptură cu formele de expresie
rurală şi de normele oraculare ale tradiţiei, cărora legea le opune
proza scrisă. Prin opera legislatorilor, pretutindeni se afirmă în
administrarea justiţiei, în aplicarea dreptului penal şi civil,
autoritatea statului, în detrimentul aristocraţiei sau a prejudecăţilor
tradiţionale. Ei au limitat competenţa judecătorilor tradiţionali,
transferând celor ai oraşului puterea de a hotărâ asupra crimelor de
sânge, punând capăt nesfârşitelor vendete care tulburau ordinea
publică. Opera acestora marchează un moment important în istoria
dreptului, consemnând şi prima victorie a demosului asupra
aristocraţiei.
Tirani. Reformele din justiţie, cu toată importanţa lor, n-au fost
suficiente pentru a restabili liniştea în cetăţile greceşti. Privilegiaţii
încercau să-şi păstreze neştirbite avantajele ce le deţineau, situaţie în
care oamenii de rând nu aveau altă ieşire decât revolta sau sprijinul
acordat unui şef charismatic, investit cu puteri dictatoriale. Astfel, de
la mijlocul secolului VII şi până la sfârşitul secolului VI a.Chr.,
cetăţile greceşti au trăit, în marea lor majoritate, sub domnia
tiranilor.
Termenul de tiran este atestat prima dată spre mijlocul
secolului VII a.Chr., fiind considerat de către grecii însuşi a fi de
origine lidiană (împrumutat de greci din lidiană, în care tyrannos
însemna "stăpân"). El desemna un personaj politic intrat în posesia
puterii în mod ilicit şi care se considera deasupra legilor cetăţii.
Conotaţiile de cruzime şi opresiune ale termenului s-au adăugat mai
târziu.
Această instituţie apare pe fondul crizei de putere a vechilor
familii aristocratice şi într-un moment când corpul civic nu era încă
suficient de puternic pentru a le lua local. Aşa se explică faptul că
tiranii şi-au dobândit puterea prin uzurpare, având ca principal aliat
în lupta cu facţiunile rivale demos-ul, populaţia de rând a cetăţii.
Împrejurările apariţiei tiraniei au variat de la un polis la altul.
Totuşi, pot fi evidenţiate unele trăsături generale.
Tirania a apărut mai ales în polisurile cu o economie de
mărfuri şi monetară dezvoltată (Milet, Samos, Corint, Megara),
procesul de consolidare a statului şi de lărgire a bazei sale făcându-
se sub această formă politică. Epoca tiraniei coincide, pentru
majoritatea cetăţilor greceşti, cu o perioadă de dezvoltare intensă,
dublată de o civilizaţie înfloritoare, ambele favorizate de pacea
internă şi de iniţiativele deţinătorilor puterii. Conducerea pe care au
exercitat-o se distingea prin stimularea prosperităţii, prin construcţii
publice grandioase. Tiranii nu au reuşit să creeeze familii
domnitoare, ei fiind eliminaţi de la conducerea statului de către
aristocraţie sau prin intervenţii străine. Tiranii timpurii (istoria
Greciei înregistrează şi în sec. IV o altă etapă a guvernării tiranice,
"tirania târzie") erau conducători luminaţi, ajunşi la conducere din
ambiţii sau ură personală.
Acest fenomen politic se observă în trei zone distincte ale
lumii greceşti: a) în Asia Mică şi insule (Trasibul la Milet - sfârşitul
sec. VII, Ligdamis la Naxos – 554-524 şi Policrate în Samos - 532-
522); b) în împrejurimile istmului de Corint (Ortagoras la Siciona -
655, dinastia întemeiată de el durând timp de un secol, Cipselos la
Corint instituie o dinastie plină de strălucire-657-584) şi c) în
occidental grec, unde statornicirea acestui gen de regim va avea loc
mai târziu. Primii sunt Panaitios din Leontinus (sfârşitul sec. VII
a.Chr.) şi Falaris din Agrigent (565-549). Un nou val de tirani
cuceresc puterea la sfârşitul sec. VI a.Chr., dar cei mai cunoscuţi -
Gelon şi Hieron din Siracuza -, aparţin primelor decenii ale sec.V
a.Chr.
După Aristotel, primul tiran grec pare să fie Pheidon din
Argos, rege legitim care şi-a depăşit atribuţiile tradiţionale. Printre
cele mai vechi uzurpări tiranice, de care nu ne putem îndoi, este cea
a lui Cypselos din Corint (657 a.Chr. după tradiţie).
Cam în aceeaşi vreme, cealaltă cetate din istmul de Corint,
Megara, era în stăpânirea tiranului Theagenes. Acesta a susţinut o
încercare de instaurare a tiraniei şi la Atena, unde ginerele său,
Cylon, un aristocrat, a încercat, fără succes, în timpul unei sărbători a
cetăţii, să cucerească puterea.
În nordul Peloponesului, o cetate obscură până atunci,
Sicyone, a devenit faimoasă, pe la sfârşitul sec. VII a.Chr., datorită
tiranilor săi. Herodot ni-1 aminteşte pe Cleisthenes, celebru prin
reformele aplicate. Tirania aici supravieţuieşte până în 510 a.Chr.,
când, odată cu alungarea Pisistratizilor de la Atena, Sparta a
intervenit şi la Sicyone, unde a instaurat un regim oligarhic.
 Cele mai multe informaţii se păstrează despre tirania de la
Atena, instaurată de Pisistrate, după reformele lui Solon şi, într-un
sens, ca urmare a acestora, deoarece legislaţia soloniană nu a reuşit
să înfrângă rivalităţile aristocratice şi tensiunile din cetate. După
două încercări nereuşite de preluare a puterii la Atena (561 a.Chr.),
ajuns în exil, Pisistrate a strâns mijloace băneşti şi alianţe, cu
ajutorul cărora, angajând mercenari, a debarcat la Marathon. După
ce şi-a înfrânt adversarii, a devenit stăpânul Atenei şi al Aticii, până
la sfârşitul vieţii (528/527). Astfel consolidată, puterea a transmis-o
fiului său mai mare, Hippias. Izvoarele timpului subliniază
moderaţia lui Pisistrate, motiv pentru care chiar şi raporturile lui cu
aristocraţia ateniană au fost paşnice.
 Cetăţile ioniene au fost socotite multă vreme un spaţiu
privilegiat al regiunilor tiranice. Chiar dacă ştirile despre
Thrasibulos din Milet, ori despre Pittakos din Lesbos nu sunt
abundente, este sigur că o bună parte din cetăţile insulare sau asiatice
acuză aceleaşi simptome de criză a structurilor arhaice ale
instituţiilor şi statutelor civice. După anul 540 a.Chr., când
stăpânirea persană se extinde asupra cetăţilor greceşti din Asia Mică,
aceasta generalizează tirania ca forma specifică de stăpânire
indirectă asupra cetăţilor, considerându-i pe tirani ca pe nişte dinasti
loiali, numţi de Marele Rege şi răspunzători faţă de satrapul Asiei
Mici. Aşa se explică faptul că răscoala ionienilor din 500-494 a.Chr.
a fost, în acelaşi timp, îndreptată împotriva stăpânirii persane şi
împotriva tiraniei.
Cel mai important dintre tiranii Toniei rămâne desigur
Polycrates din Samos, cetate dominată de o aristocraţie bogaţi în
terenuri, ca pretutindeni în spaţiul grecesc. Ajuns tiran în urma unei
răscoale, Policrates şi-a sporit gloria şi avuţia prin expediţii
piratereşti şi prin comerţul cu Egiptul. Acolo samienii au avut un rol
important în fondarea contoarului comercial de la Naucratis. În
interior, el se impune printr-o politică de prestigiu: mari construcţii
(faimosul apeduct Polykrateria cu un tunel de şapte stadii, descris de
Herodot, un dig uriaş, reconstrucţia monumentală a Heraionului), o
adevărată curte adunând în preajma tiranului poeţi vestiţi ai timpului,
numeroase expediţii navale în Mediterana, relaţii privilegiate cu
Egiptul.

Sparta în secolele VIII-VI a.chr.

Sparta s-a constituit ca polis în secolele IX-VIII a.Chr. în urma
unui probabil proces de unire a unor grupuri de dorieni care au
coborât dinspre ţinuturile de nord-vest ale Greciei şi a vechilor
locuitori ai Laconiei. Tradiţia antică atribuie începuturile cetăţii ca
fiind rezultată din unirea celor cinci sate (komai: Pitane, Messoa,
Limnai, Konoura şi Dyme) de pe malurile fluviului Eurotas şi
cucerirea centrului politic şi religios de la Amyclai. Aici există
dovezi arheologice ale unei înfloritoare prezente începând din epoca
miceniană. Sub aspect instituţional, câteva din particularităţile
Spartei istorice ar putea deriva dintr-o fuziune în care tradiţia
miceniană să fi jucat un rol important.
În întreaga epocă istorică a Spartei vor dăinui două dinastii:
Agizii şi Eurypontizii care au exercitat concomitent funcţia regală. O
tradiţie locală afirma că una dintre acestea era aheeană, iar cealaltă
era doriană.
Chiar istoricii antici au pus pe seama componentei aheene şi a
unei cuceriri doriene particularităţile organizării sociale spartane, în
care cetăţenii cu drepturi depline trăiau exclusiv din exploatarea
muncii unei categorii dependente de producători agricoli, numiţi
hiloţi (heilotai). Faptul că nu este semnalată nici o deosebire de
limbă între spartanii dorieni şi hiloţii presupuşi aheeni, tinde să ne
indice o situaţie mult mai complexă.
În reconstituirea începuturilor istoriei Spartei, mărturii ale
tradiţiei se referă la două elemente istorice: un război de cucerire pe
de-o parte şi conflicte sociale interne legate de definirea calităţii de
cetăţean cu drepturi depline al cetăţii, pe de altă parte. Aceste două
elemente constituie manifestări care se derulează în procesul de
cristalizare a cetăţii.
Putem aprecia că Sparta s-a constituit ca polis într-un ritm
asemănător cu cel al altor cetăţi timpurii. Primele evenimente relativ
certe din istoria Spartei se plasează la sfârşitul secolului VIII, în anul
705 a.Chr., data tradiţională a întemeierii singurei colonii a ei,
cetatea Taras (Tarentul de azi), în golful cu acelaşi nume din sudul
Italiei. Izvoarele consideră întemeierea coloniei ca fiind consecinţa
unui lung război de anexiune, prin care Sparta a cucerit bogatul ţinut
al Messeniei. La sfârşitul acestui război, conflicte interne acute, care
contestau drepturile cetăţeneşti ale unei părţi din locuitorii cetăţii, s-
ar fi încheiat cu emigrarea celor socotiţi nelegitimi (aşa numiţii
partheniai), care fondează, dincolo de mare, o cetate, Tarentul.
Cercetările arheologice întreprinse aici par să confirme, atât originea
laconiană a elementelor de civilizaţie, cât şi datarea întemeierii la
sfârşitul sec.VIII a.Chr.
Dacă majoritatea cetăţilor din acea vreme, care se confruntă cu
probleme similare, au ales calea întemeierii de colonii pentru a le
rezolva, Sparta a adoptat politica războiului de cucerire a teritoriilor
vecine. Această soluţie aleasă a fost determinată de particularităţile
unei societăţi cu o tradiţie războinică puternică. Primele cuceriri ale
Spartei se îndreaptă spre vest de Munţii Taiget, în Messenia.
Cucerirea acestui regiuni, întreprinsă la sfârşitul sec.VIII a.Chr., în
cadrul primului război messenian, numit astfel de către sursele
antice, dovedeşte faptul că Sparta dispunea de un potenţial militar şi
uman puternic, motiv pentru care avea şi o acută nevoie de noi
teritorii agricole.
 Dificultăţile dominării Messeniei, au determinat o consolidare
a drepturilor cetăţenilor pentru a putea rezista presiunii supuşilor
(hiloţilor). În secolul VII, cetatea s-a dovedit vulnerabilă la o
agresiune din anul 669 a.Chr. După tradiţie, Sparta ar fi fost învinsă
de către cetatea Argos, condusă de regele Pheidon. Se pare că acest
eveniment militar nu a fost străin de marea răscoală a messenienilor
(al doilea război messenian), pe care spartanii au reuşit să o înnăbuşe
doar după îndelungate lupte şi, mai ales, după o restructurare a
instituţiilor, a modului de viaţă, a mentalităţilor şi a obiceiurilor
comune.
Restructurarea a avut ca obiectiv asigurarea unui ascendent
militar şi politic al spartanilor în Pelopones, o acţiune complexă al
cărui rezultat este statutul unic al Spartei în lumea greacă. Ea a
constat într-o reformă militară şi politică internă, în consolidarea
sistemului de dominaţie asupra cetăţilor supuse, precum şi un sistem
de alianţe militare care să structureze cea mai importantă coaliţie
războinică a epocii, Liga peloponesiacă.
Reforma internă, de natură tactică, s-a impus ca necesitate cu
deosebire după victoria Argosului, care a fost posibilă datorită
aplicării unei inovaţii tactice pe care istoricii antici o atribuie lui
Pheidon, falanga. Inventarea formaţiei compacte de oşteni greu
înarmaţi - falanga -, reprezintă o adevărată revoluţie tactică care
presupune angajarea în conflict a mii de războinici, a căror forţă stă
în disciplină şi solidaritate. Chiar armamentul de care dispun aceşti
luptători (hoplitai) impune coordonarea acţiunilor, atâta timp cât
fiecare hoplit este dotat cu un scut care îl protejează atât pe cel ce-1
poartă, cât şi pe cel din dreapta sa.
Această reformă a impus şi o masivă restructurare de ordin
social, deoarece un număr mare de cetăţeni sunt chemaţi să poarte
războiul. Implicarea lor pe plan militar presupune ca ei să dispună de
mijloace materiale suficiente pentru procurarea armamentului şi să
poată părăsi la nevoie gospodăriile pe timp de vară, în timpul
muncilor agricole. Sparta rezolvă radical această gravă problemă,
hotărând ca hopliţii să nu aibă altă ocupaţie decât războiul şi
treburile obştii. Cetăţenii erau dotaţi cu loturi de pământ, puse în
valoare de munca hiloţilor, de la care primeau o parte din produse.
Extinderea privilegiului războinic însemna şi extinderea
corespunzătoare a capacităţii politice. De veacuri elita războinică a
Spartei deţinea monopolul deciziei politice. Mutarea centrului de
greutate al războiului pe seama cetăţenilor de rând a impus
restructurarea raporturilor de autoritate în polis, în conformitate cu
noile raporturi de putere.
Creşterea rolului hopliţilor spartani, indispensabili pentru
existenta şi siguranţa cetăţii, a determinat restructurarea instituţiilor
spartane, în sec. VII a.Chr. Cu privire la acest proces, informaţii
sumare aflăm în poemele lui Tyrtaios, care elogiază eunomia
spartană ("buna rânduială"), ca pe un ansamblu de norme interne.
Acest proces reformator este numit de Plutarh "Marea Rhetra" (=
Marele edict). Tradiţia ulterioară îl consideră pe Lycurg drept autor
al reformei, a cărei esenţă consta în instituirea egalităţii cetăţenilor
pe temeiul unei egalităţi în relaţie cu pământul.
Pornind de la această calitate a cetăţenilor, sistemul
instituţional al Spartei a fost redefinit. Principala intituţie Gerusia
("Sfatul bătrânilor"), includea în rândul celor 30 de membrii ai săi şi
pe cei doi regi. Ea exercita controlul politic efectiv datorită
prestigiului său tradiţional. Cei 28 de membrii aleşi ai gerusiei, erau
recrutaţi din rândul cetăţenilor de peste 60 de ani. Prin cooptarea
celor doi regi ca membrii ai consiliului, Marea rhetra sporeşte
controlul gerusiei asupra instituţiei regalităţii. Competenta
"consiliului bătrânilor" (Gerusia) este acum limitată la formularea
propunerilor pe care Apella le aprobă sau le respinge.
Pentru prima dată, Apella, adunarea cetăţenilor dobândea
dreptul suveran de decizie, ca instanţă suverană (kyria), în raport cu
consiliul tradiţional care era obligat să-şi restrângă atribuţiile. În
adunarea cetăţenilor; alcătuită din cetăţenii Spartei care au depăşit
vârsta de 30 de ani, erau dezbătute problemele care i se supuneau
spre aprobare. Votul adunării se făcea prin aclamaţii, fără nici o
procedură de numărare efectivă. De aici reiese caracterul limitat al
suveranităţii apellei.
O instituţie specific spartană este Eforatul, care a apărut în
prima jumătate a sec. VIlI a.Chr. Numărul membrilor acestui
colegiu, cinci, corespundea celor cinci komai (sate). Se pare că
iniţial eforilor le revenea doar supravegherea jurisdicţiei civile. O
ascensiune a puterii eforatului are loc, în sec. VII a.Chr. când, aflat
în conflict cu gerusia şi cu instituţia regalităţii, principalele
reprezentante ale aristocraţiei, acesta dobândeşte controlul asupra
celei din urmă. Cu toate că eforatul este considerat ca o emanaţie a
voinţei de afirmare venite din partea Adunării cetăţenilor (Apella), în
secolele următoare statul spartan se dezvoltă ca un organism cu o
vădită amprentă aristocratică, fiind cunoscut încă din antichitate
pentru conservatorismul său, prin aversiunea arătată reformelor şi
înnoirilor.
Cetăţile din preajma Spartei, ai căror locuitori se numeau
perieci (perioikoi = "cei ce locuiesc în împrejurimi"), aveau o
administraţie proprie, probabil şi o viaţă religioasă şi comunitară.
Acestora însă le lipsea capacitatea de decizie politică şi militară,
fiind obligate să participe alături de spartani la războaie, ca şi dreptul
de a dispune asupra teritoriului agricol al cetăţilor.
Reforma a creat nu numai cadrul instituţional al Spartei, dar şi
mijloacele necesare permanentizării acestuia. De la naştere şi până la
moarte, cetăţenii Spartei aparţin cetăţii. Noii născuţi erau supuşi unei
selecţii riguroase, nici un prunc neputând supravieţui iară
încuviinţarea gerusiei. Viitor slujitor al cetăţii, tânarul aparţinea
Spartei şi nu părinţilor. De aceea era sub supravegherea statului de la
vârsta de şapte ani, fiind integrat unui sistem de educaţie colectivă
(agoge), menit să-l modeleze ca oştean supus, integrat unei mase
civice şi războinice omogene. După o lungă perioadă de iniţiere,
avea loc integrarea în cetate, marcată de un război ritual al tinerilor
în jurul vechiului sanctuar al Artemidei. Ei se integrau apoi unei
forme de viaţă comunitare, în jurul meselor comune care definesc
însăşi statutul de cetăţean. Nici un cetăţean al Spartei nu putea locui,
înaintea vârstei de 40 de ani, în afara taberei militare.
Reforma politică a avut ca principal scop solidarizarea
corpului civic spartan, prin anularea diferenţierilor tradiţionale, a
individualităţii cetăţeanului în cadrul cetăţii. Conservatorismul
nivelator al sistemului de educaţie, clădit mai ales pe revigorarea
tradiţiilor arhaice, ale ritualurilor iniţiative, a dus la o sărăcire
culturală, aflată în dezacord cu avântul deosebit al civilizaţiei
greceşti.
Ca urmare, spre sfârşitul sec. VII a.Chr., Sparta a devenit o
lume închisă, aparte, aplecată asupra propriei identităţi, obsedată de
starea conflictuală permanentă cu hiloţii. Întreaga structură militară,
care se definitivează în sec. VII-VI a.Chr. sub forma Ligii
peloponesiace, este de la început subordonată războiului permanent
cu hiloţii, proclamat la începutul fiecărui an de magistraţii cetăţii.
Deşi prin alcătuirea ligii peloponesiace şi a dominaţiei în Pelopones,
Sparta a devenit cea mai puternică cetate a lumii greceşti şi una din
marile forţe ale spaţiului mediteranean, cetatea a ezitat în
permanentă să se angajeze în conflicte militare, chiar şi atunci când
pasivitatea ei îi putea fi fatală (în anii premergători celui de al doilea
război medic). Stagnarea economică şi sărăcia intelectuală şi artistică
au constituit contraponderea negativă a unei puteri militare care nu
putea rezista la nesfârşit efectelor acţiunilor războinice şi a închiderii
în ea însăşi. Spaima neîncetată de o răscoală a hiloţilor i-a obligat pe
spartani să trăiască un permanent sentiment al asediului, preocupaţi
fiind în primul rând de conservarea stării de fapt. Din aceste motive,
a revenit altor cetăţi rolul de clarificare politică şi instituţională a
reformei spartane din sec. VII a.Chr.
Atena în Secolele VII-VI a.Chr.
Atica, regiunea în care se află Atena, este înconjurată de coline
care o străjuiesc (Himettos spre nord-vest, Pentelicos la est) şi
brăzdată de cursul râului Cephisos. Ea a cunoscut, ca şi alte zone
(Beoţia), o evidentă prosperitate în epoca miceniană, după cum o
atestă importantele vestigii miceniene descoperite pe acropola
Atenei. Perturbările generate de mişcările de populaţii venite dinspre
nord au ocolit Atica datorită obstacolelor naturale. Această situaţie
1-a determinat pe Tucidide să afirme că "Atica a fost mereu locuită
de unii şi aceiaşi oameni", ceea ce nu este întrutotul exact, deoarece
nici au existat infiltrări etnice, reţinute de tradiţia locală.
Atena a reprezentat punctul de plecare al inaugurării unei
unităţi politice majore. Întemeierea cetăţii-stat este relatată de
numeroase mituri în care se aminteau originea unor instituţii sau
culte. Aşa este mitul luării în stăpânire, de către zeiţa Atena, fiica lui
Zeus, a Acropolei, după o aprigă dispută cu zeul Poseidon.
Etapa următoare, a creşterii statului atenian, a început atunci
când locuitorii Atenei şi-au arătat interesul pentru ţinuturile de peste
coline, din Atica (teritoriu numit Mesogaia Ţara de mijloc), dar şi
pentru limba de pământ de pe ţărmul M. Egee, care se termină în
capul Sunion. Se ajunge astfel, treptat la o alianţă (synoicism) lărgită
a aşezărilor din Atica, realizată în mare parte pe cale paşnică. Acest
proces, rămas în memoria oamenilor. a fost consemnat în istoriile
locale (Atthides), redactate sub forma unor liste cronologice. Anual,
atenienii sărbătoreau acest moment crucial din istoria patriei lor prin
ample festivităţii (Synoikia).
Opus situaţiei din Laconia, Atena nu dispunea de un statut
special în această înjghebare politică ea având doar rolul unui oraş
fruntaş al confederaţiei. Toţi membrii statului atenian sunt cetăţeni
cu drepturi depline. Tradiţia atribuie lui Tezeu, la origine o divinitate
tutelară a Marathonului, acest pas spre unire şi reglementare a
depturilor cetăţeneşti ale atenienilor.
 Ca şi la Sparta, regii (basileis), proveniţi din rândul
aristocraţiei tribale, au jucat un rol însemnat în consolidarea
structurilor politice ale Atenei. Autoritatea acestora a fost curând
limitată. "Familia" aristocratică care a contribuit la diminuarea
prestigiului puterii regale a fost cea a Medontizilor. După tradiţia
atică, la mijlocul sec. VIII a.Chr., ei au instituit la Atena arhonatul
(principala magistratură), răpind astfel regalităţii majoritatea
atribuţiilor ei. Un archon al Atenei deţinea şi funcţia de judecător
suprem. Sediul ce-1 ocupa Prytaneion, găzduia şi altarul public al
Atenei. La început arhontele era ales pe viaţă, apoi pe 10 ani. Din
secolul VII a.Chr., arhonatul a devenit o magistratură anuală la care
aveau acces toţi eupatrizii, membrii familiilor ilustre.
Puterea regalităţii a fost restrânsă şi prin hotărârea luată ca
regele să nu mai deţină comanda supremă a armatei, atribuită, din
sec. VIII a.Chr., unui polemmarchos (comandant militar). În
decursul timpului funcţia de "rege" la Atena, menţinută în respectul
tradiţiei, se reduce la îndeplinirea unor servicii de cult, legate de
religia de stat şi la participarea în anumite complete de judecată.
Astfel, la sfârşitul sec. VIII a.Chr., Atica s-a conturat ca o unitate
politico-administrativă dominată de eupatrizi şi având centrul la
Atena.
Din secolele IX-VIII a.Chr. datează şi organizarea teritorială a
Aticii în patru triburi (phyloi): geleontes (strălucitorii), aigikoreis
(păzitorii de capre), argadeis (meşteşugarii) şi heptetes (soldaţii greu
înarmaţi). Fiecare trib includea trei fratrii (phratrai), având în frunte
câte un conducător (philobasileus). Şi această reformă fundamentală
este atribuită de tradiţie Medontizilor. Familiile (to gene), câte 30 de
fiecare frăţie, formează unităţi distincte, alcătuind o pătura socială
privilegiată. Fiecare familie pretindea că se trage dintr-un strămoş de
origine divină. Copiii născuţi într-un anumit genos (familie) purtau,
de obicei, numele divinităţii protectoare a acestuia sau pe cel al
fondatorului de neam (patronimicul). Ceilalţi oameni liberi, aflaţi din
motive diferite. În afara unităţii gentilice, în majoritatea cazurilor
strămutaţii (metanastai), pentru a dobândi drepturi cetăţeneşti
(dreptul de a participa la alegeri), se asociază şi ei în organizaţii
patronate de o divinitate. În secolele următoare (VII-VI a.Chr.),
odată cu apariţia claselor censitare, aceştia vor fii admişi ca membrii
ai familiilor (fratriilor), devenite cu timpul permeabile, pe baza
averii.
 La mijlocul sec. VII a.Chr., populaţia liberă din Atica s-a
grupat în trei mari categorii, conform descendenţei şi preocupărilor
membrilor lor: a) Eupatridai, descendenţii acelor Geleontes de
odinioară care îşi asumă drepturi deosebite în conducerea statului; b)
Georgoi, agncultori liberi, proprietari ai unor loturi de pământ; c)
Demiurgoi, meşterii care asigură în ateliere producţia de mari pentru
uzul intern şi export.
În afara acestor categoriei de cetăţeni, participanţi la Adunarea
cetăţenească (Ecclesia), theţii, zilieri pe ogare sau în ateliere şi
manufacturi, formează o masă largă de oameni liberi, aflată în luptă
pentru câştigarea drepturilor civice.
În sec. VII a.Chr., traficul maritim s-a dezvoltat rapid. Cei
angajaţi in schimburile comerciale din bazinul Mediteranei vor
câştiga prestigiu prin acumularea unor mari averi. Ca urmare,
bogăţia începe să fie recunoscută drept criteriu pentru ocuparea
magistraturilor (prytaneis) şi pentru participarea la sfat (Bule). O
dată cu dezvoltarea navigaţiei pe mare, pentru oamenii liberi din
categoria theţilor, lipsţi de drepturi politice, se deschid noi
perspective. Ei resimt nevoia unei organizări şi a revendicării
drepturilor politice. Aşa au apărut naucrariile, câte patru de fiecare
trib (12 în total), organizaţii însărcinate cu construcţia de nave,
având o conducere şi administraţie proprie. La început, rolul lor se
mărgineşte la promovarea intereselor comerciale ale Aticii, intrând
în concurenţă cu alte cetăţi maritime (Corint). Ulterior, această
organizare a susţinut avântul deosebit luat de flota maritimă
ateniană, comercială şi de război. Prin compoziţia lor socială,
naucrariile au sprijinit şi instituirea regimului democratic la Atena.
Pentru a nu rămâne în afara activităţilor comerciale panelenice,
Atica a adoptat sistemul monetar al Eginei, una din cele mai
înfloritoare puteri maritime în acea vreme.
 Spre sfârşitul sec. VII a.Chr., un eupatrid, Cylon, susţinut de
cei ce au adus tirania la putere în Megara, în regiunea istmului de
Corint, a încercat o lovitură de stat, fără a avea însă sprijinul necesar
din partea populaţiei atice. El a izbutit, în 632 a.Chr., să cucerească
Acropole, dar prezenta soldaţilor megarieni, i-a îndepărtat orice
simpatie. Cea mai puternică opoziţie împotriva acestei încercări de
schimbare a ordinei de stat a venit din partea naucrariilor. Asediat pe
Acropole, lipsit de hrană ş apă, Cylon şi-a părăsit oamenii care au
capitulat, el refugiindu-se în templul zeiţei Atena Palas, protectoarea
oraşului. Deşi arhonţii 1-au asigurat că-i vor cruţa viaţa, la instigaţia
lui Megacles, din familia Alemeonizilor, Cylon a fost ucis. După
dispariţia acestuia, oraşul a fost cruţat, timp de un secol, de
instalarea tiraniei. Uciderea însă a unui suplicant care ceruse
protecţia zeiţei tutelare a cetăţii a fost considerată ca c insultă adusă
zeilor înşişi. Acest curent de opinie, întreţinut de duşmani
Alemeonizilor, a dus la exilarea din Atica a reprezentanţilor acestui
neam aristocratic.
În anii următori, se constată o adâncire a crizei economice, iar
un război provocat de Megara va contribui la agravarea situaţiei
populaţiei rurale, expusă atacurilor unor invadatori. Pentru a
preîntâmpina izbucnirea unei revolte a micilor proprietari împotriva
conducerii de stat, în a doua jumătate a sec. VII a.Chr. a luat fiinţă
un colegiu de 6 judecători, numiţi tesmoteţi (thesmothetai), căruia i
se solicită organizarea sistemului juridic în Atica. În obligaţiile
colegiului cădea şi sarcina unei reglementări a normelor legislative.
Din cadrul colegiului tesmotetilor a pornit şi elaborarea
codului legislativ al lui Dracon (621 a.Chr.), care instituie pentru
prima dată legile scrise, punând capăt rolului exclusiv al justiţiei
familiale aplicate de aristocraţie. Informaţiile despre acest cod sunt
vagi. Se ştie că Dracon prevedea măsuri drastice împotriva
debitorilor insolvabili. Una dintre prevederile codului a fost
înfiinţarea unui tribunal, alcătuit din 51 de membrii (eupatrizi), ale
cărui atribuţii se confundau în parte cu ale areopageţilor, deoarece şi
în faţa acestui tribunal erau aduse cazuri de omucidere.
Legislaţia lui Dracon, deşi satisfăcea clasa de mijloc, nu
remedia problemele sociale, nereuşind să reglementeze situaţia
debitorilor rurali din Atica. Micii proprietari fac tot mai greu faţă
unei economii de schimb în care circulaţia monetară se intensifică.
Oprimaţii se constituie în grupări cu un program politic radical: ei
cer ştergerea datoriilor şi împărţirea pământului.
Reformele lui Solon. În cursul confruntărilor de la începutul
sec. VI a.Chr., pentru a se evita declanşarea unui război civil,
eupatizii şi reprezentanţii claselor populare au hotărât să facă apel la
arbitrajul lui Solon, un nobil înrudit cu gruparea Medontizilor.
Aristotel în tratatul său "Constituţia atenienilor" prezintă situaţia
critică din Atica şi condiţiile în care Solon este ales arhonte în 594
a.Chr., încredinţându-i-se puteri legislative extraordinare, cu scopul
de a ajunge la o înţelegere cu părţile aflate în conflict. Cea mai
importantă măsură luată de Solon se referă la abolirea datoriilor
micilor proprietari rural, care şi-au zălogit ogoarele, cât şi propria
persoană, unei dintre ei devenind sclavi. Urmarea firească a acestei
măsuri a fost redobândirea libertăţii personale pentru cei căzuţi pradă
lăcomiei cămătarilor.
 Pe de altă parte, Solon încearcă să stimuleze viaţa economică
ateniană, prin favorizarea exporturile de grâu, dezvoltarea culturii
viţei de vie şi a măslinului şi prin adoptarea unei monede
recunoscută ca mijloc de schimb de către puterile maritime ale lumii
mediteraneene.
Pe plan politic şi instituţional, marele merit al lui Solon constă
în reforma constituţiei statului atenian, care va fi împărţit corpul
civic în patru clase censitare. Theţii au fost primiţi în rândul
cetăţenilor de drept, obţinând astfel şi dreptul de a participa la
Adunarea cetăţenească (Ecclesia). Noii cetăţeni, deşi lipsiţi de
privilegiile celorlalte clase (erau excluşi de la alegerile de
magistraţi), puteau să-şi spună cuvântul în Adunare, să-şi apere
interesele şi să-şi apere patria ameninţată. În principiu, eligibili
pentru magistraturile superioare erau numai europatrizii, aparţinând
primei clase censitare sau cei cu un echivalent cu valoare a 500 de
medimne. Astfel, prin lărgirea cadrului cetăţenesc, Solon a pus
bazele viitoarei democraţii ateniene, creându-i cadrul de manifestare
ulterioară.
Ultimului refugiu al eupatrizilor, Areopagul, Solon îi ia dreptul
de a numi noii arhonţi, desemnaţi acum prin tragere la sorţi în fiecare
an. De asemenea, îi sunt retrase cea mai mare parte a puterilor sale
judiciare, puteri care sunt transmise unui tribunal (Heliaia), recrutat
din toate clasele de cetăţeni. Prerogativele politice sunt asumate de
către Adunarea poporului (Ecclesia) şi de către noul organism creat,
Consiliului celor patru sute (Bule), alcătuit din reprezentanţii celor
patru clase, care avea rolul de a pregăti ordinea de zi din Adunare.
Măsurile luate de către Solon, înscrise sub forma unor
paragrafe de lege pe tăbliţele de lemn (axones), păstrate în Prytaneu,
erau destinate să fie respectate timp de 100 de ani, pentru care
fiecare cetăţean era dator să jure. În poemele sale, Solon aminteşte că
a salvat cetatea de jugul tiraniei şi că a încercat să ţină balanţa
dreaptă între părţile învrăjbite. Reformele lui Solon, datorită
moderaţiei arătate de legiuitor, nu au pus capăt confruntărilor de la
Atena. Nemulţumirile ivite în rândul celor ce li s-a refuzat obţinerea
avantajelor economice la care se considerau îndreptăţiţi, se adăugau
unor vechi şi ascuţite duşmănii între triburi.
Aceste fricţiuni au dus la formarea a două mari facţiuni
politice: a) Prima, constituită din theţi (lucrători la ateliere navale
sau marinari), demiurgi şi mici proprietari de pământ, condusă de
Megales, fiul lui Alemeon, urmărea păstrarea şi dezvoltarea
reformelor lut Solon şi revenirea familiei Alcmeonizilor în patrie.
Deoarece majoritatea membrilor ei proveneau din regiunea de coastă
a Aticii, aceştia s-au autointitulat paralieni (paraloi= locuitori ai
coastei); b) Partida rivală, care îngloba puternicul clan al Phtlaizilor
condus de Lycurgos, încerca să anuleze urmările legislaţiei lui Solon.
În virtutea posesiunilor de pământ ce le deţineau aceştia, se
autointitulau pedieni (pedaikoi = locuitori ai câmpiei). În primele
decenti ale sec.Vl a.Chr. s-a ivit şi o a treia partidă diacrienii
(diacroi), alcătuită îndeosebi din populaţţia săracă din zona deluroasă
a Africii, condusă de Pisistrate care va fi ales polemarh pe la 570
a.Chr. Acest personaj şi fiii săi aveau să joace un rol de prim ordin în
istoria Aticii.
Instaurarea tiraniei. Cu toate disensiunile interne; reformele
soloniene au dat, totuşi, unele rezultate. 0 reformă monetară a
inaugurat baterea unei monede atice (drahma), fapt ce însemna
deschiderea unor largi perspective comerciale şi independenţa
operaţiunilor de schimb faţă de moneda eginetică, controlată de
rivala Atenei, Megara, Pisistrate, ales polemarh, iniţiază cu sprijinul
lui Solon, recucerirea Salaminei. Profitând de succesul expediţiei şi
cu sprijinul partizanilor săi, Pisistrato reuşeşte să ajungă la puterea
supremă, arhonteul (561?). Înconjurat de o gardă de 50 de oameni,
arhontele avea toate atributele unui tiran. Datorită opoziţiei unite a
pedienilor şi paralienilor, Pisistrate a fost alungat. După o nouă
încercare nereuşită de preluare a puterii, ajuns în exil, Pisistrate a
strâns mijloace băneşti deosebite din exploatarea minelor de aur de
pe muntele Pangeu şi alianţe în cetăţile aristocratice. Cu ajutorul
acestora şi a mercenarilor recrutaţii pentru a-i susţine planurile, în
anul 539 a înfrânt adversarii, devenind până la sfârşitul vieţii
(528/527) stăpânul Atenei şi al Aticis.
Tirania lui Pisistrate a avut meritul de a nu fi întrerupt procesul
de democratizare a constituţiei ateniene, inaugurat de Solon.
Caracterul acestei tiranii a fost vădit antiaristocratică, deşi Pisistrate
a păstrat, măcar formal, structura în magistraturilor atice tradiţionale,
în frunte cu arhonţii. Domeniile numeroşilor eupatrizi plecaţi din
Atena au fost confiscate şi împărţite sub forma unor loturi
individuale. Beneficiarii acestor redistribuiri, cleruhi ("deţinători de
loturi"), erau datori să plătească statului o taxă de 10 % din
produsele lor. Ţăranii beneficiau de împrumuturi în bani cu dobânzi
avantajoase, ca şi de crearea judecătorilor itineranţi care străbăteau
Atica pentru a regla litigiile mărunte, alteori tranşate în favoarea
eupatrizilor.
Pisistrate favorizează, pe dă altă parte dezvoltarea agriculturii
şi activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale, fapt ce a dus la o
îmbunătăţire a situaţiei materiale a clasei de mijloc. De asemenea,
Pisistrate a dus o politică externă expansionistă, bazată pe o putere
militară remarcabilă (cu resurse puse la dispoziţie de minele de aur
din Tracia) 41 pe alianţe cu alţi tirani (Polycrates din Samos,
Lygdamis din Naxos), ca şi cu alte regiuni (Thesalia, Argos,
Macedonia).
Pisistrate a susţinut expansiunea Atenei spre sudul Traciei,
unde Miltiades a fondat cetatea Chersonesului Tracic. Această
întemeiere, ca şi instalarea atenienilor la Sigeion, au contribuit la
soluţionarea, măcar partială, a problemelor agrare ale Aticii, ca şi la
stabilirea unui control atenian în direcţia strâmtorilor, prin care
corăbiile cu grâu din Pont ajungeau în M. Egse. De asemenea, el a
asigurat Atenei controlul Salaminei şi al insulei Delos. Se poate
spune chiar că Pisistrate este acela care a pus bazele puterii maritime
a Atenei.
În tradiţia populară a Aticii, după afirmaţiile lui Aristotel,
epoca lui Pisistrate era numită "vârsta lui Cronos", epoca de aur a
umanităţii. Fără a se cunoaşte prin ce mijloace, multe surse de
tensiune internă par să se fi rezolvat durabil. Poate unele distribuţii
de pământ în Atica şi în colonii, unele împrumuturi pentru cei
nevoiaşi, precum şi o mare dezvoltare a oraşului şi a ocupaţiilor
urbane au dus la absorbirea unei bune părţi din mâna de lucru
excedentară.
Două au fost direcţiilee de dezvoltare ale Atenei: pe de-o parte
creşterea producţiei destinate schimbului şi comerţului maritim.
Dovada întinselor legături ale Atenei în acest timp o constituţie
monedele atice găsite în întregul bazin mediteranean (Egipt, Tarent,
Chios, Etruria).
Pe de altă parte, gratie prosperităţii economice a Atenei,
Pisistrate a putut aplica o politică sistematică de înfrumuseţare a
oraşului, printr-o serie de importante lucrări edilitare (lucrări de
aducţiune a apei: "fântâna cu nouă guri" - Kallirhoe Enneakrounos;
ridicare a marilor temple: al zeiţei Pallas-Atena/Hecatompedon de
pe Acropole, al lui Dionysos Eleuthereus de la poalele Acropolei,
sanctuarul lui Zeus Olimpianul, altarul celor 12 zei din agora).
Marile cheltuieli necesitate de această politică de prestigiu în
domeniul construcţiilor l-au silit pe Pisistrate să aplice un impozit pe
produsele agricole de 5 %.
Aceste construcţii materializau o politică culturală în care
tiranii, protectori ai artelor, apăreau ca noi ctitori ai cetăţii. Pentru
acelaşi scop, sunt. organizate mari sărbători a Panatheneelor, simbol
al unităţii atice, ca şi susţinerea cultului public al lui Dionysos şi a
primelor spectacole de tragedie. Putem adăuga apoi, prezenta la
curtea Pisistratizilor a unor mari poeţi (Anacreon şi Semonides din
Ceos), iniţiativa editării poemelor homerice, care sunt tot atâtea
modalităţi de afirmare a strălucirii puterii tiranilor.
Rolul pozitiv al tiraniei lui Pisistrate a fost evidenţiat chiar de
unii dintre istoricii antici. Aristotel (Const.Ath., 14.3), de pildă,
subliniază că Pisistrate a condus mai degrabă ca cetăţean decât ca
tiran. Esenţa tiraniei rămâne însă diminuarea presiunii aristocraţilor
asupra demos-ului rural, atât prin susţinerea lui economică, cât şi
printr-o justiţie independenţă.
Oricât de strălucitoare au fost realizările, tirania nu a rezistat
mult după moartea fondatorului său, survenită la 528. Aceeaşi
politică încearcă să o ducă şi fiii săi, Hippias şi Hipparchos. Deşi au
avut şi ei unele merite, ultimii ani ăi domniei Pisistratizilor au pus
într-o lumină defavorabilă tirania, aflată în regresie în polisurile
greceşti. Primul a fost ucis în 514, iar al doilea va fi alungat de la
putere, patru ani mai târziu, în urma unui complot pus la cale de
eupatrizii ostracizaţi şi sustinuţi de Sparta (în anul 510 a.Chr., regele
spartan Cleomenes pătrunde în Atica, silindu-l pe Hippias să se
exileze). Hippias va căuta sprijin la curtea regelui persan, Darius,
fapt ce a contribuit la defăimarea numelui său. În urma acestei
intervenţii, Atena este obligată să plătească un tribut greu, cetatea
fiind silită să intre în Liga peloponesiacă şi să îngăduie Spartei un
amestec direct în treburile sale interne.
După căderea tiraniei, în Atica luptele interne între facţiuni
reîncep cu violenţă. Clistenes, conduce grupările pedienilor şi
paralienilor, având un program politic care urmărea continuarea şi
lărgirea reformelor promovate de Solon la începutul sec.VI a.Chr.
Împotriva acestei tendinţe de democratizare a aparatului de stat s-a
ridicat arhontele Isagoras, care face apel la Sparta pentru alungarea
Alcmeonizilor. Regele spartan, Cleomenes, intervine pentru a doua
oară în Atica, însă asediat fiind pe Acropole, este silit să capituleze.
Reformele lui Clistenes. Deşi eupatrid, Clistenes a înţeles că
cetatea nu putea reveni la instituţile trecutului şi la privilegiile de
castă. O piedică majoră în democratizarea sistemului constituţional
atenian conceput de Solon o reprezenta persistenta rivaltăţii triburilor
şi a clanurilor din Atica, precum şi conflictele neîncetate dintre
partidele rivale, fiecare urmărind să ajungă la putere. Soluţia aleasă
de Clistenes era aceea de a frânge definitiv autoritatea socială şi
politică a aristocraţiei.
Pentru aceasta, menţinând teoretic structurile tradiţionale ale
societăţii (genos, fratria, tribul), Clistenes va efectua schimbări
radicale în sistemul organizării politico-administrative a statului
atenian, prin introducerea unei noi împărţiri a cetăţenilor. Locuitorii
Aticii vor fi repartizaţi în 100 de deme (subdiviziuni ale teritoriului
urban şi rural al Atenei) şi regrupaţi în zece triburi. Pentru a desfiinţa
bazele partidelor teritoriale, Clistenes constituie aceste triburi din
câte trei părţi distincte. Fiecare din aceste părţi provine din una din
cele trei zone în care era împărţit teritoriul Aticii: asty (oraşul),
paralia (ţărmul mării) şi mesogeios (centrul). Aşa, exercitarea
drepturilor politice de către triburi urma să aibă: loc la Atena, fapt ce
consemna întărirea puterii centrale. Reforma lui Clistenes, care
urmărea întărirea legăturilor cetăţeneşti de teritoriu şi nu a celor
tradiţionale, de gintă, a pus bazele democraţiei ateniene. '
Această reformă a avut ca urmare şi reorganizarea unora din
vechile instituţii. Astfel, Bule (consiliul celor 406) a fost transformat
în Consiliul celor 500, compus din câte 50 de membrii proveniţi din
fiecare trib. Acest organ, al cărui mandat dura un an, era considerat
drept autoritatea supremă în stat. Consiliul avea funcţii
administrative diverse (controlul activităţii arhonţilor şi al
magistraţilor, controlul finanţelor statului, al construcţiilor publice),
unele funcţii juridice, ca şi redactarea legilor etc.
Deoarece funcţiile şi îndatoririle Consiliului nu puteau, fi
îndeplinite concomitent şi constant de cei 500 de membri care o
alcătuiau, anul calendaristic a fost împărţit în 10 părţi, iar
reprezentanţii demosurilor din cele 10 triburi girau, pe rând, afacerile
curente. Cei 50 de membri purtau numele de prytani.
La sfârşitul sec. VI a.Chr. în ierarhia administrativă, arhonţii,
acum 10 la număr (câte unu de fiecare trib), au un rol
nesemnificativ. Prerogativele lor se limitează îndeosebi la funcţii
religioase şi juridice (procese civile).
Răspunderea operaţiunilor militare în caz de război revine
acum strategilor (strategoi), în număr de 10, propuşi şi aleşi în
Ecclesia. Cu timpul, atribuţiile acestora depăşesc funcţia militară
atribuită, fapt ce explică modul în care Pericles, în secolul următor,
ajunge să fie considerat şeful statului atenian. Meritul lui Clistenes
constă şi în lărgirea cadrului dreptului de a deveni cetăţean. Se
păstrează încă restricţiile soloniene pentru eligibilitatea la funcţiile
înalte din stat (arhonte sau strateg), care puteau revin doar celor care
făceau parte din primele clase censitare. Acumularea de avere
permitea oricui trecerea într-o clasă censitară superioară.
Prin organizarea militară preconizată de Clistenes, se
reglementau obligaţiile fiecărui trib de a pune la dispoziţia statului
atenian contingente de pedestraşi greu înarmaţi (hopliţi), comandate
de câte un strateg, precum şi escadroane de cavalerie. Aceasta
reformă a constituit un factor hotărâtor pentru apărarea Constituţiei
şi a teritoriului statului atenian.
Reformele instaurate de Clistenes înainte de a constitui un
model pentru o mare parte a lumii greceşti, apar ca un pericol pentru
cetăţile care şi-au păstrat structurile aristocratice. Spre sfârşitul
secolului VI (506 a.Chr.), Eubeea şi Beoţia se alătură Spartei pentru
a pune capăt experienţei politice ateniene şi pentru scăpa de o rivală
în plină expansiune. Coaliţia va eşua în faţa vitejiei şi a talentului
militar al hopliţilor atenieni. Victorioşi, atenienii debarcă în Eubeea,
iar fertila câmpie din jurul Chalcisului este împărţită la mii de
cetăţeni atenieni, care devin cleruhi.
Această victorie a cetăţii democratice asupra forţelor coalizate
ale apărătorilor vechiului regim politic şi social marchează o cotitură
în istoria spaţiului grecesc.
Cinsprezece ani mai târziu, înfrângând la Marathon armatele
Marelui Rege, Atena se va afirma în lumea greacă ca o forţă, care se
va impune apoi şi sub aspect militar şi intelectual.
Asia Mică în secolele IX-VI a.chr.
De la instalarea lor pe coasta apuseană a Asiei Mici, grecii au
strâns legăturile cu statele indigene din interiorul peninsulei. În
primele secole ale mileniului I a.Chr., frigienii ocupă Anatolia
centrală, având Gordion-ul drept capitală a regatului pe care 1-au
întemeiat. Regatul frigian cunoscut în sec. VIII a.Chr. îşi avea
centrul pe valea râului Sakariya. Civilizaţia frigiană ne este puţin
cunoscută. Arta frigiană prezintă un amestec de elemente tipice
anatoliene şi de influenţe asiriene, urarteene, iramene şi neohitite.
Dacă în arta frigiană se poate vedea unul din izvoarele artei arhaice a
Greciei, din istoria sa nu se cunosc decât legendele răspândite de
greci, printre care aceea a regelui Midas rămânând cea mai
cunoscută.
După cucerirea oraşului Gordion de către cimerienii veniţi din
stepele nord-pontice (696 a.Chr.), se pare că frigienii n-au mai
format decât unele mici principate care au fost înglobate de către
Cressus regatului lidian, care devine principala putere în Anatolia,
având capitala la Sardes. Dintre conducătorii Lydiei îi amintim pe
Gyges, în prima jumătate a sec. VII şi pe Alyattes (588-560), a cărui
istorie este cunoscută mulţumită lui Herodot. Ultimul dintre ei a dus
statul lidian la apogeul puterii sale, fixându-i frontiera pe râul Halys,
în fata mezilor lui Cyaxares ce dominau partea orientală a Asiei
Miei. Sub Alyattes, ca şi sub urmaşul său Cressus (560-546), Lydia
şi-a extins relaţiile cu cetăţile greceşti din Ionia, până la a exercita
asupra lor un protectorat.
Urmare a relaţiilor cordiale cu Lidia, oraşele Ioniei au
cunoscut în sec. VI a.Chr. o perioadă de prosperitate economică şi
culturală. Negoţul cu pieţele orientale a răspândit în lumea greacă
numeroase produse: podoabe, ţesături, fildeşuri, ustensile din bronz
etc. Influenţa Asiei se observă şi asupra moravurilor, a gândirii şi
artei. Modele orientale (veşminte lungi, bogat împodobite, bijuterii,
parfumuri, accesorii ale luxului) pătrund în cetăţile ioniene. Unele
zeităţi (Artemis din Efes, Afrodita din Pafes, Apollo din Didima) au
trăsături împrumutate de la divinităţi asiatice.
Această epocă prosperă a polisurilor greceşti este pusă în
primejdie de o ameninţare ce venea dinspre răsărit. La mijlocul sec.
VI a. Chr. ridică o nouă putere, cea persană, întemeiată de Cyrus II.
În câţiva ani, acest cuceritor şi om politic de geniu, înlătură puterea
lui Cressus (546), se înstăpâneşte asupra Anatoliei şi trece în
subordinea sa oraşele greceşti de pe coastă, precum şi unele insule
din M. Egee. Sub urmaşii săi, Cambyse şi Darius, regatul ahemenid
devine un puternic imperiu. Ionia a fost integrată, împreună cu
Lydia, într-o singură satrapie cu sediul la Sardes, iar cetăţile greceşti
din Propontida an fost incluse în satrapia Frigiei, cu sediul
Daskylion. Satrapii nu se amestecau în treburile interne ale cetăţilor
greceşti. Sub Darius însă, în local unei contribuţii neregulate a
oraşelor greceşti, se instituie tributuri fixe, anuale, ceea ce a stârnit
mari nemulţumiri. Cu prilejul expediţiei lui Darius în Sciţia, aceste
nemulţumiri se transformă în revolte deschise, astfel că, la
reîntoarcerea sa, Darius este confruntat cu opoziţia Byzantionului,
Perinthului şi Chersonesului.
 Expediţia lui Darius în Sciţia. Legat de această acţiune
militară s-au creat multe legende. Motivele date de Herodot, printre
care pe prim plan se afla cel al "răzbunarii" faţă de o invadare a
Mediei de către sciţi în urmă cu peste un secol, nu au valoare. În
realitate, Darius urmărea să subjuge regiunile ocupate de tracii şi
geţii din sudul Istrului şi, astfel, să aibă o deschidere spre
Macedonia.
Pentru desfăşurarea acestei acţiuni, Darius dispune construcţia
podului de vase peste Bosfor, operă a arhitectului Mandrocles din
Samos, o lucrare impresionantă pentru acel timp. O flotă, alcătuită
din corăbii greceşti, urma să însoţească pe mare, până la gurile
Istrului, armatele de uscat din care făceau parte şi contingente
greceşti, comandate de tirani (Histiaios din Milet, Hippoclos din
Lampsacos şi Miltiades din Chcrsonesul Tracic).
În relatarea sa despre înaintarea lug Darius spre Istru, unde avea
să întâlnească opoziţia geţilor, Herodot (Istorii IV. 89-92) nu oferă
nici o relaţie cu privire la modul în care regele persan a subjugat
populaţiile trace din Balcani. Nu este exclusă ipoteza că hotârârea lui
Darius de a trace Istrul să reprezinte doar o demonstraţie de forţă
necesară pentru prestigiul puterii persane instalate în Tracia. Raidul
întreprins l-a dus pe Darius până departe în stepele scitice din nordul
Golfului Maeotis (Marea de Azov). Regele cerea de la sciţi "pământ
şi apă", ceea ce însemna, în primul rând, recunoaşterea autorităţii
perşilor în bazinul inferior al Istrului.
Revenit în Hellespont, Darius lasă în Tracia pe unul dintre cei
mai buni generali ai săi, pe Megabazos, cu misiunea de a consolida
stăpânirea persană aici şi să instituie controlul persan asupra cetăţilor
din Propontida şi din sudul Traciei. Insulele Lemnos şi Imbros sunt
ocupate de perşi, iar Macedonia recunoaşte necesitatea unei alianţe cu
perşii.
În anii următori, nemulţumirile grecilor faţă de creşterea puterii
perşilor se adâncesc. Un prim pas al acestor nemulţumiri a fost
înlăturarea regimurilor tiranice, în general fară confruntări sângeroase.
Aristagonas, dupe ce a renunţat la tirania din Milet, a luat contact cu
grecii din Pelopones, încercând să pună bazele unei coaliţii destinate
să contracareze puterea perşilor. Astfel, conştiinţa panhelenică
începea să prindă contur, îndemnându-i ulterior pe greci să facă faţă
cu succes atacului dezlănţuit împotriva lor de Darius.
 Epoca clasică a Greciei Antice (490-336 a.Chr.)
Secolele al V-lea şi al IV-lea a.Chr. marchează apogeul
civilizaţiei elene, numită de istorici ca perioada ei "clasică", adică
epoca de maximă înflorire a oraşului-stat (polis). Este perioada în
care are loc dezvoltarea şi înflorirea modelului instituţional şi
cultural propus grecilor de Atena. Aceasta va ajunge, dupe
orgolioasa afirmaţie a lui Pericles, educatoarea întregii Grecii.
Războaiele greco-persane. La sfârşitul secolului VI a.Chr.,
lumea greacă şi-a epuizat expansiunea colonială şi se găseşte, în
multe privinţe, în poziţie de apărare. La vest, cartaginezii şi etruscii
ameninţau sudul Italiei şi Sicilia. La est, primejdia era mai
accentuată. Pe la 550 regatul mezilor a trecut, o data cu Cyrus,
fondatorul dinastiei Ahemenizilor, sub dominaţia perşilor, care s-a
extins spre est şi sud până la Indus şi Egipt, iar spre vest impunând
autoritatea "Marelui Rege" grecilor din Asia Mică.
După cuprinderea Anatoliei de către Cyrus şi Darius, pentru
moment, dominaţia persană nu este simţită în toată amploarea ei,
nici chiar de către cetăţile greceşti din Asia Mică, cuprinse în acest
vast organism economic şi politic. Mai mult chiar, dorind efectuarea
unor profitabile afaceri comerciale în cadrul noului organism politic,
păturile negustoreşti ale acestor cetăţi se arată dispuse să sprijine
politica de expansiune persană în M. Egee şi în bazinul M. Negre, fie
şi cu preţul reducerii autonomiei şi a libertăţii lor politice. Aşa se
explică participarea acestora la campania din 514 a.Chr. a lui Darius
împotriva tracilor şi sciţilor. Cu tot eşecul din Scitia, perşii reuşesc
să pună mâna pe Tracia până la Istros, deci şi pe strâmtori, adică pe
drumul maritim spre bazinul pontic. Beneficiarii acestei situaţii nu
sunt grecii, ci rivalii lor mai vechi, fenecienii, susţinuţi de regele
persan. În aceste condiţii, era nevoie doar de un prilej pentru
izbucnirea unui conflict deschis.
Răscoala Ioniei împotriva perşilor (499-494 a.Chr.). Acest
prilej a fost găsit de unele cetăţi din Ionia în pregătirile ce le făcea
Darius pentru o vastă acţiune de consolidare a dominaţiei persane în
bazinul Mării Egee. Semnalul a fost dat de Milet, unde Aristagaros a
renunţat la tiranie şi a instituit un regim democratic, proclamând
independenţa cetăţii. Neputându-se baza, numai pe forţele proprii,
oraşele ioniene se adresează pentru ajutor polisurilor Greciei
continentale. Rezultatul însă nu a fost cel aşteptat. Sparta a refuzat să
se angajeze într-o acţiune atât de îndepărtată, al cărui beneficiu
imediat nu-1 întrevedea, în realitate datorită dificultăţilor interne.
Doar Atena, probabil din cauza azilului acordat de perşi fostului tiran
Hippias, dar şi din cauza pericolului ce-1 reprezenta pentru ea
prezenţa perşilor în strâmtori, răspunde favorabil apelului, prin
trimiterea a 20 de corăbii (jumătate din flota sa). La aceasta, Eritrea
adaugă încă 5 corăbii, în total ajutorul constând din 2000 de luptători.
Începutul le este favorabil grecilor răsculaţi. O flotă feniciană
este nimicită pe coastele Pamphiliei, iar pe uscat, răsculaţii, ajutaţi de
atenieni, reuşesc să pătrundă în Sardes, capitala Satrapiei, fără a putea
însă cuceri şi citadela sa (498). Nici ridicarea asediului ei, nici
înfrângerea corpului expediţionar lângă Efes, nu au pus capăt
răscoalei, ci, dimpotrivă, aceste insuccese par a contribui la extinderea
ei. Sunt cuprinse de revoltă numeroase cetăţi din Cipru, Rhodos,
Caria, Hellespont şi Propontida. Curând, însă, situaţia se schimbă.
Rând pe rând, Ciprul şi cea mai mare parte a cetăţilor hellespontice şi
din Asia Mică, sunt supuse de către perşi. Doar Ionia, în frunte cu
Miletul, mai rezistă până în anul 494 1.Chr., când perşii organizează,
pe mare şi pe uscat, asediul asupra acestei cetăţi. Căderea şi
distrugerea Miletului nu apare decât ca un sfârşit firesc al unei lupte
inegale, dar şi începutul pregătirii represaliilor împotriva Greciei
continentale care îndrăznise, prin Atena şi Eretria, să înfrunte pe
marele rege.
Primul război greco-persan (490 a.Chr.). Suveranul ahemenid
a pregătit timp de aproape zece ani revanşa asupra atenienilor. El
a.început prin a-şi apropia pe grecii din Asia Mică, cărora le-a acordat
mai multă autonomie, permiţând instalarea unor guverne democratice
în cetăţile ionice şi uşurând obligaţiile fiscale care apăsau asupra lor.
Apoi, trimite pe generalul Mardonios să restaureze puterea persană în
Tracia şi Macedonia.
Pregătirea expediţiei de represalii împotriva Eritreii (în insula
Eubeea) şi Atenei este condusă de însuşi Darius, îndemnat de Hippias
care se afla la curtea sa. Pentru organizarea unei expediţii pe mare,
Darius a poruncit tuturor cetăţilor maritime pe care le stăpânea să
echipeze corăbii de război. Comanda expediţiei a fost încredinţată
satrapilor Datis şi Artaphernes. Cele 600 de corăbii ale flotei persane
pornite din insula Samos, străbat M. Egee fară a întâmpina rezistenţă
şi pătrund în canalul ce separă Atica de Eubeea. După o rezistenţă
eroică, cu tot ajutorul coloniştilor din Atica, aşezaţi aici în calitate de
cleruhi, insula Eubeea este invadată, iar Eritrea capitulează, locuitorii
ei fiind duşi în robie.
 Traversând apoi canalul, perşii debarcă în apele golfului de la
Marathon. Primejdia era iminentă când un ajutor s-a ivit în persoana
lui Milthiades, fost tiran al Chersonesului Tracic şi participant la
acţiunea lui Darius împotriva sciţilor, un bun cunoscător al armatei şi
tacticii persane. Revenit în patrie, însoţit de numeroşi soldaţi, el este
ales strateg al tribului său din Atica. Atenienii au cerut ajutoare de la
Sparta (care n-au putut sosi la timp din cauza unor oprelişti religioase)
şi de la plateeni, care, cu 1000 de luptători s-au alăturat celor 9000 de
soldaţi-cetăţeni ai Aticii. Adunarea cetăţenească adoptă planul de
luptă propus de Milthiades, care prevedea atacul direct asupra perşilor
debarcaţi la Marathon. Victoria obţinută de hopliţi a fost strălucită,
acoperind de glorie pe cei care au participat la bătălie. După sfârşitul
luptei, au sosit şi spartanii, care-i determină pe perşii ce suferiseră
pierderi grele, se retragă pe mare.
Atenienii au cinstit victoria obţinută, avându-l ca erou pe
Milthiades, iar in jurul bătăliei s-au ţesut o serie de legende.
Oracolului de la Delphi i-au fost închinate ofrande, iar la Atena s-au
ridicat monumente, s-au dedicat inscripţii (epigrame funerare) pentru
cei căzuţi, al căror monument comun, o movilă funerară, dăinuie şi
azi. Nemuritoare a rămas şi gloria alergătorului care a vestit la Atena
victoria.
Semnificaţia acestei bătălii câştigată de Atena este multiplă:
oraşul a scăpat de soarta nemiloasă care a lovit Eretria şi de
reinstalarea tiraniei lui Hippias, sosit odată cu perşii. Prestigiul
democraţiei ateniene a crescut, o consecinţă imediată fiind începutul
aşa-numitului "imperiu maritim" atenian.
Creşterea şi perfecţionarea democraţiei ateniene.
Învăţămintele Marathonului sunt percepute diferit de cetătile
greceşti: regiunile din nord, inclusiv Beoţia, se consideră sacrificate;
Peloponesul cu Sparta se cred în afara oricărui pericol, iar cele mai
multe îşi urmăresc propriile interese sau diferendele cu vecinii.
Singură Atena pare conştientă de primejdia reală ce o reprezentau
perşii şi de rolul său pentru înlăturarea acesteia.
Pe plan intern, sunt consemnate puternice frământări politice,
învingătoare ieşind partida democratilor, care îşi găseşte în
Themistocles un abil şi priceput conducător. Victoria a fost facilitată
şi de o serie de reforme, dintre care amintim pe aceea care prevedea
lărgirea bazei de recrutare a arhonţilor, prin includera şi a cavalerilor,
precum şi cea privind creşterea rolului strategilor. Acum apare o nouă
instituţie, ostracismul (488). Dacă activitatea unui cetăţean era
considerată a fi potrivnică democraţiei ateniene, era consultată
Adunare cetăţenilor (Ecclesia) pentru ţinerea unui ostracism (exilarea
unui cetăţean pe bază de vot, votarea făcânduse pe tăbliţe de scoică,
ostrakon). În cazul unui răspuns afirmativ, pentru ca propunerea să fie
validată, trebuia să întrunească 6000 de tăbliţe (voturi). Themistocles
reuşeşte prin instituţia ostracismului să exilize pe duşmanul său
politic, pe Aristides.
Stăpân pe situaţie, Themistocles îşi îndreaptă atenţia asupra
transformării Atenei într-o mare putere maritimă. În acest scop, el ia o
serie de măsuri, printre care importantă este crearea unei remarcabile
flote pentru acea vreme, compusă din aproape 200 de trireme. Banii
necesari pentru construcţia de nave sunt obtinuţi din exploatarea
minelor de argint de la Laurion.
Ca arhonte, Themistocles a iniţiat vaste lucrări de fortificaţie în
portul Pireu, coustrucţii de şantiere navale şi ridicarea marilor ziduri
de apărare care legau Atena de portul Pireu. Ca o consecinţă pe plan
social şi politic, este ridicarea theţilor, folosiţi din plin în flotă.
Al doilea război greco-persan (480 a.Chr.). În perioada care
separă primul de cel de al doilea război greco-roman (490-480),
revolta Egiptului împotriva perşilor şi moartea lui Darius i-au
împiedicat pe perşi să treacă imediat la acţiuni de represalii împotriva
grecilor. Succesorul lui Darius, Xerxes, după reprimarea răscoalei din
Egipt (484-483) şi-a întors forţele spre Grecia. Planul invaziei
prevedea trecerea trupelor de uscat pe un pod peste Hellespont şi apoi,
susţinute de forţele maritime, care navigau de-a lungul coastelor
Traciei, Macedoniei şi Greciei, aveau ca prim obiectiv să pătrundă în
Atica.
În primăvara anului 480 a.Chr., plecată din Sardes, armata lui
Xerxes traversează Hellespontul pe un pod de vase în Tracia, având la
dispoziţia sa un efectiv de cca. 360.000 de soldaţi (din care 60.000 de
cavalerie) şi aproximativ 300 de corăbii.
În faţa pericolului iminent, la apelul lui Themistocles, delegaţii
a 31 de oraşe-stat se întrunesc într-un congres la Corint (481 a.Chr.),
pentru a examina modalităţile unei apărări comune, congres ce va
pune bazele unei alianţe cu caracter panhelenic. Comanda supremă a
forţelor militare, terestre şi maritime, care se ridicau la cca. 50.000 de
oameni şi 270 de corăbii este încredintată Spartei (regele Leonidas a
fost numit comandant suprem al trupelor de uscat, iar Eurybiades,
comandant al flotei confederate). S-a iniţiat şi o intensă activitate
diplomatică, solicitându-se sprijin din partea Cretei, Corcirei şi
Siracuzei, ajutoare care însă nu au sosit.
Bătălia de la Termopile. Pe când Xerxes mărşăluia de-a lungul
coastelor Traciei, grecii şi-au fixat locul de apărare la Thermopile, o
îngustă trecătoare care asigura trecerea în Locrida (Grecia centrală).
Comanda trupelor greceşti, alcătuite din hopliţi, era deţinută de
regelui spartan Leonidas, având un efectiv extrem de redus (7000 de
luptători) faţă de mulţimea forţele duşmane. În lupta care s-a dat,
Leonidas şi soldaţii săi au rezistat eroic până ce au fost răpuşi de
numărul covârşitor al perşilor (august 480).
După victorie, drumul spre Atena era libet. În urma unui decret
al Adunării cetăţenilor, Atena a fost evacuată, majoritatea populaţiei
civile s-a retras la Egmna, Salamina şi Troizen. Asediul Acropolei a
durat timp de două săptămâni, până când apărătorii ei au fost ucişi, iar
templele jefuite şi arse (sept. 480).
Înfrângerea suferită i-a determinat pe grecii aliaţi să se
întrunească într-un consiliu de război în care, la insistenţele Spartei, s-
a adoptat un plan tactic ce prevedea apărarea istmului de Corint.
Deoarece aplicarea acestui plan însemna abandonarea Eginei şi a
Salaminei unde se aflau refugiaţii atenieni, Themistocles se opune
aplicării lui considerând că nu se ţinea cont de interesele Atenei. El l-a
convins pe Eurybiades, comandantul flotei, de avantajele unei apărări
organizate în apele Salaminei, în locul retragerii armatei şi a flotei
spre istmul de Corint. Astfel, flota persană a fost silită, printr-o
stratagemă, să primească lupta. În bătălia navală de la Salamina (29
septerbrie 480 a.Chr.), navele greceşti, mai rapide şi mai uşor de
mânuit, au atacat şi învins flota persană, mult mai numeroasă,
compusă din vase mari, greu de manevrat în strâmtoare. După
înfrângerea flotei sale,. Xerxes, ordonă retragerea peste Hellespont, în
Asia Mică. Primejdia continuă încă să planeze asupra Greciei
deoarece, o bună parte a armatei persane de uscat, rămăsă în Thessalia
sub comanda generalului Mardonios, aştepta întăriri în primăvara
următoare pentru a continua lupta. Acest nou atac nu se va produce
din cauza răscoalei care a izbucnit în Babilon (479). Cu toate acestea,
cu excepţia Atenei, cetăţile greceşti în frunte cu Sparta revin la
nepăsarea dinainte de Salamina. Conştient că Sparta nu mai era
dispusă să lupte pentru apărarea nordului Greciei, Mardonios a
încercat să dezbine unitatea polisurilor greceşti, închegate în Consiliul
de la Corint. El îl trimite în acest scop pe regele Alexandros al
Macedoniei la Atena cu propuneri de pace avantajoase, oferta
comandantului persan fiind însă respinsă.
Abia când Mardonios a reapărut în Atica, după îndelungi
dezbateri, Sparta s-a decis să trimită trupe în ajutorul Atenei. Lupta s-
a dat în august 479 la Plateea, în Beoţia, unde regele spartan
Pausanias, comandantul trupelor greceşti, a obţinut o victorie
strălucită, decisivă. Mardonios şi-a pierdut viaţa pe câmpul de luptă,
iar armata persană, descurajată, s-a retras spre Hellespont. La puţin
timp după acest succes răsunător, flota greacă a atacat şi distrus flota
persană concentrată în insula Samos, în bătălia navală de la capul
Mycale, pe coasta asiatică care străjuieşte insula (august 479 a.Chr.).
De aici înainte regatul persan nu va mai avea niciodată veleităţi
de cucerire a Greciei europene. Ciocnirile de interese care au mai
apăru în secolele V-IV a.Chr. s-au, desfăşurat doar în zona asiatică.
Atacul cartaginez asupra Siciliei. În timp ce grecii din răsăritul
Mediteranei luptau împotriva perşilor pentru a-şi asigura libertatea şi
propria dezvoltare, cei din partea occidentală a bazinului
mediteranean au trebuit să facă grele sacrificii pentru a înfrunta
pericolele venite din partea cartaginezilor, etruscilor său a vecinilor
lor locali (siculi, lucaneni, samniti sau mesapi). Confruntarea iniţială
cu cartaginezii pe planul concurenţei comerciale, s-a transformat,
începând cu sec.VI a.Chr., în lupte înverşunate, Sicilia şi Sardinia
devenind adevărate scene de luptă. Alături de fenicieni, etruscii,
aliaţii lor, constituiau un alt duşman al coloniştilor greci. În a doua
jumătate a sec.V a.Chr. (cca. 535), etruscii au reuşit să-şi asigure
controlul asupra insulei Corsica, iar cartaginezii asupra unei bune
părţi a Sardiniei. În acelaşi timp, ei ameninţau coloniile greceşti din
Sicilia.
La începutul sec.V a.Chr., Sicilia era dominată de regimuri
tiranice: Anaxilas din Region era stăpânul coloniei Zancle (Mesina),
Terillos deţinea tirania la Himera, Gelon la Siracuza, iar Theron la
Aktagas (Agrigent). Un conflict între Theron şi Terillos îl determină
pe primul, alungat din Himera, să apeleze la sprijinul Cartaginei. Se
pare că regatul persan şi republica, cartagineză acţionau de comun
acord împotriva grecilor. Cele mai valoroase echipaje din flota lui
Xerxes erau feniciene. Trimişii lui Xerxes duceau tratative la Tyr şi
Sidon cu fenicienii pentru subordonarea teritoriilor unde se instalaseră
grecii, deoarece regele persan aflase că aliaţii din Consiliul de la
Corint au cerut ajutor şi de la Siracuza.
 În anul 480 a.Chr., o numeroasă armată cartagineză condusă de
Hamilcar, unul dintre magistraţii principali ai republicii cartagineze
(sofeti), a traversat marea spre Sicilia pentru a-l ataca pe Theron, care
se instalase la Himera. Theron, cu sprijinul lui Gelon, obţine o
victorie asupra cartaginezilor, iar Hamilcar îşi pierde viaţa în timpul
confruntării. Această victorie, obţinută aproape în acelaşi timp cu
bătălia de la Salamina şi cu alungarea perşilor din Europa, a fost
urmată de semnarea unui tratat de pace prin care cartaginezii se
obligau să plătească siracuzanilor o despăgubire de 2000 de talanţi, în
afara prăzii de război capturate de greci.
După victoria din anul 480 a.Chr., oraşele greceşti din sudul
Italiei cunosc o mare înflorire. Lui Gelon îi urmează, în 478, fratele
său, Heron, în timpul căruia Siracuza reuşeşte să înfrângă şi veleităţile
de cucerire a duşmanilor din nord ai grecilor, etruscii. În anul 474
a.Chr., etruscii au atacat Cumae, colonie grecească de pe coasta
apuseană a Italiei de sud, care îi stânjenea în legăturile lor cu această
zonă. Printr-o intervenţie în forţă a flotei lui Hieron, încercarea
etruscilor este zădărnicită.
Spre mijlocul sec.V a.Chr., grecii din Sicilia au avut de
întâmpinat dificultăţi venite din partea populaţiei locale, sicelii
organizaţi într-o putemică federaţie. Sub conducerea lui Ducetios,
aceştia au încercat, fară succes însă datorită intervenţiei Siracuzei
(450 a.Chr.), să subjuge oraşele greceşti.
Perioada maximei înfloriri a Polisului Grecesc. Intervalul de
timp cuprins între anii 479-431 a.Chr. reprezintă una din cele mai
importante perioade din istoria Greciei antice. În urma victoriei
grecilor asupra perşilor în răsărit şi a cartaginezilor în apus, se
statorniceşte, pentru un timp, un relativ echilibru în bazinul M.
Mediterane, al cărui prim beneficiar va ştii să fie Atena.
Prin participarea sa la victoriile împotriva perşilor, Sparta se
credea îndreptăţită să devină hegemonul întregii lumi elenice. Cu
toate acestea, conservatorismul formei de guvernământ, respingerea
oricărui tip de reformă şi lipsa iniţiativei pe plan extem, toate au făcut
din Sparta o cetate-stat improprie a deveni conducătoarea unei mari
uniuni panhelenice.
Totuşi, Sparta a întreprins câteva acţiuni pentru a se impune pe
plan panhelenic. La doi ani după victoria de la Plateea (478), regete
Pausanias a condus o expediţie navală pentru eliberarea insulei Cipru
de sub dominaţi persană. Apoi s-a îndreptat spre nord, punând
stăpânire pe Byzantion. Încercarea de a subordona şi Sestosul, unde
erau instalaţi atenienii, cu scopul de a controla drumul maritim spre
Pont, nu reuşeşte datorită, intervenţiei flotei ateniene conduse de
Kymon, fiul lui Milthiade. În dorinta de a-şi impune hegemonia pe
continent, Sparta a organizat o expediţie militară în Thessalia pentru a
subordona cetăţile din spaţiul Greciei centrale (476). Gravele tulburări
ivite în Pelopones, unde cetăţile Arcadia şi Ahaia s-au ridicat
împotriva hegemoniei Spartei, i-a împiedicat pe lacedemonieni să
obţină succese în nord.
Atena după războaiele medice. După victoria navală de la
Mycale, flota ateniano-ionică, condusă de Xanthippos, dornică să-şi
impună prezenţa în M. Egee, cucereşte Sestosul, care controla
accesul în Hellespont, asigurând astfel libertatea zonei strâmtorilor.
Astfel era continuată politica de expansiune dusă anterior de
Pisistrate şi Milthiades care determină impunerea hegemomei Atenei
asupra unei bune părţi din spaţiul grecesc. Acest fapt este determinat
nu numai de retragerea Spartei de la conducerea acţiunii de
desăvârşire a victoriei, sub presiunea, unor dificultăţi interne, ci şi de
regimul democratic al Atenei, care îşi confirmase calităţile în marile
încercări de la începutul sec.V a.Chr. De aici înainte, după aprecierea
lui Herodot, calea era deschisă pentru organizarea aşa-numitului
"imperiu" maritim atenian, cunoscut sub numele de Liga ateniană.
Democraţia ateniană va descătuşa energiile creatoare, dând
posibilitate Atenei să ajungă în această epocă la maxima sa înflorire
social-economică, politică şi culturală. Prin aceasta, Atena va
deveni, cum o spune cu un justificat şi îndreptăţit orgoliu,
reprezentantul său cel mai de seamă, Pericles - învăţătoarea întregii
Elade. De aceea, adesea, întreaga epocă este numită "secolul lui
Pericle".
Aşa se explică locul important ce-l ocupă Atena în istoria
Greciei din această vreme. Alte cetăţi (Corint, Megara, Sparta), care
deţin încă o poziţie importantă în spaţiul grecesc, sunt îngrijorate de
ridicarea Atenei. Unitatea panhelenică, atât de greu şi de precar
înjghebată în timpul războaielor greco-persane, se destramă, cetăţile
greceşti grupându-se in două blocuri ostile (Liga de la Delos şi Liga
peloponesiacă) care se vor înfrunta în războiul peloponesiac (431-404
a.Chr.).
Constituirea Ligii de la Delos. Ca reacţie la politica dusă de
lacedemonieni pentru extinderea hegemoniei Spartei asupra întregii
Grecii, la iniţiativa ionienilor, se înfiinţează o confederaţie de cetăţi
sub.conducerea Atenei, cunoscută sub numele de Liga de la Delos
(478/477). Meritul organizării acestei ligi a revenit lui Aristides,
rivalul politic al lui Themistocles. Această ligă, din care avea să se
dezvolte "imperiul atenian", era îndreptată împotriva perşilor, având
drept scop continuarea operaţiunilor de luptă pe pământ asiatic. La
Delos, unde se afla marele sanctuar appolinic, a fost adăpostit şi
tezaurul Ligii. La confederaţie au aderat şi cetăţile, eolice de pe coasta
asiatică, insulele Lesbos, Rhodos, oraşe greceşti din Propontida şi
Thracia, din Ciclade, astfel că Liga dobândeşte caracterul unei an
puteri maritime.
Noua ligă se baza, cel puţin forrnal şi la început, pe principiile
respectării autonomiei fiecărei cetăţi participante şi al egalităţii în
drepturi, concretizat în dreptul egal de vot în consiliul comun
(synedrion). Atena nu avea alt drept în plus, în afară de cel de
hegemon, în caz de război, când trebuia să i se pună la dispoziţie, la
Pireu, flota întregii ligi. Deoarece doar câteva cetăţi mai mari (Lesbos,
Samos, Chios, Naxos) puteau să contribuie cu corăbii pentru
constituirea flotei comune, majoritatea cetăţilor aliate participau cu
bani la tezaurul ligii, proporţional cu valoarea proprietăţii lor funciare.
Încă de acum, Atena se simte capabilă să ducă o politică
independentă şi de perspectivă, în ciuda rezistenţei Spartei, care-şi
simţea ameninţată hegemonia. Themistocles în calitate de strateg s-a
preocupat de mărirea potenţialului naval al Atenei. O altă acţiune de
importanţă majoră a fost începerea construcţiei unor solide ziduri de
fortificaţie între Atena şi Pireu, lucrare de proporţii terminată abia în
anul 458 a.Chr.
Scena politică a Atenei începe să fie ocupată tot mai mult de
reprezentanţi ai aristocraţiei funciare, printre care amintim pe Kymon,
fiul lui Milthiades. Crescut în spiritul tradiţiifor aristocratice,
simpatiile lui se îndreptau mai mult spre regimul spartan, decât spre
cel democratic, atenian şi de reprezentantul său de atunci,
Themistocles. Cu toate aceasea, Kymon şi-a dat seama că viitorul
Atenei este în primul rând pe mare, iar instrumentul măririi sale era
liga maritimă.
Sub comanda lui Kymon, trupele şi escadrele confederaţiei de la
Delos repurtează o serie de victorii care consolidează poziţiile
grecilor din Ionia şi, desigur pe cea a Atenei, făcând ca puterea
persană să bată în retragere. Primul obiectiv a fost eliberarea coastei
de sud a Traciei, bogată în minereuri şi lemn de construcţie. A urmat
apoi o expediţie pe coastele sudice ale Asiei Mici. Grecii instalaţi în
Caria şi Lycia, eliberaţi de sub dominaţia persană, vor fi obligaţi să
intre în Liga de la Delos (474-473). Încercarea lui Xerxes de a
contracara acţiunea lui Kymon în zona bazinului inferior al fluviului
Eurymedon, în Pamphilia, s-a încheiat cu un insucces. Cu toată
superioritatea numerică a perşilor, gecii au obţinut o dublă victorie, pe
mare şi pe uscat, la gurile Eurymedonului (468), urmarea fiind
trecerea părţii de sud a Asiei Mici de partea confederaţiei ateniene.
Prin aceasta, pericolul persan era, pentru un moment, înlăturat, iar
prestigiul Atenei consolidat. Un alt obiectiv urmărit şi realizat de
Kymon a fost eliberarea cetăţilor greceşti din Chersonesul tracic
(467).
În interior, Atena se va opune oricărei secesiuni a cetăţilor
aparţinând ligii. Încercările de ieşire din Ligă a insulelor Naxos (470)
şi Thasos (465) sunt anihilate prin forţa armelor. Acest fapt schimba
caracterul confederaţiei iniţiale, Atena dobândind putere dictatorială.
Pentru a evita noi revolte şi pentru a exercita un control sever asupra
căilor maritime, Kymon a instalat pe teritoriul acestor aliaţi
recalcitranţi colonii de atenieni care dispuneau de loturi de pământ
luate de la localnici. Aceste cleruhii constituiau, în acelaşi timp,
pentru Atena, un mijloc de a îndepărta excedentul populaţiei sale şi
instrumentul unui imperialism care a sfârşit prin a ridica împotriva ei
o parte a polisurilor Greciei.
Ca urmare, spre mijlocul sec.V a.Chr., Liga de la Delos care
devenise o putere redutabilă, avea trei categorii de membrii: a) cei
care furnizau corăbii; b) cei care aduceau o contribuţie bănească,
impusă de Atena şi c) cei care au fost siliţi să rămână în Ligă, plătind
sume fixate de Atena. Cetăţile din a treia categorie se aflau sub
controlul direct al democraţiei atenene, uneori fiind chiar ocupate de
garnizoane.
Liga era concepută ca o reţea de tratate între Atena şi fiecare
membru al acesteia. Prevederile tratatelor cuprindeau îndatoririle
ambelor părţi. Începând cu anul 443 - a.Chr., Atena a organizat
supravegherea directă a cetăţilor din Ligă, grupându-le în districte:
tracic, hellespontic insular, ionic şi carian. La fiecare 4 ani, cu prilejul
Panatheneelor se ţineau sesiuni ale ligii. Un alt aspect al restricţiilor
impuse de Atena cetăţilor membre era în domeniul jurisdictiei,
procesele de drept penal fiind judecate la Atena.
Kymon, cea mai importantă personalitate politică a Atenei, în
calitate de strateg, deşi contribuise într-o măsură hotărâtoare la
consolidarea "imperiului" atenian, înţelegea ca puterea Spartei pe
contient să rămână neştirbită. Mai mult chiar, cu prilejul unei răscoale
a hiloţilor din Laconia şi Messenia (464), la apelul Spartei, cu toată
opoziţia partidei democrate (Pericles şi Ephialtes), Kymon îi vine în
ajutor în fruntea a 4000 de hiloţi. Opoziţia democrată, găsea astfel
justificare pentru a-1 pune pe Kymon sub acuzare şi a-1 exila (464) ca
prieten al spartanilor şi duşman al poporului atenian.
Operaţiunile întreprinse de Atena împotriva cetăţilor rebele, în
sânul Ligii de la Delos şi instalarea cleruhiilor pe ţărmurile M. Egee
au stârnit nemulţumirea şi gelozia principalei cetăţi din Petoponez,
Sparta şi ale aliaţilor ei. După ostracizarea (trimiterea în exil) a lui
Kymon şi sosirea la putere a democraţilor, în frunte cu Ephialtes şi
apoi, după asasinarea acestuia (461), cu Pericles, imperialismul
atenian a dobândit un caracter şi mai pregnant. Aliaţii încetează să
mai fie consultaţi, iar tezaurul ligii este transferat de la Delos la
Atena. Intervenţiile în problemele interne ale cetăţilor se înmulţesc.
Membrii confederaţiei se văd constrânşi să adopte moneda şi sistemul
măsuri şi greutăti ateniene. Noi cleruhii vor fi instatate în Eubeea,
Asia Mică şi în Tracia.
Atena sub conducerea lui Pericles. După dispariţia lui
Ephialtes, Pericles, un eupatrid, provenit din familia Alcmeonizilor,
nepot al lui Clistenes, în calitate de strateg, fară să fi dispus de puteri
excepţionale a fost timp de trei decenii conducătorul de necontestat a1
partidei democrate şi al Atenei.
Reformele interne. Sub conducerea lui Pericles, una din cele
mai proeminente personalităţi politice ale Atenei, democraţia ateniană
a parcurs ultima etapă din evoluţia ei. Una din primele sale măsuri a
reprezentat o puternică lovitură data Areopagului, instituţie alcătită
din foşti arhonţi, considerată incompatibilă cu progresul societăţii
ateniene. Areopagul (Cosiliul bătrânilor de altădată) mai deţine doar
funcţii juridice, limitate şi religioase (avea un rol în consiliul de
supraveghere a proprietăţilor cultului zeităţilor de la Eleusis), fiindu-i
luate prerogativele în materie de supraveghere a administraţiei de stat
şi a legislaţiei, prerogative care au trecut pe seama Consiliului celor
500.
O altă reformă aplicată acum prevedea deschiderea
magistraturilor pentru toţi cetăţenii Atenei, fără deosebire de avere.
Din anul 458 a.Chr., membri Consiliului celor 500, cât şi arhonţii,
sunt retribuiţi pentru serviciile aduse statului. Astfel, alături de
eligibilitatea magistraţilor, Atena a introdus şi retribuirea
funcţionarilor de stat, oferind. posibilitatea reprezentanţilor păturilor
cu condiţii modeste de a candida pentru posturi diferite în ierarhia de
stat.
Şi sistemul electoral a fost modificat. De aici înainte orice
cetăţean putea candida la o magistratură ateniană, fară o prealabilă
selecţie. În schimb, Pericles a revizuit cu severitate listele de cetăţeni
cu depline drepturi în stat. O lege din anul 451 stabilea, ca pe viitor nu
pot fi recunoscuţi ca cetăţeni decât aceia care erau născuţi din ambii
părinţi atenieni.
Democraţia antică nu a cunoscut sistemul reprezentativ.
Organul deţinător al puterii poporului era adunarea (Ecclesia), care se
implica în toate problemele vitale ale cetăţii. Ea votează legi şi
decrete, decide asupra războiului şi păcii, alege magistraţii cei mai
importanţi, fixează conducerea operaţiunilor militare etc, judecă şi, la
nevoie, conducătorii operaţiunilor militare. Toţi cetăţenii Atenei
(aproximativ 40.000 de persoane) sunt membri de. drept ai adunării
poporului, ale cărei şedinte aveau loc de trei sau patru ori pe lună pe
colina Pnyk.
Membri Consiliului celor 500 (Bule) aveau sarcina conducerii
şi pregătirii activităţii legislative. Continuitatea afacerilor de stat cerea
ca o adunare permanentă să poată exercita guvernarea cetăţii în afara
sesiunilor ecclesiei. Bule, ales prin tragere la sorţi (câte 50 de cetăţeni
având peste 30 de ani pentru fiecare dintre cele zece triburi), era
împărţit în zece secţii de câte 50 de pritanii, care fiecare la rândul ei
îşi asuma răspunderile puterii pentru a zecea parte din an. Membrii
consiliului în exerciţiu primeau ambasadori, supravegheau magistraţii,
formulau concluzii asupra proiectelor de legi şi puneau în aplicare
hotărârile adunării poporului.
Punerea în aplicare a hotărârilor adunării era acordată
magistraţilor. Sarcinile care cereau competenţe aparte (magistraturile
financiare şi cele militare încredinţate strategilor) erau acordate în
urma alegerilor şi nu prin tragere la sorţi. La origine simplii şefi
războinici, strategii, în număr de zece, aleşi anual şi reînnoiţi, au
câştigat un rol diplomatic, militar şi financiar care a făcut din ei
principalele personaje ale cetăţii. Strategii asigură cetăţii continuitatea
vieţii sale politice şi permanenţa opţiunilor sale interne şi externe.
Justiţia ateniană se supunea, în general, principiului
suveranităţii poporului, cu toate riscurile pe care le putea avea adesea
exercitarea directă a puterii judiciare de către comunitatea cetăţenilor.
Platon considera că a fi privat de dreptul de a participa la judecăţi
înseamnă a fi deposedat de însăşi calitatea de cetăţean. Din vechiul
sistem juridic atenian, în sec.V se mai păstra doar Areopagul, în
atribuţiile căruia, prin diminuarea rolului jucat, mai intrau doar
crimele de sânge. Ecclesia şi Bule îşi rezervau pedepsirea delictelor
împotriva securităţii statului, iar judecătorii demelor, creaţi de
Pisisrate judecau cauzele minore.
Cele, mai numeroase cauze erau rezolvate de Heliaia, tribunalul
popular, constituit din cetăţeni proveniţi din toate clasele censitare.
Componenţa membrilor acestuia. se constituia prin tragere la sorţi
anuală din listele furnizate de deme. Heliaştii trebuiau să depună
jurământ de imparţialitate şi de incoruptibilitate. Pericles a stabilit un
sistem de indemnizaţii zilnice (misthoi) care trebuia să permită celor
mai, săraci să fie judecători, magistrat, membri în Bule etc.
Considerată ca demagogică de membri partidei aristocratice,
mistoforia constituia condiţia însăşi a suveranităţii poporului, baza
unei democraţii care, în cadrul restrâns al cetăţii, avea puterea de a se
exercita în mod direct.
Sistemul juridic deşi era lezat de unele vicii (absenţa unui
minister public şi ca urmare rolul considerabil jucat de delaţiune;
inconsistenţa unor legi în materie penală; subiectivismul marelui
tribunal popular etc.) a avut o bună funcţionalitate. Lui îi datorăm
faptul de a fi pus pentru prima dată accentul pe individ, de a fi rupt cu
solidaritatea de clan, de a se fi angajat pe calea unei laicizări treptate.
Aceste trăsături fac ca practicile, judiciare să poată fi considerate cele
mai avansate din toată Grecia.
În materie de finanţe, cheltuielile crescânde cereau să se
găsească resurse importante, cele ale statului fiind insuficiente.
Drepturile de vamă, amenzile date de tribunale, veniturile de pe
domeniile publice, sumele percepute de la străini nu erau suficiente
pentru a alimenta visteria care trebuia să suporte cheltuieli din ce în ce
mai mari (întreprinderi externe, apărarea cetăţii, gigantice lucrări de
înfrumuseţare etc.). Deoarece pentru creşterea banului public nu se
putea recurge la impozit (cetăţeanul atenian nu admitea să fie supus
unei contribuţii directe şi personale), s-a recurs la taxarea celor cu o
condiţie materială bună, instituindu-se sistemul leiturgilor.
Aproximativ 1200 de cetăţeni ai Atenei (din totalul de 40.000) care
posedau averi egale cu 2-3 Wanti au fost clasaţi ca "liturges" şi
chemaţi să îndeplinească un anumit număr de obligaţii financiare (de
exemplu, ei trebuiau să contribuie la, cheltuielile de instruire şi de
echipare a unui cor pentru marile ceremonii ale cetăţii (horegia), sa
finanţeze trimiterea unei ambasade sacre, să suporte cheltuielile unui
banchet organizat de trib etc, iar cei mai bogaţi puteau fi obligaţi, prin
tragere la sorţi, să înarmeze o trieră, să o întreţină împreună cu
echipajul ei).
Trăsăturile democraţiei ateniene. Analiza instituţiilor şi
practicilor democraţiei ateniene nu trebuie să ne înşele în privinţa
influenţei şi semnificaţiei acestui regim politic în lumea greacă a
secolelor VI şi V a.Chr. În primul rând pentru că Atena nu reprezenta
întreaga Grecie. Cu toate că participarea cetăţenilor la viaţa cetăţii
câştigă teren în această perioadă consecinţă fiind declinul Spartei,
regimurile oligarhice rămân totuşi puternice în Peloponez şi în Grecia
continentală.
Ceea ce numim noi "democraţie greacă" apare, dacă o
comparăm cu noţiunea modernă de democraţie, ca o oligarhie, mai
puţin coercitivă decât oligarhiile de drept. Doctrina care o susţine,
purtătoare în principiul ei de universalism, şi care consideră libertatea
individuală ca fiind nelimitată, a rămas redusă, în aplicarea ei, la
cornunitatea care trăieşte pe un teritoriu anume, cu o existenţă
cotidiană asemănătoare, împărtăşind valori şi credinţe identice. Din
cei 400.000 de locuitori câţi populează. Atica în epoca clasică, doar
aproximativ 150.000 provin din corpul de cetăţeni. La apogeul erei
democratice (451), o lege stabilea calitatea de cetăţean doar pentru cei
născuţi din ambii părinţi atenieni. Observăm aici o voinţă de
restrângere a acestei calităţi, consecinţă a privilegiilor politice şi
materiale (mistophoria, asistenţa, proprietatea exlusivă asupra
pământului) pe care doar cetăţenii le deţineau.
Necetăţenii reprezentau 2/3 din populaţia Atenei. Metecii,
străinii admişi oficial să se stabilească în Atica (în număr de cca.
70.000), erau oameni liberi, protejaţi de lege ca şi cetăţenii, având
aceleaşi obligaţii (plăteau impozitul, satisfăceau stagiul militar). Ei nu
puteau fi proprietari de părmânt, nu puteau să se căsătorească cu o
ateniană, nici să aibă o funcţie religioasă sau să participe la viaţa
politică a cetăţii. Foarte activi, indispensabili vieţii economice şi
prosperităţii oraşului, acumulând mari averi ca negustori sau
meşteşugari, metecii nu erau admişi ca cetăţeni decât cu titlu
excepţional şi în urma unor servicii aduse cetăţii.
Existau, de asemenea, sclavii, care formau jumătate din
populaţie (ceva peste 200.000 la mijlocul sec.V a.Chr.). Condiţia, de
sclav o deţineau cei născuţi din părinţi sclavi sau puteau deveni sclavi
învinşii şi captivii. Anumiţi sclavi se aflau în serviciul statului (agenţi
de poliţie, lucrători în atelierele publice, mineri în minele din Laurion
etc.). Cei mai mulţi însă aparţineau particularilor, ei neavând nici un
drept şi nefiind protejaţi de legislaţie. Deoarece obiceiul recomanda
să nu fie trataţi cu brutalitate excesivă, putând chiar să-şi schimbe
stăpânul, sclavii atenieni, cu unele excepţii (minerii din Laurion), au
cunoscut o soartă relativ buna comparativ cu cea a altor populaţii
servile din cetăţile lumii greceşti. Muncind în familii ca servitori, în
ateliere meşteşugăreşti sau în fermele Aticii ei duceau o existenţă
asemănătoare oamenilor liberi. Lipsiţi însă de libertate într-o societate
care punea, această calitate în centrul sistemului ei de valori, sclavii
ne pun nouă, admiratorilor umanismului grec, problema limitelor
acestuia.
Politica externă a Atenei. În calitate de strateg, Pericles a
modificat politica dusă anterior de Kymon, care era favorabilă unei
alianţe cu Sparta. Astfel, a încheiat alianţe cu Argos şi Thessalia. Aşa-
numitul "imperiu" maritim atenian îşi făcea simţită prezenţa acum în
cele mai îndepărtate colţuri ale lumii locuite de greci. Împotriva
Eginei şi a Corinthului, Atena câştigă succesiv câteva bătălii (458,
455, 453), consolidându-i prestigiul.
Puterea şi ambiţiile Atenei ating acum un asemenea grad încât,
la solicitarea Egiptului care dorea să se elibereze de sub suveranitatea
persană, întreprinde o expediţie în valea Nilului. Iniţial grecii au
cucerit Memphisul (458), dar atunci când regele persan Artaxerxes II
a iniţiat o campanie împotriva, Egiptului, operaţiunea militară de pe
Nil se va termina cu un eşec. Şase mii de atenieni şi-au găsit sfârşitul
în această aventură.
În anul 457 î.Chr., o expediţie spartană care a reinstaurat
puterea Thebei asupra confederaţiei din Beoţia, încercând să atace şi
Atena, a fost înfrântă la Tanagra. În continuare, atenienii au pătruns în
Beoţia, silind cetăţile confederaţiei beoţiene să intre în Liga ateniană.
Încheierea păcii cu Persia. Dându-şi seama de imposibilitatea
continuării luptei pe două fronturi - împotriva Spartei şi a Persiei -,
Pericles îl recheamă din exil pe Kymon, încredinţându-i iniţierea unor
tratative cu Sparta pentru încheierea unui armistiţiu. După finalizarea
lor cu succes, prin încheierea unui arrmistiţiu pe durata a cinci ani
(451), Pericles îi oferă lui Kymon conducerea operaţiunilor militare
împotriva perşilor. Pornit în fruntea unei flote (200 de coribii) pentru
a ajuta insula Cipru (450 î.Chr.), Kymon va muri în timpul blocadei
oraşului Kition. Expediţia se încheie printr-o dublă victorie obţinută
de greci, pe mare şi pe uscat, la Salamina Ciprului.
 Succesul obţinut crează condiţii favorabile pentru începerea
unor tratative cu perşii regelui Artaxerxes, tratative finalizate prin
pacea de la Susa (448), denumită şi "pacea lui Callias", după numele
ambasadorului care a condus delegaţia ateniană. Clauzele tratatului
cuprindeau angajamentul Persiei de a nu interveni în M. Egee,
recunoscut ca spaţiu de influenţă al Atenei şi al ligii sale, precum şi
obligatiile Atenei de a nu se amesteca în teritoriile aparţinând regelui
persan.
Reglemtarea relaţiillor cu perşii permitea Atenei să treacă la
rezolvarea problemelor sale pe continent unde, constituirea unei
puternice confederaţiei beoţiene sub conducerea Thebei, ostilă
democraţiei ateniene, putea să-i prejudicieze puterea şi chiar
securitatea. O intervenţie a Atenei se termină însă cu dezastrul de la
Coroneia (447 a.Chr.). Profitând de această situaţie, cetăţile din
Eubeea ies din ligă, urmate curând şi de Megara. Intervenţia energică
a lui Pericles a determinat înfrângerea revoltei şi transformarea
cetăţilor eubeene în polisurii supuse, obligate la o serie de noi
cleruhii.
În anul 445 a.Chr., Atena a fost atrasă într-un război cu
Samosul, unul din cei mai importanţi membri ai Ligii. Prilejul l-a
constituit conflictul izbucnit între Samos şi Niilet pentru stăpânirea
oraşului Priene. Pericle, sprijinind Miletul, s-a îndreptat cu o flotă
(44 de corăbii) spre Samos unde înlătură regimul aristocratic. Cei
alungaţi au apelat la perşi, astfel că ostilităţile se termină abia în anul
439 a.Chr., când Samosul a fost constrâns să capituleze şi să
plătească despăgubiri de război şi să furnizeze soldaţi armatei
confederate.
Pacea de 30 de ani între Atena şi Sparta (446). Forţele Atenei,
ca şi ale Spartei, erau sleite de îndelungate confruntări. Momentul
era prielnic pentru a se pune capăt, pentru un timp, confruntărilor
care durau de atâţia ani. Pacea negociată la Sparta, de Cailias, în
anul 446 a.Chr., pe o perioadă de 30 de arii, prevedea: renunţarea
Atenei la cuceririle sale din Pelopones, cu excepţia oraşului
Naupactos şi a Eginei, aceasta din urma având drept de autonomie;
abţinerea ambelor părţi de a atrage în alianţă cetăţi care făcea parte
din cealaltă ligă, libere fiind fiecare să-şi recruteze aliaţi din rândul
cetăţilor neangajate.
Prevederile păcii încheiate satisfăceau ambele tabere. Sparta
îşi consolidează poziţiile în liga peloponesiacă, iar Atena obţinea, fie
şi indirect, recunoaşterea ligii sale şi, mai ales, răgazul de timp
necesar pentru a da lumii marile sale realizări - de săvârşirea
regimului său democratic şi splendoarea "secolului lui Pericles".
Activitatea constructivă. Pentru a arăta aliaţilor puterea Atenei,
protejată de zei, Pericles a organizat un vast program de
reconstrucţie a monumentelor şi de ridicare a altora noi. Unul dintre
cele mai renumite monumente construite în această epocă a fost
statuia din bronz a Atenei Promachos, operă a lui Fidias. Templul
închinat divinităţii, început după bătălia de la Maraton şi distrus de
perşi la 480, este refăcut după planurile arhitectului Ictinos. Un alt
arhitect, Callicrates, a supravegheat executarea planurilor celui mai
frumos lăcaş de cult al Greciei antice, conceput de Ictinos şi
cunoscut sub numele de Parthenon, templul zeiţei Atena Polias. În
templu era aşezată statuia Atenei, lucrată de Fidias, în lemn fildeş şi
plăci de aur. Acest artist a fost însărcinat şi cu decorarea templului.
În faţa Parthenonului, Callicrates a ridicat micul templu al Atenei
Nike, zeiţa fiind adorată în calitate de victorec (Nike). Pericles a
cinstit şi alte divinităţi protectoare ale Atenei: la poalele colinei
Acropolle a fost înălţat, din marmură de Pentelic, un templu în stil
doric, închinat lui Hefaistos, zeu protector al meseriaşilor şi
constructorilor atenieni. Poseidon, al cărui templu de la
promontoriul Sunion fusese distrus de către perşi, cât şi zeiţele de la
Eleusis, au fost la rândul lor cinstiţi prin ridicarea de temple şi altare.
Pericles a iniţiat şi construirea unei imense săli unde se desfăşurau
concursuri de muzică şi poezie, Odeonul.
Grija arătată de Pericles monumentelor de artă nu l-a
împiedicat să se ocupe şi de construcţiile civile, necesare
prosperităţii statului atenian. Pireul, care s-a dezvoltat mult ca
aşezare maritimă, va deveni acum primul port al lumii greceşti.
Oraşul a fost întărit cu ziduri, lărgit şi înfrunuseţat prin cheiuri
şi piete, ca şi prin construirea de noi cartiere. Ca urmare volumul
schimburilor comerciale a crescut simţitor, mai ales după încheierea
păcii cu Peria. Mărfurile ateniene au înlăturat atât concurenţa
feniciană, cât şi pe cea etruscă. Ceramica ateniană era cerută
pretutindeni în Sicilia, în sudul ltaliei, în coloniile din Hispania şi în
Gallia. În această acţiune, Atena a întâmpinat concurenţa Corintului,
care avea importante colonii în vestul Mediteranei. Printre măsurile
luate de Pericles, a fost şi crearea unei noi colonii, Thuroi (443),
destinată fiind să devină un nou Sybaris, oraşul distrus în timpul
luptelor locale cu Crotona. Pericles impune şi în zona Pontului Euxin
autoritatea Atenei, organizând o demonstraţie de forţă cu flota în
anul 45o a.Chr., iar apoi prin întemeierea oraşului Amphipolis.
Războiul peloponeziac (431-404 a.Chr.). Conflictul dintre
cetăţile Greciei continentale şi insulare care ocupă ultima treime a
secolului V a.Chr. şi care marchează începutul declinului atenian, are
drept cauză principală rivalităţile dintre două hegemonii: cea a
Atenei, pe mare şi pe litoralul M. Egee şi cea a Spartei, în Peloponez
şi în Beoţia. Pentru Sparta, puterea crescândă a confederaţiei
maritime dominată de rivala sa, Atena, constituia un pericol pentru
preponderenţa sa în Grecia continentală. Sparta va intra în război nu
pentru a elibera cetăţile supuse de Atena, ci pentru a-şi sprijini aliaţii
din zona istmului, Corintul şi Megara, direct ameninţate de
expansiunea ateniană şi pentru a împiedica dezagregarea ligii
peloponesiace.
Războiul a început printr-o serie de conflicte locale care au
opus Atena cetăţilor maritime din istmul de Corint, aliate cu Sparta:
Corintul pentru că Atena dorea să subordoneze două din coloniile
sale, Corcira şi Potindeea; Megara, pentru care închiderea portului
Pireu pentru navele sale ducea practic la sufocarea cetăţii care avea o
activitate comercială şi meşteşugărească deosebite. Pentru a evita
erodarea poziţiilor sale continentale de către rivala sa, Sparta va
sprijini cauza celor două cetăţi din istm. Astfel, dintr-un conflict
local războiul avea să cuprindă întregul spaţiu grecesc o dată cu anul
431.
Aceasta presupunea o confruntare de lungă durată, între altele,
şi datorită deosebirilor fundamentale între cele două tabere în ce
priveşte resursele. Atenienii aveau calitatea de putere maritimă, iar
spartanii dispuneau de o incontestabilă supremaţie terestră.
Sparta, împreună cu forţele altor cetăţi peloponeziace,
invadează Atica sub comanda regelui Archidamos. În faţa asaltului
lacedemonilor, Pericles, investit ca strateg cu depline drepturi
(strategos autocrator), a adoptat tactica de apărare, adăpostind
locuitorii Aticii în spatele "zidurilor lungi" care legau Atena de portul
Pireu. Paza Bosforului, drumul grâului pontic spre Atena, ca şi a
cetăţilor aliate, mai puţin sigure, este întărită. Armata terestră
ateniană, potrivit tacticii adoptate de Pericles, nu intervine, deşi
teritoriul Aticii era supus unei devastări sistematice. Dealtfel, regele
spartan ordonă, după mai puţin de o lună, retragerea.
Ca răspuns, represaliile Atenei se vor desfăşura pe mare, unde
flota ateniană nu avea rival. Coastele Peloponesului sunt, rând pe
rând, devastate, mai ales Megara şi Egina. A doua invazie a Spartei
(430), care i-a adus pe lacedemoneni până la minele de la Laurion, a
fost agravată de izbucnirca ciumei care a făcut ravagii în rândul
refugiaţilor din spatele zidurilor cetăţii Atena ( o treime din populaţie,
între care şi peste 4.000 de hopliţi, a pierit), determinând, în cele din
urmă, şi moartea lui Pericles (429).
După dispariţia acestuia Pericles, Atena devine teatrul unor
înverşunate lupte pentru putere. Se înfruntau două curente: a) unul
radical, reprezentat de cercurile comerciale-mesteşugăreşti, legate de
politica maritimă a Atenei, condus de Cleon, care susţinea războiul
ofensiv şi o atitudine fermă faţă de aliaţi. b) Celălalt curent, condus de
moderatul Nicias, care avea sprijinul clasei de mijloc, susţinea
războiul de apărare. Primul a triumfat, astfel că războiul reîncepe
curând. Faţă de aliaţi Cleon este intransigent, poziţie materializată
prin reprimarea cu sălbăticie a încercării de ieşire din ligă, cu sprijinul
Spartei, a oraşului Mitilene din Lesbos (428). După capitulare, acesta
a fost obligat să dărâme zidurile de incintă şi să predea flota.
Sub impulsul politicii ferme aplicată de Cleon, replica Atenei
nu se lasă aşteptată. Atenţia este îndreptată asupra Corcyrei, unde
oligarhii, sprijiniti de Corint şi Sparta, pun mâna pe putere,
declarăndu-se neutrii. Cu ajutorul Atenei însă, democraţii reuşesc sa
revină la putere. Corcyra reprezenta pentru Atena un punct strategic
important, escală necesară spre adevăratul obiectiv al ambiţiilor sale,
Sicilia, unde se înfruntau, Syracuza, devenită nucleul unei ligi
doriene, favorabilă ligii peloponesiace şi oraşele ionio-chalcidice, în
frunte cu Leontinoi, Rhegion, care se ataşează Atenei.
Pentru a-şi consolida poziţiile apropiate teatrului de luptă,
atenienii debarcă la Pylos, pe coasta Messeniei, devenit punct de
sprijin pentru acţiunile viitoare. Sparta este nevită să-şi retragă trupele
din Atica şi trimite o putemică garnizoană în insula Sfacteria, situată
în faţa Pylosului. Garnizoana, care avea sarcina de a bloca pe atenieni,
este însă capturată (425). Acţiuni de amploare sunt întreprinse de
Atena în anul 424 a.Chr., fără însă ca rezultatele să fie cele scontate.
Încercarea de a cuceri Megara nu reuşeşte, intervenţia în Beoţia
pentru instaurarea unui regim democratic se încheie prin dezastrul de
la Delion, iar în peninsula Chalcidică, Brasidas, trimis de - Sparta, la
cererea regelui Perdicas al Macedoniei, reuşeşte să coalizeze
nemulţumirile "lndreptate împotriva Atenei şi să cucerească o serie de
cetăţi, printre care Amphipolis. Căderea acestei cetăţi constituie o
mare pierdere pentru Atena, deoarece Amphipolis reprezenta un punct
cheie pe drumul maritim spre grâul pontic. Încercarea de recucerire a
cetăţii Amphipolis din partea atenienilor se soldează cu un eşec, atât
Cleon, cât şi Brasidas pierind în această confruntare.
În cele din urmă, ambele tabere.beligerante, slăbite de
numeroasele confruntări, vor încheia pace (421); prin care se
restabilea status quo-ul de dinaintea declanşării războiului, fară a
înlătura însă şi cauzele profunde ale conflictului.
Declinul şi prăbuşirea Ligii ateniene. Condiţiile păcii nu
satisfăceau pe cei care la Atena cereau continuarea expansiunii în
afara peninsulei. Noul strateg al Atenei, Alcibiade, ales în anul 420,
apropiat de aristocraţi prin origine şi gusturi, adorat de tineri care-i
admirau curajul şi lăudat de demosul sensibil la generozitatea sa, era
preocupat mai ales de gloria sa. Planurile partizanilor extinderii
hegemoniei ateniene, susţinutţ de Alcibiade, vizau pieţele apusene.
Marea insulă mediteraneană, Sicilia, ale cărei cetăţi aveau, în
maioritate, instituţii democratice, îndurau în a doua jumătate a
secolului V a.Chr., hegemonia Syracuzei. Oraşe ca. Leontinoi,
Catania, Rhegion şi Segesta, temându-se pentru independenţa lor, se
apropiaseră de Atena. Pretextul pentru intervenţie în acest spaţiu
(Sicilia) îl constituie ajutorul cerut de Segesta şi Leontinoi, care se
simţeau ameninţate de Syracuza. După o aprigă dispută între cele
două grupe de interese, conduse de Nicias şi Alcibiade, a învins
punctul de vedere al ultimului, care a reuşit să convingă adunarea să
trimită în Sicilia o expediţie militară. Resurse importante în vase (l34
triere), oameni (1500 de hopliţi) şi bani sunt puse la dispoziţia
conducătorilor expediţiei. Atenienii scontau pe numeroase ajutoare,
mai ales printre grecii din Grecia Magna.
Succesul acestei expediţii nu este însă ceI aşteptat deoarece
cetăţile greceşti, cu excepţia lui Naxos, refuză să se implice în acţiune.
Prima debarcare are loc în portul Syracuzei (toamna anului 415
a.Chr.), fapt ce-1 determină pe Hermocrates să ceară ajutor Corintului
şi Spartei. 0 nouă debarcare ateniană (mai 414 a.Chr.), în partea de
nord a oraşului, este urmată de ocuparea înălţimii Epipolai şi de
construirea unor puternice întărituri care întrerupeau legătura oraşului
de teritoriul său. Trupele spartane sosite în ajutor, conduse de
Gylippos, după organizarea forţelor locale, vor administra atenienilor
(august-septembrie 413 a.Chr.), o dublă înfrângere, pe uscat şi pe
mare.
Cu un an înainte, Sparta îşi reluase războiul împotriva rivalei
sale, antrenând aliaţi tot mai numeroşi şi obţinând în schimbul
păstrării cetăţilor Ioniei, sprijinul financiar al Marelui Rege. Aurul
persan îi permite Spartei să organizeze o puternică flotă de război şi
să cumpere prietenii printre cetăţile confederaţiei de la Delos, cărora
le promitea eliberarea de sub autoritatea ateniană.
Cu forţe militare reduse, Atena va trebui să se opună unei mari
răscoale ale aliaţilor, cuprinzând cetăţile ionice, în frunte cu Miletul.
Ea va rezista apelând la ultimele sale rezerve, beneficiind şi de
contribuţia puţinilor săi aliaţi rămaşi credincioşi (Samos, devenit baza
de luptă în Orient). În acelaşi timp, lacedemonienii au ocupat
fortăreaţa Decelia din Atica, de unde puteau lansa atacuri "împotriva
teritoriului atenian şi puteau împiedica aprovizionarea capitalei cu
cereale, ca şi încetarea activităţii minelor din Laurion. .
Aceste înfrângeri determină la Atena o gravă criză politică,
provocată de o lovitură de stat oligarhică (411 a.Chr.), ţn urma căreia
vechile magistraturi sunt abolite, iar puterea este preluată de un sfat
compus din 400 de notabili. Drepturile politice sunt atribuite doar
acelor atenieni (cca. 5000) care erau capabili sd se echipeze şi să aibă
arme pe cheltuiala lor. Regimul nou creat nu durează mult datorită
politicii sale filospartane şi, mai ales, datorită opoziţiei flotei din
Samos, care î1 reinstalează la Atena pe Alcibiade.
Atena se implică prin Alcibiade în dispute militare cu perşii în
Asia Mică, unde obţine câteva victorii navale (Cynessema şi Cyzic
sau în Asia Mică, 411-408). Se creau astfel condiţii prielnice pentru o
acţiune de amploare care ar fi putut da câştig de cauză Atenei, condiţii
care nu sunt însă folosite.
Cetatea, deşi era epuizată, va rezista forţelor aliate ale
inamicilor ei. Coaliţia pe care trebuia să o înfrunte avea forţă şi şansa
de a număra printre căpeteniile ei două personalităţi de prim rang:
noul comandant persan al Ioniei, Cyrus cel Tânăr, pretendent la
tronul ahemenizilor şi lacedemonianul Lysandros, comandantul flotei
spartane, devenit stăpân pe poziţiile strategice din M. Egee. După
victoria navală obţinută în insulele Arginuse (406), escadrele ateniene
au fost distruse în anul următor la Aigos Potamos de către Lysandros.
Cele 180 de triere ateniene sunt nimicite, iar 3000 de luptători, luaţi
prizonieri, vor fi ucişi (august 405). După victorie, Lysandros se
îndreaptă spre Atena, înlocuind în drumul său, regimurile democratice
cu unele oligarhice, susţinute de garnizoane spartane. În noiembrie
ajunge cu flota sa în faţa Pireului, în timp ce regele Pausanias
asediază Atena pe uscat. Pentru Atena condiţie păcii impuse de
învingător sunt umilitoare: dizolvarea confederaţiei maritime,
abandonarea tuturor posesiunilor exterioare, distrugerea fortificaţiilor
Pireului şi a zidurilor lungi, reducerea flotei la 12 nave destinate
serviciului de patrulare, rechemarea exilaţilor, alianţă defensivă şi
ofensivă cu Sparta.
Grecia după războiul peloponeziac. Hegemonia Spartei. La
sfârşitul războiului peloponeziac, Sparta şi-a atins ţelul pentru care
luptase: distrugerea Ligii maritime ateniene. După victoria asupra
Atenei, lacedomonienii, care promiseseră cetăţilor din confederaţia
maritimă libertatea, n-au făcut altceva decât să înlocuiască dominaţia
învinşilor cu cea spartană. Acum, Sparta doreşte să se substituie
puterii desţinute vreme îndelungată în bazinul M. Egee de către
Atena, să preia rolul de "liberator" şi de "protector" al insulelor şi
cetăţilor asiatice greceşti, ameninţate de perşi. Peste tot şi-a impus
garnizoane, a început să perceapă tribut şi a înlocuit regimurile
democratice cu guvernări oligarhice. O epocă de reacţiune va domni
asupra unei mari părţi a lumii greceşti.
La Atena conducerea statului este trecută unei comisii de 30
persoane, (cunoscuţi şi sub numele de cei 30 de tirani). Deşi numiţi
doar până la aplicarea unei noi constituţii, aceştia practică o politică
de represiune şi teroare. Ei au executat 1500 de cetăteni favorabili
democraţiei, ale căror bunuri confiscate au servit la plata mercenarilor
spartani. În aceste condiţii, nu este de mirare că în curând
nemulţumirile încep să se arate nu numai în rândurile învinşilor, ci şi
a forţelor aliate Spart deoarece aceasta nu şi-a respectat
angajamentele. În capitala Aticii, dictatura ce 30 nu a durat mai mult
de câteva luni. În 430, democraţii refugiaţi la Theba, conduşi de
Trasibul, au recâştigat puterea cu asentimentul regelui spartan
Pausanias şi, reinstaurat democraţia în schimbul unei amnistii
generale.
Prilejul unui contact direct al grecilor cu Persia s-a ivit o dată
cu planurile lui Cyrus cel Tânăr, fratele regelui Artaxerxes II, de a-şi
înlătura fratele şi a prelua puterea. Pentru a-şi constitui o armată bine,
pregătită, Cyrus a recrutat mercenari greci (13.000 de luptători), iar
Sparta îl susţine cu 700 de hopliţi. Pornită spre zona Mesopotamiei, în
vara anului 401 a.Chr., armata lui Cyrus cel Tânăr se confruntă,
trupele regelui în câmpia Babilonului, lângă localitatea Cunaxe.
Cyrus, deşi învingător, a fost prins şi ucis in timpul bătăliei.
Mercenarii greci, ameninţau, loviturile perşilor, şi-au găsit în
Xenofon, pe cel ce şi-a asumat răspunderea conducerii lor spre patrie.
Acest marş de întoarcere (mercenarii greci au atins începutul anului
400 a.Chr. ţărmul sudic al M. Negre, la Trapezunt, colonie a oraşului
Sinope), rezultat al curajului şi perseverenţei, a fost descris de
Xenofon în lucrarea "Anabasis". A urmat un lung război de 10 ani
care va opune Sparta perşilor şi .... coaliţii a cetăţilor greceşti.
Consolidându-şi domnia, Artaxerxes îl încearcă să ia stăpânire
formală posesiunile greceşti din Asia Mică. Ameninţate, cetăţile
grece, solicită ajutor Spartei; singura capabilă în acel moment să le
ajute. Acţiunea Spartei, este încredinţată lui Agesilaos, care a reuşit să
se impună, printr-o serie de victorii în Frigis (396) şi în Lydis (395),
ajungând până la Sardes.
Când acţiunile întreprinse erau favorbile Spartei, Agesilaos este
rechemat Grecia, unde se contura o putemică coaliţie antispartană
(Liga corintică), în care alături de Atena, Theba, Corint şi Argos, intră
şi alte cetăţi, nemulţumite de politica, Spartei. Unele succese spartane,
la Nemeea lângă Corinth sau Coronsea (394), rămân fără urmări. Ele
nu pot compensa marile pierderi suferite în Asia Mică, unde, flota
persană, comandată de Conon, obţine o strălucită victorie la Cnidos
(394). Sparta şi-a găsit salvarea acceptând să lase cetăţile greceşti din
Asia Mică pe seama Marelui Rege, în schimbul sprijinului său
diplomatic şi financiar. Atena şi aliaţii ei au trebuit în aceste condiţii,
să accepte semnarea (386) "păcii lui Antalcidas" (de la numele
negociatorului spartan), care făcea din suveranul persan arbitrul lumii
greceşti. Suzeranul recunoscut al Asiei Mici restabilea Sparta în
hegemonia ei continentală. Dar această hegemonie nu putea exista
decât în măsura în care o cereau interesele Persiei.
Una dintre clauzele păcii privea autonomia cetăţilor greceşti.
Sparta, întelege să tragă toate avantajele din situaţia creată de pacea
regelui, printr-o interpretare proprie a principiului autonomiei. Astfel,
în Peloponez, Sparta cere dizolvarea tuturor încercărilor de uniuni, ca
aceea dintre Corint şi Argos, precum şi obligarea Corintului şi a
Megarei să reintre în liga peloponeziacă. Mai mult chiar, când Theba
refuză să participe la campania împotriva Olinthului, comandantul
spartan ocupă citadela Thebei (Cadmea), instalând o garnizoană
spartană şi un regim despotic filospartan în frunte cu Leontiades
(379). În aceste condiţii, nu este de mirare.că cetăţile greceşti în
special Atena şi Theba, sunt tot mai putin dispuse să suporte dictatul
Spartei.
Hegemonia thebană (371-362). Semnalul este dat de Theba care
reuşeşte, cu sprijinul Atenei şi sub conducerea a doi bărbaţi de seamă
- Pelopidas şi Epaminondas -, să înlăture regimul despotic şi
dominaţia spartană şi să reconstituie în jurul ei liga beoţiană.
Anii care au urmat sunt marcaţi de acţiuni ale Spartei menite să-
i restabilească autoritatea. Două intervenţii succesive (377, 376),
conduse de Argesilaos pentru restabilirea vechii situaţii la Theba, s-au
soldat cu un eşec. Acelaşi rezultat îl are şi încercarea flotei spartane
de a întrerupe legăturile Atenei cu Pontul Euxin, datorită victoriei
corăbiilor ateniene în apele insulei Naxos. Această victorie este
completată de izgonirea din M. Egee a tuturor garnizoanelor spartane.
Mai mult chiar, o flotă pusă sub comanda lui Timotheos, fiul lui
Conon, pustieşte ţărmurile Peloponesului, reuşind să atragă şi Corcyra
în liga ateniană.
Atacată permanent şi tot mai puţin sprijinită de foştii săi aliaţi,
Sparta este nevită să accepte un compromis cu Atena, care, din cauza
lipsei resurselor financiare, doreşte încetarea ostilităţilor. În plus,
ambele combatante erau neliniştite de creşterea puterii Thebei. Pacea,
încheiată la Spartta (371), stipulează pprincipiul autonomiei,
interpretat însă în favoarea Atenei şi a Spartei, fapt ce a determinat
nemulţumirea Thebei. Epaminondas, reprezentantul Beoţiei la
tratative, avea pretenţia ca liga beoţiană să fie tratată pe picior de
egalitate cu celelalte două ligi (spartană şi ateniană). Refuzând să
semneze tratatul în numele beoţienilor, acesta se retrage din ligă.
Urmările desprinderii Thebei au fost deosebit de grave. Noua
putere ce apare acum în viaţa politică a Greciei, Theba, emite la
început pretenţia de a fi tratată ca egala celor două, Atena şi Sparta.
La ridicarea Thebei au contribuit mai mulţi factori, dar mai cu seamă
regimul său politic, democratic. Liga beoţiană şi-a creat, sub
hegemonia Thebei, un instrument politic pe măsura ambiţiilor sale.
Dotaţi cu o infanterie care utiliza noile tehnici de luptă, trupe de elită
("batalionului sacru") şi o cavalerie foarte mobilă, thebanii dobândesc
sub conducerea lui Epaminondas la Leuctra (37l) o strălucită victorie
asupra spartanilor. În urma înfrângerii suferite, Sparta şi-a pierdut,
pentru totdeauna, prestigiul militar şi politic, precum şi baza
hegemoniei sale. Astfel, Liga beoţiană devine, prin Theba, o mare
putere. Înfrângerea suferită de spartani, determină în Pelopones o
puternică reacţie împotriva dominaţiei spartane, precum şi înlocuirea
oligarhiilor locale. În Arcadia se încheagă o uniune federală
panarcadiană, cu capitala la Megalopolis şi cu o constituţie redactată
după model beoţian. Încercarea de intervenţie a Spartei se izbeşte de
rezistenţa cetăţilor federate, care cer ajutorul Thebei. Intervenind în
conflict, Epaminondas, după ce înfrânge rezistenţa spartană, se
îndreaptă spre Sparta, prădând sudul Laconiei. Invazia beoţiană în
Pelopones a determinat şi desprinderea Messeniei de sub autoritatea
Spartei şi constituirea federaţiei cu o constituţie democrată şi cu o
capitală nouă, Messene (369), ridicată lângă muntele Ithome.
Timp de un deceniu Theba va încerca să-şi stabilească
dominaţia asupra Greciei centrale şi a Peloponezului, obţinând
sprijinul regelui persan. În nord, profitând de tulburări interne, Theba
a reuşit să integreze în liga beoţiană o parte din Thessalia. După
moartea regelui macedonean Alexandru, o nouă expediţie thebană
(369-368 a.Chr.), condusă de Pelopidas, obligă regenţa instituită în
Macedonia să recunoască supremaţia Thebei şi să dea, ca garanţie a
fidelităţii ei, un număr de ostateci. Prin aceştia se numără şi tânărul
Filip, făuritorul de mai târziu al puternicului samacedonean, care,
educat la Theba, a învăţat de la Epaminondas arta militară. Theba se
va opune şi Atenei în M. Egee şi în strâmtori, iar tentativele de
secesiune din sânul confederaţiei beoţiene sunt reprimate cu
sălbăticie. Astfel, Theba va determina fomarea unei coaliţii ostile
scopurilor sale hegemonice care cuprindea Atena, Sparta şi alte cetăţi
din Peloponez. În confruntarea de la Mantineea, din 362, deşi arma
thebană este victorioasă, moartea pe câmpul de luptă a lui
Epaminondas face, să dispară, o dată cu el şi hegemonia thebană.
A doua Ligă ateniană (377-355). Faţă de comportamentul
insolent al Spartei, Atena va trece la reconstituirea ligii sale maritime,
îndreptată împotriva hegemoniei spartane. La constituirea acesteia
Atena invită să ia parte toţi duşmanii Spartei, ca şi pe cei amenintaţi
de pretenţiile de hegemonie (377). Trăgând învăţăminte din trecut,
Atena s-a străduit să-şi facă mai uşor simtiţă tutela. Principiul
autonomiei era garantat prin: absenţa garnizoanelor, magistraţilor
atenieni şi a cleruhiilor în cetăţile aliate. Pentru asigurarea egalităţii
între cetăţile aliate, nici o măsură de interes comun nu era valabilă
fără aprobarea ecclessiei ateniene şi a synedrionului aliaţilor. Tezaurul
comun se constituia prin contribuţii benevole pentru cetăţile mici care
nu participau, în caz de. nevoie, ca soldaţi sau flotă. Sediul şi
administrarea tezaurului erau la Atena, care răspundea de comanda
militară pe timp de război. Scopul înfinţării Ligii era clar definit, ei
urmărind "să-i silească pe lacedemonieni sa îngăduie celorlalţi greci
să se bucure de pace, în libertate şi independenţă, fără ca teritoriile lor
să fie încălcate". Principalele oraşe admise în noua confederaţie erau,
în primul rând, vechii "aliaţi": Chios Byzantion, Theba, oraşe din
Peninsula Chalcidică, oraşe tracice, din Thesalia şi Epira Corcyra etc.
Pentru a contracara acţiunile Thebei în Thesalia şi Macedonia,
Atena a echipat o flotă puternică, care sub comanda lui Timotheos,
fără a ţine cont de condiţiile “păcii lui Callias", cucereşte Samosul
după un asediu de zece luni (366-365 a.Chr.).
În schimbul serviciilor aduse satrapului Frigiei, Arinbarzanes,
care se revoltase împotriva regelui persan, Timotheos obţine pentru
liga ateniană câteva cetăţi aflat în Chersonesul tracic, printre care şi
Sestos. Aceasta reprezenta pentru ligă un mare succes, asigurându-i
traficul de mărfuri, îndeosebi de grâne, spre Pontul Euxin.
După cucerirea insulei Samos, Atena aşează aici 2.000 de
cleruchi atenieni, ceea ce, cu toate că insula nu făcea formal parte din
ligă, era îngrijorător pentru aliaţii săi. Aceasta cu atât mai mult cu cât,
între timp, synedrionul aliaţilor devenise tot mai mult o anexă a
ecclesiei ateniene. De această situaţie va profita cu abilitate
Epaminondas, care, după crearea unei flote, printr-o acţiune
îndăzneaţă în Hellespon (364), reuşeşte să desprindă de liga ateniană
câteva importante cetăţi (Byzantion Chios şi Rhodos).-Acţiunea sa
reprezenta un grav avertisment pentru Atena, chiar dacă intervenţia
promptă a lui Timotheos duce la recuperarea Byzantionului şi la
restabilirea situaţiei în strâmtori.
În mai puţin de un secol, spaţiul grecesc a cunoscut, succesiv,
hegemonia Atenei, cea a Spartei şi apoi a Thebei. Nici una dintre
aceastea nu a supravieţuit coaliţiilor pe care ambiţiile şi practicile
acestor state le-au trezit printre celelalte cetăţi ale lumii greceşti.
Pe la 360 a.Chr. un anumit echilibru părea să se fi stabilit între
thebani, cetăţile din Peloponez şi noua confederaţie maritimă
ateniană, prea slabă pentru a constitui un nou pol hegemonic. În
timp ce se profila la orizont ameninţarea macedoneană, Grecia
rămânea un conglomerat de mici state, dornice dc a-şi păstra
independenţa şi incapabile de a se uni în faţa unui pericol extern.
Atena şi războiul aliaţilor. Atena face tot mai greu faţă
pretenţiilor sale de hegemonie, nemulţumirile în rândul aliaţilor
fiind tot mai numeroase, ca şi ieşirile din ligă (Pheri, Chorcyra
etc.), iar pericolul unei revolte tot mai ameninţător. Cauzele care
au dus la confruntarea care s-a numit "războiul aliaţilor" sunt
multiple, de natură politică şi economicofinanciară. Ele pot fi
rezumate la faptul că, dintr-o symarchie, noua ligă ateniană s-a
transferat tot mai mult, ca şi vechea ligă delio-atică, într-un
adevărat imperiu (arche).
Cele mai puternice cetăţi aliate vor profita de această
situaţie pentru a se revolta împotriva Atenei. Prilejul răzvrătirii a
fost oferit de solicitarea de noi contribuţii în vederea susţinerii
unei campanii în Thracia. Semnalul revoltei este dat de Chios,
susţinut de o ligă separatistă constituită în anul 357 a.Chr. Deşi
avea mari dificultăţi financiare, Atena printr-un efort deosebit,
echipează o flotă pe care o trimise împotriva cetăţilor rebele.
Rezultatele nu sunt favorabile pentru Atena deoarece, cetăţile
rebele erau susţinute în acţiunea lor de către regele Persiei,
Artaxerxes II.
Astfel, Atena a fost silită să se retragă, iar pacea, încheiată
în 355 a.Chr., declară independente pe Rhodos, Cos, Chios şi
Byzantion, iar Pirinth, Selymbria, Chorcyra sunt recunoscute
autonome. Mai rămân credincioase metropolei doar Cycladele,
insulele de lângă coasta septentrională, câteva porturi din Thracia
şi Chersones, împreună cu cleruhiile din Lemnos, Imbros, Skyros
şi Samos. Astfel, sfârşea şi ultima încercare de unificare a
Greciei.
Grecia apuseană în sec. IV a.Chr. Cetăţile greceşti din
spaţiul apusean (Grecia Magna, Sicilia) aşezate la periferia lumii
greceşti, în contact permanent, amical sau ostil, cu lumea
"barbară", au fost silite să-şi adapteze existenţa la această
realitate.
Soarta cetăţilor greceşti din bazinul apusean al M.
Mediterane a fost legată de la început nu numai de atitudinea
populaţiei băştinaşe, dar şi de a cartaginezilor. Pentru Sicilia şi
Grecia Mare, prezenta cartaginezilor începe a deranja odată cu
sec V a.Chr., când, din proprie iniţiativă sau instigaţi de perşi,
aceştia îşi concentrează eforturile împotriva lumii greceşti.
Aproape trei sferturi de veac, după înfrăngerea
cartaginezilor la Himera (480), grecii apuseni nu au mai fost
tulburaţi din această parte, probabil mai mult de teama flotei
ateniene decât de a forţelor locale. Aşa se explică de ce abia după
distrugerea puterii maritime ateniene la Aigos Potamos (405),
Cartagina va îndrăzni să-şi facă reapariţia în Sicilia.
Intervenţia ei este provocată chiar de greci, mai precis de
cererea Segestei de a fi ajutată de Cartagina împotriva rivalei
sale, Selinus (410). Distrugerea acesteia (409) este urmată apoi
de cucerirea şi distrugerea Himerei (409), cu care ocazie, pentru a
compensa înfrângerea suferită aici în anul 480, sunt sacrificaţi
3000 de greci.
Tirania lui Dionysios la Syracuza. În perioada 413-337
a.Chr. şi, mai ales, sub Dionysios I, Syracuza şi cu ea întreaga
Sicilie şi Grecia Mare, ajunge una din marile puteri ale
antichităţii. El este unul dintre "salvatorii" lumii greceşti. Fără a
avea amploarea şi, mai ales, organizarea din marile monarhii
elenistice. Întinsa stăpânire a lui Dionysios I este prima încercare
de constituire a unui stat teritorial, deasupra polisului.
Situaţia creată favorizează reapariţia tiraniei la Syracuza, în
persoana lui Dionysios. Acesta, de origine modestă, după o scurtă
carieră funcţionărească, se dedică carierei militare, devenind
prietenul şi ginerele lui Hermocrates. Distingându -se în luptele
pentru Acragas- el procedează în aşa fel încât, ca membru al
colegiului strategilor, apoi ca strateg autocrator să devină, de
fapt, stăpânul Syracuzei. Preocupat de consolidarea puterii sale în
interior, el încheie în anul 405 a.Chr. pace cu cartaginezii, pace
prin care recunoscând cuceririle Cartaginei (ultima fiind Gela),
proclama independenţa pentru Messina şi Leontinoi, în schimbul
recunoaşterii teritoriului siracuzan şi, mai ales, a puterii sale.
La Syracuza, pericolul extern a contribuit la apariţia şi
durata stăpânirii lui Dionysios. Baza sa social-economică o va
constitui masele sărăcite (ţărani şi meşteşugari) din care
recrutează sprijinul cel mai de seamă al puterii sale, armata de
mercenari. 0 atenţie deosebită acordă Dionysios întăririi puterii
militare a Syracuzei. Oraşul este transformat, printr-un sistem
complex de fortificaţie, într-o cetate inexpugnabilă. Flota şi-a
sporit numărul corăbiilor de la 200 la 400. La aceasta se adaugă
şi o armată terestră de 50.000 de hopliţi şi 10.000 de călăreţi.
Dionysios introduce, împrumutate de la cartaginezi, maşinile de
război pentru asedierea cetăţilor (catapulte, maşini de apropiere şi
escaladare). Inovaţii importante sunt aduse în strategie şi tactică,
prin acţiunea combinată a tuturor armelor: infanteria grea şi
uşoară, cavalerie şi maşini de război. Resursele financiare
necesare întreţinerii armatei le asigură prin mijloace diferite:
confiscări, impozite, alterarea monedei, spolierea templelor sau
expediţii de jaf.
Astfel pregătit, Dionysios începe să-şi pună în aplicare
planurile sale de consolidare şi extindere a puterii Syracuzei.
Primele acţiuni le întreprinde împotriva cetăţilor greceşti şi a
aşezărilor băştinaşe din răsăritul Siciliei (403), acţiuni prin care
aproape toată Sicilia de est cu cetăţi ca Etna, Catane, Naxos,
Leontinoi ajung în mâinile sale, neţinând cont de clauzele
tratatului cu Cartagina (405).
Curând sunt începute şi ostilităţile cu Cartagina, Dionysios;
cerând evacuarea insulei din partea cartaginezilor. El dispune
masacrarea cartaginezilor din posesiunile sale şi începerea
ostilităţilor Gela, Camarina, Acragas, Therma trec, fără luptă, de
partea lui Dionysios. Reacţia Cartaginei nu se lasă aşteptată. Sunt
trimise în Sicilia foarte puternice, sub conducerea lui Hamilco
care cuceresc Eryx, Motya, iar printr-o manevră abilă, pun mâna
şi pe Messina, prin aceasta controlând practic partea răsăriteană a
insulei. Lupta navală de la Catane se termină cu înfrângerea lui
Dionysios care este silit să se retragă la Syracuza. Timp de
aproape un an, oraşul este supus unui asediu, pe mare şi pe uscat.
Primind ajutor din partea Spartei, el trece la ofensivă care va duce
la înfrângerea, pe uscat şi pe mare, a cartaginezilor (396).
În timpul armistiţiului care urmează, deoarece cartaginezii se
confruntă cu dificultăţi interne, Dionysios consolidează dominaţia
Syracuzei în Sicilia. Sunt ocupate, rând pe rând, prin trădare, lupte sau
înţelegeri, Enna, Kapphloidion, Menoi, Herbita, Kentoripa, Agyrion
şi Herbessos.
Abia în anul 392 a.Chr., după reluarea ostilităţilor de către
cartaginezi sub conducerea lui Magon, are loc încheierea unui tratat
de pace, potrivit căruia întreaga Sicilie, cu excepţia unui spaţiu îngust
din vest, este recunoscută a aparţine lui Dionysios.
După reglementarea situaţiei cu Cartagina, el îşi îndreaptă
atenţia spre sudul Italiei, unde reuşeşte într-un timp scurt (390-379),
prin lupte sau pe cale diplomatică, să-şi subordoneze cea mai mare
parte a Greciei Mari, cu centre ca: Rhegion, Crotona, Hipponion.
Doar Elea, Neapolis, Thurioi şi Tarentum îşi menţin independenţa.
Influenţa lui Dionysios se extinde şi în M. Adriatică, prin puncte
înaintate fondate pe coasta adriatică (Ancona şi Adria) sau illyrică
(issa). Sunt de menţionat şi eforturile sale, adesea încununate de
succes, de a interveni în treburile interne ale Greciei propuu-zise.
Dionysios găseşte timpul şi mijloacele necesare pentru
continuarea disputelor cu Cartagina. Deşi clauzele tratatului de pace
din anul 392 îl satisfăceau, el redeschide conflictul în 382 prin
ocuparea unor oraşe din Sicilia, rămase în subordinea Cartaginei.
Războiul însă se sfârşeşte prin înfrângerea lui Dionysos de către
Hamilco într-o bătălie dată la Cronion. Pacea încheiată (376) fixa
noile graniţe între posesiunile lui Dionysios şi cele ale Cartaginei: în
nord la Himera, iar în sud la fluviul Halycos, cu pierderea oraşelor
Thermae, Selinus, Heracleia Minoa şi o parte a teritoriului oraşului
Acragas.
Urmaşii lui Dionysios vor încerca să păstreze şi să consolideze
opera acestuia, utilizând nu întotdeauna aceleaşi metode. Dionysios II,
sub influenţa unchiului său Dion, s-a lăsat un timp sedus de reformele
propuse de Platon, revenind apoi la metodele de guvemare ale tatălui
său. Dion, acuzat de conspiraţie s-a refugiat la Atena, unde şi-a
constituit o puternică armată de mercenari, cu care revine, punând
mâna pe Syracuza (357). Asasinarea lui Dion (354) nu face decât să
sporească anarhia.
Cartaginezii vor profita de situaţia creată pentru a irterveni.
Adversarii lui Dionysios II se adresează pentru ajutor metropolei
(Corinthul), care îl trimite pe Timoleon (344), însoţit de 10 corăbii.
Dionysios II, obligat să renunţe la domnie, s-a refugiat la Corinth.
Timoleon înţelege să fie la Syracuza şi în toată Sicilia, ca altădată
Solon la Atena, un adevărat arbitru între partide. El reuşeşte să dea
Syracuzei şi, după modelul ei, şi altor oraşe siciliene, o constituţie
democratică.
Criza polisului grecesc. Războiul peloponeziac, ca şi conflictele
care au însângerat lumea greacă la începutul secolului IV a.Chr. au
bulversat raporturile de forţă dintre cetăţi, compromiţând şi echilibrele
interne din aceste mici state şi zdruncinându-le bazele.
Mai întâi războiul a determinat pierderi umane şi materiale
ireparabile. Pe lângă pierderile de pe câmpurile de luptă, pentru multe
cetăţi care se revoltaseră împotriva puterii tutelare, înfrângerea
însemna decimare, deportare, sclavie. Războiul purtat teritoriul altui
stat determina, pe de altă parte, jaf şi distrugere, populaţii persecut
(Atica şi Beoţia au avut cel mai mult de suferit).
Frecvenţa ostilităţilor a avut consecinţe dezastruoase şi asupra
finanţelor beligeranţilor. La Atena, întreţinerea flotei, soldele plătite
hopliţilor, ca despăgubirile de tot felul, în contul interminabilelor
campanii, costau foarte mult tezaurul public. În Sparta, împărţirea
funcţiilor între casta războinică şi hiloţi n-a rezolvat decât temporar
problema, pentru completarea efectivelor lacedemoniei fiind
constrânşi să recurgă la serviciile mercenarilor. În sec. IV practicarea
mercenariatului a tins să se generalizeze, ca o consecinţă a penuriei de
soldaţi cetăţeni şi a unor crize sociale care făcea să prolifereze masa
celor deposedaţi de pământ pentru care meseria armelor constituia
unicul mijloc de a subzista. Oferind şi serviciile, mercenarii destul de
costisitori pentru cetăţi, reprezentau un adevărat pericol pentru
democraţie. Atrocităţile comise de aceşti profesionişti în căutare de
jafuri şi sacrilegiile comise acompaniau frecvent trecerea lor (jefuirea
sanetuarelor de la Olympia de către arcadieni, în 364 sau a celui de la
Delfi de către focidieni 356).
Mentalităţile timpului au fost puternic afectate de aceste
manifestări. Jafu din sanctuare reprezintă un semn al reculului general
al sacrului, dar şi al unei încrederi mai reduse faţă de zeii panthonului
grec. Semnificative sunt şi schimbă care afectează marile sărbători ale
cetăţii, văzute tot mai mult ca spectacole succesul mereu crescând de
care se bucură divinităţile străine (Adonis, Isis). Recrudescenţa
pericolelor care ameninţau elenismul a făcut pe greci să constate că
instituţiile democratice nu mai corespundeau noilor cerinţe, dorind un
carismatic, capabil să regrupeze forţele, formând un front comun în
faţa pericolului extern. De aici revenirea tiraniei, realizată la Syzacuza
sau Siciona, în condiţii şi scopuri diferite de acelea ale Greciei
arhaice. Tiranul din sec.IV era cel mai adesea un profesionist în ale
războiului, care se face stăpânul cetăţii cu sprijinul unei trupe de
mercenari, impunând domniei propriile legi. Tirania găseşte teren
prielnic cetăţile de la sfârşitul epocii clasice deoarece şi tensiunile
sociale au devenit explozive. Războiul a ruinat parţial proprietarii
mici şi mijlocii, clasa zeugiţilor care atenienii îşi întemeiau instituţiile
şi etica democraţiei. Reveniţi după lungi campanii, găsindu-şi adesea
proprietăţile distruse, pământul în paragină, mulţi dintre ei ajung fie
să se îndatoreze pentru a-şi reface domeniul, fie să-1 abandoneze
îngroşind rândurile unei clase populare citadine confruntată cu multe
neajunsuri. De aici rezultă o concentrare a proprietăţii funciare care
are drept urmare adoptarea unei economii rurale bazate pe profit şi pe
folosirea pe scară tot mai largă a mâinii de lucru salariate ori a
sclavilor. În secolul IV se dezvoltă, pe fon...... abundenţei de masă
monetară, datorată noilor mine din muntele Pangeu (Thrac o
economie de profit care a stimulat activitatea bancară, comerţul şi
care a dus la concentrarea averilor.
Adăncirea conflictelor sociale în Grecia secolului IV reprezintă
un fenor.... aproape general. La Atena, unde reconstituirea imperiului
maritim a compensat parţial urmările războiului, prosperitatea şi
politica adoptată în favoarea păturilor nevoiaşe a limitat efectele
exodului rural. În multe din cetăţile Greciei însă, ca şi în Magna
Grecia, ruinarea micilor proprietari şi degradarea condiţiilor de viaţă
ale straturilor populare de la oraş au provocat tulburări, au determinat
lupte partizane care au degenerat în războaie civile.

ASCENSIUNEA REGATULUI MACEDONIEI

În timp ce Grecia înregistra efectele conjugate ale depopulării

(Atena şi-a văzut efectivele mobilizabile scăzând de la 40.000 la
mijlocul sec.V, la 30.000 în anul 360), ale confruntărilor sociale şi
politice care marcau viaţa cetăţilor şi ale crizei morale pe care au
instituit-o războaiele şi zguduirile de la începutul sec. IV a.Chr., o
nouă putere se afirma în nordul lumii greceşti: regatul Macedoniei.
Condiţiile naturale. Mărginită la sud de Thessalia şi Epir, la
nord şi nord-est de Tracia, iar la vest de lllyria. Macedonia era o
regiune mai mult muntoasă în partea de nord şi de şes în sud Această
structură a reliefului explică, în mare măsură, bogşţiile solului şi
subsolului, precum şi ocupaţiile locuitorilor. În afară de creşterea
animalelor şi de agricultură, o mare dezvoltare a cunoscut mineritul,
ca şi exploatarea şi prelucrarea lemnului.
În ce priveşte caracterul etnic al macedonenilor, până astăzi
dăinuie încă mari controverse. Deşi regii se considerau greci, pe baza
unei genealogii complicate, macedonenii sunt pentru grecii din timpul
războiului peloponesiac şi chiar din timpul lui Filip, nişte barbari, deci
negreci.
Ştiinţa modernă, punând în studiu izvoarele literare,
arheologice, epigrafice, numismatice, fără să reuşească să rezolve
definitiv problema, a impus părerea potrivit căreia macedonenii,
înrudiţi la origine cu grecii, iar ulterior izolaţi de lumea
mediteraneeană, au suferit o puternică influenţă etnică şi lingvistică,
tracă, epirotă şi illyrică.
Organizarea social-economică şi politică. Evoluţia societăţii
macedonene, în mare asemănătoare cu a celorlalte aşezări greceşti, a
fost mult întârziată faţă de acestea. La la sfarşitul sec. V a.Chr., când
Atena cunoaşte semnele crizei polisului, Macedonia mai păstra încă în
organizarea sa social -economică, urme ale structurilor gentilice, iar
pe plan politic rămăşite ale regalităţii homerice şi ale aristocraţiei
gentilice.
 De la sfârşitul sec.V a.Chr., Macedonia cunoaşte o ridicare
constantă şi rapidă. Dintre împrejurările externe, la ridicarea
Macedoniei au contribuit războiul peloponesiac şi luptele pentru
hegemonie dintre statele greceşti. Rezultatul confruntărilor a
determinat slăbirea acestora şi a permis amestecul, tot mai insistent, al
Macedoniei în problemele greceşti. Acest fapt s-a produs încă din
vrernea lui regelui Archelaos (419-399 a.Chr.), care manifestă un
interes deosebit pentru cultura greacă, la curtea lui trăind Euripide şi
Zeuxis. Strâns legate de puterea centrală, unele cetăţi s-au constituit
după modelul grecesc, cea mai importantă fiind Pella, capitala
regatului. Urmează apoi o perioadă de anarhie, creată de confruntările
dintre aristocraţi, sub Ptolemaios (369-365 a.Chr.) şi Perdicas III
(365-359 a.Chr.), căreia îi pune capăt Filip II.
La început tutore al tânărului rege Amynthas IV, pe care l-a
eliminat, noul suveran era înainte de toate un războinic macedonean,
căruia nu-i lipseau nici inteligenta, nici geniul diplomatic, nici
tenacitatea în a-şi realiza planurile sale. De aceea într-un anumit sens,
adevăratul creator al statului macedonean poate fi socotit Filip II
(357-336 î.Ch.), care reuşeşte să se impună în lumea grecească, pe
care o va, supune, dându-i o altă organizare şi o nouă orientare.
Regatul Macedoniei în timpul lui Filip II. Cunoscător al lumii
greceşti, ca unuI ce fusese ostatec la Theba, Filip II şi-a dat seama de
slăbiciunile cetăţiior greceşti, măcinate de lupta pentru hegemonie, iar
în interior de contradicţii, ceea ce făcea din ele o pradă uşoară pentru
un sfat bine organizat. Filip şi-a dat seama că Macedonia nu poate
veni o mare putere fără a avea ieşire la mare, ţel pentru atingerea
căruia uzează de toate mijloacele:. abilitate şi corupere, ca şi de forţă.
După reglementarea problemelor cu tracii şi illyrii, prima ţintă o va
constitui peninsula Chalcidică unde cucereşte cetatea Amphipolis
(357). Urmează apoi Pydna (356) şi Potindeea care vor reprezenta
baze ale acţiunilor sale viitoare. Va fonda de asemenea aşezarea
Cremidas (numită apoi Philippi, 356) şi va cuceri minele de aur de pe
muntele Pangeu (356), care i-au asigurat un considerabil tezaur de
război, necesar pentru viitoarele sale acţiuni militare şi dipiomatice.
În momentul în care începe ascensiunea regatului Macedoniei
sub Felip II, nici o cetate greacă nu este capabilă de a se opune
ambiţiilor suveranului macedonean. Doar Atena pare să îşi păstreze o
relativă hegemonie, deşi nu mai deţine resortul care a făcut din ea
forţa democraţiei ateniene.
 Reorganizarea statului. Rezultatul acestei politici de cuceriri,
pe lângă mărirea teritoriului, a produs şi schimbări radicale în
structura social-economică şi politică a Macedoniei, care dintr-o
alcătuire continentală, se transformă într-un putemic stat cu ieşire la
mare, dispunând de o tot mai dezvoltată economic de mărfuri, cum o
dovedesc cunoscuţii philippi care încep să inunde, graţie aurului de la
Pangeu, lumea greacă.
Autoritatea şi puterea regelui au crescut considerabil.
Aristocraţia hetairilor, pierzând tot mai mult independenţa, devine o
aristocraţie de curte. Ca somn al schimbării, capitala statului este
mutată la Pella, aproape de mare, iar numărul oraşelor creşte. Vechea
reşedinţă a regilor, Aigai, îşi va păstra doar o valoare religioasă.
O altă importantă reformă introdusă de Filip II viza
reorganizarea armatei. Inspirată din organizarea militară a Thebei,
nucleul armatei îl constituia infanteria grea, celebra falangă
macedoneană, compusă din cetăţeni cu stare, comandată de ofiţeri
aristocraţi. În componenţa trupelor, aceasta era completată cu trupe de
infanterie uşoară, formată din mercenari illyri şi traci, ca şi de
cavalerie uşoară. Cavaleria grea se compunea din hetairii regelui, la
care se adăuga garda personală (aşa numiţii hypaspistai). Acestei
organizări, Filip II îi adaugă şi un armament corespunzător, din care
amintim cunoscuta sarissa, suliţă lungă de 2 m şi chiar unităţi de
"artilerie".
Filip al II-lea şi Grecia. Astfel pregătit, Filip II s-a angajat tot
mai mult în problemele Greciei. Acţiunea lui este facilitată de faptul
că în numeroase oraşe greceşti se constituie partide promacedonene.
La Atena, ideologul grupării pro-macedonene, formată din marii
proprietari de pământ şi din negustori sau proprietari de ateliere, a
fost oratorul Isocrates. Pentru acesta, Filip reprezenta speranţa
viitoarei unităţi, omul câruia îi revenea misiunea de a reda
elenismului forţa sa de expansiune şi de a-l conduce la cucerirea
Imperiului ahemenid.
Puternic şi bine organizat era la Atena şi partidul anti-
macedonean, format din negustorii legaţi de hegemonia maritimă a
Atenei şi din partizani ai democratiei, partid ce-l avea în frunte pe
marele orator Demostenes. Deşi era conştient de unele defecţiuni ale
democraţiei ateniene, acesta o considera superioară oricărei alte
forme de guvernare. De aici şi lupta sa neobosită pentru menţinerea
libertăţii şi independenţei Atenei, Filip fiind considerat în
"Filipicele" sale ca un "barbar", fără legătură cu Grecia şi cu cultura
sa. Devenit adevăratul şef al cetăţii, inspiratorul politicii sale
externe, Demostenes a ajuns să obţină alianţa mai multor oraşe din
Peloponez (Corint, Megara). Dar nu a reuşit să-i convingă pe thebani
să treacă în tabăra antimacedoneană. Acesta însă lupta, fără să-şi dea
seama, pentru un ideal perimat.
În aceasta situaţie, era nevoie doar de un pretext pentru ca
Filip II să intervină direct în problemele greceşti. Acest pretext a fost
găsit curând în aşa-numitul război sacre.
Războiul sacru. Pretextul războiului 1-au constituit prejudiciile
ce ar fi fost aduse cetăţii sacre Delphi de către Sparta, ce nu plătise o
amendă pentru ocuparea Thebei şi de către Phocida, care comisese
sacrilegiul de a cultiva pământurile sacre ale oracolului. Ambele
acuzaţii, formulate de către Theba, erau reflexul acutelor contradicţii
din cadrul amficţioniei delfice. De aceea, odată conflictul declanşat
prin refuzul Spartei şi Phocidei de a da curs reclamaţiei Thebei,
cetăţile membre ale amficţioniei vor fi antrenate în acest conflict
armat.
Începutul îl face Phocida, care, susţinută de Sparta, ocupă,
Delphi (356), preluând şi tezaurul său în valoare de 10.000 talanţi.
Un consiliu, convocat la Thermopyle de către Phoclda, ratifică actul
şi proclamă războiul sacru împotriva Thebei. Riposta acesteia nu se
lasă aşteptată, o armată constituită din forţe proprii, precum şi din ale
aliaţilor săi din Thessalia va reuşi să înfrângă trupele focidiene
(355).
Războiul continuă mai aprig sub conducerea comandantului
focidienilor, Onamarchos, care îşi îndreaptă acţiunile asupra
Thessaliei, începând cu ocuparea strâmtorii de la Thermopyle. La
solicitarea thessalienilor, Filip II intervine energic, înfrângând pe
Onamarchos la Crocos (353) şi devenind astfel stăpânul Thessaliei.
Încercarea de a cuceri şi Phocida se izbeşte de intervenţia Atenei,
care, văzându-se direct ameninţată, îi sprijină pe focidieni.
Aceasta înseamnă doar o amânare, timp în care Filip II îşi
îndreaptă atenţia spre nord unde, de asemenea, interesele Atenei erau
serios angajate. Lupta principală se dă pentru Peninsula Chalcidică,
având ca ţintă Olinthul, centrul uniunii chalcidice, care, după o
rezistenţă eroică (349-348 a.Chr.), este cucerit şi distrus, împreună
cu alte 32 de cetăţi. Cu toate că avea un tratat de alianţă cu Olinthul,
Atena nu poate interveni datorită situaţiei economice-financiare şi a
contradicţiilor interne. Prin pacea din anul 346, Atena pierdea toate
teritoriile şi alianţele din această regiune, rămânându-i doar controlul
asupra strâmtorilor.
Apoi, Filip II, stăpân pe situaţie, cucereşte strâmtoarea
Thermopyle şi teritoriul Phocidei, ale cărei oraşe sunt distruse, iar
locul ei în amficţionia de la Delphi este luat de Macedonia. Astfel,
Filip II devenea stăpânul Greciei centrale, fiind admis oficial în
comunitatea greacă. Se putea astfel amesteca direct în treburile ei,
putândui chiar dicta hotărâri conforme cu interesele sale.
Filip II şi Atena după pacea din 346 a.Chr. Cu toată
inegalitatea de forţe existentă, nu toată Grecia era dispusă să se
supună lui Filip II. În fruntea rezistenţei se plasează Atena,
secondată de Theba.
După.ce înfrânge pe illyri şi pe molossi supunând Epirul, Filip
II anexează şi regatul tracic al odrysilor la Macedonia, astfel
consolidându-şi stăpânirea pe valea Hebrului, unde întemeiază
oraşul Philippolis. La rândul ei, Atena, la îndemnul lui Demostenes,
întreprinde o serie de acţiuni, unele fără urmări (înţelegere cu cetăţi
din Pelopones, intervenţii în Eubeea şi Acarnania), altele însă de
natură să neliniştească Macedonia. Este vorba de trimiterea unor noi
coloni în Cardia (341) pentru promovarea intereselor Atenei în
Chersones, dar, mai ales, pentru ralierea la politica acesteia a
Byzantionului, Chiosului şi Eubeei şi de încercarea de constituire a
unei ligi panhelenice împotriva lui Filip II (340).
Atenienii au rezistat atacurilor armatei macedonene, atunci
când Filip a hotărât să cucerească zona strâmtorilor (339). Urmărind
adevăratele sale objective, Filip II a apărut pe neaşteptate în acelaşi
an (339) în Phocida. Toată Grecia este cuprinsă de panică,
determinând unele cetăţi greceşti (Theba) să se ralieze luptei dusă de
Atena. Eforturile aliaţilor de a bara înaintarea trupelor lui Filip
amână, aproape cu un an, deznodământul final care are loc la
Cheroneea, în Beoţia (sept. 338 a.Chr.). După lupte înverşunate,
grecii sunt înfrânţi, lăsând pe câmpul de luptă, pe lângă numeroşii
morţi şi răniţi şi libertatea Greciei.
Cauza înfrângerii grecilor la Cheroneea a constituit-o
superioritatea militară şi financiară a Macedoniei. Idealul pentru care
lupta Demostenes era măret, dar nu mai corespundea momentului
deoarece sistemul democratic nu mai avea la Atena, ca şi în alte părti
ale lumii greceşti, baza social-economică din trecut.
Filip II s-a arătat nemilos faţă de Theba, căreia nu a putut să-i
ierte trădarea, aceasta fiind silită să accepte o garnizoană în citadela
Cadmeea şi să desfiinţeze liga beoţiană. În alte părţi (Eubeea,
Achaia, Corinth), Filip II s-a mulţumit să impună la putere partizanii
săi. În schimb, regele a fost foarte generos faţă de Atena, unde
glasurile partidei pro-macedoniene care cereau încheierea păcii, se
făceau tot mai auzite. Aceasta pierdea cea mai mare parte din
posesiunile sale din strâmtori şi ceea ce a mai rămas din a doua
confederaţie ateniană, cu excepţia coloniilor din Lemnos, Samos,
Imbros şi Skyros. Atena trebuia să intre în alianţa macedoneană şi,
prin urmare, să renunţe la independenţa diplomatică. În schimb, îşi
păstra instituţiile, flota şi armata.
Congresul de la Corinth (338/337 a.Chr.). După victorie, Filip
II trece prin istmul de Corinth în Pelopones fără a întâmpina rezistenţă
decât din partea Spartei, care refuza să-i deschidă porţile. După ce
pustieşte Laconia, teritoriul acesteia l-a împărţit duşmanilor Spartei:
Messenia, Megalopolis, Argos. Apoi, a convocat la Corinth un
congres al tuturor cetăţilor greceşti , unde este constituită o ligă a
grecilor (Liga corintică) al cărui şef, militar şi politic, era Filip II. Un
pact a fost stabilit între statele membre, fiind definite obligaţiile
fiecăreia. Liga are ca organ de conducere un consiliu (syriedrion) în
care cele aproximativ 100 de cetăţi-state erau reprezentate
proporţional cu importanţa lor militară. Regele Filip II devenea
garantul privilegiilor greceşti de pretutindeni. O arată clar unele din
clauzele pactului de la Corith, potrivit cărora consiliul ligii era invitat
să vegheze "ca în toate cetăţile aliate să nu aibă loc exilări sau
execuţii şi ... nici confiscări, anulări de datorii, împărţiri de averi
...”. În faţa delegaţiilor oficiali ai cetăţilor greceşti, Filip II
anunţă intenţia sa de a porni împotriva “barbarilor” din Asia
"pentru a răzbuna farădelegile de odinioară săvârşite de Xerxes".
Acesta era programul cuceritorului macedonean, care, ajuns stăpân al
Greciei, poza în campionul elenismului împotriva "barbarilor".
Filip nu a ajuns să-şi materializeze proiectul deoarece, în 336,
cade victimă unui complot pregătit de fruntaşi ai aristocraţiei
macedoneae nemulţumită de politica sa centralizatoare, în timpul unei
procesiuni desfăşurate în capitala Macedoniei.
Planurile preconizate de Filip II, care concordau cu evoluţia
procesului istoric, vor fi împlinite de către Alexandru, fiul său, cu care
începe în istoria Greciei o nouă epocă, epoca elenistică.
 Epoca elenistică
Prin termenul de elenism (hellenismos) se înţelege răspândirea
limbii şi a formelor de civilizaţie şi cultură create de greci în lumea
euro-asiatică din sec.IV-1 a.Chr. Statele europene care au grăbit
difuzarea elenismului au fost, pe rând, regatul Macedoniei şi
Republica italică. Fără de impulsul dat de campaniile în Orient ale
regelui Alexandru al Macedoniei şi fară ciocnirea de interese care a
opus Roma un secol mai târziu regatului macedonean, elenismul nu ar
fi avut extinderea şi strălucirea pe care a dobândit-o.
Introducerea termenului de elenism în vocabularul ştiinţific
aparţine istoricului german Johann Gustav Droysen, în lucrarea sa
"Geschichte des Hellenismus", Berlin, 1883. Caracterul universal al
elenismului, care implică modificări de esenţă în evoluţia societăţilor
antice din spaţiul mediteranean şi până la cursul Indusului, a prilejuit
contactul nemijlocit al grecilor timp de veacuri înainte cu populaţiile
autohtone.
Epoca elenistică începe la moartea lui Alexandru Macedon şi se
termină la date diferite, o dată cu cucerirea romană. Ea se
caracterizează prin extinderea teritoriilor ocupate de greci şi prin
deplasarea spre răsărit a centrului de greutate al elenismului. Rolul
jucat de Grecia propnu-zisă este de acum înainte destul, de redus în
comparaţie cu ceI al regatelor orientale.
Cucerirea părţii apusene a Imperiului persan. Alexandru
Macedon (336-323 a.Chr.). Cu domnia lui Alexandru s-a deschis o
nouă etapă în istoria lumii antice. Filip II şi-a extins controlul asupra
Greciei continentale, punând capăt anarhiei politice din lumea
grecească. Aceasta a fost obligată să recunoască o unitate impusă, iar
pe Macedonia ca purtătoare a steagului luptei pentru dărâmarea
imperiului persan. "Cruciada" din Orient a fost condusă de Alexandru
Macedon în cei 13 ani de domnie (336-323) cu o vigoare legendară.
Alexandru a îndeplinit o mare misiune istorică, deschizând epoca
elenistică. Marele cuceritor dorea să creeeze un imperiu universal în
care să se contopească lumea greco-macedoneană cu cea orientală.
Copilăria şi educaţia lui Alexandru Macedon. Născut în anul
356 în palatul de la Pella, Alexandru cel Mare a moştenit de la tatăl
său o sclipitoare inteligenţă, energie şi îndrăzneală în momentele
grele. Mama sa, Olimpia, o prinţesă epirotă, vijelioasă şi orgolioasă,
adeptă a cultelor orfice şi dionisiace, îi va transmite unele pasiuni
violente, dragostea de literatură şi dorinta de glorie. Primul pedagog,
Leonida, îi va da o educaţie spartană, severă până la vârsta de 13 ani.
Apoi, împreună cu alţi copii de la curte, camarazi de arme de mai
târziu, ca Leonnatos, Hephaistion, Nicanor, primeşte ca profesor pe
celebrul filozof Aristotel. În localitatea Mieza, timp de 3 ani, au
studiat temeinic, într-un fel de "pension", Alexandru fiind iniţiat în
dişcipline ca istoria, retorica, metafizica, geografia, ştiintele naturii
ş.a.
Mândru că neamul său se trăgea, după legendă, din Heracle şi
Achile, Alexandru memoriza cu pasiune versurile lui Homer, recita
din poezia lui Pindar şi din tragediile lui Euripide. Plutarh scrie că
Alexandru "socotea şi numea Iliada merindea trebuincioasă pe calea
virtuţii războinice". . '
Perioada de studiu se termină brusc în anul 342 a.Chr., când
Filip II, angajat într-un război cu tracii, îi lasă în grijă conducerea
regatului macedonean. Apoi, în lupta de la Cheroneea, Alexandra a
condus o aripă a oastei macedonene.
În toamna lui 336 a.Chr., suprimarea lui Filip II printr-un
complot de palat, l-a adus pe Alexandru pe tronul de la Pella.
Eventualii pretendenţi la tron (fraţi, veri, unchi) au fost înlăturaţi fară
milă, cu excepţia lui Filip Arhidaios, un frate cunoscut ca debil
mintal.
Dispariţia neaşteptată a lui Filip II a produs în Grecia o trezire a
spiritului de libertate, stârnit de glasul lui Demostenes, iar Liga din
Corinth se considera eliberată de obligaţiile asumate. Cu rapiditatea-i
de acţiune cunoscută, Alexandru a apărut la sfârşitul verii lui 336 .
a.Chr., în Thesalia, apoi la Thermopyle unde delegaţii amficţioniei
delphice îl întâmpină ca pe un şef al elenilor. Theba şi Atena îi trimit
solii de supunere. La Corinth, consiliul ligii (synedrionul) i-a
recunoscut calitatea de hegemon în proiectata expediţie împotriva
perşilor.
Înainte de a întreprinde această expediţie, Alexandru trebuia să
asigure graniţele nordice ale statului, unde numeroşi dinaşti illyri şi
traci aspirau la independenţă. În primăvara anului 335 a.Chr., regele
apare pe neaşteptate în Thracia pe care o pacifică, trece apoi Balcanii
împotriva tribalilor pe care îi înfrânge. Cu această ocazie are loc şi
traversarea Dunării, urmată de o demonstraţie de forţă împotriva
geţilor din câmpia munteană. Apoi sunt pacificaţi şi illyrii.
Pe când Alexandra era angajat în aceste lupte, în Grecia s-a
răspândit zvonul că ar fi fost omorât. Asigurându-şi sprijinul Atenei,
Arcadiei şi Elidei, Theba se răscoală împotriva autorităţii
macedonene. În doar 14 zile de la declanşarea insurecţiei, Alexandru
apare în inima Greciei, pentru a aduce la ordine cetăţile rebele. Theba,
asediată şi distrusă din temelii, cu excepţia templelor şi a casei lui
Pindar, iar supravieţuitorii reduşi la sclavie, atrage atenţia asupra
preţului plătit încercării de a rezista hegemonului Greciei.
Dar Oriental îl atrage irezistibil pe succesorul lui Filip.
Încredinţând destinele Macedoniei, ca şi supravegherea Greciei,
generalului Antipater, Alexandra începe marea aventură în răsărit.
Cucerirea Asiei Mici. În expediţia împotriva perşilor a pornit ca
rege al Macedoniei şi ca general al ligii corintice, cu mandatul de a
pedepsi pe perşi şi de a deschide zone de expansiune economică,
politică şi culturală pentru greco-macedoneni. După calculele
istoricilor moderni, Alexandru dispunea de o armată de cca. 37.000 de
luptători (32.000 pedestraşi şi 5.000 de călăreţi). Era o oştire
disciplinată, unitară din punct de vedere tactic, bine organizată încă
din timpul lui Filip II. În cadrul ei erau prezente şi trupele aliate, ale
supuşi1or din Balcani, contingente furnizate de liga de la Corinth şi
câteva mii de mercenari. Statul major al regelui cuprindea generali
precum Parmenion, socotit mâna dreaptă a lui Alexandru, Crateros,
Cleitos cel Negru, Antigon, Antipater, Seleucos, Nearhos, Lysimah,
Ptolemeu, Perdiecas, nume ce. le vom reîntâlni în campania de
cucerire a Orientului şi ca regi ai statelor elenistice.
Părţile slabe ale acestei campanii erau flota de război şi tezaurul
militar, net inferioare perşilor. Celor 400 de corăbii duşmane din M.
Egee, comandate de grecul Memnon din Rhodos, Alexandru le-a opus
doar 170 de vase, slab echipate, la care până la urmă a renunţat.
Ingeniosul plan al lui Alexandru de a cuceri coastele asiatice, din
Hellespont la gurile Nilului şi moartea prematură a lui Memnon, a dus
la dizolvarea acestei flote rămasă fără porturi. Regele macedonean
pornea în campania spre răsărit cu doar 70 de talanţi în tezaurul de
război şi cu alimente care îi ajungeau, numai pentru o lună. Prăzile,
tributul impus unor oraşe, ca şi tezaurele capturate din capitalele
persane, au acoperit acest gol.
Situaţia politică şi militară din Imperiul persan era favorabilă
începerii acestei campanii. De la Mediterană la Indus exista o masă
neomogenă de state vasale, satrapii cu veleităţi de independenţă,
popoare cu obiceiuri şi limbi diferite şi un grup de forţe centrifuge ce
cu greu puteau fi ţinute în frâu de dinastia Ahemenizilor. Regele
Darius III apărea prea blând şi lipsit de calităţile unui mare
conducător. Dispunea de un uriaş tezaur de război, depozitat în
palatele regale de la Persepolis, Susa, Ecbatana şi Babilon. Flota
persană din Mediterana de est avea ca marinari pe iscusiţii navigatori
fenicieni. Pe câmpul de luptă putea mobiliza 100.000 de luptători.
Comandă însă o armată nedisciplinată şi neunitară ca armament şi
tactică de luptă, ea fiind expresia conglomeratului de popoare şi
imperiu. În primăvara anului 334 a.Chr., Alexandru cel Mare a trecut
Hellespontul fără dificultăţi, cu ajutorul corăbiilor. Primul său act
ajuns în Asia Mică a fost acela de a înfige lancea în solul ei, pentru ca
acesta să devină un "pământ dobândit prin vârful lăncii". Primul drum
a fost un pelerinaj la Troia, cetatea viselor sale din lecturile homerice,
unde celebrează amintirea eroilor săi favoriţia, Achile şi Aiax.
În acest timp, Memnon şi satrapii persani din Asia Mică
concentrau importante forţe pe râul Granicos, pentru a respinge peste
Hellespont pe invadatori. Prima mare ciocnire dintre cele două armate
a avut loc în mai 334 a.Chr., pe malurile râului Granicos. Victoria a
fost decisă de atacul impetuos al cavaleriei condusă de Alexandru.
După victorie, oraşele ioniene, cu excepţia Miletului şi
Halicarnasului, luate prin forţă, şi-au deschis porţile în faţa
învingătorului. Peste tot, regele victorios se arată tolerant faţă de zeii
locali, alungă regimurile oligarhice şi stabileşte forme de conducere
democratice şi reorganizează pământul cucerit. În locul satrapilor, a
numit ca guvernatori generali de-ai săi sau indigeni de încredere.
Pătrunde apoi adânc în interiorul Asiei Mici, până la cetatea
Gordion, oraş sacru al Anatoliei. Acolo, pe acropola oraşului, se afla
cunoscutul car al lui Gordion, având jugul legat de atelaj cu multă
dibăcie. Oracolul a prevestit că "cel care va izbuti să desfacă nodul cu
care fusese prins jugul, acela va deveni stăpân peste Asia". Alexandru
a încercat să desfacă nodul, "dar văzând că strădania îi era zadarnică
şi nevrând să se dea bătut scoase sabia şi-1 taie" (Arrianus).
Traversând Cappadocia, apoi Munţii Tauros, Alexandra
pătrunde în Cilicia, unde la Issos, la porţile Siriei, îl aştepta Darius cu
armata sa. În loc ca Marele Rege să-şi aşeze uriaşa armată în câmp
deschis, spre a-i folosi întreaga capacitate. de luptă, el a plasat-o în
depresiunea din faţa golfului Issos, strânsă între munţi, mare şi râul
Pinaros. Desfăşurarea bătăliei de la Issos (12 nov. 333) ne este
cunoscută din relatările lui Ptolemeu, transmise prin Arrianus.
Alcătuirea necorespunzătoare a liniei de atac persane, nesiguranţa
arătată de către Darius în contrast cu initiativele lui Alexandru, îl
determină pe Arrianus să scrie: "Lupta avea să se dea între
macedoneni, dinainte învingători şi perşi, ca şi învinşi". Deşi inferior
numeric, Alexandru a obţinut aici o categorică victorie. Darius însuşi
dă semnalul derutei din armata sa, fugind de pe câmpul de luptă şi
lăsând în mâinile învingătorului familia sa (soţia, mama şi trei copii),
tezaurul (3000 de talanţi), ca şi o pradă bogată.
Cu înfrângerea imperiului persan, eliberarea Asiei Mici şi a
cetăţilor greceşti din Ionia, Alexandru realizase obiectivele fixate de
Liga de la Corinth. Refuzând propunerile de pace ale suveranului
persan, el se angajază într-o nouă etapă a acţiunilor sale, cucerirea
întregului imperiu ahemenid.
Cucerirea Siriei şi a Egiptului. După victoria de la Issos,
Alexandru avea deschise toate drumurile imperiului. Cu toate acestea,
nu-l urmăreşte pe învins, ci vizând neutralizarea flotei persane care
opera în Mediterana, flotă ce incita spiritele antimacedonene şi
ameninţa legăturile cu Grecia, Alexandru ia în stăpânire oraşele siro-
palestiniene (Tripoli, Byblos, Sidon). Tyr-ul, metropola Chartaginei,
care se împotriveşte, este luat cu asalt după un asediu îndelungat şi
jefuit. Cu moartea lui Memnon în Rhodos, abilul şi tenacele
comandant al trupelor de mercenari ai lui Darius III, sfârşeşte şi
încercarea persană de a declanşa în Grecia o răscoală a cetăţilor
nemulţumite, de hegemonia macedoneană. După cucerirea cetăţii
Gaza, Alexandru ajunge la porţile Egiptului, pe care satrapul Mazaces
i-1 predă fără luptă.
La Memphis, Alexandru aduce sacrificii zeilor egipteni, al căror
preoţi l-au recunoscut ca suveran legitim, moştenitor al faraonilor. Pe
această lime se înscrie şi un "pelerinaj" în îndepărtata oază Siwah din
deşertul libian, la faimosul templu-oracol al zeului Amonn, deplasare
care a avut un substrat politico-religios. După legendă, aici primeşte
confirmarea destinului său divin şi promisiunea unei monarhii
universale.
Alexandru organizează şi administraţia Egiptului, puterea
militară fiind separată de cea civil-administrativă. De prezenţa lui
Alexandru în Egipt se leagă şi fondarea oraşului Alexandria. Se pare
că după indicaţiile lui, arhitectul Deinolarotes din Rhodos ar fi trasat
planurile celui mai important port şi a celei mai strălucite metropole
culturale a lumii elenistice, amplasate pe un teren dispus la vărsarea
braţului apusean al Nilului în Mediterana.
Campania din Orient. Lichidarea Imperiului persan. O dată cu
părăsirea Egiptului, în primăvara anului 331 a.Chr., începe o nouă
etapă a expediţiei lui Alexandru, în vederea confruntării decisive cu
Marele Rege. El străbate Palestina, Siria şi, coborând pe Eufrat,
pătrunde în Mesopotamia. Darius a avut răgazul necesar concentrării
la Babilon a forţelor recrutate din răsărit. În afara superiorităţii
numerice, trupele lui Darius dispuneau de arme noi, necunoscute
macedonenilor (elefanţi de luptă, 200 care de luptă ce posedau coase
fixate în prelungirea osiilor şi a proţapului, cu care îşi deschideau
drum prin rândurile inamice). El şi-a plasat trupele dincolo de Tigru la
Gaugamela, într-o câmpie deschisă, pe un front larg de 9 km, putând
uşor învălui linia de atac a lui Alexandru care dispunea de un efectiv
doar de 40.000 de infanterişti şi 7.000 de călăreţi. Dispozitivul persan
cuprindea, alternativ, în linie, infanterie, cavalerie, arcaşi, care de
luptă şi elefanţi. În faţa numărului mare al duşmanilor, geniul
strategic al lui Alexandru a creat un dispozitiv ce-i oferea posibilitatea
să atace fulgerător pe Darius şi să-l împiedice astfel ca să-l
încercuiască.
Lupta de la Gaugamela, s-a dat la 1 oct. 331. Atacul carelor
persane a fost uşor anihilat de soldaţii lui Alexandru care le-au creat
spaţii de trecere, urmând apoi ca arcaşii şi aruncătorii de suliţi să le
facă inofensive. Ordinea şi disciplina în luptă a armatei greco-
macedonene au asigurat victoria asupra masei eterogene a amatei
persane. Victoria s-a datorat atacului fulgerător al cavaleriei lui
Alexandru, luptă în care macedonenii şi-au dovedit superioritatea.
Presimţind înfrângerea, Darius a părăsit câmpul de luptă, retragându-
se în Media, la Ecbatana. Victoria de la Gaugamela însemna
lichidarea puterii militare a imperiului persan.
După victorie, Alexandru s-a îndreptat spre Babilon, unde în
marşul triumfal spre palatul de odinioară al lui Nabucodonosor a fost
întâmpinat cu flori. Satrapul Mazaios i s-a supus, rămânând
guvernator al Babilonului, asistat de un general macedonean şi de un
trezorier grec. În templul zeului Marduk a adus acestuia sacrificii
solemne, respectând obiceiurile şi religia caldeilor, comportare prin
care Alexandru a reuşit să-şi câştige aceeaşi simpatie ca şi în Egipt.
În continuare, trece prin capitalele persane de la Susa,
Persepolis şi Pasargade. Trebuie să înfrunte în această înaintare
rezistenţa populaţiilor de munte ale uxilor, iar în defileul cunoscut în
antichitate sub numele de "Porţile Persidei" a întâlnit a doua
rezistenţă din partea satrapului Persiei, Ariobarzanes, care îi opune o
armata de peste 40.000 luptători. Printr-o mişcare de învăluire, o parte
din armată, condusă de Alexandru, cade în spatele perşilor, obligându-
i pe aceştia să se retragă.
Comandantul din Persepolis, Tridates, i se supune, predându-i
lui Alexandru tezaurul regal, compus din 120.000 de talanţi. Între
palatele din Persepolis strălucea cel zidit de Xerxes, marele duşman al
lumii greceşti. Ura grecilor s-a revărsat asupra acestei monumentale
construcţii, simbol al suferinţelor abătute asupra Greciei din timpul
războaielor medice. Palatul regal a fost incendiat, iar soldaţii
macedoneni au jefuit şi au făcut să curgă mult sânge în cartierele
nobile ale oraşului. Incendierea Persepolisului marchează simbolic
sfârşitul expediţiei panhelenice de răzbunare a umilinţelor suferite de
greci în timpul războaielor medice.
După dezastrul de la Gaugamela, Darius III s-a refugiat în ţara
Mediei, la Ecbatana unde încearcă să opună o nouă rezistenţă.
Dispunea însă de forţe insuficiente pentru o confruntare armată cu
macedonenii. Deoarece Alexandru pornise în 330 a.Chr. spre
Ecbatana, Darius s-a retras către îndepărtata regiune muntoasă din
Hyrcania (sudul Mării Caspice), unde putea să se fortifice în "Porţile
caspice".
La Ecbatana, Alexandru a luat hotărâri de mare impotanţă din
care deducem noua sa orientare faţă de lumea greacă. Astfel, el
renunţă la serviciile cavaleriei thesaliene şi ale aliaţilor greci,
dispensându-se de sprijinul acestora, ca şi de al ligii de la Corinth.
Prin acest act de autoritate, Alexandru arăta tuturor noua sa calitate de
"rege al regilor", stăpân al unui imperiu, situaţie care depăşea
mandatul deţinut până atunci ca strateg autocrator al grecilor şi
macedonenilor.
Continuând apoi urmărirea lui Darius, Alexandru a ajuns până
la "Porţile caspiene" (lângă Teheran), unde află vestea uciderii lui
Darius (iulie 33o) de către Bessos, care s-a proclamat "mare rege"
(Artaxerxes IV). Alexandru, urmând politica inaugurată în Egipt, îi
rezervă lui Darius funeralii solemne, simţindu-se îndreptăţit prin
aceasta să se proclame moştenitorul Ahemenizilor. De atunci va purta
coroana descendentului lui Cyrus, asumându-şi astfel moştenirea sa
prestigioasă. Nu mai era un şef de război barbar care a asimilat cultura
greacă, ci un suveran asiatic. El impune prosternarea în faţa sa şi
adoptă costumul şi eticheta de la curtea ahemenidă.
Prăbuşirea Imperiului persan, moartea lui Darius III,
inaugurează cea de a treia etapă a epopeii lui Alexandru, când,
proclamându-se oficial moştenitor al suveranilor persani, el
unrmăreşte idea constituirii unui vast imperiu macedonean, bazat pe
colaborarea cu populaţiile orientale învinse.
Cucerirea satrapiilor orientale. Pentru a aduce sub ascultare
satrapiile orientale asupra cărora se întinsese autoritatea regelui
ahemenid, Alexandru va avea nevoie de alţi 3 ani, marcaţi de lupte
grele, dublate de frământări în rândul armatei sale (330-327 a.Chr.).
Alexandru visa la crearea unui imperiu universal, lichidarea lui Besos,
noi cuceriri până la Indus şi contopirea învinşilor cu învingătorii.
Pentru materializarea acestui plan, Alexandru dă dovadă de mare
supleţe, modificând tactica de luptă şi adaptându-se condiţiilor din
ţinuturile muntoase, locuite de populaţii războinice, care utilizau
tactica luptei de guerilă.
Pentru a ajunge în cele două mari satrapii, Bactriana şi
Sogdiana, unde Besos organizase punct de rezistenţă, Alexandru a
trecut, în primavara anului 329, bariera munţilor Hinducuşi prin
trecătoarea văii Kabul. Besos s-a retras dincolo de fluviul Oxos (Amu
Daria) în oraşul Nautace din Sogdiana. După cucerirea Bactrianei şi
traversarea de către macedoneni a fluviului, pe baloturi din piele
umplute cu paie, Besos, trădat, este prins şi executat la Bactria. Pe
malul fluviului de frontieră Iaxartes (Sâr-Daria), unde căzuse Cyrus şi
de unde făcuse cale întoarsă Darius, a fost fondată cea mai estică
cologne care-i poartă numele Alexandria Eschata (Chodjentul de mai
târziu), punct de sprijin pentru stăpânirea Sogdianei.
Pe măsură ce greutăţile campaniei de supunere a satrapiilor
orientale se înmulţeau, creştea şi opoziţia în rândurile aristocraţiei
civile şi militare din anturajul lui Alexandru. Opoziţia era determinată
şi de faptul că Alexandru îşi arăta predilecţia pentru numirea
aristocraţiei persane în diferite posturi cheie, civile sau militare.
Macedonenii erau ostili introducerii ceremonialului şi etichetei de la
curtea persană (cea mai detestată era prosternarea în faţa persoanei
sale sacre - proskynesis). Teama aristocraţiei macedonene era
provocată şi de o eventuală înlocuire a ei cu cea persană în treburile
de stat, de unde şi comploturile puse la cale.
Prima conjuraţie a fost a lui Philotas, fiul lui Parmenion,
comandant de cavalerie, acuzat de a fi organizat un complot pentru
lichidarea lui Alexandru. Judecat în faţa adunării întregii armate,
transformată în carte de justiţie militară, Philotas a fost condamnat la
moarte. Conform obiceiului macedonenilor, aceeaşi armată îl va ucide
cu lovituri de pietre şi lănci aruncate.
Asemenea sângeroase procedee, comune unui despot oriental
au întărit opoziţia în rândul armatei. Când în timpul unui banchet
(328), Cleitos cel Negru, comandant al cavaleriei, şi-a îngăduit să-i
spună în faţă nemulţumirile provocate macedonenilor de tendinţele de
"orientalizare" ale lui Alexandru, acesta nu ezită să-1 răpună cu
lancea.
În rândul greco-macedonenilor intenţia lui Alexandru de a
impune prosternarea în faţa persoanei sale sacre (proskynesis),
produce adânci nemulţumiri. Capul opoziţiei faţă de această pretenţie
a regelui era filozoful Calistene, nepotul lui Aristotel şi istoriograf al
curţii lui Alexandru. Ocazia înlăturării sale s-a ivit cu prilejul aşa-
zisului "complot al copiilor de casă", când Calistene, învinuit de
cunoaşterea şi tăinuirea acestui pericol pentru viaţa lui Alexandru, a
primit pedeapsa capitală pe malul Indusului, prin crucificare.
Invazia în India (327-325 a.Chr.). Pentru cei din Europa şi
Orientul Apropiat, India rămânea ţara misterelor şi a unor fabuloase
bogăţii. Se credea că acolo se află sfârşitul lumii, loc misterios unde
au ajuns doar zeii Dionysos şi Heracle.
Din Sogdiana şi Bactriana pacificate, Alexandru s-a informat
despre disensiunile existente între dinaştii Indiei, despre conflictele
seculare dirntre dravidieni şi arieni (principalele populaţii), despre
prăpăstia dintre caste, care puteau, toate la un loc, înlesni cucerirea.
Pentru acest scop a pregătit o armată, estimată de autorii antici la
120.000 de oameni, armată în care grecii şi balcanicii se pirereau în
masa de soldaţi orientali, mai ales perşi.
După ce a trecut munţii Hinducuş, în vara anului 327 a.Chr.,
Alexandru a primit la Nicaia oferta prinţului indian Omphis, raja de
Taxila, de a-1 ajuta în luptele cu rivalul său Poros, oferindu-i provizii,
trupe de cavalerie şi elefanţi. Poros îl aştepta pe malul răsăritean al
fluviului Hydaspes, afluent al Indusului, cu o numeroasă armată
dotată cu elefanţi. Alexandru trece pe malul opus al fluviului pe timp
de noapte, înşelând înşelând gărzilor acestuia. Pe malul fluviului
Hydaspes s-a desfăşurat (iulie 326 a.Chr.) ceea mai grea şi sângeroasă
bătălie din timpul campaniei lui Alexandru în Orient. Acţiunile
energice ale cavaleriei macedonene au învins oştile lui Poros, care,
rănit, a fost capturat. Pe locul bătăliei a ridicat două oraşe: Nicaia
(Victoria) şi Bucefalia.
După victorie, Alexandru îşi continua înaintarea până la fluviul
Hyphasos (azi Bias). Aici, macedonenii, înspăimântaţi de necunoscut,
ajunşi la limita efortului fizic, refuză să continue înaintarea.
Încercările de convingere ale acestora au fost fără rezultat, Alexandru
fiind obligat să cedeze şi să anunţe retragerea. Pe malul fluviului
Hyphasos au fost înălţate 12 altare pentru zeii din Olimp, protectori ai
lui Alexandru, plasate în jurul unei coloane de bronz ce purta o
laconică inscripţie: "Aici s-a oprit Alexandru".
Intoarcerea din India la Babilon. Pentru revenirea în
Mesopotamia, Alexandru a dispus construirea pe malul fluviului
Hydaspes a unei flote de 80 de vase de transport, echipate cu mateloţi
fenicieni, greci şi ciprioţi, comandată de Nearchos. O parte a armatei
a mărşăluit de-a lungul cursului Indusului până în Delta marelui
fluviu (325). Ajunsă în oraşul Pattala, armata macedoneană se va
retrage spre Mesopotamia pe trei. coloane, urmând căi diferite. Un
corp de armată, cel imperial, dubla de-a lungul coastelor, traseul
corăbiilor lui Nearchos pentru a o sprijini şi aproviziona. Celălalt corp
de armată au urmat drumul pe uscat, prin Carmania, spre Persepolis şi
Susa.
În anul 324 a.Chr., după aproape zece ani de marşuri şi lupte,
marele drum asiatic al lui Alexandru lua sfârşit. Campania, unică în
istoria antichităţii, a însemnat parcurgerea a 18.000 km, la sfârşitul
căreia cel mai mare imperiu antic, imperiul lui Alexandru Macedon
era constituit. Acesta se întindea de la M. Adriatică în vest, la Oceanul
Indian şi Indus la est.
Pentru Alexandru, revenit în Mesopotamia, ultimii doi ani ai
domniei au fost plini de evenimente. Preocupările sale predominante
se axau pe organizarea imensului teritoriu ce-l stăpânea. Ultimul an de
domnie şi viaţă al marelui cuceritor prefigurează dificultăţile cu care
s-ar fi confruntat în viitor: frământări ale satrapilor persani,
nemulţumirile surde ale trupelor macedonene, răscoale ale
mercenarilor greci, clocotul cetăţilor din Grecia în pragul revoltei.
Dar, în iunie 323, în vârstă de doar 33 ani, Alexandru se stingea
brusc din viaţă în oraşul din care intenţiona să facă noua capitală a
imperiului său, Babilonul, fară a desemna un succesor.
Organizarea imperiului macedonean. Cum dorise să se
înfăţişeze lumii şi tatăl său, Filip II, Alexandru a pătruns în Asia în
calitate de conducător al unei coaliţii greceşti, având ca ţel
"pedepsirea" perşilor şi eliberarea cetăţilor greceşti din Asia Mică
subjugate de aceştia. La începutul campaniilor sale, pretutindeni pe
unde trecea restabilea "libertatea": în Lydia, în Egipt unde, salutat ca
rege şi considerat "fiu al lui Ammon", devine "eliberator" şi
"răzbunător" al sacrilegiilor săvârşite de Cambyses, regele Persiei; iar
în Babilon încearcă să refacă prestigiul Caldeei cucerite şi umilite de
perşi.
 O contribuţie importantă a avut Alexandru în procesul de
organizare a teritoriilor subordonate. Cuceririle sale aveau un caracter
metodic deoarece regele era dominat de ideea creării unui stat
universal. Trebuind să guverneze un conglomerat de etnii, Alexandru
şi-a dat seama că elenismul, încă incipient, nu putea deveni singurul
factor unificator. După înfrângerea lui Darius şi dispariţia acestuia,
considerându-se urmaş legitim al ahemenizilor, Alexandru va adopta
o serie instituţii, obiceiuri şi tradiţii orientale. Teritoriul asiatic cucerit
de macedoneni cuprindea, alături de state puternice conduse de
monarhi, şi populaţii semi-barbare, independente, care figurau doar
nominal în lista neamurilor subordonate administraţiei de stat. În
general, Alexandru a menţinut în vigoare sistemul administrativ al
satrapilor din regatul persan, cu unele completări. Uneori, alături de
satrap sau în locul lui, era numit un comandant militar macedonean.
Acordarea conducerii unei satrapii a devenit un privilegiu, o
recompensă, mai ales când era vorba de nobili perşi pe care regele
dorea să-i atragă de partea lui. Pentru a preveni tendinţele de mărire a
satrapilor locali, Alexandru le-a retras atribuţia de strângere a taxelor
şi dărilor în natură, creindu-se un sistem fiscal diferit, controlat de
greci.
Informaţiile istorice arată existenţa în jurul său, ca centru de
conducere, a unei curţi, organizată după model oriental şi deservită de
numeroşi fancţionari, strict ierarhizaţi. Locul prim îl deţinea
cancelarul, un fel de prim-ministru, în persoana lui Eumene din
Cardia. Subordonat acestuia era departamentul finanţelor statului,
condus de Harpalos. În urma hiliarhul, comandantul militar cu cel mai
înalt grad după rege, care primeşte şi alte atribuţii (recrutarea şi
lăsarea la vatră). Consiliul celor zece care forma garda personală
joacă rolul unui stat major, hotărând pacea şi războiul. Armata,
adevăratul instrument de guvernământ, era dotată cu un corp de
generali formaţi la şcoala lui Filip II. Sunt primiţi în armată peste
30.000 de tineri din regiunile supuse care sunt instruiţi după regulile
de luptă macedonene, fiind obligaţi să înveţe şi greceşte. A impus şi o
reformă militară ce reprezenta continuarea tacticii macedonene
inaugurate de Filip II şi anume cooperarea de luptă a diferitelor arme.
S-au constituit astfel unităţi tactice (hopliţi, arcaşi, suliţaşi),
combinate într-un singur corp. De asemenea, a sporit cavaleria,
extinzând modul de luptă şi armamentul hetairilor şi a întemeiat
corpuri de călăreţi arcaşi şi lăncieri.
Pentru a-şi atrage simpatiile locale, mai ales ale aristocraţiei şi
ale militarilor, dar şi pentru satisfacerea orgoliului său, Alexandru
adoptă obiceiurile orientale. Astfel, introduce, în 328 a.Chr., practica
regală a mezilor: proskynezia (plecăciunea adâncă, cu fruntea la
pământ, în faţa suveranului), se căsătoreşte cu o prinţesă bactriană,
Roxana, îmbracă veşminte persane şi promovează aristocraţi persani
în unele funcţii administrative şi militare. 0 expresie a acestei politici
o găsim în cunoscutele zile ale "nunţii susiene", din februarie 324,
când căsătoria lui Alexandru cu Stateira, fiică a lui Darius III, a fost
însoţită de căsătoriile celor 10.000 de macedonene cu femei persane.
Calea practică pe care s-a realizat cel mai bine politica de
contopire în noul imperiu creat s-a afirmat în viaţa economică: o
dezvoltare deosebită a comerţului, a colonizării militare şi orăşeneşti,
a meşteşugurilor şi drumurilor.
Cu toate acestea, în puţinul timp cât l-a avut la dispoziţie,
Alexandru cel Mare nu a izbutit să pună la punct un sistem
administrativ şi fiscal uniformizat sau o legislaţie pe baza căreia să
funcţioneze noul regim. Egiptul s-a bucurat de o autonomie mai mare
decât restul teritoriului cucerit, fiind guvernat iniţial de doi localnici,
pe care Arrian îi numeşte nomarhi. Districtele administrative ale
Egiptului, nomele, rămân cu conducători locali, dar forţele militare
sunt comandate de macedoneni sau greci, ca şi sectorul financiar.
Alexandru a fost nu doar un cuceritor neîntrecut până atunci,
dar şi un organizator practic, un sârguincios administrator. În
domeniul religiei apare tolerant, arătând acelaşi respect zeilor
macedoneni, greci, egipteni, persani şi căutând un sincretism religios
folositor unităţii imperiului său. Concepţia lui Alexandru în problema
guvernării tindea către un stat mondial unitar, în cadrul căruia urma să
dispară amalgamele etnice, economice, culturale, morale. Pentru o
asemenea idee grandioasă nu existau însă suficiente premise. Nunţile
de la Susa, instruirea după tactica macedoneană a 30.000 de recruţi
asiatici, adoptarea ceremonialului şi a costumului persan la curte,
educarea copiilor aristocraţiei persane la curtea macedoneană,
colonizările cu elemente greco-macedonene în Orient ş.a. au constituit
modeste paleative ale acestui grandios plan. Coloniile-oraşe ridicate
de Alexandru an reprezentat singurele locuri de contopire a
neamurilor europene şi asiatice sub o haină de limbă şi cultură
grecească.
Expediţia lui Alexandru Macedon a stabilit, traseul celor mai
scurte şi bune drumuri de comerţ, pe uscat şi pe mare. Cu domnia lui,
caravanele duceau şi aduceau mărfuri direct din India, până în
porturile estice ale Mediteranei. Nearchos a deschis drumul maritim
din delta Indusului la Golful Persic. Prin introducerea unei culturi
comune, cea greacă, Alexandru a deschis calea elenismului în Orient.
Din antichitate şi până azi s-au exprimat puncte de vedere
diferite asupra lui Alexandru Macedon. Filozoful Seneca socotea
domnia lui Alexandru ca o "nebunie fericită", iar Plutarh o epocă a
"virtuţii". Toţi istoricii recunosc însă că domnia lui Alexandru
Macedon a adus ceva nou pentru progresul umanităţii. El a rupt
barierele strâmte ale oraşelor-stat greceşti, a vehiculat în adâncul
Orientului cultura greacă, a deschis noi căi economice şi culturale.
Dacă nu a reuşit să realizeze.o unitate politică universală, în schimb a
îndeplinit una culturală. Campaniile lui au deschis epoca elenistică.
Soarta Imperiului. Elenismul. Marele imperiu realizat de
Alexandru, lipsit de unitate economică şi etnică se va dezmembra în
decursul celor patru decenii care urmează moarţii creatorului lui. În
acest răstimp se desfăşoară evenimente confuze, dominate de luptele
dintre diadohi (urmaşi), fiecare dorind să desprindă o parte din
cuprinsul statului lipsit de coeziune.
 Tendinţele divergente s-au manifestat încă de la primul consiliu,
ţinut de marii generali la Babilon, în problema succesiunii la tron. S-a
ajuns la un acord de compromis, urmând să se aştepte naşterea unui
moştenitor, care a şi venit curând pe lume, fiind proclamat rege sub
numele de Alexandru IV. În acelaşi timp, la cererea cavaleriei, Filip
Arhidaios, fratele lui Alexandru, a fost şi el proclamat rege. Deoarece
un minor şi un debil mintal nu puteau conduce statul, s-a alcătuit o
regentă reprezentată prin Perdiccas. Până la majoratul lui Alexandru
IV, se adoptă formula unei guvernări colective a şefilor militari,
generalii urmând să devină satrapi în principalele regiuni. Aplicarea
acestui sistem a dus la dezmembrarea imperiului. La Babilon rămânea
Perdiccas şi familia lui Alexandru (soţia Roxana şi fiul minor).
Ptolemeu primea Egiptul cu Libia, Lysimach - Thracia, Leonnatos -
Frigia hefespontică, Antipater - Macedonia şi Grecia etc. Deoarece
fiecare diadoh urmărea să-şi lichideze vecinul şi să se proclame rege,
ei îşi vor constitui câte o armată proprie şi se vor comporta în
satrapiile lor ca adevăraţi regi. Perdiccas, adept hotărât al păstrării
unităţii imperiului, ca reprezentant al puterii centrale, se va strădui să
menţină sub control pe aceşti generali-satrapi din Orient.
Împotriva politicii şi poziţiei lui Perdiccas se coahzează ceilalţi
diadohi, adepţi ai divizării imperiului (Antigonos, Antipatros,
Crateros, Lisimach şi Ptolemeu). Perdiccas organizează o campanie
în Egipt pentru a-l pedepsi pe Ptolemeu Lagos, dar eşuează în
încercarea de a forţa traversarea Nilului, fiind ucis de proprii ofiţeri
(321 a.Chr.).
Dispariţia lui Perdiccas a determinat întrunirea de la
Triparadeisos (nordul Siriei), în vederea redistribuirii sarcinilor de
guvernământ. Alegerea lui Antipatros, cel mai vârstnic dintre
participanţi, ca regent deternină şi transferarea centrului teoretic al
puterii regale din Asia (Babilonia) în Europa (Macedonia). Antigonos
dobândeşte titulatura de strategos, comandant suprem al forţelor
militare din Asia, iar Seleucos, unul dintre ucigaşii lui Perdiccas, este
răsplătit cu satrapia Babiloniei. După dispariţia lui Antipatros (319
a.Chr.), procesul de destrămare a vastului imperiu şi de constituire a
statelor teritoriale elenistice, conduse de diadohi, se precipită.
Cassandros, fiul lui Antipatros, desemnat strateg, se dovedeşte a fi un
înverşunat duşman al familiei lui Alexandru, stabilită în Macedonia.
Din Epir, ambiţioasa Olimpia, mama lui Alexandru, pătrunde în
Macedonia, îl prinde şi ucide pe Filip Arhidaios, împreună cu soţia sa
Euridice (317). Apoi, încearcă să provoace o răscoală în Macedonia
împotriva lui Cassandros. Asediată de acesta în cetatea Pydna,
Olimpia a fost capturată şi executată (316). Fără remuşcări,
Cassandros face apoi să dispară şi ultimii urmaşi al marelui cuceritor,
soţia acestuia, Roxana şi fiul ei, Alexandru IV (310), devenind
singurul conducător al Macedoniei.
Dispariţia acestora a oferit ocazia pentru ca diadohii, oficial, să
se proclame regi în satrapiile lor şi să continue luptele între ei.
Datorită acestor frământări, imperiul se va diviza în părţile din care
fusese iniţial constituit, mai importante fiind: a) regatul Macedoniei,
condus mult timp de dinastia Antigonizilor. Grecia s-a divizat din nou
în oraşe-state; b) regatul lagid din Egipt, întemeiat de Ptolemaios, fiul
lui Lagos şi c) regatul seleucid, cu capitala la Babilon, fondat de
Seleucos (312), unul din generalii lui Alexandru.
Istoria statelor elenistice, deşi presărată cu războaie, vărsări de
sânge şi crime, poate fi socotită ca o perioadă de o importanţă
deosebită prin răspăndirea culturii greceşti în răsărit. Purtătorul
acestui făclii spre Asia la început a fost Alexandru. Apoi, prin
colonişti greci şi cu sprijinul curţilor regale, această cultură a pătruns
în adâncul teritoriilor cucerite, venind în contact direct cu vechile
culturi ale popoarelor din Orient. Aici au apărut numeroase focare de
cultură greacă (Alexandria, Pergam, Antiochia etc.), dotate cu şcoli,
biblioteci, teatre. Elenizarea parţială a Orientului a reuşit, în special în
oraşele-colonii, unde existau asemenea instituţii de cultură elenistică.
Declinul Greciei. În Grecia continentală doar câteva oraşe
(Atena, Corinth) păstrează faţada independenţei şi aparenţa la
instituţiile tradiţionale. Declinul acestora se accentuează ca urmare a
concurenţei produselor agricole şi comerciale furnizate de regatele
provenite din dezmembrarea Imperiului, a deplasării spre est a marilor
drumuri comerciale, a avântului unor noi poli economci, precum
Alexandria şi Antiochia şi, mai ales, de pe urma rivalităţilor
persistente între cetăţi şi a nesfârşitelor războaie la care s-au angajat
moştenitorii lui Alexandru. Grecia mai poate exporta doar ulei, vin şi
produse de lux. Doar câteva oraşe insulare (Rhodos, Delos) profită de
pe urma deplasării centrului politic şi economic către Orient.
La vestea morţii lui Alexandru, Atena a luat conducerea unei
coaliţii care, după câteva succese iniţiale, a fost nimicită de armatele
lui Antipatros. Aceasta reprezintă ultima răbufnire a cetăţilor greceşti
pentru dobândirea independenţei lor, acţiunea fiind aspru pedepsită: o
garnizoană macedoneană este instalată la Pireu, predarea
conducătorilor democraţi care propovăduiseră rezistenţa (Demostene
s-a otrăvit pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor) şi renunţarea la
instituţiile sale democratice. Sfârşitul democraţiei ateniene marca o
cotitură importantă în istoria lumii greceşti. Ea evidenţia prăbuşirea
unui sistem politic, cel al autonomiei cetăţilor, care făcuse
originalitatea şi măreţia civilizaţiei greceşti, dar care nu putea rivaliza
cu puterea marilor regate ieşite din cuceririle lui Alexandru. Aceste
cetăţi se văd prinse în luptele care opun între ele dinastiile
moştenitoare ale imperiului, în special pe Antigonizi care domnesc în
Macedonia şi pe Lagizii care căutau să cuprindă şi spaţiul grecesc.
Rezultă de aici, pentru fiecare din cetăţile greceşti, o istorie
complicată, marcată de revolte, asedii, represiune şi frământări
interne, fără ca aceste evenimente să schimbe raportul de forţe dintre
cetăţi şi suveranul macedonean, devenit monarh absolut (basileus).
În cursul secolului care a precedat cucerirea romană, Grecia a
continuat să sărăcească şi să se depopuleze. Chiar în Atena activitatea
economică s-a diminuat putemic după ce cetatea şi-a pierdut ultimele
sale cleruhii şi după ce centrul de greutate al lumii greceşti s-a
deplasat spre marile metropole orientale. Pireul a încetat să mai fie
principala piaţă a Mării Egee, acest lucru antrenând declinul
numeroaselor activităţi meşteşugăreşti. Doar prestigiul intelectual al
oraşului se mai păstrează. Şcolile sale filozofice sunt cele mai
cunoscute în lumea greacă. Atelierele de pictură livrează copii ale
lucrărilor clasice. Consecinţele crizei economice sunt nefaste pe plan
social, determinând recrudescenţa tensiunilor sociale care ajung, mai
ales în Peloponez, la adevărate mişcări. Vechile revendicări sociale
din epoca arhaică (abolirea datoriilor şi reîmpărţirea generală a
pământului) revin la ordinea zilei. La Sparta revendicările populare îşi
găsesc ecou pe lângă regele reformator Cleomenes III care printr-un
program radical proclamă abolirea datoriilor, crează noi cetăţeni
dintre hiloţi, distribuindu-le loturi de pământ. Încercarea sa determină
cetăţile reunite în cadrul ligii aheene să solicite intervenţia monarhului
macedonean, Antigonos Doson. Acesta, învingându-l pe Cleomenes în
bătălia de la Selesia (222), restabileşte ordinea în Peloponez.
În timp ce se profilează pericolul unei intervenţii romane în
Mediterana orientală, sub aspect politic Grecia continentală se găseşte
împărţită în trei zone, inegale ca importanţă: a) Nordul şi estul
constituie spaţiul unde monarhia macedoneană îşi exercită autoritatea
directă. b) În centru, între Thessalia şi istmul de Corint, se întinde
sfera de influenţă a ligii etoliene, o confederaţie cu instituţii foarte
slabe din care nici un membru nu poate atinge hegemonia. Totuşi,
organizarea sa a fost destul de puternică, putând stăvili înaintarea
invadatorilor celţi spre Delfi (278). c) La sud, liga aheeană reunea, cu
excepţia Spartei, principalele oraşe din Peloponez.
Nici una dintre ligi nu este capabilă să se opună durabil puterii
Antigonizilor. Totuşi, aceştia au trebuit să ţină cont de ele, aşa cum
vor trebui să le ia în seamă şi romanii, la începutul secolului II a.Chr.,
când încep să se intereseze de spaţiul oriental. Cu toate acestea, nu
este departe timpul când, victorioasă asupra lui Filip V, Roma, prin
consulul Flaminius, va proclama "libertatea grecilor" (l96). Altfel
spus, supunerea faţă de un stăpân mai puţin tolerant cu autonomia lor
decât fusese cuceritorul macedonean şi succesorii săi Antigonizi.
Aceasta reprezenta sfârşitul unei istorii care avea să lase Europei şi
lumii o moştenire uriaşă.
Regatele elenistice. Regatul Macedoniei. Dintre statele
elenistice, Macedonia constituie regatul cel mai puţin important.
Macedonia deţinea adevărata putere în Grecia prin extinderea
hegemoniei asupra cetăţilor, în aparenţă independente. Acesteia i se
opun, cât de cât, cele două ligi greceşti: etoliană şi aheeană. Puterea sa
militară s-a bucurat multă vreme de o faimă considerabilă datorită
valoroasei sale falange. Vecinătatea Greciei a antrenat Macedonia
într-o serie de alianţe, intrigi şi conflicte.
Luptele dinastice intervenite la moartea lui Cassandros (297)
dau câştig de cauză lui Demetrios I Poliorcetes, fiu al lui Antigonos,
ajuns diadoh, care se proclamă rege. El reuşeşte să restabilească
controlul asupra unei părţi Greciei. Încercarea sa de a recuceri
litoralul Asiei Mici se încheie cu un eşec (286 a.Chr.). Înfrânt de
Seleucos, Demetrios sfârşeşte prin a muri în captivitate la Apameia.
La moartea tatălui său (283), Antigonos Gonatas adoptă titlul de
rege, fiind recunoscut ca severan al Macedoniei doar în anul 276
a.Chr., după victoria repurtată asupra unei grupări celtice care pustia
Peninsula balcanică. Pentru a contracara ofensiva lui Pirus (274-273
a.Chr.), revenit în Epir după intervenţia din Italia, Antigonos se aliază
cu Sparta. Prin intervenţii energice (267-261 a.Chr.), reuşeşte să
zdrobească încercarea cetăţilor greceşti, sprijinite de Egiptul Lagid, de
a înlătura dominaţia macedoneană din Grecia. Tenace, Antigonos a
reuşit să consolideze statul macedonean, ruinat după seria de războaie
civile (320-275 a.Chr.) şi să-i restabilească hegemonia în Grecia. El
întemeiază şi o nouă dinastie care va domni până la cucerirea romană.
La curtea din capitala Pella era înconjurat de oameni de litere,
filozofi.
 Fiul său, Demetrios II, a trebuit să lupte împotriva unei coaliţii a
Greciei centrale şi Peloponesului. La moartea sa, vărul său, Antigonos
Doson, reuşeşte să reinstaurează influenţa macedoneană în Peloponez,
solicitat fiind de Liga aheeană, alarmată de reformele regelui spartan
Cleomenes III. Redobândeşte de asemenea Corinthul şi reorganizează
o Ligă a cetăţilor elenice (symarchie), în care intră jumătate din
Grecia, având ca hegernon pe regele Macedoniei (224). La solicitarea
de intervenţie venită din partea Ligii aheene, îl înfrânge pe regele
spartan Cleomenes la Selessia (222) şi intră în Sparta, cucerită pentru
prima dată de un duşman victorios. Sparta este constrânsă să intre în
Liga cetăţilor elenice.
Domnia ultimilor doi regi macedoneni, este dominată de luptele
purtate contra Romei. Filip V (238-179 a.Chr.) se lasă antrenat într-un
război, alături de Liga helenică (întemeiată de Antigonos I1I),
împotriva Ligii etoliene, aliată cu Sparta şi Elida, numit şi "războiul
aliaţilor" (220-217 a.Chr.). Sub influenţa lui Demetrios din Faros,
dinast din Illyria, refugiat la curtea din Pella, Filip V încheie o alianţă
cu Hannibal, care viza eliminarea influenţei romane din Illyria.
Primul război macedonean (215-205 a.Chr.), prima confruntare dintre
Roma şi Macedonia elenistică, se încheie prin pacea de la Phoinike
(205), în urma căreia se realizează un partaj a Illyriei între Roma şi
Filip V. În această dispută, Roma a reuşit, printr-o abilă diplomaţie, să
mobilizeze, împotriva lui Filip V, Liga etoliană, Pergamul, Sparta,
Elida şi Messenia, obligându-1 pe suveranul macedonean să lupte pe
mai multe fronturi, în Thesalia, Eubeea, Pelopones şi M. Egee şi
împiedicându-l astfel să sprijine direct pe Hannibal în luptele din
Italia.
După anu1 203 a.Chr., atenţia lui Filip V se îndreaptă spre M.
Egee, aliindu-se cu regatul seleucid împotriva Egiptului lagid. La
cererile de ajutor formulate de Pergam şi Rhodos (201), ameninţate de
Filip V, Roma declanşează cel de-al doilea război macedonean (200-
197 a.Chr.), asigurăndu-şi neutralitatea regatului seleucid, ca şi alianţa
Pergamului, Rhodosului şi a Ligii etoliene. Înfrânt la Kinoskephalai
în Thesalia (197 a.Chr.), Filip V este obligat să încheie pacea cu
Roma, renunţând la pretenţiile de dominaţie asupra Greciei; Asiei
Mici şi a Traciei, la flota de război, trebuind să plătească şi o
despăgubire de război (l000 talanţi).
Rolul Macedoniei a fost important prin faptul că regii ei au
asigurat protecţia elenismului împotriva tulburenţilor vecini din nord
şi împotriva incursiunilor celtice. Perseu (179-168), ultimul rege al
Macedoniei elenistice, continuă politica tatălui său îndreptată spre
consolidarea economică, politică şi diplomatică a Macedoniei, în
vederea unor noi confruntări cu Roma. Pentru a evita izolarea
Macedoniei, Perseu extinde influenţa macedoneană în Tracia şi
Illyria, se apropie de Rhodos şi Beoţia şi de regatului seleucid. La
insistenţele Pergamului, care se simţea ameninţat de întărirea
Macedoniei, Roma declanşează cel de-al treilea război macedonean
(171168 a.Chr.). Perseu este obligat să lupte pe trei fronturi: în Tracia,
împotriva Pergamului, în nord-vest contra triburilor dardanilor şi în
vest, cu romanii. Înfrânt în bătălia de la Pydna de legiunile comandate
de L. Aemilius Paullus (168) şi luat prizonier, Perseu este purtat în
cortegiul triumfal al învingătorului la Roma. Macedonia este împărţită
în patru districte înainte de a fi redusă la statutul de provincie (146
a.Chr.).
În Grecia, în urma unei revolte (l46 a.Chr.), Corinthul este
cucerit şi distrus de către Mummius. Oraşele, cu excepţia Spartei,
Atenei şi Delphiului, care obţin titlul de membre ale unei federaţii,
sunt obligate să plătească tribut. Grecia se află în subordinea
proconsulului Macedoniei până în anul 27 a.Chr., când Octavianus va
face din ea o provincie specială, Ahaia.
Regatul Lagid. Egiptul, a cărui stăpânire a reuşit să şi-o asigure
Ptolemeu, fiul unui nobil macedonean (Lagos), camarad de arme a lui
Alexandru, constituie cel mai bogat dintre regatele elenistice.
Regatul lagid nu s-a mărginit la stăpânirea Egiptului propriu-
zis. Sub stăpânirea Ptolemeilor s-au aflat fie şi temporar, insule
greceşti (Cipru în primul rând), oraşe greceşti din Thracia şi Asia
Mică. Spre vest, în Africa, Ptolemeu I şi-a extins dominaţia asupra
Cirenaicei, iar spre est, în afară de lupta pentru sudul Siriei (Coele-
Syria, devenită timp de 150 de ani mărul discordiei dintre Egiptul
ptolemeic şi regatul seleucid), Ptolemeii au acordat o atenţie specială
ţărmurilor Mării Roşii şi coastelor Africii de est. În paralel şi ca
urmare a acestei politice, primii monarhi din dinastia lagidă au
procedat la extinderea domenaţiei şi influenţei lor în bazinul
Mediteranei prin dominarea căilor maritime, factor economic şi
politic decisiv pentru prosperitatea Egiptului.
Pentru a se impune ca monarh absolut, Ptolemeu I Soter nu a
ezitat să se integreze în linia de succesiune a faraonilor din dinastia
saită care 1-au precedat. Faraonii, conform conceptiei egiptene despre
"regele-zeu", erau urmaşi ai lui Ammon-Ra sau Osiris. Această
practică a fost preluată de lagizi, fiind ilustrată în texte, dar mai ales în
artele plastice. Nu cunoaştem detalii despre instituirea cultului
monarhic în Egipt, dar se ştie că Ptolemeu I a transformat cultul iniţiat
la Memphis în cinstea regelui Alexandru în religie de stat,
constituindu-se şi.un colegiu de preoţi ai acestui cult.
Exploatarea Egiptului elenistic a fost favorizată de faptul că
primii doi Ptolemei au aplicat şi adaptat pentru realităţile din regatul
lagid sisteme de planificare şi inventariere care erau funcţionale în
celelalte regate de tip oriental. Meritul lui Ptolemeu I a fost acela că a
păstrat şi aplicat ce i s-a părut pozitiv din experienţa politică a lui
Alexandru. De asemenea, îngăduinţa arătată formelor de viaţă şi
cultelor practicate de indigeni şi de comunităţile nou venite a
contribuit la menţinerea unui echilibru relativ stabil.
Sistemul politico-administrativ. Primii Ptolemei perfecţionează
aparatul de stat politic-administrativ din timpul lui Alexandru,
suprapunându-1 pe schema rămasă încă în vigoare de la dinastia saită.
Astfel, ei crează un sistem administrativ centralizat, birocratic,
acaparat în mare parte de greci şi fară legătură cu administraţia
anterioară. Deşi monarhul era recunoscut ca stăpân absolut al
teritoriului (chora) ce-1 guverna, după modelul monarhic
macedonean, regele era ajutat de un sfat (consiliu), compus din
"credincioşi", persoane din anturajul curţii. Unii membrii ai sfatului
aveau atribuţii precise (şeful cancelariei, responsabili ai administraţiei
de stat, ai departamentului justiţiei, finanţelor comerţului exterior
etc.). Fiecare dintre "miniştri" avea în subordine un aparat
funcţionăresc strict ierarhizat.
Aparatul administrativ s-a pliat pe diversitatea teritorială şi
etnică a regatului lagid. În Egipt erau puţine aşezări orăşeneşti:
Alexandria, devenită capitală şi Naucratis, cetatea-stat fondată de
ionieni erau cele mai importante. Ptolemeu I a întemeiat un oraş-
reşedinţă, în regiunea Tebei, Ptolemais. În prima jumătate a sec.III
a.Chr., în afara oraşelor au apărut aşa-numitele Systemata politica,
formaţiuni politice de tip urban în care erau cuprinşi cetăţeni de drept,
în majoritate macedoneni şi greci, bucurându-se de un statut
orăşenesc. Oraşele-stat subordonate din afara graniţelor Egiptului,
deşi şi-au păstrat autonomia şi organizarea proprie, erau obligate să
contribuie cu importante sume pentru susţinerea economiei egiptene,
îndatoriri la care vegheau gamizoanele macedonene amplasate în
puncte strategice.
Centrele orăşeneşti mai importante beneficiau şi ele de o
relativă autonomie, în baza căreia dispuneau de o constituţie proprie,
o adunare cetăţenească, un senat şi un consiliu format din magistraţi
superiori care deţineau puterea executivă (prytanii). Cetăţenii erau
repartizaţi în triburi şi în deme. Paralel cu reprezentanţii populaţiei,
conducerea centrală a statului egiptean era reprezentată printr-o serie
de magistraţi, functionari de stat, poliţie şi jurişticonsulţi care vegheau
ca normele impuse din capitală să fie respectate.
Statutul politico-administrativ al populaţiei rurale, formată în
marea majoritate din agricultori, era cu totul altul. Teoretic teritoriul
ţării era proprietatea exclusivă a regelui-zeu. Din "pământul regal"
regele putea face concesiuni sau donaţii favoriţilor săi, înalţilor
funcţionari, militarilor sau unor producători. Indiferent de titlul sub
care deţin pământul, aceştia aveau obligaţia, stipulată de un contract,
să predea anumite cote puterii regale în funcţie de veniturile realizate.
În aparatul politico-admimstrativ au fost cuprinşi un număr
restrâns de băştmaşi. Ca limbă de stat se utiliza greaca, dar edictele
fiscului erau redactate şi în limba egipteană comună (demotică). După
preluarea puteri de către Ptolemei, se observă o creştere a populaţiei
din Egipt datorită afluxului de macedoneni şi greci din regiunile
stăpânite sau controlate de lagizi. În structurile Egiptului erau militari,
funcţionari de stat, poliţişti sau deschid case de comerţ. Încă înaintea
instaurării regimului lagid, în jurul Memphisului apăruseră colonii
elene sau elenisate. Numeroase asemenea aşezări sunt atestate în oaza
Fayoum, susţinute de Ptolemei prin concesionări de loturi de pământ.

Supuşii regelui lagid erau grupaţi în circumscripţii teritoriale,

care, la rândul lor erau divizate în districte (nomai), iar acestea în sate
(komai) şi cătune (topoi). Toate erau încadrate în veghea împărţire
administrativă (Egiptul de sus şi de jos). Fiecare district avea un oraş
reşedinţă, sediu al unui strategos, investit cu atribuţii de comandant
militar. Sub ordinele sale se află o întreagă ierarhie de funcţionari
(oikonomoi) a căror sarcină principală era de a veghea la îndeplinirea
multiplelor obligaţii la care era supusă populaţia. Datorită diversităţii
grupurilor etnice suprapuse populaţiei indigene, organizarea
cutumelor juridice constituia o măsură greu de realizat. Întreaga
populaţie era obligată să recunoască în regele-zeu întruchiparea
puterii legislative şi juridice. Practic, indigenii respectau normele lor
de drept, iar grecii cele ale dreptului grec (civil, penal, criminal).
Sectorul economic avea şi alte resurse de exploatare în afară de
cea a pământului. La oraşe se constituie corporaţii meşteşugăreşti de
profil. Fiecare meserie care nu făcea parte din monopolul regal era
supusă unui impozit global , diferit de la o zonă la alta. În schimb,
statul, respectiv regele, sprijinea atelierele meşteşugăreşti cu materiile
prime necesare (fire de in pentru ţesători, piatră din carierele statului
pentru cioplitori etc.). Nilul reprezenta calea de acces cea mai
lesnicioasă pentru mărfurile care erau aduse din Africa Centrală
(metale, mirodemi, fildes, piei de cocodil din Nubia). Prin Nubia
negustorii egipteni aveau accesul direct spre Peninsula Arabică.
Traficul mărfurilor era concesionat unor persoane care se angajau să
cedeze o bună parte din câştigul lor trezoreriei regale. Pentru a
favoriza şi extinde operaţiunile comerciale cu lumea elenismului,
Ptolemeii s-au preocupat intens de obţinerea aceesului la marile piele
comerciale din Mediterana sau la cele de pe ţărmurile Oceanului
Indian. În acest sens, Alexandria a fost amenajată cu nenumărate căi
de acces pentru nave (canale, cheiuri, amenajări portuare, poduri etc.).
Ptolemeu I (305-283). Ajuns satrap al Egiptului după moartea
lui Alexandru Macedon, Ptolemeu se aliază cu Seleucos, Antigonos,
Antipatios împotriva lui Perdiccas, regentul imperiului. Când va porni
împotriva Egiptului, conducând o expediţie de pedepsire, Perdiccas va
fi asasinat de un grup de ofiţeri (321 a.Chr.). Este, prezent în toate
coaliţiile diadochilor împotriva lui Antigonos, strategul Asiei (315-
301 a.Chr.), apărătorul ideii de unitate al imperiului.
Proclamându-se rege, Ptolemeu I (305), suveran prudent şi
terrace, conştient de valoarea moştenirii dobândite (Egiptul), a iniţiat
o abilă polilitică de legături dinastice (înrudiri cu Lisimach, Agadoch,
tiranul Siracuzei şi Pirus), ca şi o susţinută activitate diplomatică,
polilitică şi militară menite să-i consolideze puterea. Dominaţia căilor
maritime din răsăritul Mediteranei devine principiu de politică
externă, asigurând în scurt timp prosperitetea Egiptului. O ameninţare
pentru Ptolemeu I o constituie Antigonos Monophtalmos care, în
ideea restabilirii imperiului macedonean; după dobândirea în Asia
Mică a Paflaginiei şi Cappaddociei, smulse de la Eumenes, a Siriei
câştigată de la Seleucos, a unora din insulele M. Egee şi a unei bune
părţi a Greciei, urmărea şi cucerirea Egiptului. După mai multe
confruntări militare (Gaza 311, Salamina. 306, 305), cu rezultate
schimbătoare, această dispută se încheie favorabil pentru Egipt.
Coaliţia împotriva "regelui Asiei", Antigonos, formată din Ptolemeu
1, Seleucos, Lysimachos şi Cassandros, a obţinut victoria decisivă de
la Ipsos, în Frigia (301 a.Chr.), Antigonos pierind în această luptă.
Prin acţiuni energice întreprinse pe plan intern şi extern, Egiptul
devine cel mai puternic regat elenistic, cu o economie înfloritoare, cu
o monedă proprie, iar Alexandria cel mai strălucit centru cultural al
lumii elenistice. Prin atragerea aici a literaţilor şi savanţilor greci,
Alexandria a devenit şi centrul spiritual al lumii elenistice. Două
notabile realizări în acest domeniu sunt legate de numele lui Ptolemeu
I. Prima o reprezintă punerea bazelor complexului Museion, centru al
activităţii ştiinţifice şi culturale, prevăzut cu un observator
astronomic, o grădină zoologică şi cu celebra Bibliotecă din
Alexandria. A doua a fost ridicarea pe insula Pharos, la intrarea în
portul Alexandria, a cunoscutului far (285 a.Chr.), construit din
marmură albă de către arhitectul Sostratos din Cnidos. Farul, având o
înălţime de 180 m şi prevăzut în vârf cu două focuri, a dăinuit timp de
16 secole (până pe la 1300), fiind considerat una din cele şapte
minuni ale antichităţii.
Ptolemeu I pentru a-şi asigura succesiunea, asociază la domnie,
din 285 a.Chr., pe al doilea fiu, care va fi cunoscut sub numele de
Ptolemeu II.
Ptolemeu II (283-246 a.Chr.), Philadelphos, supranume datorat
căsătoriei cu propria-i soră vitregă, Arsinoe, potrivit obiceiurilor
indigene, îi desăvârşeşte opera. Istoria Lagizilor, începând cu
Ptolemeu II este tot mai încărcată de fărădelegi, în încercarea lor de a-
şi asigura garanţii pentru ocuparea tronului Egiptului, în lipsa
dreptului istoric sau a unor.legături strânse cu vechii egipteni. Este
incontestabil, însă, meritul lui Ptolemeu II în consolidarea regatului
elenistic al Egiptului, cât şi în impunerea lui în Orientul elenistic.
Pe plan extern, Ptolemeu II a continuat acţiunea tatălui său de
impunere a hegemoniei maritime a Egiptului în Mediterana orientală.
Prin manevre abile, reuşeşte să scoată Corinthul şi Chalcisul de sub
influenţa lui Antigonos Gonatas, regele Macedoniei şi să pună
stăpânire pe insula Delos. A reorganizat armata după principii noi,
formată din trupe de profesionişti, în rândul cărora se adânceşte
specializarea (pedestrime şi cavalerie, trupe cu armament greu sau
uşor, folosirea elefanţilor de luptă). Se perfecţionează arta asedierii
cetăţilor, maşinile de aruncat pietre şi săgeţi (balista, onagrul),
maşniile de asediu mobile pentru spart zidurile. Astfel, pe la 280
a.Chr., Egiptul devine cel mai puternic stat elenistic, celelalte regate
fiind afectate de migraţia pustiitoare a tribului celtic al galaţilor care
traversase Macedonia, Grecia şi satrapiile din Asia Mică.
Acest fapt îi permite lui Ptolemeu II să angajeze, în "primul
război sirian" (274-271) contra lui Antiochos I, regele seleucid, care
se încheie fără rezultate satisficătoare. Profită, totuşi, cu abilitate de
situaţie pentru a intra în posesia oraşelor greceşti din Caria şi Ionia
(Halicamas, Cnidos, Milet, Samos), a litoralului sudic a1 Asiei Mici,
a insulelor Ciclade, precum şi a sudului Siriei şi a Feniciei. Intervine
şi în Grecia continentală, sprijinind Sparta şi Atena pentru a se opune
tendinţelor Macedoniei, condusă de Antigonos Gonatos, de stăpânire
a spaţiului grecesc (războiul numit "cremonidic", 267-261).
În al doilea "război sirian" (260-253), Egiptul s-a văzut în
situaţia de a înfrunta, pe lângă regatul seleucid, şi pe Antigonos. Pacea
încheiată cu Antiochos II, întărită prin căsătoria acestuia cu Berenice,
fiica lui Ptolemeu II, delimitează stăpânirea egipteană din sudul Siriei,
ca şi cea asupra fostelor posesiuni egiptene din vestul Asiei Mici.
Ptolemeu II a acordat o atenţie deosebită metropolei
Alexandria, ca centru cultural al elenismului. Museionul cu biblioteca
sa devine locul de întâlnire a intelectualităţii elenistice, precum şi a
învăţaţilor altor neamuri (evreii, egiptenii, babilonenii). În timpul său
apare prima traducere a Bibliei (Septuaginta, versiunea greacă). La
Alexandria în această perioadă s-au afirmat matematicianul Euclid,
Erathostene, cel care a calculat, cu o eroare de 0,75 %, circumferinţa,
pe meridian, a globului pământesc, poetul Calimach din Cyrene,
istoricul egiptean Manethon, de la care se păstrează fragmentar o
istorie a Egiptului, în limba greacă.
Urmaşul său este Ptolemeu III Evergetes (246-221 a.Chr.), în
timpul căruia Egiptul lagid a atins maxima sa întindere. Cu toate că
flota egipteană a fost nimicită de către Antigonos Gonatos în lupta
navală de lângă insula Andros, supremaţia Egiptului Lagid se menţine
totuşi în spaţiul maritim mediteranean. Prin porturile Alexandria şi
Naucratis se efectua mai mult de jumătate din tranzitul maritim în
editeranean.
Ptolemeu III a urmărit aceeaşi ţintă ca şi înaintaşii săi:
stăpânirea Asiei Mici şi a insulelor din M. Egee. Amestecul lui în
problema succesiunii la tronul regatului seleucid, după moartea lui
Antigonos II (247 a.Chr.), va duce la declanşarea "celui de-al treilea
război sirian" (246-241). La început trupele egiptene obtin succese şi
reuşesc să treacă într-un marş rapid peste Siria şi Mesopotamia,
atingând Tigrul. Dar, în anul 245 a.Chr., principalele oraşe ale Siriei
şi Babilonului se alătură lui Seleucos II, care, trecând Munţii Taurus,
obţine o victorie într-o ciocnire cu trupele egiptene. Profitând de
disputele dinastice (Antiochos Hieras, fratele lui Seleucos II se
răscoală în 241), Ptolemeu III iese cu poziţiile întărite din această
confruntare. Astfel, îşi consolidează stăpânirea asupra Efesului şi
Miletului, a Ciliciei, Cariei, a coastelor Traciei şi a insulelor Samos şi
Lesbos. Prin soţia sa, Ptolemeu III a moştenit şi Cyrene, astfel că el
şi-a asigurat controlul absolut asupra M. Mediterane şi a M. Negre.
Hegemonia Egiptului elenistic, edificată pe mare de o flotă de
război şi comercială puternice, este vulnerabilă pe uscat. În
următoarele trei decenii de după dispariţia lui Ptolemeu III, Egiptul, în
urma acţiunilor lui Antiochos III, va pierde Siria şi libera decizie în
politica externă. Aceasta din urmă, mai ales datorită apariţiei în
Mediterana a unei noi puteri, Roma. După pacea de la Apameea, din
188 a.Chr., Roma devine arbitrul lumii elenistice. Puterea Egiptului se
va limita la stăpânirea văii Nilului, jucând un rol secundar pe plan
internaţional. Pe plan intern încep să apară şi unele tulburări sociale,
alterări ale monedei, fenomene dublate şi de unele tulburări sociale.
Aceste elemente vor deveni comune sub următorii doi regi, a căror
domnie marchează un moment de răscruce în istoria Egiptului lagid.
Ptolemeu IV, ameninţat de preteniţiile lui Antigonos III, regele
seleucid, obţine, la Rafia (217) un răsunător succes, obligându-1 la
anumite concesii.
Sub Ptolemeu V (Epiphanes), Egiptul pierde, în cadrul celui de-
al cincilea război sirian (201-196 a.Chr.), partea meridională a Siriei
(Coelesiria), păstrându-şi doar Ciprul şi Cirene. Egiptul este astfel
scos practic din competiţia mediteraneană.
Domnia este zguduită de luptele pentru putere dintre consilierii
săi, precum şi de clocotul nemulţumirilor pornite din rândurile
populaţiei băştinaşe. Cu toate că şi-a inaugurat domnia cu o amnistie
şi prin acordarea unor privilegii (dovadă piatra de la Rosetta), criza
internă este exemplificată prin dispariţia din circulaţie a monedelor de
aur şi argint, precum şi prin numeroase revolte.
După moartea lui Ptolemeu V începe o lungă perioadă de
decadenţă şi regres (sec. 1I-I a.Chr.). Tronul şi-1 dispută doi fraţi,
Ptolemeu VI Filometor, susţinut de Antioch IV şi Ptolemeu VII
Evergetes, sprijinit de Roma. Plebea din Alexandria intervine în
alegerea suveranilor şi îl impune pe Ptolemeu VIII, pe care apoi îl
alungă şi îl masacrează. Un bastard al lui Ptolemeu VIII, Ptolemeu XI
Neos Dionyssos, denumit şi Auletes (Flautistul), uzurpă tronul în
complicitate cu Roma, tron pe care se menţine cumpărându-i pe
imperatores, printre care şi pe Caesar.
Din Orientul elenistic, în a doua jumătate a sec.I a.Chr. îşi mai
păstra independenţa doar Egiptul. Independent dacă luăm în
considerare starea "de jure", deoarece prin cea "de facto", cu mult
înainte de urcarea pe tron a ultimei regine, Cleopatra VII (51-31
a.Chr.), romanii dictau în întregul Orient Apropiat, inclusiv în Egipt.
Suveranii Lagizi, slabi, intriganţi, paricizi şi fratricizi, implicaţi în
certuri dinastice şi revoluţii sângeroase de palat, care au devenit
comune după moartea lui Ptolemeu VI (181-145 a.Chr.), nu
constituiau un obstacol în faţa puterii Romei. Acum Egiptul se limita
la Valea Nilului, ultimele posesiuni exterioare (Cyrenaica în 74, Cipru
în 58 î.Chr:) fiind transformate în provincii romane.
Cleopatra are meritul de a fi întârziat câtva timp subordonarea
Egiptului de către Roma. Fiică a lui Ptolemeu XII, Cleopatra ocupă
tronul la moartea acestuia, împreună cu fratele ei, Ptolemeu XIII, în
vârstă de 10 ani, care-i devine, potrivit obiceiului egiptean, şi soţ.
Izgonită în anul 48 a.Chr. de către regenţii Pothemos şi Achillas,
Cleopatra câştigă favorurile lui Caesar. Acesta intervine în disputa
dinastică şi o reinstalează pe tronul Egiptului, împreună cu un frate
mai tânăr, Ptolemeu XIV, pe care îl înlătură însă, trei ani mai târziu,
prin otrăvire. A încercat, fără succes, să restabilească, uzând de
sentimentele lui Caesar, cu care are şi un fiu Ptolemeu XV
(Cesarion), hegemonia Egiptului Lagid în Mediterana Orientală.
După dispariţia lui Caesar, Cleopatra. inteligentă şi cultivată,
energică şi plină de farmec, a încercat consolidarea regatului ei, în
declin, cu ajutorul triumvirului Marcus Antonius, pe care reuşeşte să-
l atragă la Alexandria şi să-1 facă partener în încercarea de realizare
a unui imperiu oriental, bazat pe structurile regatului lagid. Căsătoria
Cleopatrei cu Marcus Antonius (37 a.Chr.) şi trecerea unor provincii
(Creta, Cipru, Siria meridională şi Cilicia din Asia Mică) sub tutela
Cleopatrei trezeşte nemulţumirea Romei. Trei ani mai târziu,
Marcus Antonius o proclamă pe Cleopatra regină a Orientului, iar
cei trei copii ai lor primind titlul de rege şi stăpânirea unor
importante regiuni din Asia şi Africa, donaţie consemnată şi în
testamentul triumvirului. În contextul adâncirii conflictului dintre
Octavianus şi Marcus Antonius. Cleopatra devine ţinta preferată a
atacurilor Romei, care vedea în ea principalul duşman al integrităţii
teritoriale a statului roman. În anul 32 a.Chr., la izbucnirea
războiului civil la Roma, Octavianus şi senatul declară război
Egiptului şi Cleopatrei. După înfrângerea de la Actium (31 a.Chr.),
urmată de căderea Alexandriei, şi de sinuciderea lui Marcus
Antonius, Cleopatra încearcă să salveze tronul pentru copiii săi, dar
eşuând, se sinucide pentru a nu împodobi triumful lui Octavianus la
Roma. Cu dispariţia Cleopatrei, care a fost o abilă şi ambiţioasă
politiciană, ia sfârşit dinastia fondată în anul 305 a.Chr. de Ptolemeu
Lagos, iar Egiptul devine o provincie a Romei.
Regatul seleucid. După dispariţia marelui cuceritor, la cea de-a
doua împărţire a imperiului său, datorită participării sale la coaliţia
contra lui Perdiccas, Seleucos a obţinut Babilonia (321 a.Chr.). Sub
presiunea lui Antigonos, strategul Asiei, Seleucos este constrâns să
se refugieze la curtea lui Ptolemeu Lagos de la Alexandria (316
a.Chr.), în slujba acestuia, participă la bătălia victorioasă de la Gaza
(312 a.Chr.) împotriva lui Antigonos, în urma căreia Seleucos reintră
în Babilonia, punând bazele celui mai întins dintre regatele
elenistice, care includea un număr mare de populaţii şi culturi
orientale, numit, după el, seleucid. Istoria regatului seleucid este
strâns legată de strădaniile dinastiei de a păstra unitatea statului,
intenţie care nu a fost întotdeauna finalizată.
Seleucos inaugurează politica de refacere a imperiului persan
şi, rând pe rând, cucereşte vechile satrapii, stabilind graniţele statului
pe Munţii Hinducuş, la est şi M. Egee, la vest, pe lanţul Caucazului,
la nord şi Golful Persic, la sud. În anul 305 a.Chr. îşi ia titlul de rege,
participând la bătălia decisivă de la Ipsos (301 a.Chr.). În urma
acestei victorii, ocupă Siria, fără partea ei meridională (Koilesiria),
care va constitui timp de 150 de am obiectul disputei dintre regatul
seleucid şi Egiptul ptolemeic. În anul 300 a.Chr. Seleucos
întemeiază o nouă capitală, Antiochoa pe râul Orontes, ceea ce
reflectă deplasarea centrului de greutate al statului său spre vest.
Intrat în conflict cu Lisimach, regele Traciei elenistice, Seleucos îl
înfrânge decisiv în bătălia de la Kurupedion (281 a.Chr.), dar,în
drum spre Macedonia este ucis de Ptolemeu Kerauos, fratele lui
Ptolemeu II.
Statul pe care Seleucos I îl lasă fiului său Antiochos I Sotcr
(281-261 a.Chr.) constituia un spaţiu eterogen sub aspect ethic, în
care se vorbeau limbi diferite: greaca, persana, aramaica şi în care se
întâlneau toate religiile: politeismul grec, zoroastrismul, iudaismul,
cultele indigene din Anatolia. În cadrul regatului seleucid viaţa
economică şi relaţiile sociale sunt deosebit de dinamice. Forţele
centrifuge sunt însă atât de puternice încât istoria regatului seleucid
este însoţită de o dezmembrare progresivă.
Antiochos I îl sprijină pe Antigonos Gonatas în ocuparea
tronului macedonean, alianţa cu Macedonia elenistică devenind baza
politicii externe seleucide. În anul 275 a.Chr. în aşa-numita "bătălie a
elefanţior", Antiochos I înfrânge pe celţii care au invadat şi pustiau
Asia Mică, dobândind epitetul dc Soter ("Salvatorul"). Bazându-se
pe alianţa cu Macedonia, Antiochos I dezlănţuie primul război sirian
(274-271 a.Chr.), inaugurând lungul şir al conflictelor cu Egiptul
Lagid pentru stăpânirea Siriei meridionale. Înfrânt, regatul seleucid
pierde o serie de posesiuni din Asia Mica şi Siria.
Acum începe să se manifeste şi un alt proces, cel al
dezmembrării regatului seleucid. Fărămiţarea se produce cu
deosebire în regiunile cele mai îndepărtate de Siria: satrapiile
orientale şi Anatolia septentrională. Chiar în anul 280 a.Chr. se
desprinde regatul Bithyniei, în nord-vestul Anatoliei, sub conducerea
lui Nicomedes I (280-255 a.Chr.). Eumene I, care, proclamându-se
rege independent (263-241 a.Chr.), scoate şi regatul Pergamului din
statul Seleucizilor. Asia Mică septentrională şi centrală se va
dezmembra în câteva regate independente, sub autoritatea unor
dinaşti indigeni: Paflagonia, Capadocia pontică (regatul Pontului) şi
Capadocia meridională. Galateemi, o grupare celtică, pătrunsă în
Anatolia, alcătuiesc un stat în platoul frigian, regiune ce va purta
numele de Galatia. Acum, apare şi regatul Pergamului (Eumene 1,
263-241 a.Chr.), care, modest la început, va anexa apoi aproape toată
Anatolia meridională în detrimentul Seleucizilor. Spre est, între Pont
şi M. Caspică, Armenia, rămâne sub suveranitatea unor regi
indigeni. În părţile răsăritene, înainte de anul 250 a.Chr., satrapul
Bactriei se sustrage suzeranităţii seleucide, luând fiinţă în partea
răsăriteană a imperului un regat greco-bactrian, unde elenismul
rămâne puternic implantat.
Regiunea cuprinsă între Oxus şi M. Caspică este cucerită (249
a.Chr.) de către parţi, veniţi din stepele asiatice. Sub conducerea lui
Arsaci, întemeietorul dinastiei Arsacizilor, care pretinde că se trage
din Ahemenizi, parţii pun bazele unui nou stat, Partia. Ambiţiile lor
sporesc pe măsură ce puterea seleucizilor scade. Mithridate I (171-
138), regele part, cucereşte Media, Persida şi Babilonia.
Ca urmare a acestor desprinderi, monarhilor seleucizi de la
Antiochia le mai rămâne doar Siria. Această dezmembrare s-a
datorat slăbiciunii suveranilor seleucizi, a căror putere era subminată
de intrigile de la curte, dublate de asasinate şi uzurpări. Cu Egiptul
se află într-un continuu conflict privind posesiunea asupra sudului
Siriei. Cel mai mare neajuns al regatului seleucid rezidă în
mediocritatea majorităţii suveranilor săi.
Un singur monarh, Antiochos III Megas (223-187 a.Chr.), se
remarcă în această epocă de decadenţă. Ameninţat permanent de
tendinţele centrifuge, Antiochos III reprimă în 220 a.Chr.
secesiunea. viceregelui Mediei (Melon), apoi, în 213 a.Chr., pe cea a
viceregelui Asiei Mici (Achaios). Succesele repurtate la începutul
celui de-al patrulea război sirian (220-217 a.Chr.), purtat împotriva
lui Ptolemeu IV, sunt anihlate de usturătoarea înfrângere suferită la
Raphia (217 a.Chr.). După ce îşi reface forţele militare, între 212-
205 a.Chr., întreprinde vestita sa expediţie în răsărit, ce aminteşte de
Alexandru, prin care readuce sub suzeranitea seleucidă Armenia
(2l2), Parţia (208), Bactria şi Ghandara (206) şi, încheind cu
Pundajul o alinţă, şi-a întărit forţa ofensivă a armatei sale cu un
detaşament de elefanţi de luptă. Succesele repurtate şi faima
dobândită, îi aduc epitetul de Megas ("cel Mare").
După încheierea unui tratat cu Filip V al Macedoniei,
Antiochos III reuşeşte să ocupe, la capătul celui de-al cincilea război
sirian (201-195 a.Chr.), Siria meridională, Fenicia şi posesiunile
egiptene de pe coastele Asiei Mici. În mod practic, Egiptul elenistic
a fost astfel scos definitiv din competiţia mediteraneană.
Încercările regatului seleucid, devenit cel mai puternic stat
elenistic, de-aş extinde, după 196 a.Chr., dominaţia asupra Traciei,
stârnesc opoziţia Pergamului, Rhodosului şi a Ligii aheene, care
apelează la sprijinul Romei. Refuzul lui Antiochos III de a acorda
independenţă oraşelor greceşti din Asia Mică, declanşează războiul
cu Roma. La chemarea Ligii etoliene, care-1 numeşte strateg
autocrator, Antiochos debarcă, însoţit de Hannibal, care se refugiase
(195) la curtea sa, în Grecia (192). Înfrânt de romani în bătălia de la
Thermopyle (191 a.Chr.), Antiochos III este obligat să abandoneze
Elada şi să revină în Asia Mică. În faţa coastelor Asiei Mici, flota
seleucidă este înfrântă în bătăliile de la Corycos (101) şi Side (190),
ceea ce permite unei armate romane, comandate de L.Cornelius
Scipio Asiaticus şi de fratele său Publius, învingătorul lui Hannibal,
să traverseze Hellespontul. Eşecul din anul 190 a.Chr. în două mari
bătălii, în cea navală de la Myonnesos, lângă Efes şi în cea terestră
de la Magnesia pe Sipylos îl obligă pe Antioh III să încheie pace cu
Roma. Prin tratatul de pace de la Apameea (188 a.Chr.), regatul
seleucid pierde posesiunile din Asia Mică până la M. Taurus,
cedează întreaga flotă şi plăteşte o mare despăgubire de război
(l5.000 talanţi). Primele urmări ale înfrângerii lui Antiochos s-au
arătat în răsărit, unde Bactriana şi Parthia s-au declarat independente.
Exemplul este urmat şi de Armenia, unde doi guvernatori numiţi de
Antiochos şi-au lust rangul de "rege" şi au început tratative cu
Pergamul şi Roma pentru a fi recunoscuţi.
Urmează apoi o perioadă de decadenţă iremediabilă. Dinastia
seleucizilor va supravieţui încă un secol, într-o atmosferă de intrigi,
până la victoriile orientale ale lui Pompei, care anexează Siria, în
anul 64 a.Chr. Această dată o putem considera crucială deoarece ea
reprezintă sfârşitul independenţei pentru toată Asia elenizată. În anul
următor (63 a.Chr.), ultimul dintre suveranii Pontului, Mitridate VI
Eupator (112-63 a.Chr.), este învins de romani. Acest rege, energic
şi lucid, se împotriveşte Romei, unindu-se cu duşmanii acesteia:
Sestorius, Armenia, piraţii şi masacrând în Asia 80.000 de locuitori,
vorbitori de limbă latină, în timpul unei ceremonii. Mitridate a unit
sub sceptrul său ţărmurile Pontului Euxin, intervenind şi în Crimeea,
la solicitarea Chersonesului. În acelaşi timp, a ridicat, împotriva
Romei întreaga Grecie, în numele unor principii democratice.
Campaniile conduse succesiv de Sulla, de Lucullus şi de
Pompeius i-au răpit însă şansa de reuşită. Pompeius va fixa noul
statut a ceea ce fuseşe Asia greacă. Existau deja trei provincii: Asia
din 129, Cilicia din 101 şi Bithinia, lăsată moştenire de Nicomedes
IV, din 74 a.Chr. Pompeius extinde graniţele Ciliciei, căreia îi
adaugă Ciprul (58), alipeşte Bithiniei partea occidentală a regatului
Pontului şi crează provincia Siria. Regiunile marginale (Paflagonia,
Galatia, Capadocia, Armenia, Comagen) le lasă în stăpânirea unor
regi vasali.