BIBLIA ŞI ŞTIINŢA

de Daniel Vernet
agregat universitar (ştiinţe naturale)

CUPRINS:
Cuvântul nostru
Prefaţa ediţiei franceze
Credinţa sau ştiinţa

Capitolul I
REMARCĂRI PREALABILE
A. Ştiinţa şi tehnica
B. Care este poziţia Bibliei faţă de ştiinţă?

Capitolul II
MIRACOL ŞI LEGE A NATURII

Capitolul III
CONCONDANŢE
A. Astru şi atom
B. Biblie şi astronomie
C. Biblie şi geologie
D. Început şi sfârşit al universului material
E. Biblie şi medicină
F. Parabolele
G. Determinism şi libertate
H. Concluzie

Capitolul IV
CREAŢIA MATERIALĂ ŞI BIOLOGICĂ
A. Ce este Creaţia? Ce cuprinde ea?
B. Ordinea Creaţiei
C. De unde vine Creaţia? Care este originea ei?
D. Povestirea biblică a Creaţiei şi ştiinţa
E. Cele trei povestiri ale Creaţiei
F. Partea evoluţiei în planul lui Dumnezeu
G. Încotro se îndreaptă Creaţia? Care este destinul ei final?

Capitolul V
OMUL
A. Caracteristicile omului
B. Capitolul 2 din cartea Genezei
C. Componenţii naturii omului
D. Originea omului
E. Destinul omului

Capitolul VI
MĂRTURII ALE OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ ŞI DE CREDINŢĂ
A. Statistici
B. Secolul XX
C. Savanţii credincioşi în faţa naturii
D. Credinţă, dinamică de viaţă şi acţiune
E. Trebuie să modernizăm Biblia?
F. Cele două atitudini ale savanţilor credincioşi
Capitolul VII
MĂRTURISIRI ŞI OPINII ALE SAVANŢILOR ATEI SAU FĂRĂ NICI O RELIGIE
A. Haeckel şi monismul
B. Ateismul lui F. Le Dantec
C. Jean Rostand şi filozofia hazardului
D. Atitudinea lui E. Bataillon
E. E. Kahane şi inexistenţa vieţii
F. Hazardul şi necesitatea după J. Monod
G. F. Jacob şi logica viului
H. Poziţia ateismului contemporan în mişcarea ştiinţifică contemporană
I. Dumnezeu există

CONCLUZII
A. Evidenţa interioară
B. Evidenţa adevărului
C. Evidenţa eficacităţii
D. Evidenţa istoriei

EPILOG
BIBLIA PREZENTATĂ DE EA ÎNSĂŞI

TABELE
Tabel I: Concordanţă a zilelor biblice cu perioadele geologice
Tabel II: Durată aproximativă a principalelor diviziuni geologice prin comparaţie cu un an calendaristic
Tabel III: Succesiunea evenimentelor escatologice după Biblie (încercarea de cronologie relativă)

CUVÂNTUL NOSTRU
Pentru a discerne realităţile care ne înconjoară, avem cei doi ochi ai noştri. Unul îl putem numi credinţa, celălalt
ştiinţa. Unii oameni se pot întreba dacă aceasta este posibil, fără să nesocoteşti raţiunea, nici să denaturezi
credinţa. Există oare aici acest risc? Ştiinţa este apropierea realului prin raţiune. Ea ne ajută să descoperim
lucrurile minunate din natura care ne înconjoară şi ne pune în contact cu lumea materială. Dar ochiul ştiinţei
este insuficient. De aceea avem nevoie de un alt ochi, acela al credinţei. Acesta ne pune în contact cu lumea
spirituală, adică cu Creatorul nostru. Aşa după cum există armonie între Creator şi creaţiune, trebuie să existe
armonie şi între credinţă şi ştiinţă. Amândoi aceşti ochi ne sunt indispensabili pentru a discerne relieful
lucrurilor. A fi lipsit de un ochi înseamnă a nu discerne decât o realitate ciuntită. Tot aşa, ar fi păcat să ne lipsim
de ştiinţă, care ne arată ceva din slava lui Dumnezeu în opera Sa.

Faptul că omul este în stare să conceapă ideea unui Dumnezeu, este în sine o dovadă semnificativă a existenţei
Lui. Concepţia existenţei lui Dumnezeu este consecinţa unei facultăţi divine a omului. Graţie ei şi numai ei,
omul şi numai el, găseşte dovada lucrurilor invizibile. Într-adevăr, cu cât imaginaţia desăvârşită a omului este
luminată de Duhul lui Dumnezeu, cu atât mai mult el descoperă în toate lucrurile omniprezenţa unui
Dumnezeu, care este la origina a tot ce există. El este atât de aproape de noi, încât, propriu zis, se află în inimile
noastre. Ceea ce psalmistul a cântat odinioară este absolut ştiinţific: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi
întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui" (Psalmul 19:1).

"Biblia şi ştiinţa" are cuvinte bune la adresa Bibliei. Dar autorul nu se referă la calităţile ei materiale, ci mai
degrabă la faptul că prin citirea ei se schimbă complet viaţa oamenilor, prin aceea că trezeşte în ei o nădejde vie.

Cât de profund ne vorbeşte Dumnezeu, aflăm uneori abia când ne simţim "la pământ". Când raţiunea noastră nu
mai găseşte ieşire din întunericul îndoielii şi a gândurilor negre care ne copleşesc, când ne simţim apăsaţi de o
vină grea, sau când tot ce ne stă în faţă apare lipsit de orice sens.

Dar indiferent din ce situaţie strigăm după ajutor, în paginile Bibliei el poate găsi răspuns salvator, lipsit de
acele "dacă", "poate că", “însă"... Căci Însuşi Dumnezeu cel atotputernic stă în spatele acestui răspuns şi ne
ajută să trăim în fiecare zi plini de bucuria nădejdii şi de încredere în Mântuitorul nostru Isus Cristos “în care
sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Coloseni 2:3).

Pastor Ieremie Hodoroabă

PREFAŢA EDIŢIEI FRANCEZE

Onoarea prezentei prefeţe o datorez prieteniei strânse ce mă leagă de autor. Dar nu-mi pot face iluzii. Teologul
care şi-a măsurat limitele, ca şi întinderea propriului său domeniu, nu poate să aspire la o cunoaştere universală.
Prof. D. Vernet are asupra mea un avantaj incontestabil. Naturalist consacrat de lungi ani de studiu, şi-a pus în
slujba Bibliei spiritul şi cunoştinţele ştiinţifice, dobândind prin lucrări personale referitoare la ea solide
cunoştinţe teologice. În loc să dispreţuiască apologetica, mulţi teologi ar avea numai de câştigat pentru ei şi
pentru lucrarea lor, dacă s-ar ocupa şi de această problemă.

În fond, ce este apologetica? Într-un sens restrâns, înseamnă angajarea ştiinţelor laice în slujba teologiei, pentru
apărarea doctrinelor creştine. Dar, în sensul larg al cuvântului, pentru savantul creştin, apologetica este mai
exact o ştiinţă de observare, un mijloc de constatare a faptului că nu există contradicţii între Biblie şi ştiinţă.
Tocmai o asemenea definiţie caracterizează întreaga lucrare a Prof. D. Vernet.

Nu este vorba de o lucrare subiectivă. Au existat totdeauna ştiinţe părtinitoare care nu s-au sfiit să facă
apologetică în felul lor, adică, să apere nu adevărul, ci doctrinele, sistemele lor.

Prof. D. Vernet face cunoscut cititorilor săi mărturia minunată adusă de ştiinţă Scripturii, credibilităţii ei,
inspiraţiei ei divine, actualităţii ei permanente. El observă "uimitoarea unire dintre perspectivele ştiinţei
autentice şi cele ale revelaţiei divine", aducând în acest sens exemple adecvate.

Autorul ne dezvăluie acordul dintre ştiinţă şi Sfânta Scriptură în ce priveşte creaţia şi viitorul omenirii, ca şi în
ce priveşte omul, originea şi destinul lui. Nu putem decât să-i exprimăm mulţumirile noastre pentru mărturia
uneori emoţionantă pe care o aduce în cartea sa, în acelaşi timp ştiinţei şi Bibliei, Bibliei prin ştiinţă.

Andre Lamorte,
Dr. în teologie şi în litere

CREDINŢA SAU ŞTIINŢA

În principiu, ştiinţa este strădania omului pentru studiul mediului în care trăieşte, spre a dobândi o cunoştinţă tot
mai precisă, cu toate implicaţiile teoretice şi practice care decurg din această cunoaştere, pentru protecţia,
apărarea, conservarea, progresul şi industriile pe care le practică. Ştiinţa înseamnă cunoaşterea lumii. Aşa a fost
încă de la începuturile omenirii (Geneza 2:19). În afara părţii concrete şi practice pe care o îmbracă şi care se
degajă din observarea şi utilizarea fenomenelor naturale, ea ajunge deîndată la întrebări esenţiale pe care o
fiinţă dotată cu raţiune nu le poate ocoli:

Cum?... Cine?... Pentru ce?...

Oricare ar fi direcţia luată de o explorare care priveşte toate dimensiunile spaţiului şi timpului, oricare ar fi
orientarea unei asemenea cercetări, nu se poate face abstracţie de Dumnezeu. Dar atunci, ce înseamnă
Dumnezeu? Cine este El?

O idee? Un principiu? O ipoteză care, după unghiul în care te plasezi ca să o priveşti, şi după placul
sentimentelor, părerilor sau credinţelor, s-ar dovedi indispensabilă şi s-ar impune în mod absolut pe plan
raţional şi pur logic sau, dimpotrivă, ar apărea complet inutilă, chiar eronată?

Nimic din toate acestea! Dumnezeu este o persoană; o persoană care vorbeşte şi care acţionează. Noi n-am
cunoaşte nimic despre Dumnezeu dacă nu ni s-ar fi descoperit El Însuşi. Dacă nu ni s-ar face cunoscut în mai
multe feluri, din care nu redăm decât două:
1) Dumnezeu ni se descoperă mai întâi prin lucrările Sale: El este Creatorul. Cu mult timp înainte de scepticul
Voltaire care spunea: "Lumea mă pune pe gânduri şi nu pot să cred că acest orologiu poate să existe fără un cea-
sornicar", şi care mai constata: "Ateii nu au răspuns niciodată argumentului că un ceas presupune un
ceasornicar".

Regele David afirma: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui"
(Psalmul 19:1).

Chiar şi atunci când declaraţii, ca cele două pe care le vom reda, se prezintă sub o formă interogativă, sunt la fel
de inatacabile prin logica lor fermă şi exactitatea lor ştiinţifică:

"Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea
lor?" (Isaia 40:26).

"Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu" (Evrei 3:4).

În exemplul casei, sau cel al ceasului, persoana arhitectului sau cea a ceasornicarului, constatarea este aceeaşi:
Dumnezeu sau nimic? Am putea noi susţine, în mod raţional, că lumea în care trăim nu este decât efectul unei
iluzii? Am putea, printr-un straniu paradox, să susţinem că nimic nu există şi că totul este neant? Marele
entomolog Jean-Henri Fabre striga: "Eu nu cred numai în Dumnezeu; eu Îl văd".

Astfel, ştiinţa este observaţia şi reflecţia asupra unor date pe care o face omul ca Natura, Creaţia, Universul,
Cosmosul, toţi aceşti termeni fiind echivalenţi pentru desemnarea în diversele lui dimensiuni a unuia şi
aceluiaşi lucru; primii doi termeni indicând o limitare în timp, ceilalţi doi implicând un întreg, un ansamblu, un
sistem coordonat şi echilibrat, prin urmare existenţa unui determinism şi a unei finalităţi.

2) Dumnezeu ni se face cunoscut şi prin "Cuvântul Său", consemnat în "Scripturi", al căror ansamblu constituie
ceea ce Ioan Crysostom (sec. IV, sau începutul sec. V d.Cr.) a desemnat cu numele de "Biblia", substantiv grec
pus la plural însemnând "Cărţi". Acest termen mai târziu fiind transpus în latină şi considerat ca un singular
feminin "Biblia", "Cartea", pentru a arăta că această colecţie de 66 de cărţi, adevărată bibliotecă, reprezintă un
bloc, Cartea prin excelenţă, superioară tuturor celorlalte cărţi, punând însăşi semnătura lui Dumnezeu, de unde
îşi trage profunda şi incontestabila ei unitate, de la Geneza şi până la Apocalipsa. Prin diversitatea autorilor, a
mediilor lor sociale, a împrejurărilor, a vremurilor, scrierilor biblice se întind pe o perioadă de cel puţin 15
secole!

***

Apropierea dintre Biblie şi ştiinţă nu este oare rezultatul vreunei speculaţii intelectuale, sau al vreunui paradox?

Pe de-o parte: BIBLIA! Temelia neclintită, baza creştinismului, ale cărei prime pagini sunt atât de vechi.

Pe de altă parte: ŞTIINŢA! Această ştiinţă care, sub ochii noştri, se reînnoieşte fără încetare; care, prin
cuceririle cele mai surprinzătoare şi descoperirile cele mai senzaţionale, zdruncină noţiunile noastre despre timp
şi spaţiu, lărgindu-ne continuu viziunea despre lume, transformând tot mai profund în fiecare zi condiţiile
existenţei noastre.

Într-adevăr, ar putea oare să existe o măsură comună şi puncte de contact între Biblie, pe de-o parte, cu
vechimea ei, poate depăşită, demodată, în secolul explorării atomului şi a astrelor, cu toate implicaţiile teoretice
şi practice legate de această dublă cunoaştere, şi ştiinţă, pe de altă parte, totdeauna uimitor de tânără, de
întreprinzătoare, permanent gata să se lanseze spre noi cuceriri, să ne minuneze prin noi "miracole?"

Capitolul I
REMARCĂRI PRELIMINARE
A. Ştiinţa şi tehnica
Este indicat să ne întrebăm ce reprezintă ştiinţa şi tehnica oamenilor în ochii Celui “în care avem viaţa,
mişcarea şi fiinţa" (Faptele Apostolilor 17:28). Care este scopul lor? Care sunt raporturile şi limitele lor?

1) Ştiinţa este explicarea lumii

Ea analizează fenomenele, căutând să le determine cauzele, căutând să dezvăluie cauza imediată, apropiată. Ea
încearcă de asemenea să stabilească şi să măsoare raportul existent între cauză şi efect. Adică, să descopere
legea care conduce fenomenul, să-i dezvăluie mecanismul, procesul de desfăşurare, într-un cuvânt, tot ce se
poate spune despre un fenomen. Ştiinţa ne furnizează astfel o noţiune esenţială, aceea a Ordinii şi Armoniei
care există în Univers.

Totuşi, în încercările ei, cât şi în cunoştinţele pe care ni le aduce, ştiinţa acuză limite ce nu pot fi trecute cu
vederea:

a) Aceste limite provin mai întâi din faptul, subliniat de marele fiziolog Claude Bernard, că în privinţa
fenomenelor vitale există două categorii de cauze: pe de-o parte, o cauză primară, creatoare, legislativă,
conducătoare şi inaccesibilă cunoştinţelor noastre; pe de altă parte, o cauză imediată sau executivă, de natură
fizico-chimică, singura care cade în domeniul cercetătorului. Dar dincolo de toate cauzele primare şi secundare,
şi la originea lor, este evident că există Cauza Cauzelor, Cauza primară, prin excelenţă, aceea în afara căreia
totul ni s-ar părea de neînţeles.

b) Limitele ştiinţei mai provin din faptul că determinismul pe care ea îl scoate în evidenţă şi fără de care totul
nu ar fi decât haos, este temperat de un anume relativism. Aceasta este adevărat pentru ştiinţele aşa-zise
"exacte", ca fizica, încă mai adevărat pentru biologie, ceea ce face ca fenomenele vitale să se sustragă în mare
parte calculelor noastre şi să nu poată fi puse în ecuaţii. Aşa cum spunea Jean Rostand: "Biologia este negreşit
cea mai puţin matematică dintre ştiinţe şi fără îndoială, cea mai puţin matematizabilă".

Cercetarea ştiinţifică ce-şi recunoaşte astfel limitele şi îndatoririle nu contrazice afirmaţiile şi datele Bibliei, şi
este perfect legală în ochii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, din întreaga Biblie se desprinde chemarea lui Dumnezeu
ca omul să-I cerceteze opera şi să-I descopere legile. În introducerea lucrării sale "Systema Naturae", marele
naturalist suedez Karl Linné arăta că, luându-şi sarcina să denumească fiinţele vii, el nu făcea decât să continue
munca începută de Adam în grădina Edenului, din porunca lui Dumnezeu (Geneza 2:19-20). Fizicianul Edouard
Branly, părintele telegrafiei fără fir, dădea această dublă definiţie: “Ştiinţa este o străduinţă spre Creaţie; Religia
este o străduinţă spre Creator". Iar geologul Pierre Termier declara: “Ştiinţele sunt trepte ale unei scări
misterioase pe care urcăm la Dumnezeu".

2) Ştiinţa, ca explicare a lumii, este şi o cucerire a lumii

Prin cunoaşterea din ce în ce mai avansată a legilor unui fenomen putem să acţionăm asupra lui. Să-l
reproducem la o scară mai mult sau mai puţin vastă, să-l modificăm într-un sens său altul, să-l canalizăm, să
tragem un folos sau un profit. Ştiinţa devine atunci TEHNICĂ (dintr-un cuvânt grec însemnând meşteşug), iar
omul, din simplu descoperitor, devine la rândul său creator. În această privinţă secolul nostru este cel al
"minunilor", şi s-a putut pe drept cuvânt vorbi despre "minunile ştiinţei": după calea ferată, electricitatea şi
diversele ei aplicaţii, avionul şi perfecţionările lui succesive, radioactivitatea şi toate invenţiile legate de ea, ne
minunează pur şi simplu, întrezărim perspectivele care ni le deschid în multe domenii, supunerea şi utilizarea
energiei atomice. Sau cele care permit de pe acum astronauticii să-şi bată fără încetare propriile recorduri, încât
minunata aventură a primilor oameni pe lună (din 21 Iulie 1969), să fie deja depăşită. "Paşi mici pentru om, dar
salturi de uriaş pentru omenire", după declaraţia unuia dintre ei!... Sau încă puterea tot mai mare pe care i-o dau
omului asupra vieţii şi asupra omului însăşi progresele neîncetate ale cunoştinţelor şi ale tehnicii în domeniul
biologiei?

Într-adevăr, te simţi parcă luat de un adevărat vârtej, ca ameţit! Dar, atenţie! Cu mult timp înainte de instaurarea
erei atomice şi a astronauticii, a fost lansat un avertisment care nu şi-a pierdut nimic din actualitate:
“Ştiinţa şi-a continuat salturile înainte, dar acestea sunt atât de uimitoare, încât au lăsat departe în urmă evoluţia
morală... Aparatul de radio pune între oameni o distanţă de fracţiuni de secundă. Din nefericire, distanţa dintre
inimi rămâne tot aşa de mare", nota un ziarist. Iar un filozof, denunţând absolutismul uman, care constă în
dorinţa de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu prin atotputernicia omului, sublinia "acest fapt dominator, şi
anume, că gândirea noastră este măsurată şi nu măsurătoare, că a primi este pentru om ceea ce a crea este pentru
Dumnezeu... concepţie care nu anulează deloc străduinţa... ci o orientează şi îi desemnează adevăratul scop,
care înseamnă a tinde la regăsirea ideilor divine ce lucrează în lume. Omul nu este ce ar trebui să fie decât
atunci când I se subordonează lui Dumnezeu", adaugă filozoful Jacques Chevalier. Nu s-ar putea spune mai
bine. Recent s-au auzit strigăte de alarmă cu privire la ruptura comisă de om a "străvechiului pact ce îl unea cu
natura" pentru a se elibera de vastul complex biologic ce i-a aparţinut de când este pe pământ: "Omul s-a jucat
neprevăzător de-a ucenicul vrăjitor şi a conceput procese al căror stăpân el nu mai este" [1].

Cu privire la dezintegrarea atomului, Jean Rostand scrie: "De acum încolo, toate animalele, toate plantele, tot
ceea ce trăieşte, se află la cheremul erorii sau imprudenţei omului... Exploziile nucleare fac mai mult decât să
omoare; ele pregătesc o viaţă grea. Nu numai crimă în viitor, ci crimă prezentă, continuă, care se alimentează
singură. Omul a devenit prea puternic pentru aşi permite să se joace cu răul" [2]. Iată de ce, în lumina
actualităţii, înţelegem acum necesitatea unui avertisment ca cel dat cu multe secole în urmă de profetul Obadia,
avertisment care, pe lângă urmaşii lui Esau, se adresează "tuturor popoarelor", prin urmare şi nouă, oamenilor ai
secolului XX: "Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire... Dar chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul,
chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos şi de acolo, zice Domnul" (Obadia 1:3-4).

B. Care este poziţia Bibliei faţă de ştiinţă?

În această confruntare Biblie-ştiinţă, se impun câteva observaţii privitoare la Biblie, spre a îndepărta orice
neînţelegere şi echivoc în legătură cu ea.

1) Biblia, în pasajele ei “Ştiinţifice", nu poate să fie în nici un fel asemuită cu un tratat de astronomie, sau de
geologie. Ea ne vorbeşte despre Creaţie numai pentru a vorbi despre Creatorul de la care porneşte totul şi care
chinuieşte totul cu înţelepciune: Dumnezeu Însuşi ni se prezintă astfel, iar primele două capitole din Geneza
constituie tranziţia, trăsătura de unire dintre cele două opere ale Marelui Autor, Natura şi Biblia.

Dacă Biblia ne vorbeşte despre trecut, şi chiar despre trecutul geologic, o face pentru a ne situa mai bine pe noi,
oamenii, pe adevărata noastră poziţie în ansamblul Cosmosului şi faţă de Dumnezeu Creatorul.

Iar dacă ne vorbeşte de viitor, şi chiar de viitorul Universului material, de cel al planetei noastre, de cel al
omenirii, o face pentru a ne dezvălui mai bine planul lui Dumnezeu şi ce a făcut El pentru noi, pentru fiecare
din noi, în persoana lui Isus Cristos, "chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea...
Toate au fost făcute prin El şi pentru El" (Coloseni 1:15-20).

2) Aceasta înseamnă că nu trebuie să căutăm în Scriptură examinarea sau dezvoltarea unei teorii sau concepţii
ştiinţifice, astăzi la modă iar mâine uitată. S-a văzut uneori că în ştiinţă adevărurile de azi au fost erorile de
mâine. Mersul ştiinţei este pe dibuite. Să ne gândim, de pildă, la doctrina evoluţionistă care, sub forma ei
mecanicistă, poartă numele de transformism.

S-a spus: "Primul capitol din Geneza cu cele opt cuvinte creatoare succesive, are un aspect evoluţionist". Este
adevărat, dar cu condiţia de a fi bine înţeles şi de a nu se depăşi limitele povestirii, ale cărei două elemente
primordiale sunt următoarele:

a) Lumea nu s-a făcut singură şi într-o zi. Dumnezeu, pentru a o crea, n-a dispreţuit faptul de a se sluji de timp
care, împreună cu spaţiul, este o parte a creaţiei Sale.

b) Această construcţie presupune "un început absolut" şi corespunde unei succesiuni ordonate, prin urmare unui
plan, unui proiect, unui scop, unei "telefinalităţi", după expresia lui Lecomte de Noüy, finalitate de ansamblu cu
scop îndepărtat; ea reprezentând o istorie, pentru că s-a realizat în timp, timpul fiind o unealtă în mâna lui
Dumnezeu. În felul acesta este ea o evoluţie, o evoluţie limitată, dirijată, care nu poate fi concepută decât în
cadrul creaţiei. În acest sens o înţelegea Prof. Louis Vialleton, de la Facultatea de Medicină din Montpellier, în
critica adusă transformismului:

"Există o evoluţie neîndoielnică, schimbări succesive marcând diversele perioade ale istoriei lumii, ca şi cele
ale formării unui individ. Această evoluţie nu este rezultatul transformismului mecanicist. Cuvântul Creaţie,
care a fost alungat din limbajul biologic, trebuie să-şi reia locul pentru a indica faptul cert că lumea ni s-a dat ca
un ansamblu coordonat şi, prin urmare, voit la un moment şi la un loc dat. Cuvântul transformism trebuie să fie
abandonat pentru că desemnează o teorie a cărei neputinţă de a da ceea ce i se cere este vădită" [3].

Aceste rânduri scrise în 1929, nu şi-au pierdut nimic din actualitate şi sunt cu atât mai semnificative cu cât criza
evoluţiei, apărută în jurul acestei date, n-a făcut decât să se accentueze de atunci încoace. Astfel, sub pana
diverşilor autori moderni, cu privire la această teorie, găsim expresiile de "iluzie", "teorie iluzorie", "evoluţia în
contestaţie". Aceasta nu înseamnă că evoluţia, la o scară şi într-un cadru limitat, acela al microevoluţiei,
exprimându-se prin variaţii de mică amplitudine şi de ordin esenţial genetic, mutaţiile, nu ar fi o realitate.

Dar să fim cu băgare de seamă! Să ne silim să facem deosebire între fapte şi teorii, între ceea ce pare important
şi ceea ce pare fără valoare. Să ne păzim mai ales să legăm veridicitatea şi prin urmare autoritatea Sfintei
Scripturi, de o concepţie sau alta, care poate mâine va fi depăşită, după cum s-a spus că: "Fiecare teorie
ştiinţifică nouă este convoiul funebru al celei precedente".

3) Pe de altă parte, să nu ne lăsăm opriţi de anumite discordanţe aparente, pe care unora le place să le
evidenţieze, între denumirile biblice ale unui animal sau plantă şi nomenclatura zoologică sau botanică actuală.
Dacă viezurele - animalul din Levitic 11:5 tradus în Biblia românească cu "iepure de casă" (Deuteronom 14:7),
"şoareci de munte" (Proverbe 30:26), "iepure" (Psalmul 104:18), este în realitate un animal asemănător
viezurelui, versiunile franceze şi engleze ale Bibliei folosesc un termen deosebit de cel pentru iepure de casă.
Aceste detalii le putem găsi în lucrarea "Lumea animalelor" de Brehm, Bucureşti, Editura ştiinţifică 1964, pag.
754 - şi dacă iepurele despre care este vorba în cartea Levitic 11:5-6 "rumegă", puţin ne interesează, atât din
punct de vedere religios, cât şi din punct de vedere biologic. Nu trebuie să ne îngrijorăm dacă ni se spune că
crinii de câmp din Predica de pe Munte sunt asfodele, întru totul asemănătoare cu cele care în luna mai, fac din
pajiştile din sudul Franţei, adevărate grădini în floare; sau o specie de anemonă. (Anemona coronaria var.
coccinea), care creşte din abundenţă pe dealurile Galileii şi ale cărei flori roşii amintesc cum nu se poate mai
bine purpura veşmintelor regale ale lui Solomon. Biblia menţionează într-adevăr un anumit număr de plante şi
animale imposibil de identificat în mod precis.

De altfel, în acest domeniu, în criticile pe care le-am putea aduce unei indicaţii sau alta, dată de Biblie, să fim
cu băgare de seamă şi să nu ne grăbim să spunem: este antiştiinţific! Exemplul iepurelui şi cel al viezurelui, deşi
minore, sunt semnificative în această privinţă.

Fiindcă a venit vorba de un animal vecin cu iepurele, o revistă ştiinţifică foarte serioasă punea acum câţiva ani
această întrebare care la prima vedere poate să pară ciudată şi neobişnuită: "Iepurele de casă este un
rumegător?" Tratatul de Zoologie, publicat sub conducerea Prof. P. P. Grasse de la Sorbona şi membru al
Institutului, ne spune că, după studii recente, confirmând observaţii mai vechi, iepurele de casă ar avea o dublă
digestie, un fel de rumegare de un gen cu totul special, numit de specialişti "cecotrofie" al cărei determinism şi
semnificaţie nu sunt încă cunoscute astăzi [4].

În Biblie nu este vorba de iepure de casă, ci de iepurele "arnabet", în ebraică (Levitic 11:6; Deuteronom 14:7).
Într-adevăr, iepurele de casă nu există nici în Palestina, nici în Sinai. Iepurele este reprezentat în aceste regiuni
de patru specii ale iepurelui de câmp, un amănunt de ordin biogeografic, arătând perfecta obiectivitate a Bibliei
şi încrederea ce i-o putem acorda.

Cât despre viezuri, aceştia sunt nişte animale mici şi fricoase, trăind în locuri stâncoase în grupuri de 30 până la
60 de indivizi. Este vorba mai ales de specia Procavia (sau Hyrax), syriacus: "Viezure", în ebraică "şafaş", adică
"cel care se ascunde". Ori, câtă exactitate în descrierea făcută de Biblie: "Viezurii (şoarecii de munte) care nu
sunt un popor puternic, dar îşi aşează locuinţa în stânci... Stâncile sunt adăpost pentru viezuri (iepuri)"
(Proverbe 30:24-26; Psalmul 104:18).

În pasajele unde este vorba despre iepure, se vorbeşte şi despre viezure ca despre un animal "care rumegă, dar
nu are copita despicată" (Levitic 11:5; Deuteronom 14:7). Iată deci două caracteristici care conferă viezurilor o
poziţie sistematică deosebită:

a) Ei nu au copita despicată, contrar rumegătoarelor.

b) Dacă nu rumegă, propriu-zis, prezintă cu toate acestea o predispoziţie la rumegare prin mişcarea maxilarelor,
printr-un tip de molari înrudiţi cu cei ai rumegătoarelor, în sfârşit, prin conformaţia anatomică a stomacului lor
care, deşi neîmpărţit, este compartimentat totuşi în două regiuni printr-o gâtuitură.

Astfel, din cauza caracterului lor cu totul deosebit, viezurii au fost izolaţi într-un grup special, aparţinând în
acelaşi timp rumegătoarelor şi rozătoarelor (mamifere care au copite ce fac parte din rumegătoare), ordinul
Hyracoidelor [5]. De remarcat că Biblia exprimă aceste ezitări zoologice în aşa fel încât relativa contradicţie de
la început se rezolvă la sfârşit printr-un acord.

4) Au mai fost mult luate în râs "curcubetele" şi "balena" lui Iona! Oare "Chicaion", în textul ebraic, înseamnă
"curcubete" (dovleac)? Nu se ştie exact, dar nu are multă importanţă. Este vorba în orice caz de o plantă cu o
creştere foarte rapidă. Astăzi se cunosc asemenea plante - anumiţi bambuşi din regiunile tropicale ale căror
tulpini cresc cu cca. 0,60 m într-o singură zi. Pe de altă parte creşterea, chiar la plante, este un fenomen foarte
complex în determinismul căruia intervin după diverse modalităţi, când pentru a o grăbi, când pentru a o
încetini, un mare număr de factori. Există o "claviatură" foarte întinsă pe care o poate atinge degetul lui
Dumnezeu, fără a viola legile naturii în ansamblul lor. Nu este suficient oare atacul unui vierme care roade
pentru a determina într-o singură noapte ofilirea şi moartea plantei? (Iona 4:6-7). Acest miracol din cartea lui
Iona este opus celui al creşterii neobişnuite a "Chicaionului".

Cât despre "balena" lui Iona (Iona 2:1-2), nu este vorba de fapt de o balenă. Balenele au gâtlejul atât de strâmt
încât prin el nu ar putea pătrunde un om. Aceste mamifere mulţumindu-se cu o hrană "microfagică" constituită
exclusiv din organisme microscopice aflate în suspensie în apa de mare, formând planctonul. Este vorba, aşa
cum de altfel indică şi textul, de un peşte mare.

Desigur, Dumnezeu nu a creat în acel moment o specie specială de peşte pentru a-l înghiţi pe Iona. În Marea
Mediterană se cunosc rechini mari, cu lăcomie legendară (Carcharodon Lamia), capabili să înghită prăzi foarte
mari fără să le digere, de exemplu toni, şi chiar oameni întregi, regăsiţi mai târziu intacţi în tubul lor digestiv.
Posibilitatea şi veridicitatea zoologică a povestirii biblice nu suprimă realitatea miracolului, constând aici în
faptul că, la un moment bine determinat, Dumnezeu a provocat peştele cel mare pentru a-l pedepsi pe Iona şi a-l
aduce la pocăinţă, îngăduind profetului să iasă nevătămat din pântecele animalului [6]. Constatări zoologice sau
botanice de acest fel nu răpesc nimic din valoarea şi autenticitatea faptelor relatate de Biblie.

Capitolul II
MIRACOL ŞI LEGE A NATURII
Un "miracol", după etimologia cuvântului din latinescul "mirari" (a se mira), înseamnă un fapt uimitor prin
caracterul său special, neobişnuit. După Biblie, un miracol rezultă dintr-o intervenţie supranaturală, aducând o
mărturie directă a prezenţei şi puterii lui Dumnezeu. Credinţa într-un Dumnezeu viu, personal, implică credinţa
în posibilitatea miracolului, adică într-o acţiune directă, personală a lui Dumnezeu asupra elementelor, fiinţelor,
fenomenelor Universului. Inexplicabil, neînţeles şi anormal ar fi absenţa miracolului într-o lume plasată sub
autoritatea şi conducerea unui Dumnezeu viu. În principiu şi ca rezultat, miracolul nu este o violare a legilor
naturii: "Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii" (1 Corinteni 14:33). "El le-a dat legi şi nu le va
călca" (Psalm 148:6). "Tu ai întemeiat pământul şi el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare totul astăzi,
căci toate lucrurile îţi sunt supuse" (Psalm 119:90-91; cf. Ieremia 31:35-36 şi 33:20, 25).

Miracolele nu sunt o violare a legilor Universului; adesea ele readuc ordinea în dezordinea lumii determinată de
păcat. Aşa este cazul cu vindecările făcute de Isus, care nu sunt în contradicţie cu legile biologice naturale, ci
manifestă o reîntoarcere la ordinea naturală a lucrurilor, a vieţii, aşa cum Dumnezeu le-a vrut şi le-a stabilit. Un
miracol "este, în acţiunea obişnuită a forţelor naturii, o interferenţă a Autorului cu natura". Miracolul este
cuprins în cadrul raporturilor între determinismul implicat de legile Naturii şi libera voinţă, hotărârea directă a
Celui care a stabilit şi a dat aceste legi. Astfel că într-un miracol există un element care poate să scoată în
evidenţă cauze naturale, care să cuprindă un element material, putând fi explicat raţional, dar mai ales
elementul supranatural, providenţial, care face din miracol un act de libertate divină.

Un filozof contemporan face următoarele observaţii juste: "A respinge un fapt extraordinar de simplu numai
pentru că ne şochează, pentru că contrazice o ipoteză ştiinţifică şi deranjează determinismul nostru... înseamnă
a măsura lucrurile cu metrul redus al priceperii noastre omeneşti. Un fapt poate să contrazică un sistem, însă el
nu va contrazice niciodată un alt fapt. Trebuie să admitem toate faptele şi dacă există un conflict între un fapt şi
un sistem, trebuie să facem ca sistemul să se supună faptului. Îmi este suficient să ştiu că determinismul nu este
absolut, pentru a nu avea dreptul de a respinge apriori un fapt bine dovedit, chiar dacă este extraordinar şi fără
logică... Aşa cum savantul Claude Bernard a arătat pe bună dreptate că determinismul ştiinţific, definit de o
cercetare exactă a fenomenelor, a legilor lor şi a cunoştinţei pe care o avem despre ele, nu se aplică decât
cauzelor secundare sau viitoare ale fenomenelor. El se referă la condiţiile lor de manifestare şi rămâne
totdeauna la scara priceperii şi înţelegerii noastre. Determinismul nu priveşte cauzele primare, legate de
originea şi manifestarea lucrurilor care rămân de nepătruns" [7].

Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul minunilor.

Inspiraţia divină, din care izvorăşte întreaga Scriptură, este o minune a autorităţii lui Dumnezeu care vorbeşte
suveran, conjugat cu individualitatea oamenilor pe care i-a ales ca mesageri şi cărora le respectă
temperamentul, talentele, stilul, vocabularul şi personalitatea [8].

Credinţa este un miracol. Viaţa în sens biologic, în originea, esenţa, manifestările, finalitatea ei, viaţa care se
naşte, se afirmă şi se transmite cu toată acţiunea agenţilor de distrugere şi moarte, este un miracol neîncetat,
perpetuu.

Mântuirea lumii şi supravegherea ei neobosită de către Dumnezeu, după un plan şi un scop bine definit, dar şi
prin multe încercări, este un miracol.

A crede într-un miracol înseamnă a crede în persoana unui Dumnezeu viu care acţionează în mod constant.
Dacă miracolele pe care le-am amintit le putem califica drept generale, cu toată insuficienţa acestui calificativ,
există miracole mai mărginite în timp şi spaţiu, dar care nu dovedesc mai puţin prezenţa şi puterea lui
Dumnezeu. Am menţionat deja câteva din acestea.

"Rugul aprins", în mijlocul căruia Dumnezeu i S-a arătat lui Moise, "foc ce nu se mistuia" (Exodul 3:2) a fost o
vedenie, fără nici un suport material? Trebuie oare să explicăm "aparenţa focului" dată de o plantă cu flori sau
fructe de culoare roşie, de Loranthus acaciae, obişnuit în Palestina şi în Sinai? Tufişuri (rugi) şi arbuşti de
Acacia cu florile roşu-închis acoperă acest vâsc, dând impresia unui rug în flăcări. După părerea noastră, nu a
fost vorba de o aparenţă, sau iluzie, ci de un foc adevărat, de o flacără reală, lucru în acord cu amănuntele
concrete şi împrejurările indicate de povestire. Dar şi aici, Dumnezeu a putut să intervină în cadrul lucrurilor
naturale: într-adevăr, unii botanişti s-au gândit că rugul în chestiune putea fi o rutacee atingând o înălţime până
la 1 metru, cu ciorchini de flori albe sau vinişoare violete, numită Fraxinella, Dictamus albus. Această plantă,
răspândită în Europa meridională şi în Asia occidentală, prezintă în partea aeriană un aparat secretor producând
o substanţă volatilă care, pe timp cald şi fără vânt, se transformă în flăcări la contact cu aerul, în aşa fel încât
rugul de unde se degajă este “în flăcări, dar care nu se mistuie de loc". O asemenea identificare botanică a
rugului nu exclude miracolul manifestării vizibile şi audibile a lui Dumnezeu; această teofanie, al cărei martor
şi beneficiar a fost Moise, în acel moment precis al vieţii lui şi al istoriei poporului Israel.

La fel, încercările de identificare a "manei", aliment providenţial pentru israeliţi în timpul marşului lor prin
pustie, nu răpesc nimic din valoarea miracolului. Fie că este vorba, după unii, de un lichen cu proprietăţi
nutritive, Lecanora esculenta, ale cărui tali uscaţi ar fi fost duşi de vânt, pentru a cădea apoi într-o "ploaie de
licheni", fie că e vorba, după cei mai mulţi, de secreţia zaharată produsă de un arbust, Tamarix mannifera, în
urma înţepăturii unei coşenile speciale din regiunea Sinai, Coccus sau Chermes manniparus, absolut necesară
acestei secreţii. Botaniştii au arătat că proprietăţile acestei substanţe corespund foarte exact cu descrierea
biblică; fluidă în timpul zilei din cauza căldurii soarelui, căzând în picături pe nisip unde se solidifica în timpul
nopţii. Când israeliţii o culegeau dimineaţa, ea era ceva "mărunt, ca grăunţele de promoroacă, bobiţe de gheaţă
albă pe pământ" (Exodul 16:14), apoi "la căldura soarelui se topea" (Exodul 16:21). Gustul acestei substanţe
este "o dulceaţă specială comparabilă cu cea a zahărului de miere extras din mierea de albine veche", după cum
au remarcat botaniştii moderni care au cules-o, au studiat-o şi au gustat-o. Aceeaşi specie de Tamarix, aceeaşi
coşenilă există într-adevăr şi astăzi în masivul Sinai şi la marginile deşertului Arabici, până la Marea Roşie, ca
pe timpul lui Moise. Beduinii recoltează şi în zilele noastre "mann essama", "mana cerului" după cum îi spun ei.
Or Biblia ne confirmă că mana "avea un gust de turtă cu miere" (Exodul 16:31) [4]. Chiar dacă, conform acestei
observaţii şi explicaţii care concordă perfect cu povestirea biblică, "mana" ar fi fost o substanţă naturală
înmulţită în mod providenţial de Dumnezeu pentru hrana poporului Său, aceasta nu ne permite să excludem
miracolul.

La traversarea Mării Roşii de către israeliţi (Exodul 14:21-22), Dumnezeu S-a slujit de fenomene naturale cum
a fost "vântul dinspre răsărit care a suflat cu putere toată noaptea, şi a uscat marea". Această mare este rezultatul
unei prăbuşiri tectonice, relativ recente, datând de la sfârşitul erei terţiare şi comunica la început cu Mediterana.
Mai târziu, în timpul lui Moise, ea se întindea la Nord până la lacurile Amers şi Timsah, pe care le-a înglobat.
Această parte nordică a Mării Roşii era denumită de Evrei "Yam Suf", sau "Marea Trestiilor", şi fără îndoială că
acolo a avut loc trecerea israeliţilor pe uscat. Această regiune e bântuită de vânturi care resping înapoi apele "ca
un perete la dreapta şi la stânga", ceea ce a permis israeliţilor să treacă marea prin vad, la momentul oportun.

Biblia ne vorbeşte de asemenea despre cetăţi bogate, ca Sodoma şi Gomora, precum şi alte trei oraşe situate în
regiunea Mării Moarte, distruse de o ploaie de foc şi pucioasă (Geneza 19:24-28). Catastrofa pe care ne-o
relatează astfel Biblia este amintită şi de unii istorici ai antichităţii ca Strabon şi Tacit. Ori Marea Moartă
corespunde unei frânturi vulcanice, Gohr-ul, în jurul căreia se găsesc mărturii neîndoielnice ale unei activităţi
vulcanice intense. Şi aici Dumnezeu S-a servit de forţe naturale în raport cu activitatea internă a globului
terestru, prăbuşiri urmate de o întindere a mării şi însoţite de cutremure de pământ, erupţii vulcanice, degajări
de gaze naturale, explozii, incendii, ce au dus la distrugerea oraşelor blestemate. Geologia datează acest
eveniment către 1900 î.Cr., prin urmare pe timpul lui Avraam, cum indică şi Biblia. Actualmente, apele Mării
Moarte, mai ales în extremitatea sudică, sunt încărcate cu diferite săruri şi în hidrogen sulfurat lipsite total de
oxigen, începând de la o mică adâncime. Aceste condiţii fac ca marea să fie complet lipsită de viaţă, astfel că
pentru ea s-a împlinit cuvântul Scripturii: "Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare" (Apocalipsa
16:3).

Iată, în aceeaşi ordine de idei, un ultim exemplu, cel al potopului.

Amintirea potopului se regăseşte în tradiţia unui mare număr de popoare aparţinând unor rase foarte diferite,
care trăiesc adesea în regiuni foarte depărtate unele de altele: Grecia antică, Palestina, Asiria, Mesopotamia,
Persia, Australia, India, Tibet, China, Malaezia, Africa, America centrală şi America de Sud, Islanda, Lituania,
etc. Iată dovada cea mai convingătoare a universalităţii acestei înspăimântătoare catastrofe. Este oare posibil să
fie vorba în aceste condiţii de o legendă sau de un mit, fără nici un fond istoric? Dimpotrivă, este de tras
concluzia că toate aceste tradiţii îşi au originea în acelaşi mare cataclism mondial.

Săpăturile geologice şi arheologice realizate între 1926 şi 1929, sub conducerea Dr. Wooley, în regiunea Ur, în
Caldeea (ţara de unde a plecat Avraam cu cca. 2.000 de ani î.Cr.), au dezvăluit existenţa unei pături argiloase de
2,70 m la 3,70 m grosime, conţinând resturi de mici animale marine şi separând net vestigiile a două civilizaţii
diferite. Una anterioară, alta posterioară depozitului din acest puternic strat aluvionar, care ar data cu circa
4.000 de ani î.Cr. Este epoca în care s-ar fi produs potopul biblic.

Constatări analoge au fost făcute în 1932 în regiunea Ninive, unde săpăturile au ajuns la un strat corespunzător
cronologic cu cel din Ur.

Dimpotrivă, la Chiş în regiunea Babilonului, a fost semnalat un depozit sedimentar de 30-40 cm grosime,
neconţinând cochilii, nici resturi de animale marine şi corespunzând unui eveniment, se pare, posterior (2.800
î.Cr.) şi mult mai localizat (puternică creştere şi revărsare a unuia sau a ambelor fluvii mesopotamice, Tigru şi
Eufrat.

Dacă au existat astfel în mod sigur alte perioade "deluviene" mai puţin importante înainte şi după, se poate
spune că potopul din Ur este cel care, prin importanţa şi localizarea lui, constituie una din urmele materiale cele
mai clare ale marelui potop biblic, din care nu au scăpat decât cei câţiva oameni din corabie.
Unii geologi au pledat pentru istoricitatea potopului, mai ales Pierre Termier, care răspunde obiecţiei că un
asemenea cataclism nu a lăsat după el decât foarte puţine sau chiar lipsă de urme:

"...Potopul, adică inundarea bruscă a unei întinderi mai mult sau mai puţin mare, poate foarte mare de pământ,
cu ape marine, este un fenomen foarte frecvent în istoria geologică. Potopul biblic, care a afectat regiunea
continentală locuită pe atunci de oameni, a fost precedat de multe alte potopuri anterioare omenirii. Nimic nu ne
permite să spunem că fenomene asemănătoare, tot aşa de distrugătoare, nu se vor produce în viitor. Cauza
imediată a unui potop trebuie căutată într-o prăbuşire tectonică. Prăbuşirea bruscă, ce modifică în câteva clipe
suprafaţa fundului mărilor, este în mod necesar urmată de un curent violent de maree, cu putere distructivă fără
limite. Caracteristica unei asemenea inundaţii este de a nu lăsa urme. Numai inundaţiile durabile lasă urme. Dar
inundaţia bruscă, ale cărei oscilaţii inevitabile nu persistă decât câteva zile sau săptămâni, care încetează apoi
prin restabilirea nivelului mărilor, nu lasă după ea nici o modificare durabilă, iar distrugerile pe care le-a produs
se confundă, după câţiva ani, cu cele care rezultă din funcţionarea normală a agenţilor de eroziune. Geologul
este uneori incapabil să explice asemenea prăbuşiri. El nu poate însă nici să se îndoiască de frecvenţa, nici de
amplitudinea lor înspăimântătoare, care merge uneori până la denivelări de mii de metri, nici de extrema lor
rapiditate...

Povestirea lui Moise nu are deci nimic care să mire pe un geolog: este povestirea, în limbaj popular, cu imagini
foarte sugestive, a unui curent de maree de proporţii gigantice, consecutiv unei prăbuşiri a scoarţei terestre.

Fenomenul este însoţit de ploi violente şi prelungite. Povestitorul dă acestui ultim amănunt, evident de mică
însemnătate, un loc important în tabloul catastrofei. Dar pe lângă "stăvilarele cerului" (Geneza 7:11, 12, 4), el
menţionează şi "izvoarele adâncului" (Geneza 7:11), reprezentate prin apele mării. Şi întrucât vorbeşte şi despre
oscilaţiile creşterii, apele scurgându-se şi crescând iarăşi (Geneza 8:3), tabloul este complet, astfel că nici
geologul cel mai priceput nu l-ar putea reda mai bine. Rămâne amploarea fenomenului. Oricare ar fi sensul ce
se dă textului biblic, această amploare este enormă şi neobişnuită: iată deci miracolul care a dus în acest mod la
exterminarea omenirii vinovate".

O opinie curentă este aceea că povestirea mozaică a potopului este reproducerea aranjată a unei naraţiuni
babiloniene anterioare. Comparând însă cele două texte, vedem că "povestirea biblică îşi arată totdeauna
superioritatea incontestabilă" prin claritatea, precizia, simplitatea, unitatea, exacta ei viziune asupra lucrurilor şi
"nu datorează nimic unui text de care este atât de îndepărtată prin concepţia despre Dumnezeu şi despre natură".
Cum să nu te gândeşti atunci că tradiţia potopului, eveniment istoric şi nu povestire sau o parabolă, aşa cum a
ajuns la Moise şi cum i-a confirmat-o Duhul Sfânt, este versiunea exactă; pe când tradiţia babiloniană şi altele,
amestecate cu impurităţi şi ciudăţenii, prezintă această amintire alterată şi viciată [5]?

Aceste diverse exemple ne arată mai întâi cum a intervenit Dumnezeu, adesea într-un mod direct şi personal, în
momente precise şi prin mijlocirea legilor şi fenomenelor lumii materiale, pentru a-Şi impune judecăţile, a-Şi
îndeplini făgăduinţele şi a-Şi realiza scopurile. Aceste fapte ne sunt relatate de Biblie în termeni atât de simpli şi
adevăraţi, încât sunt accesibili oamenilor din toate timpurile, de toate culturile, din toate civilizaţiile, şi
acceptaţi de ştiinţă care, în încercările ei, în progresele ei, chiar în salturile ei cele mai uimitoare, nu ar putea
nici să-i corecteze, nici, cu atât mai mult, să-i şteargă valoarea.

***

Ce concluzii să tragem deci?

1. O minune autentică este un fapt care a fost constatat, care a avut martori (Luca 1:1-4; Ioan 20:30-31 şi 21:24;
1 Ioan 1:1-3) şi care a dat naştere la anumite reacţii (Ioan 2:2, 11 şi 23). De altfel, diferitele cuvinte folosite în
Biblie, fie evreieşti, în Vechiul Testament, sau greceşti, în Noul Testament, subliniază dubiul caracter, subiectiv
şi obiectiv al minunii, acţiune a puterii lui Dumnezeu, producând uimire şi admiraţie. În această perspectivă,
ştiinţa nu poate opune existenţei minunilor obiecţii valabile, deoarece înainte de orice explicaţie sau tentativă de
explicaţie, ea constată fapte, le înregistrează şi le clasează; le dă o ordine după o înlănţuire cât mai logic
posibilă, mai coerentă, în raporturi de cauză şi efect. Mai mult, în cercetarea cauzelor, ştiinţa este în mod
necesar redusă; oricare ar fi descoperirile sale, oricât de importante ar fi ele, privirea sa este fragmentară. După
cum subliniază savantul Pierre Termier, este mai mult evocatoare decât explicatoare de mistere.

Pe de altă parte(dincolo de ceea ce putem percepe cu simţurile noastre şi dobândi prin inteligenţa noastră, există
un univers suprasensibil, invizibil, a cărui existenţă ar fi cu totul neştiinţific să o negăm; este domeniul
supranaturalului: "Numai un savant foarte mărginit poate susţine că nimic nu există în afară de ceea ce îi este
accesibil, fie prin organele de simţ, fie prin aparatele care le completează şi le prelungesc" [6].

Cum poate ştiinţa, atunci, să respingă miracolul? Dacă există în cadrul unei minuni, aşa după cum am constatat
din exemplele studiate, o componentă materială, accesibilă analizei şi explicaţiei ştiinţifice, există totdeauna şi
o componentă supranaturală, element fără de care minunea nu ar mai fi minune şi nu ar mai consta în
intervenţia directă a lui Dumnezeu la momentul dorit, ales şi fixat de El.

2. Se va spune: există minuni al căror autor nu poate fi Dumnezeu. Fără îndoială! Este vorba de aşa numitele
false minuni, pseudo-miracole. Biblia ne indică existenţa unor magicieni la curtea lui Faraon, pe timpul lui
Moise, care erau capabili să imite unele din minunile făcute de acesta (Exodul 7:11 şi 22; 8:3), nu însă toate,
încât erau în sfârşit obligaţi să recunoască: "Este degetul lui Dumnezeu" (Exodul 8:15).

Din categoria pseudo-miracolelor fac parte şi "minunile ştiinţei", numite aşa în mod exagerat. În primul rând
este vorba de aplicaţii, de imitaţii, omul operând, totdeauna pornind de la anumite date. În realizările sale,
aparent cele mai inedite, el nu face decât să copieze, să utilizeze, să stăpânească fenomene şi legi pe care le-a
descoperit nu fără trudă şi eforturi, dar, care existau înaintea cercetărilor sale, planurilor şi realizărilor sale.
Enumerăm: utilizarea diverselor forme de energie, locomoţia în aer şi în apă pe principiul lui Arhimede;
teleghidajul radar, aşa după cum îl găsim la anumite animale ca liliacul şi cetaceele şi alte dispozitive şi
structuri rafinate ale regnului vegetal şi animal copiate de om. Plagiatul nu a avut niciodată perfecţiunea
originalului. Adesea, în realizările umane cele mai reuşite, cele mai extraordinare, şi spectaculoase, apar falii,
breşe care se deschid fără să mai poată fi colmatate, pana ireversibilă, eşecul dramatic ce se produce la
momentul cel mai neaşteptat, punând capăt în mod tragic unei încercări îndrăzneţe.

3. Nu există adevărate minuni decât la Dumnezeu: în această perspectivă, timpul miracolelor nu a trecut. Un
biolog de la începutul secolului nostru, Armand Sabatier, nota: "Cine va spune unde este limita exactă, precisă,
între faptele naturale şi miracol?... Dumnezeu are cu siguranţă mijloace nebănuite pentru a dicta forţelor
naturale să participe la realizarea voinţei Sale. Ce forţe necunoscute nouă! Ce fenomene insesizabile pentru noi!
Ce utilaj puternic şi misterios are laboratorul divin?" [7]. Biblia spune: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile
voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de
sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre" (Isaia 55:8-9).

Capitolul III
CONCORDANŢE
Ar fi necesare mai multe volume pentru a arăta concordanţele deosebite dintre Biblie şi ştiinţă; cu alte cuvinte,
"anticipările" Bibliei, care subliniază veşnica tinereţe, pregnanta actualitate a Vechii Cărţi, în faţa ateilor, a
scepticilor şi a celor credincioşi fricoşi care preferă să se sustragă atacurilor împotriva Bibliei limitându-i
autoritatea doar la domeniul credinţei.

Vom ilustra aceasta prin câteva exemple. Să nu pierdem însă din vedere două lucruri şi anume:

1) După cum a spus Galilei, Sfintele Scripturi "nu ne-au fost date pentru a ne învăţa cum merge cerul, ci cum se
merge la cer". Prin urmare, ele nu pot fi comparate cu o carte de ştiinţă. Ele nu folosesc un limbaj ştiinţific care
ar fi fost de neînţeles pentru mulţi şi care, valabil pentru o epocă dată, s-ar fi învechit repede.

2) Neputându-ne referi decât la starea actuală a cunoştinţelor, apologetica noastră are prin urmare o însemnătate
îndoielnică şi limitată, fără o valoare reală, decât în raport cu ştiinţa de azi.

Nu se pune problema deci de a depăşi faptele ştiinţifice cunoscute astăzi. Nici de a răstălmăci textele biblice,
adoptând o atitudine "concordistă" cu orice preţ. Nu este deci vorba de a face Biblia acceptabilă pentru raţiune,
vrând să explicăm tot, chiar şi inexplicabilul, încercând astfel să facem abstracţie de credinţă. Nu trebuie să
uităm că "astăzi vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; acum cunosc în parte..." (1 Corinteni 13:12) şi că
"gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre şi căile Sale nu sunt căile noastre" (Isaia 55:8-9). Omul nu
poate "cuprinde de la început până la sfârşit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu" (Eclesiastul 3:11).

Nu este mai puţin adevărat că există, după cum vom vedea, o mărturie a ştiinţei despre Sfânta Scriptură, care se
afirmă din ce în ce mai clar, mai lămurit, pe măsura progreselor ştiinţei în diferitele ei ramuri, o mărturie a
istoriei, a arheologiei. Să refuzăm oare asemenea mărturii? Reformatorul Jean Calvin le aminteşte în
“întemeierea religiei creştine" şi nu le socoteşte neglijabile când scrie:

"Adevărul este scutit de orice îndoială, pentru că fără alte ajutoare, se poate susţine singur. Or, cât de proprie îi
este Scripturii, această virtute reiese din faptul că din toate scrierile omeneşti, oricât ar fi de potrivite şi de
aranjate, nu există nici una care să aibă atâta putere de emoţionare ca ea... Sunt mai multe motive foarte clare
pentru care maiestatea şi demnitatea Scripturii nu numai că pot întări inimile credincioşilor, dar le pot şi
menţine puternice împotriva răutăţii calomniatorilor".

După ce menţionează printre aceste motive "lucrarea de convingere interioară a Duhului Sfânt", Calvin adaugă:

"Mărturiile omeneşti care servesc la confirmarea ei nu vor fi zadarnice atunci când vor urma mărturiei
principale şi suverane, ca elemente secundare, pentru a veni în ajutorul nepriceperii noastre".

Or, mărturia ştiinţei despre Biblie este una din acele mărturii omeneşti despre care vorbeşte Calvin, unul din
argumentele care vin să sprijine, să confirme autoritatea permanent valabilă, permanent actuală a Scripturilor,
adăugându-se mărturiei principale ce o înţelegem prin credinţă.

A. Astru şi atom
Se cunoaşte bine faptul că fizica modernă a ajuns să analizeze, să cerceteze cu minuţiozitate, să disocieze
materia până la elementele ei constitutive cele mai intime şi mai infime, pornindu-se de la atomul pe care anticii
îl socoteau indivizibil, de unde şi numele lui, arătând că atomul însuşi alcătuieşte o lume, un sistem solar în
miniatură, în care nişte particule de electricitate, electronii, gravitează în jurul unui nucleu compus din alte
particule electrice, alte granule de electricitate, protoni şi neutroni, aşa cum planetele gravitează în jurul
soarelui. Astfel, materia nu este decât o mască, o aparenţă datorată energiei; în spatele formelor vizibile şi
diverse pe care materia le îmbracă, se găseşte ascunsă o putere, un dinamism, o energie invizibilă, dar reală.

De altfel, multe alte "granule de electricitate" au intrat în domeniul fizicii, ca mezonii, neutrino..., fără a mai
vorbi de fotoni, aceste particule de lumină a căror descoperire face ca (după cum spunea fizicianul Louis
Broglie) "materia şi lumina să ne apară acum cu mult mai asemănătoare în structură ca înainte. Prin aceasta,
concepţia noastră despre natură se înfrumuseţează, se simplifică".

Iată însă că o afirmaţie biblică, cea a autorului epistolei către Evrei, a cărei însemnătate imensă nu putea fi încă
măsurată la începutul acestui veac, se reliefează în mod surprinzător în lumina descoperirilor moderne: "Prin
credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din
lucruri care se văd" (Evrei 11:3).

Cartea Proverbelor vorbeşte "despre cea dintâi fărâmă din pulberea lumii", sau, după alte traduceri, "de cel
dintâi atom din pulberea lumii" (Proverbele 8:26).

Mai mult, existenţa tuturor acestor particule de electricitate, a căror realitate eşti obligat s-o admiţi pentru a
explica un anumit număr de fenomene, ca radioactivitatea, fuziunile nucleare, transmutaţiile atomice, reacţiile
termonucleare, etc., ne arată că suntem înconjuraţi şi pătrunşi din toate părţile de energie, deci de putere. Dacă
există puterea infinitului mare, puterea astrelor "rotându-se pe căile lor înflăcărate", există şi puterea infinitului
mic, putere care se ascunde în sânul materiei, care dispare pentru a face loc unei "hore fantastice" a granulelor
de energie, o energie pe care începem s-o captăm, s-o domesticim, s-o folosim. Într-adevăr, când am ajuns la
acest nivel, nu ne mai găsim pe plan material şi, cum spunea fizicianul şi astronomul englez Eddington, "stofa
lumii este din stofa Duhului".
Ecouri, imagini şi o reprezentare a acestei stări de lucruri le găsim în Biblie. De exemplu, atunci când apostolul
Pavel spune că "Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari, lucrurile josnice ale
lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt" (1 Corinteni 1:27-
28). Lumea materială ni se prezintă ca o ilustraţie şi un exemplu a acestei afirmaţii.

De altfel, putem merge şi mai departe, constatând că noţiunea de prioritate şi întâietate a energiei asupra
materiei se află în primul capitol al Genezei, când aflăm despre creaţia luminii (Geneza 1:3). Înainte de apariţia
pe cer a soarelui, a lunii şi a altor corpuri cereşti (Geneza 1:14), apoi mai târziu în Psalmi, când psalmistul
menţionează lumina înaintea soarelui: "Tu ai făcut (sau Tu ai aşezat) lumina şi soarele" (Psalmul 74:16).

Este aceeaşi lege - şi am putea spune: sunt aceleaşi legi - care acţionează în infinitul mare, nu numai legea
gravitaţiei, dar şi cele care comandă reacţiile termonucleare din sânul atomului şi al astrelor. Explorarea
atomului şi a astrelor merg azi mână în mână, şi s-a zis că "nu am înţelege nimic despre o stea, dacă nu am
cunoaşte atomul" [1].

În ceea ce priveşte evoluţia generală a ştiinţei în secolul nostru, un fizician constata pe drept:

"Trebuie să subliniem un aspect esenţial, şi anume progresul ştiinţei spre simplitate, spre unitate. Ştiinţa caută
adevărul, nobleţe care face din ea o şcoală a cinstei. Ceea ce este ciudat, neaşteptat, este faptul că în haosul
fenomenelor, căutând adevărul, ea descoperă unitatea. Toate marile progrese ale ştiinţei au fost cuceriri spre
unitate" [2].

Concluzia o trage un biolog: "Pentru că Dumnezeul nostru este Unul, cu atât găsim mai uşor unitate în
Universul nostru unic" [3].

În Universul material, unitatea de lege vădeşte într-adevăr unitatea de concepţie, de plan, de proiect, de
conducere, de realizare: "Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin. înţelepciunea Lui, a
întins cerurile prin priceperea Lui" (Ieremia 10:12).

B. Biblie şi astronomie
Dacă luăm acum în considerare istoria astronomiei, putem constata şi în acest domeniu cu cât a întrecut Biblia
cuceririle ştiinţei omeneşti. Astronomia este o ştiinţă foarte veche, avangarda celorlalte ştiinţe. De când există
oameni pe pământ, ei şi-au ridicat ochii spre cer şi au observat mişcarea astrelor. Dar se poate spune că bazele
astronomiei moderne, în special ale mecanicii cereşti şi mai apoi ale astrofizicii, au fost puse de mai mulţi
savanţi, care din secolul al XV-lea până în zilele noastre, au lucrat cu schimbul: polonezul Nicolae Copernic
(1473- 1543), danezul Tyho-Brahe (1546-1601), italianul Galilei (1564-1642), germanul Johannes Kepler
(1571-1630), englezii Isaac Newton (1642-1727) şi William Herschel (1738-1822), francezul Laplace (1749-
1827), americanul Percival Lowell (1855-1916), englezul Sir James Jeans (1877-1946), americanul Henry
Norris Russel (1877-1957), englezul Sir Arthur Stanley Eddington (1882-1944)...

Cine se mai gândeşte în prezent la aceşti oameni? În special la cei care se clasează printre pionierii mecanicii
cereşti şi ale căror lucrări stau la baza cercetărilor inginerului Wernher von Braun, părintele rachetelor moderne,
al sateliţilor artificiali şi al navelor cosmice? Descoperirile lor, uitate sau nu, stau totuşi la originea explorării
actuale a cosmosului şi a cuceririi spaţiului.

Trebuie să înlăturăm aici anumite neînţelegeri.

Mai întâi, cea privitoare la condamnarea lui Galilei de către tribunalul Inchiziţiei. Această judecată nu
dovedeşte nimic contra Bibliei, căreia savantul astronom îi aducea mărturia următoare: "Scriptura este
totdeauna adevărată. Ea are toată autoritatea asupra chestiunilor de credinţă, dar profunzimea ei tainică este
adesea de nepătruns pentru slăbiciunea noastră şi se face o mare greşeală căutând în ea lecţii de fizică ce nu se
găsesc aici, sau care nu pot fi înţelese. Dacă adevărul se găseşte în Cărţile Sfinte, el nu este dat oricui şi de
aceea trebuie, pentru a-l descoperi, să ne slujim de inteligenţa şi raţiunea pe care ni le-a dat Dumnezeu. Duhul
lui Dumnezeu le-a dictat şi este adevărat că El nu se înşeală niciodată, dar când întrebăm natura, tot El ne
răspunde şi ne învaţă... Lucrările lui Dumnezeu nu se contrazic unele pe altele, contradicţiile nefiind decât
aparente: trebuie să le împăcăm, pentru că ştiinţa nu poate să fie o slăbire a credinţei".

Se cunoaşte istoria lui Galilei dus înaintea Sfântului Oficiu, pentru că a apărat sistemul lui Copernic şi a afirmat
în scrierile sale mişcarea pământului (1633). Papa Paul al V-lea hotărâse într-adevăr că este falsă şi contrar
credinţei, a susţine că pământul nu se află în centrul universului şi că nu este imobil. Galilei, în faţa torturilor cu
care era ameninţat, a trebuit să pronunţe înaintea tribunalului eclesiastic abjuraţia care i se dicta: "Eu, Galilei, în
al 72-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre, având înaintea ochilor Sfintele Scripturi pe
care le ating cu propriile mele mâini, reneg, blestem şi urăsc eroarea şi erezia mişcării pământului".

"Eppur si muove!" "Şi totuşi se mişcă!" striga el la puţin timp după această condamnare.

S-a afirmat că aceasta nu s-a întâmplat decât pentru că Galilei îşi susţinea ideile cu ajutorul pasajelor luate din
Sfânta Scriptură şi că "fără această încăpăţânare de a dori să interpreteze textele sfinte, niciodată o comunitate
religioasă n-ar fi îndrăznit să-l condamne". În formula de abjuraţie a lui Galilei este condamnată numai "eroarea
şi erezia mişcării pământului".

În favoarea imobilităţii planetei noastre şi a mişcării soarelui în jurul pământului, se făcea caz de următorul
pasaj din Psalmul 19, în care se spune despre soare: "Şi soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se
aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz; răsare la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte drumul la celălalt
capăt" (Psalmul 19:5-6).

Ceea ce exprimă aici scriitorul sfânt nu este decât o aparenţă. La fel ne exprimăm şi acum cu patru secole după
Copernic şi Galilei, când vorbim de răsăritul şi apusul soarelui.

Se invoca de asemenea contra afirmaţiilor lui Galilei pasajul din Scriptură în care se vorbeşte despre oprirea
soarelui pe cer la rugăciunea lui Iosua (Iosua 10:12-13) şi se trăgea concluzia: să se oprească ce este imobil?

"Ziua cea lungă a lui Iosua" constituie de altfel una din obiecţiile tradiţionale, arma clasică de care se făcea uz
împotriva autorităţii Bibliei. Fizicienii şi astronomii s-au ocupat de acest eveniment neobişnuit pentru a încerca
să-l încadreze în legile naturale. Primii s-au referit la un fenomen optic legat de o refracţie neobişnuită a luminii
solare care ar fi prelungit ziua într-un mod deosebit. Alţii au căutat originea acestui fapt în cauze pur
astronomice, în particular într-o pierdere de timp solar în cursul anilor, evidenţiată în final cu "aproape o zi
întreagă" (Iosua 10:13). S-au făcut chiar calcule pentru a preciza acest "aproape". Unii l-au omologat la o
întârziere de 23 h şi 20 min. În acest caz, nu există oare un raport de complementaritate între acest miracol şi
altul de acelaşi ordin care s-a produs sub domnia lui Ezechia, rege al lui Iuda, şi care a constat într-un recul cu
zece grade a umbrei pe cadranul solar al lui Ahaz? Încă o întârziere, adică o prelungire a zilei, dar de această
dată de 40 min, 15 grade, corespunzând pe cadranele solare unei ore de pe ceasurile noastre? (2 Împăraţi 20:10-
11; Isaia 38:7-8).

Ar fi putut exista oare o pierdere, o defecţiune a unei zile siderale în cursul scurgerii timpului? S-au făcut într-
adevăr diferite încercări de calcule pentru a verifica şi de a regăsi această zi absentă, această "missing-day" cum
spun anglo-saxonii. Trecând peste anumite informaţii apărute în diferite jurnale în jurul anului 1070, nu încape
îndoiala, de vreme ce, la Centrul Naţional de Aeronautică şi de Cercetări Spaţiale de la Green Belt, din
Maryland, Statele Unite, atunci pus în cauză, niciun ordinator nu a lucrat asupra unei cronologii care să traseze
dincolo de epoca babiloniană, aproximativ 4.000 de ani, şi, în aceste limite, nu suntem niciodată izbiţi de
dificultăţi sau de probleme neaşteptate.

Dar trebuie să ne-aducem aminte de faptul, că greşelile cronologice posibile sunt numeroase. Spre aducere
aminte, vom cita greşeala de 4 ani înfăptuită în secolul VI după Cristos de către călugărul Denys-le-Petit în
determinarea datei naşterii lui Cristos; or, nu era posibil să fi luat în seamă greşeala aceasta, pe care noi
continuăm s-o trăim, decât prin referinţe şi repere istorice foarte exacte şi precise, cuprinse în Evanghelii, aduse
mai ales prin evanghelistul Luca, care plasează în sincronizând naşterea lui Isus cu moartea lui Irod cel Mare, în
750 de la întemeierea Romei, adică în anul 4 din era noastră. Aici, ca şi în altă parte, nu este Biblia în
dezavantaj.

Pe de altă parte, ştiinţa nu poate să aducă o mărturie decât în domeniul care-i aparţine, în cadrul fenomenelor
care îi sunt accesibile. Această mărturie nu poate decât să proiecteze eventual o anumită lumină asupra cauzelor
fenomenului; el nu poate absolut nimic contra faptului în sine.

Cu toate acestea nu are rost să discutăm cu privire la căile alese de Dumnezeu pentru realizarea acestor
miracole. Ar fi, fără îndoială, mai uşor de omologat steaua care în mod minunat i-a condus pe magi spre casa
unde se găsea pruncul Isus (Matei 2:7-9), decât să te gândeşti la un fenomen legat de o întâlnire a planetelor,
cum credea Kepler. Sau la o cometă, una din acele stele temporare, a cărei strălucire excepţională n-ar fi durat
decât câteva săptămâni sau luni. Sau mai bine, la explozia cataclismică ce pune capăt vieţii unei stele, ceea ce s-
ar acorda mai mult cu datele Evangheliei.

Vom face două observaţii cu privire la această zi deosebită despre care cităm: "N-a mai fost nici o zi ca aceea,
nici înainte, nici după", şi care i-a permis lui Iosua să câştige victoria de la Bet-Horon, aproape de Gabaon.

1) Când Biblia vorbeşte despre "oprirea soarelui", ea vorbeşte şi despre oprirea Concomitentă a lunii în aceeaşi
măsură şi având aceeaşi cauză, ceea ce nu şi-ar fi imaginat niciodată o astronomie străină de cunoaşterea
mişcării diurne. S-a remarcat în plus că "amănuntele privitoare la poziţia astrelor, care au fost date în această
povestire, sunt în acord cu ceea ce ar fi putut să se petreacă în mod real" [4].

2) În orice caz, nu s-a produs nici o tulburare spectaculoasă, decât eventual nişte curenţi violenţi de maree
localizaţi. Dumnezeu nu desfiinţează alianţa Sa cu ziua şi cu noaptea, astfel încât ziua şi noaptea să fie
deplasate temporal (Iov 38:33; Isaia 40:26; Ieremia 10:12; 31:35 -36; 33:20-21 şi 25). Aceasta nu înlătură
materialitatea şi istoricitatea miracolului. Ca şi oamenii care la scară redusă nu sunt în mod absolut sclavi ai
legilor naturii, ci pot să le devieze într-un sens sau altul, cu atât mai mult Dumnezeu, fără să încalce, sau fără să
desfiinţeze legile pe care le-a stabilit, poate să le utilizeze şi să le facă să conlucreze la îndeplinirea planurilor
Sale, prin exercitarea deplinei şi suveranei Sale libertăţi. Pentru a explica fenomene cât se poate de naturale, ca
variaţiile climaterice care au determinat marile glaciaţii din era cuaternară, nu s-a apelat oare, în afara cauzelor
pur geologice, la cauze de ordin astronomic? Ca variaţii ale înclinării axei terestre, perioadele glaciare
corespunzând cu perioadele de mare excentricitate? Anumite miracole pot fi explicate raţional în cadrul legilor
naturale şi prin intermediul cauzelor naturale. Miracolul stă atunci într-un cadru şi circumstanţe bine
determinate - concursul împrejurărilor, vor zice unii - în care se îndeplineşte evenimentul, şi în momentul precis
dorit de Dumnezeu. S-a observat că ştiinţa opune din ce în ce mai puţine obiecţii valabile existenţei minunilor,
cu atât mai puţin, cu cât e vorba aici despre unul din aspectele raporturilor dintre determinism şi libertate.

De altfel, concepţia despre mişcarea pământului şi a planetelor, condamnată în 1633 de Sfântul Oficiu, nu este
deloc în contradicţie cu ceea ce spune Scriptura. Însă aceasta este adesea acuzată de oameni că spune ceea ce de
fapt nu spune.

Astfel, ea nu vorbeşte nicăieri despre bolta cerească. În antichitate, mai ales Aristotel, credea că cerul era o
boltă solidă în care stelele erau plantate în chip de cuie: era "cerul al optulea", boltă de cristal tare, solidă,
transparentă, imobilă, de nezdrucinat, "firmamentum" (din latinescul "firmare", a da consistenţă, tărie, a face
solid), tradus în franceză prin "firmament" şi folosit de Ieronim în versiunea latină a Bibliei cunoscută sub
numele de Vulgata (405 d.Cr.): Ieronim a tradus în acest mod termenul ebraic Rachia din Geneza 1:6-7,14 şi 17,
care, departe de a desemna o boltă solidă, însemnează “întindere lipsită de tărie" (cf. Psalmul 19:1 şi 150:1). Nu
pot fi imputate Bibliei erori care revin de drept unora dintre traducătorii ei şi mai mult încă, savanţilor şi
filozofilor antichităţii păgâne, ca Aristotel, ale căror concepţii au fost mult timp considerate de biserică drept
"literă de Evanghelie". Din contra, acest cuvânt "rachia" (întindere) este în concordanţă cu un univers care, prin
dimensiunile lui, scapă măsurătorilor noastre, nefiind la scară omenească. Concepţiile astronomice cele mai
moderne, presupun un univers în extindere ca urmare a îndepărtării galaxiilor unele de altele cu viteze
proporţionale distanţelor ce le separă. Nu trebuie însă să legăm veridicitatea şi inerenta Bibliei de idei sau teorii
care poate se vor dovedi mâine imperfecte sau fără valoare.

Dacă, pe de altă parte, contrar indicaţiilor anumitor autori (Louis Gaussen, abatele Moreux), "sfericitatea"
pământului nu este nicăieri explicit afirmată prin folosirea cuvântului "glob" care se găseşte în câteva versiuni
ale lui Isaia 40:22 şi Proverbele 8:31, este vorba, dimpotrivă, de "cerc" (Isaia 40:22; Proverbele 8:27; Iov
26:10), traducerea exactă a cuvântului ebraic "Rug": "cercul pământului", care pare să limiteze, să mărginească
pământul când privim în depărtări, "cercul pe care l-a tras Dumnezeu pe faţa adâncului", adică a apelor, cercul
orizontului, acolo unde apele marine par că ating cerul atunci când ne găsim la marginea oceanului, imagine
foarte concretă, dedusă din observarea curentă, aceeaşi ca şi cea care apare sub pana scriitorilor sfinţi când ne
vorbesc despre apele de deasupra întinderii, legate în nori, şi de cele de dedesubt, aflate în mare (Geneza 1:6-
10; Iov 26:8-10). Această imagine, pe care ştiinţa modernă nu o neagă, implică din contra ideea de rotunzime,
exprimată astfel în Scripturi cu multe veacuri înainte ca portughezul Fernand Magellan, în secolul al XVI-lea,
după călătoria lui în jurul pământului, să o fi făcut absolut incontestabilă.

În 1 Samuel 2:8 nu este vorba, cum s-a indicat uneori, de "ţâţâni", "ţâţânile pământului" care ar aminti astfel în
mod clar mişcarea de rotaţie a planetei noastre, ci "stâlpi", conform majorităţii versiunilor, "meţug" în ebraică,
fără ca totuşi acest termen să implice o idee de fixitate, de imobilitate în spaţiu, ci mai curând una de soliditate,
de tărie, în sensul afirmaţiilor psalmistului şi proorocului:

"Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui şi niciodată nu se va clinti" (Psalmul 104:5).

"Singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit" (Isaia 45:18).

Or, pe când anticii credeau în existenţa unui suport pe care stă pământul, idee concretizată în legenda uriaşului
Atlas, care ar fi primit misiunea să-l poarte pe umeri, Biblia, vorbind despre poziţia pământului în spaţiu, îl
prezintă "spânzurat pe nimic":

"El (Dumnezeu) întinde miazănoaptea asupra golului şi spânzură pământul pe nimic" (Iov 26:7).

Dacă Scriptura nu vorbeşte în mod expres şi direct despre mişcările pământului, ea sugerează în schimb mersul
astrelor după legi precise: "Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor?" (Isaia 40:26). Şi cum i-am
putea reproşa faptul că foloseşte "limbajul aparenţelor" când vorbeşte despre răsăritul şi apusul soarelui, prin
urmare despre mişcarea lui (cf. Psalmul 19:5-6), când noi înşine, cu patru sau cinci secole după Copernic şi
Galilei, folosim acelaşi limbaj. Până şi astronomia vorbeşte în limbajul aparenţelor când defineşte mişcarea
diurnă, "mişcarea zilnică aparentă de rotaţie a cerului în jurul pământului", sau când menţine cuvântul
"solstiţiu" care înseamnă "soarele se opreşte"?

Pe când savanţii antichităţii, ca Ptolemeu (secolul II î.Cr.) credeau că pământul este situat în centrul universului,
Biblia nu ne dă de loc această idee geocentrică despre cosmos. Din contră, ea ne vorbeşte despre micimea
planetei noastre în raport cu imensitatea universului, comparându-i locuitorii cu nişte lăcuste, şi popoarele cu o
picătură de apă dintr-o vadră, cu praful de pe o cumpănă (Isaia 40:15-26). În mai multe rânduri, pământul e
situat în adevărata lui poziţie în cosmos, pentru a arăta puterea Celui care a creat totul şi care a stabilit "legile
cerului" (Amos 5:8; Iov 9:9; 38:31-33).

Biblia ne vorbeşte adesea despre stele, al căror ansamblu este desemnat uneori cu numele de "oştirea cerurilor"
(Deuteronom 4:19; 2 Împăraţi 23:5; Geneza 2:1; Isaia 34:4; 40:26; 45:12). Astronomul grec Hiparc (sec. II
î.Cr.) stabilise un catalog al stelelor, în care numărul acestor corpuri cereşti era fixat la 1.022, şi acest număr
relativ limitat a fost admis până în secolul al XVII-lea, pe când astăzi se ştie că numărul stelelor este foarte
mare: o sută de miliarde numai în galaxia noastră, fără a mai vorbi de celelalte galaxii, fiecare din ele fiind un
furnicar de stele. Cât de clară este Biblia şi cu privire la acest subiect: "Uită-te spre cer şi numără stelele dacă
poţi să le numeri... îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi anume ca stelele cerului, şi ca nisipul de pe ţărmul
mării, mii de zeci de mii" (Geneza 15:5; 22:17; 26:4; 24:60)!

Se mai vorbeşte în Biblie despre "Semnele zodiacului" (Iov 38:32), precum şi despre mai multe constelaţii şi
nebuloase denumite: Orion, Pleiadele (Cloşca cu pui), Ursa mare (Amos 5:8; Iov 9:9 şi 38:31-33).

Pasajul din Iov 38:31 "Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei sau să dezlegi frânghiile Orionului?" se referă fie la
grămezi mai mult sau mai puţin dense, fie la îndepărtarea relativă, la distanţe mai mult sau mai puţin
considerabile, dar strict definite ale stelelor ce constituie aceste două constelaţii [5].

Tot despre constelaţii este vorba în Iov 37:9 "Vijelia vine de la miază-zi şi frigurile din vânturile de la miază-
noapte".
"Miazăzi" înseamnă "stelele sau constelaţiile regiunilor australe" (cf. Iov 9:9). "Vânturile" indică Ursa mare şi
Ursa mică, care se aseamănă cu nişte lopeţi cu coadă lungă, folosite pe atunci pentru a arunca în aer boabele de
grâu, curăţindu-le de pleavă şi care, prin raportul lor cu steaua polară, indică nordul, contrar cu "regiunile
înstelate australe", ceea ce este în acord cu sensul şi semnificaţia acestui pasaj [6].

S-a mai stabilit că constelaţiile menţionate în cartea lui Iov erau exact cele ce se puteau observa în primăvara şi
toamna anului 2130 î.Cr., adică cu 180 de ani înainte de Avraam [7], argument în plus la constatarea că nici
unul din numele amintite în cartea lui Iov nu este simbolic [8].

În ceea ce priveşte vârsta pământului şi cea a universului, se impun aici mai multe observaţii:

1) Biblia plasează creaţia cosmosului şi cea a planetei noastre "la început" (Geneza 1:1), adică în cursul unei
perioade imense, situată mai înainte de prima din cele şapte zile cosmogonice din povestirea mozaică, şi a cărei
durată nu este indicată.

2) În plus, ea ne arată pământul nu în regiunea centrală a universului, ci în părţile cele mai tinere, mai puţin
evoluate ale acestuia, căci ne prezintă "stelele universului izbucnind în cântări de bucurie" la naşterea lui (Iov
38:7): ce înseamnă aceasta, dacă nu că majoritatea astrelor erau atunci prezente pe cer?

După comparaţia astronomului Herschel, cerul înstelat este într-adevăr comparabil cu o pădure de stejari, în
care, la o singură aruncătură de ochi, putem vedea toate etapele creşterii unui arbore: de la ghinda care
germinează, până la trunchiul centenar trăsnit de fulger, noi pământenii fiind situaţi în părţile cele mai tinere ale
universului [9].

3) Aceste diferenţe de vârstă se traduc prin diferenţe de temperatură. Prin urmare, de culoare, de strălucire între
corpurile cereşti. Ceea ce a permis astronomilor să stabilească o scară de mărimi, bază a unei clasificări a
astrelor după strălucirea lor aparentă. Câtă exactitate ştiinţifică se găseşte în afirmaţia apostolului Pavel! Nu-i
lipseşte decât precizia cifrelor: "Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea
trupurilor cereşti şi alta a trupurilor pământeşti [10]. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta
strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea" (1 Corinteni 15:40-41).

Biblia aminteşte şi constituţia planetei noastre în diferitele ei părţi componente, folosind termeni care nu
contrazic cu nimic datele ştiinţifice actuale:

1) Când ne vorbeşte despre aer, care compune atmosfera terestră şi ale cărei mişcări constituie vântul, declară
că la întemeierea pământului, Dumnezeu "a rânduit greutatea aerului şi a hotărât măsura apelor" (Iov 28:25).
Această greutate a aerului a fost ignorată până în momentul evidenţierii ei de către Galilei.

2) Sugerarea de către Biblie a stării interioare a pământului, oricât de sumară ar fi, este făcută în aşa fel încât
geofizica modernă nu infirmă termenii pe care îi foloseşte: "Pământul, de unde iese pâinea, este răscolit
înlăuntrul lui ca de foc" (Iov 28:5). Avem aici schiţa diverselor "sfere" îmbucate unele în altele, şi care
constituie planeta noastră: scoarţa terestră (= litosfera), a cărei suprafaţă poartă viaţa, simbolizată prin pâine (=
biosferă), iar dedesubt, în adâncime, unde sunt temperaturi ridicate, ("de foc"), care combinându-şi efectul cu
cel al presiunilor mai mult sau mai puţin mari, influenţează în diverse moduri starea fizică a materialelor interne
(pirosfera şi barisfera biofizicienilor), şi una şi cealaltă, într-o anumită măsură "sfere ale focului".

Biblia vorbeşte de asemenea despre privilegiul rar, dacă nu exclusiv al pământului, de a fi purtător de viaţă.
Numai despre planeta noastră, spune ea, că Dumnezeu a făcut-o; a întărit-o, pentru ca să nu fie pustie, ci să fie
locuită (Isaia 45:18). Pe plan ştiinţific, a fost subliniată de multe ori ostilitatea generală a universului cu privire
la viaţă (Pierre Termier, Pierre Humbert, Sir James Jeans...). Recent, biologul Vandel socotea că, în stadiul
actual al cunoştinţelor noastre şi dată fiind poziţia absolut privilegiată a planetei noastre, viaţa nu ar fi putut
apare decât pe ea [11]. Louis Pasteur şi după el alţi biologi, au efectuat prelevări aseptice din meteoriţi; le-au
însămânţat în bulioane de cultură sterilizate şi au obţinut rezultate cu totul negative; se aducea astfel dovada
perfectei sterilităţi a acestor meteoriţi [12]; materiile carbonate găsite pe unii din ei au o origine total abiotică,
adică fără nici un raport cu viaţa. Analiza biochimică realizată pe eşantioane de sol lunar, în particular pe cele
aduse la sfârşitul lui Iulie 1969 de echipajul lui "Apollo XI", nu a relevat nici o urmă, nici un semn de viaţă pe
satelitul nostru.

Nava spaţială "Venus VII" care, după o călătorie foarte lungă, a ajuns la 15 Decembrie 1970 în atmosfera
planetei Venus, apoi a reuşit să aterizeze în Ianuarie 1971 pe solul acestei planete; a transmis primele informaţii
ştiinţifice directe care provin de la suprafaţa unei alte planete din sistemul nostru solar. Din ele rezultă că la
punctul de aterizare, suprafaţa lui Venus are o temperatură de +475 centigrade cu o aproximaţie de douăzeci de
grade în plus sau în minus, şi că presiunea e de cca. 90 de ori mai mare ca cea a pământului, cu o aproximaţie
de 15 atmosfere în plus sau în minus. Să adăugăm la aceasta, că atmosfera lui Venus e constituită în esenţă din
bioxid de carbon, fără urme de oxigen: acestea sunt, fără îndoială, condiţii incompatibile cu viaţa. Or, Venus
este, cu excepţia lunii, astrul care se apropie cel mai mult de pământ!

Toate noţiunile precedente cu privire la care ştiinţa, prin exactitatea ca şi prin metodele şi limbajul ei propriu,
nu infirmă afirmaţiile biblice; sunt încoronate în Scriptură cu vestirea sfârşitului universului material: "Cerurile
vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde (2
Petru 3:10). Ştiinţa modernă nu contrazice o asemenea perspectivă. Vom mai reveni.

C. Biblie şi geologie
Dacă trecem de la astronomie la geologie, este semnificativ faptul că unul din cei mai mari geologi ai secolului
nostru, Pierre Termier, şi-a intitulat ultima parte a unui articol de dicţionar consacrat geologiei: "Despre rolul
apologetic al geologiei". După ce examinează obiecţiile obişnuite aduse povestirilor din Geneza, cea a creaţiei
şi cea a potopului, autorul trage următoarea concluzie: "Credinţa creştină nu are motive să se teamă de
progresele geologiei... Istoria pământului are o valoare apologetică specială. "Pământul povesteşte slava lui
Dumnezeu" la fel de convingător; poate chiar mai mult decât bolta cerească înstelată... Nimic nu mărturiseşte
mai bine ca această istorie despre ordinea lumii; prin urmare, poate fi folosită de către creştin, mai mult decât
majoritatea celorlalte ştiinţe, pentru a-i întări propria credinţă şi a-i aduce la credinţă pe oamenii cu bunăvoinţă
care îi înconjoară, şi care, cu simplitate şi umilinţă, caută pe Dumnezeu" [13].

De altfel, numeroşi sunt geologii şi paleontologii de valoare, începând cu Georges Cuvier, fondatorul
paleontologiei moderne, care s-au interesat îndeaproape de povestirile biblice şi le-au adus aceeaşi mărturie
răsunătoare ca şi Pierre Termier: Marcel de Serres din Montpellier, în lucrarea lui "Despre cosmogonia lui
Moise, comparată cu realităţile geologice" (1860); Arnold Guyot din Neuchâtel, într-un studiu amănunţit ce
reprezintă concluzia unei întregi cariere consacrată geologiei "Creaţia sau cosmogonia biblică în lumina ştiinţei
moderne" (1885); americanul James Dana într-un articol despre “Ştiinţă şi Biblie" (1856), apoi într-un "Manual
de Geologie" (ed. a 2-a, 1876); francezul Albert de Lapparent; biofizicianul Henri Devaux care a consacrat un
studiu, totodată ştiinţific şi religios, intitulat "Primelor trei capitole din Geneza" (ed. a 3-a, 1952): iată doar
câteva titluri dintr-o bibliografie extrem de bogată.

"Povestirea lui Moise, prea uşor învinovăţită de greşeli, este mai în acord cu cercetările geologice decât
sistemele imaginate de cele mai mari genii..." (Marcel de Serres).

"Cea mai bună interpretare pe care ar putea-o da ştiinţa acestui important subiect (adică creaţia), este şi cea care
explică cel mai bine, în toate amănuntele, primul capitol din Geneza şi care îi dă dreptate... Moise a fost
profetul trecutului, după cum Daniel, Isaia şi mulţi alţii au fost profeţii viitorului" (Arnold Guyot).

"Există pe prima pagină a cărţii sfinte o dovadă că autorul ei este totodată autorul creaţiei şi cel al Bibliei. Nu
poate exista un dezacord real între cele două cărţi ale Marelui Autor. Ambele reprezintă revelaţia lui Dumnezeu
dată omului, prima povestind armoniile lucrării divine care se pregătesc din adâncimea trecutului pentru a ţâşni
în toată splendoarea lor în momentul când trebuie să apară omul. A doua, precizând legăturile omului cu
Creatorul său şi făcându-ne să întrevedem armonii mai profunde pentru eternitate" (James Dana).

Diferite faze ale creaţiei, aşa cum sunt indicate în povestirea mozaică, "pot fi traduse în limbaj ştiinţific, şi...
corespund, prin natura şi succesiunile lor, celor mai deosebite fapte descoperite de ştiinţa cea mai avansată"
(Henri Devaux).

Când ajungem la amănunte, studiind de exemplu, în ce mod ne vorbeşte Biblia despre munţi, nu putem să nu
constatăm termenii precişi, imaginile veridice şi uimitoare pe care le foloseşte ea pentru a ni-i înfăţişa. Geologii
din secolul nostru nu ar putea tăgădui nici una din aceste descrieri atât de adevărate. Câte noţiuni geologice
fundamentale ne indică, cu privire la acest subiect, scriitorii sfinţi! Ei ne vorbesc despre munţi ca de nişte
lucruri mobile, plastice (Isaia 64:1-3; Mica 1:3-4; Psalmul 104:8 şi 114:4-6; Matei 21:21...). Ne sunt arătaţi apoi
în raport cu apele marine (Geneza 1:5; Iov 38:8-11; Psalmul 66:6 şi 104:6-9; Iona 2:6...). Iar geologia ne învaţă
tocmai că munţii au luat naştere pe amplasamentul marilor fose marine, geosinclinalele, sub forma unor valuri
gigantice de piatră care s-au desfăşurat şi s-au spart, dând loc unor fenomene de transport mai mult sau mai
puţin considerabile, care mai târziu s-au imobilizat şi întărit [14].

Astfel geologia, la rândul ei, îşi aduce mărturia, sprijinind, în felul ei, următoarea constatare:

"Biblia vorbeşte despre toate. Ea descrie natura, creaţia, astrele, lumina, atmosfera, elementele, munţii,
animalele, şi plantele. Ea tratează despre istorie, nu numai a lui Israel, dar şi istoria marilor imperii din jurul
Palestinei, cu împăraţii, războaiele, cârmuirile lor succesive. Este pur şi simplu uimitor că o face într-un mod
atât de corect" [15].

D. Început şi sfârşit al universului material

Vom dezvolta ulterior paragraful privind începutul şi sfârşitul universului material, dar acum nu vrem decât să
subliniem două lucruri care ne asigură de veridicitatea Bibliei:

1) Povestirea creaţiei cu care începe Biblia este o frescă grandioasă, într-un anume fel "profeţie a trecutului"
pentru că a fost scrisă la o dată când geologia şi biologia nu existau; povestire care, în simplitatea, concizia, în
zborul ei peste milenii trecute, este de o aşa riguroasă exactitate ştiinţifică;

2) Profeţiile, cele care au devenit de mult istorie şi cele care s-au îndeplinit, sub ochii noştri, sau sunt pe cale de
îndeplinire, şi unele şi altele sunt garanţia sigură a îndeplinirii literale a evenimentelor ce nu se vor produce
decât la sfârşitul veacurilor; evenimente care trebuie să fie înţelese în perspectiva şi însemnătatea lor
escatologică. Cuvintele lui Pascal cu privire la Isus Cristos: "Cea mai mare din dovezile cu privire la Isus
Cristos sunt profeţiile", se pot extinde la orice profeţie biblică, (cuprinzându-se şi escatologia) deci, la întreaga
Biblie. Cea mai mare din dovezile de veridicitate ale Bibliei sunt profeţiile. Generaţiile care ne-au precedat nu
puteau înţelege profeţiile escatologice ale Bibliei şi semnele de care se leagă ele tot atât de bine cum o putem
face astăzi, mai ales profeţia din 2 Petru 3:5-13 privitoare la distrugerea în foc şi prin foc a universului material.

Când se cercetează lucrurile de aproape, se constată că nu există în fond nici o contradicţie în acest domeniu
între Biblie şi ştiinţă, în special ştiinţele naturii luate în sensul cel mai larg. După cum bine s-a subliniat, nu
există contradicţii "decât între ceea ce pare să fie concepţia biblică şi ceea ce pare să fie concepţia ştiinţifică".
Astfel oamenii de ştiinţă au fost obligaţi să admită "relativitatea aşa-ziselor adevăruri", cărora li se dădea
importanţă până nu demult: spaţiu, timp, materie, determinism, care evidenţiau, nu cunoaşterea ştiinţifică, ci o
anumită interpretare metafizică a universului, neavând nici un raport cu Biblia. Pe când ştiinţa secolului al XIX-
lea şi începutul secolului XX postula eternitatea materiei, cea actuală consideră universul ca limitat în întindere
şi în durată, cu atâta siguranţă, încât se vorbeşte acum "despre un început şi un sfârşit al universului material".
Tendinţa actuală a ideilor şi concepţiilor ştiinţifice este armonizarea cu revelaţia biblică într-un grad mult mai
ridicat şi mai adecvat decât ideile şi concepţiile care circulau acum câteva decenii. Pentru constatarea acestei
convergenţe nu este nevoie să se recurgă la noi metode de lectură a Bibliei pentru timpul actual şi pentru omul
de astăzi. Un om de ştiinţă contemporan face această constatare: "Omul nu ar fi cu adevărat un om modern fără
achiziţiile ştiinţei, dar ar fi în mod sigur un om incomplet dacă nu ar ţine seama de adevărurile revelate în
Biblie" [16].

E. Biblie şi medicină
Dacă există un domeniu al ştiinţei care să intereseze pe om îndeaproape, acesta este cel al medicinii, în legătură
cu aceasta vom face câteva observaţii:

1) În Biblie apar ici şi colo, cu privire la diferite organe şi ţesuturi care intră în constituţia corpului nostru,
câteva noţiuni de anatomie şl de fiziologie care totuşi nu sunt sistematizate. Scriptura ne furnizează elemente
ale unei "Parabole a sângelui" care poate fi dezvoltată în lumina cunoştinţelor ştiinţifice moderne [17].

Dezvoltarea embriologică este amintită de mai mulţi scriitori (Iov 10:8-12; Psalmul 139:15-16; Eclesiastul 11:5;
Ezechiel 37:6-8). Este vorba mai ales de imagini destinate să ne arate că Dumnezeu este Stăpânul vieţii în
general şi al vieţii noastre în special, Stăpânul zilelor noastre (Psalmul 139:16). Dar nu este mai puţin adevărat
că ştiinţa modernă nu poate respinge exactitatea acestor imagini, şi că noi, oamenii secolului XX, am putea să le
preluăm textul, fără să schimbăm ceva cu de la noi putere. Nimic mai uimitor decât acest film concis al
dezvoltării embrionare pe care îl dă autorul cărţii lui Iov: plecând de la o masă protoplasmatică aparent
omogenă şi nediferenţiată, comparată cu laptele care curge şi chiar cu laptele închegat - o stare fizică ce nu este
nici lichidă nici solidă şi care poate suferi variaţii, ceea ce astăzi numim gel - are loc mai întâi diferenţierea
pielii, apoi a cărnii (= muşchi), şi în fine a ţesuturilor şi organelor mult mai specializate, oase şi sistem nervos
(Iov 10:10-12).

2) Biblia menţionează numeroase boli a căror listă este prea lungă pentru a fi dată aici. Unele din reţetele pe
care le găsim în cartea Leviticului îşi găsesc justificarea în observaţii privitoare la igiena alimentară. De
exemplu, deosebirea între animale curate şi necurate era parţial întemeiată pe considerente "umane" de care
ţinea seama legea dată de Dumnezeu lui Moise. Anumite animale găzduiesc adesea paraziţi transmisibili
omului; altele au anumite obiceiuri respingătoare... Astfel, printre animalele de pradă enumera în Leviticul
11:13-19, o parte au ca hrană stârvuri. Porcul, a cărui carne este şi ea arătată ca necurată (Leviticul 11:7), este
foarte adesea atins în Orient de trichinoză, mâncând şobolani contaminaţi şi poate astfel să contamineze omul.
Iepurele de casă şi iepurele de câmp (acesta din urmă încadrat şi el printre animalele necurate), deşi nu pot să
contamineze omul, găzduiesc în stare larvară viermi paraziţi din grupul teniilor, ale căror forme adulte se găsesc
în intestinul câinelui: larva sau cenura Taeniei serialis, larva sau cisticercul Taeniei serrata (= T. pisiformis). Şi
dacă ar fi existat iepurele de casă în Palestina; dacă, pe de altă parte, s-ar fi cunoscut pe atunci viroza mortală
numită mixomatoză a cărei victimă este (diagnosticată în Australia la sfârşitul secolului XIX-lea) şi faptul că s-a
răspândit în Franţa, începând din 1952, cu o viteză fulgerătoare, ar fi fost un motiv suficient pentru ca Biblia să-
l menţioneze printre animalele necurate. Câtă minuţiozitate observăm şi în descrierea simptomelor anumitor
boli contagioase. De exemplu în Levitic 13 cu privire la lepră şi râie, în indicaţiile care ni se dau asupra
mecanismului şi agenţilor contagioşi, ca şi asupra principiilor şi măsurilor profilactice în privinţa acestor boli
[18]!

3) Biblia preconizează şi metode terapeutice: uleiul şi vinul aromat fiind adesea folosite la pansarea rănilor,
pentru alinarea şi dezinfectarea lor (Isaia 1:6; Luca 10:34), la fel ca şi balsamul de Galaad, produs de secreţia
unui arbore din familia Terebintalia, fie Commiphora opobalsamul, fie Pistacia lentiscus, folosit din cauza
proprietăţilor lui sedative şi dezinfectante (Geneza 37:25 şi 43:11; Ieremia 8:22; 46:11 şi 51:8). Turtele de
smochine erau aplicate ca emoliente pe ulcere (2 Împăraţi 20:7 şi Isaia 38:21). Se vorbeşte de asemenea despre
colir (alifie) pentru ochi (Apocalipsa 3:18).

4) Biblia în mai multe rânduri ne vorbeşte despre medici. În 2 Cronici 16:12, lui Asa, împărat al lui Iuda, care
"s-a îmbolnăvit de picioare, aşa încât avea mari dureri", nu i s-a reproşat că a consultat medicii, ci că nu a căutat
mai întâi de toate pe Dumnezeu şi că s-a comportat ca un împărat nelegiuit. Evanghelistul Luca era medic;
apostolul Pavel îl numeşte "doctorul prea iubit" (Coloseni 4:14). Desigur, devenind creştin, el a continuat să
practice medicina şi este de remarcat vocabularul medical pe care îl foloseşte în Evanghelia şi în cartea Faptele
Apostolilor scrise de el, unde se găsesc şi descrieri medicale (Faptele Apostolilor 3:7; 4:22; 9:8-9 şi 18-19;
19:11-12; 28:3-6 şi 8). Precizia ştiinţifică a doctorului Luca contrastează astfel cu relatările mai puţin tehnice pe
plan medical ale celorlalţi evanghelişti. Luca ne-a făcut cunoscut acest cuvânt al lui Isus: "Nu cei sănătoşi au
trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi" (Luca 5:31). El subliniază în Evanghelia sa - singurul care o face - că Isus a
mâncat după înviere (Luca 24:41-43) şi nu omite acest amănunt în legătura pe care o face mai târziu într-o
cuvântare a lui Petru (Faptele Apostolilor 10:41). În fine, au fost evidenţiate asemănările uimitoare dintre
prefaţa Evangheliei lui Luca (Luca 1:1-4) şi tratatele medicale ale antichităţii; între modul de exprimare al lui
Luca şi aceste tratate, paralelismul este remarcabil.

5) Cristos Însuşi nu este oare Medicul divin? Medicul trupului ca şi cel al sufletului? Numărul vindecărilor
miraculoase pe care le-a făcut şi care ne sunt redate în amănunt sau numai amintite, este foarte mare.
Bineînţeles, în aceste fapte, sufletul are prioritate asupra trupului: "Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată
lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Matei 16:26); "Căci ce este mai lesne? A zice: "Iertate îţi sunt păcatele", sau
a zice: "Scoală-te şi umblă?" Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: "Scoală-te! a
zis El slăbănogului, ridică-ţi patul şi du-te acasă" (Matei 9:5-6). Există relaţii incontestabile între suflet şi trup,
între domeniul spiritual şi cel fizic. Apostolul Ioan formulează această urare destinatarului celei de a treia
epistole a sa, Gaius, prea iubitul: "Sănătatea ta să sporească, aşa cum sporeşte sufletul tău" (3 Ioan 2). Aceste
raporturi sunt recunoscute astăzi sub denumirea de raporturi psihosomatice de care se ocupă medicina
psihosomatică.

6) Iată acum mărturia unui medic, Dr. Paul Tournier care, în cartea cu titlu semnificativ: "Biblia şi medicina",
scrie: "Prima mea descoperire este bogăţia incomparabilă a Bibliei. Ea este cartea dramei omeneşti. Iar pentru
noi medicii, care suntem adânciţi în această dramă, ea este deosebit de interesantă... Ceea ce ne uimeşte mai
ales în Biblie, pe lângă altele, este realismul ei. Ea ne arată omul aşa cum este; aşa cum îl cunoaştem, cu toată
păcătoşenia şi măreţia lui; cu toate convingerile şi îndoielile lui; cu toate planurile şi faptele lui ruşinoase".

Luând un exemplu concret, cel al lui Amnon, unul din fiii lui David (2 Samuel 13:1-22), Dr. Tournier adaugă:
“îi voi interesa pe medici cu semnalarea pe care o fac, anume, că până şi boala simulată este descrisă în Biblie...
În Biblie Dumnezeu nu îl scoate pe om din drama prin care trece, ci trăieşte alături de el şi pentru el. Biblia nu
ocoleşte nimic. Ea pătrunde cu realism în viaţa noastră aşa cum este".

Apostolul Iacov compară pe drept Biblia cu o oglindă care arată imaginea adevărată a. feţei noastre, fără
denaturare şi îngăduinţă (Iacov 1:22-25).

Poate pentru aceasta unii o consideră o carte imorală şi periculoasă. Dar dacă ea ne prezintă omul aşa cum este,
ne arată în acelaşi timp că Dumnezeu este un Dumnezeu drept "care nu socoteşte pe cel vinovat drept
nevinovat" (Exodul 34:7). Este o realitate faptul că acolo unde Biblia deţine locul de onoare, se constată o
creştere a moralităţii.

Consecinţa pe care o trage Dr. Tournier din studiul său biblic, ca medic, este următoarea:

"Medicul care se situează în perspectiva biblică, însuşindu-şi concepţia biblică despre om, devine prin aceasta
medic al persoanei. El nu mai poate considera omul o grămadă de celule, ci o fiinţă spirituală, chemată la o
menire personală şi investit de Însuşi Dumnezeu cu o valoare inestimabilă. Pilda oii pierdute (Luca 15:3-7), cea
a fiului risipitor (Luca 15:11-32), ca şi cea a bunului samaritean (Luca 10:30-37) evidenţiază într-un mod
deosebit această grijă personală a lui Dumnezeu pentru fiecare om în parte, grijă ce se desprinde din întreaga
Biblie" [19].

Aceasta se poate observa mai ales în epoca noastră de mulţime compactă de oameni, în acest univers
concentraţionar în care trăim şi în care domneşte tehnica, cu calculatoarele, creierele electronice, automatismele
şi mecanismele ei de teleghidare. Nu mai este loc decât pentru grupuri, pentru ansambluri şi pentru blocuri.
Individul îşi pierde drepturile; este zdrobit; dispare complet, nefiind decât un mecanism în plus, o maşinărie
fără suflet, un număr matricol, un robot într-o societate mecanizată şi standardizată.

Totuşi Dumnezeu, de la un capăt la altul al Bibliei, nu se adresează unor ansambluri anonime, ci unor persoane,
unor indivizi. El se adresează, prin intermediul profetului său, ca păstor al unor oi individuale; prin urmare,
unor persoane, fiind vorba aici de o alegorie: "Voi căuta pe cea pierdută; voi aduce înapoi pe cea rătăcită; voi
lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă" (Ezechiel 34:16).

Cei vizaţi de Isus sunt la fel indivizi, persoane, atât în pilda Bunului Păstor, cât şi în cea a oii pierdute:

"Eu sunt Păstorul cel Bun... Eu îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine" (Ioan 10:11-16; Psalmul 23).

"Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce
să caute pe cea rătăcită?" (Matei 18:12-14; cf. Matei 10:28-31).

Omul, această fiinţă făcută din carne şi duh, făptură pe care Dumnezeu a dorit-o după chipul şi asemănarea Sa,
refăcută în personalitatea, în demnitatea sa de om, iată la ce ne cheamă împreună medicina ca şi Biblia! De
când a fost scrisă şi până astăzi, cât de actuală este această carte! Ce lecţie salvatoare se desprinde din ea de la
un capăt la altul, pentru timpul nostru şi pentru omul de astăzi, în vederea restabilirii unui echilibru tot mai grav
compromis! Pot fi menţionate şi alte exemple din literatura medicală contemporană, care merg în acelaşi sens
cu lucrările lui Dr. Paul Tournier: "La Médecine de la personne" şi "Bible et Médecine", cum ar fi lucrarea
medicului anglo-saxon, Dr. Mac MILLEN, având titlul destul de curios: "Boală sau sănătate după alegere?"
(1971).

Printre alte teme interesante, Dr. Mac MILLEN demonstrează pe bază de cifre, că nu la întâmplare indică Biblia
cea de a opta zi după naştere pentru practicarea circumciziunii: acesta este momentul precis în care cei doi
factori esenţiali coagulării sanguine se regăsesc în sânge în proporţii optime: una este protrombina fabricată de
ficat, şi a doua vitamina K, despre care s-a vorbit abia în anii 1925-1934, şi care este secretată de diversele
bacterii ce trăiesc în simbioză în intestin, şi care e necesară pentru elaborarea protrombinei în ficat. Înainte sau
după acest moment, se pot produce hemoragii grave. Dacă trebuie să fim recunoscători cercetătorilor care au
ajuns să descopere şi să analizeze procesul de coagulare a sângelui, trebuie totuşi să constatăm că nu Avraam a
fost cel care a ales ziua a opta (Geneza 17:12) "după secole de încercări, de experienţe şi de eşecuri. Nici el nici
altcineva dintre locuitorii cetăţii Ur din Caldeea nu fuseseră circumcişi. Ziua a fost aleasă de Creatorul
vitaminei K". S-a putut demonstra, de asemenea, că practicarea circumciziunii are ca urmare o frecvenţă mai
redusă de anumite forme de cancer la evrei, faţă de celelalte popoare, constituind astfel o profilaxie eficientă
împotriva unor astfel de boli (pag. 22-27).

Vom mai adăuga că lucrările lui Dr. Paul Tournier şi Mac Millen, pe linia a ceea ce se numeşte medicină psiho-
somatică, sunt o continuare a cercetărilor începute la Praga în 1925 şi dezvoltate în Canada de marele fiziologist
contemporan Hans SELYE, actualmente directorul Institutului de Medicină şi Chirurgie experimentală la
Universitatea din Montreal, privind apărarea organismului împotriva agresiunilor externe sau interne, la care
este supus continuu, împotriva agenţilor de "stress", cum îi zic anglo-saxonii. Hans Selye însuşi, la o conferinţă
în 1974, în faţa naturaliştilor francezi adunaţi în congres la Montreal, a pus problema la nivel moral şi spiritual,
vorbind despre "Stress fără tristeţe". În aceiaşi ordine de idei, Dr. P. Tournier şi Dr. Mac Millen au demonstrat
că remediul împotriva stressului nu constă într-o pilulă care să se cumpere în farmacie; terapeutica este, de cele
mai multe ori de ordin spiritual şi moral, ca răul însuşi. În lucrările lor, aceşti autori dau o serie de prescripţii
eficace pentru ca boala să se vindece fără pericol.

Pe de altă parte, în ultimii ani, Biblia a inspirat unele lucrări de cercetare, care au stat la baza unor teze de
doctorat în medicina umană şi în medicina veterinară. De exemplu "Studiu privind actualitatea diverselor
prescripţii sanitare ale Bibliei", teza lui Dr. Christian Klopfenstein (Besanton, 1975) şi "Animalele în religia
vechiului popor Israel" (este vorba de animalele despre care vorbeşte Biblia), având subtilului: "Preliminariile
unei ecologii biblice", a lui Dr. Alain Maillot (Lyon, 1973).

F. Parabolele
Cât adevăr! Câtă precizie în parabolele, în imaginile, în tablourile pe care ni le prezintă Biblia, şi care, pornind
de la observarea şi de la cunoaşterea lucrurilor din natură şi din viaţă, ne înalţă la înţelegerea lumii spirituale.

Biblia vorbeşte despre un mare număr de animale şi de plante, şi o face totdeauna cu deosebită exactitate. Am
amintit deja. În această privinţă, iepurele de câmp şi iepurele de casă despre care citim în cartea Leviticului că
ele rumegă, dar n-au unghia despicată (Levitic 11:5-6), această din urmă caracteristică deosebindu-le de
adevăratele rumegătoare.

Biblia citează numeroase specii vegetale, în funcţie de însuşi caracterul lor botanic, în aşa fel că devine
imposibil să se opereze permutări sau substituiri, fie că este vorba de grâu, de neghină, de muştar, de migdal,
sau de arborii şi arbuştii mediteraneeni, citaţi de atâtea ori în Scripturi: viţa de vie, măslinul, smochinul, descrişi
ca atare şi legaţi de învăţămintele care se degajă! Biblia nu este un ierbar cu plante uscate, care şi-au pierdut
culoarea, parfumul şi viaţa. Este o adevărată grădină botanică, grădina parfumată a Cântării Cântărilor, grădina
plină de flori de primăvară, cu corolele lor multicolore, răsunând de cântecul păsărilor; grădina cu ale ei pante
domoale ce coboară spre Iacul Ghenezaret, spre marea Kinneret, Marea Harfei! Grădina lui Dumnezeu!

Biblia nu este o carte lipsită de viaţă. Numeroşi naturalişti s-au referit la ea şi continuă să se refere la cele scrise
în Biblie. Biblia ne arată că ecologia, despre care se vorbeşte aşa de mult în zilele noastre, cu subordonările ei,
cu legile ei, cu echilibrul fundamental, a existat de la bun început în programul şi în planul lui Dumnezeu
(Geneza 1:11, 20, 29-31; 2:8-15; Isaia 45:18...), cu mult înainte ca omul să descopere ecologia; poate deja prea
târziu, după ce el însuşi a răsturnat şi a distrus în mod iremediabil ordinea naturii.

Dr. Philippe Gold-Aubert, referindu-se la diferitele compartimente ale domeniului ştiinţific: astronomie,
geologie, chimie şi biochimie, mecanismele farmacologice şi rolul lor în funcţiile fiziologice, medicină,
paleontologie, geocronologie şi metode de stabilire a datelor, arheologie, arată că credinţa creştină, întemeiată
pe Biblie, nu are a se teme de progresul acestor diferite ramuri ale ştiinţei, care nu pot - în nici un fel - să
furnizeze nişte arme anti-biblice. El spune că, dimpotrivă, între diferitele ramuri ale cunoştinţei umane, în
măsura dezvoltării lor şi Biblie, există puncte de contact, posibilităţi de conciliere şi de acord, fără ca pentru
aceasta să se ceară suprimarea unei singure iote din Biblie, cartea care ne descopere gândirea Dumnezeului
Creator. Mai mult decât atât, am dat doar câteva exemple; am fi putut da mult mai multe, care arată că există
numeroase coincidenţe curioase şi convergenţe între ştiinţă - în acceptul larg al cuvântului - şi Biblie. De ce să
ne mirăm, din moment ce Autorul suprem al Bibliei este, în acelaşi timp şi Marele Maestru al Creaţiunii, Cel
care a făcut Istoria?

Fizicianul nuclear Serge Tarassenko, a declarat, fiind întrebat despre legătura dintre ştiinţă şi credinţă:

"Există o legătură profundă între credinţă şi ştiinţă; o armonie perfectă... La început, când citeam Cuvântul lui
Dumnezeu, de exemplu paginile care relatează despre Creaţiune, sau alte pasaje care vorbesc despre existenţa
acestui invizibil care se prezintă omului în formă vizibilă, am fost zguduit de un răsunet adânc, de această mare
asemănare cu ştiinţa - atâta doar că limbajul folosit este diferit - încât a trebuit să aprofundez în mod serios
această problemă. Am descoperit atunci, nu numai asemănarea, ci şi armonia perfectă. Şi nu este nimic de
mirare, deoarece darul cunoaşterii şi progresul cunoştinţelor în direcţia adevărului au fost date omului de către
Dumnezeu... Ştiinţa nu este altceva decât un demers al omului pe calea spre Adevăr..." [21[.

G. Determinism şi libertate
Iată acum o ultimă constatare care situează problema într-un cadru mult mai vast, de dimensiuni cosmice, la
însăşi scara lui Dumnezeu.

Când ştiinţe ca matematica şi astronomia, care ne dau în mod cu totul special noţiunea de absolut, de legi exacte
şi de neschimbat, care evidenţiază un determinism ce nu poate fi tăgăduit şi pe care este zadarnic să vrei să-l
forţezi şi să-l distrugi. "Cunoşti tu legile cerului?" întreba Dumnezeu pe Iov (Iov 28:33).

Lumea într-adevăr nu este un haos. Există o ordine, o armonie, un plan, un determinism care permite savantului
să prevadă într-o anumită măsură desfăşurarea fenomenelor ce se produc în cazul respectiv.

Dar acest determinism nu este riguros, absolut, inflexibil: iată una din concluziile, nu de mică însemnătate, care
se desprind din investigaţiile şi cercetările fizicii şi biologiei moderne.

Fizicianul Louis de Broglie constata că în locul determinismului riguros al vechilor teorii mecaniciste, fizica
contemporană a descoperit un "relativism", "un probabilism care permite numai afirmarea posibilităţii anumitor
eventualităţi şi să le atribuie probabilităţile respective".

Biologul Louis Bounoure, întrebându-se dacă hazardul ar putea fi organizator aşa cum cred unii (care îl numesc
un "deus ex machina" capabil să îndepărteze toate greutăţile în problemele cele mai mărunte ale vieţii), scrie:
"Aceasta dă o lovitură bunului simţ, care îi făcea pe antici să întrebe: ce sorţi de izbândă ar fi să compui Iliada
aruncând la întâmplare, de atâtea ori cât ar trebui, cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului?" Bunul simţ şi
logica, ce o făceau pe Barbara Kepler, soţia ilustrului astronom, când acesta o întreba la ora mesei despre salata
ce i-o pregătise: "Crezi tu că dacă de la creaţie, farfurii de cositor, frunze de lăptuci, sare, ulei, oţet şi ouă fierte
ar pluti prin aer în toate direcţiile, hazardul le-ar putea aduna astăzi ca să facă astăzi o salată? Ea îi răspunse:
"Desigur, o salată nu aşa de bună, nici atât de dreasă ca aceasta". Soţia lui Kepler nu putea să vadă în mâncarea
preparată de ea decât opera intenţională a destoiniciei ei. La fel, urmează prof. Bounoure, "recunoaştem în
Universul armonios şi în fiinţele nu mai puţin armonioase care îl populează, semnele evidente ale unei raţiuni
organizatoare identice cu a noastră". Dar, recunoaşte el, "noţiunea de hazard nu ia un sens precis decât sub
aspectul probabilităţii matematice". În acest caz, "folosirea hazardului apare ca un plan al vieţii care se slujeşte
pentru propriile ei scopuri, de legile probabilităţii... Viaţa pune în serviciul ei posibilităţile hazardului, ca şi cele
ale mecanismului, sau ale energiei, sau ale cauzalităţii, sau ale timpului..." [22].

Un alt biolog, Lucien Cuénot, recunoştea la rândul său: "Mi s-a părut prea îndrăzneţ să închizi Universul, Viaţa,
Omul, în cadrul rigid şi definitiv al unui determinism orb şi fără intenţie, atunci când ştiinţa aminteşte la fiecare
pas tainele care ne înconjoară, cele ale Timpului, ale Spaţiului Infinit, ale Materiei şi ale Gândirii". Dar,
continua el numaidecât: "A vorbi de plan, de idee, de intenţie, de scop, înseamnă a declanşa imediat întrebări
încuietoare: Cine a avut ideea? Cine a desenat proiectul? Cine a urmărit realizarea lui?" [23].

În dialogul său cu Pierre-Henri Simon de la Academia franceză, Jacques Monod, profesor la Collège de France
şi premiul Nobel pentru bilogie [24], afirmă cu privire la A.D.N., acidul dezoxiribonucleic, această substanţă
care comandă ereditatea, "piatra filozofală a biologiei": "Hazardul se află în structura A.D.N.-ului, necesitatea
se află în selecţie". O asemenea constatare situează şi ea fenomenele vitale într-o stare de echilibru fragil între
cei doi poli ai determinismului sau necesităţii şi ai interdeterminării sau contingenţei. Cu o admirabilă
siguranţă, prof. Monod mai afirmă: "Ştim acum cu o precizie chimică aproape completă în ce limbaj este scrisă
ereditatea. Este limbajul chimic al A.D.N.-ului. Ştim experimental, în mod sigur, că evoluţia nu-şi poate avea
obârşia decât în modificările textului chimic în A.D.N.". Iar asemenea modificări nu sunt nici previzibile, nici
guvernabile. Se ajunge astfel la ceea ce s-a numit o "teogonie a hazardului". Adică la ideea unui fel de autoritate
supremă a hazardului în conducerea şi organizarea universului. Cu toate acestea prof. Monod mărturiseşte:
"Există anumite probleme, ca originea codului genetic, care sunt extrem de dificil de rezolvat. Ne-am putea
descurca mai bine imaginându-ne o intenţie oarecare, dar cu siguranţă că ne-am lovi de alte probleme.

Într-adevăr, nu ne putem închipui hazardul având un rol creator şi organizator. Iar lumea, cu toate întocmirile şi
legăturile ei, cu toate dezordinile pe care le vedem, cu tot ceea ce biosfera ne poate arăta mai sălbatic şi mai
crud, să existe şi să funcţioneze fără o intenţie prealabilă. Nu este vorba de o chestiune teologică, ci de pură
logică: Dumnezeu sau nimic? Biblia spune: "Nebunul zice în inima lui: "Nu este Dumnezeu" (Psalmul 14:1).
Ne găsim deci între aceste două principii opuse, contradictorii, care lucrează în univers şi care îl echilibrează:
cel al determinării şi al finalităţii care presupune intenţia divină şi cel al contingenţei şi al incertitudini. Cum să
ieşi din impasul creat de această antinomie?

Într-adevăr lumea nu este o maşină care s-ar mişca în mod uniform şi fatal, antrenându-ne într-un cerc infernal:
"Lumea, remarca marele astronom contemporan Sir James Jeans, începe să semene tot mai mult cu o mare
gândire decât cu o mare maşină". Reiese de aici un principiu de nedeterminare, adică un principiu de libertate.
Un suflu de libertate circulă în lume, Însuşi suflul Duhului Sfânt. Este momentul să repetăm ce a spus fizicianul
şi astronomul Eddington: "Stofa lumii este stofa Duhului". În ziua creaţiei, ni se spune că "Duhul lui Dumnezeu
se mişca deasupra apelor" (Geneza 1:3). Iar apostolul Pavel afirmă: "Unde este Duhul Domnului, acolo este
slobozenia" (2 Corinteni 3:17).

În univers, la toate gradele ierarhiei fiinţelor şi lucrurilor, în toate maşinăriile, există un anumit "joc". Şi tocmai
acest "joc" pe care unii îl consideră ca o intervenţie şi acţiune a hazardului, este cel care permite contemplarea
Creaţiei ferindu-ne de cădere într-un fatalism orb şi fără speranţă.

Dar oare nu tocmai aceasta este esenţa creştinismului, religia suveranităţii lui Dumnezeu, cel ce a creat totul
după liniile unui plan bine întocmit (Ieremia 10:12)? Dumnezeu cunoaşte mai dinainte vremurile şi
împrejurările (Psalmul 139:13-18; Ieremia 1:5). Creştinismul este religia libertăţii, a alegerii şi a
responsabilităţii omului.

"Titlul tău în faţa lui Dumnezeu, este să fii lucrarea Lui. În a universului ordine, slab atom mânat de
împrejurări, să uneşti cu planurile Sale libera ta voie" (de Lamartine).

Un filozof remarca: "Există destul determinism în lume pentru a permite acţiunii noastre să fie eficace; nu este
prea mult pentru a o constrânge" (Jacques Chevalier).

Este antinomia predestinării şi a libertăţii, cu condiţia să nu facem din predestinare un sistem care ar închide pe
Dumnezeu în cercul de fier al Creaţiei Sale şi I-ar paraliza acţiunea în lume, în acelaşi timp ar anihila şi
libertatea omului.

Desigur Dumnezeu este Stăpânul suveran al Lumii. Stăpânul Timpului şi prin urmare Stăpânul Istoriei - al celei
ce a trecut până acum; şi rămâne Stăpânul celei viitoare -, Stăpânul Veşniciei. El îşi are planul Său care nu
întârzie să se împlinească.

Dar este cert că Dumnezeu respectă libertatea omului: acel "poate" al Dumnezeului atotputernic (Luca 20:13);
acel cuvânt cheie, cuvântul "dacă" este de o însemnătate incalculabilă şi revine des pe paginile Scripturii: "Dacă
vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu" (Ioan 11:40); "Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu
şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20).

H. Concluzie
Dacă ştiinţa nu este chemată să pătrundă în marile taine ale credinţei, nici să postuleze moartea lui Dumnezeu şi
neantul omului [25], nu poţi să nu observi minunata legătură dintre perspectivele ştiinţei autentice şi cele ale
revelaţiei biblice. Exemplele amintite în acest studiu o mărturisesc. Acest acord nu are nevoie să fie realizat,
contrar cu ceea ce cred unii [26], prin compromisuri fragile. Un fel de modus vivendi obţinut "cu ajutorul unei
noi învoieli între ştiinţă şi Credinţă", devenind pentru om în fiecare clipă "o sarcină grea, un echilibru greu de
stabilit între ceea ce ştie şi ceea ce crede". O adevărată muncă de Sisif! Din fericire nu se întâmplă aşa.

Capitolul IV
CREAŢIA MATERIALĂ ŞI BIOLOGICĂ
Numai Dumnezeu poate să cuprindă creaţia în toate dimensiunile timpului şi spaţiului, în ansamblul ei cât şi în
cele mai mici amănunte. Iar omul nu poate decât să-şi vadă propria lui micine, înaintea atâtei măreţii, maiestăţi,
puteri şi înţelepciuni. Numai Dumnezeu poate vorbi de Dumnezeu şi de lucrarea Sa. Cine suntem noi ca să
abordăm un asemenea subiect? Într-adevăr, atât la începutul cât şi la sfârşitul unei asemenea încercări,
atitudinea noastră nu poate fi decât aceea a patriarhului Iov care spunea:

"Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai pe sus de mine şi pe care nu le pricep" (Iov 42:3).

Câtă nevoie avem de Duhul lui Dumnezeu în faţa acestor mari şi grave întrebări, pline de necunoscute, care
totuşi ne chinuie, căci noi înşine suntem o parte a Creaţiei lui Dumnezeu şi încoronarea ei!

A. Ce este Creaţia? Ce cuprinde ea?

Diverse cuvinte, în limba noastră, slujesc la denumirea ei: ca însuşi cuvântul "Creaţie". Apoi "Natură", adică
"ceea ce s-a născut", "ceea ce a avut un început". "Cosmos", termen care ne-a devenit familiar acum, provenit
din limba greacă, însemnând "ordine" şi, în sens mai larg, "ordinea Universului". Acest "Universum" latin,
adică etimologic “întors", orientat, astfel încât să formeze un tot, un ansamblu coordonat. "Lume", lumea în
înţelesul ei cel mai larg, "ansamblul a ceea ce există", cerurile, cerul astronomilor cu toate galaxiile şi sistemele
lui solare şi planetare, pământul, planeta care ne poartă, cu continentele ei, cu toate fiinţele care o populează,
lumea imensă şi fără margini, "această sferă infinită al cărei centru este pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri"
(Blaise Pascal). De la infinitul mic, ale cărui unităţi de măsură nu sunt suficiente pentru a-i exprima
dimensiunile infinitezimale, până la infinitul mare, ale cărui distanţe enorme sunt evaluate în ani-lumină.

Din aceste diverse denumiri se desprind două idei esenţiale şi complementare:

1) Aceea a unei "naşteri", al unui “început absolut", prin urmare ideea de caracter limitat, finit al Universului.

2) Ideea unei "ordini stabilite", a unui "ansamblu coordonat", a unui "determinism", a unei "finalităţi", ceea ce
implică existenţa legilor excluzând ideea de hazard.
Universul constituie un ansamblu complex şi eterogen. Numeroşi savanţi şi filozofi din secolul trecut şi de la
începutul secolului XX nu cred în această eterogenitate şi postulează odată cu savantul german Ernest Haeckel
(1834-1919), existenţa unui singur principiu veşnic: materia în neîncetată transformare şi realizând prin
elemente sau atomi de aceeaşi natură din compoziţia ei, combinaţii din ce în ce mai complicate şi diversificate,
de la anorganic, urcând din treaptă în treaptă până la om. Este teoria monismului materialist.

Cum s-a văzut deja în capitolul precedent, fizica modernă prin analiza tot mai avansată a materiei, a ajuns
oarecum la o "dematerializare" a acesteia, concluzia fiind întâietatea şi anterioritatea energiei asupra materiei,
cu toate consecinţele pe care aceasta le implică.

De altfel, viaţa, energia vitală, "principiul" vital, are o altă esenţă, o altă natură, diferită de energia pe care o
studiază fizicienii pe planul materiei şi al transformărilor ei. Desigur, materia este suportul vieţii. Viaţa se
întrupează în "forme", în "tipuri de organizare"; ea se include în "structuri", se manifestă prin fenomene fizico-
chimice, analizabile, cel puţin în parte prin metode fizico-chimice. Dar viaţa nu se reduce la materie. Studiul
pur fizico-chimic al fenomenelor vitale (nutriţie celulară, absorbţie intestinală, secreţie renală, etc.) ajunge în
majoritatea cazurilor în impas şi este silit să recunoască faptul că există în aceste fenomene, dincolo de
analizabil şi definisabil, "ceva" care depăşeşte planul fizico-chimic, absolut specific fiinţelor vii şi în raport cu
activitatea proprie a celulelor vii. Există neîndoielnic "ceva" care deosebeşte esenţial organismul dinaintea
morţii de cel de după moarte. Din punct de vedere chimic este într-adevăr aceeaşi materie care zace inertă, deşi
acum câteva clipe palpita de viaţă, refăcând în mod constant un echilibru distrus fără încetare, pe când acum, pe
plan celular, barierele fiziologice, apoi cele morfologice se şterg, se distrug din aproape în aproape, înainte de
întinderea morţii asupra întregului organism şi de desfiinţarea totală a tuturor manifestărilor Vieţii.

Aceasta este realitatea. Precum Prof. Henri Rouviere de la Academia de Medicină a afirmat:

"Viaţa este o energie sau o forţă specifică fiinţei vii... supusă unor legi energetice diferite de cele care
acţionează în lumea materială... Materia organică nu este materia vie; aceasta conţine ceva în plus faţă de
materia organică inertă: Viaţa... Esenţa vieţii depăşeşte puterea omenească şi rămâne în domeniul
supranaturalului" [1].

De altfel, chiar în cursul secolului al XIX-lea, cel numit pe drept "părintele fiziologiei moderne", Claude
Bernard, pe care susţinătorii materialismului îl consideră în mod greşit ca pe unul de-al lor, era promotorul şi
apărătorul unui vitalism raţional pe care îl numea vitalism fizic, ţinând seama totodată de ceea ce este special în
fenomenele Vieţii şi de ceea ce este conform cu acţiunea forţelor generale ale naturii. El scria: "Există în toate
funcţiile corpului viu, fără excepţie, o parte ideală şi una materială... Nu trebuie să confundăm cauzele şi
condiţiile: aici este totul. Materia nu este niciodată cauză a ceva; ea nu este decât condiţia... Substratul fizic şi
material este ceea ce noi numim condiţiile fenomenului. Numai acesta este material în fenomen, dar exprimarea
lui este metafizică şi vitală".

Al treilea şi ultimul principiu care lucrează în Univers este Duhul. Fără îndoială, este Duhul de care ne vorbeşte
Biblia încă de la primele rânduri. Duhul, a treia persoană a Treimii, lucrând încă de la început cu Dumnezeu:

"Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor" (Geneza 1:2). Dar vrem să vorbim aici despre duhul care
Îi conferă omului poziţia, demnitatea, întâietatea şi prin care omul a fost făcut "după chipul lui Dumnezeu, după
asemănarea Lui" (Geneza 1:26), "pentru că Dumnezeu este Duh" (Ioan 4:24; cf. 2 Corinteni 3:17).

Duhul este cel care deosebeşte pe om de animal. Prin el avem "gândul veşniciei" (Eclesiastul 3:19 şi 11);
“însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu" (Romani 8:16); prin
urmare, prin el suntem în legătură cu Dumnezeu (Eclesiastul 12:9; Luca 23:46; Psalmul 31:16; Faptele
Apostolilor 7:59).

Astfel, studiul obiectiv al creaţiei ne prezintă o concepţie pe trei planuri despre Univers:

a) pe plan fizic, complexul ENERGIE-MATERIE;

b) pe plan biologic, VIAŢA, principiul vital, energia vitală;
c) pe plan specific uman, DUHUL.
Este vorba aici de trei planuri distincte, cu elemente ireductibile unele în altele.

Nu există vreun raport între aceste trei planuri? Filozoful Jacques Chevalier afirmă:

"Materia nu există decât pentru viaţă, iar viaţa însăşi nu există decât pentru duhul" [2], exprimând astfel o
finalitate, ca şi o ordine, o succesiune istorică, mai curând decât raporturi de continuitate sau de discontinuitate.

De altfel, Pierre Lecomte du Noüy descoperă discontinuităţi clare, pe de o parte, între materia brută şi cea
organizată, pe de altă parte, între aceasta din urmă şi viaţa Duhului, care se afirmă prin trezirea conştiinţei şi
manifestarea libertăţii [3].

Povestirea biblică subliniază la rândul ei discontinuităţi prin folosirea, în trei momente foarte precise ale
desfăşurării ei, a verbului ebraic "bara", "a crea din nimic", indicând o acţiune specială a lui Dumnezeu, care,
din nimic, cheamă la existenţă elementul, principiul, lucrul pe care El îl crează (Geneza 1:1, 21 şi 27).

Cât de departe suntem în această privinţă de sistemul lui Teilhard de Chardin, în care totul porneşte de la o
materie care s-ar fi "vitalizat", apoi "omonizat", aşa fel încât sfera duhului sau "noosfera", ar prelungi sfera
vieţii sau "biosfera", în mod direct, fără întrerupere; dacă Dumnezeu şi Cristos nu sunt total excluşi din toate
acestea, ei devin inferiori cel puţin parţial materiei, confundându-se cu ea şi devenind principiile evolutive ale
unui Univers în drum spre sfârşitul lui, "punctul omega", Cristosul teilhardian în care "materia şi viaţa se
identifică"; acesta este însă imposibil de identificat cu Cristos "omega" din cartea Apocalispei 1:8; 22:13, care
este întotdeauna legat de Cristos "alfa", despre care nu este vorba la Teilhard de Chardin. Teilhardismul se
rezolvă astfel într-un fel de panteism; în el găsim momeala teologiilor noi, zise ale "morţii lui Dumnezeu", care
reduc transcendenţa unui Dumnezeu personal la imanenţa Lui. Teilhardismul şi teologiile care îi urmează sunt
în contradicţie cu o interpretare sănătoasă a faptelor pe plan ştiinţific cât şi datelor şi afirmaţiilor biblice
(Coloseni 1:15-19; Filipeni 2:5-11; Romani 1:20-25).

B. Ordinea Creaţiei
Ordinea Creaţiei, armonia pe care o vedem pretutindeni, se exprimă în două feluri: prin Unitate şi prin
Finalitate.

I. UNITATEA se regăseşte pe toate planurile şi la toate nivelele lucrurilor şi fiinţelor, de la infinitul mic până la
infinitul mare, ceea ce nu exclude discontinuităţile pe care le-am amintit mai înainte; această unitate se exprimă
printr-o serie de fapte:

- unitate de constituţie şi de lege înscrisă în lumea atomilor şi în cea a astrelor;

- unitate de compoziţie chimică a universului material şi a lumii vii;

- unitate de plan de compoziţie şi fixitate a legăturilor anatomice care apar în regnurile vii la nivelul acelor mari
tipuri de organizare numite ramificaţii;

- existenţa unor corelaţii fiziologice care fac din fiecare organism un tot, o unitate coerentă, indivizibilă,
autonomă şi care îi permite să ducă între anumite limite o "viaţă constantă şi liberă", cu toate variaţiile mediului
exterior;

- asemănare uimitoare a ciclurilor de reproducere, încât atunci când ciclul s-a încheiat, oricare ar fi specia
respectivă, au fost parcurse aceleaşi etape, foarte diferite, fără îndoială, în amplitudine, dar totdeauna identice în
esenţă;

- interdependenţă, solidaritate strânsă, adevărată simbioză existând între organismele ce formează aşa-numita
"biosferă", această peliculă subţire şi vie care se află la suprafaţa planetei noastre, făcând din aceasta un vast
complex viaţă-mediu, un "ecosistem" în sânul căruia toate părţile sunt legate între ele şi în care se afirmă şi se
manifestă echilibre fundamentale.
La ora actuală, în faţa degradărilor la care prin tehnica sa, omul supune pământul, atât în lumea fizică cât şi în
lumea vie, se redescoperă noţiunea de "echilibru natural" şi, în particular, de "echilibru biologic". În anumite
regiuni, prin distrugerea sistematică a animalelor numite dăunătoare, se rupe echilibrul biologic al unui întreg
teritoriu. Naturaliştii, ecologiştii, economiştii, atrag atenţia asupra gravelor pericole ce rezultă din ruperea
"vechiului pact" care leagă pe om de natură, omul crezând acum "că are suficientă putere pentru a se elibera de
vastul complex biologic în care a trăit de când este pe pământ" (Jean Dorst, p. 10-11).

Din clipa când viaţa animalelor precum şi cea a omului a început să fie ameninţată în diferite moduri,
povestirea corăbiei lui Noe revine în actualitate. Or, pe vremea patriarhului Noe, din porunca lui Dumnezeu, tot
ce era viu pe suprafaţa pământului, toate speciile au fost salvate, toate fără excepţie, dar nu în aceeaşi proporţie:
"Şapte perechi din animalele curate, de asemenea şapte perechi din păsările cerului..." şi numai "o pereche din
animalele necurate" (Geneza 7:2-3, 14, 16-20), pentru păstrarea echilibrelor biologice indispensabile, aşa cum
apar în "biocenoze", comunităţi animale şi vegetale în care fiinţele depind reciproc una de alta şi în strâns acord
cu mediul lor, şi care constituie unul din aspectele ordinii Naturii aşa cum a stabilit-o Însuşi Dumnezeu.

Actualitate a Bibliei! Înţelepciune a lui Dumnezeu!

Această unitate de plan şi de organizare nu implică ea oare la origine unitate de concepţie şi unitate de gândire?
Este explicaţia cea mai raţională.

II. Unitatea, pe care tocmai am subliniat-o, este manifestarea unei FINALITĂŢI. O finalitate, fără îndoială,
apropiată, imediată, ca cea care există între organ şi funcţia lui. Dar şi o finalitate cu scop îndepărtat, o "tele-
finalitate": lumea, prin ordinea care se găseşte în ea, prin legile cărora li se supune, prin echilibrele care se
manifestă aici, prin determinismul care se face simţit, aminteşte ideea unui plan, a unui proiect, a unei intenţii, a
unui scop. Fapt recunoscut de Aristotel care spunea: "Scopul în vederea căruia un lucru durează şi se produce
este tocmai ceea ce constituie pentru acel lucru frumuseţea şi perfecţiunea". Dar numeroşi naturalişti şi biologi
contemporani împărtăşesc şi ei această părere. Lucien Cuénot şi Lecomte du Noüy, de exemplu, vorbesc despre
ANTIHAZARD, ceea ce nu exclude principiul nedeterminării, adică al libertăţii despre care a fost vorba într-un
capitol precedent.

Jacques Monod, Premiul Nobel pentru biologie, recunoaşte în fiinţele vii două proprietăţi numite de el
"paradoxale" şi care le deosebesc de sistemele non vii: pe de-o parte, emergenţa, adică "proprietatea, de a se
reproduce şi a se multiplica, a structurilor ordonate foarte complexe şi de a permite crearea evolutivă de
structuri cu o complexitate tot mai mare". Pe de altă parte Teleonomia, cuvânt care, după Monod, se poate
folosi dacă, din anumite motive obiective, se preferă evitarea termenului de finalitate şi care exprimă faptul că
"totul se petrece ca şi cum fiinţele vii ar fi structurate, organizate şi condiţionate în vederea unui scop,
supravieţuirea individului şi mai ales cea a speciei". Dar apoi, împotriva oricărei logici, Monod postulează că
emergenţa precede în mod necesar teleonomia, finalitatea, altfel spus, că din hazardul creator s-ar putea ivi o
ordine, o finalitate, şi că intenţia ar urma în mod necesar după acţiune, şi oscilând între determinism şi libertate,
aprobă spusele lui Democrit: "Tot ceea ce există în Univers este rodul hazardului şi al necesităţii" {Monod,
lecţie inaugurală la Collège de France, 3 Noiembrie 1967).

Oricum ar fi, ideea de finalitate nu poate fi ocolită, ci în mod raţional, finalitatea, intenţia, precede întreaga
creaţie, întreaga construcţie: este ordinea logică pe care eşti obligat s-o admiţi. Hazardul nu poate şi n-a putut în
nici un caz să fie creatorul de structuri complexe, coordonate şi finalizate, după cum nici literele alfabetului
aruncate în aer în milioane de exemplare nu ar putea, căzând pe pământ, să reconstituie opera lui Homer sau
Shakespeare (Evrei 3:4).

***

C. De unde vine Creaţia? Care este originea ei?

Nu ajunge să examinăm Creaţia într-un mod static, ci trebuie s-o înfăţişăm şi sub aspect dinamic; s-o privim în
mers, încercând să ne dăm seama de trecutul din care provine şi de viitorul spre care se îndreaptă.
Universul material a avut un început absolut. A existat la un moment dat o Creaţie primordială, ce nu exclude la
alte nivele, după un plan determinat, şi nu ca urmare a unor nenumărate evenimente întâmplătoare, hazarduri
fericite, şi alte acte creatoare. Biblia afirmă acest fapt în cuvinte pline de maiestatea Celui "a cărui mână a făcut
toate lucrurile..." (Iov 12:9): "La început, Dumnezeu a făcut..." (Geneza 1:1).

Ştiinţa modernă şi numeroşi dintre reprezentanţii ei cei mai autorizaţi nu o contrazic:

"A existat în mod necesar ceea ce putem numi o "Creaţie" la o dată ce nu este infinit îndepărtată... Caracterul
finit al timpului şi al spaţiului ne constrâng aproape numai prin ele să ne imaginăm Creaţia ca un act al
gândirii... Ştiinţa modernă ne obligă să considerăm pe Creator ca lucrând în afara timpului şi spaţiului care sunt
o parte a Creaţiei Sale, tot aşa cum pictorul se află în afara pânzei lui" (Sir James Jeans, în "Universul
misterios").

Viaţa, şi ea, este o Creaţie a lui Dumnezeu care ne este arătată prin al doilea "bara" (Geneza 1:21), folosit de
autorul sfânt cu privire la animalele considerate ca însuşi simbolul vieţii. Viaţa se sustrage sintezelor noastre, ea
scăpând puterii creatoare a omului. Odată pentru totdeauna, Dumnezeu a creat-o şi, din ziua măreaţă de când a
apărut pe pământ, nu a încetat. Numeroşi sunt savanţii care au subliniat ostilitatea generală a Universului cu
privire la viaţă, iar călătoriile cosmonauţilor cabinelor "Apollo" (1968 şi 1969) în jurul lunii şi pe lună, “întinsă,
aspră şi respingătoare, imensitatea de neant în negru şi alb, nefiind un loc unde ai putea trăi şi lucra" nu o
infirmă. Prof. Vandel, membru al Institutului [4], înfăţişând viaţa în sistemul solar care, singur dintre toate, ne
este accesibil în această direcţie, constată: "Cu excepţia pământului care ocupă o poziţie mijlocie, favorabilă
dezvoltării vieţii, nici o planetă din sistemul solar nu pare să găzduiască o viaţă asemănătoare celei terestre...
Viul n-a apărut decât pe pământ... Această naştere a fost unică".

Fără să adoptăm vederile mecaniciste ale unor savanţi contemporani care pretind că pot reconstitui "supa
primitivă", bulionul de cultură în care s-au format printr-o combinaţie de molecule structurile cele mai simple
din care a luat apoi naştere viaţa, să reţinem totuşi această mărturisire a unuia dintre ei, prof. Alexandru
Ivanovici Oparin, la deschiderea celui de al III-lea Colocviu internaţional asupra originii vieţii (1970):

"E clar acum că apariţia vieţii pe pământ nu e rezultatul unei întâmplări fericite. Ea era obligatorie".
"Obligatorie!" Aceasta nu este un lucru cert, dar cu siguranţă este rezultatul unei finalităţi [5].

Iată şi părerea lui Jean Rostand: "Cine afirmă că se va putea crea viaţa nu riscă să fie dezminţit, căci oricând are
posibilitatea să apeleze la viitor. În plus, o asemenea încredere animă cercetarea; încercarea de a reface viaţa va
ajuta la descoperirea altor lucruri bune. Cu toate acestea, nu sunt de loc sigur că se va putea crea viaţă" [6].

Fără îndoială, sinteza acizilor nucleici, aceste elemente esenţiale ale substanţei vii, este foarte avansată, pentru
că în condiţii apropiate celor din atmosfera primitivă, s-a reuşit obţinerea unor corpuri organice complexe,
considerate ca etape importante pe drumul acestei sinteze. Ca urmare a experienţelor astfel realizate, a luat
naştere o nouă ştiinţă, "biochimia evolutivă". Se poate chiar schiţa "portretul robot" al primelor structuri dotate
cu viaţă [7]. Admiţând că se vor face însemnate progrese pe această cale; că se va ajunge, de exemplu, să se
obţină cândva acest acid nucleic care joacă un rol atât de mare în celula vie, acidul dezoxiribonucleic, A.D.N.-ul
(sau D.H.A.-ul anglo-saxon), problema creării unei celule vii va rămânea tot nedezlegată. Va lipsi totdeauna
acestor substanţe, oricât de complexe ar fi ele, produse în laborator, acel principiu care deosebeşte esenţial de
toate celelalte corpuri, fiinţele în care se află viaţă.

Nu se poate contraargumenta cu faptul că materia vie este constituită din substanţe obişnuite care aparţin
chimiei minerale şi chimiei organice. De exemplu, corpul unui om mediu ar furniza, dacă pot fi crezute anumite
statistici, 45 litri de apă, grăsime pentru obţinerea a şapte bucăţi de săpun, carbon pentru 9.000 de creioane,
fosfor pentru 2.200 chibrituri, o bucată de fier de mărimea unui cui, var pentru albirea unui tavan, 250 g sare,
puţin sulf... Biblia ne spune şi ea că omul a fost făcut din ţărâna pământului, că nu suntem decât ţărână şi că ne
vom reîntoarce în ţărână. Dar materia, ţărâna, nu este viaţă [8].

S-a zis despre acidul dezoxiribonucleic (A.D.N.) că ar fi "piatra filozofală a biologiei", "stăpânul chimiei
celulare care deţine secretul vieţii". Este vorba într-adevăr de molecule capabile de auto-reproducere, care, prin
natura şi dispunerea elementelor lor, constituie posturi de comandă, de unde pleacă mesaje codificate,
informaţii genetice prin care se realizează controlul şi dirijarea sintezei proteinelor proprii unei specii date,
caracteristice acestei specii, într-un cuvânt, întreaga biochimie specifică. A.D.N.-ul deţine memoria genetică a
fiinţei vii, adică este depozitarul tuturor datelor ereditare ale fiinţei vii, determinând dacă, de exemplu,
organismul va fi şopârlă, sau leu, sau... om. De aceea, din multe privinţe, este considerat ca ‘‘dirijorul" celulei,
"cheia" vieţii şi a eredităţii.

Dar aceasta nu este decât o pietricică dintr-o construcţie extrem de complicată. O maşinărie cu un mecanism
ingenios şi delicat, şi, pe deasupra, foarte vulnerabil chiar din cauza complexităţii lui. Te poţi întreba dacă este
într-adevăr A.D.N.-ul şi mai ales A.D.N.-ul singurul care deţine secretul eredităţii şi al vieţii, şi nu este mai
degrabă viaţa cea care deţine secretul A.D.N.-ului? [9].

"Desigur, după cum bine s-a observat, materia vie este alcătuită... din numeroase proteine, din lanţuri complexe
de aminoacizi. Se vorbeşte mult în zilele noastre despre misteriosul A.D.N. format din două lanţuri
polinucleotidice legate unul de altul şi înfăşurându-se în elice în jurul unui ax comun... Astfel s-ar fi organizat
viaţa, pornind de la simpli aminoacizi formaţi în oceane din minerale şi raze ultraviolete. S-a realizat recent
formarea unor molecule de aminoacizi în condiţii asemănătoare. Dar cum a putut mai apoi hazardul să conducă
lucrurile într-un lanţ de reacţii extrem de complexe şi cu o mare improbabilitate?... Viaţa - oricare ar fi
mecanismul apariţiei şi originea existenţei ei -, este dependentă de Duhul care a întocmit-o" [10].

D. Povestirea biblică a Creaţiei şi ştiinţa

Povestirea Creaţiei Lumii - "cosmogonia mozaică" - cu care începe Biblia, este unul din exemplele
incontestabilului acord care există între Cuvântul lui Dumnezeu şi ştiinţă.

Această povestire este totodată trăsătură de unire între cele două opere ale Marelui Autor, Natura şi Biblia, şi
"profeţie a trecutului. Pentru că atunci când a fost scrisă, biologia şi împreună cu ele şi alte ramuri ale ştiinţei,
nu apăruseră încă, prin urmare tabloul magistral descris de Moise în veridicitatea lui, nu putea izvorî decât
dintr-o inspiraţie exterioară omului.

Se găsesc în această primă pagină a Bibliei mai multe noţiuni fundamentale care nu au fost descoperite şi
precizate de ştiinţă decât la o dată relativ recentă, pe măsura naşterii şi dezvoltării disciplinelor şi tehnicilor noi.
Iată câteva din aceste noţiuni:

1) Existenţa unui “început" absolut, adică a unei "creaţii" la o dată nu infinit de îndepărtată, aşa cum admit
numeroşi savanţi contemporani, şi contrar concepţiei deja depăşite a veşniciei materiei postulată de savanţii
materialişti din secolul XIX;

2) Întâietatea energiei asupra materiei (cf. Geneza 1:14 şi 1:3);

3) Originea comună şi unitatea de constituţie a diverselor părţi ale Universului (Geneza 1:1), cu mult mai
importantă decât problema particulară a originii satelitului nostru (astru în trecere captat de pământ? sau bucată
smulsă din pământ care a lăsat ca cicatrice Oceanul Pacific? sau formare sincronică odată cu pământul dintr-o
materie fluidă?), pusă încă odată în urma călătoriei lui "Apollo XI" în Iulie 1969 şi care este departe de a fi
rezolvată de ştiinţă;

4) Unitatea compoziţiei chimice a fiinţelor vii, omul, fiind alcătuit din aceleaşi elemente ce se găsesc şi în
animale şi plante, create ca şi el "din ţărână", "din pulberea pământului" (Geneza 1:11-12; 1:24; 2:19 şi 7).
Aceasta nu exclude specificitatea chimică enunţată de apostolul Pavel (1 Corinteni 15:39), în raport cu
întocmirea moleculară ce diferă de la o specie la alta, ţinând în particular marile molecule protidice şi explicând
anumite incompatibilităţi biochimice, ca de exemplu reacţiile de imunitate şi fenomenele alergice;

5) Noţiunea de specie, prin care se exprimă faptul că fiinţele vii se împart într-un mare număr de tipuri
deosebite unele de altele, respectiv caracterizate de o formă, de o organizare, de proprietăţi determinate,
conferind fiecărui tip astfel definit unitate, autonomie, trăinicie ereditară, fapt pe care ştiinţa, chiar cea cu
tendinţă evoluţionistă, este constrânsă să-l recunoască;
6) Fenomenul generaţiei spontane este exclus în condiţiile actuale de întocmire a biosferei. A trebuit să vină
secolul XIX şi experienţele decisive ale lui Louis Pasteur în afara căror, ştiinţific vorbind, "nu cunoaştem nimic
despre originea sau despre sfârşitul vieţii". S-au indicat astfel ca fenomene absolut caracteristice şi originale
vieţii, reproducerea şi ereditatea. Fiinţele aduse la existenţă de Dumnezeu, fiecare "după soiul ei", au fost
chemate să se înmulţească şi să-şi reproducă tipul specific, "după soiul lor" (Geneza 1:11-12; 21, 24-25);

7) Ordinea de apariţie a fiinţelor vii, pe care descoperirile paleontologice n-au făcut decât să o confirme,
vegetalele precedând animalele, popularea oceanelor făcându-se înainte de cea a continentelor;

8) Faptul că apariţia omului pe scena lumii corespunde unei încoronări, eveniment biologic cu care nici un altul
nu poate fi comparat ca importanţă (Lucien Cuénot, 1932) şi care este în raport cu manifestarea unei serii de
"noutăţi" (dezvoltarea inteligenţei conceptuale; substituţia individului anonim cu persoana, primul fiind element
interschimbabil al speciei animale; fabricarea de unelte; limbajul conceptual; viaţa socială) astfel că "omul îşi
trăieşte viaţa la un nivel atât de ridicat, încât inaugurează o nouă perioadă a istoriei lumii" (Vandel, 1968).

De atunci, Natura pare să fi intrat într-o "fază de relativă stabilitate" (Cuénot); această stabilitate a vieţii, care
uimeşte atâta pe biologii contemporani, corespunde tocmai cu ceea ce Biblia, referitor la ziua a 7-a, numeşte
"odihna Domnului", zi în care, spre deosebire de altele, nu se pomeneşte nici despre seară, nici despre
dimineaţă; ceea ce pare să indice că nu s-a terminat încă, zi în care Dumnezeu a încetat să mai creeze ("bara"),
toată lucrarea Lui fiind terminată, dar nu să şi acţioneze (Ioan 5:17)

În fine, în acest prim capitol din Geneza, găsim şi un rezumat fidel, exact şi permanent actual al istoriei
geologice şi biologice a planetei noastre, în asemenea măsură încât poate fi tradus în limbaj ştiinţific modern şi
se poate stabili o concordanţă, un paralelism, un sincronism între "zilele biblice" şi "perioadele geologice", fără
sucirea textelor, nici depăşirea faptelor sau aranjarea arbitrară a evenimentelor, în afară de orice tentativă
"concordistă" cu orice preţ, şi fără limitarea Puterii lui Dumnezeu în ochii căruia "o zi este ca o mie de ani şi o
mie de ani sunt ca o zi" (Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8). Vezi TABEL I. Evident, în stabilirea unui asemenea tabel
comparativ, trebuie să ţinem seama de două lucruri:

a) După cum în limba noastră cuvintele "ziua", "aurora", "amurg", etc., pot fi folosite într-un sens limitat sau
într-un sens larg, la fel termenul evreiesc "yom" poate însemna fie o zi de 24 ore, sau o perioadă de mai multă
sau mai puţină durată, ceea ce este fără îndoială cazul aici şi în raport cu totalitatea contextului;

b) în povestirea mozaică, lucrarea creatoare a lui Dumnezeu nu începe cu "prima zi", ci cu mult înainte, în
cursul unei perioade de durată nedefinită, aflată mai înainte de "prima zi" şi indicată prin aceste cuvinte: "La
început...";

c) Pentru că nu a fost menţionată nici seara, nici dimineaţa zilei a 7-a, începutul acestei zile coincide logic cu
sfârşitul zilei a 6-a ("dimineaţa" ei după ordinea din calendarul ebraic) şi se poate pe drept trage concluzia că ne
găsim încă în ziua a 7-a.

Fără îndoială că într-o asemenea problemă nu putem intra în amănunte. Biblia, de altfel, nu ne îngăduie;
scriitorul devotat, nepierzând din vedere scopul pe care Însuşi Dumnezeu i l-a indicat, nu se încurcă cu
amănunte. El se mulţumeşte să menţioneze pentru fiecare perioadă esenţialul, ceea ce constituie un jalon, un
reper în mersul Universului, în particular cel al planetei noastre, către starea ei actuală, sfârşitul unei etape şi
începutul alteia. În ce priveşte lumea animală, aparent este vorba în povestirea lui Moise numai de vertebrate,
deşi anumiţi termeni folosiţi pentru desemnarea unora sau altora din reprezentanţii lumii animale ar putea avea
un sens mai larg şi ar sugera adaptări ce depăşesc cadrul acestei ramificări.

Ţinând seama de toate acestea, geologul Albert de Lapparent declara: "Dacă aş fi nevoit să sintetizez în
patruzeci de rânduri achiziţiile cele mai autentice ale geologiei, aş copia textul din Geneza, adică istoria Creaţiei
Lumii, aşa cum a arătat-o Moise".

Nu mai puţin admirabilă este armonia Scripturilor, Unitatea Bibliei care se constată şi aici: faptele şi
evenimentele trecutului Universului, al Pământului şi al Omenirii arătate în primele pagini ale Cărţii Sfinte,
apoi confirmate mult mai târziu de astronomie, geologie, biologie, pe măsura dezvoltării acestor ştiinţe, sunt
indicate şi în alte cărţi din Biblie (Iov, Isaia, Psalmi...), uneori cu o precizie şi mai mare. Există un acord perfect
între diferitele părţi ale Scripturii. În particular cartea lui Iov, la care ne-am referit de mai multe ori, în afară de
valoarea ei pentru domeniul strict spiritual, este remarcabilă şi din alte puncte de vedere, mai ales din cel de
care ne ocupăm aici. Este probabil cartea cea mai veche a Bibliei, scrisă acum aproape 4.000 de ani, poate nu la
multă vreme după evenimentele pe care le relatează patriarhul Iov. Eroul acestei cărţi este un personaj istoric
(cf. Ezechiel 14:14; Iacov 5:11), care a trăit cu mult timp înainte de Moise, cu siguranţă cu vreo câteva sute de
ani înaintea lui Avraam. Or, s-a observat pe de-o parte, că nici unul din numele menţionate în cartea lui Iov nu
era simbolic. Pe de altă parte, această carte sugera într-un limbaj accesibil,

În imagini uimitoare, pe care ştiinţa modernă nu le neagă, o serie de fenomene naturale: mersul astrelor şi locul
pământului în Univers, refracţia luminii, presiunea atmosferică, evaporarea şi circuitul apei în Natură...

E. Cele trei povestiri ale Creaţiei

Se menţionează adesea existenţa a două povestiri biblice ale Creaţiei, opuse, contradictorii, aparent din surse
diferite şi divergente: cea din capitolul I (Geneza 1: 1 la 2:3) şi cea din capitolul II (Geneza 2:4-25), "povestirea
profesorului şi cea a poetului".

Or, între cele două povestiri nu există opoziţie, ci complementaritate. Cu cât privim Biblia mai îndeaproape,
observăm că ea începe nu cu două ci cu trei povestiri, conducându-ne treptat în centrul revelaţiei:

a) Prima povestire, foarte scurtă, (Geneza 1:1) ne indică lucrarea făcută de Dumnezeu mai înainte de prima zi,
adică "la început" şi situează pământul în raport cu ansamblul universului;

b) A doua povestire (Geneza 1:2 la 2:3) descrie diferitele faze ordonate cronologic ale istoriei geologice şi
biologice a planetei noastre;

c) A treia, mai puţin sistematică şi fără să apeleze la cronologie, este centrată asupra omului (Geneza 2:4-25).

Universul! Pământul! Omul! Ce înlănţuire! Ce pedagogie! Ce armonie! Ce continuitate şi unitate!

F. Partea evoluţiei în planul lui Dumnezeu

Se pune acum o întrebare referitor la Viaţă şi la ansamblul fiinţelor vii:

Care este partea evoluţiei în formarea speciilor şi în istoria generală a biosferei? A existat într-adevăr o vreme
când acest cuvânt "evoluţie", sinonim cu cel de "transformism", juca rolul de cuvânt magic pe care era suficient
să-l pronunţi pentru a răspunde la toate întrebările, pentru a ajunge la capătul tuturor problemelor. Era, ceea ce
se numea încă "teoria descendenţei" care, aplicată pe întreaga scară biologică, se rezuma la această formulă
lapidară: "Omul se trage din maimuţă" şi se concretiza prin stabilirea unor arbori genealogici, monofiletici sau
polifiletici, adică ramificaţii pornind de la o singură tulpină sau de la mai multe, după tendinţa sau ideile
fiecăruia şi jalonate printr-o serie de "forme de trecere", sau pretinse astfel, socotite reale sau numai presupuse,
în majoritatea cazurilor pur ipotetice fie în însăşi existenţa lor, fie, mai general, prin legăturile care păreau a fi
observate între una sau alta din aceste forme şi formele vecine.

Au trecut însă mai mulţi ani de când a apărut o "criză a evoluţionismului". Cu tot entuziasmul excesiv produs
de sistemul lui Teilhard de Chardin, s-a putut vorbi de "iluzie transformistă" (Louis Vialleton, 1929), de "dogmă
în care preoţii nu mai cred, dar o menţin pentru popor" (Paul Lemoine, 1935), de "marea iluzie a lui Teilhard de
Chardin" (Dr. Maurice Vernet, 1964), de "teorie iluzorie" (Louis Bounoure, 1965), de "Evoluţia în contestaţie"
(Jacques Goldberg, în Science et Avenir - Ştiinţă şi viitor -, Septembrie 1968). Mărturisesc la fel despre această
criză şi despre această contestaţie a concepţiei evoluţioniste lucrări mai recente, atare în limba engleză: "The
Genesis Flood" (Potopul din Geneza), cu subtitlul: "The Biblical record and its scientific implications de John
C. Whitcomb, Jr., şi Henry M. Morris de la Institutul de Cercetare a Creaţiei din San Diego, în Statele Unite
(prima ediţie, 1961, ediţia a 19-a, 1975), şi "Scientific creationism", de o echipă întreagă de savanţi, fizicieni,
chimişti, geologi, bilogişti a aceluiaşi Institut de Cercetare a Creaţiei (prima ediţie, 1974, a doua ediţie, 1975).
În limba franceză: "Evolution ou Creation?" de Jean Flori şi Henri Rasolofomasoandro, cu o prefaţă a Profe-
sorului Ariei A. Roth, care predă biologia la două universităţi americane (ediţia a doua, 1974).

De aceea astăzi, când se vorbeşte despre evoluţie, trebuie să se ţină seama de această criză şi de diferitele
definiţii ce pot fi date.

1) Evoluţia este o realitate; prin aceasta trebuie să înţelegem:

a) Variaţiile de ordin genetic, de amplitudine limitată, ce se cheamă mutaţii şi corespund microevoluţiei;

b) Succesiunea florelor şi faunelor, observată în cursul erelor geologice şi corespunzând macroevoluţiei;

2) Urmează în domeniul teoriei, încercările de explicare a evoluţiei, a macroevoluţiei, şi mai ales a

megaevoluţiei (= geneza marilor tipuri de organizaţie). Aceste explicaţii pot, după sistemul filozofic de care se
leagă, să fie împărţite în două grupe:

a) Evoluţionismul, este un ansamblu de teorii ce nu exclud noţiunea de finalitate şi, prin urmare, de intenţie
(Cuénot, Guyénot, etc.).

b) Transformismul, este un ansamblu de concepţii materialiste şi macaniciste ale Evoluţiei care au ca bază
hazardul.

Aceste teorii, oricare ar fi ele, caută să explice în ce mod, prin ce procese, sub acţiunea căror factori au putut să
ia naştere şi să se dezvolte marile tipuri de organizare ce constituie ramificările, ceea ce corespunde cu
megaevoluţie. Este vorba aici prin urmare de ceva mult mai larg şi mai profund decât geneza speciilor vegetale
şi animale. Tot ce se poate spune cu privire la această latură teoretică numită megaevoluţie este că are la bază
numai presupuneri (H. şi G. Termier).

1) De fapt, ceea ce se ştie mai precis în materie de evoluţie se referă la micro-evoluţie, adică la mutaţii, variaţii
bruşte de slabă amplitudine, ce interesează numai detaliile, prin urmare neafectând fundamental tipul specific.
Aceste variaţii sunt ereditare, adică de ordin esenţial genetic. Niciodată "o însumare de mutaţii nu ar fi
suficientă pentru realizarea unor organe noi la fel de complexe şi mai ales la fel de coordonate ca cele pe care ni
le prezintă viaţa" (Guyénot, citat de Dr. Maurice Vernet). Cu atât mai puţin, cu cât totul se petrece ca şi cum ele
s-ar produce la întâmplare, fie spre rău, fie spre bine, dar mai adesea spre rău, în sens diminutiv, determinând
malformaţii, tare, caractere patologice şi teratologice. Caracterul lor fortuit, adeseori regresiv, scăzut şi
teratogen (= creator de anomalii, de deficienţe, de monstruozităţi) amplitudinea lor foarte mărginită,
incapacitatea lor de a crea organe noi, prin consecinţă, absenţa lor de putere înnoitoare înlătură mutaţiilor enorm
din importanţa evolutivă ce a fost pusă pe seama lor.

2) Ca urmare a concepţiei lui Darwin, s-a făcut din selecţia naturală, consecinţă a luptei pentru viaţă, unul din
factorii esenţiali ai Evoluţiei. Selecţia naturală este o realitate, dar i s-a exagerat însemnătatea şi i s-a falsificat
sensul, ca factor al evoluţiei. Este vorba mai curând de un factor de conservare al tipului mediu al speciei,
eliminând variaţiile prea depărtate de acest tip, în principiu mai puţin bine adaptate decât el la condiţiile actuale
ale mediului. Astfel, mutaţiile care ar putea să se producă în natură vor fi în majoritatea cazurilor eliminate prin
selecţie sau în cursul încrucişărilor naturale, şi uneori chiar de la naşterea lor, dacă ele corespund atunci unor
gene letale (letalis = muritor) ce intră în combinaţii ereditare incompatibile cu viaţa.

3) Pentru unii din biologi, în particular pentru Lucien Guenot, o fiinţă vie, animal sau plantă, nu trăieşte decât în
mediul care convine structurii ei. Adaptarea necesară şi suficientă este în mod obligatoriu anterioară instalării
într-un loc gol şi constituie întotdeauna o "preadaptare". Pe scurt, ceea ce se numeşte "adaptare" se exprimă
printr-un ansamblu de caractere structurale şi fiziologice deja realizate, care în raport cu instalarea speciei
respective în mediul adecvat, pot fi numite caractere profetice. Deci nu mediul este cel care modelează şi
creează organul sau organismul, cum postula Jean Lamarck, ci tipul de organizare determină instalarea într-un
mediu dat şi, prin urmare, modul de viaţă.
4) Specia este o realitate, o entitate distinctă, unitatea practică de bază a clasificării animale şi vegetale;
mutaţiile despre care am vorbit având loc în cadrul speciei. Dar, ce anume este specia? Specia despre care
vorbeşte Biblia, corespunde oare, în mod riguros cu "specia" în sens botanic sau zoologic al cuvântului? Sunt
oare de acord chiar naturaliştii în ceea ce priveşte extinderea şi limitele speciilor? A existat totdeauna printre ei,
pe de-o parte, cei care preferau "grupările" (marile specii sau speciile colective ale lui Charles Linné, numite şi
"linneice"), pe de altă parte, "pulverizatorii" (micile specii sau speciile elementare ale Dr. Alexis Jordan,
denumite şi "jordanice"). De exemplu, acolo unde Linné nu vedea decât o singură specie la mica cruciferă
Draba vema, Dr. Jordan identifica peste 200; diferenţierea şi delimitarea speciilor cer mai de grabă intuiţie şi nu
demonstraţie, se leagă mai mult de tact, de sensibilitate, de "fler": e ceea ce se degajă din lucrările unor biologi
ca Cuénot, Guyénot, care au încercat să contureze speciile. Savantul American Dr. Franck Lewis Marsh a
introdus, în anul 1947, noul termen de "BARAMINS", un neologism, compus din două cuvinte din limba
ebraică, din "bara" (creat) şi din "min" (specie), acest nou termen corespunde, în acelaşi timp, cu speciile
biblice, recunoscând, pe plan ştiinţific, stabilitatea şi diversificarea în anumite limite a speciilor; acest nou
cuvânt ar cuprinde "marile specii" (= grup de specii, ca de exemplu Levitic 11:15, unde este vorba de "corbul şi
toate soiurile lui"), adică în anumite cazuri de familii, în aceiaşi perspectivă, a introdus L. Vialleton în anul
1929 noţiunea de tipuri formale. Astfel concepută, specia, într-un sens mai larg al cuvântului, nu este absolut
fixă, ci este susceptibilă unei oarecari variaţii ca urmare a unor mutaţii, a unor hibridizări, sau a altor procese
încă necunoscute.

5) Paleontologia ne arată că, în ceea ce priveşte animalele, toate marile tipuri de organizare, cuprinzând şi
vertebratele, datează încă din timpurile primare cele mai îndepărtate. În era Cambriană trăiau reprezentanţii
unei faune "foarte evoluate". În plus, marile grupe au o origine caracterizată drept "criptogenă", adică ascunsă,
misterioasa. Ele apar brusc, "cu caracterele lor esenţiale şi ca invenţii noi, fără să fie legate de grupe anterioare
prin forme intermediare". Aşa e cazul cu Archoeopetrix, o pasăre fără îndoială, care prezintă "trăsăturile unei
invenţii noi, apărută fără nici o legătură genealogică cu invenţia reptilă" (L.Vialleton, 1929; L. Bounoure,1969).
Dipnoi-ul şi Coelacanth-ul, aceşti peşti curioşi, ca şi, printre vegetale, venerabilul Ginkyo biloba, departe de a
dovedi evoluţia, arată extraordinara stabilitate şi supravieţuirea remarcabilă a anumitor forme din erele primare
ca fosile vii. Astfel, sunt numeroase formele pancronice, adică acelea care au parcurs perioade mari de timp fără
să sufere schimbări notorii, dovedind în acest fel stabilitatea speciei, o stabilitate mult mai mare decât se
închipuia în secolul al 19-lea. Ultimul mare plan de organizare, cel al vertebratelor, datează din era cambriană,
adică de mai multe milioane de ani; şi în cadrul acestei familii, rechinii, de exemplu, nu s-au schimbat prea mult
de la apariţia lor în era secundară, cu 150 milioane de ani în urmă.

6) Transformismul nu se poate referi nici la procesele şi la mecanismele care au dominat evoluţia şi care au
determinat-o, şi nici la calea urmată, de unde a rezultat diversitatea arborilor genealogici. Toate acestea, precum
şi reconstituirea unor animale de mult dispărute, cu care se leagă, în ciuda aplicării cinstite, pornind de la câteva
rămăşiţe fosile, a "principiului corelaţiilor" enunţat de Cuvier, comportă în mare parte doar nişte ipoteze şi
reprezintă în mare măsură nişte închipuiri ale gândirii, fără să exprime realitatea unor fapte. Se recunoaşte că
ceea ce lipseşte sunt tocmai "punctele de plecare", adică formele intermediare, formele care fac trecerea de la
un mare grup la alt mare grup. Atunci, se imaginează, se presupune, se apropie, se leagă cap la cap în mod
artificial, pentru ca să ni se prezinte "o evoluţie punctată". Profesorul P. P. Grasse ne pune în gardă împotriva
arborilor genealogici astfel stabiliţi; ceea ce spune el în legătură cu primatele şi cu omul, se poate extinde la
toate încercările de acest fel: "...trebuie să ne ferim să acceptăm cu prea mare uşurinţă reconstituirile strămoşilor
noştri în baza unor documente mizerabile (câţiva dinţi, un fragment de falcă, o calotă craniană), pe care ni le
propun cu multă seriozitate, unii paleontologi cu foarte multă imaginaţie. Toate acestea explică promptitudinea
cu care arborii genealogici ai omului au fost construiţi, dar cu care au fost şi dărâmaţi. Avem acum impresia că
lucrările cele mai recente sunt mediocre, deşi ele se referă la nişte descoperiri noi şi interesante. Autorii acestor
lucrări n-au nici cunoştinţele şi nici bunul simţ care să le permită să le interpreteze în mod corect ("Tu, acest
mic zeu" p. 105). Arborii genealogici în măsura în care sunt valabili, adică utili, nu sunt decât nişte scheme care
exprimă unele asemănări organizatorice între grupuri sau între specii, mai de grabă unele afinităţi şi nu o
înrudire reală sau o afiliere. La fel cu omologiile, cu asemănările care se descoperă între animale aparţinând
unor clase diferite, studiul acestor asemănări fiind la baza anatomiei comparate; asemănările arată tocmai
unitatea fundamentală a planului de organizare a animalelor.

7) Transformismul ridică mai multe probleme decât este în stare să rezolve; iată, de exemplu, două dintre ele:
a) Care sunt originile şi semnificaţia simetriei radiale la anumite animale (steaua de mare, ariciul de mare), şi
prin urmare raporturile ei cu simetria bilaterală de la numeroase alte reprezentante ale regnului animal?

b) Dacă a fost evoluţie, atunci cum s-a făcut trecerea de la nevertebratele inelare (anelide, moluşte...), care sunt
hiponeurale (cu sistem nervos ventral), la organizarea exact inversă epineurale (cu sistemul nervos dorsal) a
vertebratelor? Este adevărat că în legătură cu aceasta se aminteşte de amphioxus, despre care se spune că este o
fosilă vie admirabilă, care, într-un fel oarecare s-a solidificat; dar nimeni n-a găsit un amphioxus în stare de
fosilă, dimpotrivă, este vorba de un epineural tipic, care în nici-un caz nu poate fi o formă intermediară.
Degeaba s-ar invoca şi jamoytius, care se aseamănă din multe puncte de vedere cu amphioxus, deşi este fosilă,
şi care este un veritabil epineural, venit prea târziu, în era siluriană sau în cea devoniană, după primele
vertebrate (era cambriană).

Următorul citat pare să precizeze starea actuală a problemei:

"Dacă majoritatea biologilor admit cu uşurinţă evoluţia la nivelul raselor şi varietăţilor, adică microevoluţia, ei
sunt mult mai rezervaţi în explicarea macroevoluţiei, ceea care formează un mamifer, un peşte, o pasăre...
Sistemul mutaţie-selecţie reprezintă o construcţie abilă şi luminoasă. Sistemul este logic şi chiar satisfăcător
pentru spirit, dar introduce mai multe ipoteze decât certitudini" (Jacques Goldberg: "Evoluţia în contestaţie", în
Science et Avenir", Sept. 1968).

"Nu poţi decât să crezi în evoluţie, recunoaşte Jean Rostand, bineînţeles că nu poţi face altceva decât să crezi.
Toată diferenţa este între temerarii care cred că ştiu şi înţelepţii care ştiu că cred" ("Ceea ce cred eu", 1953 - Ce
que je crois).

Acelaşi autor revine la evoluţie, "la incredibilul pe care trebuie să-l credem", în "Inquiétudes d’un biologiste" -
Neliniştile unui biolog - 1968): "Nu ignor enormitatea unei asemenea credinţe. De altfel, este sigur oare că ne
dăm exact seama de ceea ce zicem atunci când demonstrăm existenţa în trecut a unor evenimente dintre care cel
mai mic, dacă i-am fi astăzi martori, ne-ar face să ne îndoim de raţiune?..."

De asemenea, fără a se mai ocupa de microevoluţie şi nici de succesiunea florelor şi faunelor în cursul erelor
geologice (macroevoluţie), Prof. L. Bounoure (1965) se exprima astfel:

"Planul infinit variat, după care este construit fiecare animal şi care îl adaptează la un mediu de viaţă
determinat, îl face să apară ca o operă a raţiunii: numai o raţiune intenţională şi atotputernică a putut să-şi
supravegheze creaţia. Astfel, refuzul de a vedea în viaţă şi în formele ei perfecte semnele unei Creaţii divine,
antrenează pe evoluţionişti în erorile şi iluziile unui sistem care nu este decât neverosimilitate şi contradicţii.
Dar analiza aprofundată a realităţilor biologice conduce pe observator la adevărul acelei povestiri din Geneza în
care Îl vedem pe Însuşi Dumnezeu mulţumit de opera Sa creatoare: "...Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi
iată că erau foarte bune".

Ce concluzie se poate trage din toate acestea?

1) Doctrina evoluţiei prin ea însăşi nu rezolvă nimic; ea nu face decât să îndepărteze problema originilor.

2) Biblia nu precizează mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a crea, mecanismul intim şi detailat al creaţiei.
Aceasta ne este prezentată ca desfăşurarea unui plan, ca o istorie ordonată, prin urmare, ca rezultatul unei
intenţii. Primul capitol din Geneza ne apare ca "film" al Creaţiei. De altfel cuvântul "evoluţie" în sensul lui
primar nu însemnează oare "acţiunea de a desfăşura?"

3) Evoluţia, în sensul evoluţioniştilor, n-a putut să aibă decât o contribuţie şi o amplitudine limitată; ea nu
exclude, din partea lui Dumnezeu, acţiunea altor mecanisme. Ea nu poate fi concepută decât în cadrul
creaţionismului. După cum sublinia Vialleton, "cuvântul creaţie care fusese izgonit din limbajul biologic,
trebuie să-şi reia locul...". Iar Prof. Jacques Kauffmann declară că ar fi mai exact să se înlocuiască cuvântul
"evoluţie" cu expresia "proces divin al Creaţiei".

4) Teoriile evoluţiei care au apărut în secolul trecut, lamarckismul, darwinismul, şi care se dovedeau deja
insuficiente, apar acum depăşite. Lamarckismul, căruia şcoala rusă de biologie Mitchurine-Lyssenko îi dăduse o
nouă înflorire pe la 1949 "a primit acum, cu adevărat, lovitura de graţie" datorită progreselor geneticii.

5) Mutaţiile, presupunând că unele din ele ar avea o reală valoare evolutivă, n-au avut niciodată decât un
caracter limitat. Dar, prin însăşi discontinuităţile lor, prin caracterul lor "cvasi-explosiv", nu au oare valoarea de
"creaţii?"

6) Se subliniază că o "evoluţie chimică a precedat evoluţiei biologice", care ar fi ajuns chiar la un aranjament
molecular dotat cu un fel de viaţă rudimentară de "previaţă". Această evoluţie se referă de fapt la "condiţiile"
care trebuiau să fie reunite pentru apariţia vieţii. Ele se referă la pregătirea "leagănului" vieţii. Dumnezeu a
făcut, a modelat pământul. L-a adus la punctul dorit, pentru a permite viaţa şi mai târziu omenirea (Isaia 45:18).
Cunoştinţele noastre actuale nu aduc nici o dovadă asupra existenţei unei eventuale vieţi extra-terestre. în
particular, aşa-zisele urme de organisme observate în meteoritul "Orgoliu" corespund fie cu artifacte (structuri
artificiale), fie cu poluări.

7) Procesul de creaţie, chiar privit sub aspect evolutiv, nu poate fi înţeles decât în cadrul unei finalităţi. Deşi
Dumnezeu nu este în El Însuşi o explicaţie ştiinţifică, aceasta nu ne permite să facem abstracţie de Dumnezeu.
Iată ce scrie în legătură cu aceasta Prof. P.P.Grasse, evoluţionist convins, dar nu darwinist: "Afirmarea, chiar cu
o siguranţă olimpică, că viaţa, că fiinţele vii s-au născut printr-o simplă întâmplare şi au evoluat, la fel, aşa la
întâmplare, este o presupunere, o supoziţie gratuită, pe care noi o socotim eronată, în dezacord cu faptele...
Eforturile îmbinate ale paleontologiei şi ale biologiei moleculare, aceasta din urmă debarasată de dogmele ei, ar
trebui să ducă la descoperirea mecanismului exact al evoluţiei, poate fără a ne dezvălui cauzele orientării
descendenţelor, a finalităţii structurilor, a funcţiilor, a ciclurilor vitale. Este posibil ca în acest domeniu,
biologia, neputincioasă, să dea cuvântul metafizicii". (În "Evoluţia a ceea ce este viu" 1973, p. 181 şi 401).

În orice caz, este uimitoare constatarea că oricare ar fi atitudinea noastră (evoluţionismul rămâne mai mult ca o
teorie ştiinţifică, o atitudine a gândirii şi un limbaj), pentru a rezuma istoria geologică şi biologică a planetei
noastre, şi întemeiaţi strict pe fapte, am folosi astăzi aceleaşi cuvinte pe care le-a scris Moise.

Deci, fără nici o rezervă şi fără extrapolările pur ipotetice făcute de autorul rândurilor de mai jos, putem trage
concluzia cu privire la povestirea creaţiei prezentată de Biblie în primele ei pagini:

"Astăzi, cu atâtea cunoştinţe ştiinţifice noi, am avea ceva esenţial de schimbat dacă ar trebui să restaurăm o
primă frescă a Creaţiei?" [11].

***

Iată acum a treia parte a problemei:

G. Încotro se îndreaptă Creaţia? Care este destinul ei final?

Nu trebuie să ne amăgim cu raţionamente false. Biblia ne spune: "Căci firea (Creaţia) a fost supusă
deşertăciunii nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o..." (Romani 8:20).

Această afirmaţie a apostolului Pavel se referă la începuturile omenirii când, "prin greşeala unui singur om, a
intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea" (Romani 5:12). "Pământul a fost blestemat" (Geneza 3:17;
5:29). Creaţia întreaga a fost blestemată.

De aceea, fără ocolişuri şi fără să putem avea îndoieli în ce priveşte declaraţiile ei asupra acestui subiect, Biblia
ne vorbeşte despre Sfârşitul Lumii, despre Sfârşitul Universului material (Psalmul 102:25-27; Evrei 1:10-12;
Isaia 51:6; Matei 24:29-35; Apocalipsa 6:12-14; 2 Petru 3:10-12; Apocalipsa 21: 1 şi 5; 10:5-6...).

Or ştiinţa, nu cea a babilonienilor sau a egiptenilor, nici a grecilor, sau a Evului Mediu, nici chiar cea de la
sfârşitul secolului al XIX-lea care mai postula încă eternitatea materiei, Veşnicia Universului material, ci ştiinţa
secolului XX, din era electronicii şi a astronauticii, ştiinţa actuală are acelaşi limbaj ca şi Biblia.
În acest sistem închis şi limitat ce ar constitui Universul, energia degradată, inutilizabilă şi irecuperabilă, aşa-
numita ENTROPIE, creşte fără încetare. Lumea tinde spre o stare de inerţie completă. Un fel de moarte termică
prin frig - zero absolut -, imobilitate universală, întunecime totală, linişte completă. Orice eterogenitate,
diferenţiere, sau mişcare vor fi dispărut. Nici fiinţe, nici lucruri, nici lumină, nici sunete... Fiecare eveniment,
fiecare fenomen epuizează capitalul iniţial de energie din universul nostru considerat ca un sistem izolat şi îl
apropie astfel de moarte (Moreux, Sir James Jeans, Lecomte de Noüy).

Alţi savanţi, este adevărat, sunt de altă părere. Ei consideră că lumea se află într-o continuă transformare şi că
distrugerile produse într-un loc sunt compensate printr-o regenerare în altă parte. Se creează noi atomi, Creaţie
care s-ar asemăna cu un "remontoar", care ar îndepărta degenerescenta termodinamică a universului şi ar
menţine constantă entropia (Paul Couderc, citat de Vandel). Această regenerare neîncetată şi nedefinită a
materiei este de domeniul ipotezei, dincolo de controlul ştiinţei. Faţă de realitatea epuizării substanţei
universului prin iradiere, prin această “împrăştiere", această "evaporare" a corpurilor cereşti în lumină, se
ajunge tot la o moarte a Universului prin frig.

Frigul! dar şi accidentul, poate o ciocnire, căci "drumurile cerului nu sunt lipsite de primejdii". Mai sigur însă
prin explozii formidabile, ca urmare a excesului de presiune interioară a unor astre, sau prin efectul propagării
reacţiilor termonucleare în lanţ până la explozie, la frământarea corpurilor cereşti, la dezagregarea şi dispersarea
lor într-o adevărată pulbere cosmică: acesta ar fi destinul universal şi de neînlăturat al corpurilor cereşti; o
moarte prin foc şi în foc cu fuziune, dezintegrare, dizolvare a elementelor aprinse (cf. Luca 21:25-26; Matei
24:29; Apocalipsa 6:12-14; 2 Petru 3:10-12). De aceea, profeţia apostolului Petru se reliefează în mod deosebit,
în lumina eventualităţilor pe care le arată astăzi ştiinţa. Evident, după cum remarcă Dr. Billy Graham, "nu
putem să facem decât presupuneri în lumina cunoştinţei ştiinţifice modeme", dar... "presupuneri raţionale pentru
interpretarea evenimentelor viitoare... Astfel, noi putem înţelege astăzi descrierea făcută de Petru cerurilor noi şi
pământului nou, lucru cu neputinţă acum o generaţie... Este uimitor faptul că acum două mii de ani, autorul
inspirat în mod divin a folosit cuvântul "a descompune" care a devenit azi atât de actual în ştiinţa
contemporană" [12]. Cum bine zice Scriptura: "Tu eşti ţarână şi te vei întoarce în ţărână" (Geneza 3:19); cf.
Eclesiastul 12:9), fapt ce se aplică nu numai omului, ci şi Universului întreg, având o rezonanţă şi o
însemnătate, nu numai strict biologică, dar şi cosmică şi de ordin fizico-chimic.

Acest sfârşit al universului material îl putem înţelege mai bine prin eventuala existenţă în Cosmos a
antimateriei, şi chiar a lumilor de antimaterie. Pe când atomul de materie este format dintr-un nucleu încărcat de
electricitate pozitivă în jurul căruia gravitează, pe mai multe orbite concentrice, ca planetele în jurul soarelui,
corpusculi încărcaţi cu electricitate negativă, electronii sau negatonii, antimateria ar fi o materie constituită din
antiparticule, particule simetrice, de semn electric contrar, în raport cu particulele ce intră în constituţia
materiei. Fizica modernă a pus în evidenţă mai multe asemenea antiparticule: pozitoni, antiprotoni,
antineutroni... Ar fi suficient atunci ca materia Universului să ajungă în contact cu sistemele de antimaterie,
pentru a fi instantaneu distrusă.

Oricum am privi problema, ajungem la aceeaşi concluzie, şi anume, că Universul material nu este veşnic.

Încă din 1911, matematicianul Henri Poincare era de această părere:

"În orice caz, trebuie să renunţăm la visul transformării veşnice şi la neîncetata renaştere a lumilor".

Câţiva ani mai târziu, geologul Pierre Termier, prin perspectiva specialităţii sale, scria:

"Evident, aceasta nu va dura veşnic. Nimic din Univers nu durează veşnic. Timpul nimiceşte toate lumile,
precum în mica noastră lume toate imperiile. Ne întrebăm uneori, noi geologii: când se vor sfârşi toate? Oh! nu
ar fi nevoie de cataclisme prea mari pentru ca pe pământul nostru, acum atât de matern, cu fiinţele lui vii, să nu
mai existe viaţă... pământ sterp, devenit un astru gol şi mort, unde nu mai mişcă nimic, groază, pentru planetele
şi stelele vecine, după ce a fost, multă vreme, obiectul invidiei lor" [13].

Pentru Prof. Vandel, "escatologiile care aduc argumente pentru sfârşitul Universului răspund unei concepţii
deterministe, care implică negarea libertăţii în lume". El admite totuşi că într-o zi soarele nostru, a cărui
strălucire este de origine termonucleară, se va stinge [14].
Contrar cu ceea ce postulează Prof. Vandel, nu se poate confunda ordinea lumii actuale, cuprinzând şi destinul
ei, adică ansamblul "determinismului" ei, cu destinul omului, în a cărei fixare omul îşi are partea lui; prin ce,
anume, ar fi sfârşitul Universului material "negarea oricărei libertăţi în lume", adică, pe de-o parte, negarea
libertăţii omului şi, pe de alta, negarea liberei suveranităţi a lui Dumnezeu, a acestui Dumnezeu despre care
regele Solomon spunea: "Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile
cerurilor nu pot să Te cuprindă" (1 Împăraţi 8:27). El care rămâne Stăpânul absolut al Vieţii şi al Morţii, al
Timpului şi al Veşniciei?

N-am intrat oare în ceea ce evenimentele actuale, confruntate cu declaraţiile Bibliei, ne dau dreptul să numim
"era escatologică?" Toată această tehnică a omului, cu perfecţionările şi rafinamentele ei este pe pragul de a se
întoarce împotriva inventatorului ei, şi va fi, fără îndoială, unul din instrumentele de care se va folosi
Dumnezeu pentru a pune capăt acestor "zile din urmă" în care trăim acum, şi pentru a face să dispară "cerurile
şi pământul cu tot ce este pe el" într-un cataclism general (2 Petru 3:7 şi 10-12). Ca pe vremea turnului Babel,
dar cu mijloace mult mai dezvoltate şi din zi în zi mai puternice, omul vrea să joace rolul Creatorului, vrea să ia
locul lui Dumnezeu; dar el nu este decât un "ucenic vrăjitor" care pune în acţiune nişte forţe şi declanşează nişte
fenomene, pe care apoi nu le mai poate stăpâni.

Fiind un ecou al strigătelor de alarmă ale ecologiştilor, pe care le aplică în domeniul în care lucrează, şi pe care-
l cunoaşte foarte bine, fizicianul nuclear german Bernard Philberth scrie:

"Ameninţarea unei exterminări totale apasă pe capul unei omeniri care, în mintea ei s-a zeificat, şi care se
supune propriilor ei planuri... Catastrofa mondială este permanent prezentă şi gata să se declanşeze... Globul
pământesc se află sub ameninţarea unui dezastru absolut sigur, a cărui violenţă va depinde de împrejurările
momentului şi de nivelul de dezvoltare atins... Avem în faţa ochilor nişte împrejurări concrete şi extrem de
periculoase. Istoria nu cunoaşte ceva asemănător..." (Războiul atomic şi Profeţiile Bibliei p. 70-74).

Să reţinem faptul că dacă ştiinţa nu abordează decât foarte rar şi cu multă prudenţă problemele escatologice,
atunci când totuşi o face - că nu se poate altfel - o face totdeauna cu gravitate şi cu seriozitate; ştiinţa ia atunci
acelaşi limbaj ca cel al Bibliei.

Biblia evocă, într-adevăr, într-un fel extrem de precis semnele timpurilor. Isus Însuşi o face, mai ales în marele
său discurs escatologic, raportat de evangheliştii Matei (cap. 24), Marcu (cap.13), şi Luca (cap. 21). S-a
constatat că aceste diferite semne se găsesc toate, reunite, în secolul nostru, semne care n-au existat în perioade
precedente, de exemplu în anul 1000. Găsim aici unul din aspectele actualităţii Bibliei, constatarea
contemporaneităţii şi a dimensiunilor mondiale (în acelaşi timp cosmic şi terestru) a semnelor prevestitoare
despre care ne vorbeşte şi Biblia. Imposibil să închidem ochii la însemnătatea escatologică a evenimentelor
actuale, dintre care să luăm doar două exemple, de natură diferită dar foarte semnificative atât unul cât şi
celălalt: pe de-o parte, creşterea frecvenţei şi a amplitudinii, a caracterului devastator şi ucigător a cutremurelor
de pământ, cum au fost cele din anul 1977, care a bătut recordul anilor precedenţi. Pe de altă parte, Israel, care a
devenit mai mult ca oricând "acul indicator care marchează ora pe cadranul lui Dumnezeu" (Ezechiel 36:24-26
şi 37:1-14; Ieremia 31:31-37 şi 33:19-22).

Deşi ea ne descopere destinul omenirii în conformitate cu planurile lui Dumnezeu, Biblia nu este o carte de
preziceri; prin caracterul ei profetic, ea depăşeşte cu mult conjunctura prezentă sau previzibilă pentru viitorul
apropiat: escatologia biblică depăşeşte infinit pronosticurile viitorologilor în concepţiile şi în limitările lor
omeneşti.

Când se va sfârşi Universul? Ştiinţa, oscilând între o evoluţie lentă care cere milioane sau chiar miliarde de ani,
şi un cataclism brutal, fără veste, determinând un sfârşit brusc, instantaneu, nu se poate pronunţa în mod
absolut.

Nici Biblia nu face uz de cifre, de date, dar ne dă indicaţii pe care nu trebuie să le trecem cu vederea:

"Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. în ziua aceea, cerurile vor trece cu trăsnet..." (2 Petru 3:10; cf. Matei
24:42-44; Luca 12:40; 1 Tesaloniceni 5:2; Apocalipsa 3:3 şi 16:15).
"Cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră’(Apocalipsa 21:1).

Înainte de dispariţia cerurilor şi a pământului într-o zdrobire generală, într-un formidabil "foc de artificii" (2
Petru 3:7 şi 10-12), multe evenimente trebuie să se producă, într-adevăr, după Biblie:

Răpirea Bisericii (1 Tesaloniceni 4:16-17);

Domnia Antihristului (2 Tesaloniceni 2:3-4; Apocalipsa 13).

Revenirea lui Isus Cristos (Luca 21:27; Zaharia 12:3-5; Parusia;

Mileniul, cu refacerea parţială şi provizorie care îl va caracteriza (Apocalipsa 20:1-6; Isaia 11:6-11 şi 65:17-
25...).

Este cu neputinţă ca în toate acestea pământul să fie izolat de restul Universului. Apoi, după judecata lui
Dumnezeu, din care face parte şi distrugerea Universului material, desfiinţarea, nimicirea primei Creaţii,
"supusă nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o" (Romani 8:20) legilor neînduplecate ale timpului, ale
îmbătrânirii, descompunerii şi morţii, cortina se va ridica peste un Univers nou, un cer nou şi un pământ nou
(Apocalipsa 21:1; 2 Petru 3:13; Isaia 66:22) întocmite după legile unei orânduiri noi, cea a Veşniciei
(Apocalipsa 10:6; 21:4 şi 24; 22:5; Evrei 12:26-27).

"Lucrurile dintâi au trecut... Iată, Eu fac toate lucrurile noi" (Apocalipsa 21:4-5). [15] şi [16].

Capitolul V
OMUL
În acest univers imens şi pe această mică planetă, despre care Biblia ne spune că Dumnezeu a creat-o, i-a dat
formă, a întărit-o, a ales-o "nu ca să fie pustie, ci ca să fie locuită" (Isaia 45:18), iată pe om:

1. Ce este omul? Care este natura lui?

2. De unde vine omul? Care este originea lui?
3. Încotro se îndreaptă omul? Care este destinul lui?

A. Caracteristicile omului
Naturalistul german Blumenbach (1752-1840), unul din fondatorii antropologiei, dădea următoarea definiţie
despre om:

"ANIMAL rationale, loquens, erectum, bimanum", adică: "Animal dotat cu raţiune, cu limbaj articulat, cu
statură verticală şi cu două mâini".

Într-adevăr, din punct de vedere zoologic, acestea sunt caracteristicile esenţiale şi absolut specifice ale omului:
statura sa verticală este absolut specifică şi nu are, din punct de vedere anatomic, decât raporturi îndepărtate cu
diferitele cazuri de bipedie observate în regnul animal, chiar la pretinşii săi vecini; mâna omului este şi ea foarte
specială, profund deosebită de cea a maimuţelor antropoide, unealtă incomparabilă în slujba creierului; acesta
din urmă este capabil de gândire, de abstractizare, de generalizare, capabil să înţeleagă ideile de cauză şi de
efect fără de care nici o unealtă nu ar fi putut fi născocită. "Fără această putere de generalizare, n-ar fi fost
posibil un adevărat limbaj", observă Vialleton, şi prin urmare nici viaţa socială. Iar "aceste aptitudini se ivesc
odată cu apariţia omului", dată fiind corelaţia remarcabilă între viaţa psihică şi constituţia materială, care există
la acest ultim venit printre mamifere.

Cum am putea caracteriza constituţia materială a omului?

O putem exprima cu un cuvânt: SLĂBICIUNE.

Se cunoaşte răspunsul lui Blaise Pascal la întrebarea care îl obseda: "Ce este omul?"

"Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, un abur, o picătură de apă este suficientă să-l omoare",
dar, adăuga el de îndată: "Este o trestie gânditoare. De aici trebuie să purcedem, nu de la spaţiu şi de la timp.

Biologii contemporani, Louis Vialleton, Henri Rouviere şi alţii, au făcut aceeaşi constatare şi au reluat aceeaşi
temă:

"Omul apare ultimul cu nişte trăsături particulare, unice, mai slab fizic decât majoritatea animalelor... totuşi îşi
manifestă încă de la început superioritatea incontestabilă. Contrastul atât de izbitor dintre slăbiciunea
constituţiei materiale a omului şi importanţa cuceririlor lui scoate din plin în evidenţă deosebirea lui faţă de
animale" (L.Vialleton).

"Nou-născutul uman este de plâns", s-a zis. Da, dar el trăieşte, este apt să trăiască. Şi aceasta este, deja, ceva
uimitor... O minune că naşterea este atât de benignă" scrie (Jean Rostand, în "L’Aventure humaine").

Tocmai natura psihică atât de specială a omului, compensând slaba adaptabilitate fizică şi marea sa
vulnerabilitate - care, de la apariţia lui, ar fi condamnat ireversibil geniul uman la moarte - este cea care îi
conferă omului universalitatea absolut unică în lumea vie.

La aceste caractere de ordin fizic, psihic, biogeografic, marele antropolog francez Armand de Quatrefages,
dincolo de orice idee preconcepută sau prejudecată, şi punând problema doar pe plan ştiinţific, adaugă alte
două: moralitatea, adică noţiunea binelui şi a răului independent de orice idee de utilitate, şi religiozitatea, adică
credinţa în fiinţe superioare care pot influenţa destinul omului şi convingerea că viaţa nu se mărgineşte la
existenţa noastră actuală, ci la o prelungire a acesteia dincolo de moarte.

Astfel, în mod obiectiv, pe plan ştiinţific, natura cu totul specială a omului nu poate fi pusă la îndoială.

Or, cu mult înaintea biologilor moderni, cu mult înaintea lui Blaise Pascal, psalmistul adresându-se lui
Dumnezeu punea aceeaşi întrebare:

"Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?" şi răspundea: "L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai
încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale" (Psalmul 8:4-6).

B. Capitolul 2 din cartea Genezei

Comparativ cu constatările pe care le-am făcut mai sus, cu datele ştiinţifice pe care le-am rezumat, cât de
admirabil din punct de vedere spiritual şi literar ni se pare capitolul 2 din Geneza, urmare normală a primului
capitol.

Vedem aceasta încă de la început, de la originile omenirii, prin:

1. Instituirea şi organizarea muncii

a) A muncii fizice, "să cultive şi să păzească grădina" (Geneza 2:15), nu să o distrugă şi să o lipsească de
echilibrul ei natural şi biologic fundamental, nici să continue o creaţie care ar fi fost lăsată neterminată de
Dumnezeu, pentru că ni se spune că Dumnezeu Şi-a terminat “întreaga lucrare" în ziua a şaptea şi că a văzut că
tot ce făcuse "erau foarte bune" (Geneza 1:31 la 2:1-2).

b) A muncii intelectuale, ca izvor al cunoaşterii, "să dea nume animalelor" (Geneza 2:19), adică să facă
inventarul bogăţiilor de pe domeniul lui; numele este într-adevăr, semn de cunoaştere, rezumat şi sinteză a ceea
ce putem cunoaşte despre un lucru, o fiinţă, o persoană; naturalistul Karl Linné, părintele clasificărilor noastre
moderne, considera că nu face decât să continue lucrarea începută de Adam în Eden, şi spunea: "Nomina si
nescis, perit et cognitio rerum", adică "Dacă nu cunoşti numele, ai pierdut însăşi cunoştinţa lucrurilor".

2. Originea limbajului
Dumnezeu este un Dumnezeu care vorbeşte: făptura pe care a chemat-o să stăpânească asupra creaţiei este o
făptură care vorbeşte; în om, Dumnezeu are de acum înainte un interlocutor. Până la crearea omului, Dumnezeu
a vorbit cu Sine Însuşi; de la apariţia omului, în povestire nu se mai spune: "Domnul a zis" (Geneza 1:3, 6, 9,
11, 14, 20, 24...) ci "Domnul le-a zis" (Geneza 1:28).

De atunci, se statorniceşte un dialog între Dumnezeu şi om (Geneza 2:16; 3:9, 16-19); desemnarea animalelor
cu numele dat de om este o aplicare a limbajului cu care Dumnezeu Şi-a înzestrat şi prevăzut făptura. Prof. A.
Vandel, deşi fiind de părere că omul se trage din animal, declară că "limbajul oamenilor este cu totul diferit de
limbajul animalelor"... totodată "mijloc de comunicare" şi "unealtă menită să exprime idei"; "concepe", prin
urmare un "limbaj conceptual". "Gândirea conceptuală... intim legată de cuvintele care o exprimă este apanajul
omului, pe care nu-l împarte cu nici o altă fiinţă" [1].

Iată deci un hiat remarcabil între animal şi om, recunoscut de biologie şi subliniat în Biblie, deosebirea însăşi
existând între aceste două atitudini ale lui Dumnezeu:

"Dumnezeu a zis"... şi "Dumnezeu le-a zis"... [2].

3. Povestirea biblică ne pune şi înaintea statutului perechii umane prin instituirea căsătoriei (Geneza
2:23-24) şi, prin urmare, înaintea originii familiei şi cea a societăţii. "Omul, s-a zis, este un animal social"; cu
el, în ordinea creaţiei, trecem de pe plan biologic pe plan psihosocial (A. Vandel). Omul ia amprenta socialului,
iar societatea umană, al cărei limbaj se dovedeşte totodată una din condiţii şi una din manifestări, este mult mai
complexă şi mai bine organizată decât societăţile animale, ca cele ale termitelor, ale albinelor sau ale furnicilor,
oricât de minunată ar fi organizarea unei termitiere, a unui stup sau a unui furnicar; ea este de alt ordin, nu
există măsură comună între ele.

4. La evenimentul căderii ne găsim dintr-o dată în faţa încercării, în faţa dramei libertăţii, omul înaintea unei
alegeri, ce nu poate fi decât fapta unei fiinţe libere, şi prin urmare, responsabile.

Un savant contemporan face următoarea constatare: "Libertatea este specific omenească, căci animalul nu este
liber să acţioneze sau nu. Faptele lor sunt dependente de un determinism indiscutabil; cauza lor directă este
acţiunea asupra sistemului nervos a unei excitaţii venite din exterior, sau a unei excitaţii interioare, ca foamea,
setea, un impuls instinctiv sau o stare afectivă... Libertatea de a alege nu este evidentă numai în hotărârea voită
şi luată de om, ci şi în voinţa liberă de a aduna, de a cerceta, de a cântări toate posibilităţile care l-ar putea face
să acţioneze într-un sens sau altul... Omul, numai omul are voinţa liberă şi alegerea liberă" [3].

Apoi, dacă ne referim la povestirea biblică, nu este necesar să ne închipuim că a doua povestire din Geneza 2:4-
25 ar corespunde unei a opta zi (Lecomte du Noüy) în cursul căreia Dumnezeu ar fi creat o altă fiinţă vie având
tot o formă omenească, dar în plus faţă de cea din Geneza 1:26-27 fiind dotată cu "conştiinţă, adică cu libertatea
alegerii". Omul din Geneza 2:7 este identic cu cel din Geneza 1:26-27; povestirea nu face decât să se continue.
Omul este cel făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, adică înzestrat mai ales cu libertate, fiind, în
grădina Edenului în faţa unei alegeri; de la început, omul este liber, capabil să-şi înfrâneze actele fiziologice,
"legile cărnii (firii pământeşti)", instinctele lui pur animalice, să scape din "sclavia endocrină". Libertatea nu
este numai o caracteristică ci apanajul omului, determinând o nouă şi profundă "discontinuitate", ultima care
apare în ordinea Creaţiei.

5. Or, această fiinţă caracterizată prin raţiune, prin voinţă autonomă şi liberă, prin responsabilitatea faptelor
sale, este o persoană. Odată cu crearea sa, omul capătă personalitate. Dumnezeu este o persoană; în om El a
creat o persoană, nu un mecanism; de atunci, "persoana înlocuieşte individul anonim, element interschimbabil
al speciei animale" (A. Vandel).

C. Componenţii naturii omului

Persoana umană este o unitate formată din trei elemente strâns legate, trupul, sufletul şi duhul, după deosebirea
făcută acum două mii de ani de apostolul Pavel şi care rămâne valabilă:

"Duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus
Cristos" (1 Tesaloniceni 5:23).

Este vorba deci nu de o concepţie dualistă despre om în care sufletul şi duhul s-ar suprapune, ci de o concepţie
care formează o unitate de trei:

1) TRUPUL, elementul material, substratul fizic al vieţii pe care, în unitate având de origine şi compoziţie
chimică cu toată lumea vie. Dumnezeu l-a făcut "din ţărână", "din pulberea pământului" (Geneza 1:11-12, 24;
2:7, 10; 3:19; Eclesiastul 12:9); numele lui Adam, "Adamah", nu însemnează el însuşi "din pământ?" Dar
această unitate chimică a materiei vii nu îi exclude specificitatea, căci la fel cum olarul este stăpân pe lutul pe
care îl modelează şi poate să dea vaselor pe care le făureşte diferite forme după întrebuinţare şi loc, unele vase
fiind făcute pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară (Isaia 29:16 şi 45:9;
Romani 9:21), tot aşa sunt deosebiri între trupul omului şi cel al animalelor, şi chiar între o specie vie şi alta,
căci, după cum a spus deja apostolul Pavel, "nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este
trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor" (1 Corinteni 15:39).

2. SUFLETUL, în primul rând principiul vital, principiul vieţii organice, "suflarea de viaţă", atât a animalelor
cât şi a omului (Geneza 1:30; 2:7; 6:17; 7:15 şi 22), sufletul care se identifică cu sângele precum şi cu o
respiraţie vizibilă, suflul (Leviticul 17:11 şi 14; Deuteronomul 12:23; Geneza 9:4; Isaia 42:5; Faptele
Apostolilor 17:25), sufletul, principiul şi resortul vieţii fizice, organice, dar şi cel al vieţii psihice, cu toate
manifestările ei instinctive, intelectuale, sentimentale şi morale.

3. DUHUL, principiul vieţii spirituale prin care Dumnezeu "Duhul" (Ioan 4:24) şi "Tatăl duhurilor" (Evrei
12:9) a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Geneza 1:26-27; Zaharia 12:1; 1 Corinteni 3:16 şi 6:19), este
duhul care ne diferenţiază net de animal, prin duhul suntem în legătură cu Dumnezeu şi avem gândul veşniciei
(Eclesiastul 12:7; Luca 23:46; Psalm 31:6; Faptele Apostolilor 7:59; Romani 8:15-16; Eclesiastul 3:19 şi 11);
prin duhul putem să primim revelaţia (descoperirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:10 şi 4:2; 2 Corinteni 12:1-4; 1
Corinteni 2:10-11; numai prin duhul putem să-L adorăm şi să-L slujim pe Tatăl ceresc (Ioan 4:23-24; Romani
1:9; 9:1...).

Unii filozofi şi naturalişti contemporani au ajuns şi ei la această concepţie care formează o unitate de trei despre
om. Duhul este, fără îndoială, ceea ce Armand de Quatrefages numea, de pe o poziţie strict ştiinţifică, "sufletul
omenesc", "această cauză necunoscută (adică inaccesibilă ştiinţei) a fenomenelor strict omeneşti", moralitatea şi
religiozitatea. El deosebea astfel "sufletul omului" de "sufletul animal", ceea ce îndreptăţea în ochii lui existenţa
unui "regn uman" distinct de un "regn animal" [4].

Pentru Dr. Maurice Vernet [5], deosebirea dintre suflet şi duh este evidentă, conducându-i spre o concepţie nu
dualistă, ci o unitate de trei a fiinţei umane, cu cele trei elemente componente ale ei, duhul, sufletul şi trupul.

La rândul lui, Dr. Paul Tournier, vorbind în calitate de medic, scrie: "Concepţia creştină despre om nu este nici
monism spiritualist, nici monism materialist, nici dualism. Este concepţia întrupării... Omul este o unitate, trup,
suflet şi duh, cărora le corespunde medicina somatică, medicina psihologică şi îngrijirea sufletului"... [6].

Care sunt raporturile de origine şi de relaţie între aceste trei elemente? Într-adevăr, numeroşi filozofi şi teologi
şi-au pus problema originii, la fiecare individ, a elementelor nemateriale ale persoanei umane, suflet şi duh:
aceste elemente există mai înainte de trup? Sau iau naştere, la fiecare individ, în acelaşi timp cu trupul? Trebuie
să recunoaştem cu umilinţă că ne aflăm înaintea unei taine de nepătruns, taina eului nostru, a personalităţii
noastre în faţa lui Dumnezeu.

Într-adevăr, au apus de mult vremurile când Virchow declara că în cursul numeroaselor disecţii făcute în viaţa
lui, n-a găsit niciodată în vârful scalpelului vreo părticică de suflet, iar Cabanis afirma că creierul ar asimila
într-un anume fel impresiile şi că ar face în mod organic secreţia gândului.

Biologii contemporani sunt obligaţi să recunoască faptul că, pe de o parte, din punct de vedere anatomic, "omul
este un adevărat biped", această bipedie reală însoţindu-se cu o întreagă serie de alte caractere anatomice şi
funcţionale, de corelaţii absolut specifice omului şi că, pe de altă parte, pe planul comportamentelor, "nu poate
fi pus la îndoială faptul că geneza omenirii marchează apariţia unor importante noutăţi" (inteligenţa individuală;
personalitatea; confecţionarea uneltelor; limbaj conceptual deosebit de limbajul afectiv şi emoţional, singurul
pe care îl practică animalele; viaţă socială şi transmiterea culturii; educaţia care şi ea este o funcţie specific
umană, astfel că "prin comportamentul său, omul trăieşte viaţa la un nivel atât de ridicat încât inaugurează o
nouă perioadă în istoria lumii" [7].

P.P. Grasse atrage atenţia că omul nu este prins numai între două infinite considerate de Pascal, ci el este singura
creatură aparţinând celor trei universuri existente: acela al Materiei brute sau Macrocosm, lungindu-se de la pă-
mânt până la galaxiile cele mai îndepărtate, acela al vieţii sau Biocosm, în sfârşit acela care-i este specific,
Antropocosm, universul conştiinţei, gândului, cunoştinţei, libertăţii şi iubirii, “noosphere” de Teilhard de
Chardin, sfera Duhului. Astfel cu adevărat "omul este o creatură deosebită; trebuie să ajungem la această
convingere şi aceasta nu este vanitate, ci simplă constatare obiectivă" (Tu, acest zeu mic p. 47-86 şi 12). Un
poet exprimă foarte frumos micimea, nimicnicia omului şi totodată măreţia, nobleţea lui:

"Un om, un fiu, un rege al Naturii-ntregi,

Insectă din noroi născută dar pentru veci,
Fiind doar un punct şi-o clipă trăind
Dar care-i al Universului stăpân este prin gând,
Şi ale sale margini tot timpul reculând
Se-ntinde pretutindeni şi trăieşte oricând!

Dar timpul deodată dispare din viaţa-i

Şi ultimul său soare Priviţi-l cum moare!
S-ar zice că ochiu-i luminat de speranţă
Îşi vede nemurirea strălucind peste văi:
Şi, sigur de trezire, adoarme uşor!

Şi astrele nu mai au lucirea de dor,

Iar infinitul se face-un punct tot mai mic
Şi secolele divine nu-nseamnă nimic
Pentru cel ce-a fost doar un fir de ţărână!" [8].

D. Originea omului
De unde vine omul? Care este originea lui? Biblia ne spune că omul este o creaţie a lui Dumnezeu. Aşa ne
învaţă acea povestire admirabilă din Geneza, inepuizabilă prin cel de-al treilea cuvânt "bara", repetat de trei ori
cu privire la om (Geneza 1:27), acest "bara" suprem, mai important decât celelalte două precedente (Geneza 1:
1 şi 1:21); acest verb "bara" indică un act de creaţie absolută ce nu aparţine decât lui Dumnezeu şi se referă la
apariţia unui principiu, a unui element, a unui lucru, a unei fiinţe care constituie prin însăşi existenţa lor într-
adevăr nişte noutăţi, despărţite prin profunde discontinuităţi de ceea ce exista mai înainte. Dumnezeu a creat pe
om ca un întreg, trup, suflet şi duh.

Or, savanţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a concepţiilor savantului german Ernest Haeckel, şi
în urma descoperirii rămăşiţelor pitecantropului de Java, această pretinsă "verigă" între maimuţe şi om, declarau
cu mare siguranţă că omul se trage din maimuţă.

Actualmente, savanţii, chiar cei evoluţionişti, fac o afirmaţie la fel de dură; astfel, citim într-o lucrare recentă:
"S-a crezut multă vreme că omul se trage din maimuţă, dar astăzi s-a renunţat la această ipoteză" [9].

Într-un manual didactic relativ recent (1967), subliniem aceste rânduri care marchează un pas înapoi faţă de
ceea ce se învăţa odinioară:

"Legăturile filogenetice (= de apartenenţă şi de filiaţie) între diferitele tipuri de hominide sunt foarte nesigure.
Succesiunea tipurilor de hominide nu constituie în nici un caz o serie evolutivă: hominidele fosile nu s-au
născut una din alta ci au luat locul una alteia. Rămăşiţele lor alcătuiesc jaloane care ne permit să ne imaginăm
stadiile, treptele evolutive prin care a trebuit să treacă neamul omenesc" [10].
Descoperirile făcute în Etiopia în 1966 şi înlocuirea ideii unei genealogii bogate cu cea a unei înlănţuiri lineare
şi continue, cu verigi succesive, nu vor permite rezolvarea problemei într-o perspectivă evoluţionistă: se afirmă
că ramura simiană şi cea hominiană s-au despărţit acum patruzeci de milioane de ani în punctul marcat de două
forme numite Apidium şi Parapitec, dar se recunoaşte că era vorba de "două primate mici vecine cu Gibonul"
[11].

Întorcându-ne încă mai departe în timpul trecut ni se vorbeşte astăzi de un oarecare PURGATORIUS, care trăia
din 70 până 30 milioane de ani şi care ne este cunoscut prin câţiva dinţi având "caracterele primatelor" găsite în
cretaceul superior şi terţiorul antic din colina Purgatorius, în Statul Montana din Statele Unite. Pentru aceste
câteva rămăşiţe a fost creat tipul Purgatorius; plecând de la el s-a imaginat că aici trebuia să fie vorba de un
animal având în mod morfologic aparenţa unui şobolan. Totuşi se pune întrebarea: a fost acesta într-adevăr un
primat? Trebuie s-o admitem, determinarea se sprijină pe baze fragile.

Se vorbeşte la fel şi de Ramapitecus sau Kenyapitecus, reprezentat de câteva "rămăşiţe mizerabile" (câteva
fragmente de fălci şi de dinţi), datând de 14 milioane de ani şi găsite în pliocenul antic ale Munţilor Sivaliks
(India) şi în Kenya. Dar încă o dată, documentele sunt prea fragmentare pentru a atribui unei fiinţe despre care
este vorba de un loc precis în clasificare, ceea ce nu a împiedicat a imagina că este vorba de un hominid
constructor de colibe: "Aceasta este aiurare!" s-a remarcat [11 bis].

Atunci, în loc de faptele care lipsesc, de verigile care nu se pot găsi, "se fac presupuneri despre ceea ce ar fi
putut să se petreacă", constatându-se că este vorba despre ipoteze "a căror exactitate rămâne să fie verificată".
În orice caz, toţi sunt obligaţi să recunoască faptul că "omul constituie un fenomen deosebit" [12].

Din lipsă de spaţiu nu ne propunem să facem aici un studiu critic amănunţit al "hominidelor", de care s-a făcut
caz pentru explicarea originii omului şi a căror succesiune este considerată acum ca fiind manifestată sub formă
de "rase" etajate.

Australopitecii, din Africa de sud şi de vest nu rezistă unui examen critic cu capacitatea lor craniană de 400-
650 cm3, în medie apropiată de cea a gorilei, o treime din cea a omului modern, Homo sapiens (1.450 cm3):
creierul lor mic era un creier de maimuţă; după părerea generală se apropie mult mai mult de maimuţele
antropomorfe decât de om. De aceea nu interesează modul în care s-a încercat recent legarea acestor
Australopiteci de maimuţele adevărate printr-o formă numită "Aegyptopithecus" descoperită în 1966 în
oligocenul din Egipt.

În orice caz, Australopitecii, despre care se ignoră orice obiceiuri şi organizaţie socială, constituie un gen foarte
polimorf; ei sunt totuşi definiţi printr-un ansamblu de caractere comune ce le deosebeşte şi le înlătură de genul
HOMO.

Cu privire la "omul din Kenya" reprezentat prin tibii şi bucăţi de craniu datând de 2.600.000 de ani şi descoperit
în August 1972 de către antropologistul Richard LEAKEY într-un strat de tuf vulcanic pe ţărmul lacului
Rodolphe, din Kenya, în Africa, apropierea şi înlănţuirea, după felul jocului de reconstituire a unui întreg din
fragmente decupate, fragmente craniene după cum aflate indică o capacitate interioară craniană de 880 cm3, nu
prea îndepărtată de la forma cea mai tare de capacitate craniană observată la Australopiteci. "Omul din Kenya"
era el oare totuşi un Australopitec, sau deja un "Hominid" mai evoluat, Homo habilis? Dar "Homo habilis",
specia creată pentru rămăşiţele găsite în zăcământul african din Olduvaî a existat el oare? S-a adeverit că aceste
rămăşiţe nu corespund unui om, ci unui Australopitec. Din toate acestea se vede cât de mult este ipotetic şi
conjectural, incluzând zăcăminte şi natura a ceea ce se presupune a fi rămăşiţe de industrie, asociate sau nu la
osemintele Primatelor.

Nici integrarea în genul Homo a Pitecantropilor care corespund la ceea ce se numeşte acum "rasa
arcantropiană", Pitecantropi de Java şi Sinantropi de Pekin, numiţi actualmente Homo erectus, nu schimbă
nimic. O rasă extrem de omogenă, cu mandibula pronunţată, fruntea ieşită, cu capacitatea craniană între 860-
1.075 cm3, aceste organisme prezintă între ele variaţii care nu depăşesc cadrul speciei, ceea ce subliniază
discontinuitatea ce separă această rasă de următoarea; este vorba aici, într-adevăr, de forme mult îndepărtate de
om şi asupra cărora au fost emise numeroase ipoteze. Înţelegerea este de fapt, departe de a fi realizată atât cu
privire la industriile care ar trebui stabilite sau nu atribuite Pitecantropilor, că în caracterele care ar permite o
reconstituire exactă a acestor organisme, însă care, după câte se cunoaşte le înlătură de genul HOMO. Asupra
anumitor puncte, caracterul lor de maimuţe sunt foarte tare acuzate, uneori mai mult decât la Australopiteci:
dinţi şi caractere de maimuţe, calota craniană scundă, arcada sprâncenelor ieşit în afară formând vizieră,
atitudine verticală imperfectă...

Din mulări intracraniane, s-a dedus că zonele cerebrale corespunzând funcţiunilor superioare nu erau deloc
dezvoltate, că în consecinţă, aparatul vocal trebuia să fie mai primitiv decât la omul din Neandertal, şi că
limbajul articulat nu exista, în adevăr, Pitecantropii sunt departe de a fi considerat ca oameni!

La omul din Neandertal nu mai sunt îndoieli: o capacitate craniană de 1.300-1.600 cm3: cu el, spune Vialleton,
"este manifestarea caracterului "desăvârşit" al tipului uman... fără caractere tranzitorii către antropoide".

De la început, de la apariţia sa, omul este om, cu tipul său deosebit, iar unii preistorici, specialişti în
paleontologia umană, ca prof. Bergounioux, nu contrazic această concluzie a bătrânului profesor de la
Facultatea de Medicină din Montpellier: "Nu există decât o inteligenţă omenească generalizatoare, abstractivă,
cogitativă; ea este aceeaşi în esenţă la toţi oamenii, chiar dacă lucrarea ei ne apare limitată şi fragmentată" (13).

Iar Dr. Maurice Vernet scrie:

"Nu-mi poate ieşi din minte gândul că primii oameni au îndurat mult mai multe greutăţi şi au avut nevoie de
mai multă iniţiativă pentru a-şi asigura existenţa şi pentru a fabrica, din orice material, uneltele necesare
traiului, decât avem noi cei moderni, copleşiţi cum suntem de toate progresele împlinite înaintea noastră...
Gândirea creatoare, iniţiativa se manifesta în mod vădit... şi, citind pe Darwin: "Toate urmele ce se referă la
omul primitiv ne arată o fiinţă umană deja deplin dezvoltată", Dr. M. Vernet conchide:

“În definitiv, nu asistăm la o evoluţie progresivă a vieţii duhului, ci la o evoluţie progresivă a condiţiilor
exterioare acestei vieţi însăşi", adică condiţiile "Ecologice" în sensul cel mai larg al cuvântului.

Se repetă astfel constatarea făcută odinioară de marele specialist în paleontologie şi în particular, în

paleontologie umană, Marcellin Boule, valabilă şi astăzi, cu toate descoperirile făcute până acum:

"Trebuie să mărturisim că paleontologia nu ne-a revelat încă nici o formă de trecere indiscutabilă, nici o dovadă
materială despre trecerea de la o formă de maimuţă la o formă omenească" [14].

Dar oare s-ar putea distinge clar două specii? Omul de Neandertal şi omul modern (Homo sapiens) nu ar
constitui mai curând două varietăţi ale aceleiaşi specii susceptibile de încrucişare? Omul de Neandertal a apărut
aproape la fel de târziu ca şi Homo sapiens: prin urmare, este îndoielnic că acesta din urmă ar descinde din
celălalt. Astfel, rasa neandertalienilor sau "rasa paleantropiană" pare să se suprapună cu rasa omului modern sau
"rasa neantropiană" şi chiar să se confunde cu ea.

Se întâmplă chiar să te întrebi dacă nu cumva neandertalienii ar deriva din Homo sapiens printr-un soi de
evoluţie regresivă, bestializantă.

Din cele de mai sus, rezultă pe plan ştiinţific, următoarele concluzii [15]:

1) Origina simiană a omului trebuie eliminată.

2) Tipurile australopitec şi pitecantrop trebuie de asemenea eliminate din reţeaua umană.

3) În ultimii ani a existat un adevărat abuz în folosirea şi în extinderea unor expresii ca "HOMO" şi
"UMANOIZI", în dorinţa de a atribui omului o antichitate mai mare şi o origine mai îndepărtată în animalitate.

4) Oamenii descoperiţi în Palestina (homo palestinus) între anii 1931 şi 1965 (schelete sau resturi de schelete,
cranii) în peşterile din Muntele Carmel şi în cele din Djebel el Qafsé, la 2 sau 3 Km Sud de Nazaret (Paleolitic
mediu sau Mustierian) arată un amestec în diferite proporţii de caracter Neandertalian şi de caracter Homo
sapiens, de unde rezultă:
a) Contemporaneitatea celor două rase şi posibilitatea de înrudire şi de amestec între ele.

b) Revizuirea raporturilor dintre ele în ceea ce priveşte origina lor, recunoscându-se existenţa celor două rase
ale aceleiaşi specii: Homo sapiens neadertalian şi Homo sapiens sapiens şi nu a două specii distincte; şi poate,
derivarea în cadrul acestei specii unice şi prin evoluţie regresivă bestializantă a rasei "Neandertaliene" din rasa
"Sapiens".

c) Abandonarea tipului "pre-sapiens" imaginat, din motive pur teoretice, ca precursor al lui Homo sapiens.

5) În ciuda diversităţii lor, fosilele de Homo sapiens prezintă un astfel de ansamblu de caractere comune încât
este imposibil de a li se atribui origini distincte, şi nici de a le considera ca fiind specii diferite. Primii Homo
sapiens veritabili datează, conform celor mai recente evaluări de 40.000 ani. Împotriva tendinţei actuale de a
căuta leagănul omenirii în Africa, un mare număr de motive înclină în a-l căuta mai de grabă în Asia care, se
pare, că a jucat un rol de frunte în geneza şi în istoria omenirii.

6) Chiar din epoca apariţiei lor, în ciuda deosebirilor pe care le pot prezenta în constituirea patrimoniului lor
ereditar sau genotip, în ciuda condiţiilor favorabile unei eventuale evoluţii în legătură cu condiţiile de locuit,
tipurile de Homo sapiens nu s-au îndepărtat de tipul specific fundamental; specia nu s-a schimbat nici ca linie,
nici ca structură şi nici ca funcţii, arătându-se de-a lungul mileniilor şi în natura actuală, din punct de vedere
anatomic şi fiziologic deosebit de stabil, ceea ce corespunde în cadrul stabilităţii relative a speciilor în general:
"Pe un fond comun se înscriu o infinitate de ornamente care conferă diversitate, personalitate, dar care sunt
lipsite de valoare evolutivă".

7) Între aceste limite trebuie să se ţină seama de eventualitatea unor mutaţii precum şi a unei evoluţii regresive,
atât somatice cât şi psihice legate, de exemplu, de turburări şi de dezechilibru funcţional nervos şi endocrin
(hipofiza).

Aşa sună întrebările care se pun astăzi [15 bis] şi prin care se tinde spre reînnoirea concepţiilor noastre despre
originea omului, iar scara cronologică cu care ne-au obişnuit preistoricii este afectată într-o oarecare măsură, s-a
ajuns chiar la o limitare a ei.

Într-adevăr, ce ni se spune acum pe plan ştiinţific? Exact aceasta: "Paleantropienii, creatorii uneltelor
paleoliticului mijlociu, au trăit între 150.000-30.000. De la apariţia lui Homo sapiens, adică de cca. 30.000 de
ani, evoluţia culturala pare să-şi continue drumul singură, înlocuind evoluţia biologică [16].

Deci când a apărut cu adevărat omenirea? Acum în urmă cu 150.000 de ani sau acum 30.000 de ani? Ştiinţa,
actualmente, ezită; ne aflăm mult prea departe de perioada cuprinsă între 1.000.000 de ani şi 500.000 în timpul
căreia ar fi trăit aceste organisme "ambiguu" care nu ar fi fost nici maimuţe nici oameni. Ne dăm astfel seama
de tatonările ştiinţei ale cărei descoperiri de astăzi pun sub semnul întrebării nu atât descoperirile de ieri cât
interpretările care le-au fost date, ipotezele la care au dat naştere.

Or, ce spune Biblia?

1) Ea afirmă că Dumnezeu a făcut pe om (Geneza 1:27); ea ne vorbeşte despre materialele, despre elementele
care au stat la baza acestei creaţii (Geneza 2:7), dar nu ne spune nimic despre procese, despre modul în care a
lucrat Dumnezeu; ea se mulţumeşte să ni-L arate pe Dumnezeu ca un olar, stăpân al lutului pe care îl modelează
(Isaia 29:16 şi 45:9-12; Romani 9:20-21) şi făurind diverse categorii de vase după folos şi după locul pe care
trebuie să-l ocupe.

2) Nu trebuie să vedem o contrazicere între Geneza 1 şi Geneza 2. Acestea sunt două povestiri complementare,
având aceeaşi sursă şi intenţie, dar situându-se în perspective diferite; nu este vorba, în Geneza 1:27, contrar cu
ceea ce s-a presupus uneori, despre un preadamit privilegiat, ales dintre numeroşi alţii pentru a deveni Adam; în
ambele povestiri este vorba de acelaşi om, cel pe care de altfel Biblia îl numeşte primul om, Adam, făcut din
ţărână (1 Corinteni 15:45-47). Biblia nu spune absolut nimic despre eventuala existenţă a preadamiţilor care
sunt de domeniul ipotezei [17].
3) Complementaritatea şi diferenţa de perspectivă a celor două povestiri ale Creaţiei (Geneza 1 şi 2) sunt
subliniate:

a) De faptul că a doua este scrisă fără să se acorde nici o grijă cronologiei şi care nu conţine nici o indicaţie
despre timp;

b) Prin pasajul. "coastei" care, trebuie s-o mărturisim, poate să pară tainic şi enigmatic; cu toate acestea, în ceea
ce priveşte supunerea femeii faţă de bărbat, Însuşi Isus o adevereşte (Geneza 2:21-24; Matei 19:5-6); mai mult,
pe plan ştiinţific, embriologul nu poate să nu observe adevărul profund pe care îl dezvăluie: embriologia ne
învaţă, într-adevăr, originea embrionară comună a organelor sexuale şi a coastelor, şi unele şi altele provenind
din acea formaţiune a embrionului numită mezoderm şi mezenchim, iar un medic face următoarea constatare:
"...Este cu atât mai uimitor să găseşti o descriere atât de exactă, făcută într-o vreme aşa îndepărtată, cu cât
organele sexuale se găsesc la o mare depărtare de coaste, fie la adult, fie la copil, ele nefiind foarte apropiate
decât în embrion. O asemenea descriere care să ascundă sub o aparenţă atât de absurdă un asemenea fond de
adevăr, pe care scriitorul sfânt însuşi nu-l cunoştea, nu ar putea fi decât rodul unei puternice şi divine inspiraţii.
Omul de ştiinţă, în loc să râdă, nu poate decât să o admire profund şi să o respecte" [18].

4) Biblia, într-un pasaj la fel de tainic, din cartea Genezei (Geneza 6:1-7), ne înfăţişează eventualitatea unor
fenomene de degenerescentă ca cele amintite mai sus cu privire la omul de Neandertal; acest fragment descrie
decăderea totală a genului uman după ce oamenii s-au înmulţit pe suprafaţa pământului, ni se relatează anumite
căsătorii, condamnate de Dumnezeu între "fiii lui Dumnezeu", fără îndoială, după interpretarea care ni se pare
cea mai apropiată de adevăr, oameni evlavioşi urmaşi ai lui Set - pentru că ni se spune după naşterea primului
fiu al lui Set, Enos: "Atunci au început oamenii să cheme numele Domnului" (Geneza 4:25 şi 26) - şi "fetele
oamenilor", după cât se pare femei fără religie din neamul lui Cain (Geneza 4:17-24); din aceste legături
nelegitime s-au născut "nefilimii", cuvânt pe care traducerile moderne îl tălmăcesc prin "uriaşi", rasă decăzută
şi monstruoasă la care trăsăturile psihice de bestialitate se uneau cu caracterele fizice ale gigantismului:
"Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie" (Geneza 6:11); atunci a fixat
Dumnezeu limita maximă a zilelor omului la 120 de ani (Geneza 6:3).

5) Problema cronologiilor constituie o piatră de poticnire? Am arătat scurtarea scării preistorice pentru a plasa
începuturile omenirii adevărate. Dar există, de asemenea, pe de altă parte, alungirea cronologiei biblice, căci
cronologia stabilită de episcopul englez Iacob Usher (1580-1656) de 4.000-5.000 de ani de la crearea lui Adam
pe baza genealogiei din Geneza 5 este depăşită astăzi. Cu privire la genealogia din Geneza 5 se pot face
următoarele observaţii:

a) Este, fără îndoială, o genealogie adevărată, adică nu a fost inventată sau născocită de scriitorul sfânt; ea a fost
pusă acolo pentru învăţătura noastră. Pentru ea, ca şi pentru celelalte genealogii precum şi pentru toate relatările
şi povestirile biblice, am putea repeta: "Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura?" (Iacov 4:5).

Genealogiile ne arată fidelitatea lui Dumnezeu din generaţie în generaţie şi urmărirea neobosită a planului Său.

b) Cu toate acestea nu este posibil ca genealogia din Geneza 5 să fie luată ca bază pentru fixarea datelor; cărţile
care urmează nu o fac niciodată.

c) Această genealogie nu ne furnizează decât o selecţie de nume care reprezintă jaloane, repere, etape în istoria
unui neam şi în istoria omenirii, la fel cum, în genealogia lui Isus după Matei, multe nume sunt în mod vădit
omise, astfel ca lista să prezinte trei grupe de 14 nume.

d) În sfârşit, fiecare personaj indicat ca fiind tatăl următorului poate uneori să fie bunicul sau un strămoş mai
mult sau mai puţin îndepărtat, cuvântul tată fiind folosit pe atunci într-un sens mai larg (1-9).

Ţinând seama de aceste observaţii, putem fi de acord cu aprecierea următoare:

"...Istoriografia biblică, în care povestirea evenimentelor este totodată selectivă şi inspirată, ascunsă de
interpretarea lor revelatoare, este cu totul altceva decât istoria în sensul în care este în general înţeleasă astăzi.
Autorii inspiraţi ne dau o autentică reprezentare a faptelor (cf. Luca 1:1-4; 2 Petru 1:16-21), după perspectiva
lor, ea însăşi fiind inspirată... Când Scriptura ne prezintă cronologii, acestea sunt exacte, dar nu în sensul
modern; ele sunt adesea "telescopice". Dar nu înseamnă că ar fi pentru aceasta mai puţin semnificative, ci
dimpotrivă, mai adevărate. Istoriografia şi cronologiile biblice pot fi numite "profetice" pentru că interesul lor
nu este într-un raport abstract cu evenimentele şi cu numele, ci în raport concret cu planul de mântuire al lui
Dumnezeu" (Pierre Courthial: despre Ermeneutică, în "Ichtus"‘, nr. 5 Iulie-August 1970, p. 21).

Cronologiile biblice, deşi având un caracter selectiv, sunt deosebit de exacte; în ele, se întâlnesc trecutul şi
viitorul, întâmplările de ieri şi profeţii care au devenit sau vor deveni istorie.

Atunci, aparenta contradicţie dintre cronologia geologică... şi în special cea preistorică, şi cronologia biblică aşa
cum o vedem în genealogii, este o problemă falsă care trebuie în final şi în mod sigur să se rezolve într-un
sincronism, în faţa căruia ipoteza preadamiţilor, oricum ar fi privită şi înfăţişată, se dovedeşte inutilă.

6) Fără a se putea intra în detalii, ţinând seama de caracterul fragmentar a datelor de care dispunem atât pe plan
biblic cât şi pe plan ştiinţific, precum şi de relativitatea cronologiilor preistorice, mai ales a celor bazate pe
succesiunea rămăşiţelor unor industrii omeneşti, alături de eventuale accelerări sau încetiniri în funcţie de
diferite împrejurări, de încălcări şi de interferenţe între diferitele perioade, de la o regiune la alta, se pot stabili
alte repere.

a) Adam, primul om după Biblie, este conform regulilor obişnuite ale geologiei şi ale paleontologiei, anterior
oamenilor găsiţi în peşterile de pe Carmel şi în cele din Qafsé de lângă Nazaret, care sunt din Era Paleolitică
inferioară sau din cea Mustieriană: el s-ar situa deci, în Paleoliticul inferior (- epoca veche de piatră cioplită). În
ce epocă trebuie să fi trăit atunci Tubal-Cain, unul din urmaşii îndepărtaţi ai lui Cain, "părintele făuritorilor de
unelte de aramă şi de fier" (Geneza 4:22)? Arama, vechea denumire a bronzului şi a aliajului de cupru şi cositor,
se numeşte în limba ebraică "Nehosheth", cuvânt care ar corespunde mai de grabă cuprului în scrierile cele mai
vechi, fiind echivalent cu cuvântul "Chalkos" din limba greacă. Ori, noi ştim că ţinutul lui Israel este bogat în
minereu de cupru (malachit), exploatat din nou în prezent, la Timna între Marea Moartă şi Marea Roşie, nu
departe de Eilath, vechiul Eţion-Gheber, baza navală (1 Împăraţi 9:26), locul unde se aflau cuptoarele lui Solo-
mon; despre acest loc se vorbeşte în Biblie (1 Cronici 4:14) este "valea lucrătorilor sau a fierarilor". Tubal-Cain,
primul om care a prelucrat arama, s-ar situa, prin urmare, la începutul epocii metalelor, în era de aramă,
denumită şi Chalcolitică sau Eneolitică în jurul anilor 4.000 î.Cr.

b) Tot în era Chalcolitică, spre sfârşitul epocii Chalcolitice şi a celei Neolitice care i-a urmat (a pietrei cioplite)
trebuie că a avut loc Potopul, datat în general între anii 3.500 şi 3.000 înainte de Cristos.

Epoca de aramă de la 2.500 la 5.000 ani î.Cr.;

sau era în Orientul Mijlociu, îşi face apariţia
Chalcolitică cu 7.000 ani î.Cr.
Noe şi Potopul
Neoliticul sau epoca pietrei cioplite
(5.000 la 3.000 î.Cr.).

7) Rămâne acum problema a ceea ce se numeşte "statutul raselor umane actuale despre care ni se spune că nu
poate fi fixat decât imperfect, întrucât absenţa documentelor paleontologice obligă pe antropologi "să se
mulţumească cu ipoteze mai mult sau mai puţin adevărate" [20].

Statutul raselor umane actuale? Adică:

a) Filiaţia lor: A existat la origine o singură rasă (monogenism sau monofiletism) sau, din contra, mai multe rase
umane independente apărute simultan sau succesiv în mai multe puncte ale suprafeţei globului (poligenism sau
polifiletism)?

b) Leagănul lor geografic: A apărut omul într-un singur punct al planetei noastre (monotopism sau
monocentrism) sau simultan în mai multe regiuni (politopism sau policentrism)? A existat pentru specia umană
un leagăn unic de la care specia s-ar fi răspândit în mod centrifug, sau mai multe leagăne, mai multe centre de
apariţie şi de răspândire?

Or, monogenismul, adică apariţia într-un singur punct şi monotopismul, adică răspândirea dintr-un singur punct
sunt teze apărate cu o mare forţă convingătoare de numeroşi savanţi moderni, biologi, antropologi,
paleontologi, geologi, ca Armand de Quatrefages, Louis Vialleton, Lucien Cuénot, Pierre Termier, Henri Valois,
etc...

Armand de Quatrefages, deja, socotea că leagănul speciei umane era situat undeva în Asia, acolo unde se
întâlnesc "limbile mame vorbite de majoritatea oamenilor" [21].

Lucien Cuénot afirma: "Tot ceea ce se ştie în biogeografie sau în geneza speciilor se armonizează convenabil cu
noţiunea de leagăn... se poate admite că nu a existat la început decât una sau două fiinţe umane şi că o regiune
precisă a fost leagănul omenirii; în această ipoteză, pare verosimil ca acest loc de origine să fie situat într-un
ţinut cald, semi-tropical, primii oameni umblând goi, fiindu-le necesar pentru trai o faună şi o floră bogată. Este
destul de logică situarea acestui eveniment al naşterii în Asia, mare centru de evoluţie a mamiferelor..." [22].

Fără îndoială, alţi paleontologi şi preistorici susţin o concepţie policentrică; ei afirmă că nu a existat un leagăn
unic pentru omenire, ci incluzând în seria hominidelor pe australopiteci şi pe pitecantropi; se vorbeşte atunci cu
privire la arborii genealogici cu aspect stufos şi la ramurile lor moarte care nu fac de altfel decât să sublinieze
discontinuităţi sigure, şi în ciuda golurilor care trebuiesc umplute, de "schemă coerentă", de "concepţie
raţională", atunci când nu este vorba decât de construcţii mintale, de vederi ipotetice, ca acea idee că fabricarea
intenţională de unelte nu ar fi o caracteristică a omului, ci din contra, unealta ar fi precedat omul şi ar fi
constituit un factor de umanizare, pentru că folosirea ei ar duce la dezvoltarea creierului [23].

Faţă de caracterul neîntemeiat al anumitor încercări ştiinţifice de reconstituire genealogică, grădina Edenului
despre care ne vorbeşte Biblia, departe de a ne părea un mit, o legendă sau un simbol, ni se arată ca o realitate
biogeografică concretă, unicul leagăn al omenirii, locul privilegiat de unde, în cursul timpului, oamenii s-au
răspândit pe toată suprafaţa pământului. Foarte clar delimitat din punct de vedere geografic, având o reţea
fluvială foarte bine caracterizată, era un ţinut întins, cuprinzând mai multe regiuni, o ţară bogată al cărei sol şi
subsol conţineau minerale preţioase (aur, bedelium, onix...), o ţară fertilă, udată din belşug, cu o vegetaţie
luxuriantă, "arbori de tot soiul, plăcuţi la privit şi buni de mâncat" (Geneza 2:9). Această grădină a Edenului,
"această grădină a Domnului" este amintită în mai multe rânduri în Biblie (Isaia 51:3; Ezechiel 28:13; 31:8-9 şi
16-18; 36:35; Ioel 2:3). Biblia se termină aşa cum a început, menţionând în ultimele ei pagini, un nou "pom al
vieţii" şi "un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul" (Apocalipsa 22:1-2), un nou Eden, "raiul lui Dumnezeu"
(Apocalipsa 2:7). Cu asemenea referinţe, primul Eden să fie oare numai o fantezie sau un simbol?

În descrierea pe care o face Biblia leagănului omenirii, se vorbeşte mai ales despre două fluvii: Eufratul, pe de o
parte şi, pe de altă parte, Hidechelul care curge în estul Asiriei (Geneza 2:14) şi care a fost identificat cu Tigrul.
Astfel, fără îndoială că este posibilă stabilirea unei corespondenţe între Edenul primei Creaţii şi partea orientală
a ceea ce se numeşte Semiluna fertilă, această regiune vastă care se întinde de la coastele palestiniene până la
Golful Persic şi cu care nu poate fi rivalizată pe pământ de nici un alt centru de cultură în ce priveşte
antichitatea şi multitudinea de civilizaţii care s-au succedat de la epoca pietrei până la apogeul lumii greco-
romane.

Apostolul Pavel afirmă: "Dumnezeul, care a făcut lumea şi tot ce este în ea... a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-
unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului, le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei
lor" (Faptele Apostolilor 17:24). Cartea Genezei ne arată că diferenţierea raselor nu s-a făcut decât multă vreme
după ce a făcut Dumnezeu pe Adam şi Eva şi le-a zis: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l"
(Geneza 1:28), în urma întâmplărilor de la Turnul Babel, căci până atunci oamenii alcătuiau un singur popor şi
aveau toţi aceeaşi limbă (Geneza 11:6).

Iată statutul raselor actuale aşa cum ni-l prezintă Biblia! ştiinţa modernă nu îl contrazice! Ea însă nu-l poate
preciza şi mărturisi, din lipsă de documente.

c) Destinul omului: Încotro se îndreaptă omul? Care este destinul lui?

E. Destinul omului
Iată întrebarea finală, culminantă, ce se referă la făptura pe care a făcut-o Dumnezeu "după chipul şi
asemănarea Sa", şi “în inima căruia a pus chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la
început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o El" (Eclesiastul 3:11).

Pe planul speciei şi pe terenul biologiei, este uimitoare constatarea că lucrarea Prof. Vandel, "Geneza Viului"
are un ultim capitol intitulat "O prospectivă a Evoluţiei" [24] cu două paragrafe având drept titluri: "Prospectivă
şi Escatologie", respectiv, "Prospectivă şi Biologie". După câte ştim, pentru prima oară se uneşte într-o lucrare
ştiinţifică escatologia, sau ştiinţa despre ultimele sfârşituri cu biologia şi perspectivele ei de viitor.

Plecând de la determinismele şi resorturile ascunse pe care omul le-a descoperit şi pe care crede că le cunoaşte
bine, apare tentaţia supraomului, obsedând mintea ucenicului vrăjitor care, conştient sau nu, se găseşte în
fiecare biolog din acest secol; unul din ei spunea acum câţiva ani: "Natura aşteaptă de la om supraomul?"

Diferite căi se ofereau într-adevăr omului pentru a determina eventuale transformări ale propriei sale specii şi
pentru a căpăta, cu propriile-i mâini, un moştenitor apt să-i urmeze şi demn de titlul de Homo gigas sau de
Homo sapientor; se vorbeşte în particular de "maternitate dirijată" sau "octogeneză", obţinerea unor "copii în
eprubetă" calculaţi, corelaţi, îndreptaţi, şi realizarea în vitro a unei adevărate hominiculturi cu toate consecinţele
ei; pe diferite căi, fizice, chimice, biologice, biochimice, hormonale, s-ar putea acţiona asupra embrionului
uman astfel cultivat pentru a-l modifica într-un sens sau altul după dorinţa hominicultorului, pentru a-i
determina mutaţii trainice şi previzibile de ordin genetic, de a obţine, de exemplu, dublarea (poliploidia)
numărului normal, 46, a cromozomilor lui la 92, şi astfel de a se da naştere supraomului aşteptat şi dorit.

Deja cercetătorii s-au angajat în această direcţie la începutul anului 1970; în Anglia a fost elaborat un program
asupra unui caz particular; la această veste, specialiştii au declarat că experienţa este prematură, putând să dea
naştere, în starea actuală a lucrurilor, "celui mai bun dintre copii ca şi celui mai rău dintre monştri" [25].

Într-adevăr, în faţa unor asemenea perspective, biologul tot om rămâne; este înspăimântat de "propria sa
îndrăzneală". "O să învăţăm să schimbăm omul înainte de a şti ceea ce este omul", remarca Jean Rostand,
referindu-se la puterea biologului "care dirijează ereditatea, care schimbă sexul prin introducerea unei substanţe
chimice în embrionul unui pui de găină, care dă naştere unui mormoloc fără tată înţepând un ou cu un stilet
încărcat cu sânge, care face după voie pitici şi uriaşi, care dereglează ritmul şi succesiunea marilor evenimente
corporale, în afară de atingerea căruia nu ar putea exista viaţa". Şi Jean Rostand adaugă:

"Mâine, proprii noştri copii vor sluji ca material de experienţe. Li se va hotărî sexul, li se va impune, prin
hormoni suplimentari, o personalitate fizică şi morală. În această privinţă, cel puţin, nu vom invidia viitorul. În
ce mă priveşte, prefer să fi trăit în epoca barbară în care părinţii trebuiau să se mulţumească cu darurile
întâmplării, căci mă îndoiesc că aceşti fii calculaţi şi corectaţi ne-ar inspira aceleaşi sentimente pe care ni le
inspiră ai noştri, oricât de întâmplători, de imperfecţi, de amăgitori ar fi ei... Cum vor reacţiona aceşti oameni
care vor putea să-şi spună: "Nu m-am născut aşa cum trebuiam să fiu, nu sunt eu" [26]?

"Eul!", marca personalităţii, faptul că sunt "Eu" şi nu "un altul" şi că sunt conştient de acest lucru! Într-adevăr,
nu există nimic atât de tainic şi totodată atât de minunat ca acesta, ca acest "Eu" care, înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea oamenilor, se concretizează printr-un "nume", "numele" nostru rezumând întreaga noastră istorie
personală, de la naştere la moarte, numele cu care, într-o zi, Dumnezeu ne va chema, pentru că este scris în
Cartea Vieţii, după cum zice Biblia! Şi iată că acest "Eu" şi numele care este legat de el vor fi şterse, vor fi
desfiinţate, înainte chiar de naştere, şi înlocuite cu un nu ştiu ce monstruozitate fără nume şi fără istorie, absolut
necunoscută în anonimatul ei, de Dumnezeu şi de oameni. Vai! Cine nu-şi dă seama că speculaţiile şi încercările
biologiei, aşa cum le-am relatat mai sus, se ating de însăşi existenţa omului în adâncimea şi intimitatea fiinţei
lui, în personalitatea lui, în valoarea şi în demnitatea sa de om, fără a mai vorbi de civilizaţia noastră
tehnocratică care tinde să zdrobească şi să degradeze omul.

În tabăra biologilor s-au dat pe faţă numeroase şi serioase rezerve, reacţii vii şi cu totul justificate în legătură cu
toate manipulaţiile, care sunt privite ca adevărate atentate la viaţă, al cărei singur stăpân este Dumnezeu, şi ca
atentate la fiinţa umană: "Dacă s-ar ajunge la realizarea schemelor acestor "păpuşari" ar însemna ca adevărata,
autentica fiinţă umană să nu mai existe deloc... Este greu de asociat manipularea genetică şi cea umanistă"
(Cursul de Biologie al lui Till Brahe, 1974, pag. 304-311, capitolul: Un om după măsură). Trebuie citit, de
asemenea, în legătură cu avortul, contracepţia, etica, sexualitatea, lucrarea documentată a Profesorului Dr. Rene
Nicoli: Universul sexualităţii, 1970, care scrie: “Într-o societate care se pretinde a fi evoluată, contracepţia este
un rău nejustificat, care condamnă această societate să trăiască în afara realităţilor biosferice" (pag. 245-246).

Trebuie să cităm, în sfârşit, avertismentul Profesorului P. Grasse: "Orice aplicare a biologiei poate fi
primejdioasă... Marea potlogărie a şi început, şi roadele ei sunt amare... Dansul macabru se joacă, acompaniat
de strigăte de libertate..." (Tu, acest mic zeu 1971, pag. 272-280).

Asupra acestui punct se pronunţă de acord ştiinţa şi Biblia, privind morala care se poate deduce.

Este adevărat că, în ce-l priveşte, Prof. A. Vandel neagă această noţiune de supraom: "Conceptul de "supraom",
scrie el, este destul de simplist. El postulează o creştere a facultăţilor omeneşti, fără ca totuşi natura lor să fie
profund schimbată... Evoluţia viitoare se orientează mai curând spre o supraomenire decât spre un supraom"
[27].

Supraom sau supraomenire, constaţi cu uimire că acesta este punctul de convergenţă al filozofiilor moderne,
biologice sau nu, şi al anumitor teologii care depersonalizează pe Dumnezeu şi Îl dezbracă de toată
transcendenţa, fără a-I lăsa decât imanenţa, contrar cu Romani 1:18-25, acestea întâmplându-se după ce
filozoful german Friedrich Nietsche, creatorul cuvântului "supraom" a deschis calea, continuând apoi cu
ultraumanul lui Teilhard de Chardin.

Biblia, desigur, ne vorbeşte despre un supraom. Este cel care, la sfârşitul veacurilor, va apare “înălţându-se mai
pe sus de tot ce se numeşte "Dumnezeu", sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui
Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu" (2 Tesaloniceni 2:4), căruia "toţi locuitorii i se vor închina" şi al cărui
număr "este un număr de om, 666" (Apocalipsa 13:8 şi 18). Desigur, pentru a-şi mări puterea, pentru a-şi
întemeia şi a-şi întinde dominaţia, pentru a robi pe oameni, el se va folosi de creiere electronice, de toate
progresele şi toate rafinamentele tehnicii; "din pricina propăşirii şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va
îngâmfa" (Daniel 8:25).

Supraom, într-adevăr, este numărul matricol 666, purtând astfel marca unei "triploidii", cifra simbolică a
omului, şase, căreia îi va lipsi întotdeauna o unitate pentru a ajunge la numărul lui Dumnezeu, cu atât mai mult
cu cât aici această cifră este repetată de trei ori, ceea ce măreşte distanţa, despărţirea de Dumnezeu. Supraom
este cel pe care Biblia îl numeşte Anticrist şi care, la sfârşitul veacurilor, pentru o perioadă limitată, înainte de
marile judecăţi ale lui Dumnezeu, va conduce şi va stăpâni lumea. Biblia ne spune că Dumnezeu nu ne vrea
supraoameni, ci numai oameni în cel mai deplin sens al cuvântului. Aceasta nu este în dezacord cu ceea ce ne
spun unii oameni de ştiinţă astăzi. Prof. Vandel, în lucrarea pe care am mai citat-o, scrie: "Omul nu-şi va merita
cu adevărat numele de om decât atunci când va tăia ultima legătură - dar atât de puternică - care îl mai leagă
încă de animalitate" (pag. 264). Apostolul Pavel, la rândul lui, opune omului animal, pământesc, întâiul Adam,
luat din ţărână, pe omul duhovnicesc, ceresc, omul al doilea care a venit din cer, ultimul Adam, cu care trebuie
să ne asemănăm, după cum ne-am asemănat şi cu cel pământesc (1 Corinteni 15:45-49).

Înseamnă că este nevoie de o refacere. Fiziologicul nu este totul. Excluzând căile biologiei şi visele ei
îndrăzneţe şi primejdioase, Însuşi Dumnezeu ne oferă mijloacele acestei restabiliri a demnităţii omeneşti, la
înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos (Efeseni 4:13), om prin excelenţă, model pentru noi în umanismul Său.

Problema esenţială, fundamentală, urgentă în lumea de astăzi este transformarea radicală a omului şi a fiecărui
om, nu pe plan biologic sau pe plan psiho-social, ci pe plan spiritual şi individual, în ceea ce priveşte refacerea
legăturilor lui normale, personale, cu Dumnezeu. Iată adevărata problemă! Iată adevărata schimbare care se
impune fiecărui om!

Se vorbeşte mult în secolul nostru despre “întoarcere" (convertire) şi chiar despre "reîntoarcere". Or, Biblia ne
spune: “Întoarceţi-vă şi veniţi iarăşi" (Isaia 21:12); “Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi!" (Ezechiel
18:32); cf. Faptele Apostolilor 3:19). “Întoarceţi-vă!", un cuvânt pe care oamenii de astăzi, când este vorba de ei
înşişi personal, individual, de propria lor viaţă, nu vor nici să-l pronunţe, nici să-l audă! Şi cu toate acestea este
cel mai important lucru! Nu este vorba despre o doctrină politică, economică sau socială: "Inima este nespus de
înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ieremia 17:9) ne spune Biblia, care mai afirmă: "Vă voi da o inimă nouă,
şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne"
(Ezechiel 36:26). Iată singura grefă de inimă valabilă, cea pe care ne-o oferă divinul chirurg şi pe care numai El
poate s-o realizeze şi s-o reuşească!

Dincolo de această necesitate şi de această urgenţă în care libera consimţire şi acordul omului au un rol esenţial,
în vederea refacerilor care se impun, se află şi perspectiva cosmică şi escatologică pe care nu trebuie să o
neglijăm, cea subliniată de părintele "prospectivei", filozoful Gaston Berger, la sfârşitul unei discuţii [28]:

"M-am ocupat de multe probleme... Sunt sigur că nu există altă soluţie la problema salvării omului şi a lumii",
anume venirea, reîntoarcerea lui Isus Cristos, cu marile judecăţi ale lui Dumnezeu, profundele zdruncinări şi
distrugeri, dar şi refaceri, noua Creaţie, noua ordine, strâns legată de acest mare eveniment! Atunci, dar numai
atunci, cum spune apostolul Pavel, "voi cunoaşte pe deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin" (1 Corinteni
13:12).

Capitolul VI
MĂRTURII ALE OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ ŞI DE
CREDINŢĂ
Capitolele anterioare au subliniat faptul că există incontestabil o mărturie a ştiinţei despre Biblie, fără ca pentru
aceasta Biblia să poată fi asemănată cu o carte de ştiinţă; scopul şi perspectiva ei sunt altele. Biblia şi ştiinţa
vorbesc adesea despre aceleaşi lucruri când este vorba de Creaţie, dar fiecare în limbajul şi în optica proprie lor.

Dacă Biblia ne-ar fi vorbit în limbajul ştiinţific al unei anumite epoci, ar fi fost repede depăşită, şi ar fi devenit
de neînţeles pentru majoritatea oamenilor; dar ea ne aduce un mesaj accesibil tuturor oamenilor şi fiecăruia
dintre noi în particular, oricare ar fi împrejurările vieţii noastre în timp, în spaţiu, printre ceilalţi oameni. În plus,
nu trebuie să legăm adevărul şi veridicitatea Bibliei de o teorie ştiinţifică dată. Fizicianul contemporan Louis
Leprince-Ringuet remarcă:

"Un adevăr ştiinţific este totdeauna parţial şi pasibil de îndreptare" [1].

Un alt savant contemporan, Pierre Lecomte du Noüy, a ajuns la convingerea existenţei lui Dumnezeu, şi ne
spune cum anume:

"Cei care fără nici o dovadă s-au trudit sistematic să distrugă ideea de Dumnezeu au făcut un lucru josnic şi
antiştiinţific... Departe de a fi ajutat ca alţi oameni de ştiinţă pe care îi invidiez, sprijinit de o credinţă de
nezguduit, am pornit în viaţă cu scepticismul distrugător care era atunci la modă. Mi-au trebuit treizeci de ani
de laborator pentru a ajunge la concluzia că cei care aveau datoria să mă lumineze, ca să nu-şi mărturisească
neştiinţa, m-au minţit în mod deliberat. Convingerea mea de astăzi este raţională. Am ajuns la ea pe căile
biologiei şi ale fizicii, şi sunt convins că nu este cu putinţă ca un om de ştiinţă care raţionează să nu ajungă la
acest rezultat, dacă nu este orb sau de rea credinţă. Dar drumul pe care l-am urmat eu este lăturalnic, nu este cel
bun. De aceea, ca alţii să evite imensa pierdere de timp şi eforturi pe care le-am suferit eu, mă ridic cu toată
puterea împotriva răutăţii păstorilor vicleni" [2].

Ce mărturisire cu adevărat emoţionantă! Acelaşi biolog constata:

"Să ni se permită să reamintim că unii din cei mai mari savanţi moderni sunt credincioşi... iar cunoştinţele
dobândite în aceşti ultimi patruzeci de ani, în loc de a întări punctul de vedere materialist, l-au făcut din punct
de vedere ştiinţific de nesusţinut. Marele astronom şi matematician Eddington, ca şi un mare număr de biologi
renumiţi în lumea întreagă au adus acestei teze, în ultimii douăzeci de ani, contribuţii substanţiale... Orice om
care crede în Dumnezeu trebuie să înţeleagă că nici un fapt ştiinţific, dacă este adevărat, nu poate să contrazică
pe Dumnezeu..." [3].

Adevărul Bibliei depăşeşte teoriile, sistemele, chiar teologiile noastre. Scara lui Dumnezeu nu este scara
omului. "Căci înaintea Ta o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă din noapte" (Psalm 90:4).
"Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cu cât sunt de
sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile
voastre" (Isaia 55:8-9).

Existenţa unei mărturii a ştiinţei despre Biblie trebuie să antreneze în mod logic o mărturie a oamenilor de
ştiinţă despre Sfânta Scriptură; contrarul ar fi surprinzător.

Într-adevăr, numeroşi savanţi şi-au declarat credinţa şi adesea cu multă vigoare:

- într-un Dumnezeu Creator şi organizator al Lumii;

- într-un Dumnezeu Providenţă a cărui atotputere, pretutindeni prezentă, păstrează, conduce şi stăpâneşte
întreaga Creaţie, cu înţelepciune, după legile pe care le-a stabilit El Însuşi, orânduind totul după voinţa Sa
suverană;

- într-un Dumnezeu Mântuitor care cheamă la viaţă şi la viaţă veşnică.

Tocmai această succesiune ne arată Biblia: Creaţie - Mântuire - Viaţă Veşnică - adică întreg planul lui
Dumnezeu, Sistemul Lumii. Biblia dezvăluie:

Adevărul despre om. Biblia este plină de Om, este cea mai completă şi mai exactă dintre "antropologii". Ce
este Omul? Care este situaţia lui în Univers, poziţia lui în spaţiu şi în timp? Care este adevărata lui natură,
origine, destin?

Adevărul despre Dumnezeu. Biblia este plină de Dumnezeu, totodată transcendent şi imanent; ea ni-L
dezvăluie pe Dumnezeul creaţiei şi Dumnezeul mântuirii, "principiu şi scop al Lui însuşi şi al lumii", "Cel
dintâi şi Cel de pe urmă" (Isaia 41:4; 44:6; 48:12-13). Ea ne ajută să pătrundem până în intimitatea lui
Dumnezeu (1 Corinteni 2:10).

Adevărul despre Cristos. De la Geneza şi până la Apocalipsa, Biblia ne arată adevărul despre Cristos. Ea este
plină de Cristos, "chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea" (Coloseni 1:15), Cel care
a putut spune: "Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9) şi în Care se afirmă şi se întâlnesc,
puternic legate între ele, Dreptatea şi Iubirea lui Dumnezeu.

Din cauză că tratează toate aceste probleme, Biblia nu poate să nu se ocupe şi de astronomie, de geologie, de
biologie, pentru a situa mai bine pe om în Univers şi faţă de Dumnezeu Creatorul, şi prin urmare de probleme
cruciale pentru om, oricare ar fi el şi oriunde s-ar afla, de Viaţă şi de Moarte, de început şi de sfârşit, de timp şi
de veşnicie. Pentru că se ocupă cu acestea toate, Biblia este istorie plină de întâmplări, de evenimente, de
personaje care prin realitatea, materialitatea, personalitatea şi succesiunea lor se încadrează în timp. Ea este şi
profeţie, cea care pe măsura împlinirii ei, se înscrie în timp, şi devine istorie şi cea care se va împlini la sfârşitul
timpului şi chiar dincolo de timp reprezentând escatologia. în Biblie se amestecă, se întrepătrund, se întâlnesc
trecutul, prezentul, viitorul, date despre univers, despre planeta pe care o trăim, despre omenire în ansamblu şi
pentru fiecare om în particular: "Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este
încă împlinit" (Isaia 46:10).

Nu se găsesc în toate acestea suficiente probleme care să atragă şi să reţină atenţia, să capteze interesul, să
entuziasmeze un om de ştiinţă? De aceea, toate încercările, toate gândurile lui se ordonează, în ciuda limitărilor
şi a dependenţei ştiinţei, după direcţia unei finalităţi, a unei telefinalităţi, ca să folosim vocabularul lui Lecomte
du Noüy.

A. Statistici
Nu trebuie să ne mire faptul că savanţii credincioşi, cei care au unit cu ştiinţa o credinţă profundă, nu o credinţă
confuză şi nelămurită, rodul tradiţiei, al obiceiului şi al formalismului, ci o credinţă personală, gândită,
experimentată, cu o bază solidă, au constituit şi constituie încă o puternică majoritate.
O statistică privind atitudinea faţă de religie a savanţilor a fost făcută pentru secolul al XIX-lea [4]. Deşi la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul XIX s-a dezvoltat, în urma diferitelor împrejurări, un val de
raţionalism extrem de puternic, statistica astfel alcătuită cu dovezi şi mărturii ne dă cifrele următoare:

Din 432 de savanţi cercetaţi din diferite ramuri ale ştiinţei, la 34 nu li se cunoaşte atitudinea religioasă, 15 sunt
indiferenţi sau agnostici, 16 atei şi 367 credincioşi. Dintre aceşti 432 de savanţi, 150 pot fi socotiţi ca savanţi de
primă mărime, iniţiatori ai unor căi noi în ştiinţă; din aceşti 150, la 13 nu li se cunoaşte atitudinea religioasă, 9
indiferenţi sau agnostici şi cei 128 care rămân, adică cei care au luat o poziţie oarecare cu privire la problema
religioasă, se împart astfel:

- 5 atei (Berthelot, Suess, Strasburger, Magendie, Charcot), adică ceva mai puţin de 4%;

- 123 de credincioşi, adică ceva mai mult de 96%, ceea ce face ca în medie, din 28 de iniţiatori a căror atitudine
religioasă este cunoscută, sunt:

- 2 indiferenţi sau agnostici; 1 ateu; 25 credincioşi (R. P. Eymieux, 1920).

Rezultatele unei anchete anterioare făcută de această dată asupra savanţilor care au trăit între secolele XV şi
XIX inclusiv (Dr. Dennert, 1908), au fost aproape identice: aproximativ 3% agnostici sau indiferenţi şi mai
puţin de 2% care resping în mod absolut credinţa în Dumnezeu, creştinismul fiind reprezentat de 95% savanţi
credincioşi!

Nu poţi să nu observi că dacă s-ar şterge din istoria electricităţii numele credincioşilor, adică Gauss, Volta,
Oersted, Ampère, Faraday, Hertz, Becquerel, Branly... "ne-am găsi şi astăzi tot la broaştele lui Galvani (1798)...
şi chiar şi Galvani era credincios... Ne-am găsi la chihlimbarul frecat ca pe vremea grecilor antici".

Aceeaşi constatare poate fi făcută pentru astronomia modernă ai cărei principali întemeietori, Copernic, Tycho-
Brahe, Galilei, Kepler, Newton, Herschel, Laplace, erau tot credincioşi. La fel se întâmplă şi în cadrul ştiinţelor
naturii şi ale vieţii cu Linné, Cuvier, Lamarck, Agassiz, Jussieu, de Candolle şi mulţi alţii.

Fiziologul materialist şi ateu du Bois-Reymond era obligat să recunoască faptul că “Ştiinţa modernă îşi
datorează originea creştinismului".

Pe de altă parte, este deosebit de interesantă constatarea că o mişcare religioasă ca Reforma a putut să dea
ştiinţelor un avânt atât de mare. Din secolul al XVI-lea şi până în zilele noastre, Reforma a avut, într-adevăr, o
influenţă extrem de puternică asupra dezvoltării şi progreselor ştiinţelor, fie direct prin numeroşii cercetători pe
care i-a furnizat, fie indirect prin spiritul nou pe care l-a introdus [5].

B. Secolul XX
În paginile anterioare ne-am ocupat de statistici privitoare la savanţii secolului al XIX-lea şi din secolele
anterioare. După câte ştim, încă n-a fost realizată vreo anchetă asemănătoare pentru cei din secolul XX.

O asemenea anchetă ar fi poate mai greu de întreprins din mai multe motive:

1) Numărul cercetătorilor s-a mărit considerabil, şi el creşte în mod constant în fiecare zi; specializarea
savanţilor se accentuează pe măsură ce noi căi se deschid ştiinţei. S-a calculat că pe pământ ar fi astăzi nouă
zecimi din savanţii tuturor timpurilor;

2) Rezultă de aici că cercetarea ştiinţifică s-a schimbat şi a urmat orientări diferite prin metodele ei.
Actualmente, mult mai mult ca în secolul XIX cercetările se fac în colectiv; munca personală tinde din ce în ce
mai mult să se transforme într-o muncă de echipă. Această schimbare s-a produs tocmai în cursul secolului XX;

3) O clasificare absolut corectă şi exactă se loveşte de obstacole fără îndoială mult mai mari ca în epocile
precedente; trebuie să se ţină seama de nuanţe: de exemplu, în tabăra ateilor, dacă sunt savanţi care profesează
un ateism fără rezerve, în schimb ateismul altora îi conduce spre o nelinişte şi o spaimă, pe care nu le pot
înfrâna; atunci este greu de făcut o deosebire netă între adevăraţii atei şi cei care se îndoiesc asupra valorii şi a
temeiniciei ateismului, astfel că zoologul Armand Sabatier, el însuşi credincios, remarcă:

"Există, cred, foarte puţini atei adevăraţi, atei care chibzuiesc asupra poziţiei lor şi al căror ateism este rezultatul
unui serios examen. Majoritatea ateilor sunt atei mai mult practic decât raţional. Aceştia sunt oameni care nu se
gândesc la Dumnezeu mai degrabă decât negativişti înverşunaţi ai existenţei Sale" [6].

Există de altfel o diferenţă radicală între acest secol XX pe sfârşite pe de o parte şi pe de altă parte, sfârşitul
secolului XIX şi începutul celui actual, când un Sebastien Faure şi alţi militanţi parcurgeau oraşele şi satele din
Franţa, încercând în adunări publice să dezrădăcineze credinţa în Dumnezeu cu argumente ştiinţifice sau
pretinse a fi, ca o adevărată cruciadă împotriva a tot ce era religios.

Ţinând seama de observaţiile de mai sus, este sigur că secolul XX nu a rămas în urma secolului al XIX-lea în ce
priveşte proporţia savanţilor credincioşi. Încă din 1926, Robert de Flers, membru al Academiei franceze, a făcut
o anchetă printre colegii săi de la Academia de ştiinţe ca să afle dacă există sau nu incompatibilitate între ştiinţă
şi credinţă. Rezultatul anchetei, care constituia pentru Robert de Flers "documentul cel mai preţios la care poate
să se aştepte gândirea omenească", nu mai punea absolut nici o îndoială: nu era, la capătul acestui prim sfert al
secolului XX, nici un fel de contradicţie, nici un dezacord fundamental între ştiinţă şi credinţă [7].

Contrarul de altfel ne-ar surprinde. Un astronom contemporan, Sir James Jeans, constata:

"Astăzi, lumea este în general de acord, iar din partea fizică a ştiinţei acest acord este aproape unanim, că
drumul cunoaşterii se îndreaptă spre o realitate nonmecanică: Universul începe să semene tot mai mult cu un
mare gând decât cu o mare maşină. Duhul nu mai este privit ca un intrus accidental în împărăţia materiei...
Descoperim că Universul vădeşte existenţa unei puteri care gândeşte şi care supraveghează... [8].

Un matematician, Dr. Hans Rohrbach, vicerector al Universităţii din Mainz, Germania, se exprimă astfel:

"Concepţiile actuale ale fizicii se armonizează cu revelaţia biblică mult mai mult decât concepţiile elaborate în
cursul secolului al XIX-lea şi care, la urma urmei, îşi au originea la Aristotel".

"Vizibilul şi invizibilul se întrepătrund, şi ca oameni credincioşi, trăim în cele două lumi în acelaşi timp.
Această concepţie despre întrepătrunderea paradoxală a văzutului cu nevăzutul o găsim în mod special în
Biblie. Pe această bază pot să dau răspunsuri: Ce se găseşte în afara universului nostru finit? - Realitatea
invizibilă a lui Dumnezeu... Ce exista înainte de începutul timpului? - Veşnicia lui Dumnezeu. Timpul este o
creaţie divină care decurge într-un fel din veşnicie pentru a se reîntoarce în ea... Noi nu putem să aplicăm
normele timpului şi spaţiului lumii nevăzute pentru că timpul şi spaţiul sunt atributele materiei, adică a lumii
vizibile. De unde provine materia? Ea ia naştere din invizibil prin Cuvântul lui Dumnezeu... El vorbeşte, şi după
voia Lui, Cuvântul Lui energizat, acest "dynamis" se transformă în energie fizică, în materie. Nu pot să o spun
decât prin credinţă, plecând de la imaginea mea despre lume. Dar cunoaşterea ştiinţifică nu se opune acestui
fapt. Biblia ne dă cunoştinţa deplină, chiar a lucrurilor pe care savantul nu poate să le cunoască" [9].

Iată cum arată profesiunea de credinţă a unui savant contemporan.

Dacă printre savanţii secolului XX sunt o mică parte atei, ca matematicianul Emile Borel (1871-1956),
fizicienii Pierre (1859-1906) şi Marie Curie (1867-1934), Frédéric (1900-1958) şi Irène Joliot-Curie (1897-
1956), Paul Langevin (1872-1946), Jean Perrin (1870-1942), biologii Ernst Haeckel (1834-1919), Félix de
Dantec (1869-1917), Etienne Rabaud, Marcel Prenant [10], Eugène Bataillon (1864-1953), Jean Bostand (1894-
1977)..., mult mai mulţi sunt credincioşi, a căror credinţă, fără îndoială, are diferite moduri de exprimare şi se
prezintă în faze diferite, de exemplu:

- astronomii Sir James Jeans (1877-1946), Arthur Eddington (1882-1944);

- matematicianul şi fizicianul Albert Einstein (1879-1955);

- fizicienii Edourd Branly (1844-1940), Georges Claude (1870-1960), Louis de Broglie (1892-), Louis
Leprince-Ringuet (1901-), Alfred Kastler...

- geologii Albert de Lapparent (1839-1908), Emile Haug (1861-1927), Louis de Launay (1860-1938), Pierre
Termier (1859-1930)...

- biofizicienii Henri Devaux, Pierre Lecomte du Noüy (1883-1947)...

- fiziologii Ivan Petrovici Pavlov (1849-1936), cunoscut îndeosebi prin cercetările sale asupra funcţionării
sistemului nervos şi mai ales asupra "reflexelor condiţionate", Paul Chauchard, tot un specialist al sistemului
nervos...

- celebrul entomolog Jean-Henri Fabre (1823-1915)...

- biologii, anatomişti, zoologii Armand Sabatier (1834-1910), Louis Vialleton, Henri Rouviere, Lucien Cuénot
(1866-1951), Emile Guyénot, Louis Bounoure;...

- medicii Emile Roux (1853-1933), Albert Calmette (1863-1933), Alexis Carrel (1873-1944), Joseph Grasset
(1849-1918), Remy Collin, Paul Toumier, Maurice Vernet...

- botaniştii P. A. Dangeard (1862-1947), Charles Flahault (1852-1935), Jules Pavillard (1868-1962), Louis
Emberger (1897-1970), Claude Favarger...

Şi câte alte nume nu ar putea fi scrise pe această listă, care nu este decât indicativă, în urma unei anchete mai
lungi şi mai minuţioase!

Să transcriem acum câteva mărturii [11].

C. Savanţii credincioşi în faţa naturii

Astronomul Johann Kepler (1571-1630), după îndelungi cercetări, a descoperit legile mişcării pământului şi a
planetelor, descoperire care va revoluţiona astronomia, iar el cântă un imn de slavă Creatorului:

"Acum opt luni întrevedeam o rază de lumină; acum trei luni s-a luminat de ziuă; astăzi întrevăd această lege
divină ca o rază strălucitoare. Sunt plin de bucurie; vreau să înfrunt pe muritori mărturisindu-le că am sustras
vasele de aur ale egiptenilor pentru a clădi Dumnezeului meu un locaş sfânt departe de hotarele Egiptului...
Mare este Domnul! Mare este puterea Sa! Înţelepciunea Sa este fără de sfârşit, la fel ca şi slava Sa! Ceruri,
cântaţi-I laude! Soare, lună şi planete, lăudaţi-L cu limba voastră fără cuvinte! Armonii cereşti, lăudaţi-L!
Lăudaţi-L, voi toţi care măsuraţi şi descoperiţi aceste armonii, la fel şi tu, sufletul meu, laudă pe Domnul,
Creatorul tău. Totul există prin El şi în El! Tot ceea ce nu ştim se găseşte ascuns în El, la fel ca şi ştiinţa noastră
deşartă! A Lui să fie slava, cinstea şi lauda în vecii vecilor!"

Iată pe marele botanist Karl Linné (1707-1778) care, în lucrarea sa de frunte Systema naturae, începe prin
descrierea a ceea ce numeşte “Împărăţia naturii", Imperium Naturae:

"Veşnic, fără margini, Atotştiitor, Atotputernic, Dumnezeu Se lasă văzut în lucrurile create, şi în toate, chiar şi
în cele mai mici, câtă putere! Câtă înţelepciune! Câtă desăvârşire de neînchipuit! Animalele, vegetalele,
mineralele, împrumutând şi dând înapoi pământului elementele care slujesc la formarea lor; pământul în drumul
lui neîncetat în jurul soarelui de la care primeşte viaţă, soarele însuşi cu celelalte astre şi sistemul întreg de stele
suspendat şi pus în mişcare în adâncul vidului de Cel care nu poate fi înţeles, primul Motor, Fiinţa fiinţelor,
Cauza cauzelor, Apărătorul universal, şi Suveranul Autor al lumii. Dacă Îl numeşti Destin, nu greşeşti: El este
Cel de care depinde totul! Dacă Îl numeşti Natură, nu te înşeli: El este Cel din care a luat fiinţă totul! Dacă Îl
numeşti Providenţă, spui adevărul: înţelepciunea acestui Dumnezeu conduce lumea!"

Iată pe entomologul din Serignan, J. H. Fabre, "totodată descoperitor, iniţiator, animator, popularizator,
scriitor..." [12]: "Eu nu cred numai în Dumnezeu, eu Îl văd, spunea el; fără El, nu înţeleg nimic; fără El totul
este în întuneric. Cu cât merg, cu cât observ, cu atât această inteligenţă radiază din spatele tainelor lucrurilor.
Este mai uşor să mi se smulgă pielea, decât să mi se scoată credinţa în Dumnezeu".

Şi dacă, uneori, "Fabre nu se foloseşte de cuvântul: Dumnezeu, se simte că gândul lui este acolo".

Am putea cita pe Isaac Newton, Georges Cuvier, Augustin-Pyrame de Candolle, Louis Pasteur, şi mulţi alţii.
Dar trebuie să revenim acum la cei moderni, contemporanii noştri.

Lucien Cuénot, într-un articol intitulat "Grijile metafizice ale unui naturalist", scrie:

"Universul nu poate fi înţeles decât dacă este actul unei Gândiri care ne depăşeşte infinit, iar evoluţia numai
dacă este efectul unei Voinţe care a imprimat lumii mişcarea şi o conduce în căile ei prin intermediul cauzelor
naturale. Viaţa se găseşte în drum spre o destinaţie necunoscută. Omul de ştiinţă, prin metodele lui proprii, nu ar
putea să meargă mai departe decât această afirmare a realităţii metafizice, dar asigurat fiind de prezenţa
misterului, îşi înţelege mai bine dorinţa nepotolită de a şti şi de a explica, şi dorul după un Adevăr absolut".

Emile Guyénot, deşi neagă orientarea sa spre finalism, este obligat să recunoască:

"Din toate timpurile, studierea vieţii s-a arătat aproape de nedespărţit de ideea de finalitate. Este într-adevăr,
foarte greu să încercăm să ne închipuim realizarea organismelor, a corelaţiilor anatomice şi fiziologice care le
caracterizează, fără să admitem că totul se petrece ca şi cum natura ar urmări un scop: armonia funcţională,
menţinerea şi reproducerea fiinţelor vii... Nu poţi concepe că totul ar fi luat naştere din întâmplare... Cum poţi
să crezi că formarea unui ochi funcţional, a unui creier cu nenumăratele lui conexiuni se datoreşte unei serii de
întâmplări? Este ca şi cum ai admite că, aruncând în aer literele din care este compusă o fabulă de La Fontaine,
ar exista vreo şansă ca să cadă din nou în ordinea necesară reconstituirii textului original... Se pare că teoria
mutaţionistă se loveşte aici de o adevărată imposibilitate" [13].

Marele fizician Louis de Broglie, căruia i se datorează unificarea fizicii atomice, revine la această idee (1951),
socotind că pare de necrezut ca organe ca ochiul şi urechea animalelor superioare şi ca diferitele "reuşite" ale
fiinţei vii, cum sunt minunatele procese ale vieţii, mai ales cele ale reproducerii şi care "uimesc imaginaţia" să
fi putut fi doar rezultatul efectului hazardului, chiar prelungit în durate de timp enorme. "Realizările vieţii par să
rezulte dintr-o formă organizatoare care nu se manifestă în natura fără viaţă şi a cărei adevărată origine ne este
total necunoscută" [14].

Albert Einstein declara (1938):

"Fără credinţa în armonia internă a lumii noastre, nu ar putea să existe ştiinţă", şi tot el a mai scris:

"Dacă eliminăm din iudaismul profeţilor şi din creştinismul propovăduit de Isus tot ceea ce a fost introdus mai
târziu..., avem o religie capabilă să ferească lumea de toate relele sociale. Orice om are datoria sfântă să facă tot
ce poate pentru triumful acestei religii" [15].

Einstein este aici de acord cu Biblia care spune: "Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat... Nu adăuga nimic
la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să nu fii găsit mincinos" (Proverbele 30:5-6).

Fiziologul Paul Chauchard, înfăţişând cele două atitudini posibile materialiste sau spirituale, a savantului “în
faţa marilor probleme care preocupă pe orice om" se exprimă astfel:

"Atitudinea savantului materialist care crede în omenirea de mâine regenerată şi condusă de ştiinţă, este şi ea un
act de credinţă, o religie. Dar, este ea o concepţie legitimă? Claude Bernard, părintele fiziologiei, nu o admitea:
“Ştiinţa, scria el, dă Omului o putere nouă, dar nu-i schimbă firea şi nici sentimentele... Nu ştiinţa este cea care
va reînnoi omul..." [16]. Fizicianul Louis Leprince-Ringuet afirmă la rândul său: “Înaintea celor două aspecte
principale ale ştiinţei moderne, cunoaşterea amănunţită şi luarea în stăpânire a lumii, cercetătorul creştin se
simte în largul său... aceste două caractere corespund unor rezonanţe adânci ale credinţei sale şi însăşi chemării
sale. Cât priveşte domeniul cunoaşterii, nu este oare uimitor de adevărat? Întreaga tradiţie biblică şi creştină ne
îndeamnă să urmărim şi să cercetăm opera Creatorului, atât în făpturile însufleţite cât şi în natură (Geneza 2:19-
20). Creştinului i se trasează astfel ca ţintă cunoaşterea lui Dumnezeu prin făpturile Lui; ea are fără îndoială mai
mult sens, mai multă valoare chiar decât munca, considerată numai ca un mijloc; ea este mai fundamentală. Dar
şi luarea în stăpânire a lumii este inclusă în gândirea creştină (Geneza 1:26-27; Psalmul 8:6-9)... Dar
cercetătorul îşi dă uşor seama că ştiinţa, cu toate progresele ei uimitoare şi dezvoltarea ei extraordinară, nu a
adus elemente de răspuns la marile întrebări care frământă gândirea de când este omul pe pământ. Dacă ştiinţa
poate să schimbe comportamentul nostru general, adică reacţiile creierului nostru, în schimb nu ne învaţă ce am
venit să facem pe pământ. - "Chiar dacă am merge pe Lună ca să ne plimbăm pe acolo neliniştea, ea ar rămâne
aceeaşi... Cele două forme ale activităţii ştiinţifice corespund, s-ar putea zice într-un mod simplist şi incomplet,
cu dragostea şi cu mila: dragostea prin cunoaştere, mila prin luarea în stăpânire a lumii. Adică creştinul trebuie
să iubească şi să slujească..." [17].

Aceasta este paralela pe care o stabileşte Leprince-Ringuet între ştiinţa şi credinţa creştină; o comparaţie de alt
gen, dar la fel de adevărată ne sugerează şi un fizician de la centrul nuclear de la Saclay.

Serge Tarassenko declară într-adevăr:

"Timpul a devenit elastic! Cum nu i s-a întâmplat încă nimănui să călătorească cu asemenea viteze, totul a
trecut neobservat. Da, însă... electronii imenselor noastre sincrotoane se mişcă extrem de rapid... Astfel timpul
propriu se micşorează cu viteza. Oare va dispare? Desigur! Timpul... era până aici o noţiune foarte importantă
care împărţea în epoci extrem de regulate istoria lumii noastre, şi iată-l acum pe cale "să se topească"
literalmente, pentru ca apoi să dispară complet!... Când timpul, această noţiune atât de relativă întâlneşte
domeniul Absolutului, cel al luminii libere şi integrale, se transformă în "veşnicie”.

Or, iată că, urmează S. Tarassenko, în lumina promisiunilor Evangheliei, "nu mai am nevoie să-mi construiesc o
navă spaţială perfecţionată care va putea să mă ducă cu o viteză apropiată de cea a luminii, dar, vai! fără să o
egaleze vreodată, căci am primit şi am acceptat deja o putere la fel de minunată, cea de a deveni copil al lui
Dumnezeu printr-o transformare lentă dar sigură, ca să ajung într-o zi pe deplin copil al lui Dumnezeu. Ştiu
acum că istoria oamenilor are un sens, un sens minunat... aproape de necrezut de mintea omenească! Destinul
nostru este acela de a deveni copii ai lui Dumnezeu, căci putem să-I acceptăm puterea care ne eliberează
progresiv, înainte de a o face definitiv, putere care supune acceptării (sau refuzului) noastre posibilităţi
minunate de biruinţă... asupra efectelor acestei entropii, a acestei funcţii de dezordine a Universului, înainte de
a ne ELIBERA total, când vom învia pentru veşnicie. Toată istoria oamenilor de la Creaţie şi până astăzi se
îndreaptă spre acest moment situat în centrul timpului şi al Spaţiului, această lumină în noaptea vremilor...
Golgota... dimineaţa Paştelor... descoperirea lui Dumnezeu făcut Om astfel ca omul să devină fiu al lui
Dumnezeu. Astfel, această imagine profundă a "lumii pe care atât de mult a iubit-o Dumnezeu" se transformă
într-o adevărată orientare a vieţii mele, o neîncetată încurajare pentru "a prinde clipa care trece" ca să pregătesc
cu toate puterile mele şi cu toate faptele mele venirea cunoaşterii absolute şi a mântuirii desăvârşite" [18].

Cititorul va ierta lungimea acestui citat, dar este o minunată pildă ale cărei elemente le aduce fizica modernă în
dezvoltările ei recente, subliniind perfectul acord între ştiinţă şi credinţă. Nu ne rămâne atunci decât să
deschidem Biblia pentru a vedea câte pasaje ca Ioan 1:9-13; Romani 8:12-27; 1 Corinteni 13:9-12, se dovedesc,
prin adâncimea şi imensa lor însemnătate, de o pregnantă actualitate, încoronate de această promisiune care,
atunci când timpul nu va mai exista, se va dovedi o strălucită realitate: "Robii Lui Îi vor sluji şi Îi vor vedea
faţa" (Apocalipsa 22:3).

Ştiinţa nu contrazice o asemenea viziune, din contra, ea duce aici şi de aceea un matematician, Profesorul Hans
Rohrbach, din Mainz, pe care l-am mai citat în paginile anterioare, se referă la imaginea lumii aşa cum ne-o
prezintă ştiinţa şi Biblia:

"Biblia ne dă cunoştinţa ultimă, pe care savantul nu o poate afla. Într-adevăr, în Isus Cristos este ascunsă toată
plinătatea înţelepciunii şi a cunoştinţei: A ajunge la această cunoştinţă şi înţelepciune, iată scopul vieţii mele:
aceasta duce la supunere şi la slujire...".

Cetatea noastră se găseşte în invizibil, cum spune Pavel: "Voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci
sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2:19). "Aici găsesc eu forţa
necesară ca să trăiesc creştineşte în lumea vizibilă" [19].
Tot aşa, un alt savant contemporan, Dr. G. A. Blaauw, profesor de matematici electronice la Universitatea din
Enschede, Olanda şi care a participat la dezvoltarea ultimelor ordinatoare I.B.M. îşi afirmă credinţa în termeni
deosebit de clari:

"Sunt acum mai mult de douăzeci de ani de când am devenit creştin. În timpul acestei perioade, am studiat şi
am lucrat în câmpul ştiinţei moderne, mai ales în ramura ordinatoarelor electronice. Această muncă nu s-a
ridicat împotriva binecuvântării spirituale şi a încurajării pe care le-a dat Dumnezeu în harul Său. Dimpotrivă,
ea a confirmat adevărul că Dumnezeu S-a făcut cunoscut prin Cuvântul Său. Am constatat aceasta nu numai în
propria mea viaţă, ci şi din viaţa numeroşilor savanţi şi ingineri credincioşi" (Scrisoare din 21 August 1970).

Astfel, ştiinţa şi tehnica, chiar în perspectivele lor cele mai modeme, nu numai că nu întorc de la credinţă pe cei
credincioşi, dar aduc mărturie despre revelaţia lui Dumnezeu.

Acelaşi lucru ne arată, deşi mai rezervat, Profesorul Pierre-P. Grasse, eminent biolog, membru al Academiei de
ştiinţe, în cartea sa: "Tu, acest mic zeu, sau Eseu despre istoria naturală a omului" (Colecţia "Savanţii şi lumea",
Albin Michel, 1971). Autorul nu pretinde că se ocupă de metafizică, ci numai de biologie; prin aceasta
demonstraţia câştiga mai multă forţă, subliniind preocupările fundamentale ale biologilor dincolo de domeniul
specializării lor şi faţă de viaţă şi moarte, de timp şi de veşnicie.

1) Desigur, Prof. Grasse ni se prezintă ca evoluţionist convins. Dar în loc să afirme discontinuităţi esenţiale, el
deosebeşte trei universuri, cel lipsit de viaţă, cel al vieţii şi cel al omului, descrie amănunţit diferenţele care
există între om şi celelalte primate (picior, bipedie şi statură verticală, anatomie craniană, limbaj articulat,
cicluri sexuale), constată în sfârşit că în ciuda diversităţii lor, fosilele Homo sapiens posedă un asemenea fond
de caractere comune încât nu este posibil nici să le atribui originii deosebite, nici să le consideri ca specii
diferite.

2) Prof. Grasse nu este un teoretician al hazardului. El recunoaşte că omul nu este un intrus pe glob şi că este o
"fiinţă de excepţie":

"Omul care să rezulte din nenumărate erori de copiere a A.D.N.-ului ce se produc la duplicarea moleculară,
această idee, scrie el, îmi pare la o cercetare mai profundă, ridicolă, ceea ce nu este grav, dar contrară realităţii,
ceea ce o condamnă... Într-adevăr, să atribui zeului hazard paternitatea creierului, a ochiului, a urechii interne...
înseamnă a face dovadă de o apreciabilă doză de naivitate, sau de o încredere oarbă într-o ipoteză, ceea ce de
altfel, este totuna" (p. 138-139).

3) Prof. P.-P. Grasse nu respinge, ci dimpotrivă, afirmă termenul de finalitate; el constată existenţa unei finalităţi
imanente sau de fapt, şi a unei finalităţi transcendente; de aceasta din urmă nu se ocupă în cartea sa, nu pentru
că problema finalităţii transcendente nu s-ar pune în biologie, ci pentru că interesează înainte de toate pe
metafizician (p. 57) şi precizează: "Când savantul descoperă legile şi de aici ordinea din natură, el se întreabă
uneori ce autor a conceput pe unele şi a făcut-o pe cealaltă. Această chestiune este legitimă în sine, dar este de
domeniul metafizicii şi nu de cel al ştiinţei" (p. 62-63). Biologul îşi limitează astfel sfera investigaţiei lui, dar nu
neagă realităţile care se afirmă dincolo de domeniul său, recunoscând de altfel că "filozoful spiritualist se
apropie mult mai mult de real decât materialistul care nu consideră decât un aspect al lucrurilor" (p. 72-73).

4) Iată acum o dublă constatare:

- cu privire la viaţă, mai întâi: "Definirea vieţii în termeni precişi depăşeşte posibilităţile noastre; ea nu are
nimic material şi totuşi i se măsoară manifestările..." (p. 50).

- pe urmă cu privire la om şi la Dumnezeu: "Faptul este sigur, vădit: Omul fără transcendent este, psihologic
vorbind, un dezechilibrat, un anormal... Transcendentul pătrunde în om pe căi diferite şi neaşteptate. El nu se
limitează numai la credinţa într-un Dumnezeu unic, necreat şi creator, ci înglobează şi cultul frumosului şi cel al
binelui. Este dragostea dezinteresată pentru aproapele... Dacă este imposibil să demonstrezi existenţa lui
Dumnezeu, este la fel de imposibil să-I demonstrezi inexistenţa... numai un savant mărginit poate să susţină că
nu există nimic dincolo de concretul care îi este accesibil..." (p. 252-253).
Iar dacă Prof. Grasse nu situează păcatul originar în adevărata lui perspectivă, cea a căderii, dramă a libertăţii şi
a liberei alegeri a omului, care îl leagă de "condiţia noastră animală de unde ne vin necazurile", el scrie cu toate
acestea: "Păcatul originar? Este de o uimitoare claritate şi cât de bine este numit!... Dar ne dăm bine seama că
destinul nostru nu este cel al animalului" (p. 278).

Nu ne aminteşte aceasta de vorba Eclesiastului: "Dumnezeu a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei?"
(Eclesiastul 5:11).

D. Credinţa, dinamică de viaţă şi de acţiune

Ultimele mărturii pe care le-am citat arată deja că modul în care credinţa, întemeiată pe revelaţia biblică şi
creştină, nu numai că se poate împăca cu spiritul şi cercetarea ştiinţifică, dar reprezintă pentru savanţii
însufleţiţi de ea o dinamică de viaţă şi de acţiune. Trebuie să precizăm această situaţie cu câteva exemple pentru
care nu avem decât dificultatea alegerii.

Am putea să amintim din nou şi să cităm şi aici pe Kepler, Newton, Linné, Cuvier, Jean-Henri Fabre, şi atâţia
alţii care nu s-au mulţumit să proclame în faţa naturii credinţa lor într-un Dumnezeu creator şi conducător al
universului, ci care şi-au trăit credinţa, căci aceasta a pătruns, a inspirat, a animat şi a dirijat întreaga lor viaţă.

Iată pe cel numit "Newton-ul electricităţii", André-Marie Ampère (1775-1836), despre care s-a putut spune că
"Religia a fost, împreună cu ştiinţa, Marele Motor al vieţii sale", în "jurnalul său intim" se poate citi această
cugetare:

"Să nu ai încredere în spiritul tău; te-a înşelat atât de des! Cum ai putea să te bazezi încă pe el? Când încercai să
devii filozof, îţi dădeai deja seama cât de deşert este acest duh care constă într-o anume uşurinţă de a produce
gânduri strălucitoare. Astăzi, când râvneşti să devii creştin, nu simţi tu că duhul bun este numai cel care vine de
la Dumnezeu? Duhul care ne îndepărtează de Dumnezeu, duhul care ne întoarce de la adevăratul bine, oricât de
pătrunzător, de plăcut, de abil ar fi pentru a ne procura bunuri trecătoare, nu este decât un duh de amăgire şi de
rătăcire. Duhul nu are alt scop decât să ne conducă spre Adevăr şi spre binele cel mai înalt.

"Fericit este omul care se dezbracă pentru a fi îmbrăcat! Cine calcă în picioare înţelepciunea amăgitoare ca să o
primească pe cea a lui Dumnezeu, dispreţuieşte spiritul în măsura în care lumea îl apreciază. Nu-ţi potrivi ideile
cu cele ale lumii, dacă vrei să fie conforme cu adevărul”.

"Doctrina lumii este o doctrină a pierzării. Trebuie să devii simplu, umil şi în întregime desprins de oameni;
trebuie să devii calm, recules şi să nu încerci să-ţi scoţi dreptatea înaintea lui Dumnezeu.

"Chipul acestei lumi trece. Dacă te hrăneşti cu deşertăciunile ei, vei trece ca şi ea. Dar adevărul lui Dumnezeu
rămâne veşnic; dacă te vei hrăni cu el, vei fi permanent ca şi el...”

"Lucrează cu un duh de rugăciune. Studiază lucrurile acestei lumi, este datoria ta; nu le privi însă decât cu un
ochi; celălalt să fie aţintit neîncetat la lumina veşnică. Ascultă pe savanţi, dar nu-i asculta decât cu o ureche.
Cealaltă să fie totdeauna gata să primească preţioasele modulări ale glasului prietenului tău ceresc.”

"Nu scrie decât cu o mână. Cu cealaltă prinde-te de haina lui Dumnezeu ca un copil care se ţine strâns de haina
tatălui său. Fără această precauţie îţi vei zdrobi capul de vreo piatră. Fie ca să-mi amintesc întotdeauna de
vorbele apostolului Pavel: "Folosiţi-vă de această lume ca şi cum nu v-aţi folosi de ea". Fie ca sufletul meu,
începând de astăzi, să rămână astfel lipit de Dumnezeu şi de Isus Cristos.”

"Binecuvântează-mă, Doamne!" [20].

Iată şi cuvintele lui Pierre Termier rostite cu ocazia morţii unor rude:

"Ştiu că această încercare este voia Cuiva care ştie ce face şi care ne iubeşte... Datorită lui Dumnezeu, nimeni
dintre ai mei nu cârteşte, iar cântarea care îmi place cel mai mult este Magnificat...Ce s-ar înţelege fără
moarte?... Suntem ca nişte copii cărora li se zice: "Răbdare, veţi înţelege aceasta mai târziu..."

Iată acum un extras dintr-o scrisoare scrisă de Pierre Termier familiei sale într-o zi de Crăciun, în timpul
războiului din 1914:

"Mai târziu războiul din 1914 va fi aproape uitat; se va vorbi despre el ca de ceva întâmplat demult pe care
numai erudiţii îl mai cunosc: dar clopotele de Crăciun vor bate încă, în fiecare an, la 25 Decembrie... În fond,
un singur lucru contează: să fi fost, aici jos, în bucurie sau în durere, în sărăcie sau în bogăţie, în slavă sau în
anonimat, martorii acestui Copilaş evreu. Războiul, pacea, combinaţiile oamenilor, visurile săracelor noastre
inimi, toate acestea nu sunt nimic" [21].

Şi de la marele botanist Charles Flahault avem mai multe mărturii ale nădejdii creştine, mai ales această
scrisoare scrisă cu ocazia morţii prietenului său, marele specialist în silvicultură din Aigoual, Georges Fabre (25
Mai 1911):

"Vă compătimim din toată inima şi plângem alături de Dumneavoastră. Rugăm de asemenea pe Dumnezeul
milei în care v-aţi pus şi unul şi altul toată încrederea să vă mângâie în această mare încercare. Cel puţin aveţi
deplina încredere a revederii, tot aşa de nezguduită ca şi a lui. "Fericiţi cei ce mor în Domnul; ei nu mor, ci au
viaţă veşnică"... La Dumnezeul tuturor creştinilor, la Dumnezeul răstignit pentru mântuirea oamenilor ne rugăm
cu toată râvna pentru Dumneavoastră. În El este toată nădejdea noastră".

În Flahault erau strâns uniţi omul de mare ştiinţă şi omul de mare credinţă; fiindu-i elev, am avut numeroase
mărturii ale acestui fapt [22].

De la zoologul Armand Sabatier (1834-1910) căruia i se datorează îndeosebi cercetări remarcabile de anatomie
comparată asupra inimii şi a circulaţiei centrale la vertebrate, am putea cita multe exprimări ale profunzimii
credinţei lui; şi la el laboratorul şi cămăruţa de rugăciune erau pe picior de egalitate, în strânsă legătură una cu
alta. Iată câteva pasaje caracteristice ale lucrării sale "Filozofia efortului" (1903):

"Nu! Existenţa numeroaselor forme ale răului nu împiedică nicidecum negarea personalităţii divine şi absenţa
unui Dumnezeu al bunătăţii şi al dreptăţii, căci nu numai că Dumnezeu nu este autorul răului, dar nu l-ar fi
putut înlătura fără să anuleze libertatea, adică caracterul moral şi demnitatea lumii...

"...Libertatea este unul din cele mai necesare atribute ale lui Dumnezeu; căci un Dumnezeu care nu ar mai fi
liber nu ar mai fi Dumnezeu; ar face parte din natură, dar nu i-ar mai putea fi autorul. Cine zice creaţie zice
libertate şi voinţă. Cine Îl socoteşte pe Dumnezeu ca determinat spune panteism, adică în fond ateism...

"...Dumnezeul impersonal al panteismului, şi nici Dumnezeul indiferent şi îngheţat al deismului nu pot fi zeii
rugăciunii. Dar Dumnezeul teismului [23] care, creator al lumii, o îndreaptă spre o ţintă de dreptate şi sfinţenie
este un Dumnezeu la care te poţi ruga. Dumnezeul rugăciunii este prin excelenţă Dumnezeul creştinismului,
adică Dumnezeul creator şi tată, Dumnezeul care Îşi iubeşte făptura mâinilor Lui şi o vrea bună şi fericită"...

"...Nimic nu ne îndreptăţeşte să restrângem şi să limităm puterea divină. Dar trebuie să remarcăm că nu este
vorba de loc aici despre puterea divină, ci de nişte hotărâri ale voinţei divine. Noi putem, desigur, să credem că
Dumnezeu poate tot ceea ce vrea; dar vrea El tot ceea ce ar putea? Iată întrebarea".

Aceasta fiind zise, să remarcăm acum recunoaşterea pe care o face Sabatier eficacităţii rugăciunii făcute cu
credinţă, nu unui idol de piatră sau de lemn, ci Dumnezeului viu şi adevărat care aude şi care împlineşte:

"...Omul care se roagă exercită asupra a ceea ce îl înconjoară, şi chiar asupra evenimentelor mai mult sau mai
puţin apropiate sau îndepărtate, o influenţă şi o acţiune superioară celor ale omului care nu se roagă. Dacă
există însă o superioritate neîndoielnică între individul care se roagă şi cel care nu se roagă, este uşor de înţeles
de câtă forţă, de câtă influenţă este capabilă rugăciunea unei mase de oameni, a unui popor, a unei rase, cuprinşi
de elanul rugăciunii..." [24].

Această putere a rugăciunii o sublinia şi Dr. Alexis Carrel (1873-1944), Premiul Nobel pentru medicină, 1912,
autorul cărţii "Omul, acest necunoscut" (1936) (*):

"Rugăciunea, a scris el, este o forţă la fel de reală ca şi gravitaţia universală. În calitate de medic, am văzut
oameni asupra cărora eşuase orice alt tratament, înălţaţi deasupra lor înşişi, şi a descurajării lor, prin
rugăciune... Rugăciunea este urmată totdeauna de un rezultat dacă este făcută în anumite condiţii... Rugăciunea
acţionează asupra duhului şi asupra trupului într-un mod care pare să depindă de calitatea, de intensitatea, de
frecvenţa ei... În general, ea constă într-o plângere, un strigăt de spaimă, o cerere de ajutor. Uneori se
transformă într-o senină contemplare a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. Poate fi definită
şi ca o înălţare a sufletului către Dumnezeu. Ca un act de dragoste şi de adorare faţă de Dumnezeul de la care
vine minunea vieţii... Departe de a fi doar o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune reprezintă o stare
mistică când conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Ea rămâne de
neînţeles atât pentru filozofi cât şi pentru savanţi. Oamenii simpli simt pe Dumnezeu la fel de firesc ca şi
căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar acest Dumnezeu accesibil celui care ştie să iubească se ascunde
celui care nu ştie decât să înţeleagă... Prin rugăciune omul se apropie de Dumnezeu şi tot prin ea Dumnezeu
intră în el... Trebuie să te rogi neîncetat... Este absurd să te rogi dimineaţa şi să te comporţi apoi în restul zilei ca
un păgân. Gânduri foarte scurte sau invocaţii mintale pot să menţină pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Întreaga
comportare este atunci inspirată prin rugăciune. Astfel înţeleasă, rugăciunea devine un mod de a trăi" [25].

Aşa vorbea despre rugăciune un om de ştiinţă, un medic.

(*) Amănunte despre viaţa şi opera marelui om de ştiinţă şi credinţă francez se află în cartea "CHIRURGUL" de
Th. Chiţulescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, (EB), Bucureşti, 1979, p. 52-86.

Apostolul Pavel nu cerea el creştinilor: "Stăruiţi în rugăciune... Rugaţi-vă neîncetat" (Coloseni 4:2; 1
Tesaloniceni 5:17)? Iar apostolul Iacov, pe baza mai multor exemple, şi prin experienţa personală, constata:
"Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit" (Iacov 5:16).

E. Trebuie să modernizăm Biblia?

Ni se spune că cunoştinţa ştiinţifică a universului a evoluat, că ideile şi moravurile s-au schimbat, că trăim în
secolul al XX-lea şi nu în vremile mai mult sau mai puţin depărtate când au fost scrise cărţile Bibliei, că, prin
urmare, Biblia nu mai este modernă, că este în mare parte de neînţeles pentru omul de astăzi, în lumea de astăzi.
Ar trebui deci să o modernizăm, să o traducem într-un limbaj pe care omul din acest secol să-l poată înţelege şi
mai ales primi, să o reinventăm, să o scriem din nou, ştergând vechile cuvinte-cheie şi ideile învechite pe care le
conţine şi le argumentează, ca cele de cădere, de păcat, de mântuire, de izbăvire, de ispăşire, de răscumpărare,
de milă, etc., eliminând transcendenţa şi personalitatea lui Dumnezeu... [26]. Ar trebui deci să coborâm Biblia
la nivelul şi la măsura omului?

La această obiecţie, curentă astăzi, care are ca rezultat contestarea Bibliei în ansamblul ei, vom opune câteva
observaţii:

1) Măsura şi perspectiva lui Dumnezeu nu se aseamănă cu cele ale omului. Biblia, după cum am văzut, o
afirmă: Isaia 55:8-10; Psalmul 90:4. Dar şi ştiinţa cea mai modernă recunoaşte acest lucru:

"Universul este finit sau infinit? Expansiunea lui este constantă, se încetineşte sau se accelerează? Aceste par
pentru moment fără răspuns... În starea actuală a observaţiilor, este cu neputinţă de răspuns... La scara
fenomenelor umane şi chiar biologice, soarele pare uimitor de stabil. Dar, în realitate, această stabilitate
ascunde o evoluţie ireversibilă care, dincolo de câteva miliarde de ani în trecut şi în viitor, a fost şi va fi mult
mai rapidă şi mai spectaculoasă decât este astăzi..." [27].

2) Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu care vorbeşte şi un Dumnezeu care acţionează. El se descopere prin
lucrările Sale şi prin cuvântul Său. El s-a coborât pe pământ pentru a Se face cunoscut oamenilor şi în acest
scop a folosit limba lor. Dar de ce a ales ca instrument al descoperirii Lui tocmai limba unui popor atât de mic?
Fără îndoială, se pune mai întâi problema tainei alegerii acestui popor. Dar mai este faptul că limba ebraică era
cu siguranţă, dintre toate limbile ce existau pe atunci, cea mai concretă, "cea mai expresivă", cea mai puţin
"intelectuală" şi, prin urmare, cea mai accesibilă oamenilor. Pe de altă parte, pentru Noul Testament, s-a
observat "limba Evangheliilor este o limbă încă vie... în ansamblu şi ca învăţătură... astăzi este mai uşor
înţeleasă de un grec decât limba lui Montaigne de un francez". "Aceasta se datorează faptului că evangheliştii,
dorind să ajute poporul, s-au slujit nu de greaca cultă care se folosea pe atunci, ci pe cât posibil de cea vorbită
de popor şi care, de atunci, s-a schimbat relativ puţin. Această întrebuinţare a limbii greceşti populare reprezintă
un lucru extraordinar pentru acele vremuri"...

Astfel se exprima Prof. Hubert Pernot, de la Sorbona, eminent specialist atât în greaca veche cât şi în cea
modernă [28]. Şi apostolul Pavel vorbea şi scria în greacă, dar când împrejurările i-o cereau, se exprima în
limba ebraică (Faptele Apostolilor 21:37 la 22:2). Într-adevăr, Dumnezeu a dorit să Se facă cunoscut oamenilor
într-un limbaj care să fie cel mai accesibil, cel mai clar, cel mai inteligibil. Trebuie să-l schimbăm noi cu ceva?
Este oare necesar, sub pretextul modernizării, să gândim din nou, să scriem din noi Biblia? Aceasta ar însemna
să ne îndepărtăm de la gândul lui Dumnezeu. Grija cea mai mare a traducătorului Bibliei nu constă oare în
tălmăcirea cât mai exactă, cât mai fidelă, cât mai completă a întregii bogăţii de cuvinte a Bibliei, şi, prin
urmare, a plinătăţii descoperirii lui Dumnezeu faţă de oameni?

"O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de
neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a
dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slavă-n
veci! Amin!" (Romani 11:33-36).

3) Or, iată că revelaţia lui Dumnezeu se adresează tuturor oamenilor, oricare ar fi ei, oriunde ar fi ei, omului de
astăzi aşa cum se adresa şi omului de ieri, şi cum se va adresa şi omului de mâine, cu aceleaşi cuvinte, cu
aceeaşi orientare, şi aceasta atâta timp cât vor fi oameni pe pământ, căci omul rămâne om cu aceleaşi probleme,
cu aceleaşi întrebări, cu aceleaşi nevoi adânci şi esenţiale.

Într-o zi, când geologul Pierre Termier era rugat să spună ce ar avea de transmis tineretului de astăzi, dacă ar
putea să se facă auzit, acesta, surprins, replică:

"De ce adăugaţi cuvântul "astăzi" la cuvântul "tineret"?... Ceea ce ar trebui spus tinerilor de astăzi este exact
ceea ce ar fi trebuit să se spună tinerilor de acum o sută de ani, de acum o mie de ani, de acum trei mii de ani şi
ar trebui repetat până la sfârşitul omenirii. Căci omul nu-şi schimbă fondul: şi problema umană nu depinde nici
de ţări, nici de vremi, nici chiar de progresele de care suntem atât de mândri. Problema omului s-a ridicat
înaintea noastră prin timp, prin viaţă, prin moarte, şi se va ridica în acelaşi fel şi ultimului dintre oameni. Numai
când ultimul dintre oameni va fi culcat la rândul lui în ţarina generaţiilor nenumărate, atunci poate că moartea
va fi biruită de propria ei victorie şi o voce supraomenească va striga: "Nu mai există timp!" [29].

Iată cum se exprima un om de mare ştiinţă şi mare credinţă!

Mesajul lui Dumnezeu pentru oameni este neschimbat; el nu are trebuinţă să fie modificat după moda şi
obiceiurile zilei; este Evanghelia veşnică!

"Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat... Nu adăuga nimic la cuvintele Lui ca să nu te pedepsească şi să nu
fii găsit mincinos" (Proverbele 30:6).

"Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac" (Isaia 40:8).

F. Cele două atitudini ale savanţilor credincioşi

Desigur că s-ar putea adăuga mărturiilor de mai sus numeroase altele aparţinând oamenilor de ştiinţă din secolul
XX ca şi din secolele precedente:

- credinţă într-un Dumnezeu personal, creator şi armonizator al universului;

- credinţă într-un Dumnezeu care continuă să conducă lumea prin providenţa Sa şi care Se ocupă de nevoile
tuturor făpturilor Lui;
- credinţă într-un Dumnezeu care Se face cunoscut omului prin cuvântul Lui şi prin lucrările Sale, care este
atent şi care răspunde la rugăciunea făcută cu credinţă;

- credinţă în prelungirea acestei vieţi dincolo de mormânt, într-o viaţă mai înaltă şi mai frumoasă, o viaţă
deplină, fără îngrădiri şi necazuri.

Iată, în definitiv, ce găsim, exprimate diferit, în toate aceste mărturii.

De la savanţii Renaşterii şi ai Reformei la cei din epoca electronicii şi a astronauticii, contemporanii noştri,
trecând peste Kepler, Newton, Linné, Cuvier, Cauchy, Gauss, Ampère, Fresnel, Pasteur şi numeroşi alţii, avem
dovada de netăgăduit că nu există incompatibilitate, ci dimpotrivă, un acord perfect între spiritul şi cercetarea
ştiinţifică, pe de o parte, şi pe de altă parte, între temeiurile şi avânturile credinţei creştine, "o încredere
neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (Evrei 11:1); trebuie
totuşi să constatăm că, printre savanţii credincioşi, se afirmă două atitudini cu privire la raporturile dintre ştiinţă
şi credinţă:

1) Mai întâi sunt cei care cred că cele două domenii sunt absolut distincte unul de celălalt; fără îndoială, pentru
ei credinţa le descoperă mai mult despre liniştea sentimentului, despre intuiţia, despre aspiraţia profundă a
fiinţei, decât despre adevărul demonstrabil în sensul în care îl înţeleg oamenii de ştiinţă, bazat pe fapte
materiale, concrete, pipăibile, de exemplu realităţi istorice. Aceasta a fost atitudinea binecunoscută a lui Louis
Pasteur:

"Filozofia" mea este în întregime ieşită din inimă şi nu din spirit, de aceea mă las în voia celei pe care o inspiră
sentimente atât de veşnice ce se dovedesc la căpătâiul care a fost iubit atât de mult şi care este pe moarte, în
acel moment suprem, este ceva în adâncul sufletului care ne spune că lumea nu poate fi un ansamblu pur de
fenomene proprii unui echilibru mecanic ieşit din haos al elementelor prin simplul efect al jocului treptat al
forţelor materiei"... Şi el afirma:

“Ştiinţa nu trebuie să se neliniştească, oricare ar fi consecinţele filozofice ale lucrărilor ei... Asta înseamnă că în
forul meu interior şi în conduita vieţii mele nu ţin seama decât de ştiinţa dobândită? Aş vrea să fie aşa, dar nu se
poate, căci ar trebui să mă dezbrac de o parte din mine însumi. În fiecare din noi există doi oameni: savantul,
cel care a şters trecutul, care prin observaţie, experimentare şi raţionament vrea să ajungă la cunoaşterea naturii,
şi omul sensibil, omul de tradiţie, de credinţă sau de îndoială, omul de sentiment, omul care îşi plânge copiii ce
nu mai sunt, care nu poate, vai! să dovedească că îi va revedea, dar care crede şi speră aceasta, care nu vrea să
moară cum moare un vibrion, care îşi spune că forţa care este în el se va transforma. Cele două domenii sunt
distincte, şi este nenorocit cel care ar vrea să le suprapună în stadiul atât de imperfect al cunoştinţelor
omeneşti".

2) Dar, pe de altă parte, numeroşi sunt savanţii care cred că nu există perete etanş între laborator şi cămăruţa de
rugăciune şi care trec foarte natural dintr-unul în alta. Aşa a fost un Kepler, un Newton, un Linné, un Cuvier, un
Jean-Henri Fabre, un Edouard Branly, un Henri Devaux, un Pierre Termier...

Un ascultător al ultimei lecţii a lui Cuvier (8 Mai 1832), cu cinci zile înainte de moartea acestui savant, îşi
notează astfel impresiile:

"...Era în această ultimă parte a lecţiei de un calm şi de o putere de percepţie, o dezvăluire sinceră a perspectivei
intime şi complete a observatorului religios, amintind involuntar de cartea care vorbeşte despre creaţia omului,
Geneza. Acest raport, mai curând evitat decât căutat, vizibil nu în cuvinte ci în idei, păru să iasă deodată la
lumină când profesorul pronunţă aceste cuvinte: "Fiecare fiinţă cuprinde în ea însăşi, într-o varietate infinită şi o
predispunere admirabilă, tot ce îi este necesar, fiecare fiinţă este perfectă şi viabilă, după ordinul, specia şi
individualitatea ei". Fără a mai fi formulată în altă parte, era în această lecţie o omniprezenţă a cauzei supreme.
Cea mai înaltă misiune a ştiinţei, poziţia sa finală, era clar indicată aici. Prin cercetarea lumii vizibile se ajungea
la lumea invizibilă, şi pretutindeni examinarea făpturii indica prezenţa Creatorului" [30].

Biofizicianul Henri Devaux scria:

"Avem două descoperiri, Creaţia şi Scripturile, amândouă superioare omului. Studiez cu admiraţie, de şaizeci de
ani, minunata carte a Creaţiei, şi acest lung studiu n-a făcut decât să-mi întărească siguranţa că între aceste două
surse de mărturii este un acord deplin...”

"Multe persoane dispuse să creadă sunt tulburate de afirmaţia prea des repetată că povestirea biblică a Creaţiei
este contrară ştiinţei. Am ţinut, ca om de ştiinţă şi creştin, să afirm contrariul, pentru că am dobândit
certitudinea că Biblia, departe de a fi în contradicţie cu adevărata ştiinţă, aceea a faptelor şi nu a teoriilor, este,
dimpotrivă, înaintea ei... Deşi termenii folosiţi (în textul sfânt) sunt pretutindeni foarte simpli şi uşor de înţeles
pentru toţi, au fost în mod vădit aleşi în aşa fel încât dobândesc o adevărată valoare ştiinţifică pentru un
naturalist atent. Însăşi această alegere este atât de uimitoare, arată o ştiinţă atât de exactă a naturii lucrurilor şi a
fiinţelor încât ne dezvăluie adevăratul autor al acestei povestiri: este Acelaşi cu Autorul Creaţiei însăşi" [31].

Fizicianul Leprince-Ringuet observă:

"Este interesant de constatat faptul că, de mai multe veacuri, ştiinţele şi tehnicile s-au dezvoltat aproape
exclusiv în ţări creştine. Oare promovarea ştiinţelor este o virtute a creştinismului? Sau dimpotrivă este o
reacţie contra influenţei Bisericilor?... Este posibil să aderi la dogme, să crezi în viaţa de dincolo, păstrând şi
dezvoltând în acelaşi timp o atitudine corectă de om de ştiinţă?...

El răspunde întrebărilor pe care şi le pune:

a) Prin constatarea faptului că ştiinţa "cu toate uimitoarele ei progrese şi dezvoltarea ei extraordinară, nu aduce
elemente de răspuns la marile întrebări pe care şi le pune gândirea de când există omul", că "ea nu ne învaţă
ceea ce am venit să facem pe pământ";

b) Prin tot ceea ce noţiunea creştină de păcat şi de har poate să aducă cercetătorului într-o viziune şi o explicaţie
aprofundată a lumii în starea ei actuală şi în mişcarea care o însufleţeşte [32].

Există astfel o complementaritate, credinţa pătrunzând cu mult mai departe decât ştiinţa şi deschizând
perspective care sunt închise pentru ştiinţă.

Geologul Pierre Termier, după ce a arătat că "mulţi savanţi şi nu dintre cei mai fără importanţă, nu ies niciodată,
nu vor să iasă din domeniul ştiinţific", adaugă:

"Există o a doua categorie de savanţi din care aş vrea să fac parte şi care se caracterizează astfel: ei privesc ca
nenaturală, convenţională, şi de aceea uşor de trecut limita celor două domenii... Ştiinţele particulare sunt, în
ochii lor, trepte pe care să poată urca spre cunoaşterea generală şi universală... Toate ştiinţele se mărginesc cu
necunoscutul, toate sunt pline de enigme...; toate se lovesc de taine pe care nu le pot explica; fiind în mod
necesar mărginite, ele invită pe om să le treacă hotarele... Ele pregătesc spiritul omului să primească dovezile
existenţei lui Dumnezeu. Fiecare ştiinţă conduce la Dumnezeu, căci orice ştiinţă trezeşte în om ideea de Infinit
şi îi dă omului sensul misterului... Ştiinţele sunt trepte ale unei scări tainice pe care urcăm la Dumnezeu" [33].

Această a doua atitudine îmi pare cea mai conformă cu realitatea. Văd două fluvii de importanţă inegală, cu
debit inegal. Ce maluri fac să rodească ele? În ce direcţie curg?

Primul, larg şi maiestuos, cu apele spumegânde şi limpezi, se rostogoleşte impetuos: este fluviul revelaţiei
divine, fluviul ştiinţei şi al dragostei divine, care trece peste omenire, şi prin care, după spusele unui profet,
"pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă" (Habacuc 2:14). Al
doilea fluviu are un debit mult mai mic; este mult mai puţin larg; el curge în ansamblu în acelaşi sens, urmând
aceeaşi direcţie ca şi primul, dar făcând tot felul de meandre, apele pe care le rostogoleşte sunt pe alocuri pline
de nămol, dar pe parcurs ele reuşesc să scape de diferitele impurităţi care le murdăresc, şi atunci se vede
reflectarea slavei lui Dumnezeu: este fluviul ştiinţei umane, a eforturilor depuse din veac în veac, din generaţie
în generaţie, de oameni pentru a ajunge la adevărul veşnic. Apele lui se întâlnesc în cele din urmă cu fluviul cel
mare cu care se amestecă, şi cele două fluvii se transformă într-unul singur.

Astfel, ştiinţa, adevărata, autentica ştiinţă se alătură revelaţiei biblice, astfel că ştiinţele, în felul lor şi după
chemarea lor proprie fiecăreia dintre ele, ne conduc la Dumnezeu: iată cel mai măreţ dintre "Eureka",
descoperirea la care sunt aduse în mod inevitabil, cea mai mare şi cea mai necesară dintre toate. Ele proclamă
astfel veşnica tinereţe a Vechii Cărţi, şi se alătură cântării care se înalţă de la întreaga Creaţie spre Cer, şi care se
concentrează în acest cuvânt unic şi fără seamăn: Dumnezeu! "Iar din cântarea veşnică, singurul cuvânt este:

DUMNEZEU!
Dumnezeul Creaţiei
Dumnezeul Bibliei întregi
Dumnezeul lui Isus Cristos! [34].

Capitolul VII
MĂRTURISIRI ŞI OPINII ALE SAVANŢILOR ATEI SAU
FĂRĂ NICI O RELIGIE
Am vrea, înainte de a încheia, să auzim şi părerea câtorva savanţi necredincioşi, adresându-ne în acest scop
unora din reprezentanţii cei mai marcanţi ai ateismului ştiinţific.

A. Haeckel şi monismul
Iată mai întâi pe savantul german Ernst Haeckel (1834-1919), al cărui nume l-am întâlnit adesea în paginile
precedente; a fost unul din ucenicii cei mai entuziaşti ai lui Charles Darwin, şi a mers mult mai departe decât
maestrul său pe calea transformismului; el a enunţat "legea biogenetică fundamentală", conform căreia
ontogeneza, adică dezvoltarea individului în cursul vieţii sale embrionare este o recapitulare rapidă a
filogenezei, adică a dezvoltării grupului său; altfel zis, orice individ, în cursul dezvoltării lui, ar trece succesiv
prin diferitele forme prin care a trecut şi specia sa pentru a ajunge la forma actuală; el s-ar căţăra din nou, într-
un fel, pe arborele său genealogic.

Această lege, unul din stâlpii transformismului, a fost puternic criticată şi corectată [1].

Pe plan filozofic şi religios, Haeckel este un ateu sincer, cunoscut chiar pentru "furia sa antireligioasă";
concepţia sa este aceea a monismului materialist pe care l-a dezvoltat până la ultimele lui consecinţe: un singur
principiu, un singur lucru existând în univers, suficient sie însuşi, şi în afara căruia nu există nimic, materia, o
materie capabilă de creaţie, de transformare, de diversificare. Este vorba aici, în fond despre un panteism,
pentru că trebuie să se admită un principiu de creaţie şi de evoluţie în sânul materiei. De aceea, savantul german
este de părere că trebuie să fie respinse, în numele ştiinţei, toate filozofiile spiritualiste, în particular toate datele
revelaţiei biblice şi toate afirmaţiile credinţei creştine.

Dar, deşi pentru Haeckel confruntarea dintre ştiinţă şi religie le arată contradictorii în afirmaţii iar examenul
critic al doctrinelor lor arată că dogmele religiei nu rezistă în faţa concluziilor ştiinţei, monismul haeckelian este
o adevărată religie, "religia monistă", şi la acest punct avem mărturisiri din partea profesorului din Iena.

1) El recunoaşte mai întâi existenţa sentimentului religios în fiecare om şi admite că religia are ca obiect
satisfacerea anumitor nevoi, chiar a unor nevoi esenţiale ale omului; el merge până acolo încât afirmă profetic
că "aşa cum vor exista totdeauna oameni cărora le va plăcea să se retragă în temple bogat împodobite pentru a-
şi practica aici cultul în comun, se va produce într-o zi analogul a ceea ce s-a petrecut în secolul al XVI-lea,
când mai multe biserici catolice au căzut în mâinile protestanţilor; un număr şi mai mare de biserici vor trece de
la creştini la societăţile moniste".

2) Or, ce propune Haeckel ca obiect al adorării adepţilor doctrinelor sale? El le propune triplul cult al
adevărului, al frumosului şi al binelui.

a) în ceea ce priveşte adevărul, monismul nu are nimic de a face cu creştinismul, căci acesta propovăduieşte un
"dincolo" care, pentru monist, nu are sens. Cu toate acestea, pe planul adevărului, Haeckel nu se poate
împiedeca să nu admire şi să nu respecte primul capitol al Genezei, deşi nu recunoaşte aici un semn al
intervenţiei şi inspiraţiei divine: "Succesul extraordinar al primului capitol din Geneza se explică prin
dispunerea simplă şi naturală a ideilor care sunt înfăţişate aici şi care contrastează avantajos cu confuzia
cosmogoniilor mitologice la majoritatea popoarelor antice. După Geneza, Domnul Dumnezeu creează mai întâi
pământul ca un corp anorganic, pe urmă desparte lumina de întuneric, apoi apele de uscat. Iată deci că pământul
poate fi locuit de fiinţe organizate. Dumnezeu face atunci mai întâi plantele, apoi animalele, şi printre acestea
din urmă, modelează în primul rând pe locuitorii apei şi ai aerului; mai târziu pe cei ai uscatului. În fine,
Dumnezeu creează pe ultimul venit dintre "fiinţele organizate", omul; El îl face după chipul Său pentru a fi
stăpânul pământului".

Iată desigur un excelent rezumat din partea unui ateu, care nu depăşeşte textul şi care, în plus, are avantajul de a
sublinia paralelismul izbitor, luminoasa concordanţă între povestirea mozaică şi faptele cele mai marcante puse
în evidenţă cu multe secole după aceea de paleontologi şi geologi. Haeckel conchide: "Putem deci să aducem
măreţei idei conţinute în cosmogonia ipotetică a legislatorului evreu un just şi sincer tribut de admiraţie" [2].

b) Dacă, în ceea ce priveşte FRUMOSUL, Haeckel declară că între monism şi creştinism există o contradicţie
deosebit de intensă, arătând prin aceasta cât de puţin cunoaşte el creştinismul, cel adevărat, cel al lui Isus
Cristos, şi făcându-şi despre aceasta ideea unei sărmane caricaturi, el recunoaşte, în ce priveşte BINELE, şi aici
avem o nouă mărturisire din partea lui, că "religia" monistă coincide în mare parte cu ceea ce învaţă
creştinismul, că prin urmare în edificarea unei morale nu se poate trece peste creştinism şi că trebuie să fie
menţinută în numele monismului însuşi morala creştină [3].

Nu trebuie să credem că Haeckel este astăzi atât de depăşit încât rămâne numai omul darwinismului şi al
scientismului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul acestui secol.

Pretutindeni unde ateismul are actualmente forţă de lege, unde este ridicat la rang de "religie" de stat, el imită
creştinismul în mai multe puncte, şi foarte adesea până în devierile lui cele mai înverşunate: el îşi are biblia lui,
conciliile, inchiziţia, interzicerea unor cărţi, ceremoniile, cultul, dogmele, crezurile, morala şi chiar tainele,
botezurile lui speciale şi primele sale împărtăşanii specifice; ateismul are şi el cântările, procesiunile, sfinţii,
icoanele lui.

"Ghidul ateului", publicat şi difuzat în numeroase ţări unde domneşte ateismul persecutor nu este altceva decât
biblia ateismului: "Versiuni simplificate sunt folosite în grădiniţe de copii, altele tot mai îngrijite urmează
tânărul pe măsura dezvoltării sale [4].

Într-adevăr, confruntarea dintre diversele forme de ateism, chiar şi atunci când copiază şi imită creştinismul, nu
face decât să scoată mai bine în evidenţă valoarea revelaţiei creştine pentru orice om şi pentru om în întregime.

B. Ateismul lui F. Le Dantec

Iată acum pe biologul ateu Felix Le Dantec (1869-1917) care a fost un apărător înfocat al lamarckismului. De
altfel, el se face avocatul monismului haeckelian pe care îl numeşte "ateism ştiinţific". El îşi expune ideile în
cartea intitulată întocmai "Ateismul", în care consemnăm, de-a lungul unor lungi raţionamente, o întreagă serie
de mărturisiri şi de opinii.

Mai întâi de toate, prefaţa dedicată biologului Giard începe în mod curios astfel: "Mulţumesc lui Dumnezeu",
dar schimbându-şi părerea, autorul nostru declară: "Iată, mărturisesc, un început ciudat pentru o carte despre
ateism, dar trebuie s-o spunem ca pe franţuzeşte...".

Le Dantec recunoaşte universalitatea şi profunzimea sentimentului religios:

"Există mulţi atei? Vreau să zic atei adevăraţi, care să meargă, cu logica lor de atei până la capătul concluziilor
inseparabile de ateism? Mă îndoiesc de statisticile care se pot întâlni cu privire la acest subiect în cărţi şi în
ziare. În orice caz, este sigur că marea majoritate a oamenilor este pătrunsă de ideea de Dumnezeu, şi nu se
poate atribui ateismului mişcarea anticlericală atât de vădită în zilele noastre; mulţi îşi zic atei fără să fi cugetat
serios la ceea ce vrea să zică aceasta..." (p. 8-9).
Mai departe, citim această curioasă mărturisire:

"Eu sunt ateu, cum sunt breton, cum cineva este şaten sau blond fără să o fi vrut. Nu am deci nici un motiv
personal să afirm că ateismul este mai bun ca altceva, neputând prin mine însumi să gust altceva..." (p. 10).

Într-adevăr, negând a priori pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo, ateul, după Le Dantec, este ca un orb din naştere
care nu a experimentat niciodată lumina şi o lume scăldată de razele soarelui; el poate fi astfel comparat cu acel
embrion evocat înaintea unui ateu de un membru al Bisericii subterane; şi această imagine ne pare atât de
sugestivă încât nu ne putem opri să n-o reproducem aici:

"Presupuneţi, declara un creştin, că aţi putea vorbi cu un embrion şi că i-aţi spune că viaţa embrionară este
scurtă şi va fi urmată de o altă viaţă adevărată şi lungă. Ce vă va răspunde el? Tocmai ceea ce voi ateii
răspundeţi când vă vorbim despre cer şi iad. El ne va spune că nu există decât o viaţă, cea pe care o duce în
sânul mamei sale, şi că restul nu este decât superstiţie. Dar dacă embrionul ar putea să raţioneze, şi-ar zice:
"Iată că îmi apar braţe! Nu am nevoie de ele. Nu pot nici măcar să le întind. De ce îmi apar? Probabil în vederea
unui stadiu viitor al existenţei mele în timpul căruia aş avea nevoie de ele. De asemenea îmi cresc picioare, şi
sunt obligat să mi le ţin strânse la piept. Ce rost au aceste picioare? Probabil pentru că o să trăiesc într-o altă
lume în care va trebui să merg. Dar ochii? Probabil pentru că trebuie să trec într-un univers de lumină şi de
culori". Pe scurt, dacă embrionul ar putea să cugete la dezvoltarea lui, ar înţelege că există o viaţă în afara
mamei, o viaţă pe care nu o cunoaşte încă..." [5].

Am putea, nu-i aşa, să continuăm în această direcţie, trăgând concluziile. Or, Le Dantec spune:

"Un individ care nu are ideea de Dumnezeu nu poate să o dobândească decât dacă Dumnezeu se manifestă în el,
şi aceasta nu s-ar putea întâmpla decât printr-o minune..." (p. 7). Dar, pe de altă parte, el respinge posibilitatea
minunilor şi, prin urmare, şi eventualitatea celei de mai sus (p. 8). De altfel, el scrie:

"Cei care cred în minuni sunt evident determinişti. Nu ar putea exista încălcări ale legilor naturii, dacă aceste
legi nu ar regla dinainte tot ceea ce se petrece; în afara minunii totul este deci determinat..." (p. 63).

Urmând astfel raţionamentele autorului, cădem într-o reţea de contradicţii de nedescurcat. Însăşi ideea de
determinism devine suspectă, dar la fel sunt respinse şi ideile de libertate, de personalitate, de individualitate.

"Ateul nu crede în personalitatea sa, în individualitatea sa; el se consideră ca o succesiune de mecanisme, legate
unul de altul prin lanţul eredităţii şi subordonate condiţiilor ambiante" (p. 92).

Iată acum o părere care depăşeşte pe toate celelalte:

"Ateul adevărat, monstru rar... nu poate să creadă decât în resturi ereditare ale greşelilor strămoşeşti. Fără să
posede ideea de dreptate, ideea de merit, ideea de responsabilitate, care sunt principalele mobile ale acţiunilor
omeneşti, cum poate un om să trăiască? Eu cred că nu poate să trăiască!...”

"Moartea este triumful ateului... Ateului nu-i este frică de moarte, pentru că este convins de neînsemnata
diferenţă între viaţă şi moarte, el crede în neantul care urmează după moarte, şi nu se teme de el; ateul nu se
teme de a deveni nimic pentru că este convins că nu este el însuşi nimic altceva decât o mişcare momentană a
materiei care a suferit prin ereditate un anumit aranjament...”

"Sinuciderea nu poate fi înţeleasă decât în cazul celui care crede în nefiinţă; dimpotrivă, este absurdă la o fiinţă
convinsă de nemurirea ei..." (p. 98, III).

Or, aceste contradicţii şi negaţii, ca şi consecinţele ce decurg de aici pe plan strict individual şi intim, fac ca o
societate constituită numai din atei adevăraţi să nu poată fi de loc durabilă. Le Dantec o recunoştea şi el:

“Într-o societate în care toţi membrii ar fi atei adevăraţi, care să meargă până la capătul concluziilor logice ale
ateismului lor, conştiinţa lor morală şi-ar pierde orice valoare ca sentiment social... o asemenea societate
formată exclusiv din atei ar sfârşi desigur printr-o epidemie de sinucidere anestezică..." (p. 112-113).
De asemenea, se poate înţelege atenţionarea următoare făcută de autor încă din primele rânduri ale cărţii sale:
"Mi se pare deci că o carte ca aceasta nu ar putea schimba ideile unui om care are deja temelia pusă. Voi rămâne
ateu după ce voi fi terminat-o; iar cititorul tot aşa, dacă era; dacă nu, va rămâne credincios ca şi înainte; cel mai
curios lucru ar fi ca un ateu, după ce a citit-o, să devină credincios; dar aceasta nu este imposibil, căci mulţi atei
nu au vrut să vadă toate consecinţele ateismului..." (p. 15-16) (6). Într-adevăr, un credincios n-ar fi îndrăznit
niciodată să denunţe ateismul într-un asemenea mod, şi aceasta confirmă observaţia biologului creştin Armand
Sabatier: "Există, cred, eu, puţini atei adevăraţi al căror ateism să fie rezultatul unui examen serios!" [7].

Sunt astfel de tăgăduiri care preţuiesc cât nişte afirmaţii, îndoieli şi reevaluări ale problemei care traduc
aspiraţiile, avânturile, neliniştile, şi incertitudinile unor suflete nemulţumite, dar care ar vrea să se poată sprijini
pe certitudini de nezguduit. Această situaţie o întâlnim în lucrările lui Jean Rostand [8].

C. Jean Rostand şi filozofia hazardului

Domnul Jean Rostand este bine cunoscut ca biolog prin lucrările sale asupra broaştelor râioase şi broaştelor,
urmărind partenogeneza artificială, determinarea sexului, conservarea germenilor, în particular acţiunea frigului
asupra ouălor, teratogeneza, adică producerea de malformaţii şi de anomalii... El este şi un remarcabil
"popularizator" şi iniţiator, aducând la cunoştinţa generaţiei noastre marile descoperiri ale biologiei şi
consecinţele lor teoretice şi practice, avertizând-o şi alarmând-o cu privire la gravitatea problemelor pe care le
pun şi, prin aceasta, a pericolelor care pândesc pe om din cauza progreselor necontrolate ale ştiinţei; el a
precedat pe această cale altor biologi moderni care, şi ei, denunţă acum dezechilibrul lumii moderne şi
pericolele lui, aducând numeroase dovezi în sprijin [9].

Or, dacă există, astfel, echilibre naturale şi biologice fundamentale, grav compromise şi a căror distrugere ar
constitui un pericol mortal pentru natură, pentru viaţă, pentru om, astfel ameninţate în însăşi existenţa lor, în
faţa acestor armonii biologice constatate, chiar în momentul când sunt pe punctul de a fi desfiinţate. În faţa
acestor legături şi a acestei solidarităţi ecologice care unesc fiinţele vii şi recunoscute ca fiind absolut vitale,
cum este posibil şi logic să fii un apostol şi un biofilozof al hazardului? Este totuşi ceea ce afirmă Jean Rostand.

El nu vede, într-adevăr, în natură decât dezordine; în ochii săi, este un haos, împărăţia hazardului. "De unde
vine omul?" se întreabă el; şi iată-i răspunsul: "Apariţia lui a fost absolut forţată. Accident între accidente, este
rezultatul unei suite de întâmplări... Omul nu este câtuşi de puţin opera unei voinţe lucide, nici nu este rezultatul
unui efort surd şi confuz. Procesele oarbe şi dezordonate care i-au dat naştere nu căutau nimic, nu aspirau la
nimic, nu tindeau spre nimic. El s-a născut fără raţiune şi fără scop, aşa cum au apărut toate fiinţele, cumva,
cândva, undeva..." (P.B., 1940, p. 99-100). "Noi suntem construiţi în toate felurile" (P.B., p. 9). "Omorând
hazardul, nu înviem pe Dumnezeu..." (I.B., 1967, p. 78).

Totuşi, de-a lungul paginilor cărţilor lui Jean Rostand, întipărite de un pesimism sumbru, răzbat nevoi
nepotolite, o nemulţumire, adică o nelinişte care nu poate fi stinsă şi calmată:

"Cel mai mare omagiu adus necunoscutului este când materialistul, din întâmplare, începe să se îndoiască de
nefiinţă".

"Nu sunt chiar atât de smintit încât să fiu cu totul asigurat de certitudinile mele. Nimic, este prea puţin;
Dumnezeu, ar fi prea mult..." (N.P.B., 1947, p. 39).

"Domnia ştiinţei a deschis un fel de epocă glaciară în istoria spirituală a speciei noastre. Nu s-a demonstrat încă
în mod absolut faptul că frigurosul suflet omenesc poate rezista climatului sever al raţiunii... Pentru a suporta
viaţa, omului nu i-ar fi de prea mare ajutor toate adevărurile şi iluziile... Contradicţiile mele prea puţin mă
interesează. Nu sunt decât un filozof, un biolog neliniştit... Fără să-şi facă iluzii asupra fondului lucrurilor, sunt
spirite care se silesc să împodobească suprafaţa cu graţiozităţi verbale. Ele mă indispun. Nu-mi plac înfloriturile
ce se fac despre nefiinţă. Şi pentru că nimeni nu are să ne spună nimic interesant, să fim lăsaţi să gustăm în pace
asprimea sinceră a disperării... Singurul lucru care, din întâmplare, ar putea să-mi facă puţin suspecte negrele
mele certitudini, este excesul lor... Omul se înăbuşe în om... Mie mi-ar fi trebuit un alt univers" (P.B., 1940, p.
110-115 şi 156).
"Credincioşii condamnă materialismul meu, iar alţii faptul că nu este triumfător... Poate că materialismul
greşeşte când afirmă neantul, totuşi trebuie să fim de acord că pronosticul său pesimist are multe scuze" (N.P.
B., 1947, p. 34-35).

"Cei care cred într-un Dumnezeu, se gândesc ei la fel de pătimaş, ca şi noi care nu credem, la absenţa lui?...
Înţeleg din viaţă câteva cuvinte, dar nu mai cred că acestea formează o frază" (N.P.B., 1947, p. 40 şi 47).

"Lipsa mea de Dumnezeu nu este mai puţin tainică ca Dumnezeul vostru... Spaima metafizică este şi mai rea
pentru cei care, crezând în moartea totală, gândesc că nimic, niciodată, nu va fi explicat, descurcat, potolit... Să
cred în Dumnezeu? Aş putea, ca atâţia alţii, să răspund: "Aceasta depinde de ceea ce se înţelege prin
Dumnezeu"... "Dar mi se pare prea puţin cinstit să numesc Dumnezeu un lucru oarecare. Singura proprietate
specifică a lui Dumnezeu: rugativitatea" (Ca.B., 1959, p. 68, III şi 77).

"Spaima metafizică: sau o potoleşti cu un dumnezeu, sau o îneci în plăceri, sau o vindeci cu pilule... Spaima
noastră nu se micşorează chiar dacă înţelegi că ea nici măcar nu poate fi enunţată în termeni admişi de
inteligenţă... Aspră uşurare de a-ţi regăsi intactă spaima... Încerc să-mi insensibilizez disperarea... Cu cât crede
cineva mai puţin în Dumnezeu, cu atât înţelege mai bine de ce alţii cred în El" (I.B., 1967, p. 72-79).

Orice comentariu este de prisos acestor gânduri, câteva licăriri pe cerul întunecat, ca un "zbor de săgeţi" şi "ca
un râs dureros care dă impresia că săgetătorul s-a rănit cu propriile-i arme", cum au fost calificate [10].

Când ateismul este ridicat la rangul de sistem înaintea căruia trebuie să te pleci, ce rezultă din apriorismele şi
"prejudecăţile" pe care le difuzează şi le răspândeşte el, pentru ştiinţa însăşi? Domnul Jean Rostand ne dă un
exemplu recent şi semnificativ privitor la ceea ce el numeşte "delirul mitciurinian", sau "dictatura stalino-lîn-
sentkistă" care, în numele unei ideologii şi a unei prejudecăţi politice, a dus la pierderea multor ani pentru
ştiinţa şi genetica rusă, pe la 1948. Se asista pe atunci la renaşterea vechii teorii a generaţiei spontane care
fusese lămurită de multă vreme de experienţele lui Pasteur, precum şi la renaşterea vechiului lamarckism căruia
progresele geneticii îi dăduseră deja lovitura de graţie. Se vedeau pe atunci microbi luând naştere dintr-un
gălbenuş de ou şi boabe de secară ivindu-se în spicele de grâu...

"Săracii cromozomi, observă Jean Rostand, iată-i acum "politizaţi" şi trataţi ca adversari periculoşi ai
materialismului dialectic! Nu mai sunt lepădaţi acum în numele lui Descartes, ci în numele lui Karl Marx!"
[11].

Astfel, în faţa exemplelor care ne sunt date chiar în zilele noastre în anumite ţări, ca şi înaintea celor care ne-au
fost date altădată de scolastica Evului Mediu în ţările noastre occidentale, nu poţi să nu admiri remarcabilul
echilibru al Bibliei:

"Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată", scria apostolul Pavel; "judecaţi voi singuri ce vă spun" (1 Corinteni
10:15).

"Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun" (1 Tesaloniceni 5:21).

Tot apostolul Pavel mai afirma:

"Căci n-avem nici o putere contra adevărului, ci pentru adevăr" (2 Corinteni 13:8).

Minunată şi puternică este siguranţa celui care nu se teme de adevăr, faţă de "frica de ştiinţă a celui care nu
crede decât în ea" şi care "ar dori marmura certitudinii pentru a-şi instala pe ea îndoielile!" (I.B., 1959, p. 175 şi
158).

D. Atitudinea lui E. Bataillon

Iar acum este important să ascultăm lecţia pe care ne-o dă ilustrul biolog francez Eugène Bataillon (1864-1953),
cu atât mai mult cu cât vine de la un ateu şi cu cât implică şi ea o mărturie. Cercetările lui Eugène Bataillion,
îndreptate mai întâi asupra metamorfozelor batracienilor, s-au ocupat mai ales de analiza fecundării şi de studiul
dezvoltării embriologice la nevertebrate (arici de mare, limbricul calului, fluturele viermelui de mătase) şi la
vertebrate (Tiparul lui Planer, broască); este cunoscut îndeosebi ca realizatorul "partenogenezei traumatice" la
broaşte, prin înţeparea ouălor tinere ale acestor batracieni cu ajutorul unui stilet foarte subţire (1910). El şi-a
expus esenţa cercetărilor sale ca şi "ultima treaptă a gândirii sale ştiinţifice" într-o lucrare publicată postum şi
intitulată "O anchetă de treizeci şi cinci de ani asupra generaţiei (1900-1935)"; cităm de aici următoarele pasaje:

"De la începuturile mele în domeniul cercetării libere, am considerat viaţa ca un domeniu aparte. Am observat
că morfogeneza unui metazoar (= animal pluricelular), deşi supusă aceluiaşi determinism inflexibil ca şi
fenomenele fizico-chimice, nu este o traiectorie continuă ale cărei puncte să poată fi unite; ci ea este presărată
cu momente critice când experimentatorul poate să intervină în curentul vital pentru a-l explora... Atâta timp cât
viul va rezista încercărilor noastre de sinteză [12], iar experienţa nu va mânui decât blocuri, condiţii
nedeterminate, vom lucra pe aceste articulaţii...”

"Suntem departe de "crearea vieţii" cu care s-a amăgit odinioară ignoranţa mulţimilor. Oul nu este o substanţă
chimică banală ale cărei reacţii să le urmărim într-o eprubetă. Este un organism viu pus în pericol în condiţii
speciale pe care încercăm să le definim. Până aici nu am făcut decât să dăm la o parte obstacolul care îl
împiedecă şi să-i găsim catalizatorul care să activeze procesul al cărui ritm este gata să se stingă. Dar să
observăm bine, în această dublă acţiune, o remarcabilă justificare a principiului lui Bacon: "Nu domini natura
decât supunându-i-te". Noi n-am făcut decât să imităm natura, ori imitaţia nu are perfecţiunea originalului...”

"Experienţa ei nu este ca a noastră, de o zi... La un moment critic, când munca organizatoare slăbeşte, când ea
împrăştie pe drumul ei reacţii obişnuite asigurându-le durabilitatea, noi înlocuim în procesul obişnuit acţiunea
ei cu a noastră. Dar reacţiile îi aparţin, iar acţiunea noastră nu se va dovedi eficace decât în momentul când
întâlneşte cursul normal al unei istorii interminabile. Asupra acestui punct precis, logica noastră s-a dovedit în
conformitate cu o logică care ne depăşeşte cu mult... Broaştele şi aricii de mare se reproduceau cu mult timp
înainte de descoperirea partenogenezei, şi vor continua să se reproducă pe căi în faţa căror experimentatorul va
trebui totdeauna să se plece. Ucenicului vrăjitor poate ici şi colo să complice calea dreaptă printr-un ocol sau o
scurtare, însă în limitele în care zâna atotputernică [13] va putea să le readucă la calea normală. Iar dacă din
întâmplare el a ajuns într-un impas, tot ea va fi aceea care va arunca raze de lumină în fundul de sac unde s-a
rătăcit"... [14].

1) Observăm mai întâi în aceste rânduri expresia unei gândiri ce se înrudeşte într-un mod deosebit cu cea a lui
Claude Bernard, aceea a unui vitalism fizic, care face deosebire “între cauzele şi condiţiile" unui fenomen vital,
între "o cauză primară, creatoare, legislativă şi conducătoare a vieţii şi inaccesibilă cunoştinţelor noastre, şi o
cauză apropiată sau executivă a fenomenului vital, care este totdeauna de natură fizico-chimică şi la care poate
ajunge experimentatorul": "Substratul fizic şi natural este ceea ce numim condiţiile fenomenului".

"Numai aceasta este material în fenomen, căci exprimarea combinată şi aranjată este metafizică şi vitală".

Perspectiva lui Bataillon, "unul dintre cei mai mari experimentatori ai epocii noastre" este conformă cu cea a
celuilalt mare experimentator care a fost Claude Bernard, părintele fiziologiei moderne.

2) Şi apoi, sub această "logică care ne depăşeşte cu mult" şi despre care ne vorbeşte Bataillon, nu vedem ca în
filigran logica despre care ne spune Biblia, adică înţelepciunea, priceperea, puterea lui Dumnezeu care a făcut
totul (Ieremia 10:2), şi ale Cărui gânduri nu sunt gândurile noastre (Isaia 55:8-9)? "Cât de multe sunt lucrările
Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune şi pământul este plin de făpturile Tale" (Psalmul 104:26).
"Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul
acesta" (Psalmul 139:14). "O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt
judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! A Lui să-I fie slava în veci. Amin!" (Romani 11:33-36).

Iată logica care ne depăşeşte cu mult şi de care vorbea Bataillon; ea nu este alta decât logica şi înţelepciunea lui
Dumnezeu, creator şi conducător al lumii şi al vieţii, al cărui Nume mulţi nu îndrăznesc să-l pronunţe dar pe
care, după logica şi înţelepciunea lor sunt totuşi constrânşi să-l mărturisească.

E. E. Kahane şi inexistenţa vieţii

O atitudine asemănătoare se întâlneşte chiar la cei mai înfocaţi raţionalişti, ceea ce demonstrează că
materialismul şi ateismul nu ajung niciodată decât la impasuri şi la contradicţii. Cartea Profesorului E. Kahane,
"Viaţa nu există", este o dovadă în plus [15].

Să observăm mai întâi că este vorba despre un titlu paradoxal şi ciudat pentru o lucrare al cărei autor este un
biochimist, adică un savant care studiază într-un mod cu totul special viaţa şi în întocmirea şi construcţiile ei
moleculare specifice.

Care este argumentul acestei cărţi? Iată-l: "Aceleaşi legi care conduc restul naturii" se regăsesc în biologie
adaptate numai la complexitatea de compoziţie, de structură şi de funcţionare a acestor obiecte pe care noi le
numim "vii", iar "specificitatea" fenomenelor vieţii constă în subordonarea lor unui edificiu material de o
complexitate şi de o gingăşie uimitoare".

“În afara unor asemenea edificii, scrie autorul, nu vedem nici o manifestare a fenomenelor vieţii, şi ajungem să
considerăm actele vitale ca fiind totodată condiţia şi consecinţa evoluţiei care duce la aceste "structuri" (p. 253).
În definitiv, pentru Prof. Kahane, viaţa este reductibilă pur şi simplu numai la "structuri"; "structura", iată totul.

Dar, totuşi, există planul după care se rânduiesc fenomenele, legătura care le uneşte pe unele de altele, oricât de
deosebite ar fi ele şi care le face să ţintească spre un scop; cadrul şi substratul material, structura neconstituind
decât condiţia fenomenului, ca să reluăm expresia lui Claude Bernard. Atunci, hazardul să fie oare cel ce a creat
această întocmire, această înlănţuire, acest determinism, această finalitate? Nu se poate ocoli întrebarea.

Şi, de fapt, ea se pune şi se impune Prof. Kahane care,"evocând certurile dintre materialişti" îi judecă astfel:
"Trist materialism este cel care impută unui hazard, imprevizibil dinainte, de nejustificat după aceea, modul în
care s-a desfăşurat istoria lumii", şi ajunge să postuleze un "dinamism intern al materiei vii "dovedit de fapte ca
cele ale gestaţiei, ale maturaţiei, ale metamorfozei, ale îmbătrânirii (p. 62). Dar aceasta nu este tocmai vitalism?

De altfel, ca să luăm un alt exemplu, nu sunt oare remarcabile prin complexitatea, înlănţuirea, coordonarea lor,
reacţiile care furnizează muşchiului energia necesară funcţionării lui, care necesită intervenţia la niveluri extrem
de precise a unei întregi serii de factori biocatalitici (enzime, vitamine, hormoni) şi nervoşi şi care, la sfârşit,
ajung la reconstituirea construcţiilor moleculare complexe indispensabile pentru un nou ciclu (acid
adenozintrifosforic sau A.T.P., şi fosfagen)?

Ni se spune că "fenomenul vieţii este legat de un anumit aranjament structural, de un mod de organizare extrem
de complex al materiei" şi că atunci când această organizare şi acest aranjament s-au realizat, "se manifestă
proprietăţile numite vitale", că prin urmare în acest sens se poate spune după părerea Prof. Kahane că "viaţa nu
există".

Dar, dacă problema vieţii ar fi astfel “în esenţă, o problemă de formă, de structură", nu ni s-ar spune:

"Pentru a analiza originea vieţii - biogeneza - ar fi bine să ştim ce este viaţa; dar, din păcate, asupra acestei
chestiuni, biologia nu poate decât să se declare incompetentă"... [16].

Că viaţa, sau mai degrabă manifestările vieţii, ar fi "legate" de structuri, aceasta nu înseamnă că viaţa se
confundă cu structurile în care se întrupează şi pe care le însufleţeşte! Ajungem astfel logic la formula Prof.
Henri Rouviere: "Esenţa vieţii depăşeşte puterea omenească de cunoaştere şi rămâne în necuprinsul
supranatural" [17].

Nu este suficient, într-adevăr, să fi realizat sau sa fii pe punctul de a realiza sinteza unei gene pure, această
unitate de bază a eredităţii, adică sinteza faimosului acid dezoxiribonucleic, A.D.N.-ul, pentru a putea afirma că
S-a creat viaţa în laborator.

Sinteza moleculelor proteice, oricât de complexe şi de diferenţiate ar fi ele, nu trebuie să se confunde cu crearea
vieţii. Încă o dată, materia, organizarea, structura nu înseamnă viaţă. Ar trebui să se mai dovedească faptul că
aceste gene sintetice sunt dotate cu proprietăţi vitale, adică sunt capabile de reproducere.
Nu este suficient să fi detectat în spaţiu molecule de acid cianhidric, HCN, prin semnalele radio pe care le-ar
emite, pentru a afirma existenţa fiinţelor vii pe alte planete, chiar şi atunci când s-ar fi demonstrat că HCN ar fi
o etapă importantă şi reală în formarea acizilor aminaţi, în natură ca şi în laborator şi deşi unii consideră că
actualmente problema originii vieţii este în esenţă şi în mod exclusiv o problemă de chimie.

Cu toate acestea, eşti obligat să recunoşti o evidenţă: "Biologii care observă viaţa actuală au fost uimiţi
întotdeauna de modul în care sistemele vii îşi realizează cu o foarte mare eficacitate funcţiile. Ele par să se
desfăşoare după un plan dinainte stabilit" [18].

F. Hazardul şi necesitatea după J. Monod

Regăsim aceleaşi contradicţii ca în lucrarea Prof. Kahane, dar într-un mod mai clar şi mai precis, în lucrarea
Prof. Jacques Monod, de la Collège de France, Premiul Nobel 1965 pentru fiziologie şi medicină: "Hazardul şi
necesitatea" [18 bis]. Trebuie astfel să revenim asupra gândirii acestui savant pentru a o situa în curentul
filozofiei ştiinţifice a secolului XX.

Rămân încă întrebări deschise, mari şi importante întrebări, recunoaşte el, al căror răspuns pare mai greu şi mai
îndepărtat astăzi, când cunoştinţele noastre au crescut şi s-au precizat:

Astfel, problema originilor vieţii;

Astfel, enigma originii codului genetic înscris în A.D.N., a cărei cauză Monod preferă s-o pună pe seama
hazardului care ar fi făcut ca "universul să nască viaţa, iar biosfera pe om", şi că în definitiv "numărul nostru" ar
fi "ieşit ca la ruleta din Monte Carlo";

Astfel, taina aproape de nepătruns a structurii şi a funcţionării sistemului nervos, care face ca, deşi acest
dualism este o iluzie pentru autor, "noţiunea de creier şi cea de spirit să nu se confunde mai mult pentru cei de
astăzi decât pentru cei din secolul al XVII-lea.

Prof. Jacques Monod susţine că a renunţat la anumite concepţii tradiţionale, dar revine inevitabil la ele sub o
formă sau alta şi pe unele din căile gândirii şi cercetării sale:

1) Deşi tăgăduieşte orice animism şi vitalism, chiar şi cel al lui Teilhard de Chardin, el afirmă cu toate acestea
că fiinţele vii sunt "obiecte ciudate", un soi de "scandal" faţă de legile fizicii şi ale chimiei care nu prevăd
sisteme atât de complicate. El recunoaşte atunci că viul are trei proprietăţi esenţiale şi specifice:

a) Invarianta reproductivă, adică "menţinerea, reproducerea, multiplicarea structurilor extrem de complexe";

b) Morfogeneza autonomă, faptul că viul este o maşină care se construieşte ea însăşi;

c) Teleonomia, adică "ideea unei activităţi orientate, ordonate, logice şi constructive", care face ca fiinţele vii să
fie obiecte care au un "proiect".

2) J. Monod, vrând să se elibereze de antropocentrism, consideră pe om ca luând naştere dintr-o serie de

întâmplări fantastice, un accident în univers, dar recunoaşte implicit extraordinara lui măreţie, subliniind
"ciudăţenia totală a poziţiei noastre", singurătatea noastră în imensitatea indiferentă a universului. Prin aceasta,
înfăţişează o profundă discontinuitate în univers, care separă pe om de restul naturii şi face ca apariţia omenirii
să constituie cu adevărat un al treilea regn corespunzător "noosferei" lui Teilhard de Chardin, sfera, Împărăţia
Duhului.

3) El vrea să proscrie orice "finalism", orice "providenţialism", dar teleonomia, adică această activitate
orientată, ordonată pe care o recunoaşte la fiinţele vii, ce este dacă nu un principiu de finalitate?

4) J. Monod, în fine, foloseşte un limbaj confuz care subliniază însăşi ambiguitatea poziţiei sale: astfel, când
vorbeşte despre "minune explicată", şi care pare încă "miraculoasă", “încă şi mai de necrezut"; astfel, când
vorbeşte despre ruptura "vechii alianţe" care este de fapt, pentru el, "vechea alianţă animistă a omului cu
natura"; astfel, mai ales, când opune Împărăţia (cu Î mare) şi întunericul, iar cartea se încheie cu o invitaţie:
"Omul să aleagă între Împărăţie sau întuneric!".

Atunci eşti îndreptăţit să te întrebi ce rămâne în definitiv din laitmotivul cărţii: hazardul şi necesitatea, hazardul,
adică accidentul singular care, la origine, se înscrie în structura A.D.N.-lui, necesitatea, adică în fond,
determinismul şi finalitatea care se afirmă" la scara macroscopică, cea a organismului?" Hazardul poate fi
creator, organizator? Delicata şi complexa maşină a eredităţii, formele vii care iau naştere prin mutaţie pot ele
să fie efectul unor accidente succesive, al unor erori multiplicate? Iar finalitatea, recunoscută sub vălul
teleonomiei, nu îl obligă oare pe biolog să-şi pună esenţiala întrebare:

Cine a conceput, prevăzut, executat, condus totul?

G. F. Jacob şi logica viului

Aceleaşi veşnice semne de întrebare se ridică şi în urma lecturii cărţii lui Fr. Jacob, Profesor şi el la Collège de
France şi Premiul Nobel 1965: "Logica viului" (o istorie a eredităţii). Contrar lucrării lui J. Monod, cartea lui
Fr. Jacob are o orientare mult mai strict ştiinţifică decât meta-ştiinţifică; dar autorul recunoaşte că analizând
sistemele vii, structura lor, funcţia lor, istoria lor, biologia contemporană nu poate decât să constate "finalitatea
sistemelor vii", şi scrie: "Nu mai poţi să te ocupi de biologie fără să te referi în mod constant la "proiectul"
organismelor, la "sensul pe care îl dă structurilor şi funcţiilor lor însăşi existenţa lor... Astăzi nu se mai poate
face diferenţiere între structură şi semnificaţia ei... Să descrii un sistem viu înseamnă să te referi atât la logica
organizării lui cât şi la cea a evoluţiei lui"... Fr. Jacob vorbeşte despre program, despre logică, despre întocmire:
“Într-o fiinţă vie totul este întocmit în vederea reproducerii"... Din această finalitate a viului pentru reproducere
nu este deja afirmată în Biblie încă de la începutul ei: "Creşteţi, înmulţiţi-vă!"? (Geneza 20:22). Finalitatea
astfel recunoscută nu se potriveşte oare cu un fel de vitalism, deşi autorul o neagă, pentru că îşi însuşeşte
afirmaţia lui Claude Bernard: ..."Există un fel de schemă prestabilită pentru fiecare fiinţă şi fiecare organ, astfel
încât, privit aparte, fiecare fenomen al economiei (Economie: Termen vechi, mai puţin folosit astăzi,
desemnând ansamblul proceselor fiziologice din organism) este tributar forţelor generale ale naturii, dar luat în
raport cu celelalte, el dezvăluie o legătură specială, pare îndrumat de un oarecare ghid invizibil pe calea pe care
o urmează şi adus la locul ce-l ocupă?" "Nu ar fi nici un cuvânt de schimbat astăzi în aceste rânduri", adaugă
într-adevăr Fr. Jacob.

Este de neînţeles atunci cum o lucrare ca aceasta ar putea ilustra afirmaţia lui Diderot plasată ca motto: "Vedeţi
acest ou? Ei bine, cu el răstorni toate şcolile de teologie şi toate templele de pe pământ".

H. Poziţia ateismului contemporan în mişcarea ştiinţifică

contemporană
Într-adevăr, nimic din progresele actuale ale biologiei nu justifică o asemenea concepţie. Prin discontinuităţi,
prin hiaturi fundamentale şi vădite care apar în sânul Creaţiei, se afirmă o finalitate de ansamblu şi o finalitate
a. vieţii şi a structurilor în care aceasta se cuprinde. Această finalitate este subliniată de doi savanţi
contemporani, Prof. Richard Feynman, Premiul Nobel pentru fizică 1965 (19) şi Prof. André Lwoff, Premiul
Nobel pentru medicină, 1965 [20].

Primul, în faţa "minunilor unei naturi" care poate să se supună unei legi atât de simple, atât de elegante, atât de
universale, deci atât de frumoase ca legea gravitaţiei, arată unitatea universului, a acestui univers în care nu
există decât o singură materie, alcătuită pretutindeni din atomi. Se desprinde din ea o armonie, o frumuseţe, o
ordine, ceea ce unii o numesc "matematica" universului şi care evocă cuvintele astronomului Sir James Jeans:
"Marele arhitect pare să fie matematician": această ordine se traduce, în particular, printr-o ierarhie de-a lungul
căreia apar un ansamblu de interconexiuni structurale, un lanţ de interacţiuni, de la legile fundamentale ale
lumii materiale până la om, şi până la dorinţele şi la strădaniile lui de a înţelege lumea la un nivel tot mai
ridicat. Aici fizicianul face o pauză, apoi se întreabă:

”Din acest lanţ lung, "care este capătul cel mai apropiat de Dumnezeu, dacă îmi este permis o metaforă
religioasă? Frumuseţea, speranţa sau legile fundamentale?" Dar răspunsul este şovăielnic:

"Ce ar fi de spus, cred eu, este sigur că trebuie să se ia în considerare ansamblul interconexiunilor structurale; şi
că toate ştiinţele, şi nu numai ştiinţele, ci toate strădaniile intelectuale tind să dezvăluie conexiunile din ierarhie,
să lege frumuseţea de istorie, istoria de psihologia umană, psihologia de funcţionarea creierului, creierul de
impulsurile nervoase, impulsul nervos de chimie, şi tot aşa mai departe, în sus şi în jos, în cele două sensuri.
Dar, astăzi, şi n-ar folosi la nimic să pretinzi contrariul, nu putem încă să facem complet legătura de la un capăt
la celălalt, căci începem doar să întrezărim această ierarhie relativă. "Iar eu cred că nici unul din cele două
capete nu este mai apropiat de Dumnezeu"... (p. 154).

Pentru autor, într-adevăr, Dumnezeu este o "metaforă", însuşi simbolul cunoaşterii, al înţelegerii complete. Dar
are dreptate când zice că nici unul din capetele lanţului nu este mai apropiat de Dumnezeu; căci Dumnezeu, nu
este o metaforă ci o persoană, a cărei acţiune explică finalitatea astfel recunoscută, este în afara acestei ierarhii
relative de structuri şi de fenomene pe care le percepe ştiinţa.

La rândul său, Prof. Lwoff scoate în evidenţă această finalitate pe plan strict biologic, iar ceea ce botanistul
Flahault numea simplu "ordinea naturii" devine "ordinea biologică" la nivel molecular, când, de exemplu, citim
sub pana autorului:

"Fiecare macromoleculă este însărcinată cu o funcţie specifică. Maşina este astfel construită încât să facă exact
ceea ce trebuie... Dacă sistemul viu nu ar face ceea ce are de făcut, nu ar exista"... (p. 26). Pe acest plan
molecular, el subliniază că "natura este economă" (p. 103). Această "economie" a naturii nu înseamnă şi ea o
expresie a finalităţii? Pe plan morfologic şi fiziologic, botaniştii, de multă vreme, oare de altfel nu consideră, de
exemplu, că florile cele mai perfecţionate sunt cele mai simple, cele care îşi împlinesc funcţia lor esenţială de
reproducere totală cu maximul de eficacitate şi maximul de economie?

Această finalitate, macrofinalitatea care apare în structurile şi în organizarea vizibilă şi care este şi ea o
finalitate de ansamblu la fel ca microfinalitatea, cea care se dezvăluie la analiza microchimică şi care se afirmă
în detalii infime, pe planul invizibilului, şi care nu poate fi descoperită prin mijloacele obişnuite, să fie oare
rezultatul unei succesiuni nedefinite de întâmplări şi coincidenţe fericite? Ceasul să nu mai dovedească pe
ceasornicar, iar fabricarea şi întocmirea pieselor lui să fie efectul unui soi de generaţie spontană?

Atunci, înaintea acestei finalităţi a vieţii şi a viului, E. Kahane nu greşeşte când postulează un "dinamism intern
al materiei vii", o rudă foarte apropiată a "forţei vitale" a vitaliştilor puri de odinioară, dar ale cărei excese sunt
corectate de potrivirile şi deosebirile implicate de vitalismul fizic al lui Claude Bernard.

Dar, nu este aceasta o explicaţie "metafizică" a fenomenelor biologice în cauza lor profundă, în complexitatea şi
desfăşurarea lor, adică un "neovitalism" care îl înlocuieşte pe cel vechi? Este vorba aici de o mărturisire
involuntară şi care nu reprezintă decât un pas. Rămâne esenţiala întrebare care nu se poate ocoli:

"Dar de unde vine această viaţă?

Şi de unde poate ea să răsară?"...

***

Iată de ce înţelegem observaţia făcută odinioară de Prof. Marcel Prenant [21], care încearcă să arate bazele
ştiinţifice ale materialismului marxist şi care respinge din acest punct de vedere cărţi ca cea a lui Vialleton: "cu
totul îmbibat, spune el, de prejudecăţi religioase". El constată cu o anume amărăciune că ceilalţi biologi sunt
"empirici şi agnostici" pentru că, deşi afirmă că nu vor să ţină seama decât de rezultatele experimentale, "se
ridică totuşi la sinteze mai mult sau mai puţin vaste", prin care sunt conduşi "spre un materialism dialectic
inconştient" şi care, cu toate acestea, "refuză să se numească materialişti", ca un Guyénot, un Brachet, un
Caullery. Evident, poziţia acestor savanţi este uneori destul de instabilă, dar aceasta înseamnă că ei sunt
"materialişti necinstiţi", după expresia lui Prenant, sau pur şi simplu "materialişti"? Eu nu cred şi nu aduc ca
dovadă decât atitudinea unuia dintre cei vizaţi de Marcel Prenant, embriologul Albert Brachet.

După ce recunoaşte că măsurile pe care se întemeiază legile fizicii nu au putut fi aplicate vieţii decât în cele mai
neînsemnate din manifestările ei, Brachet se întreabă:

Viaţa "este ea incomensurabilă? Sau nu poate fi măsurată din cauza incapacităţii noastre?"

Şi apoi răspunde:

"Omul de ştiinţă în gândirea sa poate să şovăie între cele două alternative, dar în laborator, în elaborarea
ipotezelor care îi vor dirija cercetările, trebuie să aibă credinţă şi să-şi păstreze nădejdea.

"Nu este mai puţin adevărat că viaţa creatoare a tuturor organelor şi a tuturor funcţiilor până la cele mai înalte,
până la cele care sunt proprii omului, chiar dacă nu poate fi redusă la una din formele energiei universale, va
avea lângă celelalte un loc aparte" [22].

Înseamnă aceasta oare materialism? Nu este vorba mai curând despre vitalism?

Dar adevăraţii materialişti, cei care sunt foarte conştienţi şi foarte pătrunşi de materialismul lor, şi care doresc
să-i extragă toate consecinţele logice, sunt oare adevăraţi atei? Prof. Henri Rouviere face cu privire la ei
următoarea constatare:

"Materialişti înşişi nu pot fi atei. Ei şi-au dat un Dumnezeu pe care nu-l pot nega, care este, după ei, propria sa
raţiune de a fi, un Dumnezeu care reprezintă totul, care este puternic, principiu al tuturor lucrurilor şi creator al
universului: materia" [23].

Aşa arată, într-adevăr, credinţa necredincioşilor. Dacă, aşa cum s-a zis, panteismul nu este în fond decât un
ateism, reciproca este adevărată; răsturnându-se termenii acestei propoziţii, se poate afirma că ateismul
savanţilor care îşi zic şi se vor cei mai materialişti dintre câţi sunt, se transformă în final într-un panteism, un
zeu cufundat în materie, fiind una cu ea.

***

Am spus că, în acest secol al XX-lea, s-a calculat că numărul savanţilor care lucrează actualmente în lumea
întreagă reprezintă nouă zecimi din numărul total al celor care au trăit de când există oameni care gândesc. Se
evaluează pe de altă parte numărul actual al biologilor la cca. 200.000, dar precizându-se că "acesta depinde
într-o anumită măsură de sensul care se dă cuvântului "biolog".

Din această cauză nu se pot stabili statistici precise. Dar numeroasele diversităţi şi nivele ale ateismului arată că
ateii adevăraţi sunt extrem de rari. Cred că Frederic Hoffet este cel care, într-una din cărţile lui, făcea deosebire
între religia conştientă şi religia inconştientă, religia uitată, ignorată, latentă, dar care modelează pe om în
profunzimile lui şi se afirmă în comportament, în atitudinile de gând şi de viaţă.

Câtă diversitate şi în expresiile şi manifestările credinţei! Căci nu este vorba numai de a afirma, în lumina
statisticilor, că sunt credincioşi din cutare procentaj oamenii dintr-o categorie socială sau alta şi care au o
anumită activitate sau alta. De exemplu, luând savanţii dintr-o ţară dată la o epocă bine determinată a istoriei; ar
fi bine "dacă am şti în acelaşi timp în care Dumnezeu cred, cum cred şi care sunt urmările acestei credinţe
pentru ei". S-a remarcat că un număr din ce în ce mai mare de bărbaţi şi femei care afirmă credinţa în
Dumnezeu manifestă o liniştită "şi profundă desprindere de Biserică"; se propune atunci, ţinându-se seama de
acest fapt, de a face deosebire între credinţă şi religie; în credinţă nu există nici un hiat, nici o barieră, nici o
prăpastie între Dumnezeu şi om, între om şi Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi luând iniţiativa să Se îndrepte spre
om într-o legătură, o comunicare a dragostei [24], şi într-adevăr, aşa cum se caracterizează creştinismul care
este mult mai puţin o religie cu cultele, riturile, practicile, canoanele lui decât o credinţă (Psalmul 51:15-19;
Isaia 1:10-18; Ioan 4:23-24; 1 Ioan 4:19).

Dacă anumiţi savanţi par desprinşi de orice Biserică, aceasta este mai mult din cauza imaginii pe care o arată
Biserica şi a inconsecvenţei creştinilor decât din cauza învăţăturii doctrinare a creştinismului şi a faptelor
istorice, biblice pe care se bazează el.
De altfel, toţi cei care îşi zic sau cărora li se zice "creştini" sunt ei într-adevăr după perspectiva şi după cerinţele
biblice? "Bisericile", care nu sunt de fapt decât ceea ce sunt oamenii care fac parte din ele, nu se arată ele cel
mai adesea doar nişte "asociaţii" în sensul legal al cuvântului, organizaţii mai mult sau mai puţin complexe şi
ierarhizate, mai degrabă decât ceea ce ar trebui să fie după modelul bisericii primare şi în optica biblică?
Tocmai acest fapt miră şi derutează pe oamenii din afară. Prof. Alfred Kastler, Premiul Nobel pentru fizică, îşi
afirmă poziţia în felul următor:

"Pot să spun numai că nu sunt ateu şi că nu am nici o practică religioasă... Nu pot să mă ataşez unei biserici sau
alta".

Dar, ca om de ştiinţă, declară:

"Ideea că lumea, universul material s-a creat singur îmi pare absurdă. Nu concep lumea decât având un creator,
deci un Dumnezeu. Pentru un fizician, un singur atom este atât de complicat, atât de bogat în inteligenţă, încât
universul materialist nu are sens"...

Şi, cu privire la limitele ştiinţei, el se exprimă astfel: "Când se observă evoluţia ştiinţelor nu prin prisma
rezultatelor spectaculoase, ci prin dezvoltarea lor internă, se constată că marile achiziţii ştiinţifice, marile etape
ale gândirii ştiinţifice, se datorează aproape întotdeauna la ceea ce aş numi acte de renunţare. Toate marile
principii ale fizicii pot începe într-adevăr în acelaşi mod cu aceste cuvinte: "Este imposibil să"... Acestea sunt
tot atâtea constatări de eşecuri. Principiul conservării energiei spune: "Este imposibil să creezi energie, nu poţi
decât să o transformi", teribilă constatare de eşec pentru mii de oameni care, de-a lungul veacurilor, au căutat
mişcarea perpetuă. "Este imposibil să creezi lucru mecanic plecând de la căldură dacă nu ai la dispoziţie medii
cu temperaturi diferite".

"Celebrul principiu al lui Carnot constată şi el o imposibilitate. Aş putea să dau şi alte exemple... Din aceste
constatări de eşecuri, din aceste imposibilităţi, se degajă pentru omul de ştiinţă o mare lecţie de umilinţă. Mai
mult, nu sunt sigur că nu se va ajunge într-o zi, în faţa manifestărilor biologice ale vieţii, la un principiu de
renunţare. Adică se va zice: trebuie să renunţăm la dorinţa de a reduce fenomenele vitale la fenomene fizico-
chimice. Cu alte cuvinte, omul care ştie să distrugă viaţa va constata poate într-o zi că trebuie să renunţe la a
mai crea-o vreodată" [25].

A crea, "bara" din Biblie, este domeniul exclusiv al lui Dumnezeu, domeniul pe care Dumnezeu Şi-l rezervă cu
gelozie şi din care nu va da nimic omului!

Cu toate cuceririle ei, mai ales în fizică şi în biologie, ştiinţa trebuie să o recunoască şi, conştientă fiind de
limitele ei, este orientată spre mai multă modestie decât pe vremea scientismului.

Aceste lucruri se desprind din lucrarea unui cronicar ştiinţific foarte cunoscut în Marea Britanic, Gordon
Rattray Taylor, intitulată "Revoluţia biologică" (1969).

Acest autor, foarte la curent cu actualitatea biologică, declară că din trei sau patru capitole principale pe care le
comportă sau trebuie să le comporte istoria creaţiei vieţii, numai primul a fost redactat, cel care se ocupă de
sinteza materiilor prime ale vieţii, mai ales proteinele; cât despre capitolul al doilea, (fabricarea, plecând de la
materiile prime mai întâi a componentelor celulei, apoi a unei celule vii complete), "rămâne încă de scris", şi
"redactarea lui nu aparţine viitorului imediat, poate nici chiar celui îndepărtat"; în ceea ce priveşte capitolul al
treilea, ar fi vorba să se creeze un organism viu multicelular pornind de la o celulă artificială având aceeaşi
putere ca şi oul care se dezvoltă în organismul adult...

Dar, de fapt, o asemenea perspectivă pare atât de utopică, încât scopul urmărit de biologie este mult mai limitat
şi mai modest:

"...Biologii nu sunt pe cale să caute anume să progreseze până în clipa când vor putea crea viaţa. Ei se
străduiesc doar să descopere cum funcţionează în amănunt ceea ce trăieşte"...

Dar câte necunoscute, câtă ignoranţă încă în acest domeniu!

"Exact cum biologii de altădată au subestimat complexitatea faptelor observate de ei, poate că cei de astăzi
subestimează problemele pe care caută să le rezolve. Datorită microscopului electronic, şi a altor instrumente,
am ajuns să cunoaştem mult în ce priveşte structura celulei; dar ştim încă prea puţine lucruri despre procesele
care au loc în ea. Ştim cum se sintetizează proteinele; din acest punct de vedere am progresat cu paşi mari; dar
aceasta nu ne permite să uităm, că, de exemplu, nu ştim absolut nimic despre cauza care provoacă diviziunea
cromozomilor şi obligă cele două părţi să se depărteze una de alta... Este foarte probabil că în celulă acţionează
forţe electrice, dar nu avem mijloace să le decelăm. În această privinţă, nu există pur şi simplu nici o tehnică şi
nici măcar nu se întrevăd la orizont. Nu se poate compara această problemă cu cea pe care o pune debarcarea
unui om pe lună, care nu cere decât aplicarea din ce în ce mai avansată a tehnicilor cunoscute"...

Sunt multe necunoscute în ştiinţă, dar, cu toate acestea, mai sunt şi ambiţiile precum şi "sfidările" ei de care
trebuie să ţinem seama! Or, anumite cunoştinţe şi cercetări expun lumea "unor pericole înspăimântătoare". Iată
avertismentul lansat de Sir Mac-Farlane Burnet, savant australian, Premiul Nobel 1960 pentru cercetările sale
asupra grefelor tisulare:

"Pare aproape o necuviinţă, declară acest savant, să laşi să se înţeleagă că în ceea ce priveşte progresele
medicinii biologia moleculară ar putea fi un rău".

"Savantului care face experienţe îi este greu să accepte acest lucru, dar adevărul este că este prea periculos de a
şti ceea ce n-ar trebui să fie cunoscut"... Şi luând în considerare domeniul în care s-a specializat, savantul
australian indică în consecinţă de cauză că experienţele care constau în cultivarea viruşilor pentru a determina
apariţia de noi mutanţi comportă riscuri foarte mari: "Consecinţele pentru om a ceea ce se petrece în universul
sofisticat al culturii ţesuturilor, celulelor, bacteriilor, virusurilor sunt în cel mai bun caz îndoielnice iar în cel
mai rău caz extrem de înspăimântătoare"; el înfăţişează astfel posibilitatea ca un virus de mare virulenţă obţinut
în aceste condiţii să scape şi să se răspândească determinând "o catastrofă de neimaginat... lovind toate
regiunile cele mai populate de pe glob".

Este uşor de înţeles atunci semnificaţia şi însemnătatea ultimului capitol al cărţii lui Taylor: "Viitorul, dacă va
mai fi", şi citează în legătură cu aceasta pe Jacques Piccard, fiul inventatorului batiscafului, care a declarat, la
un simpozion ştiinţific, "că se îndoia în mod serios" că omenirea va supravieţui acestui secol, ca urmare a
ameninţării atomice, la care se adaugă "poluarea sinucigaşă generalizată a apei pe care o bem şi a pământului pe
care îl cultivăm" precum şi ameninţările care decurg din progresele biologiei (p. 265).

I. Dumnezeu există
În faţa acestei viziuni copleşitoare, îţi dai seama că există o altă sursă de cunoştinţe de care autorul face
abstracţie în mod intenţionat, dar care situează cuceririle ştiinţei şi urmările îngrozitoare ale tehnologiei să fie
situate în cadrul şi perspectiva lor reală, cele ale unei creaţii care a fost concepută şi realizată de Dumnezeu cu
dragoste şi înţelepciune, într-un echilibru perfect, dar care se apropie acum cu paşi mari de sfârşitul ei, pentru că
omul, în toate felurile şi pe toate planurile, a stricat tot.

Într-adevăr, există o altă revelaţie decât cea a descoperirilor ştiinţifice. Dincolo de ezitări, de îndoieli, de negări,
de motive de teamă şi de alarmă pentru oameni, Biblia, deosebind ceea ce trebuie să deosebească şi situând
fiinţele şi lucrurile la locul lor exact, declară:

"Cine a făcut şi a împlinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la început, Eu, Domnul, Cel dintâi
şi Acelaşi până în cele din urmă veacuri"... (Isaia 41:4).

"Eu, Eu sunt Cel dintâi şi tot Eu sunt şi Cel din urmă" (Isaia 48:12).

Dumnezeu la început şi Dumnezeu la sfârşit! De la început până la sfârşit, El conduce şi dirijează. Iată ce
afirmă Biblia şi ne povesteşte toată această istorie.

Omul, fie că Îl recunoaşte lămurit sau nu, Îl simte şi Îl presimte; chiar cei mai potrivnici ideii de Dumnezeu sunt
însetaţi după Dumnezeu, au nevoie de Dumnezeu şi, într-un mod mai mult sau mai puţin confuz, Îl cheamă în
ajutor pe acest Dumnezeu, "unica explicaţie a cerului şi a pământului", şi ar dori din toată inima să poată striga:
"Cred... pentru simplul motiv că Dumnezeu există’... "Orice s-ar întâmpla, Dumnezeu există"... [26]. Într-
adevăr cunoaştem două categorii de oameni:

1) Pe de o parte sunt cei care caută şi care-şi exprimă neliniştea lor "metafizică" de a nu fi găsit ceea ce căutau,
nelinişte pentru neantul "lor" şi, înaintea dezordinii care domneşte în lume, îşi mărturisesc temerea, agitaţia,
îngrijorarea, confuzia, disperarea: "Aş dori marmura dură a certitudinii pentru a-mi pune pe ea îndoielile", scrie
şi strigă Jean Rostand;

2) Pe de altă parte sunt cei care au găsit şi care strigă din toate puterile bucuria descoperirii lor "eureka", la fel
ca alpinistul care a ajuns tocmai pe culme şi, înaintea spectacolului grandios care i se oferă, înalţă spre cer un
cântec de laudă şi slavă.

Aceleaşi două categorii le regăsim şi printre savanţi:

1) Este mai întâi mulţimea foarte numeroasă a celor din toate ţările, din toate rasele şi din toate timpurile,
inclusiv contemporanii noştri, a căror ştiinţă este un cântec de laudă care se înalţă de la pământ la cer spre slava
Creatorului şi care repetă în felul lor cântarea psalmistului (Psalmul 19:1-8 şi Psalmul 8:1-10) precum şi cea a
apostolului (Romani 1:20 şi 11:33-36), cum au făcut un Kepler, un Newton, un Linné, un Termier şi atâţia alţii.

2) Dar iată că după imnul regal, imnul răsunător cântat de "inima" nenumărată a acestei mulţimi, am ciulit
urechea, cum a făcut-o odinioară cu toată obiectivitatea un savant istoric [27], şi am auzit şi noi nu un imn, ci "o
şoaptă... un suspin întretăiat, care se ascunde în întuneric..., un zgomot care atinge pământul, ca un vierme care
se răsuceşte... Şi această bolboroseală plină de reţinere, înspăimântată, involuntară, dar cu atât mai emoţionantă,
cu atât mai tulburătoare, cu atât mai semnificativă, repetă, în felul ei, ceea ce spunea imnul răsunător şi vesel!"
"Acesta trebuie să fie Adevărul!... "Dumnezeu există! Este imnul triumfător al majorităţii marilor savanţi”;

"Dumnezeu există! Este mărturisirea silită şi forţată a câtorva savanţi al căror ateism este binecunoscut.

"Dumnezeu există!" (E. Doumergue, p. 11 şi 20-21).

Cu toate acestea, viaţa, moartea, timpul, veşnicia, infinitul tulbură pe om. Există în inima fiecărui om printre
altarele înălţate în cinstea divinităţilor păgâne şi a zeilor falşi pe care şi-i făureşte, un altar înălţat neîncetat unui
Dumnezeu necunoscut, Cel pe care ni-L descoperă şi ni-L face cunoscut Biblia, "Dumnezeul viu şi adevărat" (1
Tesaloniceni 1:9) care "a pus în inima omului chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la
început până la sfârşit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu" (Eclesiastul 3:11) şi Care nu oboseşte să caute pe
om: tot Biblia ne-o spune: Matei 18:12 şi Luca 15:4, 8-9, 32; 19:10). Din această dublă căutare, căutare a
omului şi căutare a lui Dumnezeu, trebuie să rezulte în mod necesar o întâlnire.

Această întâlnire nu poate fi întâlnirea omului numai cu o idee sau cu un mit, ci cu o persoană; Dumnezeu este
o persoană. A apărut recent o carte având acest titlu ciudat: "Şi Moise l-a creat pe Dumnezeu" [28]. Autorul
scrie din nou în felul său istoria biblică încercând să o introducă în actualitate. Desigur, nu omul, fie el chiar
Moise, a creat pe Dumnezeu; ci Dumnezeu S-a descoperit omului, S-a făcut cunoscut lui Moise sub numele Său
(Exodul 6:3). Dumnezeu este Cel care, în toate lucrurile, a luat şi a păstrat iniţiativa, iniţiativa creaţiei, iniţiativa
mântuirii, iniţiativa descoperirii, iniţiativa dragostei (Isaia 40:4; 44:6... 1 Ioan 4:19). În El, "nu este nici
schimbare, nici umbră de mutare" (Iacov 1:17).

Nu este adevărat că Dumnezeu Se schimbă, că evoluează odată cu făptura Lui care nu ar înceta astfel să-L
creeze din nou. Dumnezeul Creaţiei era Acelaşi Dumnezeu care căuta pe Adam în răcoarea zilei în grădina
Edenului (Geneza 3:9); era şi Dumnezeul patriarhilor Noe, Iov, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif;... era Dumnezeul lui
Moise, şi Cel al proorocilor; este Dumnezeul lui Isus Cristos, "Stânca veacurilor" (Isaia 26:4).

Biblia stabileşte şi afirmă această continuitate (Ioan 5:46-47; Luca 24:27; Evrei 1:1-4), de la primul Eden, cel
din Geneza (Geneza 2:8) până la ultimul, cel din Apocalipsa (Apocalipsa 22:1-2).

Ştiinţa însă ne sensibilizează să primim această descoperire a lui Dumnezeu prin Biblie şi în Biblie; ne aflăm
aici nu pe terenul unei contraziceri ci pe cel al unei întâlniri. Ştiinţa nu întoarce spatele Bibliei; nu există nici o
dilemă; nu este pe de o parte Geneza cu cele şase zile ale Creaţiei şi, pe de altă parte, geologia înşirând şi
numind "era primară, era secundară, era terţiară, era cuaternară, ... plesiozaur, dinozaur, om de Cro-Magnon".
Nu există preistorie a lui Dumnezeu, şi alergarea nu se face după termenii acestei împărţiri bifurcate, departe de
asta:

"Te ţii de Biblie? Eşti rămas în urmă!

Crezi în ştiinţă? Nenorocit blestemat!"

Răspântia, alegerea, sunt în altă parte! Paleontologul Albert Gaudry (1827-1908) scria la sfârşitul uneia din
lucrările sale:

"Sufletul paleontologului, obosit de atâtea schimbări, de atâta nestatornicie, simte nevoia să caute un punct fix
unde să se odihnească. El îşi găseşte plăcerea în ideea unei Fiinţe infinite care, în mijlocul schimbării lumilor,
rămâne neschimbată".

Acelaşi sentiment îl încerca şi marele geolog francez Pierre Termier (1859-1930) într-un articol consacrat
timpului geologic:

"...dintre toate ştiinţele, scria el, geologia este cea care ne introduce cel mai adesea şi care ne conduce cel mai
departe în metafizică...”

"Ce însemnătate are tot ce nu este veşnic?... Acest strigăt sublim al unui mare poet dezamăgit, înaintea căruia
defilează toate nălucirile simţurilor şi ale spiritului, şi toate sărmanele bucurii, trecătoare şi zbuciumate ale
oamenilor, acest strigăt se aude în fiecare clipă de pe buzele geologului când îşi plimbă privirea peste fiinţele vii
şi peste lucrurile neînsufleţite, peste frumuseţea pământului şi splendoarea cerurilor. El se întreabă atunci cine a
putut să-i pună în suflet gândul veşniciei, nevoia de veşnicie, setea nepotolită după veşnicie, dezgustul pentru
tot ce este trecător, dorul aprins după un paradis pierdut, după un paradis al plăcerilor, după un rai greu de
imaginat unde nu va mai fi durere, moarte şi timp".

Iată adevăratul drum şi adevărata menire a ştiinţei. Ea se aseamănă cu un val enorm, cu un curent puternic care
îl conduce spre Dumnezeu pe omul fără prejudecăţi, care studiază natura, ansamblul creaţiei, în infinitul mare
cu ajutorul telescoapelor uriaşe, precum şi în infinitul mic cu ajutorul microscoapelor electronice şi a tehnicilor
şi mijloacelor de investigaţie cele mai perfecţionate puse la punct de geniul uman.

Natura, şi ea, este o Biblie în care şi prin care ne vorbeşte Dumnezeu.

Cititori ale acestor pagini, şi voi aţi putea, prin studiul Bibliei, care este Cuvântul lui Dumnezeu, prin
contemplarea lucrărilor lui Dumnezeu şi a acţiunilor Lui în viaţa voastră personală, zi de zi, să aveţi o întâlnire
mai directă cu El, o cunoaştere şi o experienţă mai intimă cu El, şi să strigaţi la fel ca entomologul Jean-Henri
Fabre:

"Eu nu cred numai în Dumnezeu! Eu Îl văd!" sau mai profund încă, asemenea lui Iov:

"Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep. Urechea mea
auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut" (Iov 42:3 şi 5).

CONCLUZII
În definitiv, Biblia are încă mult de spus şi de învăţat pentru om, chiar pentru omul de astăzi. Prin ea,
Dumnezeu se adresează direct oamenilor, tuturor oamenilor, în limba oamenilor. Dumnezeu ne cunoaşte limba
şi, în Biblie, a ştiut să se folosească de ea cu o forţă şi o precizie care ne uimesc, ca să ne facă să-I înţelegem
planul. Apoi, pe lângă alegerea limbilor făcută de Dumnezeu pentru a o scrie, în Biblie există şi incomparabila
alegere a cuvintelor, a expresiilor, a imaginilor care să pună la îndemână oamenilor mesajul lui Dumnezeu.

Stilul şi limbajul Bibliei nu s-au învechit; prin realismul, adevărul, semnificaţia lor profundă, cuvintele de care
se serveşte depăşesc cu mult bogăţia şi semnificaţia cuvintelor din limbile noastre occidentale actuale, uneori
degenerate, ale căror cuvinte şi-au pierdut vigoarea (a se compara de pildă franceza lui Calvin şi franceza
modernă!). Pentru că majoritatea oamenilor nu cunosc nici ebraica, nici greaca, sunt absolut necesare traduceri
ale Bibliei, cât mai fidele, cât mai aproape de original posibil, în limbile şi dialectele noastre diferite; Biblia, sau
fragmente din ea, este tradusă în mai mult de 1415 de limbi. Dar ea nu are deloc nevoie să fie reinventată,
rescrisă, reimaginată, în transpuneri mai mult sau mai puţin exacte după intenţia omului de astăzi, sau a celui
dintr-o ţară sau alta. Mesajul Bibliei domină împrejurările de timp şi de spaţiu.

Cărţile omeneşti, în particular cărţile de ştiinţă, se învechesc şi se demodează, dar, ca prin minune Biblia este
totdeauna actuală. Savanţii s-au ocupat de ea, au cercetat-o, au disecat-o, au confruntat-o cu ştiinţa cea mai
modernă, şi iată că, cu toată obiectivitatea, ei trebuie să recunoască că nu s-a învechit!

Biblia poartă semnul actualităţii şi nemuririi ei în trei moduri diferite:

1) Evidenţa interioară;
2) Evidenţa adevărului;
3) Evidenţa eficacităţii.

A. Evidenţa interioară
Aceasta se impune imediat, ne impresionează când citim Biblia şi ne arată că ea a fost scrisă sub inspiraţia
Duhului care pătrunde peste tot, chiar în lucrurile tainice ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10),

- evidenţa care îl făcea pe Victor Hugo să spună: "Este o carte care cuprinde toată înţelepciunea omenească
luminată de toată înţelepciunea divină, o carte pe care popoarele o numesc cu adânc respect Cartea, Biblia";

- evidenţa care îl făcea pe Jean-Jacques Rousseau să strige:

"Vedeţi cărţile filozofilor cu toată strălucirea lor; cât de mici sunt în comparaţie cu aceasta! Ar fi oare posibil ca
o carte totodată atât de sublimă şi de înţeleaptă să fie opera oamenilor? Ar fi posibil ca Cel al cărui istorie ne-o
spune să fie numai un om? Oare istoria Evangheliei a fost inventată de plăcere? Nu aşa se inventează, căci
faptele lui Socrate de care nimeni nu se îndoieşte sunt mai puţin dovedite decât cele ale lui Isus Cristos. Este şi
mai de necrezut ca mai mulţi oameni să se fi pus de acord pentru a scrie această carte, decât unul singur care să
fi furnizat subiectul. Niciodată nişte autori evrei nu ar fi găsit nici acest ton, nici această morală; iar Evanghelia
conţine adevăruri atât de impresionante, atât de perfect inimitabile, încât inventatorul ar fi mai uimitor decât
eroul".

- Este evidenţa constatată de un critic literar din secolul trecut, A. Théry, care, într-un discurs premiat de
Academia Franceză despre "Ceea ce constituie geniul poetic" (1821), declara:

"Există un monument care nu poate fi comparat cu operele omului, dar în care este realizată, înainte de toate,
perfecţiunea ideală a geniului poetic; la voi mă refer, Sfinte Scripturi, scrise de muritori aleşi, prin dictarea
personală a lui Dumnezeu. Aici se arată inspiraţia în puritatea ei cea mai sublimă... O măreţie incomparabilă!
Câte frumuseţi nobile şi emoţionante în această carte sfântă! Cât pitoresc, câtă strălucire şi câtă simplitate
împreună!... Lângă poezia Sfintelor Scripturi, poezia profană este ca stelele luminoase ce dispar înaintea
strălucirii soarelui. Poezia sfântă curge neîncetat, fără zgomot, fără efort, dintr-un izvor nesecat; geniul poeţilor
profani este mult mai puţin independent şi mai puţin uşor, chiar în creaţiile lui cele mai admirabile"...

Iată mărturii care ne arată că există în Evanghelii, şi în Biblia întreagă, un accent, "o dovadă de adevăr care
constrânge convingerea. Bunul simţ omenesc, intuiţia spirituală, simţul psihologic vor refuza să vadă aici doar o
invenţie" [1], o creaţie omenească, o operă de imaginaţie.

Această evidenţă interioară este numită de Biblia însăşi inspiraţie divină:

"Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu"... spune apostolul Pavel (2 Timotei 3:16), iar teologii, fideli
Scripturii, vorbesc despre teopneustică. Tocmai acest caracter teopneustic al Bibliei explică celelalte două
semne sau evidenţe pe care le prezintă.

B. Evidenţa adevărului
Când vorbeşti despre Biblie, despre evidenţa adevărului, te gândeşti imediat la istorie şi la arheologie care, în
lumina descoperirilor recente, apar cu siguranţă nişte aliaţi foarte siguri ai credinţei biblice, justificând din plin
titlul unei cărţi ca cea a lui Sir Charles Marston: "Biblia este adevărată".

1) Biblia este într-adevăr un document incomparabil al istoriei, căruia arheologia şi istoria îi aduc neîncetat
mărturie, pe măsură ce descoperirile lor înaintează. Sunt nenumărate cazurile în care arheologia şi istoria au
ajuns să confirme relatările atât ale Noului cât şi ale Vechiului Testament, în cele mai mici amănunte, cu privire
tocmai asupra unor puncte despre care, ca urmare a unor concluzii pripite, întemeiate pe informaţii incomplete,
se credea că Biblia greşeşte. Să ne amintim, de exemplu [2]:

a) În ceea ce priveşte Vechiul Testament, marele imperiu al hitiţilor era complet necunoscut de istoria oficială
până în anul 1871. Belhazar, fiul lui Nabonide, regele Babilonului, necunoscut de istorie până în anii 1920-
1925, când "Manuscrisele de la Marea Moartă", găsite în grotele aşezării din Qumran, începând cu anul 1947,
considerate ca fiind "una din descoperirile cele mai senzaţionale ale zilelor noastre" au confirmat exactitatea
textului biblic aşa cum ne-a fost păstrat, aducând dovada integrităţii şi unităţii de ansamblu a cărţii profetului
Isaia cu cele 66 de capitole ale ei... etc..., fără a mai vorbi de săpăturile făcute la Ur în Caldeea, ţara de unde a
plecat Avraam, de cele făcute la Ninive, la Petra, vechea Sela, oraşul troglodit, capitala edomiţilor, de cele de la
Samaria, Megguiddo, Ierihon, şi chiar de la Ierusalim după reunificarea oraşului în 1967...;

b) În ceea ce priveşte Noul Testament, referinţele precise date de Luca, atât cele din Evanghelie privind
împrejurările naşterii lui Isus Cristos, cât şi cele din cartea Faptele Apostolilor (primul recensământ atunci când
Quirinius era guvernatorul Siriei, realitatea istorică a lui Lysania, tetrarhul din Abyssia, cei patru împăraţi
romani indicaţi de Luca pentru a situa cu exactitate evenimentele despre care vorbeşte...), legate de acestea o
mulţime de alte confirmări cum ar fi cea adusă de piatra ce a fost găsită la Cezareea maritimă în anul 1961 şi pe
care o inscripţie menţionează numele lui Pontius Pilat, prefectul Iudeii, nume care până la aceea dată nu a fost
cunoscut decât din Biblie şi din cartea istoricului evreu Flavius Josef; sau apoi persoana lui Erast, prietenul
apostolului Pavel, procuristul şi edilul oraşului Corint, numit de trei ori în Noul Testament, a cărui inscripţie ce
figurează pe o placă de marmură, descoperită în Corint în anul 1929 aduce mărturia existenţei istorice reale...

Şi câte alte exemple nu ne-am putea aminti! Într-adevăr, Biblia n-are a se teme de descoperirile istoriei şi ale
arheologiei. Se înţelege de la sine însufleţirea manifestată de arheologi care, au pornit cu îndoială şi cu anumite
suspiciuni la verificarea exactitudini relatărilor biblice, şi care aflându-se pe teren în faţa unor fapte şi
documente de netăgăduit, au revenit pe deplin convinşi de veracitatea Bibliei: lucrurile s-au petrecut exact aşa
cum spune Biblia, exact în împrejurările pe care Biblia le indică. Sunt fapte; este ştiinţă autentică!

2) Dar mai este şi mărturia, după cum s-a arătat mai sus, a celorlalte ştiinţe, fără ca pentru aceasta Biblia să
poată fi considerată ca o carte de ştiinţă, ori un tratat ştiinţific, departe de asta! Pentru mine este simbolul
acestei veridicităţi un cuvânt anume, a acestei exactităţi ştiinţifice: cuvântul ebraic "rachia" (Geneza 1), tradus
adesea prin firmament de către Sfântul Ieronim (347- 420) în traducerea Bibliei numită "Vulgata" precum şi de
urmaşii lui mai moderni; or, firmamentul desemnează o boltă solidă, după o concepţie nebiblică ci de origine
aristotelică; în Evul Mediu, autoritatea lui Aristotel domina şi întuneca chiar pe cea a Bibliei. Cuvântul ebraic
însemnează însă pur şi simplu “întindere", "expansiune" şi este, cu multe secole înainte, în acord cu noţiunea de
"expansiune" cu care ne-a obişnuit astronomia modernă [3].

Faptul că desfăşurarea istoriei geologice şi biologice aşa cum a descris-o Moise la începutul cărţii Genezei
(Geneza 1) poate să se exprime în limbaj ştiinţific modern este şi el foarte semnificativ. Aceasta ne-a permis să
stabilim, sub formă de tabel, o corespondenţă între zilele Genezei şi erele şi perioadele geologice; acest tabel nu
are decât o valoare orientativă lăsând să se întrevadă cum se aseamănă descrierea creaţiei din povestirea biblică
cu lunga desfăşurare a mileniilor, aşa cum o concep geologii moderni.

Această inerentă, această desăvârşire a Bibliei, de a nu comite greşeli şi lacune, chiar pe plan ştiinţific, nu
implică omniştiinţa scriitorilor sfinţi. Atotştiinţa aparţine lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu descopere autorilor
biblici decât ceea ce vrea El. Dar în ceea ce relatează unul şi altul, nu există umbra vreunei contradicţii, ci
dimpotrivă, confirmare şi complementaritate. Este ca un diamant cu multiple faţete.

3) Trebuie, de asemenea, să menţionăm mărturiile aduse Bibliei prin împlinirea numeroaselor profeţii. Profeţia
a devenit istorie, şi ea continuă să se transforme în istorie sub ochii noştri. Nu este vorba aici numai de
profeţiile mesianice, care l-au făcut pe Blaise Pascal să spună: "Cea mai mare din dovezile despre Isus Cristos
sunt profeţiile". Profeţia este istorie în devenire; istoria este profeţia realizată. Este continuitate în această
privinţă atât în Vechiul cât şi în Noul Testament (Deuteronom 18:15-22; Habacuc 2:1-3; Ioan 5:45-47; 1 Petru
1:10-12; 2 Petru 1:19-21 şi 3:1-10). "Corpus profetic" pe care ni-l prezintă Biblia, începând cu Geneza până la
Apocalipsa, constituie un tot atât de dens, de coerent, având elementele atât de strâns unite, atât de solidare,
legate de desfăşurarea ulterioară a istoriei, încât este absolut de neconceput că evenimentul ar fi putut fi aranjat
în aşa fel încât să fie pus de acord cu profeţia, sau că profeţia să fi fost aranjată pe măsura evenimentului,
compusă mult după cele întâmplate. Nenumăratele profeţii deja împlinite sunt un gaj, o garanţie sigură că toate
cele încă nerealizate se vor împlini, în deosebi, profeţiile escatologice.

Dar, poate zice cineva: Depăşiţi prin aceasta limitele ştiinţei, aşa cum este ea concepută la ora actuală! Sunt
totuşi fapte, de care nu putem face abstracţie din punct de vedere ştiinţific, pentru că ele ating unul din
caracterele specifice şi obiective ale Bibliei. Cu Biblia şi prin ea, suntem antrenaţi într-o mişcare. Pentru că
Biblia este un sistem al lumii, este sistemul lumii prin excelenţă. Câţi oameni, poeţi, filozofi, savanţi au încercat
de-a lungul secolelor să scrie un sistem al lumii, de exemplu, după grecii Democrit şi Epicur, latinul Lucreţiu cu
a lui "De Natura rerum", şi mai târziu, mai aproape de timpurile noastre, în secolul al XVIII-lea suedezul
Charles Linné cu a lui "Sistema Naturae" şi francezul Laplace care a scris "Exposition du Systeme du Monde"!
În realitate, o asemenea încercare depăşeşte capacităţile, perspectivele şi dimensiunile omului. Singur
Dumnezeu poate vorbi în mod valabil despre Dumnezeu şi despre opera Lui. Iată de ce Biblia ne prezintă
Sistemul Lumii aşa cum omului nu-i este cu putinţă să-l descrie, nici ştiinţei omeneşti să-l stabilească, un sistem
legat de realitatea vie. aşa cum Dumnezeu a conceput-o, cum El a voit-o şi a executat-o, un sistem logic,
coerent, care înglobează trecutul, prezentul şi viitorul, întregul ansamblu fiind iluminat de viziunea veşniciei.

"Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 8:40 şi 17:17), spunea Cristos. "Temelia Cuvântului Tău este adevărul"
(Psalmul 119:160), constata psalmistul.

Nimic nu poate să şteargă, să infirme, să strice, să mărginească, să micşoreze, să restrângă însemnătatea,

valoarea, absolutul acestor afirmaţii.

C. Evidenţa eficacităţii
Am ajuns la capătul subiectului nostru. Nu s-ar putea spune, nici măsura influenţa considerabilă, intelectuală,
morală, socială, spirituală..., pe care a exercitat-o Biblia în toate domeniile, luminând, întărind, curăţind,
mângâind, descoperind.

Unii Îl judecă pe Dumnezeu după ceea ce se vede în lume şi ceea ce se citeşte în Biblie, şi acuză dreptatea lui
Dumnezeu, ca şi cum dreptatea lui Dumnezeu nu ar avea alte dimensiuni decât dreptatea oamenilor: "Omule,
cine eşti tu ca să te cerţi cu Dumnezeu? Vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: De ce m-ai făcut?" (Romani
9:20). Nu trebuie să inversăm rolurile şi să învinuim pe Dumnezeu, când omul, numai el este vinovatul.

Biblia nu este o carte de ştiinţă, dar nu este nici o carte de morală; istoria lui Iacov, cea a prostituatei Rahav,
istoria lui David, vinovat de adulter şi de omor, şi multe altele, trebuie să fie înţelese ca fiind cuprinse în cadrul
planului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, al modului în care Dumnezeu Şi-a ales un popor şi Şi-a ales
oameni, oameni la fel ca şi noi.

Atunci Biblia ni se dezvăluie ca o oglindă care arată omului adevărata înfăţişare a chipului său (Iacov 1:23); ea
ne prezintă omul aşa cum este, fără bunăvoinţă, fără înflorituri, în toată grozăvia păcatului lui; ea îi analizează
sentimentele şi gândurile, mult mai bine şi mult mai precis decât cel mai subtil dintre psihanaliştii care ar folosi
cele mai bune teste:

"Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până
acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Nici o făptură
nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face" (Evrei 4:12-
13).

Biblia pune degetul pe rană, spunând fără înconjur:

"Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ieremia 17:9).

"Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care
să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu" (Romani 3:10-11).

Când, împotriva lui Dumnezeu se aduc acuzaţii dezordinile de toate felurile, războaiele, revoluţiile, se
inversează rolurile. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, Dumnezeul căruia Îi este groază de rău.

Biblia denunţă păcatul ca o revoltă a creaturii împotriva creatorului ei, ca o jignire la adresa lui Dumnezeu; ea
ne arată originea răului. Atunci, de ce este omul aşa cum îl vedem? Oare Dumnezeu nu ar fi putut să-l facă
altfel? Însă Dumnezeu nu a făcut din om un mecanism, ci o persoană, cu o trăsătură unică în ansamblul creaţiei,
libertatea, apanaj exclusiv al omului, cu toate riscurile pe care aceasta le implica: animalul nu este liber: numai
omul este liber.

Trebuie însă să adăugăm că, dacă Biblia nu este o carte de morală, ea este izvorul moralităţii, citirea ei, mai
degrabă decât să ne împingă să facem răul, prin imitarea exemplelor despre care ne vorbeşte cu singurul scop
de a ne avertiza, trebuie să ne îndepărteze de rău. Există cele zece porunci concentrate de Isus în numai două; şi
acelaşi rol îl au şi anumite pasaje din Deuteronom, din Levitic, din cartea Proverbelor, din Predica de pe Munte,
precum şi din epistolele lui Pavel către creştinii din Bisericile Galatiei sau din Biserica din Efes cu privire la
roada Duhului, la roada luminii, a "acestor fapte bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să
umblăm în ele" (Efeseni 2:10), prin contrast cu lucrările firii pământeşti (Galateni 5:19).

"Cele zece porunci, s-a scris recent, rămân nucleul oricărei civilizaţii ce se numeşte civilizaţie" [4].

Iar un autor, Dr. Saint-Paul, în căutarea unei morale ştiinţifice scria:

"Orice morală fără Dumnezeu nu este decât imitaţie sau slăbiciune. Toată morala concepută de scriitori, de
politicieni, de filozofi nu este decât un decalog mai mult sau mai puţin fidel moralei religioase... Şi noi spunem
despre cele zece porunci că sunt morala ştiinţifică a lumii. Legea lui Moise este cartea civilizaţiei noastre. Ea îi
constituie temelia de nezguduit" [5].

Ar trebui să mai reamintim lucrarea de eliberare, de descătuşare, de dezrobire făcută de Biblie, şi ar fi desigur
multe de reţinut din ceea ce ne spune Biblia în elaborarea unei carte sociale pentru asigurarea respectului
omului faţă de om şi garantarea libertăţii, demnităţii omului, a drepturilor omului, exercitarea dreptăţii...
(Levitic 11 şi 25; Amos 4:1-3; 3:9-15; 6:1-14; Mica 6:8; Iacov 5:1-6).

D. Evidenţa istoriei
Să mai adăugăm la toate aceste dovezi ale actualităţii, eternităţii şi autorităţii Bibliei, dovada biruitoare a
timpului, evidenţa istoriei? O vorbă veche spune despre Biblie:

"Cu cât se încearcă să mă lovească,

Cu atât se uzează, mai multe ciocane".

1) Proba victorioasă a timpului, pe care a făcut-o Biblia, a fost în primul rând miraculoasa ei conservare şi
transmiterea fidelă a textului ei de-a lungul persecuţiilor, a arderii pe rug, a încercărilor multiple de distrugere şi
de aducere la tăcere, a interpretărilor şi a tradiţiilor omeneşti, a uitării şi a indiferenţei în care ea ar fi putut să
sfârşească.

2) A fost, de asemenea, împlinirea unui mare număr de profeţii, de avertismente, de făgăduinţe pe care ea le
conţine: “împlinire" este unul din cuvintele centrale ale Bibliei (Isaia 45:21 şi 46:10-11; Ieremia 1:12; Numeri
23:19; Matei 5:17; Galateni 4:14).

3) Proba timpului pentru Biblie îşi găseşte exprimarea şi în faptul că ea este permanent de actualitate; Biblia
poate fi citită, studiată cu interes crescând de generaţiile care se succed. Aceasta se traduce prin reapariţia, în
secolul în care trăim, a unora din indicaţiile ei, asemenea unui curs de apă care, după un lung traseu subteran,
revine brusc la suprafaţă pentru a uda şi fecunda pământul. Aşa este cu diferite învăţături scrise în Biblie care au
fost aplicate în zilele noastre chiar în Israel pe tărâm agricol şi economic.

Biblia furnizează indicaţii preţioase, aşa cum s-a constatat, privind culturile care să se dezvolte şi esenţele care
să se planteze pentru reîmpădurirea regiunilor din ţara lui Israel: copaci din familia tamarisc au fost plantaţi şi
au prosperat în deşertul Negev, pregătind terenul pentru o vegetaţie mai bogată care să corespundă actualelor
cerinţe ecologice (Geneza 21:33). Puţuri au fost săpate, s-a găsit apă conform indicaţiilor Bibliei, în regiunea
Beer-Şeba, acolo unde Avraam îşi stabilise corturile (Geneza 26:12-19 şi 32-33). Am putut vedea cu ochii noştri
din înălţimile de la Tell d’Avdat, o adevărată pată verde în mijlocul deşertului, ferma experimentală de la Avdat.
Acolo, cercetători ai secţiei de botanică de la Universitatea din Ierusalim au reluat o practică agricolă din anti-
chitate, amintită într-un pasaj al Bibliei, rămas până atunci enigmatic, şi care constă în a condensa aburi de apă
care există în cantitate redusă în atmosfera din pustiu, pe suprafaţa unor pietre de stâncă, aşezate într-o anumită
poziţie (Deuteronom 32:13). Am văzut şi puţurile din care se extrage minereul malachit pentru fabricarea
aramei, la Timna, chiar pe locul unde au fost săpate pe vremuri, minele lui Solomon (1 Cronici 22:16;
Deuteronom 8:9). De asemenea, exploatarea bogăţiilor din întreaga regiune a Mării Moarte, în jurul locului
ocupat cândva de Sodoma şi Gomora, acolo unde Avraam a văzut ridicându-se din pământ un fum ca fumul
unui cuptor (Geneza 19:28): foraje de puţuri de petrol, "uleiul" din Deuteronom 33:24; extracţia de săruri
de.potasiu şi de magneziu, extracţia bromurilor din apele Mării Moarte, şi valorificarea a ceea ce face ca această
apă să fie complet azoică, prin cultura unei alge care s-a acomodat cu apa suprasaturată şi cu temperatura ei
ridicată, culturi care constituie surse de petrol numit Dunialella. Aşadar Biblia este o comoară inepuizabilă.
Pentru a-i descoperi bogăţiile, pe plan spiritual şi pe plan material, omul trebuie s-o creadă [6].

Dar am spus destul pentru ca dumneavoastră toţi, cititori ai acestor rânduri, oricine aţi fi, să acordaţi o deplină
încredere Bibliei care şi-a meritat pe deplin numele de "Cartea cărţilor": emis de autoritate.

Luaţi-o, deschideţi-o, cercetaţi-o, fără prejudecăţi, fără apriorisme, fără nici o părere preconcepută! Atunci, vă
asigur, nu veţi fi dezamăgiţi, veţi vedea vechile-i pagini însufleţite de o viaţă deosebită, intensivă, istoria pe care
ne-o relatează, o istorie care ne interesează în mod direct, va reînvia şi ea pentru a explica prezentul, prezentul
nostru şi pentru a lumina viitorul, nu numai viitorul universului, cel al planetei noastre, cel al omenirii în
ansamblu, ci mai ales viitorul nostru al fiecăruia, viitorul nostru personal.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat; este şi acum şi totdeauna în stare ca, prin Cel care îi este centrul, Domnul
contemporan, Cel viu, să facă pe cineva să se hotărască şi să declanşeze în el cea mai necesară dintre revoluţii,
cea despre care Isus vorbea într-o seară lui Nicodim, teolog şi doctor al legii (Ioan 3). Biblia este la originea
tuturor reînnoirilor, a tuturor reconstrucţiilor individuale şi sociale şi care, mai importantă decât mărturiile pe
care le-am evocat aici, este ilustrarea cea mai uimitoare a adevărului, conţinând comentariul cel mai
pătrunzător: "Căci n-avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr" (2 Corinteni 13:8). "Dacă
rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi"
(Ioan 8:31-32) căci, Isus mai spune: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.
Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu (Ioan 14:6-7)

EPILOG
BIBLIA PREZENTATĂ DE EA ÎNSĂŞI
„Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut
din lucruri care se văd” (Evrei 11:3; 2 Petru 3:5).

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la
sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1-2).
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...” (2 Timotei 3:16; cf. 2 Petru 1:19-21).

„Lucrurile, pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl... Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun Eu,
nu le spun de la Mine” (Ioan 12:49-50 şi 14:10).

„Cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63).

„Temelia Cuvântului Tău este adevărul... Cuvântul Tău este adevărul” (Psalmul 119:160; Ioan 17:17).

„Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat... Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să
fii găsit mincinos” (Proverbele 30:5-6; cf. Apocalipsa 22:18-19).

„Cuvântul lui Dumnezeu este o "oglindă" care arată omului "faţa lui firească" (Iacov 1:23-25); "laptele
duhovnicesc şi curat" necesar pruncului în credinţă ca prin el să crească spre mântuire (1 Petru 2:2); ca o
"ploaie" roditoare care udă pământul şi-l face să rodească (Isaia 55:10-11); o comoară "mai de preţ decât aurul,
decât mult aur curat" (Psalmul 19:11).

„Nu este Cuvântul Meu ca un foc, zice Domnul, şi ca un ciocan care sfărâmă stânca?” (Ieremia 23:29).

„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele Mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119: o05).

„Este scris: "Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4:4;
Deuteronom 8:3).

„Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!” (Psalm 119:103; cf.
Ezechiel 2:7 până la 3:3 şi Apocalipsa 10:8-9).

„Semănătorul a ieşit să-şi samene sămânţa... Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:5 şi 11).

„Luaţi sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17).

„Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri...” (Evrei 4:12).

„Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Luca 11:28).

„Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17).

„Tocmai Scripturile mărturisesc despre Mine, a spus Isus... Dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine,
pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:39 şi 45-47).

„Iarba se usucă, floarea cade; dar Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8; 1 Petru 1:24-25).

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

„Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi
întâmplat toate lucrurile” (Matei 5:18; cf. Isaia 46:9-11).

„Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela
îl va osândi în ziua de apoi” (Ioan 12:48).
 TABELE
TABEL I
Concordanţă a zilelor biblice cu perioadele geologice (nu s-a ţinut seama decât de evenimente înfăţişate
totodată de geologie şi de povestirea biblică. - A se citi de jos în sus).

Ere şi perioade geologice Zile biblice Evenimente principale

C. Timpuri geologice

Holocen sau Ziua a 7-a Timpuri preistorice şi istorice

Era cuaternară sau Actual
antropozoică
Pleistocen
Crearea omului.
Pliocen Începuturile omenirii (Eden).
Neogen
Miocen Ziua a 6-a Epoca mamiferelor.
Era terţiară
sau Oligocen Apariţia faunei moderne şi
cainozoică Numulitic dezvoltarea mamiferelor.
Eocen

Cretacic Domnia reptilelor. Dezvoltarea

vertebratelor acvatice, apoi a
Era secundară sau mezozoică Jurasic Ziua a 5-a vertebratelor aeriene (Pterozauri sau
reptile zburătoare, primele păsări)
Triasic Purificarea atmosferei
Ziua a 4-a prin care lumina diferitelor astre
Permian
ajunge la pământ.
Era primară Antracolitic
sau Carbonifer
Floră bogată în huilă
paleozoică
(vegetaţie abundentă).
Ziua a 3-a
Devonian

Silurian

Cambrian
Infracambrian
Crearea vieţii (apariţia vegetalelor).
Primele încreţiri. Prima geografie
Eră primitivă
(primele continente şi primele mări).
sau criptozoică Algonkian
Arhaic
(Precambrian sau antecambrian).
B. Timpuri cosmice.

Perioadă de formare şi de organizare a sistemului Pământul ajuns la starea planetară

solar şi a pământului pornind de la o nebuloasă este acoperit cu un ocean fără margini
primitivă sau de la o stare ce îi corespunde. Ziua a 2-a (Panthalassa geologilor, "abisul").
Formarea întinderii cerului sau
expansiunea (atmosfera).
Lumina în sânul întunericului,
Ziua a 1-a întunericul primitiv. Nebuloasa
primitivă (pământul "tohu-vabohu",
adică fără formă şi gol).
A. Perioadă "iniţială" calificată drept "Universală" de "La înce- Crearea şi organizarea.
către Marcel de Serres. put”.
TABEL II
Durată aproximativă a principalelor diviziuni geologice prin comparaţie cu un an civil (calendaristic).

(Tabel reprodus din "Precis de botanică", de H. Gaussen, Grasse, Chadefaud, des Abbayes, Feldmann, etc...,
Masson, 1963, p. 443). A se citi de jos în sus.

“În faţa Domnului o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi" (2 Petru 3:8; Psalm 90:4).

Compararea duratei
Perioade geologice În milioane de ani perioadelor geologice cu
cea a unui an
Dată de început Durată a fiecărei perioade calendaristic
Reper:1978 î.Cr......... 0 -
31 Decembrie, de la ora
Cuaternar .............. -2 2 18 la ora 24, perioada
"istorică" corespunzând la
câteva minute numai.
Terţiar.............. - 60 58 19 Decembrie la 31
Decembrie, ora 18
Secundar

Cretaceu - 125 65 7 Decembrie la 19

Decembrie.
Jurasic - 157 32 1 Decembrie la 7
Decembrie.
Primar

Triasic - 185 28 26 Noiembrie la 1

Decembrie.
Fermian - 223 38 19 Noiembrie la 26
Noiembrie.
Carbonifer - 309 86 3 Noiembrie la 19
Noiembrie.
Devonian - 354 45 24 Octombrie la 3
Noiembrie.
Silurian - 448 94 7 Octombrie la 24
Octombrie.
Cambrian - 553 105 18 Septembrie la 7
Octombrie.
Timpuri ante- - 1.800
cambriene la peste 1.400 1 Ianuarie la 18
(Eră primitivă). - 2.000 Septembrie.

TABEL III
Succesiunea evenimentelor escatologice după Biblie (încercarea de cronologie relativă).

"Nu este treaba voastră să ştiţi vremile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa" (Faptele
Apostolilor 1:7).

A se citi de jos în sus.

Marile etape Evenimente istorice şi escatologice ("semne în cer şi pe pământ")

Toate lucrurile Noile ceruri şi pământul cel nou.
noi = noua Desfiinţarea timpului şi întocmirea veşniciei.
creaţie.
Sfârşitul Dezagregarea celorlalte corpuri cereşti; pământul, solidar cu restul cosmosului, în particular
Universului cu soarele, este nimicit şi el.
material. Creşterea progresivă a căldurii solare şi explozia soarelui.
Trezirea vulcanilor şi reînnoirea seismelor.
Ultimele jude- A doua înviere şi ultima judecată a celor nelegiuiţi.
căţi ale lui Înfrângere definitivă şi judecarea Satanei.
Dumnezeu. Ultimele războaie (Gog şi Magog. Invadarea Ierusalimului).
Mileniul = Împărăţia mesianică mondială al cărei centru va fi Israel.
timpuri Restabilirea cultului templului din Ierusalim (Ezechiel 40-48).
mesianice. Îndeplinirea chemării lui Israel reintrat în drepturi.
Întoarcerea lui Israel (= învierea lui spirituală: Ezechiel 37:9-14; Zaharia 12:10).

Sfârşitul epocii neamurilor.

Reîntoarcerea lui Isus Cristos (= Parusia).
Vremurile sau epoca neamurilor

Căderea marelui Babilon. Bătălia de la Armaghedon.

Judecata Anticristului.
Domnia Anticristului şi necazul cel mare.
Reconstrucţia Templului din Ierusalim (Ezechiel 40 - 48; 2 Tesaloniceni 2:4; Daniel 9:27).
Prima înviere şi înălţarea Bisericii. Iunie 1967: războiul celor şase zile şi reunificarea
Ierusalimului.
1948: Renaşterea Statului Israel (învierea fizică a lui Israel). (Ezechiel 37:1-8).
70: Distrugerea Ierusalimului de către Titus.
33: d.Cr.: primele Rusalii = întemeierea Bisericii.
Vremurile Bisericii

(- 5 sau - 4): naşterea lui Isus Cristos.

- 586 (î.Cr.): luarea şi distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar şi deportarea în
Babilon.
lui Israel

933 î.Cr.: despărţirea în două împărăţii, Israel şi Iuda.

Către 1350 î.Cr.: naşterea lui Moise. 2000 la 1900 î.Cr.: Avraam.
Vremurile
– 586)(– 2000 la