III. Sectele de sorginte orientală.

III.1. Preliminarii

Nicu Gavriluţă arată că fenomenul este foarte bine şi expresiv surprins de sociologul Jean
Vernette. Citându-1 pe psihiatrul Regis Trault, Vernette constată strania ubicuitate a magiei
Orientului: „de la Bombay la Goa şi de la Delhi la Pondicherry, un veritabil sindrom indian îi
afectează pe occidentali – în cea mai mare parte, adolescenţi şi tineri adulţi care vizitează pentru
prima dată acest loc mitic”1. Pentru cel care studiază fenomenul religios necreştin oriental se poate
vorbi de un adevărat „sindrom indian”. Este vorba de o experienţă nouă cu pretenţie de mistică având
şi o dimensiune de trăire a sentimentului cosmic. Astfel vorbim de o experienţă religioasă cu totul
nouă faţă de cea clasică creştină ce exista şi domina atât Europa cât şi America. Noutatea vine din
faptul că ne raportăm la o trăire ancestrală cu pretenţie de mistică având ca finalitate comuniunea cu
natura şi cu întregul univers. Această experienţă a fost implementată în Occident începând din
America de către mişcările Hippy şi Flower Power, finalitatea acestui demers fiind o apropiere a
tinerilor occidentali faţă de Yoga şi Orient. India a devenit uşor, uşor un spaţiu geografic fabulos şi
miraculos care fascinează pe toţi naivii căutători de experienţe noi şi de exotic. Aşa cum subliniază
cunoscutul sectolog Jean Vernette, avem de a face cu „absenţa unei demarcaţii nete între Real şi
Imaginar, între viaţă şi moarte, îl fac pe călătorul occidental să se clatine pe soclul certitudinilor
sale”2.
Occidentalul care este, de cele mai multe ori nepregătit din punct de vedere religios, găseşte
în această nouă experienţă o fascinaţie care poate să îi fie, fie patologică, fie chiar fatală. Deschiderea
occidentală faţă de experienţele religioase necreştine orientale este marcată de o idealizare a
Orientului transformat în „proiecţia propriilor vise şi deziluzii”3. Practicile şi experienţa religioasă
orientală este transformată în mod categoric de spiritul occidental marcat de aculturaţie; astfel se
ajunge la o simplificare şi, deopotrivă vulgarizare, a spiritualităţii orientale şi a practicilor yoga, în
special. Acestea se pliază pe „calapodul” tinerilor occidentali şi, cu deosebire, iau forma dictată de
aşteptarea pseudo-religioasă a acestora.
Din păcate, întâlnim şi în România asemenea manifestări, surprinse de părintele profesor
Nicolae Achimescu în a sa carte despre Noile mişcări religioase. Părintele profesor arată că

1
Jean Vernette, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, traducere de Cristina Jinga, prefaţă de Zoe Petre, postfaţă de Adrian Ene, Editura Corint,
Bucureşti, 2003, p. 67; Nicu Gavriluţă, Mişcări religioase orientale, p. 42
2
Jean Vernette, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, p. 67; Nicu Gavriluţă, Mişcări religioase orientale, p. 43
3
Jean Vernette, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, p. 77; Nicu Gavriluţă, Mişcări religioase orientale, p. 43
elementele enumerate până acum (atât la sectologul Jean Vernette cât şi la sociologul Nicu
Gavriluţă) sunt totuşi prea generale, deşi sunt evidente; oferta pseudo-religioasă a noilor mişcări
religioase se adresează tinerilor, în general, iar în mod special intelectualilor şi cuprinde noutatea şi
fascinaţia faţă de exotic. La acestea se adaugă educaţia atee primită în familii şi în societate în timpul
comunismului, educaţie ce îl face pe tânăr să fie rezervat faţă de învăţătura şi tradiţia Bisericii. Toate
aceste elemente „dublate de o anumită «sete» spirituală nativă, îi stimulează în mod deosebit tentaţia
spre o nouă formă de religiozitate”4.
Sociologii religiilor vorbesc de un anume tip de frustrare a celor care au predispoziţie de a se
apropia de noile mişcări religioase orientale. Frustrarea poate să fie mai mare sau mai mică, dar ea se
identifică ca o adevărată cauză pentru derapajele sectare neo-religioase, în special a tinerilor.
Sectologul Bryan Wilson explică faptul că vinovată de proliferarea acestei situaţii este şi incorecta
auto-evaluare. „În cazul în care ei s-ar autoevalua cu deplină obiectivitate – rezultă din această teorie
– fie şi-ar accepta soarta aşa cum este, fie ar acţiona strict raţional şi practic pentru a schimba ceva”5.
Evaluarea făcută de Bryan Wilson este, să recunoaştem, una totuşi ideală. Este greu de crezut
că se poate face o auto-evaluare „deplin obiectivă” şi eficientă care să ducă la schimbarea mentalităţii
şi vieţii persoanei frustrate. Ca orice teorie, această teorie a frustrării relative trebuie să fie analizată
cu seriozitate, însă ea nu poate explica întru totul raporturile persoanei cu minorităţile religioase6.
Pentru înţelegerea cât mai deplină a fenomenului neo-religios oriental trebuie să avem în
vedere consecinţele psiho-sociale ale acestuia, consecinţe regăsite din păcate şi în ţara noastră. Jean
Vernette clasifică aceste consecinţe în trei categorii. Ultima ar fi cele de ordin politic şi se referă la
cei care refuză serviciul militar şi civil în numele unei chemări religioase. Tot în această categorie
intră şi sprijinirea mişcărilor anti-comuniste de către grupări creştine sau orientale iar acestea au
importante implicaţii sociale. Următoarea consecinţă în ordine inversă ar fi cea de ordin mediatic.
Acestea au în vedere distorsiunile calitative, cu alte cuvinte căutarea cu orice preţ a senzaţionalului şi
ezoterismului; în sfera distorsiunilor mai sunt menţionate şi cele cantitative care au ca obiect erorile
de optică şi exagerările. Primele, în ierarhia menţionată sunt consecinţele pur sociale. Altfel spus,
proliferarea sectară conduce la o destructurare a corpului social care se fragmentează şi nu mai
funcţionează unitar. Avem de a face cu o amplă deconstrucţie care afectează deopotrivă Biserica şi
societatea. Reacţia împotriva acestei destructurări este variată şi merge până la constituirea unor
asociaţii de apărare împotriva noilor mişcări religioase7.

4
Nicolae Achimescu, Noile Mişcări Religioase, p. 8; Nicu Gavriluţă, Mişcări religioase orientale, p. 44
5
Bryan Wilson, Les sects religieuses, p. 136; Nicu Gavriluţă, Mişcări religioase orientale, p. 44-45
6
Aceste idei enununţate de Bryan Wilson sunt preluate de sociologul Nicu avriluţă în „Mişcări religioase orientale”, p. 46
7
Referiri la ierarhia sectologului Jean Vernette căsim la Nicu Gavriluţă, Mişcări religioase orientale, p. 44-47
 Vom trece în revistă câteva dintre conceptele păgâne orientale infiltrate în conştiinţa
creştinului contemporan.

III.2. Karma şi samsara

Louis de la Valée Poussin8 susţine că, karma a apărut treptat ca o consecinţă a naturalismului,
misticismului şi pietăţii vedice. Deşi în primele etape ale dezvoltării sale karma a fost un termen
tehnic pentru ritualul religios,9 mai târziu el devine un puternic instrument care a lovit în înseşi
temeliile credinţei în sacrificiu, în pocăinţă sau penitenţă ca elemente de luptă împotriva păcatului
sau a transgresiunii.10 Pentru o mai bună înţelegere, să vedem ce este karma şi care sunt ideile ce se
desprind din ea privind retribuţia faptelor.
Întreaga existenţă a omului se roteşte în jurul dogmei karmice. Astfel, karma şi transmigrarea
devin concepte cheie ale problemei suferinţei umane. Susţinând repetat întruparea omului potrivit
faptelor sale, gânditorii indieni profesează ideea că ceea ce năpăstuieşte pe om în viaţa sa
pământească, nu este nimic altceva decât rezultatul unor greşeli făcute în vieţile anterioare. Ba mai
mult, pentru fiecare faptă rea săvârşită în această viaţă, omul va plăti pentru ea în viaţa viitoare. Cu
alte cuvinte omul este încătuşat într-o înşiruire perfectă a propriilor sale fapte: „după cum un om
seamănă, aşa va culege, nici un om nu moşteneşte faptele bune ale altuia. Rodul este de aceeaşi
calitate cu fapta şi, fie ea bună sau rea, nu poate fi distrusă”.11
Nici karma nu poate juca rolul de memorie a vieţilor anterioare. Ea dictează formele în care
se reîncarnează sinele, conform ignoranţei individului de a-şi realiza propria natură. Deoarece este o
lege impersonală şi mecanică, karma nu dă socoteală pentru starea de lucruri în care se găseşte la un
moment dat individul; ea nu-i comunică ce fapt din viaţa anterioară trebuie plătit într-un mod sau
altul. Karma nu face decât să-l forţeze pe individ să intre în şablonul prestabilit, fără a-i comunica
“datoriile” ce le are de plătit din vieţile anterioare. Totodată, scenariile evocate de cei ce-şi

8
Luis de la Valée Poussin, Karma, art. În “Encyclopaedia of Religion and Ethics”, vol VII, p. 673, apud Prof. Dr. Remus Rus, Concepţia despre om în
marile religii, în Glasul Bisericii, nr 7-8, 1978, p. 818; Pr. Gheorghe Istodor, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006, p. 104
9
R Zaehner, Hinduism, p. 59, apud Prof. Dr. Remus Rus, Concepţia despre om în marile religii, în Glasul Bisericii, nr 7-8, 1978, p. 818; Pr. Gheorghe
Istodor, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, p. 104
10
Hopkins, E.W., Modifications of the Karma Doctrine, în “J.R.A.S.”, 1906, p. 583, apud Prof. Dr. Remus Rus, op.cit., p.818; Pr. Gheorghe Istodor,
M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, p. 104
11
Prof. Dr. Remus Rus, op.cit., p. 819; Pr. Gheorghe Istodor, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, p. 105
“amintesc” vieţile anterioare, conform celor două modele, nu sunt centrate pe justificarea karmică, ci
pe elemente ce tind să demonstreze obiectivitatea acelor existenţe.
Se spune că legea karmei şi reîncarnarea reprezintă calea prin care în lume se înfăptuieşte o
dreptate socială perfectă. Conform legii karmei nu există iertare sau răsplată, ci doar acumulare de
datorie karmică într-o viaţă şi suportarea consecinţelor ei în vieţile anterioare. Reîncarnându-se,
fiecare suflet este pedepsit sau răsplătit pe deplin, calitativ şi cantitativ, pentru faptele sale din vieţile
anterioare. Datorită faptului că datoria karmică acumulată în aceste vieţi este considerabilă, o singură
viaţă nu este suficientă pentru a o consuma. Pentru a avea şansa de a ajunge la eliberare, a trăi mai
multe vieţi devine o necesitate. În lipsa unui Dumnezeu personal, omul este singur pe acest lung
drum. Prin asceză şi meditaţie, el se luptă singur, sau mai degrabă suportă singur, ceea ce karma
impersonală îi impune. În acest context sunt absurde pretenţiile unor guru de a fi capabili să şteargă
karma discipolilor lor.
S-a preluat astfel un element de origine hinduistă, învăţătura despre Karma, despre faptă, ca
forţă de transmitere a realităţilor din vieţile anterioare.12 Doctrina despre Karma completează ideea
despre „eu”, înţeles acum ca un complex de skandhas în schimbare permanentă, mereu determinat de
caracterul ei antecedent. În această linie a vieţii nu poate intra nici un factor imuabil. 13 Ceea ce trece
cu adevărat în şirul samsaric nu este o realitate de sine stătătoare, adică sufletul, ci karma.
Transmigraţia se realizează pentru că aceste elemente care se mişcă veşnic nu s-au împrăştiat în
totalitate14. Karma este anterioară oricărei anteriorităţi şi caracterul de fatalitate a acesteia, constă în
faptul că nu se admite “eu-l” stabil, ci doar focarul actelor. Lumea aparţine circularităţii samsarice
căreia nimic nu i se poate sustrage. Ignoranţa este prima verigă a seriei în agregatele lumii samsarice,
care decurg strâns unul din altul. Cunoaşterea eronată este cea care face deosebirea între eu şi non-
eu. Această cunoaştere are tendinţa de a crea un “el”, tendinţă care se accentuează cu fiecare nouă
verigă ce urmează. În momentul apariţiei conştiinţei de sine, totul apare prins în vârtejul egoismului,
limitărilor şi aparenţelor.
Uneori “eu-1” este înţeles în chip relativ, motiv pentru care i se da un fundament psihologic,
în schimb, este ipotetic deoarece este supus tuturor condiţionărilor posibile. De aceea nu se poate
spune că este în vreun fel liber15. Definind, am putea spune că sufletul se prezintă ca o “armătură” de
energii biopsihice care-şi trag forţa vitală din instinctul de viaţă şi din ataşarea lor la fenomenal 16. El
se hrăneşte din impermanenţă cu iluzia că durează şi că este multiplu şi de aceea multiplică şi
12
Remus Rus, Concepţia despre om în marile religii, teză de doctorat, în “Glasul Bisericii”, nr. 7-8 din 1978, p. 774
13
Ibidem
14
Ibidem
15
L. W. King, Buddhism and Christianity, Some bridges of understanding, London, 1963, p. 105
16
Rene Habachi, Reincarnation ou immortalite, în “Etudes”, novembre 1988, p. 524
ocaziile de a dori şi de a suferi. Doar actul meditativ asupra sa permite să se scape de acţiunile care
lovesc asupra lui. Acesta este modul în care el poate fi sustras de curgerea timpului, mai precis de
lanţul nedefinit al impermanenţelor (samsara)17.
De la început trebuie să menţionăm că în doctrina budistă despre karma, este accentuată
interconexiunea dintre individ şi întregul univers, (mai exact cu toate cauzele existente în lume),
acesta fiind singurul aspect din învăţătura lui Buddha despre karma acceptat de toţi budiştii, de-a
lungul secolelor18.
Pentru a explica noţiunea de „karma” trebuie să facem însă o menţiune. Deşi unii au încercat
să asemene doctrina despre karma cu teoria ştiinţifică a eredităţii, totuşi budiştii nu se referă la
ereditate când folosesc cuvântul karma. “Karma nu exprimă acele lucruri pe care omul le moşteneşte
de la strămoşii săi, ci acele lucruri pe care le moşteneşte de la el însuşi, din stările anterioare ale
propriei existenţe.”19
Am demonstrat mai înainte că existenţa actuală constituie, aşadar, rezultatul faptelor săvârşite
în existenţele anterioare şi că toate acţiunile şi faptele unui om îl urmăresc pe acesta în mod
inevitabil. Karma este, aşadar, actul cu consecinţele sale, fiecare fiinţă fiind prizonieră legii karmice.
„Faptele omului au consecinţe morale care sunt de neînlăturat şi se întorc asupra lui fie în viaţa
aceasta, fie într-o alta ... doctrina cea mai strâns legată de trezire se referă cu deosebire la suferinţa
individuală şi la izbăvirea individuală.”20
Doctrina despre karma face ca totul să pară individual, fiind o „problemă” personală,
preocuparea principală a fiecăruia fiind fericirea personală. În budism neexistând noţiunea de păcat
se vorbeşte de iluzii şi ignoranţă. Datorită acestora din urmă apare dorinţa de realizare a ceva, care
este supus schimbării, impermanenţei.
„Dorinţa aceasta de a acţiona este desemnat în doctrina budistă ca imaginaţie (putere
imaginativă de natură karmică) constituind de fapt a doua componentă a lanţului cauzal. Această
putere instinctuală este decisivă pentru formarea de karma, suma tuturor faptelor unei fiinţe, şi
cauzează reîncarnarea ei.”21
Ceea ce este important în această doctrină este diversitatea karma-lor. Astfel, „nu toate karma
au aceeaşi valoare, întrucât ele se bazează pe stări psihologice diverse. Fiecare acţiune produce o
energie potenţială în funcţie de gândul pe care l-am avut când am săvârşit-o. ... Unele sunt puternice,

17
Ibidem, p. 525
18
Hajime Nakamura, Orient şi Occident: o istorie comparată a ideilor, editura Humanitas, 1998, Bucureşti, p. 236
19
Ibidem, p. 260
20
Michael Carrithers, Buddha, Editura Humanitas, 1998, Bucureşti, p. 79
21
Nicolae Achimescu, Budism si creştinism, editura Junimea şi Tehnopress, laşi, 1999, p. 53
altele sunt însă slabe încât rezultatele lor sunt diferite.”22 Acest lucru este posibil întrucât nu actul sau
fapta în sine, ci atitudinea şi dispoziţia spirituală a autorului este decisivă pentru renaştere. Nu
împlinirea faptei, ci intenţia de săvârşire a acesteia dă forma ulterioară de existenţă. Cu alte cuvinte,
numai acolo unde există intenţie, adică strădanie motivată conştient, putem vorbi despre acţiune
„karmică” şi numai o asemenea acţiune are consecinţe. „La fel cum un olar modelează vase din lutul
inform, şi noi creăm fapte, cuvinte şi gânduri, din materialul încă neformat al vieţii şi impresiilor
noastre senzoriale vasul conştiinţei noastre viitoare, ceea ce îi dă formă şi direcţie.”23
Se observă prin aceasta un salt calitativ uriaş faţă de vechea concepţie brahmanică cu privire
la karma, reîncarnare şi toată doctrina care derivă din aceste concepţii. Este sugestivă următoarea
afirmaţie: „Karma, care pentru brahmani nu e decât un proces mecanic, superstiţios şi fatalist, de
răsplătire a faptelor săvârşite de individ, a fost fundamental transformată de Buddha, astfel încât a
ajuns să desemneze energia morală prin care omul poate să-şi exercite libera voinţă, să rupă lanţul
cauzalităţii, să-şi conceapă viitorul şi să dea naştere «fructelor» propriei sale comportări.”24
Astfel această învăţătură, spre deosebire de altele, trimite la o semnificaţie morală. Intenţia
este de mare importanţă. „Intenţiile au consecinţe. Că acţionează, că sunt ele însele acţiuni. Acesta
este sensul termenului «karma», al cărui prim înţeles este chiar «acţiune» sau «faptă». Karma nu se
referă la acţiuni, ci la intenţii. ... Astfel, intenţiile noastre alcătuiesc lumea; ele îndeplinesc actele ale
căror roade le culegem suferind.”25
Nu trebuie însă niciodată să confundăm karma cu o aşa-zisă „justiţie morală”, sau cu
noţiunile de „recompensă” sau „pedeapsă”. Aceste idei provin din credinţa într-o fiinţă supremă, a
unui Dumnezeu care judecă, care este un legislator care decide ceea ce este bine de ceea ce este rău.
Teoria karmei este o teorie de cauze şi efecte; ea exprimă o lege naturală. Ceea ce produce efecte
karmice sunt toate actele voliţionale bune sau rele. Însuşi Buddha dă astfel definiţia karmei: „Este
voinţa (cetana), o călugărilor, ceea ce eu numesc karma.”26
Fiecare are, deci, libertatea de a alege el însuşi intenţiile care stabilesc viitorul său karmic.
Fiecare îşi stăpâneşte propriul viitor. Altfel spus, fiecare este rodul propriilor alegeri, pentru că totul
în lume are urmări. Chiar şi sărăcia sau bogăţia au o cauză morală.
Răspunsul dat reginei Mallika, soţia regelui Pasenadikosola este evident: „Să presupunem, o
Mallika, că este în lume o femeie care nu se supără şi care nu se enervează des. ... nu manifestă nici
mânie, nici ură, nici nemulţumire. În acest timp este generoasă ... Atunci, o astfel de femeie, după
22
Jean Delumeau, Religiile lumii, editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 451
23
Lama Anagarika Govinda, Meditaţia creatoare sau conştiinţa multidimensională, Bucureşti, editura Herald, p. 290
24
Wing-Tsit Chan, An Encilopedia of Reliqion. New York citat de Mohan Wijayaratna, Sermon du Buddha. Les editions du Cerf, 1988, p. 203, nota 5
25
Michael Carrithers, op. cit, p.95
26
Walpola Rahula, L' enseiqnemente du Bouddha d' apres Ies textes Ies plus anciens. Editions du Seuil, 1978, p. 42
moarte când va renaşte în altă parte, va renaşte cu o aparenţă încântătoare, elegantă, plăcută la
vedere, într-o stare de bogăţie, cu mult bine, multă bunăstare şi multă putere.”27
Legea karmică nu este aşadar impusă din exterior, ci acţionează în şi din fiinţa noastră. Omul
este astfel rezultatul propriilor sale karma, el trebuind astfel să dea socoteală acestei legi şi nu voinţei
divine.
Doctrina fundamentală a hinduismului, jainismului şi buddhismului, doctrina transmigraţiei
sufletelor sau a reîncarnării – samsara, fără de care nu pot fi înţelese Upanişadele şi textele yoga,
joacă un rol deosebit de important în experienţa religioasă indiană.
Conform acestei doctrine, omul este văzut ca o plantă care se naşte, se dezvoltă şi moare, dar
nu complet. După cum dintr-o plantă rămâne sămânţa, tot aşa, după moartea omului, rămân faptele
ca o sămânţă, care, semănate din nou în imperiul ignoranţei, produc o nouă existenţă. Fiecare curs al
unei vieţi este, pe de o parte cu toate faptele şi suferinţele sale, urmarea inevitabilă a faptelor dintr-o
naştere anterioară şi, pe de altă parte, condiţionează prin faptele din acest curs al vieţii, o viaţă
imediat următoare. Prin urmare, există două trăsături fundamentale ale transmigraţiei: prima, că ea
nu este rezultatul unui efort de gândire sau căutare spirituală; a doua, că se supune unui mecanism
etic, numit karman (faptă), care guvernează totul, inclusiv o mulţime de factori secundari cu privire
la fericire sau nefericire.28
Acest concept al reîncarnării nu este atât de vechi pe cât se crede. Originea sa se află, fără
îndoială, pe subcontinentul indian, unde a apărut după sec. IX î. Hr. În favoarea acestei afirmaţii stă
faptul că cele patru Vede nu spun nimic despre reîncarnare, dovadă că acest concept nu era încă
format în perioada redactării lor. Vedele afirmă că sufletul celui mort este preluat de zeul Agni,
urmând a trăi într-o lume guvernată de zeul morţii, Yama, fără a se mai întoarce pe Pământ. Nici în
Brahmane reîncarnarea nu este clar afirmată. În Satapatha Brahmana (I 5, 3, 4; II 3, 3, 9) apare ideea
morţii repetate, fără a se vorbi de renaştere. Abia Upanişadele clarifică ideea reîncarnării, ca
retribuţie a faptelor comise în această viaţă.
În China, fondatorul taoismului, Lao-tzî (604-531 î. Hr.) n-a vorbit prea clar despre această
doctrină, ea fiind acceptată deplin abia în jurul anului 300 î. Hr.29
Reîntruparea nu este un fenomen limitat numai la nivelul oamenilor; căci legii inexorabile a
renaşterii i se va supune orice fiinţă sau lucru, cu alte cuvinte întreg universul. Reîntruparea chiar în

27
Mohan Wijayaratna, Sermon du Buddha. Les editions du Cerf, 1988, p.88
28
William K. Hahony, Karman in Classical Yoga, în E.R., vol 8, p. 263-264; Michael Hulin, Lakshmi Kapani, Hinduismul, trad. Bogdan Budeş; Lucian
Blaga, Curs de filozofia religiei, Ed. Fronde, Alba-Iulia – Paris, 1994, p. 29-33; Pr. Gheorghe Istodor, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, p. 21
29
Pr. Gheorghe Istodor, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, p. 107
fiinţe superioare nu este un lucru de dorit. „Supremul bine constă nu într-o reîntrupare superioară ci
în prevenirea acestei reîntrupări. Samsara în sine este un rău”.30
În consecinţă, ceea ce trebuie să urmărească credinciosul hindus nu este reîncarnarea ci
eliberarea, eliberarea din lanţul ciclic pe care aceasta îl impune. Spre deosebire de animale şi zei,
omul are posibilitatea de a-şi depăşi condiţia31. Aşa se face că în India, orice ştiinţă nu are valoare
dacă nu are în vedere eliberarea omului; cele şase sisteme hinduse indiene, „darsana”, nu urmăresc
altceva decât descătuşarea omului din lanţul reîncarnărilor.
O „darsana” nu este o şcoală filosofică în accepţie europeană, ci un „punct de vedere”, o
„cale” de urmat în scopul eliberării: „ţelul filosofiei nu este «a şti» ci «a vedea» pentru a merge pe
calea cea dreaptă”32.

III.3. Avatar şi maya

Există o deosebit de complexă propagandă de tip sincretist folositoare pentru toate sectele de
factură orientală ce urmăresc să se infiltreze şi să racoleze naivi în occidentul secularizat. Se
urmăreşte o nivelare a creştinismului cu religiile precreştine păgâne (hinduism, budism, etc.) cu
ajutorul unor argumente ce proclamă o similaritate între învăţături specific creştine cu învăţături
specific orientale. Astfel, Sfânta Treime este pusă în analogie cu problema triadică hindusă,
întruparea cu avatarul, mistica isihastă cu mistica devoţională indică, etc. Se creează confuzii care
pot conduce la greşeli doctrinare grave: învăţăturile creştine ar fi „egale” cu doctrine pseudo-
religioase necreştine. Asta ar însemna că deasupra creştinismului şi al celorlalte religii ar exista o
unitate transcendentă a tuturor religiilor, un amestec nefiresc de revelaţie şi raţiune întunecată, acest
amalgam fiind de natură eminamente esoterică.
Din această perspectivă, teoria hindusă despre avatar într-o manieră sincretistă este
considerată ca identică evenimentului creştin al întrupării, fără să se ţină cont de contextul şi
conţinutul complet diferit ale celor două dimensiuni religioase. Astfel, una este conceptul de
divinitate în hinduismul clasic ce suferă schimbări semnificative în cadrul hinduismului medieval sau
modern. Între Vede şi Upanişade, există schimbări majore de perspectivă, iar hinduismul reprezintă
spaţiul care poate să armonizeze diferitele tendinţe ideologico-religioase cum ar fi politeismul,
teismul, monismul, panteismul şi monoteismul alternativ. Astfel, există un permanent cadru al

30
Ibidem, p. 140
31
Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucureşti, 1986, p. 45; Pr. Gheorghe Istodor, M.I.S.A. şi
Yoga în lumina Ortodoxiei, p. 140
32
Pr. Gheorghe Istodor, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, p. 140
alternanţelor pseudo-religiose cu privire la conceptul de divinitate; totul este relativ şi orientativ,
nimic nu este absolut.
Divinitatea este impersonală şi este denumita Brahman sau Conştiinţa cosmică şi este definit
într-un mod cvasi-definitiv în Upanişade. Brahman nu este o realitate înafara lumii ci este sinele
acestei lumi ca Atman, adică prezenţa sa în cadrul lumii manifestată şi nealterată. A considera
manifestarea lui Brahman prin intermediul lui Atman în alţi termeni decât cei tradiţionali hinduşi
reprezintă o gravă eroare de judecată, un derapaj spre necunoaştere şi iluzie. Astfel, vorbim de o
realitate supremă absolută şi impersonală care se auto-condiţionează coborând în lumea fenomenală
în diverse reprezentări.
Asist. Dr. Nicuşor Nacu menţionează următoarele: „Expusă pentru prima dată în Bhagavad-
Gita (IV, 6-8) teoria coborârii divine (avatara33) va fi asociată cultului şi figurii zeului Vişnu,
identificat în Gita cu Krsna, întruparea sa care transcendent, netransformat şi cu atributele intacte
vine în contact cu iluzoria materialitate într-o mai puţin abstractă ipostază a divinităţii, cea de zeu în
variate forme” 34,.
Observăm clar diferenţa fundamentală între revelaţia creştină cu privire la Dumnezeu Sfânta
Treime şi conceptul de divinitate în tradiţia pseudo-religioasă hindusă. Totodată, diferenţa
fundamentală este şi între întrupare ca împlinire a promisiunii de mântuire a lumii şi avatarul care
este o simplă reprezentare fenomenologică a unicei realităţi impersonale absolute.
„Conceptul de avatar este legat indisolubil de maya pentru că aşa cum maya dă impresia
existenţei unei realităţi în afara Realităţii ca atare, la fel divinitatea îşi manifestă avataric esenţa
insondabilă într-o iluzorie secvenţă de temporalitate. Petrecându-se în spaţiul mayei înţeleasă ca
prelungire ai substanţei divine, manifestarea divină este ea însăşi o maya”35.
Observăm că învăţătura despre maya este de tip reducţionist, ea se referă strict la iluzia ce
înconjoară ca o a doua natură adevărata realitate a lui Atman ce este de fapt Brahman. Această iluzie
este rodul ignoranţei şi a necunoaşterii considerate păcatele cele mai mari ce duc la acumulare
karmică şi la necesitatea ciclului samsarei. Doar conştientizarea adevărului despre identitatea omului
(Atman) şi a Dumnezeului (Brahman) poate să elibereze pe om din înlănţuirea deterministă a mayei
33
Derivat din verbul sanskrit avatri eare înseamnă “a coborî în”, (el însuşi este compus din rădăcina Ir - a trece dincolo, a analiza peste - plus prefixul
ava, - jos) cuvântul avutaru este un perfect care are sensul de coborât din cer pe pământ. Cf. A Sunskrit-English Dictionary. Etymologically and
Philologically arranged with special referenec to Cognate Indo-European Languages, by Sir Monier Monier-Williams. New edition greatly enlarged and
improved wilh collaboration of Prof. E. Lfumann and Prof. C. Cappeller, Motilal Banarsidass Publishers. Private limited, New Delhi, 1997, p. 99;
Asist. Dr. Nicuşor Nacu, Avatar şi Întrupare, în „Anuarul Facultăţii de teologie Ortodoxă Universitatea Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2001, p. 412
34
Tradiţia puranică hinduistă acordă importanţă fiecărui avatar vaişnavit. Ele sunt în număr de zece: Matsya, Kurma, Varaha, Narasirhha, Vamana,
Parasurăma, Rama sau Ramaeandra, Krsna, Buddha şi Kalki. Mitologia tuturor acestor avutarus este legată de evenimentele perioadelor de creaţie,
distrugere şi recreaţie a cosmosului.; Aist. Dr. Nicuşor Nacu, Avatar şi Întrupare, p. 412
35
Mava nu este doar iluzia cosmică, ci şi puterea generatoare de forme multiple cea care cauzează sensurile abstracte ale lumii. În acelaşi timp, este
grila prin care trebuie văzută dimensiunea existenţială (Heinrich Zimmer, Mituri fi simboluri in civilizaţia indiană, trad. Sorin Mărculcscu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 27-59); Aist. Dr. Nicuşor Nacu, Avatar şi Întrupare, p. 414
şi să îl conducă la dobândirea unei conştiinţe de sine superioare şi la adevărata cunoaştere (vidya)
care conduc la eliberarea faţă de legea karmică şi la încetarea ciclurilor reîncarnărilor.
Iată legătura complexă între maya, avatar, nirvana şi samsara şi diferenţele fundamentale faţă
de realitatea obiectivă a creaţiei valorizate în perspectiva mântuirii omului de către revelaţia creştină.
În hinduism, avatarul a fost văzut ca o manifestare – prelungire a jocului divin. Astfel,
avatarul reprezintă, în cadrul jocului divin (lila) partea cea mai de jos, partea cea mai accesibilă a
divinităţii. Avatarul este specific unui singur zeu al bogatului panteon hindus. Este vorba de Vishnu
care se coboară în lumea fenomenală şi devine „cel cu atribute” în antagonism cu Brahman care este
prin excelenţă cel fără atribute.
Toate sectele neo-hinduse se raportează în mod sincretist şi blasfemator la Mântuitorul
Hristos în cadrul unui aşa-numit „creştinism vedantin”. „Campionul” acestei perspective este Swami
Vivekananda, care interpretează textul de la Ioan 1,1 despre Logosul divin ca fiind manifestarea
divinităţii impersonale, un fel de maya prin care îşi exercită puterea. În momentul întrupării
Logosului, el devine avatar al lui Vishnu şi capătă forma istorică al lui Iisus Hristos.
Potrivit sincretismului promovat de Vivekananda, cuvântul ca mod de expresie a divinităţii
are două manifestări: una generală, în Natură, şi alta specială în marile întrupări tradiţionale ale
divinităţii. Astfel, putem să-l cunoaştem pe Hristos ca manifestare specială a absolutului (Brahman)
dar nu îl putem cunoaşte pe Brahman ca absolut. Vivekananda respinge categoric deofiinţimea
Tatălui şi a Fiului făcând o separaţie între Iisus Hristos ca spirit nelimitat cu trup aparent (viziunea
dochetistă este prezentă la aproape toţi gânditorii hinduşi) şi divinitatea impersonală din care emană
totul.
Interpretările lui Vivekananda sunt inadmisibile pentru un creştin autentic. El răstălmăceşte
cuvintele Mântuitorului cu privire la faptul că împărăţia lui Dumnezeu există în interiorul nostru
(Ioan 17,21) cuvinte care sunt traduse „în sensul că Dumnezeu locuieşte egal în fiecare individ”.
Mesajul hristic ar avea valoare doar din perspectivă mistică şi ar demonstra că Iisus Hristos nu ar fi
decât un avatar divin ce nu îşi uită originea. El devine – într-o manieră sincretistă desigur – un model
mistic al autorealizării umane. Prin învăţăturile Sale, El pune bazele unei spiritualităţi fondate pe
autorenunţare, spiritualitate identică cu structurile vedantine. Învăţătura Mântuitorului despre
Dumnezeu, despre un Dumnezeu Personal, este respinsă ca fiind dualistă şi prezentată ca o concesie
a Acestuia faţă de masele needucate36.

Vezi Swami Nikhilnda, The Gospel of Sri Rmakrishna, New York, 1942, vol. IV, p. 132-149; Gavin Flood, An Introducţion to Hinduism, Cambridge
36

University Press, 1998, pp. 115-116, 123 şi Aist. Dr. Nicuşor Nacu, Avatar şi Întrupare, p. 414
 De asemenea, Evanghelia lui Ioan este similară conceptului de maya ca manifestare a
divinităţii (Brahman) existând o identitate între Logos neîntrupat şi maya şi totodată o identitate între
Logos întrupat şi avatar. Astfel, toţi cei care promovează sincretismul de tip „creştinism vedantin”
devalorizează persoana în detrimentul fiinţei impersonale şi denaturează chiar şi învăţătura despre
maya ce nu mai aparţine fiinţei divine (Brahman) ci lumii irealităţii şi iluziei (ca manifestare a
divinităţii impersonale). Este clar că vorbim de două dimensiuni religioase distincte şi care se exclud
una pe cealaltă. Evanghelia vorbeşte de lume ca şi creaţie şi nu ca manifestare iluzorie a energiei şi
conştiinţei cosmice. Distincţia evanghelică dintre cuvânt şi creaţie este de fapt distincţia dintre
creator şi creaţie, pe când Vivekananda accentuează identitatea între acestea într-o viziune
materialistă totală: materia fiind identică cu spiritul şi eternă are diferite grade de imanenţă iar
Cuvântul (Logosul) nu este Creatorul, ci manifestarea ca avatar a puterii lui Brahman prin
intermediul zeului Vishnu.
Dincolo de valorizarea morală, Iisus Hristos este apreciat prin raportarea la Isvara, fără să se
ţină cont de diferenţele fundamentale între aceştia. Isvara, în cadrul doctrinei yoga, dar şi a filosofiei
Samkhya, este doar un arhetip al desăvârşirii, o paradigmă ce ghidează spiritual pe cei care vor să se
elibereze de iluzie şi ignoranţă. El nu este decât un produs al minţii păgâne hinduse, neavând realitate
istorică deoarece istoricitatea, ca realitate în sine, este aparenţă şi, mai grav, non sens. Asimilarea cu
Hristos este o jignire gravă la adresa divino-umanităţii a Mântuitorului, a întregii opere de mântuire
fundamentată pe unirea ipostatică.
Astfel, întruparea nu poate fi asimilată sau identică avatarului deoarece depăşeşte vizibil toate
categoriile hinduse, fiind fundamentală într-o dimensiune religioasă diferită şi incomparabilă cu cea
oriental-hindusă.

III.4. Nirvana

Nirvana, ca şi concept religios, este puţin cunoscută de către omul occidental. Din păcate,
informaţiile cu privire la acest concept ne parvin din medii incompetente cum ar fi jurnalişti,
intelectuali laici, etc. Ca să înţelegem ce înseamnă acest concept, trebuie să apelăm la specialişti.
Istoricii religiilor vorbesc despre nirvana ca de starea în care sunt nimiciţi pentru totdeauna toţi
factorii legaţi de suferinţa existenţei şi de ciclul reîncarnărilor. Nirvana semnifică nimicirea dorinţei
instinctuale (tanha) de reîncarnare, precum şi eliberarea de cele trei rele fundamentale: pofta, ura şi
iluzia. Acestea sunt relele fundamentale din care izvorăsc toate faptele ce stau la baza unei noi
reîncarnări. Totodată Nirvana semnifică şi anihilarea tuturor proceselor intenţionale (sankhara) care
cauzează noi forme de existenţă. Pentru că înseamnă stingerea oricărei dorinţe, Nirvana apare şi ca o
stingere simultană a propriei persoane şi a lumii, nu doar o detaşare de ele. Astfel, pofta, ura şi iluzia
reprezintă cele trei moduri de manifestare a dorinţei instinctuale37.
Specialiştii budoligi atât din România (Pr. Prof. Nicolae Achimescu) cât şi din Occident
(H.W. Schumann, G. Mensching) ne atrag atenţia că Nirvana nu poate fi realizată prin folosirea legii
karmice. Ea nu reprezintă doar o „staţie” al drumului karmic, ci constă tocmai în eliberarea de
determinismul karmic. Nirvana este astfel o non-existenţă opusă existenţei din lume. La baza
existenţei am văzut că stau actele intenţionale. În cadrul Nirvanei toate aceste acte intenţionale
dispar. Nu există decât eliberarea de orice apariţie, dispariţie sau transformare. Pentru un creştin este
greu să înţeleagă o asemenea realitate având în vedere doar factorii ce contribuie la realizarea ei. Ce
înseamnă Nirvana, vom detalia în continuare apelând la părintele Profesor Nicolae Achimescu.
„Potrivit învăţăturii budiste există două feluri de Nirvana: a) Nirvana văzută, actuală, pământească
(dinha-dhamma-nibbana) şi b) Nirvana transcendentală, eshatologică, nevăzută (Parinirvana).
Nirvana vizibilă este starea realizată de către cel desăvârşit deja în cursul existenţei actuale; în cazul
său, cele cinci componente (khandha) ale persoanei sale sunt încă prezente, dar el s-a eliberat deja de
orice puteri instinctuale, el nu mai realizează nici un fel de karma cauzatoare de noi reîncarnări, ci
aşteaptă doar pentru a se „stinge” în mod desăvârşit prin moarte. Iar în momentul în care soseşte
clipa a ceea ce, în chip uzual, noi numim „moarte”, pentru el nu mai rămâne nimic în genul unei
„rădăcini” sau „seminţe”, care să poată duce la o nouă naştere sau apariţie” 38.
„În Apus, termenul Nirvana este tradus curent prin „a muri”, respectiv „a muri” în mijlocul
focului celor trei păcate capitale (plăcerea senzuală, ura şi iluzia). Astfel tradus, cuvântul Nirvana
facilitează apariţia unei impresii eronate39, şi anume în sensul că Nirvana eshatologică (Parinirvana)
ar fi o dispariţie sau non-existenţă”40.
Un exemplu de distorsionare a vechii concepţii despre Nirvana din Orient în Occident o
reprezintă concepţia orientală ce arată că budismul a respins totdeauna categoric aspiraţia după
distrugere, în sensul de anihilare sau non-existenţă (vibhava-tanha). Nirvana văzută ca încetare şi
distrugere ar fi o concepţie eronată occidentală, cea orientală ar pune Nirvana în legătură cu râvna

37
Amănunte cu privire la realitatea Nirvanei găsim în cartea Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Budism şi creştinism, Editura Tehnopress, Iaşi, 1999, p.
198. Aici părintele profesor sintetizează elementele referitoare la Nirvana a gânditorilor budişti orientali şi a scrierilor orientale: Majjhima-Nikaya,
Samyutta-Nikaya şi Digha-Nikaya.
38
G. Mensching, Buddha und Christus - Ein Vergleich, Stuttgart: Deutsche Verlags-Anstalt, 1978, p. 107; Nicolae Achimescu, Budism şi creştinism, p.
199
39
J. P. Schnetzler, op. cit, p. 33; Nicolae Achimescu, Budism şi creştinism, p. 211
40
Nicolae Achimescu, Atitudini mai noi cu privire la interpretarea conceptului de Nirvana. Concluzii în perspectiva unui dialog interreligios, în:
Mitropolia Banatului, Nr. 1, 1989, p. 43-56; Nicolae Achimescu, Budism şi creştinism, p. 211
după veşnicie şi nemurire. Toate aceste explicaţii, trebuie să recunoaştem, sunt contradictorii şi pur
speculative din perspectiva gânditorului creştin autentic.
Pentru filosoful hinayanist, termenul Nirvana este tratat de el ca un “ce” negativ, datorită
faptului ca precum un “ce” pozitiv numaidecât ar cădea sub interdicţia formulei fundamentale tot
ceea ce există este efemer precum o clipire.41 Pentru a observa care este drumul pe care un arhat îl
parcurge pentru a atinge această stare de desăvârşire va trebui să observăm, cel puţin informativ, care
sunt structurile existenţiale pe care le trebuie să le depăşească. Vom vedea că Hinayana nu consideră
percepţiile ca reale. Întreaga sfera a fenomenalităţii propriu-zise - chiar dacă se admite un substrat
metafizic al fenomenalităţii - este privită total lipsită de substanţă. 42 O singura realitate există, unică
în aspectul său ontologic, ce poate fi numită “aseitatea fiinţelor, esenţa existenţei”. În relaţia cu tot
ceea ce ţine de cunoaştere ea este înţeleasă şi permanent gândită ca înţelepciune.43 Hinayana distinge
şaptezeci şi cinci de dharme sau categorii în care pot fi cuprinse orice gândire sau forme de existenţă.
Se formulează astfel ideea următoare: toate sunt reale în raport cu substanţa lor, adică totul există ca
substanţă chiar în calitate de manifestare efemeră şi chiar dacă sunt schimbătoare şi perisabile44. Se
pune însă următoarea întrebare: cum poate fi experimentată suferinţa în acest univers
psihofenomenal unde nu există suflete conştiente în care să se poată manifesta suferinţa în starea ei
plenară? Uneori se afirmă că procesele individuale de gândire nu reprezintă imaginea directă a
realităţii într-o serie de sine stătătoare. Pe baza experienţei interne omul trebuie să gândească că
obiectivele exterioare există45. Aceasta ce nu înseamnă însă că acele obiecte corespund prin
caracterul lor propriu gândurilor interne generate sub influenţa lor. Ar fi imposibil să existe un lanţ
cauzal din exterior către interior prin care să fie produsă suferinţa şi resimţită înlăuntru. Succesiunea
dharmelor similare poate continua ca un reflex al reflecţiei proprii. Fiecare gând reprezintă forţa unui
tip special de ignoranţă. Cine are impresia că există un eu (suflet) care suferă nu vede altceva, de
fapt, decât o continuitate a suferinţei înseşi. Alteori se afirmă că ar fi absurd să se vorbească de
interferenţe privitoare la lumea exterioară pe baza seriilor de gânduri care nu sunt în contact cu ea.
Lumea este deschisă percepţiei directe. Se poate şti doar ocazional şi prin intermediul interferenţei că
obiectele există, însă de regulă doar percepţia poate revela existenţa lor. Domeniile pot interacţiona
reciproc, deoarece nu sunt altceva decât percepţii exterioare asupra lumii interioare, chiar dacă ideea
de suferinţă, de exemplu, nu ar avea nici o bază46.

41
Heinrich Zimmer, Filozofiile Indiei, trad. S. Marculescu, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 343
42
R. Rus, op. cit., p. 786
43
Zimmer Heinrich, op. cit., p. 345
44
Ibidem. 343
45
Louis Gardet, Etudes de philosophie et de mystique comparee, Paris, 1972, p. 74
46
T. Stcherbatsky, Indian Philosophy, London, 1923, p. 83c
 În planul modurilor în care a fost definită Nirvana, inclusiv Buddha nu a dat o definiţie a ceea
ce este Nirvana, ci întotdeauna i-a amintit doar atributele. Derivând din cuvântul “va”, (nibbati), care
înseamnă “fără adiere”, Nirvana ar putea fi tradusă ca “încetarea de a mai sufla” sau ca “stingere”47.
„O altă variantă de explicare pleacă de la rădăcina “vr”, “vattati” (nibbuto). Prefixul “ni” nu
are sensul de “nir” (rară), ci de “în jos”. “Ni-vrta” ar putea însemna “a stinge” focul. De aceea
semantica panindiană înţelege că “stingerea” unei lumini nu înseamnă distrugerea acesteia, ci doar
permanenta ei transformare. Este motivul pentru care Nirvana are atât caractere pozitive cât şi
negative”48.
„Din acest punct de vedere însuşi Buddha afirma că fiinţa lumii este un vid, o iluzie şi
nicăieri şi în nimic nu este statornicie, dorind astfel să găsească răspunsul la problema eliberării.
Astfel, eliberarea ar fi o fericire în neexistenţă - opusă existenţei.
Primul aspect sub care este delimitată Nirvana este acela de a fi imanentă, adică aparţine celui
care a realizat înţelepciunea; individul nu realizează niciodată o detaşare de observaţii şi simţire. El
trebuie să se detaşeze de existenţă. Atingerea stării de Nirvana se face prin nimicirea dorinţei şi a
neştiinţei. Intenţia de a realiza Nirvana constituie un obstacol tocmai prin absenţa acestei intenţii”49.
„Nirvana imanentă aparţine înţeleptului, fiind caracterizată prin aceea că cel care a obţinut-o
nu atinge niciodată o mântuire aformă, şi nu realizează o detaşare de observare şi de simţire.
Eliberatul experiază starea de desăvârşire în mod total doar înăuntrul celor cinci factori existenţiali,
experiind o Nirvana imanentă. Chiar dacă cel care este eliberat “trăieşte” în forma sa de samsara, el
atinge şi experiază în mod concret Nirvana. De aceea între Nirvana şi samsara nu mai există pentru el
nici un fel de diferenţă. Aceasta pentru că cele două sunt în realitate similare. Relaţia dintre Nirvana
şi samsara este similară cu cea dintre aparenţă şi existenţă, căci desfiinţarea stării de samsara nu
reprezintă desfiinţarea a “ceva”, ci doar dispariţia inexistentului. De aceea Nirvana se şi vrea o
distrugere a aparenţelor”50.
Nondualitatea experienţei nirvanice este posibilă prin „sunyata” deoarece se proiectează
simultan mintea dincolo de orice sinteză. Formula este real dochetistă căci lumea, Buddha şi Nirvana
însăşi devin nu mai mult decât ficţiunile unui vis absolut vid.”51 De aceea Nirvana mai este numită şi
încetarea a toate,52 înţeleasă ca încetare datorită caracterului ei dizolvant unde nu mai au loc distincţii

47
Louis de la Vallee Poussion, Nirvana, Paris, 1925, p. 73, nota 1
48
Nicolae Achimescu, Atitudini mai noi cu privire la interpretarea conceptului de Nirvana, în “Mitropolia Banatului”, an. XXXIX, nr. 1 (1989), p. 44
49
Ibidem, p. 45
50
Ibidem, p. 46
51
H. Zimmer, op. cit., p. 349
52
Milinda panha, trad. rom. Institutul European, Iaşi, 1994, III, 6
sau reprezentări. Nirvana imanentă este înţeleasă şi ca vacuitatea pentru că vacuitatea nu se
deosebeşte de formă iar forma nu se deosebeşte de vacuitate. “53
Pentru că buddhismul tânjeşte după fericire şi veşnicie se poate spune că cel care a atins
Nirvana nu mai este afectat nici de viaţă nici de moarte. De aceea buddhismul foloseşte termenul
“vacuum”, “gol”, vacuumul putând fi înţeles în termeni pozitivi ca nimic din ceea ce ar putea sta
alături de „existenţă” şi separat de ea. Sunyata reprezintă astfel şi faptul că s-a golit de toate modurile
de a concepe un “vacuum”. De aceea sunyata poate fi înţeleasă ca „una cu existenţa” şi identică cu
aceasta. Se încearcă astfel prin Nirvana pozitivistă transcenderea absolută a oricăror categorii de
gândire. Pentru atingerea eliberării, “calea” este concepută să conducă la înţelegerea că nu există nici
un eu substanţial care să dăinuie, ci doar procese cu caracter spiritual. Procesele acestea pot fi puse în
mişcare, suprimate sau supravegheate după voie. De aceea verbalizările opuse sunt lipsite de
referinţă şi goale de conţinut54. Eliberatul trebuie să vadă Nirvana sau samsara ca fiind identice55.
Astfel, aparenţa realizată prin înţelegerea samsarei este desfiinţată în momentul atingerii Nirvanei 56.
Aparenţa poate fi distrusă doar prin cunoaştere iar atingerea eliberării înseamnă distrugerea
aparenţelor57.
„Nagarjuna a demonstrat că sunt două feluri de adevăruri. Unul condiţionat şi relativ şi un
adevăr transcendent, absolut. Primul este produsul ignoranţei şi ne ascunde adevărul ultim, singurul
care duce la eliberare, dar scapă limbajului. Fenomenele fiind nepermanente, nu pot fi decât lipsite
de substanţă, a recunoaşte asta, înseamnă a ajunge la starea de Trezire, înţelegând totodată că nu
există nimic care să deosebească samsara de nirvana.
El neagă categoric distincţia dintre samsara şi nirvana. Aceasta nu înseamnă însă că lumea
(Samsara) şi eliberarea (Nirvana) sunt identice, ci că ele sunt nediferenţiate”.58
Tot el aduce şi explicarea prin doctrina vacuităţii, ca unul care a dezvoltat-o şi a dus-o la
desăvârşire. Astfel această doctrină exprimă „calea de mijloc” care nici nu neagă, nici nu afirmă.
Aceasta arată că toate lucrurile sunt inexprimabile, vide, liniştite şi pure.
Cu alte cuvinte, dacă lumea empirică este o stare fiinţială supusă spaţiului şi timpului,
Nirvana este o stare fiinţială aspaţială şi atemporală, în cadrul căreia nu are loc nici naşterea, nici
anihilarea. Ea este o stare de fiinţialitate pură absorbită de adâncul fiinţialităţii eterne, până la a se
confunda cu Nefiinţa. Astfel, Nirvana este Fiinţă în Nefiinţă, adică fiinţă în stare nemanifestată.

53
H. Zimmer, op. cit., p. 360
54
Ibidem
55
Jean Ries, Salut et liberation dans le bouddhisme et theologţes de la liberation, Louvain - La Neure, 1979, p. 123
56
Ibidem, p. 124
57
Ibidem, p. 128
58
Nicolae Achimescu, art. cit., p. 49
Nirvana şi lumea sunt două existenţe paralele care se condiţionează reciproc în cadrul unei stări de
simultaneitate59.
În concluzie, „finalitatea în budism este „golul”, Neantul, depersonalizarea, „stingerea”
veşnică, indiferenţa totală, Nirvana. Aceasta din urmă nu este însă „un eshaton spre care să se
îndrepte omul după moarte, aşa încât să se poată constitui o mişcare despărţitoare a timpului dinspre
un „de unde” întunecos spre un „încotro” plin de lumină, transcendent. Şi pentru că aşa stau lucrurile,
canonul budist nu se încheie cu o revelaţie profetică a sfârşitului lumii (Apocalipsă 19, 10), aşa cum
o prezintă în creştinism Apocalipsa Sfântului Ioan.”60
Acestea din urmă sunt posibile datorită legăturii cu un Dumnezeu personal, spre care
nădăjduim; având o singură finalitate, şi anume ajungerea în comuniune cu El în împărăţia Sa.
Vedem astfel o diferenţiere netă între cele două concepţii despre eshatologie, în general, şi
despre mântuire sau desăvârşire, în special. De aceea pentru a ajunge la o înţelegere clară asupra
acestor două doctrine este necesar să facem o evaluare din perspectivă creştină.

III.5. Evaluarea ortodoxă

Concepţia lui Buddha despre religie era pur etică: preocuparea sa principală era comportarea
de zi cu zi a omului, nu ritualul, adorarea, metafizica sau teologia. ... a respins obiceiurile religioase
care erau respectate doar convenţional61. Buddha însuşi îşi delimitează clar sfera preocupărilor sale:
„Naşterea este suferinţă, degradarea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este
suferinţă, asocierea cu ceea ce nu este plăcut este suferinţă, separarea de ceea ce este plăcut este
suferinţă, a nu obţine ceea ce doreşti este suferinţă.”62
Buddha vorbeşte de suferinţă, care trebuie corect înţeleasă, care trebuie eliminată. El se
concentrează astfel asupra condiţiei umane şi încearcă să-i dea o rezolvare practică. N-a fost aşadar o
religie, va deveni însă o religie cu pretenţii universale. Această transformare a budismului într-o
religie a fost posibilă datorită faptului că în fiecare om este întipărită o atracţie spre absolut spre ceva
care ne depăşeşte, care este dincolo de noi şi spre care tindem. Simţim că nu aici se sfârşeşte totul, şi
aceasta pentru că este întipărită în om dorinţa după nemurire.

59
Rus Remus, art. cit., p. 834
60
Nicolae Achimescu, Budism si creştinism, p. 264
61
Hajime Nakamura, op. cit, p. 225
62
Mohan Wijayaratna, op. cit, p. 105-106
 Problema eshatologică, adică credinţa în nemurire, se întâlneşte în toate religiile, dar felul în
care este concepută această nemurire diferă de la o religie la alta. Aceste diferenţe nu sunt altceva
decât consecinţele ideii pe care fiecare religie şi-o face despre Absolutul spre care tinde.
Dacă budismul s-a născut ca o soluţie la problemele suferinţei umane, creştinismul se
întemeiază pe viaţa, învăţăturile, faptele, jertfa, moartea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos,
care ne-a adus mântuirea şi posibilitatea desăvârşirii întregului univers. Prin întruparea Sa Hristos ne-
a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu deschizându-ne astfel calea spre deplina noastră
umanizare. „Numai Hristos ne-a dat puterea să ieşim deplin din egoismul păcatului, din închisoarea
în limitele naturii ca sistem al proceselor de compunere şi descompunere.”63 Hristos nu rămâne
închis într-o transcendenţă inaccesibilă ci umple cu prezenţa Sa atât Biserica , cât şi universul.
Însăşi aspiraţia omului după desăvârşire îşi are rădăcinile în faptul creării şi structurării
materiei în aşa fel încât să poată fi atinsă şi să intre în contact cu Duhul lui Dumnezeu. „Prin
energiile Sale Duhul pătrunde materia, devine interior acesteia şi îi imprimă un ritm, conferă calităţi
capabile să ofere posibilitatea modelării în ea, îi să un sens mişcării ei şi o însoţeşte în mişcarea spre
împlinire.”64
Evitând noţiunea de divinitate şi de suflet etern, budiştii concep starea eshatologică, fie ca
posibilitate de veşnică reîntoarcere în lumea empirică (şi de aceea încearcă să explice continuitatea
vieţii în lume), fie ca o depăşire a tot ceea ce este trecător şi ca o revenire la o stare de fiinţialitate
pură în care accidentele fenomenale încetează. Pentru a reda această stare în toată puritatea ei o
consideră ca Nirvana; ceea ce este fiinţă în nefiinţă, concept de altfel prezent în tradiţia hindusă, din
care s-a separat budismul.
În gândire budistă, concepţia de persoană, de individ este considerată ca stare inferioară
desăvârşirii, stare în care domină necunoaşterea. Omul nu este decât o sumă de cinci elemente
constitutive, care sunt nepermanente şi într-o continuă schimbare.
Altfel spus, omul este un fluid viu, supus unei curgeri şi transformări determinate de un şir de
12 cauze. Existenţa apare astfel ca neavând nici un substrat ontologic. Substratul acestei existenţe, ca
de altfel al întregii lumi nefiind altceva decât avydia, necunoaşterea. Această necunoaştere face ca
budistul să perceapă în mod eronat adevărata realitate şi în consecinţă să se comporte ca atare. Apar
astfel dorinţele, impulsurile de a realiza ceva, care în fond sunt supuse schimbării. Toate acestea îl
leagă pe om de existenţa empirică, a cărei condiţie fundamentală este suferinţa.

63
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1997, p.22
64
Paul Evdochimov, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 9
 Aceste acte inconştient săvârşite sunt decisive pentru formarea de karma, care este suma
tuturor faptelor unei fiinţe, şi cea care cauzează reîncarnarea ei şi cea care trece în existenţa
ulterioară. Budismul, prin faptele vieţii prezente sunt legaţi de trecut şi de viitor. Istoria unui individ
uman nu începe cu naşterea lui, ci într-o perioadă de timp anterioară, oamenii sunt legaţi într-un lung
lanţ de cauze şi efecte.
„Prin doctrina karma, budismul a căutat să suplinească lipsa ideii de suflet.”65 Mai mult decât
atât, fiinţele vii sunt rezultatul propriilor karma. Ele au karma ca judecători. Karma le orânduiesc în
aşa fel încât ajung să fie inferioare sau superioare.
Prof. Univ. Rus Remus spune că în religiile orientale, persoana umană nu este o realitate
obiectivă. Întreaga existenţă are ca punct de referire, un şir nesfârşit de vieţi anterioare. Pentru a nu-l
lega pe om de un substrat ontologic veşnic (ca în concepţia hinduistă, din care s-a născut budismul),
Buddha îl consideră ca pe un accident karmic. „Substratul infinit din om nu este fiinţialitatea, ci
fapta. Omul nu există pentru că în el subzistă eul etern, ci pentru că el acţionează în baza
necunoaşterii fiintiale. Trăirea sa fiintială este experienţa suferinţei ceea ce înseamnă supunerea faţă
de legea nepermanenţei. Strădaniile omului trebuie să fie îndreptate spre înlăturarea nepermanentului
şi intrarea în acea stare fiintială.”66
Individualitatea nu este astfel decât o stare instabilă. Scopul vieţii este de a pune capăt acestei
individualităţi, neexistentă în realitate şi aceasta pentru că ea nu are o existenţă permanentă. „Trupul
nu este sufletul etern, căci tinde spre distrugere. La fel nici sentimentele , nici percepţia, dispoziţia şi
inteligenţa nu constituie un suflet etern, căci dacă nu ar fi fost aşa conştiinţa nu ar tinde spre
distrugere ... Iar ceea ce este supus schimbării nu poate fi etern.”67
Conform karmei nu există iertare pentru greşelile din trecut, ci doar o acumulare de datorie
karmică, urmată de suportarea consecinţelor ei în vieţile următoare. Datorită legii impersonale cauzei
şi efectului, fiecare suflet se reîncarnează fiind pedepsit sau răsplătit în mod echitabile, calitativ şi
cantitativ, pentru faptele sale din vieţile anterioare.
Datorită faptului că datoria karmică acumulată în trecut este considerabilă, o singură viaţă nu
este suficientă pentru a se consuma. Pentru a avea şansa de a ajunge la eliberare, a trăi mai multe
vieţi devine o necesitate. În lipsa unui Dumnezeu personal, omul este singur pe acest lung drum. Prin
asceză şi meditaţie el luptă singur, sau mai degrabă suportă singur, ceea ce karma lui personală o
impune.

65
Magistrand Emil A. Roman, învăţătura despre „karma” în cugetarea religioasă indiană si rolul faptelor bune în mântuirea subiectivă după învăţătura
ortodoxă, în „Ortodoxia”, XVII (1965), nr. 4, p. 555
66
Rus Remus, art. cit, p. 861
67
Ibidem, p. 835
 Observăm cu stupoare că în filosofia orientală panteistă nu există concepte ca Dumnezeu,
persoana umană sau păcat. Ele, însă, apar în cadrul expunerilor doctrinare neo-hinduse sau neo-
budiste ca elemente eficiente de manipulare ca adaptări ale sectelor la contextul occidental din
considerente pur prozelitiste.
Personalitatea însă, după părerea budistă, după reincarnare, încetează să mai existe. Între
personalitatea lui şi cea a individului generat în prima reincarnare nu există nici un fel de
continuitate. Această nouă personalitate nu trebuie să ştie de ce trebuie să îndure chinurile la care
este supusă, nu ştie că trebuie să plătească o karma. O logică care nu se poate susţine este că, de ce
personalitatea individului, singura care trebuie să sufere consecinţa actelor sale, a fost dizolvată o
dată cu moartea sa fizică, în timp ce alte personalităţi, cu totul străine plătesc consecinţele actelor
sale?
Avem un exemplu clar de denaturare a relaţiei între persoană şi fiinţă în cadrul sectelor neo-
hinduse. Acestea devalorizează persoană în detrimentul fiinţei universale impersonale şi prezintă
valorizarea persoanei din perspectivă creştină, ca fiind doar expresia unui egoism individual al unui
egocentrism ce îl însingurează şi îl alienează pe omul postmodern occidental. De asemenea, avem şi
o gravă denaturare a conceptelor fundamentale hinduse karma şi samsara. În structurile doctrinare
hinduse, karma şi samsara reprezintă dimensiunea suferinţei umane, pe când, în cadrul sectelor neo-
hinduse ce fac ravagii în Occidentul secularizat, ele reprezintă doar un fel de preludiu al unei fericiri
promise de diferiţii guru. Este o deturnare a sensului şi a conţinutului acestor concepte vizibilă şi,
totodată, condamnabilă
Este interesantă părerea lui W. Martin care vede problema astfel: „Este foarte interesant că
adepţii reîncarnării nu spun că renaştem în mod ciclic, şi că suferim în aceste vieţi pentru ispăşirea
păcatelor noastre. Dar este ciudat că nimeni nu-şi aminteşte viaţa anterioară cu suficiente detalii
pentru a profita de pe urma ei. Aşa că nu ştim pentru ce suntem pedepsiţi. Dacă nu ştim pentru ce
suntem pedepsiţi, suntem în pericol de a repeta mereu aceleaşi greşeli. Dacă reîncarnarea este,
conform karmei sau legii dreptăţii, «ceea ce semeni, vei secera», de ce nu protejează persoana? De ce
nu-i dă o viziune deplină asupra a ceea ce a fost înainte, cu toate minusurile de rigoare, astfel încât să
poată fi făcute necesare?” Memoria acţionează numai între limitele vieţii fizice şi se anulează imediat
după moarte. Dacă n-ar fi fost aşa, dacă ar fi putut trece în existenţele următoare, memoria ar avea
valoare ontologică, ceea ce este absurd, datorită faptului că e doar o funcţie a individului.
Urmând o logică ciudată, A. Popescu - Bălceşti afirma că, nu mai amintim greşelile din
vieţile trecute, tocmai pentru a ni le putea îndrepta: „Dacă sufletul reîncarnat şi-ar cunoaşte exact
existenţa sa anterioară, nu ar fi decât un spectator pasiv în noua sa viaţă pământească. Această uitare
este absolut indispensabilă pe a asigura evoluţia într-o nouă existenţă de viaţă.” (este incredibil cum
se încearcă justificare cu price preţ a conceptului păgân de reincarnare, adepţii acesteia sunt în stare
să asimileze şi să armonizeze realităţi care sunt distincte şi antagonice cum ar fi uitarea şi evoluţia; ce
legătură poate să existe, potrivit unei raţiuni normale, între uitare, care este clar o diminuare şi
scădere a puterilor raţionale ale omului, şi evoluţia pe toate planurile, care înseamnă, dimpotrivă, o
creştere şi o desăvârşire a acestor puteri).
O altă demonstraţie pentru a infirma iraţionalitatea doctrinei reîncarnării este aceea că ea
alungă orice motivaţie pentru moralitate. De exemplu, ce motivaţie poate da această lege pentru
salvarea unui copil de la înec? O gândire consecventă cu legea karmei ar spune într-o asemenea
situaţie că ea este urmarea unui fapt petrecut într-o viaţă anterioară, mai exact o pedeapsă pentru un
rău făcut în acea viaţă. Copilul trebuie să-şi primească pedeapsa pentru că nimic nu scapă de
controlul karmei. Aşadar copilul trebuie lăsat să se înece. Deoarece este o lege impersonală şi
mecanică, karma nu dă socoteală pentru starea de lucru în care se găseşte la un moment dat individul.
Cu alte cuvinte omul nu poate comunica în nici un fel cu karma sa. Ea nu face decât să-l forţeze să
intre în şablonul prestabilit, fără a-i comunica „datoriile” pe care le are de plătit, într-un fel sau altul,
din vieţile anterioare. Războaiele, calamităţile naturale, epidemiile şi alte catastrofe trebuie privite cu
detaşare, fiind chiar utile pentru plătirea datoriei karmice a celor care le cad victime. Dacă
reîncarnarea este adevărată, dispare motivaţia pentru a ne mângâia reciproc atunci când ne lovesc
nenorocirile vieţii. Astfel, vedem prezentată o nouă versiune occidentalizată a karmei din interese
prozelitiste, desigur, karma nu ar fi altceva decât un absolutism ideologic, o viziune fatalistă şi
pesimistă contrară vieţii, fericirii şi existenţei omului în lume.
Consecinţele acestei doctrine nu sunt doar ilogice, ci se opun însăşi aspiraţiilor fiinţei umane
spre comuniune, spre într-ajutorare reciprocă şi mai ales spre iubire. Pentru budişti nu există
speranţă, nu există iertare, nu există iubire, nu există înţelegere. Nimic din toate acestea nu există
pentru că nu te poţi opune legii karmei, fiind o lege impersonală. Singurul sentiment pe care-l încerci
datorită acestei legi este cel de resemnare, de supunere oarbă, ducând astfel la scopul declarat al
budismului, acela de a ieşi din acest cerc în care este târât fără voie, pentru ca în cele din urmă să
intre în Nirvana.
Nirvana nu este însă ieşirea din această lume (neexistând un „dincolo” cu care să comunice)
ci doar ieşirea din „imperiul ignoranţei” şi descoperirea adevăratei realităţi, realitate care nu ţine de
lumea fenomenală.
 „Intrarea în Nirvana reprezintă anihilarea individualităţii, căci Nirvana nu este nimic altceva
decât stingerea vieţii aşa cum o cunoaştem noi după atribute. Pentru a fi mai precişi putem spune că
Nirvana este anularea accidentelor empirice care cauzează cunoaşterea relativă, lăsând esenţa vieţii
să se întoarcă la starea originală, dinainte de apariţia dorinţei, a setei de viaţă.”68
În creştinism, persoana şi lumea înconjurătoare nu sunt accidente. Mai mult, ele sunt însele
realităţi având un substrat spiritual. Ele sunt astfel capabile să întreţină un dialog etern cu Creatorul
lor. De aici vine şi originalitatea creştinismului, religia în care Dumnezeu s-a descoperit ca Persoană.
Creat după chipul lui Dumnezeu în Treime, omul nu poate exista decât în comuniune. „Nu
există fiinţă adevărată fără comuniune. Nimic nu este «individual», inteligibil şi existent prin sine
însuşi. Comuniunea este o categorie ontologică.”69 Celebrul teolog Homniakov a afirmat că omul,
când cade, cade singur dar, de ridicat nu se mai poate ridica singur ci numai împreună cu alţii.
Fiinţa noastră tinde spre comuniune: „Valorile, fie spirituale, fie materiale, ne depăşesc mereu
fiinţa şi ne cheamă către ele. Ne stau în faţă întocmai ca o vocaţie, ca un ideal de realizat. Fiecare din
noi recunoaşte în el un dar şi se simte chemat la o misiune, care-l lansează înainte şi în sus. Şi nimeni
nu poate trăi închizându-se în sine, limitat la propria lui «fire», fără un ideal care îl transcende, fără o
chemare.”70
Chiar şi viaţa lui Dumnezeu este veşnică pentru că este personală, pentru că se realizează ca
expresie a comuniunii libere, ca iubire.71 La fel omul, fiind „chip al lui Dumnezeu”, scopul său este
să ajungă la asemănarea cu Creatorul său, adică să se realizeze pe sine ca persoană, să fie cu
adevărat, adică o existenţă a comuniunii prin iubire. Astfel, prin noţiunea de îndumnezeire nu se
înţelege altceva decât participarea umanului la viaţa personală a lui Dumnezeu în Treime. În
consecinţă, „mântuirea se identifică cu realizarea persoanei în om.”72
În concluzie, omul, „creat după chipul lui Dumnezeu” reprezintă reflectarea Sfintei Treimi;
astfel se asigură făpturii posibilitatea participării la Dumnezeu, iar această posibilitate se întemeiază
şi pe tendinţa spre comuniune, proprii fiinţelor libere şi raţionale create după chipul Sfintei Treimi.
Prin comuniune se ajunge la unitate în diversitate şi în iubire care sunt identificate desăvârşit în
Sfânta Treime. Acest model trinitar de unitate a devenit accesibil oamenilor printr-un alt model de
unitate: unitatea (ipostatică) în Hristos. „Hristos se întrupează pentru a aduce lumii modelul şi forţa
unităţii - comunitatea din sânul Treimii.”73

68
Rus Remus, op. cit, p. 880
69
Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 10
70
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 149
71
Ioannis Zizioulas, op. cit, p. 45
72
Ibidem, p. 46
73
Ibidem, p. 59
 Taina Sfintei Treimi are importanţă absolută nu doar pentru teologie, ci şi pentru oameni şi
pentru întreaga creaţie, căci datorită lucrării în comuniune a Sfintei Treimi în lume, oamenii se ridică
la asemănarea cu Dumnezeu în Treime, şi prin oameni se ridică întreaga creaţie.
Creaţia ca operă a înţelepciunii şi frumuseţii relevă o persoană creatoare. Această Persoană
este Dumnezeu. Acest act creator este liber, nu din necesitate (nu datorită vreunei legi impersonale şi
neschimbabilă). Dumnezeu este Treime şi nu solitar. Creaţia este opera Treimii şi poartă pecetea
Treimii.
Creaţia omului este o chemare şi un dar; un dar special, corespunzător chemării lui.74 Aceasta
este vocaţia noastră. Fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu suntem chemaţi să devenim asemenea lui
Dumnezeu după har.
O persoană umană este cu totul altceva decât o fiinţă individuală. Ea nu este parte dintr-un
întreg ci, într-un anumit sens, conţine, în mod virtual întregul. Este un ipostas al întregului cosmos
creat, un microcosmos.
Şi pentru că umanul e înrădăcinat în cosmos, includem în această armonie şi cosmosul. Nimic
din creaţie nu se pierde în Dumnezeu, ci totul se îndumnezeieşte şi se desăvârşeşte.
Astfel, natura în tensiunea şi mişcarea ei normală nu vrea ceva contrar lui Dumnezeu. Nimic
din cele ale naturii, precum nici natura însăşi, nu se opune vreodată Cauzatorului naturii; omul
devine cu atât mai mult el însuşi, cu cât înaintează mai mult în Dumnezeu.
Orice creatură este o realitate dinamică, care atunci când se mişcă conform cu ea însăşi, se
mişcă spre ţinta ei, spre împlinirea ei în Dumnezeu. Creatura tinde spre Dumnezeu prin natură.
Cu alte cuvinte, unitatea fiinţială eshatologică nu se restrânge doar la natura umană. Ea
înglobează întreg universul: „căci făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de
libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 7, 21). Universul se desăvârşeşte odată cu omul.
Aceasta duce inevitabil la o responsabilitate faţă de aceasta. În acest sens a şi fost pus stăpânul lumii.
(Facere 1, 28). Responsabilitatea faţă de lumea înconjurătoare, se răsfrânge implicit şi într-o
responsabilitate faţă de o persoană supremă, care a creat natura şi oamenii.
Astfel, dacă realitatea ultimă în budism este de natură impersonală, în creştinism lucrurile
stau cu torul altfel: realitatea ultimă este un Dumnezeu Trinitar şi personal.
Creştinismul este singura religie ce are la bază credinţa în Dumnezeu, unul în fiinţă şi întreit
în persoane. Credinţa în Sfânta Treime delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu de alte
învăţături şi concepţii, în sensul că, numai o astfel de dumnezeire e singura mântuitoare, singura care

74
Părintele Galeriu, op. cit, p. 60
se manifestă ca bază a comunităţii de iubire cu noi în veşnicie. Ea ne fereşte de a confunda pe
Dumnezeu cu lumea, cum face panteismul
Modelul relaţiilor dintre Persoanele Sfintei Treimi determină gradul de implicare al
dumnezeirii în lume. Astfel, în creştinism, Dumnezeu nu este văzut ca transcendent, ca despărţit de
lumea care se mişcă după legi dinainte stabilite ca o maşinărie. Între lumea imanentă şi Dumnezeu
cel transcendent începe o legătură încă de la crearea lumii, şi această legătură este continuă. „Fiul -
spune părintele Ştefan Buchiu - s-a putut întrupa datorită faptului că a creat o lume capabilă de relaţia
cu El, capabilă să participe la lucrarea lui Dumnezeu, capabilă să-l cuprindă pe Dumnezeu.”75
Datorită fundamentului spiritual al creaţiei se poate păstra legătura cu Dumnezeu,
reprezentând şi „întemeierea relaţiei dinamice şi energetice a lui Dumnezeu cu întreaga creaţie.”76
În creştinism, datorită structurilor spirituale ale creaţiei şi existenţa unor structuri spirituale
trinitare la nivelul creaţiei oferă posibilitatea unei complementari dintre natură şi har.
Prin întruparea Fiului, Dumnezeu se apropie la maximum de oameni, pentru a le da
posibilitatea de a urca la cer, adică de a ajunge în comuniune cu El. În întrupare, începe reîmpăcarea
omului cu Dumnezeu, Răscumpărarea. Dumnezeu se dăruieşte total (fiind un Dumnezeu al iubirii).
Această unire a lui Dumnezeu cu creaţia înseamnă un nou început în creaţie. După întrupare
înţelegem clar sensul „asemănării”, al „ascensiunii” noastre.
Este imposibilă astfel realizarea comuniunii dintre om şi Dumnezeu şi între semeni fără o
lucrare prealabilă de spiritualizare a omului atât asupra sa însuşi, cât şi asupra lucrurilor care îl
înconjoară şi care îi pot servi în dialogul său cu ceilalţi semeni. Lipsit de spiritualitate nu e capabil
nici de comuniune, iar prin aceasta e incapabil de a se elibera în oarecare măsură de legile naturii,
care se repetă automat.
Acesta este cazul budismului, care fiind un sistem de auto-mântuire prin propriile puteri, fără
vreun ajutor din exterior (în afară de credinţele populare), neexistând „dincolo” o persoană cu care să
intre în relaţie, budiştii vor căuta să se depersonalizeze, diminuându-şi, mai exact negându-şi
caracterul de persoană sau caracterul comunitar al fiinţei sale.
Celebrul dicton latin: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, budiştii îl duc la extremă,
susţinând că omul este cauza propriei existenţe, şi astfel omul, în calitate de unitate individuală, are
dreptul de control asupra propriului său destin, datorită neexistenţei unui Altcineva care l-a creat şi
care are o deosebită grijă faţă de creaturile Sale. Şi ca o consecinţă a acestui fapt nu există început

75
Pr. Ştefan Buchiu, întrupare si unitate. Restaurarea cosmulului în Hristos, editura Libra, Bucureşti, 1997, p. 17
76
Ibidem, p. 21
absolut pentru nici un individ şi nici un fenomen, fie el interior sau exterior, însemnând totodată că
fiecare dintre acestea are la bază totalitatea Universului.
„Cât despre ceea ce a precedat orice manifestare a Universului, şi care trebuia „să fie”,
înaintea acestei prime manifestări, ei bine, acel ceva nu trebuie căutat în afara universului şi dincolo;
el se află înăuntrul lui. Este însăşi materia, din sânul căreia mişcarea iniţială, provocată de acţiunea
unei cauze ... a făcut să apară şi va facă să apară tot ce a fost, tot ce este şi tot ce va fi....Materie,
spaţiu, mişcare, durată, constituie singura şi aceeaşi substanţă eternă a universului.
Fiind singurul principiu fix al acestui univers, el vede totul murind, totul schimbându-se, totul
trecând şi, în imensitatea spaţiului, prin infinitul mişcării, el vede, într-o zi, tot ce a pornit din el,
cufundându-se în el, pentru a se hrăni din eternitatea duratei sale. Aşadar, totul este materie şi, în
afara ei, nu există nimic.”77
Datorită acestei concepţii panteiste, budismul prezintă o învăţătură cu totul proprie despre
desăvârşirea omului.
În principiu, diferenţa şi marea deosebire între cele două spiritualităţi constă în divergenţa
între o spiritualitate cu caracter impersonalist şi una cu caracter personalist.
Astfel, în budism se înlocuieşte Persoana cu factori impersonali. Este de ajuns următoarea
afirmaţie: „Fatalitate, Destin, Forţă necunoscută atotputernică, nu are importanţă numele tău! Tu eşti
cea care ai aruncat în lume această fiinţă numită om; tu eşti cea care îl grăbeşti, îl împingi înainte; tu
eşti cea care îl călăuzeşti în această viaţă atât de întunecată a omenirii.”78
Aceasta reprezintă însă, aşa cum am văzut contrariul doctrinei creştine. Dacă în budism
transcenderea porneşte şi este realizată mai mult de om, care caută să iasă din cercul factorilor
impersonali, ajungând până la urmă într-un „Absolut”, care, în realitate este inexistent, în creştinism,
se pune problema sfinţeniei, care este un proces de umanizare, prin îndumnezeire, prin faptul
împărtăşirii de harul care vine de la o Persoană absolută care îl ajută şi care-l atrage la iubirea şi viaţa
Sa veşnică.
În concepţia ortodoxă omul urcă necontenit spre îndumnezeire prin încordarea continuă a
voinţei şi cu ajutorul harului divin, fără de care omul ar rămâne suspendat, deci contrar concepţiei
budismului, în care omul este înfăţişat ca o persoană însingurată, care vrea să ajungă la eliberare şi
mântuire de tot ce este trecător.
Budismul aduce în istoria religiozităţii un dinamism extrem de fertil, dar efortul personal al
omului nu este susţinut de ajutorul harului divin sau prin participarea unei revelaţii divine, deci

77
A. P. Sinett, op. cit, p. 164-165
78
Ibidem, p. 61
lipseşte Dumnezeul personal. Pentru spiritualitatea budistă urmarea este tragică: omul nu poate să fie
fericit sau liber.
În creştinism, nu se poate distinge între efortul propriu al omului şi harul lui Dumnezeu, care
îl atrage şi îl ajută. Folosirea puterilor naturii potrivit raţiunii ei produce prin împărtăşirea de
Dumnezeu, virtutea. Astfel virtutea este rodul folosirii drepte a puterilor naturii şi al harului.
Armonia firii umane în ea însăşi nu constă numai în armonia individului cu sine, ci în armonia lui cu
ceilalţi oameni. Propriu-zis acestea două nu se pot separa, nu poate fi omul împăcat cu sine, până ce
lucrează împotriva altora. Această unitate, care nu e niciodată pur pasivă, e rodul comun al naturii şi
al harului, pentru că corespunde legii omeneşti şi legii dumnezeieşti.
Virtutea are valoare – din perspectiva creştină – doar într-o comuniune religioasă cu un
Dumnezeu personal. Prin virtute înţelegem o calitate a firii persoanei umane; ea este în egală măsură
devalorizată în panteism, pentru că întăreşte persoana şi împiedică eliberarea şi integrarea acesteia în
absolutul impersonal, fie substituită în dimensiunea religioasă orientală de jertfele sacrificiale în
hinduism sau de meditaţia contemplativă în budism.
Virtutea poate fi considerată ca forţa unificatoare a firii. El ajunge asemenea lui Hristos care
s-a întrupat pentru a transfigura şi a reunifica creaţia. De aceea, prin structurile spirituale creaţia tinde
necontenit spre Logosul divin, ca spre centrul ei de unitate şi existenţă. Omul trebuie să reunească
prin har două naturi în ipostasul său creat: să devină un „dumnezeu creat” şi un „dumnezeu prin har”.
Pentru aceasta are nevoie de o perihoreză a două voinţe: cea divină îndumnezeitoare, care dă harul şi
voinţa omenească care trebuie supusă lui Dumnezeu, pentru a putea primi harul79.
Prin fiecare virtute omul se depăşeşte într-un anumit fel pe sine. Dar prin iubire se depăşeşte
în toate privinţele. Treapta cea mai înaltă o ating virtuţile în iubire. Iubirea este virtutea prin
excelenţă. În iubire capacitatea înclinării bilaterale a voinţei a biruit cu totul înclinarea spre ceea ce e
contrar firii sau unităţii ei. Iubirea este forţa armoniei universale. Prin orice virtute Dumnezeu ia chip
în om.
Dar omul se imprimă deplin de chipul lui Dumnezeu prin iubire, în care culminează toate
virtuţile.
Astfel, prin îndumnezeirea credinciosului, sau unirea lui cu Dumnezeu prin harul necreat,
izvorât din Fiinţa divină, spiritualitatea creştină afirmă o cunoaştere directă şi duhovnicească a lui
Dumnezeu. Pentru atingerea acestui ideal şi creştinii folosesc unele metode şi tehnici în parte

79
Pr. Ştefan Buchiu, p. 32
asemănătoare celor budiste (ne referim aici la tehnica meditaţiei budiste şi cea a contemplaţiei
creştine), dar cu un scop mult mai înalt, cu o finalitate radical diferită.
Scopul meditaţiei budiste este un „proces de transformare, de transcendere, în urma căruia
devenim conştienţi de prezent, de puterile şi de posibilităţile nelimitate ale minţii, cu scopul de a
ajunge stăpâni pe destinul nostru cultivând acele calităţi care duc la realizarea naturii noastre
atemporale: altfel spus, la iluminare.”80
„În creştinism, organul contemplaţiei este mintea, dar poate să fie şi inima. Contemplaţia este
o cunoaştere, o gnoză, dar o cunoaştere spirituală care presupune virtuţi. Astfel, în sens creştin
dragostea şi cunoaşterea sunt strâns legate. Ele se unesc în persoana umană şi la omul perfect
colaborează armonios. Şi în creştinism se recunoaşte necesitatea unui ghid pentru o viaţă sfântă; după
cum spun Sfinţii Părinţi, singur eşti în pericol de deviere şi rătăcire de la adevărata cale. Adevărata
viaţă creştină este viaţa în har, iar harul nu distruge libertatea noastră. În opera mântuirii harul şi
libertatea sunt inseparabile. Cei ce au în ei harul şi lucrarea lui dumnezeiască, n-o au numai pentru ei,
ci o împărtăşesc şi altora, fără ca ea să se împuţineze. Curăţia şi pacea sufletului nu se dobândesc
meditând, ci împlinind continuu poruncile lui Dumnezeu.
În tehnicile yoghine pe care Ie-a împrumutat şi budismul, un rol important îl deţine poziţia
corpului. Se concep astfel poziţii relaxante ale corpului pentru ca „în sentimentul relaxării totale a
corpului, yoghinul uită, de fapt, că trupul acesta mic este al său. Conştiinţa sa proprie se lărgeşte şi se
extinde până la dimensiunea de conştiinţă a lumii, devine globală, cosmică şi impersonală. În
contrast cu acest mod de meditaţie, misticul ortodox nu se interiorizează pentru a renunţa la
conştiinţa propriului eu, ci pentru a-l descoperi în interiorul său pe Iisus Hristos, pe care L-a primit
deja prin harul Botezului.”81
Bineînţeles că ambele concepţii, atât budistă cât şi creştină, stau în strânsă legătura cu
doctrina fiecărei credinţe despre nemurire, mântuire şi posibilitatea de a ajunge la aceasta.
Dacă pe parcursul acestor subcapitole am dezvoltat concepţiile budiste despre drumul,
eliberarea şi starea fiinţelor după moarte, în cele ce urmează vom prezenta pe scurt posibilitatea
mântuirii şi starea după moarte în creştinism.
În primul rând, aşa cum am văzut, realitatea ultimă în creştinism este o Persoană (ce subzistă
ca Trinitate), şi astfel, aducerea noastră la existenţă este în acelaşi timp o chemare la un dialog etern
cu Ea. Tot pentru aceasta ne-a înzestrat şi cu raţiune, pentru a înţelege şi descoperi raţiunile lucrurilor
create pentru ca prin aceasta să ajungă la concluzia că nimic nu este impersonal şi iraţional, ci că

80
Lama Anagarika Govinda op. cit, p. 123
81
Nicolae Achimescu, Budism si creştinism,p. 209
totul este subzistent în Dumnezeu. Astfel, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae se exprimă astfel:
„Fără originea lumii într-o Persoană supremă, fără înţelegerea ei în scopul acestui dialog şi acord al
nostru cu ea, toată raţionalitatea creaţiei ar fi neînţeleasă, ar fi o frântură de raţionalitate fără rost, o
raţionalitate ce s-ar mişca în întuneric.”82
Însă, din cauza păcatului săvârşit de primii oameni, acest dialog între Dumnezeu şi oameni a
fost slăbit, omul ieşind din comuniunea cu Dumnezeu, iar ca o consecinţă a acestui lucru a fost aceea
a degradării continue a caracterului personal, ducând prin om şi la afectarea întregii creaţii. (Romani
8, 21-24)
În doctrina creştină, moartea apare astfel ca o consecinţă a păcatului însă prin jertfa
Mântuitorului, moartea capătă profunzime şi măreţie. Moartea Mântuitorului fiind urmată de învierea
Sa, a făcut posibilă învierea omului şi transfigurarea întregii lumi.
„Iisus nu este numai ins al speţei umane, el este Noul Adam, este Hristosul. ... Astfel, fiecare
dintre noi poate să vadă în Iisus nu numai un frate după omenitate, ci şi un Model al chipului după
care am fost creaţi ... În Hristos se găseşte însăşi rădăcina adevăratei noastre existenţe. Noţiunea
biblică de creaţie nouă este astfel caracterizată prin faptul că modelul dumnezeiesc nu este exterior
noii creaţii, care este enipostaziată în el.”83
Iisus Hristos, prin asumarea firii umane se apropie de noi, intră în relaţie personală, mai
strânsă cu fiecare dintre noi, moartea putând fi învinsă şi de către oameni de acum înainte prin
restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos. „Astfel, toată mântuirea are marca
unor relaţii personale între Hristos şi prin El, între Sfânta Treime şi oameni. Creştinismul este
personalist; el înseamnă mântuirea persoanei umane prin Persoana supremă. El crede în valoarea
netrecătoare a persoanei”84
Această mântuire, a fost realizată obiectiv de Iisus Hristos însă, ea trebuie împropriată nu
doar prin credinţa în Hristos ci şi lucrând noi înşine pentru propria mântuire. Astfel, toată natura
umană a fost salvată de Hristos însă depinde însă de voinţa fiecăruia de a-l primi.
În concluzie, starea eshatologică în religiile teiste reprezintă momentul culminant al relaţiei
dintre Dumnezeu şi om, manifestată ca răsplată sau pedeapsă. Aceasta presupune însă, aşa cum am
văzut, liber arbitru, ori în doctrina budistă nu poate fi vorba de aşa ceva.
În concepţia acestora din urmă, nu există liber arbitru absolut. Ceea ce poate fi acceptat este
doar o libertate de exprimare a voinţei, în contrast cu reacţia mecanică ce urmează unei legi generale.

82
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică.... op. cit, p. 9
83
John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.
171
84
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 74
Pentru a înţelege mai bine se dă următorul exemplu: „Putem compara voinţa noastră individuală cu o
locomotivă, iar legea generală cu o reţea de căi ferate. Locomotiva poate să aleagă linia pe care
doreşte să meargă, dar pe urmă nu o mai poate schimba.”85
Astfel, datorită faptului că nu există liber arbitru indivizii sunt reduşi la simple automate,
trăind într-o lume de legi, care restrâng libertatea. Nu se pot schimba legile cauzalităţii. Singura
acţiune care se mai poate face, este să se decidă între mai multe direcţii. Alegerea odată făcută, eşti
obligat să urmezi cursul evenimentelor decis de primul pas. Liberul arbitru este astfel un termen
relativ, semnificând raportul dintre un individ conştient şi mediul său înconjurător.
Legea karmei goleşte de conţinut noţiunea de libertate individuală. În creştinism, libertatea
este bunul cel mai de preţ cu care Creatorul l-a înzestrat pe om. Mai mult decât atât, dacă în budism
săvârşeşti fapte care se opun legii karmei, fiind o lege impersonală nu poţi decât să te supui orbeşte
consecinţelor faptelor tale, ducând doar la resemnare. În creştinism însă ceea ce îţi judecă faptele nu
este o lege, ci o Persoană. Datorită acestui lucru omul poate comunica cu Ea, poate da socoteală
Acesteia, existând chiar posibilitatea iertării anumitor fapte contrare cu scopul spre care trebuie să
tindem (observăm, aşadar, că în panteism nu există triada libertate – responsabilitate – judecată, aşa
se explică, în mare măsură, apetenţa occidentalilor faţă de învăţătura orientală ce nu cere
responsabilitate şi nu presupune judecata personală a omului occidental. Este un non sens să vezi că
occidentalul este judecat aici şi acum, pe pământ, pentru diferite greşeli şi infracţiuni, dar să nu fie
judecat de Dumnezeu pentru întreaga sa viaţă, pentru punerea în valoare a darurilor şi pentru
neîmplinirea chemării de la Dumnezeu Sfânta Treime)
Libertatea este constitutivă fiinţei noastre. Este o premisă a vocaţiei noastre de „a stăpâni
pământul” (Facere 1, 28). Este „o premisă a acestei stăpâniri în sensul ieşirii omului de sub
«acoperămintele firii», de sub servitutea naturii, a necesităţii oarbe, şi a înălţării în lumea valorilor
spirituale, adevărurilor firii”86. Nu este resemnare - ca în budism. Mai mult decât atât, această
concepţie este ilogică, fiindcă în natura firii umane există setea de nemurire, conştiinţa superiorităţii
faţă de lume prin relaţia sa specială cu Dumnezeu.
„Libertatea e asociată cu harul, e opera harului şi puterea dată omului de a se menţine în har,
deasupra lumii şi de a nu cădea sub lume.”87 Se înţelege astfel neputinţa budistă de a ieşi din lanţurile
cauzalităţii şi de a transcende total lumea, în cel mai fericit caz se poate identifica cu un Absolut
impersonal, care transcende universul, dar care, în cele din urmă este sunyata, golul.

85
Lama Anagrika Govida, op. cit, p. 288
86
Părintele Galeriu, p. 69
87
Ibidem, p. 70
 În acest înţeles, nu se poate vorbi din punct de vedere budist despre un eshaton în înţelesul
nostru creştin.
Eshatologia creştină este înţeleasă ca împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, finalitatea existenţei
umane constă în desăvârşirea comuniunii noastre cu Dumnezeu. Aceasta dă sens însăşi vieţii
pământeşti. Moartea, în această înţelegere, nu este o distrugere, ci pragul care ne trece de aici la
Dumnezeu. Dobândind acest sens pozitiv, „moartea a devenit în cei uniţi cu Hristos, din trecere la o
definitivare în viaţa de necomuniune cu Dumnezeu , trecere la plenitudinea comuniunii cu El şi deci
la plenitudinea vieţii. ... Omul se pregăteşte în cursul întregii vieţi pământeşti prin întărirea în
comuniunea cu Hristos, pentru ca moartea sa să fie trecerea lui la plenitudinea comuniunii cu
Dumnezeu şi cu semenii.”88
Implicând astfel ideea de comuniune, nemurirea are un caracter personal, fiind o comuniune
eternă, în care viaţa personală a lui Dumnezeu în Treime este realizată şi în sânul existenţei umane.
În consecinţă, mântuirea se identifică cu realizarea persoanei în om.89
În această înţelegere a existenţei şi implicit a stării de după moarte, contradicţia dintre budism
şi creştinism devine tot mai mare. Altfel, dacă în creştinism, starea de eshaton se identifică cu
realizarea persoanei, prin comuniune, iubire şi libertate, în budism, intrarea în Nirvana echivalează
cu depersonalizarea, cu anularea propriului eu, a propriei persoane, a propriei conştiinţe. Omul se
„goleşte” pe sine sub toate aspectele, devine vacuum, devine sunyata, devine una cu Universul.
Pentru a fi mai precişi, menţionăm încă o dată că, datorită faptului că budiştii confundând pe
Creator cu creatura şi considerând că lumea este tot atât de eternă ca şi Divinitatea („curgere
eternă”), Nirvana nu este altceva decât samsara, lumea fenomenală, lipsită însă de concepte iluzorii
specific umane.
Astfel, panteismul necunoscând ideea de creare a lumii, Divinitatea se confundă cu lumea,
având deci un caracter impersonal. După Părintele Profesor Dumitru Popescu, trăsăturile specifice
religiilor panteiste sunt următoarele:
1. „Întrucât, Divinitatea este concepută în termeni impersonali, scopul vieţii religioase nu mai
constă în afirmarea omului ca persoană, ci în dizolvarea persoanei umane, în realitatea Marelui
Tot, cunoscută şi sub numele de Nirvana.
2. Religiile panteiste rămân ostile faţă de progres din cauza teoriei reîncarnării, care obligă omul
să-şi accepte cu resemnare situaţia mizerabilă în care se găseşte, în speranţa unei vieţi mai
bune la care se ajunge prin reincarnare.

88
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, vol. III, p. 149
89
Ioannis Zizioulas, op. cit, p. 46
3. Reîncarnarea este expresia neputinţei în care se găsesc religiile panteiste de a rezolva problema
nemuririi trupului, omul fiind obligat să treacă prin reîncarnări succesive, din cauză că trupul
moare de fiecare dată şi nu mai învie aşa cum a înviat Hristos
4. Îl închide pe om în imanenţa lumii şi-l transformă în rotiţa unui uriaş angrenaj care îi distruge
orice aspiraţie către libertate. Omul rămâne sclavul legilor naturale.
În continuare Părintele Profesor arată că aceste trăsături au trei consecinţe nefaste asupra
fiinţei umane, şi anume: îi anulează identitatea personală din cauza ideii reîncarnărilor succesive;
face ca omul să rămână pasiv şi neputincios în faţa naturii şi îi răpeşte omului bunul său cel mai de
preţ, care îl face să fie asemenea Creatorului său, adică libertatea90.
Învăţăturile despre Karma, Samsara, Maya şi Nirvana sunt învăţături eminamente orientale
întâlnite în toate formele religioase cunoscute: hinduism, budism, shintoism. Ele sun mai puţin
prezente în religiile numite „non-teiste” (confucianism şi taoism). Există o mare diferenţă între
conţinutul şi înţelesul acestor concepte din hinduism şi budism. Hinduismul, cum se ştie, este o
formă de religiozitate tradiţională pentru India orientală. Budismul, din contră, este o non-religie în
care Dumnezeu nu există şi nici nu se face vreo referinţă la Acesta. De aceea, budismul ca reformă a
hinduismului conduce la o desacralizare a spaţiului religios indian, scopul şi mijloacele acestei
„religii” fiind cu desăvârşire areligioase în accepţiunea hindusă orientală. Buddha nu mai face apel
nici măcar la Dumnezeu impersonal panteist al hinduismului clasic, ci, în căutările sale, omul este
totul substituindu-l pe Dumnezeu. Aşa se explică de ce budismul, mai mult decât hinduismul, a
proliferat în Occident. Occidentul, de ceva vreme, nu mai este creştin, Dumnezeu a fost substituit de
către om, iar omul occidental se regăseşte mai bine în cadrul unei religii non teiste decât în
creştinism. Învăţăturile budiste analizate în acest capitol sunt mai compatibile cu omul occidental
secularizat decât cu învăţăturile creştine revelate. Nu în ultimul rând, învăţătura despre Nirvana ca
stingere a existenţei este compatibilă cu învăţătura materialistă atee promovată de ştiinţele pozitiviste
în care omul nu are nicio demnitate, nici un rol şi nicio responsabilitate şi, împreună cu universul, va
dispărea într-o absolută necunoştinţă de sine. Nefiinţa teoriei vidului din budism seamănă suspect de
bine cu legea entropiei din fizica modernă sau cu „moartea” catastrofică a universului ce duce
implicit la dispariţia în nefiinţă a omului.

III.6. Sectele hinduse şi neo-hinduse. Conştiinţa lui Krishna

90
Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, editura Diogene, Bucureşti, 1996, p. 184
 Dacă există vreun grup de origine indiană, care să se distingă în acelaşi timp prin activismul
său misionar şi prin grija de a restrânge, pe cât posibil, adaptările la contextul occidental, acesta este
Asociaţia internaţională pentru conştiinţa lui Krishna. Alături de credincioşii şi simpatizanţii săi ce
nu trăiesc în comunitate, ea numără doar câteva mii de membri în lume, angajaţi total, care însă nu
trec neobservaţi când dansează pe străzi cântând neobosiţi numele lui Dumnezeu: „Hare Krishna,
Hare Krishna, Krishna, Krishna, Hare Hare, Hare Rama, Hare Rama, Rama, Rama, Hare, Hare”. În
numeroase tradiţii religioase, repetarea invariabilă a formulelor sacre este prescrisă pentru a ajuta pe
credincios să înainteze pe calea desăvârşirii spirituale: deci, oricât de ciudată i-ar putea părea omului
modern, o asemenea practică nu este unică91.
Fondatorul mişcării s-a născut la Calcutta în anul 1896 cu numele Abhay Charan De. Anul
1922 este un reper pentru fondatorul mişcării pentru că îl întâlneşte pentru prima oară pe maestrul
lui de mai târziu Srila Bhaktisiddhanta Sarasvati Gosvami. Anul 1933 este, de asemenea,
important pentru că are legătură cu iniţierea formală din partea maestrului iar din 1936 este
mandatat să se ocupe de propaganda religioasă în Occident a principiilor lui Krishna. În anul
1946 a primit un titlu onorific de „Bhaktivedanta” după ce fondase o revistă „Back to Godhead”
în 1944. În anul 1955 îşi părăseşte familia pentru a deveni peste doar 4 ani „pustnic”
(vanaprastha) în Vrindavan, centrul pentru adorarea lui Krishna. În anul 1959 depune legământul
monahal şi nu se retrage în pustie ci emigrează în Occident, mai precis în SUA în 196 6.
Întemeiază la New York ISKCON-ul şi începe să dezvolte noua mişcare religioasă de sorginte
hindusă în marile oraşe americane: New York, San Francisco, Boston, etc. 92
Această sectă hindusă se situează în cadrul curentului spiritual al devoţiunii (Bhakti-Yoga).
Ea este legată de tradiţia Vedelor, a căror puritate afirmă că o păstrează prin tradiţia Bengalului. Se
poate vorbi în special de o legătură cu predica lui Saitanya (1486-1533), considerat ca o manifestare
(un “avatar”) a lui Krishna coborât pe acest pământ pentru a-i învăţa pe oameni calea devoţiunii: a
se abandona cu totul lui Dumnezeu prin iubirea pură 93.
Societatea pentru Conştiinţa lui Krishna s-a extins şi în Europa începând din anul 1968, în
special în Anglia şi Germania. Noua mişcare religioasă întemeiază mai multe centre în Europa, cel
mai important aflându-se la Heidelberg sub denumirea de Center for Vedic Studies” („Centrul
pentru Studii Vedice”)94.

91
Jean Francois Mayer, Sectele. Neconformisme creştine şi noi religii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 75-76
92
Repere ale activităţii întemeietorului ISKCON avem la Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj – Napoca,
2002, p. 139
93
Jean Vernette, Sectele, p. 77
94
Back to Godhead, ed. germană, 18, 1973, p. 22 sq apud Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 139
 a) Doctrină şi practici

Cu privire la baza doctrinară a mişcării, putem afirma că aceasta este eminamente

sincretistă: pe de o parte avem sistemul religios panteist oriental specific hinduismului, pe de altă
parte avem elemente luate din fizica nucleară la care se adaugă şi anumite influenţe de natură
ufolatrică. Elementele preluate din fizica nucleară se referă la teoria antiprotonului (descoperit în
1959), pe baza căreia antimateria ar fi natura sufletului nostru „când particula antimaterială se
separă de corpul material, acesta devine de prisos. De aceea particula antimaterială, fără îndoială, e
superioară energiei materiale”95.
Fără îndoială că din acest sincretism pseudo-religios Dumnezeu este văzut a fi o „combinaţie
nefericită” de spirit impersonal de tip neo-hindus şi de element al unei lumi antimateriale. Prin
aceste nuanţări, fondatorul mişcării voia să ia atitudine împotriva materialismului generalizat al
Occidentului secularizat şi eliminarea oricărei forme de transcendenţă în cazul lui Dumnezeu.
Aceste direcţii sunt compatibile cu panteismul hindus dar sunt incompatibile cu datele revelaţiei
creştin-ortodoxe, unde Dumnezeu este în acelaşi timp şi transcendent prin Fiinţa Sa şi imanent prin
lucrările Sale.
Doctrina se sprijină pe textele sacre ale Vedelor (în special pe Upanişade şi pe Bhagavad-
Gita) şi se alimentează din luxurianta mitologie a hinduismului. Dar, spre deosebire de hinduismul
tradiţional, AICK afirmă despre Krishna că este zeul suprem şi unic, o zeitate personală (nu doar un
avatar al lui Vishnu). Omul trebuie să folosească fiecare moment al existenţei sale pentru a trăi în
“Conştiinţa lui Krishna”, gândindu-se la el, închinându-i hrana de toate zilele, slăvind acele murti
(icoane ale divinităţilor hinduse, considerate a fi manifestări formale ale acestora) şi în special
dansând ori recitând (japa) după nişte mătănii având câte 108 mărgele, de câte 16 ori, mantra cu
cele 16 cuvinte care îl invocă pe Hare (forţa fericirii Domnului), Krishna (cel infinit de fascinant),
Rama (sursa nesecată a tuturor bucuriilor). Aceasta ar fi modalitatea privilegiată de a traversa
oceanul de confuzie în care am intrat (neagra eră a lui Kali) 96.
Scopul spiritual al adepţilor lui Hare Krishna este să scape de naşterea în lumea materială
şi să se întoarcă la Divinitate. Datorită contaminării materiale, sufletul este forţat să îşi asume o
succesiune continuă de renaşteri. Pentru a scăpa de legile Karmice şi a rupe ciclul reîncarnărilor,
adepţii caută să îşi perfecţioneze viaţa spirituală prin controlarea simţurilor. Acestea sunt făcute
sub îndrumarea unui profesor spiritual, sau guru. Procesul Bhakti Yoga implică o serie de practici
95
Mila Sa Divină, A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, Călătorie spre alte planete, Edit. “The Bhaktivedanta Book Trust”, Zielberg, (Germania),
1991, p. 11; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 103
96
Jean Vernette, Sectele, p. 78
religioase în vederea purificării sufletului. În centrul acestui proces de realizare a sinelui este
incantaţia mantrei Hare Krishna: Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna Krishna, Hare Hare, Hare
Rama, Hare Rama, Rama Rama, Hare Hare. În momentul iniţierii de către guru, adepţii se
angajează să invoce mantra Hare Krishna de 16 ori în fiecare zi, ca o succesiune de japa sau pe
mărgele de rugăciune 97.
Manualul de bază este Bhagavat-Gita. Secta încearcă justificarea concepţiilor sale cu
argumente „ştiinţifice”, după lucrarea lui Prabhupada. Se porneşte de la descoperirea de către
oamenii de ştiinţă a antimateriei, ceea ce presupune şi existenţa unei antilumi, compusă din
elemente atomice având orbitele inversate faţă de cele ale lumii noastre. În acest context,
antimateria este identificată cu „sufletul”, care este o antimaterie imaginară (transcendentă - sic!),
indestructibilă şi indivizibilă.
Prabhupada arată că în textele Bhagavad-Gita şi Vedanta, sutra-sufletul apare ca o
particulă infinitezimală de energie spirituală, rezidând în corpul material. Sufletul se opune
materiei, fiind prin natura sa etern şi intrând în conflict cu materia. Totodată, se afirmă că prin
Astanga-Yoga, oamenii pot fi transmutaţi pe planete cu antimaterie, adică în lumea spirituală, dar
şi pe alte planete ale universului. E interesant modul în care autorul vede această transmutaţie:
Sufletul este purtat de cele cinci feluri de aer subtil care circulă în corp... Prin practicarea
Astanga-Yoga se poate aduce sufletul - prin intermediul acestor curenţi de aer - din regiunea
ombilicului la abdomen, apoi în regiunea inimii şi a claviculei, între sprâncene şi în cele din urmă
la craniu... În acest moment, yoghinul adept se poate „proiecta” pe planeta aleasă 98.
O dovadă clară a faptului că sectele neo-hinduse adaptează mesajul învăţăturii lor
realităţilor occidentale o reprezintă şi faptul că pentru această sectă, Krishna este „Dumnezeul
personal suprem” 99. Acest lucru contravine doctrinei clasice din hinduism unde Krishna nu este
decât o reincarnare a lui Vişnu. Raporturile între Krishna şi Vişnu sunt inversate de către sectă
datorită exigenţelor lumii occidentale familiarizate cu un Dumnezeu personal. Astfel avem, de a
face cu o denaturare a fundamentelor religioase hinduse de către această sectă, o minimalizare a
zeului Vişnu ce devine doar o simplă manifestare a lui Krishna şi o maximalizare a acestuia din
urmă prezentat în oferta religioasă ca o noutate exotică, ca Dumnezeul personal suprem.
Hare Krishna este, ca importanţă, a doua sectă neo-hindusă ce a dezvoltat o şcoală modernă
a unei ipotetic hinduism vişnuist (am văzut denaturările cu privire la conceptele hinduse despre

97
Timothy Miller, America's Alternative Religious, State University of New York, 1995, p. 216
98
Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 224
99
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 139
Vişnu). Secta nu reprezintă decât o substituire a adorării zeului Shiva cu adorarea zeului Krishna,
văzut ca „personalitatea supremă din Dumnezeire100.
„Promotorii mişcării susţin că doctrina lor îşi are originile în revelaţia vedică, în care s -ar
regăsi principiile generale ale oricărei religii, obligatorii de altfel pentru toată lumea. Totuşi, c ea
mai importantă scriere sacră a ISKCON-ului este Bhagavad-Gita, „Cântecul Fericitului”, care nu
este altceva decât o parte din marea epopee hindusă (200000 versuri), Mahabharata. În această
lucrare, aşa cum reiese din dialogul dintre Arjuna şi Krishna, apar trei căi spre mântuire: „calea
faptei” (karma-marga), „calea cunoaşterii” (jnana-marga) şi „calea iubirii devoţionale” (bhakti-
marga), respectiv faţă de Krishna”101.
Pentru Hare Krishna, Iisus Hristos este Fiul lui Krishna, fără însă a ocupa o poziţie unică
faţă de Dumnezeu, nu mai privilegiată decât cea pe care orice om s-ar putea strădui să o
dobândească. Prin urmare, pentru Hare Krishna Iisus Hristos nu este unicul Fiu al lui Dumnezeu,
Dumnezeu manifestat în trup. El nu este o încarnare a lui Krishna 102.
Mesajul sectei se doreşte a fi şi o corecţie fermă la adresa materialismului occidental
denunţat ca fiind manifestarea ignoranţei (avidya). Această ignoranţă este fundamentul iluziei
(maya) pentru că inoculează sentimentul că fericirea ar putea fi realizată prin intermediul
cunoştinţelor materialiste şi prin satisfacerea treptată a instinctelor. În adevăr, această iluzie
produce doar suferinţă, îl face pe om să devină sclavul propriilor fapte (karman) şi îl încătuşează
în ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor (samsara).
Eliberarea vine, potrivit sectei, prin cunoaştere (vidya), cunoaştere suprasenzorială, antimaterială
şi profund spirituală prin intermediul lui Krishna. Influenţele creştine occidentale sunt evidente în cadrul
acestei secte ce încearcă să-şi adapteze mesajul la structura religioasă occidentală. Astfel, este valorizat
Krishna ca Dumnezeu personal suprem ce se revelează omului care îl caută şi iubirea devoţională
(bhakti) care este complet diferită de iubirea creştină. Omul dobândeşte, prin raportarea la Krishna,
conştiinţa acestuia şi poate scăpa de ciclurile reîncarnărilor. Numai există Nirvana ca stingere, ci o
comuniune veşnică cu Krishna cel personal pentru sufletul uman ca adevărat sine”103.
Deşi cea mai mare parte a scripturii hinduse este panteistă (totul face parte din Dumnezeu),
anumite părţi din ea, mai ales Bhagavad Gita, sunt prezentări fundamental monoteiste ale
hinduismului. Hinduismul, căutând să fie o sinteză a unei mari diversităţi de forme ale gândirii şi
credinţei indiene, conţine în cadrul vastei lui tradiţii scrise o diversitate de credinţe despre

100
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Editura Cartea creştină, Oradea, 2001, p. 457
101
Bhagavad-Gita, XVIII, 65 apud Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 140
102
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 458
103
H. Reller, M. Kiessig (Hrsg.), Handbuch..., p. 544 apud Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 141
Dumnezeu, chiar dacă aceste credinţe se contrazic unele pe altele. De vreme ce Bhagavad Gita, care
conţine o formă de monoteism, este cea mai sacră scriere pentru Hare Krishna, găsim că credinţa
Hare Krishna în Dumnezeu este în esenţă monoteistă, şi Krishna este considerat personalitatea
supremă din Dumnezeire. Orice încarnare a singurului Dumnezeu este o încarnare a lui Krishna:
„TOATE listele de încarnări ale Dumnezeirii sunt fie expansiuni plenare, fie părţi ale expansiunilor
plenare ale Domnului, însă Domnul Sri Krsna este personalitatea iniţială a Dumnezeirii înseşi.” 104
Concepţia omului despre om şi societate este cuprinsă în Manifestul raţiunii sociale (1981) şi
pretinde necesitatea constituirii unui sistem de caste pentru Occident. Este un atac direct şi agresiv
la adresa democraţiei şi a ordinii sociale occidentale în numele instituirii unei societăţi teocratice de
tip fundamentalist. Argumentele unui asemenea demers l-ar reprezenta excesul de putere, corupţia şi
inechitatea celor care conduc societatea occidentală care ar fi rodul nedesăvârşirii acestora 105.
În Hare Krishna, mântuirea se obţine prin înlăturarea datoriei karmice a individului, cu
ajutorul devoţiunii faţă de Krishna şi a faptelor bune de-a lungul încarnărilor multiple: „Toţi cei care
procedează astfel, care cunosc semnificaţia sacrificiului, devin curăţiţi de reacţiile păcătoase şi,
după ce au gustat nectarul a ceea ce a rămas în urma unor astfel de sacrificii, se îndreaptă spre
atmosfera eternă supremă.”106 Hare Krishna afirmă de asemenea că: „Din trupul oricărei persoane
care bate din palme şi dansează înaintea Divinităţii, manifestând extazul, toate păsările faptelor
păcătoase pleacă zburând în sus.”107
„Cel mai indicat mijloc pentru eliberarea de materie şi dobândirea conştiinţei lui Krishna
este recitarea (cântarea) numelui sfânt al lui Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu nu este distinct de
numele său, ci este prezent în acesta, prin invocarea sau cântarea numelui său sfânt se poate intra în
legătură directă cu acesta. Se pretinde chiar că invocarea corectă doar o singură dată a numelui lui
Krishna poate conduce la eliberarea de mai multe păcate decât ar putea cineva săvârşi vreodată” 108.
„Acest lucru poate fi realizat prin recitarea unei mantra mari (mahamantra), respectiv „Hare
Krishna, Hare Krishna, Krishna, Krishna, Hare, Hare, Hare Rama, Rama, Rama, Hare, Hare”.
Cuvântul „Hare” se referă la energia zeului Krishna, respectiv zeiţa Radha, iar noţiunile
„Krishna” sau „Rama” sunt forme de invocare şi înseamnă ceva în genul „bucuria supremă”. Prin
această cântare se urmăreşte revigorarea relaţiei de iubire faţă de Krishna, relaţie pervertită de

104
Siddha Swarup Ananda Goswami, Jesus Loves KRSNA, Vedic Christian Committee and Life Force, Krsan Yoga Viewpoint, 1975, p. 14 apud
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 457
105
U. Muller, A-M. Leimkuhler, Zwischen Allmacht und Ohnmacht, Regensburg, Roderer, 1992, p. 247 apud Nicolae Achimescu, Noile mişcări
religioase, p. 141
106
A. C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, Bkagavad-Gita As it is, New York, The Bhaktivedanta Book Trust. 1968, p. 81 apud Walter Martin,
Împărăţia cultelor eretice, p. 458
107
Prabhupada, The Nectar of Devotion, New York: The Bhaktivedanta Book Trust, 1970, p. 75 apud Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 458
108
A.C. Bhaktivedanta, Sri Isopanis ad, BBT, 1971, p. 122 sq apud Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 142
senzualitate şi materialism. Principiile fundamentale ale moralei acestei mişcări sunt în număr de
patru şi vizează abstinenţa totală de la consumul de carne, tutun-alcool, jocuri de noroc şi relaţii
extraconjugale. „Maestrul spiritual” are autoritate absolută asupra discipolului”109.
În ceea ce priveşte călătoria pe alte planete, Swami Prabhupada face o catalogare a lumilor,
fără a altă bază, decât propria sa interpretare: „Conform literaturii vedice, există multe sisteme
planetare. Sistemul planetar, în care trăim noi, se numeşte Bhurloka. Mai sus de acest sistem se află
Bhuvarloka. Mai sus de acesta se află Svarloka (luna face parte din acest sistem). Mai sus de
Svarloka se află Maharloka; mai sus de acesta este Jnanaloka; mai sus - Satyaloka. Tot astfel există
şi sisteme planetare inferioare. Astfel, există 14 tipuri de sisteme planetare în acest univers, şi
soarele este planeta principală”110. Observăm bogata imaginaţie bolnavă a fondatorului sectei cu
privire la existenţa mai multor lumi, a mai multor planete şi sisteme ce nu există în realitate ci sunt,
pur şi simplu, inventate.
Secta, din lipsă de catehizare evanghelică a Bisericii, s-a răspândit în aproape 50 de ţări.
Adepţii umblă îmbrăcaţi în veşmântul tradiţional budist-indian, culoare galben-alb şi adepţii
sunt raşi pe cap sau cu păr în coadă (cal, veveriţă, pupăză) şi vopsit în „curcubeu”... Ce au înăuntru,
exprimă în afară!...
Secta are adepţi, mai ales tineri, bărbaţi, dar există şi o asociaţie de fete a Conştiinţei
Krishna (CK). Mulţi dintre membrii sectei studiază în universităţile engleze şi franceze. Unii tineri
americani „copleşiţi” de misterele Indiei au îmbrăţişat secta.
Tinerii care au aderat la familia CK, în corporaţii, în grupuri, pe străzi, parcuri, sau în
ganguri sunt îndemnaţi să cânte vocal şi instrumental în cinstea lui Krishna. Ei sunt îndemnaţi să se
întoarcă la valorile meditaţiei de tip oriental şi ale ascezei (în faţa lumii), să ducă o viaţă
comunitară, în rugăciuni şi cântece sacre.
Se pot identifica uşor pe străzile marilor oraşe occidentale, acum şi la noi, ca nişte nomazi,
rupţi, murdari, goi, cu copiii comunităţii după ei sau purtându-i pe spinare, având în fruntea
grupului „ţipi” după chipul şi asemănarea lui Budha. Ei vând reviste de tot felul (inclusiv porno) şi
discuri; recită imnuri „sacre” şi adesea, acompaniaţi de tobe, ţambale şi chitare, dansează şi cântă
obligatoriul imn „mantra” - formulă magică, compus din 16 cuvinte: Hare Krishna, Hare, Krishna;
Krishna-Krishna, Hare-Hare, Hare-Raina, Hare-Rama, Rama-Rama, Hare-Hare... care, din iniţiativa
marxist-atee post revoluţionară, a pătruns şi în muzica uşoară! 111

109
Cf. H. Gasper, J. Miiller, Fr. Valentin (Hrsg.), Lexikon der Sekten, Sondergruppen und eltanschauungen, Freiburg i. Br., 1990, p. 499 apud Nicolae
Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 142
110
A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, Călătorie spre alte planete, p. 41; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 105
111
Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 224-225
 Acei adepţi ai lui Krishna ce trăiesc în comunitate duc o viaţă austeră. Treziţi la o oră foarte
matinală pentru a cânta numele lui Krishna şi a participa la vii ceremonii pline de culoare, celebrate
în templu, ei sunt strict vegetarieni şi se străduiesc să-şi orienteze toate faptele şi preocupările în
funcţie de Krishna. Mişcarea le oferă un cadru adecvat: un proiect de societate foarte elaborat,
alcătuit pe principiile vedice (Vedele sunt foarte vechi Scripturi sacre ale Indiei), comunităţi rurale
tinzând spre autarhie, un sistem de învăţământ propriu etc.
Într-adevăr, unii maeştri spirituali au adoptat o comportare mai mult decât îndoielnică în
privinţa eticii mişcării însăşi: unul se complăcea în opulenţă şi a fugit lăsând un mare gol în buget;
alţi doi au fost demişi de egalii lor din cauza gravelor abateri de la morala sexuală strictă, pe care
trebuiau s-o respecte şi s-o predice. Tinerii americani, provenind adesea din „subcultură”, nu erau
cu nimic pregătiţi pentru a putea ajunge în câţiva ani la statutul de maeştri spirituali, care se bucura
de atâta stimă: cum să ne mai mire atunci că această funcţiune a sucit capul unora, mai ales când
aveau în faţă discipoli ce aprobau orbeşte faptele şi hotărârile lor? Supunerea faţă de maestrul
spiritual este o componentă autentică a majorităţii tradiţiilor religioase, dar nu totdeauna este uşor să
păstrezi măsura.
În martie 1987, organul suprem al A.I.C.K. a adoptat o serie de hotărâri, a eliberat din
funcţie câţiva maeştri spirituali, a redus din onorurile liturgice acordate celorlalţi şi a reamintit
propriile reguli, pentru a evita încălcările viitoare 112.
Observăm o caracteristică a tuturor sectelor: destructurarea omului şi societăţii prin
disidenţele ce fac ca fenomenul sectar să se extindă.

Evaluare ortodoxă
Am prezentat succint principalele puncte doctrinare ale sectei ISKON-ului. Din punct de
vedere ortodox secta neo-hindusă realizează un eficient program de manipulare speculând ignoranţa
şi secularizarea occidentalilor. Ea reprezintă un pericol şi pentru România deoarece, în perioada
comunistă, a existat o îndoctrinare materialistă şi atee ce viza detaşarea omului de Biserică şi de
valorile acesteia şi aterizarea parţială sau totală a acestuia. Biserica, prin specialiştii săi, trebuie să
fie atentă la nuanţele manipulării acestei secte şi să înţeleagă că manipularea este parte integrantă
din prozelitismul neo-hindus de sorginte orientală. Faţă de cele arătate până acum, mai adăugăm
unele observaţii care au rolul de a întregii viziunea faţă de sectă. Omul, potrivit sectei, nu se
identifică cu corpul său, ci este suflet spiritual etern. El face parte din fiinţa lui Dumnezeu şi, de

112
Jean Francois Mayer, Sectele, p. 76-77
aceea, este nemuritor. Observăm ideile panteiste prezentate unor oameni saturaţi de materialitate şi
instinctualitate. Potrivit sectei, toţi oamenii sunt fraţi între ei, însă, ceea ce îi uneşte pe oameni, nu
mai este Hristos Logosul întrupat, ci Krishna, în calitate comun al tuturor oamenilor. Am vorbi
despre conştiinţa lui Krishna şi am arătat că ea este prezentată ca elixir împotriva materialităţii.
Conştiinţa lui Krishna este, de fapt, o grosolană manipulare a tuturor suferinzilor din societatea de
consum occidentală, fiind ambalată în mod atrăgător ca un fel de „panaceu universal” al tuturor
problemelor şi neîmplinirilor, o adevărată „piatră filosofală” contemporană ce transformă
nefericirea în fericire. Manipularea de către sectă se realizează nu doar cu ajutorul cuvintelor, dar şi
cu ajutorul unui comportament social exotic. În sine, secta este o dictatură ce are un regim sever de
viaţă şi un control absolut a membrilor de către liderii acesteia.
„În România secta este prezentă şi are sediul central la Timişoara, adepţii practicând
ritualurile sectei şi editând cărţile lui Prabhupada. Teoriile acestuia sunt un amestec de religie
indiană şi ştiinţă modernă, pentru a concilia ceea ce este spiritual cu materialul, respectiv materia cu
antimateria”113.
„În Europa Occidentală, capul „înţelepţilor”, maestrul maeştrilor spirituali îşi are reşedinţa în
Emenonville şi se numeşte Vyshyambara (Lueien Dupuy). Secta este cunoscută şi sub iniţialele
AICK şi ia amploare în Occident, mulţi adepţi părăsind concepţiile iniţiale ale maestrului
Prabhupada şi-au creat filiale şi noi „înţelepţi”-guru!
Credincioşii Hare Krishna veniţi din America şi Europa au făcut, începând din 1990,
expuneri în diferite oraşe din ţara noastră. Adepţii s-au îmbrăcat în costumaţia portocalie a
călugărilor hinduşi, şi-au ras capul, păstrând doar o şuviţă subţire de păr în creştet, au început să
cutreiere oraşele, cântând „mahamantra”, răspândesc scrieri despre Krishna, vând obiecte sacre
folosite în ritual, adună bani. Centrul ISKCON din Timişoara practică periodic ritualuri, şi difuzează
cărţile scrise de „Mila sa divină”. Editura „Humanitas” le-a întins mâna!” 114
Observăm o caracteristică generală a tuturor sectelor: destructurarea omului şi a societăţii
prin intermediul disidenţelor ce apar şi se dezvoltă în interiorul sectelor, realitate ce face ca
fenomenul sectar să fie asemenea unui bulgăre de zăpadă plecat din vârful muntelui, nu se opreşte şi
devine din ce în ce mai mare. Ca sectolog înţeleg raportul dintre sectă şi disidenţă sectară ca fiind la
baza extinderii şi perpetuării la nesfârşit a sectelor şi a ereziilor propovăduite de acestea.

III.7. Meditaţia transcendentală

113
Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 268-269
114
Ibidem, p. 225-226
 Meditaţia transcendentală este o practică spirituală sau yoga, prezentată pentru prima dată
lumii occidentale de către întemeietorul ei, Maharishi Mahesh Yogi, ca fiind un exerciţiu religios sau
o filozofie. Lovindu-se de scepticism din partea occidentalilor nereligioşi, Maharishi şi-a restructurat
programul meditaţiei transcendentale. În anii 70 el şi-a promovat mişcarea ca exerciţiu psihologic
nereligios, corect din punct de vedere ştiinţific, fiind destinat să îndepărteze stresul, să aducă pacea
omului interior, având prin aceasta un efect pozitiv asupra societăţii, şi să dea posibilitatea
practicantului avansat să participe la proiecţii astrale (sufletul lui părăsindu-i trupul) şi să realizeze
levitaţia.
În zilele noastre meditaţia transcendentală continuă să-şi pună eticheta seculară pe tot ceea ce
promovează, şi majoritatea occidentalilor nu sunt conştienţi de natura şi implicaţiile ei religioase115.
Ernest Valea dă o definiţie Mişcării Transcedentale ca ofertă pentru omul contemporan
stresat, plin de angoase, alienat şi lipsit de rădăcini. „Mişcarea Transcendentală este o tehnică
simplă, lipsită de efort şi ale cărei efecte sunt imediate. Aceasta nu este o religie, nici politică.
Este o procedură mintală uşoară şi plăcută, care se practică de două ori pe zi şi care nu necesită
adoptarea unei credinţe şi a unui stil de viaţă” 116. Avem de a face, de la început – prin
intermediul acestei definiţii – cu un veritabil slogan persuasiv. Ea speculează neîmplinirile
omului pe plan religios, dar şi vulnerabilităţile acestuia pe plat fizic. Recuperarea fizică promisă
în cadrul sloganului este, fără îndoială, tentantă, aşa se explică numărul mare de racolaţi.
Iniţiatorul mişcării este Maharishi Mahesh Yogi care prezintă doctrina sa prin intermediul
unor lucrări fundamentale tipărite fie în India fie în Occident. Yogi face o interesantă şi eficientă
mişcare prin fondarea în anul 1965 a „Students International Meditation Society” („Societatea
de Meditaţie Internaţională a Studenţilor”), deoarece, de la început, secta se adresează elitelor
americane şi tinerilor din universităţile americane de pe poziţia unei grupări serioase cu
preocupări intelectuale clare. Mai mult, Yogi transformă gruparea într-un mecanism terapeutic
eficient prin pretenţia că reprezintă antidotul împotriva stresului şi a relaţiilor sociale
dezumanizante din societatea apuseană. Chiar dacă toată activitatea sectei era eminamente
mercantilă, acest lucru nu a împiedicat succesul extraordinar al sectei datorită faptului că
occidentalii (în special americanii) sunt obişnuiţi cu plata unor servicii de orice natură în cadrul
unei dinamici cere-ofertă. Astfel că, foarte uşor secta a reuşit să iniţieze şi să formeze maeştrii în

Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 458

115

Ernest Valea, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Editura Ariel, Timişoara, 1996, p. 42-43; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p.
116

108
Meditaţia Transcendentală, contra cost, fireşte, în cadrul unei„Academii de Meditaţie de la
Shankarcharya Nagar (Rishikesh), de la poalele munţilor Himalaya”117.
Meditaţia Transcendentală nu este nimic altceva decât o metodă de a atinge starea de
Nirvana. Maestru lui Maharishi Yogi a fost guru Dev, cel care l-a convins pe acesta să părăsească
cariera ştiinţifică şi să se dedice învăţăturii spirituale a maestrului său. În 1958 întemeiază
“Mişcarea mondială pentru regenerarea spirituală a umanităţii” cu sediul în India însă cu activităţi în
America şi Europa Occidentală. Observăm, ca în cazul altor grupări neo-hinduse, această polaritate
între fundamentele orientale indiene şi implementarea lor. Cu alte cuvinte, toate sectele neo-
religioase orientale sunt întemeiate de indieni ce nu au putut să facă o cariere în India, dar care au
făcut adevărate ravagii în Occidentul secular. Această realitate este suficientă pentru a ne pune
serios pe gânduri. Secta are pretenţii maximaliste cu privire la impactul mesajului său în societatea
occidentală. Astfel, maeştrii săi sunt auto-catalogaţi ca maeştrii inteligenţei creatoare. Deşi se
prezintă ca o societate spirituală sublimă, în mesajul propagandist Yogi se referă şi la necesitatea
cunoaşterii de către omenire a unei epoci de prosperitate, „pentru că oamenii să fie fortificaţi psihic
în faţa solicitărilor vieţii şi pentru instaurarea unei păci de durată în tulburata epocă
contemporană”118.
Părintele profesor Emil Jurcan arată că Maharishi „reuşeşte să reformeze mişcarea după
cerinţele pieţei şi să o prezinte în termeni seculari, mai puţin ca o religie, cât mai ales ca o şansă de
dezvoltare a personalităţii umane119.
Observăm eficienţa manipulării acestei grupări care prezintă secta ca o soluţie pentru omul
occidental obosit şi stresat de viaţa cotidiană prin faptul că se promite rezolvarea tuturor
problemelor omului dar şi a standardelor de performanţă, de echilibru psiho-somatic, de creativitate,
de competitivitate în afaceri şi, nu în ultimul rând, în probleme de sănătate.
Ca orice altă sectă neo-hindusă, Meditaţia Transcedentală se dezvoltă prin intermediul
asociaţiilor având un dublu scop: pe de o parte să nu fie legaţi organic de o religie anume pentru
atragerea cu uşurinţă a indiferenţilor religios şi a ateilor, iar pe de altă parte fiind asociaţii sau
fundaţii non-profit să se sustragă de la plata unor impozite faţă de stat. Secta îşi propune dezvoltarea
potenţialului divin al omului, un alt tip de educaţie impregnată de „valorile orientale” considerate
superioare celor occidentale, de asemenea, secta pretinde că este implicată în lupta împotriva
criminalităţii, într-un cuvânt secta are o utilitate publică desăvârşită. Publicaţiile sectei sunt marcate
de propaganda cea mai eficientă. Învăţătura promovată de aceasta este văzută ca fiind cea mai
117
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 127
118
Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 235
119
Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 110
avansată învăţătură din epoca noastră iar pretenţia sectei că deţine soluţiile la toate problemele lumii
ne face să tratăm gruparea mai degrabă din punct de vedere psihiatric decât cel religios120.

Doctrina

Doctrina Sectei are un fundament paradoxal: pe de o parte nu se poate dezminți provenienţa

ei hindusă, pe de altă parte mesajul ei este unul secular al unei tehnici areligioase. Maharishi Yogi a
câştigat teren şi cu pretenţia de a fi un pacificator între religii, însă, în realitate, el promovează în
mod clar hinduismul vedic în detrimentul celorlalte religii 121.
Secta este caracterizată de un utopism deşănţat hrănit de pretenţia de a rezolva toate
problemele omului într-o eră nouă ce vor pune în lumină toate valorile vieţii. Această eră nouă
aduce cu sine împlinirea totală a omului şi dobândirea unei libertăţi eterne a conştiinţei omului ca
parte din conştiinţa divină. Astfel, utopismul şi caracterul neo-hindus sunt coordonate fundamentale
ale sectei. În afară de acestea, secta mai are şapte obiective pe care le vizează: viaţa individuală,
politica, educaţia, societatea, mediul, economia, viaţa spirituală - este, aşa cum o caracterizează W.
Haack iluminism şi ambiţie politică totalitară, organizaţie esoterică, orgoliu spiritual, control al
gândurilor, o concepţie elitistă hindusă despre lume, fascistă” 122.
Terminologia folosită de sectă este una atent selectată tocmai pentru a ascunde caracterul
religios neo-hindus al sectei şi pentru a avea credibilitate în societatea seculară occidentală. Astfel,
Dumnezeu este divinitate numită Inteligenţă creativă sau Conştiinţă pură. Prin această noţiune Yogi
face trimitere la o unitate ontologică a omului cu divinitatea în egală măsură eliminându-se
dualismul spirit/materie al lumii occidentale. Falsul este evident pentru că la baza tehnicii stau
Mantrele care sunt de fapt invocaţii către zeităţile panteonului indian. Vedem superficialitatea
evidentă a sectei care are impact asupra superficialilor din societatea occidentală: se vorbeşte despre
unitate ontologică însă se ajunge la politeismul ancestral hindus. Chiar şi pentru un indian este
imposibil să coroboreze în acelaşi mesaj monismul indian şi politeismul vechii religii brahmanice.
Astfel, Maharishi se descoperă ca cel care creează sincretism chiar în interiorul hinduismului
contopind monismul cu politeismul în numele lui Brahman – realitatea unică. Astfel, vedem că şi
într-o evaluare strict hindusă, Maharishi nu dovedeşte competenţă deoarece se ştie că raportul între
absolut şi relativ, între Brahman şi Atman, este zdrobitor în favoarea primilor. Cu alte cuvinte, prin

120
Detalii referitoare la secta Meditaţia Transcedentală găsim şi la Constantin Cuciuc, Religii noi în România, Editura Gnosis, Bucureşti, 1996 şi la
Ernest Valea, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Editura Ariel, Timişoara, 1996
121
Referiri la doctrina sectei găsim la Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 112-113
122
W. Haack, Des sectes pour les jeunnes, p. 81; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 271
ideile sale Maharishi Yogi jigneşte şi denaturează atât hinduismul, cât şi spiritualitatea în numele
cărora acţionează cu iresponsabilitate în cadrul societăţilor occidentale desacralizate” 123.

Dumnezeu

Walter Martin spune că Meditaţia transcendentală se concentrează asupra acelor scrieri

hinduse care prezintă un punct de vedere panteist despre Dumnezeu. Din acest motiv, în meditaţia
transcendentală Dumnezeu este panteist, iar scopul individului este să-şi piardă propria
personalitate în unitatea lui Dumnezeu. Acest fapt, bineînţeles, fură din personalitatea unică şi
distinctă a lui Dumnezeu: „Fiinţarea este prezenţa vie a lui Dumnezeu, realitatea vieţii. Este
adevărul etern. Este absolutul în libertate eternă.” 124
Gândirea lui Mahesh Yogi este în totalitate dependentă de cosmologia Samkhya; el explică
existenţa absolută ca manifestându-se prin intermediul formelor subtile ajungându-se la apariţia
spiritului şi conştiinţei, şi în cele din urmă a trupului şi materiei. Este vorba de o lege cosmică ca
un adevărat ciclu ce pleacă de la apariţie şi se termină prin distrugere. El dă o mare importanţă
tranziţiei de la absolut spre relativ, de la existenţa pură la procesul emanaţiei şi evolutei.
Răspunsul pe care Yogi îl găseşte la toate acestea îl reprezintă prana ca suport al vieţii şi fapte
(karma). Interesul faţă de prana este dat de faptul că aceasta se poate transpune în vibraţii. Cu
privire la karma identificată ca şi cauză a procesului evoluţionist (de la creaţie-emanaţie spre
distrugere) Maharishi consideră că prin conlucrarea cu prana karma face posibilă apariţia
spiritului şi a raţiunii, într-o primă fază, apoi apariţia existenţei manifestate în totalitatea ei.
Dilema lui o reprezintă însăşi raportarea la fundamentele hinduse clasice unde karma nu este
neaparat un liant spre evoluţie, ci mai degrabă un produs al actelor anterioare. De aceea, soluţiile
găsite de ele sunt ambigue dar suficiente pentru manipularea naivilor occidentali racolaţi 125.
Sectologii şi istorici ai religiilor, specialişti în noile mişcări religioase de factură neo-hindusă, atrag
atenţia cu privire la pericolul pe care această sectă o reprezintă pentru om şi cosmos. Astfel, omul este
complet depersonalizat, deposedat de toate valenţele sale şi de toate darurile primite de la Dumnezeu în
numele – culmea – unei Inteligenţe Creatoare, iar lumea este deposedată de suportul realităţii obiective,
fiind considerată doar o simplă existenţă fenomenală, ca o redefinire a lui Brahman (divinul prin excelenţă
123
Elemente fundamentale legate de doctrina Meditaţiei Transcedentale le găsim la sectologul român Pr.Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi
prozelitism, p. 270-271, precum şi la istoricul religiilor Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 128
124
Maharishi Mahesh Yogi, The Science of Being and the Art of Living, New York, The New American Library, 1968, p. 22 apud Walter Martin,
Împărăţia cultelor eretice, p. 458
125
Detalii despre concepţia lui Maharishi Mahesh Yogi despre Dumnezeu găsim la Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 129
în hinduismul clasic). În planul existenţei, aşadar, nu mai regăsim ca realităţi pe Dumnezeu şi lumea (omul
fiind cununa creaţiei), ci doar inteligenţa creativă şi karma ca manifestare a acesteia. Aceste detalii ne arată
clar diferenţele fundamentale între creştinism şi Meditaţia transcendentală.

Iisus Hristos

Meditaţia transcendentală are o învăţătură degradantă cu privire la Mântuitorul Iisus Hristos. În

lucrările sale, Maharishi îl ignoră pe Mântuitorul, iar dacă este nevoit să facă referire la Acesta îl prezintă
ca un om iluminat cu nimic mai presus decât orice practicant al meditaţiei transcedentale. Nici vorbă să îl
considere pe Acesta Fiu al lui Dumnezeu sau Logos întrupat126.
În 1975 mişcarea a atins apogeul în America, cu aproape 40.000 de cursanţi în fiecare lună şi cu
peste 600.000 de simpatizanţi. În toţi aceşti ani ea s-a folosit intens în cadrul armatei, în învăţământul de
stat, în închisori, spitale, anumite grupuri religioase, şi chiar în interiorul unor parohii ale Arhiepiscopiei
greceşti din America, fiind considerată o formă neutră de „terapie mintală”, compatibilă cu orice practică
sau credinţă religioasă.
Cursurile Meditaţie Transcedentale sunt numite „cursuri despre cum să fii fericit fără să încerci cu
adevărat”. Maharishi însuşi le numeşte tehnici care sunt foarte uşoare, fiind aspru criticat de alţi yoghini
hinduşi pe motivul că vulgarizează vechea tradiţie indiană Yoga şi că pune la îndemâna maselor, pentru
bani, practici ezoterice milenare. În scopurile, premisele şi rezultatele sale, Meditaţia Transcedentală nu
diferă semnificativ de „Yoga creştină” sau de „Zen-ul creştin”, ci diferă doar printr-o simplificare extremă
a tehnicilor şi a întregii sale filosofii, prin uşurinţa cu care se ajunge la rezultatele dorite127.

Mântuirea

În meditaţia transcendentală mântuirea se realizează prin înţelegerea faptului că omul este în

unitate cu Inteligenţa creatoare: „Răspunsul la orice problemă este că nu există probleme. Lăsaţi ca omul
să perceapă acest adevăr şi atunci el nu va mai avea probleme.” Omul ajunge la această înţelegere
practicând meditaţia transcendentală: „...un munte uriaş de păcate, ce se întinde pe o suprafaţă kilometrică
este distrus prin Unirea înfăptuită cu : ajutorul meditaţiei transcendentale, fără de care nu există cale de

126
Referiri avem la Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 459
127
Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, Editura Episcopiei Romanului, Roman , 2000, p. 81
ieşire.”128 Mântuirea aproape că este un termen impropriu, de vreme ce omul nu este cu adevărat un
păcătos, ci uită numai unitatea lui cu divinul129.
Tehnica meditaţiei transcendentale (MT) constă în alegerea unei „mantra” (formulă incantatorie),
asupra căreia omul trebuie să mediteze timp de 20 de minute, dimineaţa şi seara. Mantra, zic sectanţii, are
calităţi vibratorii deosebite, care influenţează spiritul, reduce tensiunea cerebrală şi înlătură stress-ul.
Secta s-a răspândit sub diferite forme (MERII), în întreaga lume şi a pătruns în mai multe
universităţi apusene, practică prozelitismul pe cale publicitară, prin televiziune şi presă. Meditaţia
Transcedentală este practicată de aproape cinci milioane de oameni130. Şi cum orice „dereglat” străin pare
„rabi” în România, secta a fost acceptată de „elitişti” de diferite categorii.
Odată iniţiat, practicantul Meditaţia Transcedentală meditează zilnic un anumit timp, lăsându-şi
mintea să se desfăşoare liber şi repetând „mantra” cât mai des consideră el necesar; experienţele care apar
fiind supuse frecvent controlului maestrului.
Hinduşii având pretenţia că Meditaţia Transcedentală nu înlocuieşte alte religii, ci „le întăreşte” pe
cele care există deja, indiferent de credinţa practicanţilor, mulţi pseudo-creştini s-au lăsat înşelaţi de
această practică demonică, gândind că Meditaţia Transcedentală le adânceşte propria religie şi o
îmbunătăţeşte cu noi înţelesuri.
Meditaţia Transcedentală este o fază a interesului pentru ocultism din societatea umană în a doua
parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt şi ele grăitoare. Deşi în reclamele şi publicaţiile lor
se arată mereu instructori şi practicanţi zâmbind cu gura până la urechi şi plesnind de sănătate, s-au dat
publicităţii nenumărate cazuri de instructori şi discipoli Meditaţiei Transcedentale, care au fost loviţi de
maladiile obişnuite ale celor care se ocupă cu practici oculte: boli mintale şi nervoase, sinucideri, tentative
de crimă, posedări de natură demonică.
În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la urmă hotărârea că Meditaţia
Transcedentală este într-adevăr de natură religioasă şi deci predarea ei în şcoli este interzisă. Această
decizie va limita fără îndoială şi mai mult influenţa Meditaţiei Transcedentale în care mulţi vor continua
poate să vadă o formă de meditaţie compatibilă cu creştinismul; atitudine care, din păcate, există şi
constituie şi ea un trist semn al vremilor131.
Un doctor de la institutul Stanford din California, care a cercetat fenomenul, a arătat că „nu există
nici o diferenţă în encefalograme, frecvenţa undelor alfa, ritmul cardiac şi respirator, presiunea sanguină,
temperatura pielii şi indici de personalitate între practicanţii Meditaţiei Transcendentale şi : un grup non-
128
Maharishi Mahesh Yogi, Maharishi Mahesh Yogi on the Bhagavad-Gita, New York, Penguin Books, 1967, p. 257 apud Walter Martin, Împărăţia
cultelor eretice, p. 459
129
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 459
130
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 235-236
131
Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă, p. 82-83
meditativ de referinţă (...) Mulţi practicanţi au ; reclamat efecte adverse care au continuat şi după întrerupe-
rea meditaţiei. Câţiva au declarat că se simt dependenţi de Meditaţia Transcedentală. Întreruperea
practicării le-a înrăutăţit simptomele, aşa că au reluat-o pentru a nu se simţi mai rău. Unii aveau câţiva ani
vechime în meditaţie înainte de apariţia simptomelor; ele n-au dispărut nici după întreruperea practicii (...)
Unii au comparat-o cu dependenţa de droguri şi se simt prinşi ca într-o capcană; nu vor să mai continue,
dar nu se pot opri”.
Mult mai grave decât tulburările trupeşti sunt cele de ordin duhovnicesc. Golirea minţii produsă de
Meditaţia Transcedentală sporeşte riscul posesiunii demonice. Maharishi însuşi a avertizat asupra acestui,
pericol, dar a prezentat demonizarea numai ca rezultat al unui eşec pe calea practicării meditaţiei. Dar
demonizarea nu are loc întâmplător. Dimpotrivă, întreaga practică a Meditaţiei Transcedentale nu face
altceva decât să invoce duhurile marilor zeităţi hinduse care, după cum arată învăţătura Bisericii, sunt
diavoli.
Practicantul Meditaţiei Transcedentale intră în legătură cu aceste zeităţi rostindu-le mantra
specifică, cuvântul magic care face prezentă puterea acestor duhuri. Din fragedă copilărie, de la vârsta de 3
ani şi până la 24 de ani, discipolii o invocă pe zeiţa Saraswati, apoi până la 35 de ani pe zeiţa Lakshmi şi
până la 45 de ani pe distrugătorul zeu Shiva. De la această vârstă şi până la sfârşitul vieţii este invocată
Kali, zeiţa morţii.
Un fost practicant mărturisea ce a simţit la un curs de pregătire specială, când medita între 3 şi 10
ore zilnic pentru a deveni sub îndrumarea lui Maharishi instructor în Meditaţia Transcedentală: „Acolo am
avut o experienţă reală de agresiune demonică. Noaptea mă trezeam cuprins de frică, simţind presiunea
unui demon ce vroia să intre în mine, exercitându-se fizic asupra capului şi a corpului meu. I-am poruncit
să plece şi am rezistat până a plecat”132.

Evaluare ortodoxă

Meditaţia Transcedentală este un exemplu relevant despre ce înseamnă denaturarea în

materie de religie. Toate pretenţiile sectei sunt eliminate de realitatea faptelor. Pentru a avea un
impact şi în cadrul societăţii indiene, această sectă neo-hindusă face apel la fundamentele
filosofice şi religioase ale hinduismului tradiţional. Toate acestea, însă, sunt schimbate în funcţie
de interesele conjuncturale ale liderului sectei. Deşi vorbeşte despre Brahman, Vishnu, Karma
sau Samkhya, expunerea sectei este complet diferită faţă de fundamentele hinduse autentice.

132
Danion Vasile; Pr. Ilarion Olaru, Dărâmarea idolilor şi apostazia New Age, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 2001, p. 96-98
Poate acesta să fie şi motivul pentru care Maharishi nu a reuşit să se impună în India şi a fost
nevoit să se stabilească în America.
Din oportunitate el încearcă să transforme doctrina grupării într-un balsam terapeutic prin
intermediul mantrelor, a meditaţiilor şi a elementelor de tip yoga. Dincolo de imoralitatea
gestului care rămâne unul pur interesat, toate aceste concepte şi practici sunt grav afectate.
Elementele de yoga propovăduite şi practicate de Maharishi sunt diferite faţă de cele practicate în
spaţiul indian. Meditaţia la Maharishi are o cu totul altă semnificaţie faţă de meditaţia
tradiţională hindusă. Astfel, îl putem considera pe Maharishi Mahesh Yogi ca un şarlatan şi
impostor, atât cu privire la dimensiunea pseudo-religioasă hindusă, cât şi la fenomenul religios
autentic în general.

III.8. Ananda Marga

Mişcarea a fost întemeiată în 1955 în statul Bihar (India) de către Prabhat Ranjana Sarkar.
Adepţii l-au venerat ca „Shri Shri Anandamurti” şi l-au numit „Baba” „Tatăl”. A avut o carieră
absolut normală până la pretenţiile de iluminare, mai precis până în anul 1962 când întemeiază
Ananda Marga (Calea spre fericire). Fondatorul se laudă că noua organizaţie ar fi avut un
oarecare succes şi în India. Din punct de vedere doctrinar el prezintă în numele acestei
organizaţii o viziune personală cu privire la meditaţie şi spiritualitate pe care încercă să o
coreleze cu un program personal referitor la organizarea vieţii sociale. Ideile sal e în plan social,
politic şi religios au semănat confuzie şi derută, dar şi opoziţia comuniştilor şi a conservatorilor.
Răul cel mai mare l-a reprezentat apelarea la agresivitate a organizaţiei, fapt ce a dus la
interzicerea şi dizolvarea acesteia de către guvernul indian şi în anul 1975. Mai mult, liderul
grupării a fost arestat în 1971, fiind acuzat de complicitatea la moartea a 14 lideri ai propriei
organizaţii, fiind eliberat mai târziu din lipsă de probe în contextul schimbării puterii politice în
India. Datorită acestor probleme, Ananda Marga îşi mută activitatea în SUA (1967, Denver,
Colorado) şi în Europa (Berlinul de Vest unde îşi câştigă primii adepţi din rândul dependenţilor
de droguri).
Organizarea sectei se referă la apariţia unor comunităţi (jagriti), cu un program de viaţă şi
meditaţie în comun. Secta se extinde şi în Africa şi în Asia şi, din păcate, a ajuns şi în România.
Secta funcţionează pe baza unui regulament ce impune restricţii pentru toată viaţa 133.

133
Elemente referitoare la istoricul şi organizarea sectei găsim la Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 147-148
 Doctrină şi practici

Revendicându-se ca fiind nepot al unui mare maestru al tantrismului, Ranjana Sarkar se

consideră un adept al tantrismului, deşi conţinutul filosofiei sale este unul sincretist. Întâlnim
astfel elemente de mistică bhaktică, elemente de doctrină socială cu specific tradi ţional indian şi
elemente marxiste. Există voci care vorbesc despre existenţa unor influenţe ale zeiţei hinduse
Shakti asupra lui Sharkar. În concepţia lui, divinitatea este redusă la o noţiune centrală numită
param-puruşa ce se personifică de cele mai multe ori ca „părinte suprem” şi este prezentat ca
obiect al iubirii devoţionale. Param-puruşa este spiritul suprem, singura fiinţă existentă, însă el a
evoluat dintr-o simplă materie grosieră. Doctrina sectei este una non-dualistă, specifică filosofiei
tantrice şi accentuează atotprezenţa divinului impersonal în fiecare om şi în întreg cosmosul.
Calea spre unirea cu absolutul este la fel ca în tantrism Yoga-kun-dalini. Accentul cade pe
iubirea devoţională, Bhakty-Yoga, predominantă faţă de celelalte două (calea înţelepciuni şi cala
faptei) iar această iubire nu este îndreptată faţă de divinitate ci faţă de guru, guru este mai presus
de divinităţile hinduse ce trebuie venerate. Sincretismul sectei este unul complex: tradiţia vedică,
elemente din alte religii occidentale, elemente ale civilizaţiei occidentale cum ar fi
evoluţionismul şi progresul economic.
Ţinta întregului demers este totuşi brahman, ca realitate ultimă. Deşi se revendică de la
hinduism secta are o viziune proprie cu privire la divinitate, om sau cosmos. Ea propune o
coborâre în materie pentru înţelegerea conştiinţei celulare, supra-mentale, locul unde fizica şi
spiritul fuzionează. Potrivit secte, de aici va erupe o lume nouă, fără lege, boală sau moarte.
Calea de realizare a acestei lumi este dată de Yoga integrală. Pentru că oamenii sunt neascultători
şi nedesăvârşiţi, la câteva mii de ani apare pe pământ câte un mare reformator religios ce le arată
calea spre adevăr. Acesta este, de altfel, sensul şi motivaţia mişcării Ananda Marga.
Ananda Marga consideră că numai unitatea religioasă (conformă doctrinei sale fireşte) va
salva omenirea de la dezastru, aceasta depinzând şi de părăsirea credinţelor religioase minore (în
Iisus, în Mahomed, etc.)
Cosmologia prezintă similitudini cu filosofia Samkhya, însă întreaga interpretare se face
după poziţiile tantrismului practicate în Occident. Astfel, deşi se raportează la o filozofie
dualistă, interpretarea acesteia este una eminamente monistă. Această unică realitate este de fapt
produsul politeismului religios hindus fiind identificată cu Brahman.
 Întreaga doctrină este contradictorie, face apel la elementele hinduse consacrate, însă, în
acelaşi timp, se debarasează de ele datorită viziunii personale ale liderului.
Aspectele sociale sunt şi ele importante în cadrul doctrinei şi reiterează necesitatea
introducerii castelor principale indiene în Occident. Şi aici abordarea este una superficială şi ea
duce la o denaturare a succesiunii tradiţionale a castelor indiene. Această denaturare are la bază
şi influenţele marxiste cuatificate în termenii tradiţionali hinduşi referitori la caste. Este bizar să
coexiste în cadrul unei singure doctrine atâtea elemente contradictorii ce se exclud una pe alta.
Dezvoltarea celor 7 chakra reprezintă o prioritate pentru practicile Ananda Marga fiindcă acestea
controlează forţele psihice ale omului. Pentru a le dezvolta şi stăpâni secta „oferă” un program de
exerciţii şi de lecţii stricte obligatorii pentru fiecare adept. Prin aceasta Ananda Marga „rezolvă”
şi controlul absolut asupra membrilor săi 134.

Evaluare ortodoxă

Ananda Marga nu este nimic altceva decât o ideologie cu pretenţii religioase şi sociale
exagerate. Ea reprezintă o reală provocare pentru orice tip de societate, fiind gruparea care a
creat probleme, mergând până la acte de terorism în mai multe ţări din Orient sau Occident. De
aceea, tendinţa sectei este de a se prezenta ca o grupare pacifistă cu preocupări filantropice
pentru a nu atrage atenţia organizaţiilor statale. În acest sens, o prioritate pentru grupare o
reprezintă copiii abandonaţi din orfelinate, prin aceasta se încearcă sensibilizarea opiniei publice
şi atragerea de apărători ai cauzei Ananda Marga.
În plan doctrinar, Ananda Marga dezvoltă unul din cele mai agresive forme de sincretism
religios afişând pretenţii ştiinţifice dezvoltate prin prisma concepţiilor aberante ale lui Ananda
Murti. Este vorba de celebrul concept de „microvita”, o formă primitivă de viaţă ce face legătura
dintre fizic şi psihic, prin aceasta încercându-se depăşirea şi rezolvarea, atât a dualismului
spirit/materie, cât şi a conflictului dintre religie şi ştiinţă. În România, secta este prezentă sub
denumirea de AMURT şi racolează pe cei fără de apărare, pe copii părăsiţi pentru a -i îndoctrina
şi a-i servi intereselor sectei. Au înfiinţat leagăne-grădiniţe la Bucureşti, la Popeşti-Leordeni un
aşezământ şi o caza de copii la Pămătău-Buzău.

134
Despre doctrina sectei vezi pe larg la Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 148-149 şi Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru,
Ortodoxie şi prozelitism, p. 272-273
 III.9. Bhagwan (Osho)

Osho poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, unul dintre liderii spirituali cu
cei mai numeroşi discipoli, unul dintre cei mai bine vânduţi şi citiţi autori din întreaga lume.
În 1931, în Kuchwara, un oraş situat în partea centrală a Indiei se naşte Osho. Până la 9 ani
nu a mers la şcoală, dar după ce a învăţat să citească a devorat toate cele 3000 de cărţi din
biblioteca sătucului în care locuia. Osho a trăit prima stare de „samadhi” - iluminare la vârsta de 21
de ani (în 21 martie 1953). A obţinut masteratul în filozofie la Universitatea din Saugar şi timp de
9 ani a predat filozofia la Universitatea din Jabalpur. În 1966 a renunţat la postul de profesor,
dedicându-şi viaţa ghidării spirituale cerute de numeroşii lui discipoli. Viaţa lui este fascinantă.
Osho poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, posesorul uneia dintre cele mai mari
biblioteci personale (conţinând cărţi citite, nu doar colecţionate), unul dintre liderii spirituali cu cei
mai numeroşi discipoli, unul dintre cei mai bine vânduţi şi citiţi autori din întreaga lume şi lista cu
superlative poate continua... 135
Această mişcare a fost fondată în anul 1974 de către indianul Rajneesh Chandra Mohan
(1931-1990), cunoscut de adepţi sub numele de „Bhagwan” („fiinţă divină”). Cu o jumătate de an
înainte de moarte, acesta şi-a atribuit un nume nou, şi anume acela de Osho („maestru”), nume
transferat ulterior de urmaşii săi asupra mişcării.
Cu prilejul aniversării a 75 de ani de la naşterea lui Osho (s-a născut la 11 decembrie 1931)
şi pentru a înţelege mai bine cărţile ce conţin discursurile lui Osho, remarcăm câteva aspecte pe care
nu toată lumea le cunoaşte despre viaţa şi activitatea lui Osho. Cunoscând aceste aspecte (greutăţile
şi momentele dificile prin care a trecut, datorită faptului ca a urmărit constant să le vorbească
oamenilor despre Dumnezeu, despre decondiţionarea conştiinţei şi despre faptul că oamenii pot, şi
trebuie, să abordeze practica spirituală) puteţi să înţelegeţi mai bine, şi să apreciaţi mai mult,
învăţăturile lui Osho136.
Manipulator de suflete sau metafizician genial? A alimentat în numeroase reprize cronicile
spiritualo-mondene ale presei de senzaţie, mult mai interesată de a-şi mări tirajul decât de a oferi
nişte informaţii fondate şi autentice. El este maestrul neo-tantric! Ascetul cu şaptezeci de Rolls
Royce-uri este tot el!... Dar, dincolo de aparenţe şi polemici inutile, cine este Bhagwan Sri
Rajneesh?

135
http://wapedia.mobi/ro/Osho site citat la 28.04.2009
136
http://wapedia.mobi/ro/Osho site citat la 28.04.2009
 Acest maestru spiritual s-a născut pe 11 septembrie 1931 la Kuchwara, un mic sat în centrul
Indiei. Este primul născut dintr-o familie cu doisprezece copii, tatăl lui fiind negustor, de religie
jainistă. Încă din primii ani ai copilăriei şi adolescenţei sale petrecute în India, Osho se dovedea a
fi un spirit independent şi rebel care se opunea acceptării tradiţiilor sociale, politice şi religioase
ale lumii în care trăia, fiind orientat întotdeauna către experimentarea proprie a Adevărului şi nu
către dobândirea de cunoştinţe pur intelectuale.
La vârsta de douăzeci şi unu de ani, pe data de 21 martie 1953, a atins starea de iluminare.
După acest eveniment extraordinar el se autodefinea, astfel: „Eu nu mai doresc şi nu mai caut
nimic. Existenţa şi-a deschis porţile pentru mine. Nu mai pot spune că aparţin existenţei pentru că
acum sunt, de fapt, părticică din ea. Când o floare înfloreşte, eu înfloresc odată cu ea. Când Soarele
răsare, eu răsar odată cu el. Ego-ul, care face ca oamenii să se simtă individualităţi separate, nu mai
există. Trupul meu este o părticică din natură, fiinţa mea este o parte din întreg, Eu nu mai sunt o
entitate separată.”
Osho a absolvit studiile de filozofie la Universitatea din Sagar, cu cea mai mare medie.
După nouă ani de profesorat în filozofie la Universitatea din Jabalpur, a început să ţină conferinţe
în întreaga Indie despre religie, lovind în concepţiile, tradiţiile şi prejudecăţile societăţii indiene,
provocându-i pe liderii religioşi la discuţii publice.
În întreaga sa activitate spirituală, Osho a vorbit discipolilor săi despre toate nivelurile
conştiinţei umane şi despre toate sistemele filozofice şi toate religiile. De la Sigmund Freud la
Chuang Tzu, de la George Gurdjieff la Gautama Buddha, de la Iisus Christos la Rabindranath
Tagore... el a urmărit să extragă esenţa tuturor acestor învăţături, străduindu-se să le ofere cât mai
pe înţelesul omului modern, bazându-se nu pe o înţelegere intelectuală, ci pe propria sa experienţă
spirituală. El nu aparţine nici unei tradiţii. „Eu sunt începutul unei noi conştiinţe religioase”,
spunea Osho. „Vă rog să nu-mi legaţi învăţătura de vreo religie a trecutului.”
Discuţiile pe care le-a avut cu discipolii săi din întreaga lume au fost publicate în mai mult
de şase sute cinzeci de volume şi au fost traduse în peste treizeci de limbi. El spunea: „Mesajul
meu nu este o doctrină, o filozofie. Mesajul meu este o alchimie, o ştiinţă a transformării, aşa că
numai cei care-mi vor permite să le distrug fiinţa ignorantă şi limitată pentru a putea renaşte
spiritual - numai aceşti oameni curajoşi să vină să mă asculte, deoarece pentru ceilalţi, ceea ce voi
spune eu va fi foarte periculos. Ascultându-mă, faceţi primul pas către renaşterea spirituală. Nu
este o filozofie la adăpostul căreia să vă simţiţi mai în siguranţă; nu este o doctrină în care să vă
găsiţi consolarea. Mesajul meu nu este o simplă comunicare verbală. Este mult mai periculos decât
atât. Este moarte şi renaştere spirituală.”
În martie 1974 Osho părăseşte Bombay-ul pentru a se stabili la Poona. Grupul de discipoli
ce l-au însoţit pun bazele unui ashram situat în zona parcului Koregon. Acest ashram s-a dezvoltat
foarte mult în anii care au urmat, mii de occidentali fascinaţi de discursurile lui Osho perindându-
se pe aici.
În 1981, la insistenţele discipolilor săi occidentali, părăseşte India pentru a se stabili în
Statele Unite, unde în statul Oregon înfiinţează Rajneeshpouram (oraşul lui Rajneesh). Mesajul său
a avut mare succes în rândul occidentalilor pentru că el nu a impus nici o disciplină, nu a cerut nici
un efort personal explicând că omul este o fiinţă perfectă şi că nu trebuie decât aici şi acum să
devină conştientă de aceasta.
„Maestrul spiritual”, spunea Osho „nu trebuie să aibă atitudini autoritare. Un maestru vine
doar că să ajute. El este prezent doar pentru a arăta calea. Şi această cale nu trebuie indicată în
funcţie de un sistem rigid. Calea trebuie indicată în funcţie de fiecare individ în parte. Un maestru
te ascultă, te observă, te învăluie cu dragostea sa şi te ajută să devii tu însuţi.”
În loc de a convinge bărbaţii şi femeile să se izoleze în mănăstiri pentru a medita, el
susţinea că plăcerea şi fericirea pe care ţi-o oferă această lume, trăite plenar şi integrate în mod
divin, te pot conduce spre cunoaşterea de sine, fapt pentru care a urmărit să-i determine pe oameni
să-şi trezească libertatea interioară, să înveţe să trăiască din plin momentul prezent. Devenit
indezirabil pentru autorităţile americane la sfârşitul anilor ’80, se reîntoarce în India, la Poona
moment din care nu va mai fi văzut în public în afara zilelor sale de naştere.
Osho şi-a părăsit trupul pe 19 ianuarie 1990. Cu câteva săptămâni înainte de moartea sa, a
fost întrebat ce se va întâmpla cu tot ceea ce a dăruit el din punct de vedere spiritual după ce nu va
mai fi. El a spus: „Încrederea mea în existenţă este absolută. Dacă există măcar un adevăr în ceea
ce spun, acela va supravieţui... cei ce vor rămâne interesaţi de munca mea vor conduce în
continuare torţa, dar fără să impună aceste adevăruri celorlalţi.
Eu voi rămâne întotdeauna sursă de inspiraţie, de lumină pentru discipolii mei şi sunt sigur
că ei vor simţi aceasta şi când eu nu voi mai fi. Doresc ca ei să dezvolte munca mea şi să emane în
jurul lor dragoste, puritate, înţelepciune, luciditate, calităţi care nu sunt monopolul nimănui, care
nu sunt dependente de nici un sistem filozofic sau religios. Doresc ca oamenii să devină proprii lor
stăpâni, să nu mai fie dominaţi şi controlaţi de alte persoane.”
 Comunitatea care s-a dezvoltat în jurul lui există şi acum în Poona, India, aici adunându-se
în fiecare an mii de discipoli din toate colţurile lumii pentru a participa la activitatea culturală şi
spirituală iniţiată de Osho, urmărind să descopere picătura divină din fiinţele lor 137.
Oamenii informaţi constată cu uşurinţă ca în contemporaneitate, pe plan mondial, se
vizează distrugerea mişcărilor spirituale autentice sau măcar distrugerea imaginii lor. Întrucât astfel
de mişcări îndeamnă oamenii să îşi utilizeze liberul arbitru şi trezesc conştiinţele, sunt considerate
peste tot periculoase (pentru cei care deţin supremaţia politică şi economică la ora actuală).
Mecanismele utilizate pentru a le distruge credibilitatea şi a crea o imagine falsă despre ele sunt
identice cu cele utilizate în România în cazul M.I.S.A.
Studiind diferite cazuri observăm că sunt vizate cu precădere mişcări spirituale şi maeştri
spirituali care au cel puţin două caracteristici în comun: - au o abordare integratoare, reunind
tehnici şi concepte din diferite căi şi religii în timp ce guvernanţii lumii fac mari eforturi pentru a
adânci diferenţele religioase din care se nasc conflicte şi chiar războaie (pe principiul divide et
impera, dezbină şi stăpâneşte) 138.
Ca „religie”, această mişcare s-a organizat abia după anul 1982, mai precis după ce R.Ch.
Mohan a părăsit Poona (1981) şi s-a stabilit în Oregon (S.U.A.). După desfiinţarea ashram-
ulw din I Poona, mulţi dintre adepţii săi s-au reîntors în ţările lor de origine şi au întemeiat
acolo centre Bhagwan. In aceeaşi perioadă, se constituie Fundaţia Internaţională Rajneesh,
care va deschide în multe ţări diferite afaceri şi întreprinderi (restaurante, discoteci, firme de
construcţii etc.), ca şi cunoscuta „mare comună” (Rajneeshpuram) în Oregon (S.U.A.), care va fi
desfiinţată, însă, în anul 1985. După expulzarea sa din S.U.A., R.Ch. Mohan a călătorit prin mai
multe ţări în încercarea de a se stabili acolo, pentru ca în cele din urmă să revină în Poona, în
anul 1987.
De-a lungul timpului, mişcarea a cunoscut diverse schimbări atât în ceea ce priveşte
conţinutul doctrinei sale, cât şi în plan organizatoric.
„Există oameni care sunt cu înverşunare împotriva mea. Nu m-au văzut vreodată, nu au citit
nici o carte de-a mea, nu m-au ascultat niciodată, nu ştiu ce fac şi totuşi sunt cu înverşunare
împotriva mea. Uneori este surprinzător. Chiar şi pentru a fi împotrivă trebuie ca mai întâi să fii
aproape, să cunoşti, să priveşti, să observi. Ei nu m-au văzut vreodată. Dacă ne-am întâlni pe stradă
ar trece pe lângă mine deşi mă urăsc de moarte.(…)Este un fenomen extrem de rar că sunt
condamnat de creştini, hinduşi, mahomedani, jainişti, evrei, de toată lumea. Sunt condamnat de aşa

137
http://wapedia.mobi/ro/Osho site citat la 28.04.2009
138
http://wapedia.mobi/ro/Osho site citat la 28.04.2009
zişii religioşi, de politicieni, de jurnalişti, de oamenii de cultură, de scriitori, de critici, de toţi cei care
fac parte din CONSPIRAŢIA ÎMPOTRIVA OMULUI”. (Osho)
Bhagwan Sri Rajneesh, cunoscut şi sub numele de Osho, este un maestru spiritual indian
contemporan (1931-1990) care este deopotrivă foarte cunoscut prin lucrările sale şi apreciat de foarte
mulţi oameni, dar şi virulent criticat şi atacat de către presă şi autorităţi. Ceea ce este specific şi
definitoriu pentru învăţăturile spirituale propagate de Osho este distrugerea condiţionărilor mentale.
O foarte importantă latură a mesajului său se referă la faptul că practica spirituală şi evoluţia
spirituală nu necesită fuga sau ieşirea din lume, prin izolare, şi nu necesită nici măcar abstinenţa
sexuală.
Probabil că nu o să vă surprindă că încă din timpul activităţii din India, Osho a fost numit de
presă: „Gurul oamenilor bogaţi”, „Gurul Rolls-Royce-urilor”, „Gurul sexului liber...”. Aceleaşi
calomnii legate de sexualitate, prostituţie, spălare de creiere, averi uriaşe, manipulare şi control
absolut asupra discipolilor. Cum nu este nimic nou sub soare, avem de-a face cu aceleaşi fotografii
trucate, cu aceleaşi minciuni, exagerări şi cu aceeaşi înverşunare din partea unor oameni care
niciodată nu intraseră în Poona Ashram sau niciodată nu vorbiseră cu Osho dar vorbeau despre el de
parcă ar fi cunoscut totul în cele mai mici detalii.
A izbucnit un mare scandal în presă când Eva Renzi, o actriţă germană care a vizitat Poona
Ashram, a organizat o conferinţă de presă chiar pe aeroportul din Bombay în care a declarat că a fost
bătută, violată şi dacă nu ar fi fugit ar fi fost omorâtă de Osho şi oamenii lui. Ceea ce presa însă nu a
relatat era faptul că această actriţă se află într-o etapă descendentă a carierei sale şi s-a folosit de
popularitatea lui Osho pentru a reintra în atenţia presei. Şi a reuşit să îşi recâştige celebritatea
pierdută cu aceste minciuni scornite de o minte bolnavă. Nici măcar soţul ei nu a crezut-o, din
moment ce i-a scris lui Osho o scrisoare în care îi spunea că întoarsă acasă ea continuă să
povestească în fiecare zi noi şi noi versiuni ale evenimentelor din India şi că el personal nu crede o
iotă din minciunile ei.
Iată ce scrie Osho despre calomniile din presă: „Aşa funcţionează mintea. Dacă ceva este
scris oamenii îl cred imediat. Cuvântul scris sau tipărit are o putere hipnotică. Dacă ceva este
împotriva scripturilor veniţi imediat la mine şi îmi spuneţi că nu este scris în Biblie, ca şi cum scriind
ceva, acel lucru devine adevărat. Şi dacă nu este scris în Biblie, ce? Înseamnă doar că nu este scris în
Biblie, iar Biblia poate fi completată, scrieţi-l voi! La fel este şi cu ziarele. Oamenii cred toate
prostiile scrise de ziare gândind că dacă este scris trebuie să fie adevărat.
 Zilele trecute citeam un ziar german. Scria acolo că am două soţii, una indiancă, cealaltă
occidentală. Părea foarte real, din moment ce eu vorbesc adesea despre apropierea Orientului şi
Occidentului. Cel mai uimitor era că în fotografia aleasă pentru a le ilustra pe cele două soţii ale mele
una dintre ele era… Shiva (personificarea principiului universal masculin n.n.). Shiva are părul lung
iar poza este luată din spate deci trebuie să fi fost soţia mea indiancă. Un alt ziar scria că eu zbor cu
elicopterul. Eu, care nu mi-am părăsit până acum camera. E adevărat, zbor uneori, dar fără elicopter.
Am mai descoperit tot aici că nu mănânc decât ouă, carne şi raci! În altă parte un reporter relatează
că a venit la ashram devreme dimineaţa la ora 5:30. A bătut la uşă şi i-a deschis o femeie goală care
l-a îmbrăţişat şi a i-a dat un fruct dintr-un pom, care semăna cu un măr, spunându-i: „Mănâncă, îţi va
revigora energia sexuală”. Veţi fi surprinşi, dar după ce acest articol a apărut, oamenii au început să
îmi trimită scrisori. Cineva din Austria mi-a scris: „Am 60 de ani şi o nevastă tânără. Te rog, Osho,
ajută-mă, vreau să vin în India să îmi dai şi mie din acel fruct”.
Ce lucruri ciudate spun şi cred unii despre mine. Nu numai în India ci şi peste tot în lume.
Chiar ieri am citit un articol publicat la Londra. Se spunea acolo că spăl creierul oamenilor şi când au
creierul cu totul spălat îi trimit pe bărbaţi să facă munci ilegale şi pe femei să se prostitueze. Aşa că
feriţi-vă, cel care scrie acest articol ştie exact ce fac eu! Ieri am primi veşti din Bombay. Un
sannyasin dăduse peste nişte fotografii într-un studio şi în ele era cineva care semăna foarte bine cu
mine la o primă privire. Dacă te uitai mai atent vedeai că există doar anumite similarităţi. Am aflat că
îl plătiseră pe acel bărbat să stea dezbrăcat printre femei goale şi îl fotografiaseră pentru a publica
imaginile în întreaga lume. Excelentă idee. Chiar au imaginaţie. Aşa fac de fiecare dată. Şi nu spun
că o fac cu rea intenţie. Poate că se gândesc că aduc un mare serviciu umanităţii pentru că îi
avertizează pe oameni asupra „pericolului” pe care eu îl reprezint”.
Un jurnalist bine cunoscut de la un ziar german, Stern Magazine, a venit la Poona Ashram
pentru a scrie din interior un reportaj. A rămas timp de mai multe săptămâni şi s-a bucurat de
meditaţii şi conferinţe, astfel că a adunat foarte mult material. S-a întors bucuros în Germania că va
putea scrie un articol de mare succes care va răsturna tot ceea ce se ştia până atunci despre Osho.
Dovada era chiar el, care locuise acolo timp de trei săptămâni şi văzuse totul cu ochii lui. Spre marea
lui uimire colegii lui i-au spus că este hiponitizat, că este alt om, că nu mai ştie ce face şi că are
creierul spălat!!! Deşi el s-a luptat din răsputeri ca articolul să fie publicat aşa cum îl scrisese, doar o
şesime din el a rămas aşa cum era, iar restul a fost complet distorsionat de cei de la ziar, care nu
fuseseră în viaţa lor la Poona Ashram şi nu aveau de unde să ştie cum stau lucrurile, dar erau
convinşi că ei ştiu cel mai bine despre ce e vorba acolo...
 „Da, sunt un guru al oamenilor bogaţi, pentru că doar cei bogaţi vin la mine. Când vin aici au
un serviciu bun, o casă, maşină şi tot ce şi-au dorit. Şi deodată îşi dau seama că nimic din toate
acestea nu îi împlineşte. Atunci începe căutarea lui Dumnezeu.(...) Veniţi la mine pentru că sunteţi
frustraţi de banii voştri, de succesul vostru, de viaţa voastră. De-abia când nevoile corpului vostru
sunt împlinite apar nevoile psihologice. Când şi acestea sunt împlinite, dar golul interior persistă sunt
resimţite necesităţile spirituale: nevoia de a medita, dorinţa de a te ruga, „foamea” de Dumnezeu şi
de Adevăr”.
Când şi-a cumpărat primul Rolls-Royce, maşină despre care se ştie că este printre cele mai
rezistente şi mai performante în lume, toată lumea s-a năpustit asupra lui Osho, acuzându-l că un
asemenea comportament este dubios pentru o persoană ce are o activitate spirituală. În viziunea lor
exista o totală incompatibilitate între spiritualitate şi bunăstarea materială.
Iată ce a spus Osho: „Am lucrat în India timp de 20 de ani. Mii de oameni s-au transformat,
milioane au ascultat conferinţele mele şi încă şi mai mulţi au citit ceea ce am scris. Times Of India,
cel mai mare ziar din India şi totodată cel mai britanic şi conservator, nu a publicat în tot acest timp
nici măcar un articol despre mine sau despre activitatea mea. În ziua în care am cumpărat o maşină a
apărut un articol mare... despre maşină, nu despre mine! Ce fel de oameni sunt aceştia? Nu-i
interesează de mine, de meditaţii, de oamenii care vin aici, habar nu au de ce se petrece aici, dar se
interesează de o maşină. Au venit mai mulţi şi au întrebat: „Putem vedea maşina? „. Li s-a răspuns:
„Veniţi la conferinţa de dimineaţă şi apoi puteţi vedea şi maşina” aşa că a trebuit, sărmanii de ei, să
asculte conferinţa de 90 de minute doar pentru a vedea maşina! (...) După ei, dacă cineva vrea să
devină sfânt trebuie să trăiască în sărăcie totală. Este ca un fel de masochism. Cu cât cineva se
torturează mai tare, cu atât oamenii se gândesc că este mai spiritual.
Unii vin aici şi spun: „Ce rost are un ashram atât de mare?” Şi-ar dori să fie ceva murdar,
sărăcăcios, pentru că aşa trebuie în viziunea lor să fie un ashram. Nu pot concepe că ashramul poate
fi curat, frumos, confortabil. (...) Mi s-a spus că sunt ipocrit pentru că trăiesc într-o casă frumoasă,
mă deplasez cu o maşină bună, trăiesc ca un rege. Ar trebui să înţelegeţi ce înseamnă ipocrizie.
Trăiesc conform cu ceea ce îi învăţ pe ceilalţi: să trăiască cât mai frumos şi să aleagă calitatea. Aţi
putea să îl numiţi ipocrit pe preşedintele acestei ţări (India) care, deşi propovăduieşte concepţia lui
Gandhi şi non violenţa, continuă să mănânce carne”.
 „Nu am cum să fiu un guru al sexului pentru că prin conferinţele şi cărţile mele m-am străduit
să îi învăţ pe oameni să îşi transforme energia sexuală în energie spirituală. Sunt împotriva reprimării
energiei sexuale pentru că reprimând-o, şansa de creştere spirituală este anulată139.

Doctrină

Doctrina Bhagwan se fundamentează pe trei aspecte: regăsim elemente religioase

orientale, elemente de terapie occidentală iar gruparea este una sincretistă, psiho-religioasă. Ca
toţi neo-hinduşii, Mohan vine să îl salveze pe occidental care s-a înstrăinat şi dezrădăcinat de
fiinţa lui originară. Tratamentul cel mai eficient îl reprezintă experienţele meditative şi terapeutice
ale sectei. Acestea deblochează energiile şi contribuie la autocunoaşterea omului, el respinge
întreaga tradiţie religioasă creştină ca fiind perimată şi trebuie depăşită cu ajutorul lui Bhagwan.
El identifică eul cu răul însuşi, eul fiind o non-realitate, dorinţă sau gândire iluzorie. Anihilarea
eului este o prioritate pentru terapia Bhagwan şi constituie punctul central al efortului de
depersonalizare a omului. Societatea occidentală este incriminată deoarece cultivă preponderent
eul, vinovaţii cei mai de seamă fiind psihologii şi psihanaliştii.
El incriminează totodată şi nesupunerea individului fată de normele societăţii dar şi
competiţia acerbă ca şi consecinţă a cultivării eului. Bhagwan a fost influenţat de id eile
psihologice ale aşa numitei psihologii „umaniste” (W. Reich, Al. Lowen, F. Perls, A. Janov etc.)
însă, totodată, există şi influenţe din tantrism sau budismul Zen. Sexualitatea joacă un rol
primordial în viziunea pentru că aceasta şi spiritualitatea sunt cele două finalităţi ale aceleiaşi
energii divine. Tocmai de aceea sexualitatea nu ar trebui sucombată ci divinizată 140.

Evaluarea ortodoxă

Mişcarea Bhagwan trebuie privita ca un cult guruist de tip sincretist. R. Ch. Mohan se
autoconsideră un maestru iluminat superior tuturor celorlalţi guru din Occident. El se autoproclamă
una cu divinul începând cu 1953. Din acel moment el îşi învaţă adepţii că este deasupra oricăror
bariere ale acestei existenţe şi este un fel de supra-om. Din această stare îi ajută pe adepţi să devină
conştienţi de adevăratul lor sine. Această manipulare patologică duce la crearea unor adevăraţi
monştri prin faptul că unii adepţi chiar consideră că ei nu sunt nimic altceva decât vocea lui
139
http://wapedia.mobi/ro/Osho site citat la 28.04.2009
140
Elemente privind doctrina mişcării se regăsesc la Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 157-160 şi Pr. Prof. Dr. Gheorghe
Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 245
Bhagwan. Avem de a face cu o sclavie acceptată în numele unor idealuri „religioase”, iar societatea
occidentală este incapabilă să ia atitudine împotriva unor astfel de abuzuri.
Această mişcare se consideră şcoală ezoterică a maeştrilor în cadrul căreia sunt instruiţi noi
maeştri. Secta Bhagwan este poate cel mai nefericit exemplu de manifestare patologică, de abuz şi de
dictatură în numele religiei. Este de neacceptat ca un asemenea „lider” să exercite o asemenea
influenţă în cadrul societăţilor occidentale şi nimeni să nu ia atitudine, în primul rând cu privire la
sănătatea mentală a acestuia. Asta arată în ce mod este cuantificată şi evaluată religia din perspectiva
statului secular occidental.

III.10. Misiunea lumii divine

„Mişcarea Divine Light Mission a fost fondată în anul 1960 la New Dehli şi înregistrată la Patra
(India). In principiu, ea prezintă două ramuri sau direcţii principale: una indiană, care este opera lui
Shri Hans, decedat în 1966, şi una occidentală organizată de către fiul său, după 1970, cunoscut sub
numele de guru Maharaj Ji. Ulterior, ramura occidentală va rămâne sub conducerea lui Maharaj Ji, pe
când cea indiană va fi preluată de către restul familiei, şi anume de mama văduvă a părintelui
„maestru” şi cei trei fii mai mari ai acestuia”141.
Şi în cazul Divine Light Mission vorbim de un sincretism pseudo-religios: pe de o parte
elemente ale hinduismului reformator şi tradiţional conservator, pe de altă parte ale islamului din nord-
vestul Indiei, inclusiv Pakistanul de astăzi. Secta se detaşează de rigorismul hinduismului tradiţional,
ignoră obligativitatea castelor, condamnă ritualurile tradiţionale, dă posibilitatea femeilor la iniţiere, nu
obligă necesitatea cunoaşterii limbii sanscrite şi, totodată, are o atitudine irenică faţă de islam. Este
posibil ca toate aceste schimbări să se fi realizat datorită influenţelor creştine din timpul studiilor de la
Academia „Sf. Iosif” din Dehra Dun (India). Ca toţi liderii neo-hinduşi din orient şi Maharaj Ji şi-a
început activitatea misionară în Occident şi a părăsit India natală din aceleaşi motive pe care le-am
întâlnit şi la ceilalţi întemeietori de secte neo-hinduse. Este vorba de lipsa de credibilitate pe care aceste
personaje secundare le-au avut în arealul religios hindus din India şi, în primul rând, faptul că
Occidentul secularizat, desacralizat şi decreştinat oferea posibilităţi nelimitate în câmpul
prozelitismului şi am îmbogăţirii.
Maharaj Ji merge întâi în Europa (Londra), după aceea călătoreşte în SUA, Canada, Africa de
Sud, America Latină şi Extremul Orient. Aceste călătorii sunt prezentate ca fiind misionare şi în

141
Satgurudev Shri Hans Ji Maharaj, Dehli, 1970; C. Cameron, Who is Guru Maharaj Ji?, New York, 1973 apud Nicolae Achimescu, Noile mişcări
religioase, p. 166
acestea a fost însoţit de mama şi cei trei fraţi ai săi formând astfel „sfânta familie”. Deşi este mai
deschis decât alţi întemeietori de secte neo-hinduse, faţă de valorile religioase şi sociale ale omului
contemporan, totuşi, şi el dezvoltă accente de dictator prezentându-se drept stăpânul perfect şi „mesia”
care a venit să dăruiască lumii o nouă cunoaştere şi să abolească suferinţa. El este un continuator al lui
Krishna, Buddha şi Iisus, aceştia fiind de fapt înainte-mergătorii săi. Principala lucrare se intitulează
„Celebrarea vrerii, dragostei şi luminii”, apărută la Copenhaga în 1974. Părintele profesor Nicolae
Achimescu se referă la cunoştinţa promisă ca experienţă nouă, vitală ce este revelată de maestrul
perfect (adică Maharaj Ji) şi care se obţine prin experienţa a patru meditații:
- „Cuvântul vibraţie, care a creat, care susţine tot universul şi ne permite să trăim;
- Lumina - lumea interioară, infinită şi fără formă, în care poate fi relevat tot misterul
creaţiei;
- Muzica celestă - armonia universului produsă de creator şi care poate fi auzită lăuntric;
- Nectarul - apa interioară capabilă să sature setea tuturor dorinţelor noastre...
Se afirmă că „energia”, prezentă în toate fiinţele omeneşti, poate fi folosită numai urmând
„învăţăturile” lui Maharaj Ji despre întreaga lume. Datorită „libertăţii” şi la unii români indiferenţi
în cele spirituale, secta a „prins” ca fenomen de dans sau mişcarea corpului, şi de ce nu la cei în
nesimţire: netunşi, murdari, neglijenţi, nebărbieriţi, plini de bube dar „vioi” în elanul vital!” 142

Doctrină şi practici

Scopul declarat al Misiunii Luminii divine este atingerea eliberării ultime prin devoţiune
(bhakti). Programul sectei are scop de a face cunoscută lumii „lumina divină„ personificată de
guru. Meditaţia este cea care conduce la cunoaşterea „luminii divine”. Dumnezeu este doar
energie iar cunoaşterea este şi ea energie fiind cuvântul lui Dumnezeu. Nu putem vederea
„lumina divină” şi nici cuvântul lui dumnezeu care este cunoaşterea „luminii divine” deoarece
posedăm doar ochi materiali ce nu pot vedea o lumină interioară. Pentru vederea luminii este
necesar al treilea ochi, cel spiritual ce nu poate fi deschis decât de stăpânul universului, adică de
Maharaj Ji. Iată cum se realizează manipularea eficientă care conduce la dependenţa totală fată
de Maharaj Ji. Misiunea Luminii divine se prezintă totodată ca fiind adevărat a religie care oferă
adevărata experienţă religioasă. La aceasta se ajunge cu ajutorul a patru tehnici de meditaţie,
kriyas, iar aceste tehnici se învaţă sub coordonarea unui maestru. Aceste tehnici conduc pe naivul

142
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 246-247
racolat la „cunoaşterea primordială a adevărului” care se manifestă în fiecare om. Manifestarea
aceasta este dată de numele sacru al lui Dumnezeu pe care îl poarte omul. În Biblie, Maharaj Ji
înţelege că numele sacru este desemnat ca Logos sau Cuvântului lui Dumnezeu. El face elogiu
Logosului care nu este un simplu cuvânt ci o energie de viaţă pură, izvorul întregii vieţi şi
cunoştinţa pură a lui Dumnezeu doar pentru a sublinia cât este el de important ca succesor al lui
Iisus.
Organizarea se face prin intermediul ashram-urilor, centrul fiind la Denver iar regulile
sunt cele dictatoriale bine cunoscute în cadrul tuturor sectelor neo-hinduse. Sărbătoarea
principală este onomastica tatălui Gurului.
Forţa financiară a sectei este impresionantă. În ultimul timp liderul trăieşte în Colorado
într-o viaţă de lux, veniturile sectei provenind din donaţii şi din munca gratuită a adepţilor. Banii
în exces au condus la cearta între guru şi mama sa 143.

Evaluarea ortodoxă

Secta Misiunea Luminii divine reprezintă un caz tipic de nebunie în numele religiei. Este
revoltător şi îngrijorător succesul prozelitist extraordinar pe care Maharaj Ji îl are în Occidentul
secularizat. Simpla pretenţie de a te identifica cu Dumnezeu, de a te considera stăpânul
universului arată grave disfuncţionalităţi psihice. Gravitatea cea mai mare este dată de faptul că
omul contemporan este extrem de labil şi influenţabil încât poate să creadă asemenea enormităţi.
Secta este sincretistă şi guruistă în egală măsură. Succesul ei se poate explica prin accesarea
dimensiunii terapeutice fundamentată pe pretenţia lui Maharaj Ji de a fi cel ce eliberează
omenirea de suferinţă. De asemenea, secta este un exemplu de sectă gnostică necreştină în care
cunoaşterea capătă valenţe uriaşe şi poate să atragă şi oameni cu preocupări intelectuale.
Este dureros că indivizi dubioşi ce nu cred în Sfânta Treime şi în dumnezeirea
Mântuitorului pot să abuzeze de aceste valori pentru a se îmbogăţi şi a-şi face prozeliţi. De
asemenea, este regretabil că nimeni nu ia atitudine faţă de asemenea abuzuri.

III.11. Shri Chinmoy

143
Vezi Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 274-275 şi Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 168
 Mişcarea este întemeiată de Chinmoy Kumar Ghose, născut în 1931 la Skalpura – Bengal,
iniţiat de către Sri Aurobindo şi investit de acesta cu autoritatea de a “salva Occidentul de
profunda decădere spirituală” 144. „Mişcarea este acceptată să funcţioneze pe lângă ONU ca grup
de meditaţie în 1975, iar din 1983 se intitulează “The Peace Meditation at the United Nations”,
organizând în diferite părţi ale lumii marşuri pentru pace” 145.

Doctrină şi practici

Gruparea este una yoghină de factură hindusă şi promovează prin intermediul unei Yoga
integrale devoţiunea faţă de Brahma şi realizarea de sine. Şi în această grupare monismul
vedantei este fundamental. Scopul declarat al sectei este realizarea sinelui pe cala meditaţiei. De
fapt, prin meditaţie adeptul se integrează în sinele suprem Brahma după ce s-a identificat cu
acesta. Mantra fundamentală este „Suprem –Brahma” rostită într-o tehnică aparte. Ca şi ceilalţi
întemeietori de secte neo-hinduse Shri Chinmoy are pretenţii patologice identificându-se cu
Brahma iar adepţii sunt încurajaţi să îl adore prin intermediul unei fotografii transcendentale.
Manipularea este înfricoşătoare, adepţii fiind convinşi că prin adoraţia gurului prezent prin
fotografie se realizează unirea cu divinitatea şi cu ei înşişi.
Unitatea a tot ceea ce există şi fundamentul întregii existenţe, adică Brahman, este cel mai
important lucru pentru sectă. Meditaţia este prezentată ca mijlocul prin care se depăşeşte
senzorialul şi se ajunge la spiritual. Eliberarea sau mântuirea ţine totuşi, în exclusivitate, de guru
Shri Chinmoy însuşi. Manipularea şi îndoctrinarea săvârşită atinge cote inimaginabile, adepţii
chiar cred că Shri Chinmoy posedă conştiinţa universală şi poate elibera de karma pe oricine
crede în el146.

Evaluare Ortodoxă

Această mişcare, la fel ca toate celelalte, ne ridică serioase semne de întrebare cu privire la
dimensiunea manipulării şi a abuzului în numele credinţei. Pretenţiile exagerate ale liderului grupării
trebuie analizate şi evaluate cu comportamentul labil al adepţilor. Este de neimaginat cum în secolul
XX un om mai poate convinge pe cineva că este dumnezeul impersonal, că este Sinele Absolut şi că

144
Roger Ikor, Les sectes, p. 263; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 277
145
Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 277
146
Vezi Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 277, Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 173 şi Emil
Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 96
este nevoie de o adevărată idolatrie cu privire la persoana sa. Jignitor este faptul că există oameni
autodeclaraţi zei şi care propovăduiesc mântuirea care nu ar fi de fapt decât manifestarea bunăvoinţei
lor. Este de fapt vorba de o idolatrie unită cu dictatura prin mijloace de manipulare mentală foarte
bine puse la punct. Adeptul nu poate să gândească, sa aibă libertate, iar autonomia faţă de guru este
cel mai mare păcat.

III.12. Sokka Gakkai

– “Societate creatoare de valoare” – traducerea denumirii sectei;

– Este o mişcare religioasă nouă, o diviziune a sectei budiste Nichiren;
– Secta a fost formată pe data de 18 noiembrie1930 deTsunesaburo Makiguchi şi
colegul său Josei Toda, sub denumirea de Soka Kyoiku Gakkai (“Societate educativă – creatoare de
valoare”);
Machiguchi dorea să reformeze sistemul învăţământului rigid al acelei vremi, cu unul mai
uman care ar fi putut ajuta la dezvoltarea potenţialului tinerilor japonezi. Ideile sale referitoare la
educaţie şi „crearea valorilor” (soka) sunt expuse în cartea Teoria Pedagogiei Creări de Valori (Soka
Kyoikugaku Taikei). În budismul Nichiren Soshu el a descoperit o filosofie care reflectă teoriile sale
despre educaţie şi care a dus la formarea organizaţiei Soka Kyoiku Gakkai. Machiguchi a ajuns la
concluzia că practicarea budismului Nichiren Soshu ar permite fiecărui discipol să-şi dezvolte
potenţialul să urmeze calea lui Buda.
Când Guvernul a impus shintoismul ca religie naţională prin decretul din 1939, Legea
Organizaţiilor Religioase, o mişcare prin care se dorea un control strict asupra religiilor, le-a cerut
tuturor japonezilor să aibă în case talismane shintoiste. Machiguchi, Toda şi alţi membrii ai sectei
Soka Kyoiku Gakkai au refuzat să se supună ordinului. Se considera că teoriile lui Machiguchi şi
Toda intrau în conflict cu ţelurile statului japonez şi, din cauza nesupunerii, au fost închişi147.
Toda a fost eliberat din închisoare şi după cel de-al Doilea Război Mondial, a refăcut
organizaţia, numind-o Soka Gakkai. După câţiva secta a cunoscut o înflorire rapidă pe teritoriul
Japoniei. Pe 13 octombrie 1960 în America a fost fondata secta Nichiren Soshu, separat de Soka
Gakkai, iar în 1975 a fost înfiinţată Soka Gakkai Internaţional.
După al Doilea Război Mondial, când religia a devenit liberă, Soka Gakkai a început să
propovăduiască Budismul Nichiren Soshu, mai întâi pe teritoriul Japoniei, iar apoi la nivel

147
www.sokanet.jp site citat la 28.04.2009
internaţional. Asta şi datorită membrilor sectei care erau rezidenţi străini şi care s-au întors în ţările
natale şi au propovăduit mai departe învăţăturile. Soka Gakkai a pus la punct un proiect de cooptare
internaţională de membri. În 1960 Daisaku Ikeda, al treilea preşedinte al sectei, a călătorit din
Japonia în Statele Unite, Brazilia şi Canada. În timpul acestor călătorii misionare a cunoscut mulţi
practicanţii ai religiei şi, după câţiva ani, a pus bazele fundaţiei Soka Gakkai Internaţional.
Treptat, cele două organizaţii, Soka Gakkai şi Soka Gakkai Internaţional, au adoptat poziţii
diferite. Ikeda, fost discipol al lui Toda, a devenit un personaj destul de controversat. Era acuzat de
unii lideri ai Soka Gakkai Internaţional că învăţăturile sale ,de exemplu cartea Revoluţia Umana, nu
sunt altceva decât o transpunere contemporană a gasho (scrierile Marelui Sfânt Nichien).
Provocarea preotului sectei Nichiren Soshu în ceea ce priveşte doctrinele celor două
organizaţii, a fost considerat un act de erezie. În 1979 Ikeda se vede nevoit să demisioneze. Unii
membri au considerat că demisia lui Ikeda reprezintă fuga de responsabilitate, deoarece el crease
ruptura între membrii sectei. Însă, la scurt timp, Ikeda devine preşedinte de onoare al sectei 148.
Soka Gakkai este foarte legat de budism — nu oricare formă a budismului: cea predicată de
Nichiren Shoshu, ramura cea mai rigidă a curentului, ce urcă în timp până la Nichiren (1222—1282),
care considera că esenţa mesajului lui Buddha se află în Sutra Lotusului şi propovăduia un budism
exclusivist, considerându-şi interpretarea drept singura corectă.
Principala practică prescrisă de Nichiren: repetarea lui „Nam Myoho Renge Kyo”, o formulă
ce exprimă adoraţia faţă de Sutra Lotusului şi are efecte nu numai spirituale, ci şi pământeşti în viaţa
credinciosului (sănătate, muncă etc.).
Creată în 1930, Soka Gakkai era până de curând o organizaţie laică, afiliată la Nichiren
Shoshu, însă neînţelegerile dintre conducătorii lui Nichiren Shoshu şi Daisaku Dceda (născut în
1928), şeful lui Soka Gakkai, au provocat până la urmă o despărţire între ei, în 1991. Ea numără
milioane de membri în Japonia (unde reprezintă cea mai importantă „nouă mişcare religioasă”) şi alte
sute de mii în lumea întreagă.

Doctrină

Nichiren(日蓮-1222-1282) a fost un călugăr budist care după ce a studiat toate învăţăturile lui

Shakyamuni Buda şi scrierile tuturor învăţaţilor budişti ai acelor vremi a declarat că Sutra Lotusului
(Myoho-Renge-Kyo) este învăţătura finală a lui Shakyamuni şi, aşa cum menţiona Shakyamuni,

148
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E5%89%B5%E4%BE%A1%E5%AD%A6%E4%BC%9A site citat la 28.04.2009
adevărata învăţătură. Nichiren afirmă că titulul Myoho-Renge-Kyo înglobează esenţa sutrei, iar
incantaţia Nan myoho renge kyo îi dă putere practicantului să îmbrăţişeze totalitatea învăţăturilor şi,
astfel, să-şi trăiască viaţa pe calea lui Buda. Un pasaj cheie din Sutra Lotusului explică faptul că
fiecărui individ are în el „natura” budistă latentă.
Învăţătura de căpătâi a Marelui Sfânt Nichiren spune că atât bărbaţii cât şi femeile, indiferent
de statutul social, sunt înzestraţi cu „natura” budistă, şi pot să urmeze calea lui Buda. Nichiren este
numele pe care şi l-a ales când a început să propovăduiască învăţăturile, pe 28 aprilie 1253.
- Numele lui ar putea fi tradus ca „Lotusul soarelui”;
- Nichiren spunea oricine incantează Nan myoho renge kyo Gohonzonzon-ului (obiect
de cult, aici statuia lui Buda), pe care gravase în chineză şi sanscrită detalii despre viaţa iluminată a
Adevăratului Buda, scoate la iveală „natura” lui budistă şi poate cunoaşte iluminarea149.
- Învăţăturile Marelui Sfânt Nichiren spun că Buda nu reprezintă o stare existenţială
statică, ci el există în alte obiecte ale altor stări existenţiale (se face referire la cele zece lumi).
Conceptul este cunoscut sub numele de ichinen sazen (trei mii de lucruri într-o singură clipă). De
aceea, adepţii consideră că budismul nu trebuie practicat într-o stare sau într-un spaţiu mistic, ci
oriunde şi oricând. Astfel, el reuşeşte să ajungă la starea de fericire, caracterizată prin pace,
înţelepciune şi compasiune, care se vor transpune în viaţa cotidiană.
- Esho fumi – concept budist referitor la unicitatea unei persoane şi a mediului
înconjurător. Fiecare individ are puterea să influenţeze în mod pozitiv tot ce-l înconjoară. Procesul
acesta este numit de Soka Gakkai Internaţional revoluţie umană – Nichiren susţinea că în momentul
în care un credincios va asimila toate învăţăturile sale, pacea care se va instaura în interiorul lui, în
cele din urmă, va fi reflectată, mai întâi în mediul înconjurător şi apoi în întreaga societate150.
Părintele profesor Nicolae Achimescu redă în cartea sa „Noile Mişcări Religioase”
elementele fundamentale ale sectei: „concepţia sectei se bazează pe un budism extremist, concentrat
în jurul sutrei Lotusului. Se recită „daimoku” (adorarea sutrei) şi se cinsteşte mandala - ruloul pe care
este înscrisă invocaţia.
Caracterul pronunţat social reiese şi din împrejurarea că, în anul 1965, secta a devenit al
treilea partid politic, ca importanţă, din Japonia. Organizaţia are o universitate proprie şi numără
peste şapte milioane de adepţi, având ca scop şi instaurarea unei păci generale. Este o grupare
pacifistă apropiată: de creştinismul social-democrat (protestant).

149
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E5%89%B5%E4%BE%A1%E5%AD%A6%E4%BC%9A site citat la 28.04.2009
150
www.sokanet.jp site citat la 28.04.2009
 Metodele de îndoctrinare sunt diverse. Adepţii recurg deseori la nonviolenţă manifestată prin
greve, la ieşiri şi proteste de stradă şi chiar atacuri publice. Secta religioasă KG (mai bine-zis
politico-ideologică) este o reacţie niponă la Mişcarea şi prozelitismul sectei Moon.
Societatea „creatoare” de valori cunoaşte un oarecare succes şi în, afara hotarelor Japoniei, în
SUA, în Europa Apuseană şi la mulţi admiratori ai civilizaţiei nipone”151.
Spre deosebire de înrădăcinarea specific budistă a sectei Soka Gakkai, multe alte grupuri
japoneze au la origine o nouă revelaţie primită de fondatorul lor, câteodată; după trecerea acestuia —
sau acesteia — prin grele încercări. Adesea, vedem urmându-i unul dintre descendenţii săi: acest
aspect „dinastic” îi inspiră lui Fredrik Spier, specialist în religii japoneze, ideea că este vorba de o
imitaţie (conştientă sau nu) a familiei imperiale152.
Potrivit sectologului Jean Vernette, astăzi lider al grupării este Daisaku Ikeda, născut în 1928,
iar scopul acesteia este unul politico-religios susţinând că orice om, nu doar monahii, poate accede la
starea de buda, la iluminare, la cunoaşterea principiul etern şi universal ce stă la baza tuturor
lucrurilor. Aşa cum susţin liderii mişcării, ce se mai intitulează şi “Societatea creatoare de valori”,
aceasta “este o religie pentru un timp de criză”153.
Roger Ikor identifică în această mişcare ca fiind criza Japoniei, traumatizată de experienţa
distrugerii nucleare, de americanizarea ţării şi pierderea sensului tradiţiei, context ce presupune, cu
necesitate, apariţia unei direcţii care să ofere un ideal spiritual. Această direcţie este dată de Sokka
Gakkai, o religie ancorată în spiritualitatea tradiţională cu idealul ei de înţelepciune şi cu o pondere
mistică ce umple golul modernităţii tehnice. Mişcarea se vrea “a treia civilizaţie”, după materialism
şi creştinism, iar argumente în favoarea acestei pretenţii sunt modelul industrial japonez şi
expansionismul planetar al produselor japoneze. Secta se consideră “Soarele Japoniei, speranţa lumii,
adevărata religie” şi aduce omenirii “valorile reale” materiale şi spirituale, pacea universală prin
unificarea societăţii în numele idealului religios al budismului”154.
III.13. AUM

Concepţia lui Asahara referitoare la doctrina adevărului era controversată, el susţinând că

„Budismul şi şcolile yoghine au acelaşi scop, dar urmează căi diferite, iar scopul rămâne acelaşi”,
asta însemnând că toatele religiile lumii sunt asemănătoare. Din punctul lui de vedere „adevărata
religie” nu ar trebui să ofere numai calea, ci şi să te conducă la destinaţia finală prin cale specifică,

151
Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 269-270
152
Jean Francois Mayer, Sectele, p. 84-85
153
Jean Vernette, Les Sectes, P.U.F., Paris, 1990, p. 109
154
Roger Ikor, Les sectes, p. 257
care diferă considerabil în funcţie de ci care o urmează. În acest fel, o religie de Japonia modernă, va
fi diferită de o religie din Japonia antică. Cu cât religia este mai adaptată la ascultătorii ei, cu atât ea
devine mai eficace, spunea Asahara. Adăugând că, odată ce un discipol îţi alege gurul de la care
doreşte să înveţe, trebuie să se concentreze pe calea lui, pentru a nu fi tulburat de contradicţiile care
apar între „căi”, până la destinaţia finală, iluminarea. Asahara numea figuri religioase tibetane şi
indiene pentru a-şi susţine ideea155.
Influenţe budiste. Conform Aum drumul către Îndeplinirea Definitivă (Sakiamuni Buda:
„starea în care ai dobândit totul şi nu mai trebuie să înfăptuieşti nimic”) determină o serie de
iluminări „mici”, fiecare dezvoltând conştiinţa practicantului la un nivel mai înalt, făcându-l mai
inteligent şi mai bun, apropiindu-l din ce în ce mai mult de „adevăratul eu” (atam), deoarece Asahara
consideră că budismul deţine calea cea mai eficientă, a ales predici originale din Sakiamuni Buda ca
fundament pentru doctrina Aum. De altfel, a folosit elemente din alte tradiţii cum ar fi gimnastică
chinezească, care se spune că îmbunătăţeşte sănătatea fizică sau asane yoghine (exerciţii de pregătire
pentru menţinerea poziţie de meditaţie).
A tradus multe dintre terminaţiile budiste în japoneza modernă, apoi a adaptat cuvintele,
pentru a face termenii mai puţin confuzi, mai uşor de memorat şi de înţeles. Şi-a apărat invenţiile,
făcând referire la Sakiamuni, care a ales limba pali, în locul sanscritei, pentru a face predicile
accesibile şi oamenilor de rând, care nu înţelegeau vechea limbă indiană a elitelor.
În concepţia lui Asahra, aum cuprindea cele trei secte budiste importante: Teravada (ţintea
iluminarea personală), Mahayana („marele vehicul”, ajutorarea celorlalţi), şi Vajrayana tantric
(„vehiculul de diamant”, care implica iniţieri tainice, mantre secrete şi meditaţie ezoterică avansată”),
în cartea lui Iniţierea compară stadiile de iluminare în concordanţă cu Yoga Sutra, de Patanjali cu
Nobila Cărare în Opt, (Hasshodo) carte budistă, susţinând că cele două dezbat exact aceeaşi
experienţă, dar sub o altă formulare. Asahara a scris mai multe cărţi, cea mai cunoscută fiind Dincolo
de viaţă şi moarte şi Mahayana Sutra. Cărţile explică procesul atingerii diverselor stadii de iluminare
prevăzute în scripturile antice şi le compară cu experienţele sale şi ale adepţilor săi. A mai publicat şi
comentarii referitoare la scripturile vechi. Ba chiar, discursurile lui Asahara pe anumite teme (de la
metode corecte de menţinere a poziţiei de meditaţie, până la metode de creştere a unul copil sănătos)
erau studiate de membrii sectei Aum. Unele dintre ele erau scrise în cuvinte simple, care abordau
probleme cotidiene, cum ar fi nefericirea provenită in relaţiile umane, iar astfel în termeni elevaţi, în
care discuta subiecte mai interesante pentru cei iniţiaţi. Credincioşii mai învăţaţi studiau discursurile

155
http://www.religionnewsblog.com/23348/aum-shinrikyo-28 site citat la 28.04.2009
din perspective mai „avansate”, pe când adepţii laici se concentrau mai mult pe tratarea temelor
comune. Pentru a menţine şi a îmbunătăţi abilităţile creierului, Asahara sugera ca adepţii să de abţină
de la consumarea de informaţii de o calitate îndoielnică, din surse cum ar fi revistele şi spectacolele
comice, sfătuindu-i să citească literatură ştiinţifică156.
Influenţe creştine. În 1992 Asahara a publicat o carte în care se declară „Cristos”, singurul
maestru iluminat al Japoniei şi „Mielul lui Dumnezeu”. Misiunea lui este să ia asupra lui păcatele
lumii. Susţinea că poate să se transpună în spiritul adepţilor lui şi să le ia păcatele şi karma rea asupra
lui. Spunea că peste tot sunt conspiraţii ale evreilor, masonilor şi a altor religii rivale din Japonia
împotriva lui.
Vorbea chiar despre Ziua Judecăţii de Apoi sau Al Treilea Război Mondial, care culmina cu
Armagedon nuclear, Asaharo folosind chiar acest cuvânt. Umanitatea avea să dispară, mai puţin
elitele. Aceştia fiind cei convertiţi la secta Aum. Menirea Aum nu era doar salvarea, dar şi învăţare
supravieţuirii în ultimele zile ale lumii. Armagedon avea să aibă loc în 1997.
Asahara ataca constant evreii, ba chiar familia regală din Anglia, numindu-i conspiratori157.
Influenţe budiste. Aum aplica metodologii specifice şi adapta studiile doctrinale în
concordanţă cu sistemul de învăţare japonez gogaku. În acest sistem treci la nivelul următor, doar
dacă ai luat punctaj satisfăcător la examinarea anterioară, imitând paradigma examenelor japoneze.
Practicarea meditaţiei este combinată şi bazată pe studii teoretice. Studiile teoretice, susţinea
Asahara, nu au niciun rezultat, dacă experienţa practică, nu este dobândită. De aceea îi sfătuia să nu
explice nimic din ceea ce nu fusese experimentat de cel în cauză şi sugera că ar fi bine să citească
lecturile Aum.
Adepţii era împărţiţi în două grupuri: practicanţii laici şi samana (cuvânt pali folosit pentru
călugări, care includea şi călugăriţele), care cuprindea şi sangha (ordin monastic). Primii locuiau cu
familiile lor, ceilalţi duceau o viaţă ascetică, de obicei în grupuri.
Conform clasificării Aum, un credincios putea atinge următoarele stadii: Raja Yoga,
Kundalini Yoga, Mahamudra (uneori numit şi Jnana Yoga), Mahayana Yoga, Astral Yoga, Causal
Yoga şi ultimul fiind Îndeplinirea Definitivă.
Aum a împrumutat din tradiţiile esoterice yoga indiene Shaktipatul, menţionate în textele
Mahayana Buda. Prin shaktipat se spune că se putea transmite energia spirituală de la lider la
discipol. Practică folosită de Asahara şi de adepţii sectei158.

156
http://english.aleph.to/ site citat la 28.04.2009
157
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E3%82%AA%E3%82%A6%E3%83%A0%E7%9C%9F%E7%90%86%E6%95%99 site citat la 28.04.2009
158
http://en.wikipedia.org/wiki/Aum_Shinrikyo site citat la 28.04.2009
 Istorie. Mişcarea a fost fondată de Shoko Asahara în Tokio anului 1984 în garsoniera proprie
din cartierul Shibuya, începând cu o reuniune de meditaţie yoga, cunoscută sub numele de Aum-no-
kai (Asociaţia Aum). În 1989 a obţinut statutul oficial de organizaţia religioasă. A atras un număr
considerabil de proaspeţi absolvenţi din facultăţile de elită, încât fusese numită “religie pentru elite”.
Asahara a călătorit în străinătate cu diferite ocazii, cunoscând multe figuri religioase yoghine şi
budiste, cum ar fi Dalai Lama al 14-lea, Kaliu Rinpache (patriarh al şcolii tibetane kagyupa).
Activităţile Aum de popularizare a textelor budiste au fost notate de guvernele din Sri Lankla, Butan
şi Guvernul Tibetan în Exil, India. Pe când în Japonia, Aum era o sectă controversată. Asahara
primea din străinătate texte budiste rare şi chiar rămăşiţe din Shakyamuni Buda159.
Aum s-a folosit de faptul că în Japonia benzile desenate (manga) şi desenele animate (anime)
sunt foarte populare la orice vârstă şi a introdus în manga şi anime teme precum: misiuni în spaţiu,
marme de distrugere în masă, conspiraţii mondiale şi dobândirea adevărului absolut.
Membrii nu erau încurajaţi să citească publicaţiile Aum care erau destinate lumii din afară.
Cea mai interesantă publicaţie referitoare la ninja, în care urmărea originea artelor marţiale. Asahara
susţinea că puterile supranaturale ale luptătorilor ninja erau datorate practicării religiei spirituale,
demonstrând că adevăraţii ninja. Erau interesaţi de menţinerea păcii, chiar şi în timpul conflictelor
militare.
Aum a început ca un grup liniştit interesat de meditaţia yoghină, transformându-se într-o
organizaţie cu totul diferită. Conform spuselor lui Asahara, trebuia să-şi „demonstreze carisma” şi să
atragă publicul modern. Aum a suferit o schimbare radicală, cum şi-a dorit Asahara160.
Noua sectă Aum părea mai de grabă o organizaţie menită să atragă cât mai mulţi adepţi, decât
un grup de elite interesat de meditaţie.
Secta era intens mediatizată pentru a recruta cât mai mulţi oameni. „Planul Aum de
Mântuire” includea vindecarea bolilor fizice prin tehnici de yoga pentru însănătoşire, realizând
scopurile din viţă prin dezvoltarea inteligenţei şi gândirii pozitive, concentrându-se pe avansarea
spirituală. Acestea aveau să fie desăvârşite practicând învăţăturile străvechi, traduse cu precizie din
sutrele pali originale161.
Practicile religioase ale sectei sunt învăluite în mister. În ritualurile de iniţiere erau folosite
adesea halucinogene, cum ar fi LSD (un drog puternic). Unele practici ascetice erau foarte dure: erau
atârnaţi de tavan cu capul în jos.

159
http://www.religionnewsblog.com/23348/aum-shinrikyo-28 site citat la 28.04.2009
160
http://english.aleph.to/ site citat la 28.04.2009
161
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E3%82%AA%E3%82%A6%E3%83%A0%E7%9C%9F%E7%90%86%E6%95%99 site citat la 28.04.2009
 Deoarece în secta Aum erau mulţi tineri absolvenţi ai facultăţilor de top din Japonia,
„departamentele” din Aum au fost redenumite. „Departamentul medical”, a devenit „Ministerul
Sănătăţii”, „Grupul Ştiinţific”, „Ministerul de Ştiinţe”, iar cei care cunoşteau artele marţiale sau
aveau experienţă în armată au fost organizaţi în „Ministerul Inteligenţei”. Femeile adepţi care aveau
grijă de copii aparţineau „Ministerului Educaţiei”.
Pe data de 10 octombrie 1995 Aum Shinrikyo îşi pierde statul oficial de „persoană juridică
religioasă), iar în 1996 secta a fot declarată falimentară. Gruparea a continuat să existe datorită
dreptului constituţional de libertate la religie. În februarie 2000 reapar sub numele de Aleph. S-a
anunţat o schimbare în ceea ce priveşte doctrina Vajrayana Buda, crimele justificate. Grupul îşi cere
în mod public scuze victimelor atacului cu gaz sarin de la metrou şi chiar fac un fond special de
despăgubiri162.

III.14. Mahikari

Sukyo Mahikari sau Sekai Mahikari Bunmei Kyodan, sau „Organizaţia pentru realizarea unei
Noi Civilizaţii prin intermediul Luminii Adevărului”, este o religie tămăduitoare şi milenaristă
japoneză, care se află într-o puternică expansiune în Europa, în Africa şi în Insulele Pacificului163.
Secta Mahikari a fost fondată în 1963 de Yoshikazu Okada. Mahikari înseamnă „adevărata
lumină” şi este cunoscută sub numele de Sekai Mahikari („adevărata lumină a lumii”). Mahikari a
împrumut cosmologia şi valorile unei alte religii noi, Sekai Kyuseikyo, care la rândul ei a fost
influenţată de Omotoko, una dintre cele mai vechi „noi” mişcări religioase japoneze. Pentru aceste
religii sunt definitorii următoarele elemente:
1. Şintoiste:
 Puritate;
 Referire la zei;
 Veneraţia împăratului;
2. Budiste:
 Credinţa în karma;
 Credinţa în reîncarnare;
3. Şamaniste:
 Originea divină a liderului;

162
http://en.wikipedia.org/wiki/Aum_Shinrikyo site citat la 28.04.2009
163
Jean Vernette, Sectele, p. 79
  Vindecările miraculoase164.
Organizaţiile Mahikari
 1959 – Yokoshi Tomo no Kai (Compania Copiilor Soarelui) ;
 1963 – Sekai Mahikari Bunmei Kyodan (Organizaţia Luminii Divine a Lumii);
 1974 – Shin Yu Gen Kyu Sei Mahikari Kyodan;
 1978 – Sukyo Mahikari (Japonia);
 1978-1979 – Centrul Luminii (Belgia);
 1980 – Suhikari Koha Sekai Shindan
 1984 – Yokoshi Tomo No Kai (Singapore)

Yoshikazu Okada este cunoscut sub numele de Ryodo, Kotama; seigyoku sau Seio165.
Sachiko Inoue a fost adoptată de Okada, adultă fiind, şi-a schimbat numele în Okada şi în
sectă era cunoscută sub numele de Keiju, Keishu, Seishu. A plecat din secta lui Okada pentru a-şi
înfiinţa propria sectă Sukyo Mahikari în 1978.
În 1949, Yoshikazu Okada a devenit preot la biserica Sekai Kyusei-kyo (Biserica Mesianităţii
Lumii), afiliată bisericii Hauai. În 1953 Okada a părăsit biserica, dar a continuat o legătură strânsă cu
membrii ei.
Pe data de 2 februarie 1959 Okada susţine că ar fi avut o revelaţie: era bolnav şi avea febră
foarte mare. Atunci a călătorit într-o a spiritelor divine, unde a văzut un zeu cu părul alb, care stătea
pe un nor alb frumos şi spăla haine într-o cadă de aur.
Mai târziu Okada avea să le spună adepţilor sectei că acelea fusese un semn divin, referitor la
misiunea pe care avea să o îndeplinească el pe pământ, şi anume aceea de purifica lumea şi omenirea.
Având ca scop cele menţionate mai sus, Okada a înfiinţat o organizaţie religioasă numită Yokoshi
Tomo no Kai (Compania Copiilor Soarelui) şi a început să recruteze membri. În 1963 organizaţia a
fost înregistrată sub numele de Sekai Mahikari Bunmei Kyodan (Organizaţia Luminii Divine a
Lumii).
Okada susţinea că avusese parte de acea revelaţie datorită unei zeităţi numite Mioya Motosu
Mahikari Omikami (Părintele Originar, Domnul, Zeul Adevăratei Lumini) sau, prescurtat Su, adică
Domnul. Pretindea că acest zeu este creatorul suprem al tuturor lucrurile. Rolul lui Okada era să
inaugureze o nouă eră, asemenea unui prooroc (sukuinushi) pentru acest zeu, iar el trebuia să-i

164
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E7%9C%9F%E5%85%89%E7%B3%BB%E8%AB%B8%E6%95%99%E5%9B%A3 site citat la 28.04.2009
165
http://ruliruli.web.fc2.com/ site citat la 28.04.2009
iniţieze pe adepţi în Mahikari no waza, o „tehnică” prin care să atragă adevărata lumină (mahikari),
care ar putea elimina cauzele nenorocirilor, sărăciei şi conflictelor din lume166.
Okada (1901-1974), fost ofiţer japonez apoi industriaş ajuns în pragul falimentului, aderase
anterior la două mişcări religioase (Seiho No Ie şi Sekai Kyusei Kyo), în care se regăsesc învăţăturile
sale cu privire la practica purificării (Johrei sau “Lumina Divină”). Om cucernic, el a primit la data
de 27 februarie 1959 prima din cele 22 de revelaţii ale Zeului Su (Creatorul), pe care le consemnează
în Goseigen şi Norigoto, cărţi sacre ale mişcării: “Fă-te cunoscut, arată umanităţii calea cea bună; din
acest moment vei purta numele Kotama (sfera luminii). Ridică mâna şi purifică întreaga lume (...)
Viaţa va deveni cu fiecare zi mai grea pentru umanitate”. Constituirea mişcării a avut loc la data de
18 august 1960, după care aceasta a cunoscut o expansiune mondială. La moartea lui M. Okada (23
iunie 1974), s-a produs o scindare în două succesiuni: cea a lui Sekigutchi, succesor desemnat de
către fondator, recunoscută în mod legal, şi cea a fiicei fondatorului, Keiju Okada, răspândită în
Europa şi în Africa (Oshie Nushi Sama)167.
Okada era convins că lumea avea să înfrunte o catastrofă, mai exact botezul prin foc (hi no
senrei), iar lumea va intra în această perioadă de pe 1 ianuarie 1962. Energia spirituală a focului va
aduce pământul şi omenirea la starea originară, pură, va recrea armonia cu Creatorul. Okada explica
mai amănunţit ce avea să se întâmple în perioada botezului prin foc: grupuri de spirite conduse de o
ură îngrozitoare care vor să presare neliniştea în lume se vor reîncarna şi vor veni pe pământ. Aceste
spirite luptaseră în războiul termo-nuclear dintre continentele mitice Mu şi Atlantida. Susţinea faptul
că mai avuseseră loc lupte şi între planetele Venus şi romanii din lumea această.
Misiunea lui Okada şi a membrilor sectei era aceea de a-i ajuta pe oameni să supravieţuiască
botezului prin foc. Okada spunea că prin Mahikari no waza va reuşi să domine spiritele sufletelor
legate de pământ, spiritele predecesorilor pot fi purificate, pot fi iluminate168.
Deoarece va creşte numărul energiilor purificatoare, medicamentaţia nu va mai fi la fel de
eficientă, din cauza nevoii de eliminare a impurităţilor din spirit, minte şi corp. De asemenea
fungicidele, pesticidele şi erbicidele trebuie să fie mult mai puternice pentru a putea face faţă
impurităţilor care vor ieşi la suprafaţa pământului. În această perioadă vor avea loc multe fenomene
împotriva voinţei divine, până când noaptea va deveni zi şi toate se vor lumina. Vor apărea entităţi
care până atunci se împotriviseră Raiului, vor fi admonestate şi, până la urmă, se vor lumina şi vor
deveni buni.

166
http://members.ozemail.com.au/~skyaxe/mahikari.htm site citat la 28.04.2009
167
Jean Vernette, Sectele, p. 79-80
168
http://members.ozemail.com.au/~skyaxe/ site citat la 28.04.2009
 Calea lui Mahikari cuprinde o serie de învăţături şi de practici. La început este suficient ca
viitorul adept să accepte “primirea luminii” şi acţiunea sa terapeutică.
Învăţătura spirituală constă din următoarele: - Kotama este “Mesia pionier”, ce a primit
misiunea de a unifica toate religiile şi de “a îndeplini opera lui Dumnezeu, de a corecta şi a reconstrui
lumea” la apropierea apocalipsei - marcată de “botezul focului” -, din care Dumnezeu va da naştere
unei “civilizaţii noi”, spirituale şi unui paradis pe pământ. Mahikari, deşi panteist, nu îşi propune
constituirea unei noi religii, ci doar să aducă Ken (sănătate perfectă), Wa (armonie), Fu (bogăţie),
Su este Zeul suprem, energia cosmică de la care emană o multitudine de alţi zei;
Omul este compus din corpurile: spiritual (scânteia divină), astral şi fizic. El este predestinat
să se bucure de o fericire firească pe pământ, cu condiţia practicării lui Seiho, legea dreptăţii;
La moarte, corpul spiritual migrează în aşteptarea unei alte reincarnări (la capătul a 2 sau 3
secole);
Dumnezeu a îndrumat umanitatea prin mesagerii săi: Moise, Sakyamuni, Ioan, Iisus,
Mohamed şi, în sfârşit, dar la un nivel superior şi unic, Okada. Iisus nu este decât un om, fondator al
unei religii. Adevăratul mântuitor al umanităţii este Okada, Sukui Nushi Sama (SNS)169.
Scrierile lui Okada conţin o carte numită Goseigen (Scrieri sfinte), o colecţie de poeme
numite Norigotoshu (Cântece de rugăciune) şi o carte Kamimuki Sanji Kaisetsu (Explicaţii de
preţuire a lui Dumnezeu), în crez este prezentate sistematic învăţăturile sale fundamentale.
Se considera ca Mahikari nu este o religie sau o simplă sectă, ci o supra religie, resurecţia
religiei originale, din care toate celelalte religii au izvorât.
Okada susţinea în învăţăturile sale că religiile de până atunci generaseră din istorii false şi
majoritatea fuseseră bazate pe minciuni. Zeul suprem i-a acordat lui rolul de corecta aceste decepţii
şi de a aduce omenirea înapoi la origini. El se considera un fel de Mesia, nu Iisus, un Mesia reîntors,
el pregătindu-şi adepţii pentru sfârşitul lumii. Doar cei care erau purificaţi, puteau să supravieţuiască.
Okada considera toate celelalte religii inferioare. Mahikari era religia supremă, deoarece el, Okada,
era singurul în contact direct cu Dumnezeu, prin care avea revelaţii şi i-a spus că Mahikari este
singura credinţă a lui Dumnezeu170.
Ce este lumina lui Dumnezeu?
Un fel de magie, unde oamenii sunt condiţionat să răspundă la stimulii unei paradigme
proiectată şi susţinută de sectă. Orice lucru bun sau rău este primit de la lumină dacă un adept se
simte mai bine, asta înseamnă că lumina funcţionează; daca un membru se simte rău, asta este din

169
Jean Vernette, Sectele, p. 80-81
170
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E7%9C%9F%E5%85%89%E7%B3%BB%E8%AB%B8%E6%95%99%E5%9B%A3 site citat la 28.04.2009
cauză că lumina topeşte toxinele, care circulă prin tot corpul, şi se creează această stare neplăcută.
Dacă toxinele nu sunt topite, se solidifică în corp şi se ajunge la moarte. Dacă nu simt nimic deosebit,
să aibă răbdare, deoarece sunt mai multe etape prin care trebuie să treacă.
Okada susţine că Iehova era, de fapt, un zeu japonez Kuniyorozu Tsukurinushi sama, iar
potirul de aur inscripţionat în ebraică EU SUNT CEL CE SUNT din Chivotul Legii, luat după
distrugerea templului lui Solomon, a fost adus în Japonia şi este pus în racla templului şintoist Ise.
Doar împăratului Japoniei îi este permis să-l vadă. Oricine altcineva l-ar vedea, ar trebui să fie
omorât. Mai devreme sau mai târziu, o să vină timpul când toţi oamenii din lume, începând cu Papa,
vor vizita şi vor venera templul Ise. Altfel, ziua judecăţii lui Dumnezeu va fi îngrozitoare171.
Moise, când a dispărut de pe Muntele Sinai, a călătorit în Japonia unde a fost instruit de
preoţii şintoişti. Aici preoţii iau dat poruncile şi Steaua lui David să le ducă înapoi în Israel.
Toate celelalte limbi îşi au originea în japoneză. Se foloseşte de Biblie pentru a-şi susţine
teoria. „La început era cuvântul şi cuvântul era Dumnezeu.” Okada spune că „începutul” este în
Japonia, iar „cuvântul” face referire la limba japoneză, limba începuturilor.
Moise, Iisus şi Buda sunt descendenţi japonezi, toţi s-au întors în Japonia şi sunt îngropaţi
acolo.
Grădina raiului este pe teritoriul Japoniei, iar Adam şi Eva sunt nu sunt primii oameni, de fapt
Adam-Eva era numele unui împărat foarte influent.
În Mahikari pot fi experimentate mai multe niveluri. La nivel superficial, oamenii obişnuişi
fac un curs de iniţiere de trei zile pentru care plătesc şi primesc un pandantiv „divin” omitama. Când
poartă acest pandantiv, care fusese atins de Dumnezeu prin liderul sectei Mahikari, Okada. Lumina
circulă prin pandantiv spre lume. Dacă se întâmplă ceva cu el, atunci adevărata lumină a lui
Dumnezeu va dispărea, iar omenirea nu va mai fi salvată mai mult, această legătură cu puterea lui
Dumnezeu va dispărea. Adepţii sectei nici nu puteau să-şi închipui aşa ceva. De aceea, vieţile celor
care acceptau să rămână în sectă după primul curs de iniţiere, urma să se învârtă în jurul sectei
Mahikari172.
Adepţii Mahikari nu au voie să conţinutul pandantivului omitama. Sunt avertizaţi că daca o
vor face, legătura dintre ei şi Dumnezeu se va distruge, vor fi privaţi de puterea divină. Unii dintre
foştii au deschis pandantivele şi au găsit o hârtie în interior pe care era inscripţionat numele liderului
lor Yoshikazu Okada.

171
http://ruliruli.web.fc2.com/ site citat la 28.04.2009
172
http://members.ozemail.com.au/~skyaxe/mahikari.htm site citat la 28.04.2009
 Adepţilor li se spunea că pandantivul este mai preţios decât propria viaţă. Deschiderea lui în
mod deliberat, udarea, pătrunderea razelor X prin ea rupea legătura cu Dumnezeu spirite malefice
vor apărea, iar ei şi familiile lor vor fi urmărite de ghinioane. În unele circumstanţe, pandantivul
poate fi sacrificat pentru a salva viaţa purtătorului, doar într-o situaţie pe viaţă şi moarte. Dacă un
membru devin destul de „superior” încă să poată să-şi facă propriul altar Goshintai, în propria casă,
regulile deveneau mai stricte. Dacă cineva se urca pe acoperişul casei, deasupra altarului, acea
persoană putea muri.
Prin respectarea regulilor impuse de ei, membrii sectei puteau fi salvaţi.
În ultimii treizeci de ani numărul membrilor sectei din toată lumea a crescut, ajungând de la
aproximativ o suta cincizeci de mii la trei sute cincizeci de mii în 2007. Banii pe care îi dau adepţii
sectei se numesc donaţii, deci nu se plătesc impozite, la fel ca şi numeroasele posesiuni imobiliare
din întreaga lume. Mahikari îi consideră pe cei care au dubii referitoare la eficienţa acestor bani din
cadrul sectei ca fiind posedaţi de spirite rele. Okada îi avertizează pe aceştia să fie atenţi la astfel de
„perturbări spirituale” mai ales în primele trei zile de iniţiere, avertisment care va fi constant
reamintit cât timp vor fi implicaţi în sectă173.
“Arta purificării spirituale” permite unui iniţiat (Yokoshi) să primească de la zeul Su
(Okiyome) Lumina sa purificatoare şi să o transmită prin simpla ridicare a palmei, căci el însuşi
devine “canal de energie spirituală”. El poate purifica totul: începând cu corpul spiritual, corpul
astral, apoi nivelul fizic, animalele, plantele, obiectele. El “diminuează rapid datoriile spirituale sau
karmice”. De aici transformarea profundă a psihismelor perturbate şi chiar (după topirea şi
eliminarea toxinelor şi transformarea spiritelor rele, posesive, în spirite bune), vindecarea bolnavilor.
În Africa, Mahikari cunoaşte un mare succes, datorită faptului că reuneşte tradiţii culturale
ancestrale.
Iniţierea este progresivă. La primul nivel, în termen de trei zile de studiu, devii Kumite, prin
învăţarea în special a formulelor de rugăciune (în japoneză) cu vibraţii favorabile. Iniţiatul trebuie
atunci să poarte în permanenţă un medalion sacru aflat în directă legătură cu zeul Su, medalion pe
care sunt înscrise simbolurile acestuia: Omitama. Practicile mişcării au suscitat, pe de altă parte,
anumite rezerve din partea unor observatori174.
Donaţiile
Pe măsură ce se implicau mai mult în cadrul sectei, trebuia ca adepţii să facă donaţii (numai
cash), în funcţie de mai multe categorii. Unii donau dacă aveau probleme de acomodare; să-io ceară

173
http://members.ozemail.com.au/~skyaxe/ site citat la 28.04.2009
174
Jean Vernette, Sectele, p. 81-82
iertare lui Dumnezeu că au atât de multe păcate şi imperfecţii; cu cât problema era mai serioasă, cu
atât donaţia era mai mare. De altfel, donaţiile se dădeau şi când persoanei respective i se întâmpla
ceva bun. Pentru a-ţi arăta recunoştinţa. Membrii ştiau că banii sunt ai lui Dumnezeu oricum şi că, în
momentul în care ei dau aceşti bani, de fapt, îi înapoiază lui Dumnezeu. Cel mai bine este să donezi
bancnote noi-nouţe sau să foloseşti un fier încins ca să îndepărtezi încreţiturile de pe bancnotă, în
semn de respect faţă de Dumnezeu.
Conform învăţăturilor, doar adepţii sectei Mahikari sunt adevăraţii leviţi. Okada le spunea că
evreii au pierdut legătura cu Dumnezeu când au lăsat ca templul regelui Solomon să fie distrus şi, de
aceea, au suferit atât de mult de-a lungul istoriei. Dumnezeu nu i-a distrus pe evrei de tot, doar a
separat un grup pe care i-a numit leviţi. Okada pretindea că acela era un trib japonez. Leviţii deţineau
toate bunurile sfinte ale evreilor şi era tribul cel mai iubit de Dumnezeu. Membrii Mahikari sunt
sufletele reîncarnate ale leviţilor şi, deoarece ei au avut grijă de lucrurile sfinte, sunt poporul ales al
lui Dumnezeu175.
În 1984 Sukyo Mahikari a construit un templu mare numit Suza, despre care se spunea că este
noul templu al lui Solomon şi ultima şansă a omenirii de a rămâne cei doriţi de Dumnezeu. De
asemenea, era numit şi Arca lui Noe a secolului 21176.

III.15. Oomoto

În 1982 a apărut o nouă mişcare religioasă japoneză numită Oomoto, (semnificaţia cuvântului
este “remarcabila origine”), cunoscută şi sub numele de Oomoto-kyo, care îşi are originea în shinto.
Deguchi Nao (1836-1918) este numele fondatorului (kaiso). Liderii spirituali ai acestei au fost cu
preponderenţă femei. Deguchi Onisaburo (1871-1948) a fost considerat unul dintre cei mai
importanți lideri spirituali ai sectei. Din 2001 gruparea religioasă este condusă de cel de-al cincilea
lider Kurenai Deguchi.
Deguchi Nao, o gospodină dintr-un mic orăşel, susţine că ar fi avut un vis revelator de Anul
Nou în 1892 şi că de atunci este posedată (kamigakari) de Ushitora no Kojin, care vorbeşte prin ea
(Conform Fudesaki, în epoca divină, zeul Ushitora era temut de alţi zei datorită puterii, de aceea a
abdicat şi a suferit milioane de ani pe teritoriul Japoniei, situat în nord-estul (ushitora) lumii. În
această perioadă a prevenit în secret distrugerea lumii. De aici îţi şi provine numele Zeul Ushitora.

175
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E7%9C%9F%E5%85%89%E7%B3%BB%E8%AB%B8%E6%95%99%E5%9B%A3 site citat la 28.04.2009
176
http://ruliruli.web.fc2.com/
 În timp ce Zeul acesta şi-a acceptat exilul, lumea de pe pământ era distrusă de violenţă şi
invidie. Ţinând cont de faptul că nu numai rasa umană, ci şi toate vietăţile vor dispărea, dacă vor
rămâne în starea din prezent, zeul a reapărut în 1892 prin trupul doamnei Deghichi Nao, în calitate de
conducător a-l lumii divine de pe pământ. )
Conform bibliografiei personale Deguchi, ea provenea dintr-o familie săracă care a amanetat
aproape toate bunurile familiei pentru a-şi hrăni copiii şi soţul invalid. După 1985 Deguchi a devenit
profesoară de religie Konkokyo, care avea parte de mulţi adepţi. În 1898 l-a cunoscut pe Ueda
Kisaburo care studiase despre cei posedaţi de spirite (kamigakari). În 1899 înfiinţează Kinmeikai
(Asociaţia Luminii Aurii), care un an mai târziu a devenit Kinmei Reigakkai (Asociaţia Luminii
Aurii pentru Studii Spirituale). În 1900 Kisaburo se căsătoreşte cu Sumi, a cincea fiică a lui Nao, şi a
adoptat numele de Deguchi Onisaburo. Secta Omoto se bazează pe scrierile automate (ofudesaki –
este scrisul care se presupune că ar fi comandat de un spirit sau de către subconştient) şi pe tehnicile
spirituale ale lui Onisaburo.
Din 1908 gruparea a avut mai multe nume Dai Nihon Shuseikai, Taihonkyo (1913) şi Kodo
Omoto (1916). Mai târziu din Kodo Omoto s-a păstrat doar Omoto177.
În 1916 Asano Wasaburo, profesor la Colegiul Naval Japonez, a atras mulţi intelectuali şi
oficiali militari înalţi în grad,. În 1920 gruparea avea propriul ziar Taishō nichinichi shinbun şi au
început să se extindă şi pe plan internaţional.
După al Doilea Război Mondial a reapărut organizaţia sub numele de Aizenen (Grădina
Dragostei şi Virtuţilor), o mişcare care invoca pacea mondială, şi în 1946 a fost înregistrată cu scopul
acesta în Ordonanţa Corporaţiilor Religioase.
În 1949 Omoto s-a alăturat Mişcării Federaliste Mondiale şi campaniei pentru pacea
mondială. În 1952 grupul s-a întors la vechiul nume, devenind corporaţia religioasă Omoto, conform
Legii Corporaţiilor Religioase. În prezent sediul central se află în Kyoto şi are aproximativ o sută
şaptezeci de mii de adepţi. În Ayabe este un templu al sectei, de altfel au şi birouri, şcoli, editură şi
sanctuare Kameoka.
Konkokyo, Ko-shinto (religie shinto veche) a avut o influenţă puternică asupra Omotokyo, în
ceea ce priveşte tradiţiile divine şi spirituale. De asemenea, conţine învăţături kokugaku (studii
naţionale) şi idei moderne despre armonie şi pace, creând o nouă doctrină. Ca şi în Konkokyo,
Omoto crede în bunăvoinţa lui Konjin, care fusese considerat un spirit malefic, şi Spiritualitatea
umană cuprinde un spirit şi patru suflete. Spiritul acela se numeşte naohi (spirit direct). Naohi poate

177
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E5%A4%A7%E6%9C%AC site citat la 28.04.2009
fi înţeles ca cel mai simplu, pur, profund aspect al spiritului uman, întruchipând supremul bunătăţii şi
frumuseţea absolută.
Dumnezeu înzestrează fiecare fiinţă umană cu naohi şi, de aceea, El oferă fiecărui suflet
uman puteri limitate. De aceea trupul şi sufletul, celor în care naohi funcţionează, strălucesc cu o
lumină deosebită. Naohi este puterea care pune în mişcare, activează sufletul supus oboselii şi
epuizării.
Din vremea lui Onisaburo Deguchi limba esperento (cea mai răspândită limbă artificială) a
jucat un rol important în religia Omoto. Din 1924, în numele acestei religii au fost publicate cărţi şi
reviste în Esperanto şi încă se mai publică. Aproape patruzeci şi cinci de mii de adepţi ai sectei au
studiat această limbă şi o mie o vorbesc fluent.
Din 1925 până în 1933 Omoto a avut misiune în Paris. De acolo misionarii au călătorit prin
Europa, spunând că Onisaburo Deguchi este Mesia sau Buda Maitreya, care va unifica lumea178.
Temple şi birouri ale sectei Omoto au fost construite şi în Brasil.
Conceptul Omoto despre divinitate include elemente din toate cele trei tipuri de religii
(monoteiste, politeiste şi panteiste). Acest lucru este caracteristic religiei Omoto.
Monoteism – Omoto divinizează Spiritul originar al întregului univers, ca primul şi singurul
Dumnezeu, fără limite şi absolut, fără început şi fără sfârşit. Dumnezeul acesta poartă numele de
AMENOMINAKANUSHI.
În acelaşi timp, divinitatea (înţelepciunea şi dragostea divină) acestui Dumnezeu absolut
umple în mod iminent tot universul şi toate începuturile sunt văzute ca manifestări ale lui Dumnezeu,
ca în panteism179.
Omoto spune că fiecare fiinţă este în sânul lui Dumnezeu, dar nu fiecare este văzut ca un
Dumnezeu. Mai mult, deşi toate fiinţele sunt înzestrate cu natură dumnezeiască, divinitatea lor nu
este omogenă, deoarece Dumnezeu îi înzestrează pe oameni cu un grad de spiritualitate mai mare
decât pe animale, iar vegetalele şi mineralele sunt înzestrate cu şi mai puţin spiritualitate.
Există patru principii fundamentate ale Planului Din (Construirea Regatului Divin pe Pământ)
care pot fi aplicate de oameni în timpul vieţii.
Reguli de bază pentru ca oamenii să conduce în viaţă:
1. Aliniere Armonioasă Cu Viaţa Universului;
2. Revelarea Adevărului Celest şi Învăţăturile lui;
3. Modele înnăscute de Comportament Uman, Social şi Cosmic;

178
www.oomoto.jp site citat la 28.04.2009
179
http://ja.wikipedia.org/wiki/%E5%A4%A7%E6%9C%AC site citat la 28.04.2009
 4. Putere creativ-instinctivă.
Cele patru principii:
1. Puritate, purificarea minţii şi corpului;
2. Optimism, credinţă în Bunăvoinţa Divină;
3. Progresivitate, cale pentru dezvoltarea socială;
4. Unificare, reconcilierea tuturor dihotomiilor.
Aceste principii sunt văzute prin univers. Acestea sunt regulile universului şi tot ce este din
natură creşte şi trăieşte după aceste reguli. Omul poate să trăiască violând aceste reguli şi de aici
porneşte toată durerea.
Urmând aceste principii omul poate trăi în armonie cu universul şi să ducă o viaţă fizică şi
spirituală divină180.

III.16. Baha’i

Încă de la începuturile sale, acum un secol şi jumătate, credinţa Baha'i a susţinut idei
revoluţionare pentru acea epocă: eliminarea oricăror prejudecăţi, egalitatea completă a sexelor,
recunoaşterea unităţii marilor religii, eliminarea sărăciei şi bogăţiei extreme, educaţia universală,
armonia între ştiinţa şi religie, echilibrul susţinut între natură şi tehnologie, stabilirea unui sistem
federativ mondial bazat pe siguranţa colectivă şi unitatea umanităţii, relativitatea adevărului
(inclusiv a celui religios), unicitatea fiinţei umane. Credinţa Baha'i este azi una din religiile
mondiale de mare creştere şi atracţie spirituală.
Originar din oraşul iranian Shiraz, primul său lider religios, Ali-Muhammad Shirazi
(1819-1850), supranumit „Bab” („poartă”, aluzie la poarta deschisă spre o nouă era), declară ca
este „Mihdi” („Cel condus de Dumnezeu”), încarnarea speranţelor eschatologice ale
musulmanilor shiiţi. Acuzat de deviere religioasă, a fost arestat la Tabriz (Iran) în 1848. Noua
credinţă progresistă ameninţa întreaga tradiţie apărată de integrismul islamic, motiv pentru care
au urmat represalii sângeroase din partea autorităţilor religioase şi politice ale ţării: adepţii
masacraţi, Ali-Muhammad Shirazi împuşcat etc.
În acel moment, ştafeta a fost preluată de Mirza Husayn-Ali (1817-1892), care şi-a luat
numele de Baha'u'llah („Gloria Domnului”). Fiu al unor nobili din Teheran, a ales o viaţă plină

180
www.oomoto.jp site citat la 28.04.2009
de privaţiuni, fiind, din cauza credinţei sale, exilat la Bagdad (Irak), apoi la Constantinopol şi, în
final, în Palestina. Declarând că este „cel prin care se manifestă spiritul lui Dumnezeu”, el
relansează noua credinţă, numărul adepţilor crescând. Biografia lui prezintă un marcant
paralelism cu vieţile lui Krishna, Zoroastru, Buddha, Abraham, Moise, Iisus şi Mohammed, marii
întemeietori ai religiilor mondiale. În timpul şederii sale la Bagdad, începe redactarea unor texte
care vor constitui baza credinţei Baha'i. Una dintre primele sale lucrări („Cartea certitudinii”,
1853), expune concepţia Baha'i referitoare la relativitatea şi evoluţia fenomenului religios de -a
ale religiilor mozaice, creştine şi musulmane, Baha'u'llah oferă o noua interpretare a vieţii
colective a umanităţii, o interpretare opusă oricărui fel de absolutism sau integrism religios.
Credinţa Baha'i va fi din acest moment percepută ca o sfidare, nu numai de către fundamentaliştii
musulmani, ci de toţi integriştii, indiferent de religie.
Conform concepţiei lui Baha'u'llah, menirea religiei, care nu trebuie să fie înţeleasă ca o
credinţă, ca o ideologie, este aceea de a crea raporturi de adevărată fraternitate între toţi oamenii.
De asemenea, aşa cum o teorie ştiinţifică este apreciată după rezultatele sale cuantificabile, tot
aşa o religie, care nu este un scop în sine, trebuie judecată după capacitatea ei de a promova
iubirea şi unitatea între credincioşi. Ea reprezintă, pe de o parte, o relaţie autentică între
Dumnezeu şi om şi, pe de altă parte, între toate fiinţele umane. În acest cadru, fanatismul nu are
loc: o crimă rămâne o crimă, indiferent dacă a fost făcută în numele Domnului sau nu.
Baha'u'llah a interzis, de altfel, orice recurgere la forţă pentru impunerea doctrinei Baha'i,
apreciind că tocmai crimele comise în numele unui ideal suprem reprezintă contradicţia internă
fundamentală a istoriei umanităţii 181.
Răspândirea credinţei Baha'i în Occident a început în 1911, după călătoria în Europa şi
USA a celui de-al treilea mare reprezentant al ei, Abdu'l-Baha („Servitorul lui Dumnezeu”, 1844-
1921), fiul lui Baha'u'llah. El participă la conferinţe şi dezbateri, unde subliniază universalitatea
şi umanismul credinţei Baha'i, caracterul său nesectar şi neideologic. Se formează mici
comunităţi de credincioşi, dar apar şi represalii, mai ales în Germania nazistă. După 1917,
bolşevicii critică marea comunitate Baha'i din Ashabad, ca şi pe cea din Moscova sau Leningrad,
sfârşind prin interzicerea acestei religii considerate antirevoluţionare. De precizat că Baha'i
împărtăşeşte anumite idealuri umaniste ale marxismului, dar, datorită fundamentului sau spiritual
şi religios, se află în contradicţie cu teza materialistă asupra lumii.

181
http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel54.htm site citat la 28.04.2009
 Astăzi, credinţa Baha'i are aproximativ 6 milioane de adepţi în peste 235 de state şi
teritorii dependente de pe întreg cuprinsul globului, textele sale fiind traduse, cel puţin în parte,
în peste 800 de limbi. Bahaii trăiesc în peste 116.000 localităţi din toată lumea. Din 1948,
comunitatea internaţională Baha'i a fost acreditată la ONU ca organizaţie neguvernamentală.
Conform statisticilor, această religie este, după creştinism, cea mai răspândită din lume din punct
de vedere geografic. În unele state, cum ar fi Brazilia, guvernul a salutat contribuţia Baha'i la
evoluţia societăţii, dar în cea mai mare parte a ţărilor musulmane adepţii acestei credinţe sunt
încă defavorizaţi. Caracterul global al credinţei Baha'i se reflectă în compo ziţia membrilor ei.
Bahaii constituie un microcosmos în care sunt reprezentate, practic, toate naţiunile, grupurile
etnice, culturile, profesiunile şi clasele sociale. Aproape 2100 grupuri etnice şi tribale formează
rândurile sale şi constituie entitatea organizată cea mai diversă şi extinsă din lume.
Mesajul fundamental proclamat de Baha'u'llah: nu există decât un singur Dumnezeu, o
singură rasa umană, iar diversele religii ale lumii au constituit etape în revelarea planului divin.
În această epocă modernă, afirmă el, umanitatea a ajuns aproape la maturitate colectiva. Aşa cum
promiteau scripturile tuturor religiilor, a sosit ora în care popoarele lumii trebuie să se integreze
paşnic într-o societate globala. Pământul este numai o ţară şi umanitatea cetăţenii săi. Cu crearea
unei reţele unificate de consilii locale, naţionale şi internaţionale, discipolii Baha'i au reuşit să
formeze o comunitate mondială diversă şi foarte extinsă, posesoare a unui tipar de viaţă proprie,
capabil să ofere societăţii un model optimist de colaborare, armonie şi activitate s ocială.
Haifa (Israel) este centrul mondial al credinţei Baha'i şi reşedinţa Parcului cu acelaşi
nume. Decizia ca sediul mondial al Baha'i-ului să fie la Haifa a fost luată ca urmare a faptului că
nici o alta tara din acea zona geografică nu a oferit o libertate mai mare de desfăşurare a
activităţii religioase a acestei promiţătoare credinţe 182.
În America acest curent a fost adus de un adept Baha's, Ibrahim Keiralla şi s -a consolidat
prin venirea succesorului lui Baha'u'llah, Abdul Baha. Acesta pune bazele unui templu la
Wilmette, Illinois a cărui structură demonstra semnificaţia cifrei 9 (simbolul unităţii). Doctrina
lor de bază este unitate adevărurilor revelate în diferite epoci. Revelaţia lui Baha'u'llah este cea
mai recentă şi se referă la unitatea rasei umane, a religiilor, necesitatea adoptării unei limbi
universale şi a egalizării sociale. 183 În Statele Unite organismul central de conducere este

182
http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel54.htm site citat la 28.04.2009
183
M,. Perkins, The Bahai's Faith, London, 1980, p. 60
National Spiritual Assembly, 184 Wilmette care conduce două case de presă şi o misiune activă în
toată lumea în 1997 raportau 133.000 de membrii în SUA şi 5 milioane în 230 de ţări. 185
„Mirza Ali Mahomed, la vârsta de 25 de ani, susţinea că „Dumnezeu 1-a ales pentru
menirea de Bab”186. De acum înainte, el a început să se considere ca „poartă” prin care se făcea
cunoscută oamenilor doctrina imamului ascuns (Mahdi). Bab susţinea că ar fi cel care, la sfârşitul
primului mileniu, s-a arătat ca noul Mahdi, ca revelaţia spiritului universal, ca dreptatea cea mai
înaltă, care în el ar fi primit o formă corporală. El ar fi cel în care au apărut din nou Moişe şi
Iisus, fiind încarnarea tuturor profeţilor.
În învăţătura sa, exerciţiile islamului şi legile curăţeniei rituale au pierdut din
însemnătatea lor, iar judecata dumnezeiască, raiul, iadul şi învierea islamică au primit un a lt
sens. Ceea ce încerca el, însă, nu era doar o reformă pe tărâm religios, ci şi de înnoire în plan
social. Astfel, el susţinea fraternizarea tuturor oamenilor, scoaterea femeilor, prin egalizare, din
situaţia josnică în care se aflau, desfiinţarea obligativităţii voalurilor cu care femeile îşi
acopereau faţa, refuzul concepţiei tradiţionale grosolane a căsătoriei etc.
Alte învăţături babiste se referă la o nouă reglementare a moştenirii, prohibirea
consumării vinului, abolirea circumciziunii. De asemenea, Bab cerea ca locurile sfinte de la
Mecca să fie distruse şi înlocuite cu 19 sanctuare, simboluri ale lui Bab şi ale celor 18 discipoli
ai săi. Întreaga sa învăţătură se află, de altfel, expusă într-o carte religioasă, Bayan, respectată ca
sfântă şi socotită Coranul babismului.
Deşi îşi are fundamentele în babism, noul curent promovat de către Baha Ullah, cunoscut
sub numele de bahaism, se înstrăinează mult de islam, întrucât fondatorul său nu şi -a propus doar
o reformă a islamului, ci o transformare a acestuia într-o religie universală.
Când Bab îşi anunţa misiunea, în 1844, Baha Ullah era în vârstă de 28 de ani şi a devenit
un mare apologet al învăţăturii celei noi, ajungând în curând cel mai convins şi mai îndrăzneţ
dintre adepţii ei. A fost închis de două ori din pricina credinţei sale. In anul 1852 s-a petrecut,
însă, o întâmplare care a avut pentru toţi membrii curentului cele mai grave consecinţe, şi anume:
ideile lui Baha Ullah nu puteau fi pe placul guvernului turc, care l-a exilat. Aflat în exil, şi-a
petrecut viaţa în simplitate şi seninătate, până când, în urma unor friguri, s -a stins din viaţă în
ziua de 28 mai 1892, în Akka, în vârstă de 75 de ani” 187.

184
Sediul mondial al mişcării este la Haifa în Israel
185
Encyclopedy ...,p. 1937
186
F. Şandor, Curente înnoitoare în islamul contemporan, în: „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1963, p. 555 apud Nicolae Achimescu, Noile mişcări
religioase, p. 188
187
F. Şandor, op.cit., p. 559 apud Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 190
 Walter Martin vorbeşte şi el despre această sectă: “Credinţa Mondială Baha'i este un cult
eretic necreştin de origine vădit străină, care a început în
Iran în secolul al XIX-lea, printr-un tânăr şi religios om de afaceri iranian, cunoscut sub numele
de Mirza' Ali Muhammad, care a ajuns să creadă că este o manifestare divină proiectată în lumea
limitată în timp şi spaţiu în calitate de „Bab” (Poartă) ce deschide o nouă eră pentru omenire”188.
Aşadar, istoria Credinţei Mondiale Baha'i a început cu uimitoarele pretenţii ale unui tânăr
iranian, pretenţii conform cărora „liderii religioşi ai lumii şi-au uitat originea comună... Moise, Iisus şi
Mahomed au fost profeţi de acelaşi rang, reflectând gloria lui Dumnezeu, mesageri purtând amprenta
Marelui Creator.”189
După cum se consemnează în istoria credinţei baha'i, Bab a fost condamnat la moarte şi executat
în 8 iulie 1850, la Tabriz. În văzul a mii de oameni, după cum spun adepţii baha'i, 750 de soldaţi armeni
şi-au ridicat carabinele şi au tras asupra profetului. Când fumul s-a ridicat, Babul nu numai că a apărut
viu şi nevătămat după grindina de gloanţe ce se abătuse asupra lui, dar gloanţele mistuiseră funiile cu
care fusese legat, astfel că el stătea dezlegat.190
Baha'ismul modern consideră că marea profeţie a Babului a fost împlinită de către Mirza
Husayn' Aii, cunoscut mai bine iniţiaţilor drept „Baha'u'llah”, care, la moartea nefericitului său
predecesor, a Babului, a succedat la tronul mesianic al baha'ismului.
În anul 1863, acelaşi Baha'u'llah s-a declarat pe sine drept cel profeţit de către Bab cu 13 ani în
urmă, Cel care a fost „ales de Dumnezeu şi cel promis dintre toţi profeţii”191.
Adepţii baha'i au avut şi ei parte de persecuţie şi mai mult de nouă mii au fost ucişi între anii
1850-1860. Însă prin emigrarea lor în America prin persoana lui Abdu'l Baha, fiul lui Baha'u'llah, care a
ajuns în Statele Unite în 1912, baha'ismul şi-a dobândit cu adevărat „un nou început în libertate”, iar
astăzi îşi duce mai departe lucrarea în peste 100 de ţări, pretinzând un număr total de aproximativ şase
milioane de membri în întreaga lume. Cu toate că nu se dau statistici actuale referitoare la numărul
aderenţilor, se pare că în anul 1975 ei aveau aproximativ 5.500 de comunităţi în Statele Unite192.
Sediul mondial al Credinţei Mondiale Baha'i se află în Haifa, Israel, de unde sunt răspândite
scrierile lui Baha’ullah şi ale lui Abdu’l Baha. După cum se spune, Baha’ullah a lăsat în urma lui peste

188
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 343
189
Richard Mathison, Faith, Cults and Sects in America, New York, Scribners, 1952, p. 105; Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 343
190
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 343-344
191
J. E. Esslemont, Baha'u'llah and the New Era, Wilmette, IL, Baha'i Publishing Committee, 1951, p. 38; Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p.
344
192
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 345
200 de cărţi şi carnete de notiţe, care, împreună cu scrierile fiului său, constituie autoritatea finală în ceea
ce priveşte credinţa şi călăuzirea religioasă pentru toţi membrii cultului193.
Aşa cum se ştie, noţiunea de aşteptare este puternică în tradiţia musulmană şiită, majoritară în
Iran. Acest şiism este numit „duodeciman”, datorită credinţei într-o succesiune de doisprezece imami,
urmaşi ai Profetului, la conducerea comunităţii musulmane. Ultimul dintre ei ar fi dispărut în secolul al
IX-lea şi s-ar fi „ascuns mesianic”: dar se aşteaptă întoarcerea sa ca mahdi („cel călăuzit de Dumnezeu”
şi care vine la sfârşitul lumii, pentru a instaura pe pământ ordinea şi dreptatea)194.
„Adepţii baha'i cred în principiul „revelaţiei progresive”: nici o revelaţie nu este încheiată, în
fiecare epocă Dumnezeu trimite omenirii „învăţăturile ce corespund în acelaşi timp nevoilor şi
posibilităţilor ei de înţelegere”. Pentru epoca noastră, Baha' Allah a venit deci să vestească cele trei
principii fundamentale de unitate întru Dumnezeu, de unitate a omenirii („pământul nu este decât o
singură ţară, iar toţi oamenii sunt cetăţenii ei”) şi de unitate a religiei, precum şi împăcarea între ştiinţă şi
religie etc. — aspiraţii pe care le regăsim, de altfel, în multe alte religii apărute ulterior.
Spre deosebire de numeroasele religii noi ivite în secolul trecut, care se caracterizează prin
declararea comunicării directe şi nemijlocite a credinciosului cu Dumnezeu, Aabdu’l-Baha se exprimă
că „între om şi creator este nevoie de un mijlocitor...”. Dacă un om vrea să-1 cunoască pe Dumnezeu, el
trebuie să-1 vadă într-o oglindă perfectă: creştinii îl văd în Iisus, baha’ii în Baha’u’llah. Dar ei exclud
alţi intermediari, apreciind că în trecut poporul era ignorant, analfabet şi erau necesari preoţii care să
citească şi să explice scrierile sfinte. Acum însă baha’ii nu recunosc preoţia şi viaţa monahală a
credincioşilor izolaţi de lume. Ca în toate religiile, se atrage atenţia asupra spiritului. Trupul este precum
coaja unui ou, este slujitorul sufletului. Trupul să nu ne preocupe în mod deosebit, să trăiască modest şi
cumpătat. Carnea nu este interzisă, dar „hrana viitorului se va compune din fructe şi cereale”; sunt
interzise drogurile, alcoolul, este impusă o igienă severă, nu din grija pentru trup, ci fiindcă are o mare
influenţă asupra spiritului. Nu se exclude vindecarea trupului de către medic, dar în caz de boală un rol
însemnat are echilibrul spiritual, bogăţia vieţii sufleteşti la care se ajunge prin rugăciune”195.
Ca şi Krishna, Moise, Zoroastru, Buddha, Iisus sau Mahomed, Bab şi Baha’Ullah sunt
„Manifestări ale lui Dumnezeu”. Ele au toate aceeaşi natură şi însemnătate. Contrar oamenilor obişnuiţi,
ele au existat în lumea spiritului, înainte de naşterea lor trupească. „Manifestarea nu este deci doar o
persoană obişnuită, pe care Dumnezeu o alege într-un stadiu al existenţei ei pentru a-i fi mesager.
Manifestarea, este mai degrabă, o fiinţă deosebită, având o legătură de excepţie cu Dumnezeu şi trimisă
de el din lumea spiritului, ca instrument de revelaţie divină” (William S. Hatcher şi J. Douglas Martin).
193
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 345
194
Jean Francois Mayer, Sectele, p. 68
195
Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 253-254
„Manifestările” sunt oglinzi în care se reflectă Dumnezeu, căruia îi putem astfel cunoaşte atributele şi
calităţile, nu însă şi esenţa.
Islamul crede cu tărie în caracterul definitiv al revelaţiei aduse de Mahomed, „pecetea
profeţilor”. Aceasta explică virulenţa reacţiei sale faţă de o religie ce s-a ridicat din sânul său, şi vom
întâlni aceeaşi atitudine faţă de mişcarea Ahmadiyya196.
Un baha’i este cel care îl recunoaşte pe Baha’u’llah ca manifestarea lui Dumnezeu în era actuală
pentru vremurile noastre şi se străduieşte să-i urmeze învăţăturile.
„Un recent credincios baha’i din ţara noastră exprima: „Despre religia baha’i am aflat, concret,
după revoluţie şi am aderat fără ezitări, constatând că de fapt eram baha’i de peste 40 de ani fără să-mi
dau seama”. Într-o convorbire la Londra, prin 1912, Abdu’1-Baha spunea că un om poate fi Baha’i chiar
dacă n-a auzit niciodată de Baha’u’llah; „omul care duce o viaţă în conformitate cu învăţăturile lui
Baha’u’llah este deja un baha’i...”. El cinsteşte, deopotrivă, pe Hristos, Muhammad şi ceilalţi profeţi, dar
recunoaşte că purtătorul mesajului lui Dumnezeu pentru epoca în care trăim este Baha’u’llah. Noua
conştiinţă care-i uneşte pe toţi Baha’i - fără deosebire de rasă, origine, formaţie intelectuală, sex, stare
socială etc. - constă în faptul că Dumnezeu este unic pentru toţi şi pe întreaga planetă trebuie realizată
unitatea de credinţă. „Ştiţi voi pentru ce aţi fost creaţi cu toţii din acelaşi colb?... Fiindcă, ... se cuvine să
fiţi un singur suflet, să vă purtaţi la fel, să mâncaţi la fel şi să locuiţi în aceeaşi ţară, pentru ca din
interiorul fiinţei voastre, prin faptele şi acţiunile voastre să devină vizibile semnele unităţii şi sensurile
detaşării. Acesta este sfatul meu pentru voi, copiii lumii”. Una dintre revistele Comunităţii Internaţionale
Baha’i este intitulată „One Country” şi are ca subtitlu: „Pământul nu este decât o singură ţară şi toţi
oamenii sunt cetăţenii săi”. Toţi baha’ii să formeze „un singur suflet în mai multe trupuri”, acceptarea
credinţei pentru ei este o „radioasă supunere”. Credinţa nu înseamnă să te supui orbeşte, ci să foloseşti şi
cunoaşterea, darul raţiunii. Toţi oamenii fiind raţionali, pot răspunde chemării divine. Unitatea omenirii
nu se referă doar la cei vii, ci la toate fiinţele umane existente sau dispărute. După moarte continuă viaţa
spirituală, dar natura acelei vieţi, după moarte, este un mister”197.

Doctrină şi practici

Doctrina bahaistă îl identifică pe Dumnezeu cu lumina şi iubirea. Secta afirmă o

transcendenţă totală a lui Dumnezeu, promovează o ruptură între Dumnezeu şi lume, o anumită
legătură existând în mod indirect: lumea ar fi consecinţa iradierii voinţei primordiale divine.

196
Jean Francois Mayer, Sectele, p. 70
197
Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 252-253
Prezenţa lui Dumnezeu în lume este dinamică, acţiunea Acestuia desfăşurându-se treptat în întreg
cosmosul. Omul se află la limita între cele două realităţi. Fiindcă toţi oamenii sunt creaţia lui
Dumnezeu fiecare om trebuie să îşi iubească semenii săi. De aici rezidă atitudinea pacifistă
abordată de Baha’i faţă de oameni şi religii. Asemenea celorlalte secte, şi Baha’u’llah se
consideră ca fiind succesorul mântuitorului şi al lui Mahomed. El este ultimul profet şi cel mai
mare. Elementele religioase de până la Baha’u’llah nu se resping ci se integrează într -un tot
religios unitar. El se autoidentifică cu Tatăl etern, apariţia Lui pe pământ vestesc vremurile
sfârşitului iar scopul lui este instaurarea păcii pe pământ. Toate scrierile religioase anunţă venirea
lui Baha’u’llah. Profetul Baha’u’llah este o manifestare divină şi se autoidentifică cu Soarele
dreptăţii. El începe făurirea unei noi religii.
După desprinderea completă de islam din 1948 multe prevederi din Coran au fost înlocuite
cum ar fi practica, ritualurile, aspectele juridice, sociale sau de educaţie 198.

Evaluare ortodoxă

Este straniu să analizezi o sectă desprinsă din islam persecutată de acesta şi care dezvoltă
învăţături pacifiste şi tolerante în opoziţie cu islamul. Acest aspect este greu de înţeles de un
nespecialist, totuşi vorbim de o ruptură valorică şi comportamentală totală faţă de islam. Însă acest
lucru este uşor de înţeles în analiza unui sectolog, deoarece comportamentul lor non violent este
urmarea firească a prigoanelor săvârşite asupra lor. În rest, secta are toate elementele constitutive
unei grupări eretice de la pretenţiile întemeietorului, până la elementele doctrinare.
Din păcate această sectă a ajuns şi în România şi funcţionează prin intermediul unor asociaţii
de binefacere şi de sănătate publică. Au reuşit să penetreze societatea românească prin intermediul
unor reţele de spitale private, fiind sub acoperire şi făcând, prin intermediul actului medical, un
serios prozelitism. Sistemul de medicină privată numit „Centrul Medical Unirea” ascunde de fapt
secta Baha’i şi ne dezvăluie o modalitate ingenioasă de a „penetra” societatea românească în
ansamblul ei. Revoltător este imitarea învăţăturii creştine şi a Mântuitorului de către adepţii acestei
grupări, toate acestea făcând parte dintr-un program bine pus la punct de prozelitism non violent.
Dacă revedem analiza pe care tocmai am făcut-o baha'ismului, putem; învăţa câteva lucruri
despre acest ciudat cult eretic. În primul rând putem desluşi că, deşi are o origine islamică,

198
Vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 192-194 şi Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 249-251
baha'ismul s-a ascuns cu grijă în; spatele unei terminologii apusene, imitând în forme şi ceremonii
creştinismul, oriunde acest lucru a fost posibil, cu scopul de a deveni atrăgător pentru mintea
occidentală.
În al doilea rând, baha'ismul este dornic să nu intre în conflict cu principiile fundamentale ale
Evangheliei, aşa încât adepţii baha'i sunt întru totul - de acord ca creştinii să-şi păstreze formal
credinţa, atâta timp cât îl recunosc pe Baha'u'llah şi principiile generale ale Credinţei Mondiale
Baha'i.
În al treilea rând, baha'ismul subminează în mod deliberat doctrinele fundamentale ale
credinţei creştine, fie tăgăduindu-le în mod făţiş, fie manipulând cu grijă terminologia aşa încât să
„atenueze” dogmatismul doctrinar ce caracterizează creştinismul autentic.
Baha'ismul are prea puţin credit pentru a-i fi autentificate pretenţiile la supremaţia religioasă.
Un adept baha'i onest va admite de bună voie că nu în puţine privinţe sistemul lor a fost copiat după
multe dintre practicile islamului şi creştinismului199.
VI. Grupurile „sofiologice”

Un alt curent ocult îl reprezintă aşa numitele grupuri sofiologice: este vorba de o „familie” de
grupuri ce îşi propun să aducă o nouă înţelepciune de viaţă care să împlinească şi să satisfacă
năzuinţele cele mai sublime ale sufletului contemporan. Această dimensiune ocultă îşi propune ca
toate sectele neo-hinduse să combată şi să respingă materialismul şi pozitivismul societăţii
occidentale. De asemenea, săvârşesc un sincretism ştiinţifico-religios. În cadrul acestor grupuri există
un deosebit cult al alesului, acesta fiind noul înţelept care are conştiinţa superiorităţii sale datorită
iniţierii ce îi permite integrarea într-o lume superioară şi perfectă. Această lume rezervată celor aleşi
oferă şi accesul la o cunoaştere perfectă supraraţională, iar această cunoaştere dă posibilitatea unei
comunicări cu indivizii evoluaţi, precum şi cu marile personalităţi ale trecutului, cu marii „iniţiaţi” ce
aparţin cu toţii „marii loji albe”.
Personalităţile identificate de acest curent sofiologic sunt toţi de influenţă ocultă: maeştrii
tibetani Kuthumi şi Morya de tradiţie budistă, Loliad de tradiţie atlantida, Serapis de tradiţie
egipteană, Hilarion de tradiţie neo-platonică, Iisus de tradiţie ebraică, Paracelsus şi Contele de Saint-
Germain de tradiţie creştină. Adepţilor li se promite anumite experienţe extrasenzoriale unice, stări
de supraconştiinţă paranormale datorită unui transfer informaţional indus adepţilor prin hipnoză de la
aleşii „marii loji albe”. Aceste procedee – parte a unui proces iniţiatic specific – se realizează şi prin

199
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 352
intermediul unor metode psihologice ce anulează personalitatea pentru ca fluxul informaţional să fie
acceptat în mod necritic. Aceste stări de „legumizare” sunt numite cu mândrie “conştiinţă cosmică”,
“conştiinţă hristică”, “conştiinţă budică”, “conştiinţă universală”, “conştiinţă divină”,
“supraconştiinţă”.
Acest curent ocult este unul idealist, se proclamă şi se propovăduieşte un nou idealism de
natură subiectivă – pseudo-religioasă – ce are în centrul conştiinţa. Această conştiinţă trebuie, nu
doar transformată, ci total schimbată. De aici decurge un întreg program de manipulare psihomentală
în numele necesităţii schimbării conştiinţei. Acest curent are legături foarte mari cu New-Age-ul
pentru că se raportează şi vestesc apariţia unei noi epoci numită: “Era Vărsătorului”, Vârsta de Aur,
Noua Epocă (New-Age), Epoca Iluminării, întoarcerea lui Hristos, Milenium, Epoca Apocalipsei.
Sectologul Richard Bergeron împarte grupurile sofiologice după schema următoare:
- tipul teosofic,
- tipul iniţiatic,
- tipul psihosofic,
- tipul ştiinţei cosmice200.
Grupările teosofice ne aduc în prim plan o pseudo-religiozitate subiectiv-interioară ce se află
în contradicţie flagrantă cu învăţătura Bisericii. Acestea sunt influenţate de pseudo-religiozitatea
orientală, dar sunt în egală măsură şi intelectualiste, eclectice şi sincretiste, iar elementele doctrinare
nu sunt de inspiraţie teologică ci de inspiraţie astrologică. Numărul şapte este număr simbol şi face
trimitere la cele şapte planete ale unei cosmologii oculte, cosmologie cosmică ce devine una umană.
Mai multe grupări oculte (cum ar fi antroposofii sau Frăţia albă, nu doar teosofii) învaţă şi
trihotomismul şi corporalitatea septuplă, adică fiinţa noastră ar fi alcătuită din şapte elemente: 1) corp
fizic, 2) corp astral (eteric), 3) corp mental (astral), 4) corp eristic (budic, formă a eului), 5) corp
spiritual (atomic), 6) corp monadic (spirit vital), 7) omul-spirit (corp al spiritului pur)201.

VI.1. Teosofia

Mişcările spirituale pot fi identificate într-un număr aproape infinit de etape trecute şi
theosofia nu face excepţie de la acestea. Secţiunea principală a Înţelepciunii Antice, conţinând
materiale din neoplatonicism, kabbala şi surse orientale, a devenit mama multor lucruri care au
apărut mai târziu. Dar teosofia a fost în schimb fiica a mult mai mult decât acestea. Punând deoparte

200
Richard Bergeron, op.cit., p. 159
201
Mai multe detalii vezi la Richard Bergeron, op.cit., p. 157-159 şi Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 292-293
pentru moment esenţa surselor sale primordiale, învăţăturile asociate societăţii anilor 1875, a fost o
sinteza a curentelor oculte – lucru de la sine cunoscut – împreună cu noi învăţături care au venit din
est ce s-au adăugat câţiva ani mai târziu202.
Ca orice doctrină în evoluţie, ca orice practică ocultă - în numele sau pe seama religiei -
spiritismul a dat naştere unor curente şi direcţii noi, fie din exagerări, fie din contestări. Şi rezultatul
unor asemenea exagerări este si teozofia sau cunoaşterea „desăvârşită” a înţelepciunii divine. Dacă
spiritismul a angajat în susţinerea lui practici şi mijloace empirice, teozofia sau esenţa spiritismului
renunţă la invocarea spiritelor şi foloseşte „cugetarea” în explicarea legăturii „reale” între om şi
Dumnezeu, între muritorii pământeni şi între vieţuitorii cereşti...
Ca toate sistemele sincretiste, ca orice panteism religios, teozofia îşi are originea în Orient, în
vechea cugetare indiană permanent căutătoare de divinitate, de iluminare pe calea naturii. Nu-i nimic
rău în căutare, dar este grav când se înlocuiesc datele Revelaţiei cu încercări de mistificare a acesteia.
Or, teozofia, aşa cum vom vedea, este o asemenea aberaţie care a chinuit Europa după perioada
„budomaniei”. A făcut o pauză, pentru Răsăritul sovietizat, şi a apărut în anii '90 cu o violenţă ne mai
întâlnită203.
Spiritualiştii, rivalii Teosofilor, puneau la cale ceva foarte important, lucru dovedit de această
comunicare aparentă. Cel puţin au arătat că fiinţele umane au o componentă spirituală (din punct de
vedere tehnic, material ultra rafinat) şi în consecinţă o origine şi un destin mult mai importante decât
viaţa lor muritoare prezentă. Dar, potrivit Teosofilor, credinţa mediu-mică posedă doar informaţii
superficiale în ceea ce priveşte natura celorlalte lumi şi planuri; Spiritualiştii confundă frecvent
simpla fragmentare a entităţilor descarnate cu persoane decedate şi aflându-se în necesitatea unei
profunzimi introspective, ei ar putea deprinde aceasta de la înţelepţii tuturor timpurilor, inclusiv de la
cei din zilele noastre. Totuşi spiritualismul a fost un început care i-a trezit pe mulţi din amorţeala lor
dogmatică204.
„Operele întemeietoarei mişcării, “Isis dezvăluită” şi “Doctrina secretă” sunt un amalgam de
învăţături şi practici preluate din budism şi hinduism, kabbala, alchimie, hermetismul grec,
înţelepciunea egipteană, ezoterismul creştin.
Teosofia - înţelepciunea divină - este de fapt un sistem cosmogonic articulat la trei adevăruri
fundamentale ale mişcării: a) existenţa unui Dumnezeu impersonal a cărui energie penetrează
universul şi a cărui raţiune asigură armonia diverselor planuri, b) omul este de esenţă divină, el
provine dintr-un trecut imemorabil şi primordial şi este deschis spre un viitor fără limită, c) legea
202
Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 315
203
Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Invazia sectelor, vol 1, p. 347-348
204
Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 316
justei compensaţii după care omul este propriul său judecător, arbitrul propriei sale vieţi, împărţindu-
şi el însuşi sieşi glorie sau întuneric, recompensă sau pedeapsă”.205
„Teosofia pretinde a fi religia viitorului. Ea propune un creştinism teosofic prin care “toată
lumea trebuie să devină o împărăţie a lui Dumnezeu în care să strălucească Soarele înţelepciunii”. 206
În acest sistem emanaţionist Iisus Hristos este prima emanaţie a lui Dumnezeu. El este Atma,
Logosul, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu. Teosofia împarte membrii ei în “maeştri” - Mahatmas -
marile suflete - şi adepţi. Ea consideră pe Iisus unul dintre aceştia din urmă, un om rar care a ajuns la
conştiinţa personală de sine. El a avut cunoaşterea de Dumnezeu şi conştiinţă de Dumnezeu. Ceea ce
se spune în Biblie care este o carte a ştiinţelor oculte, şi nu cuprinde revelaţia lui Dumnezeu dar
conţine adevărurile cele mai înalte ale filosofiei religiei despre naşterea, patima, moartea şi învierea
Sa sunt alegorii pentru naşterea spirituală a omului. De aceea Moartea şi învierea lui Hristos nu au
putere de justificare şi de mântuire”.207
Walter Martin spune că Teosofia ca sistem de cult eretic îşi derivă numele din termenul grec .
theosophia, care înseamnă literal înţelepciune divină. Şi, conform lui J. H. Fussell, învăţăturile ei
sunt în acelaşi timp religioase, filozofice şi ştiinţifice, (postulând) un principiu etern, imuabil,
atotcuprinzător, sursa oricărei manifestări. Din această singură existenţă se naşte periodic întregul
univers, manifestând cele două aspecte ale spiritului şi materiei, ale vieţii şi formei, cel pozitiv şi cel
negativ, „cei doi poli ai naturii, între care este ţesut întregul univers”. Aceste două aspecte sunt unite
în mod inseparabil; astfel, toată materia este însufleţită de viaţă, în timp ce întreaga viaţă caută să se
exprime prin forme. Întreaga viaţă fiind fundamental una cu viaţa Existenţei Supreme, ea conţine în
germene toate caracteristicile sursei ei, iar evoluţia este doar desfăşurarea acestor potenţialităţi
divine, aduse Ia existenţă de condiţiile oferite în variatele regnuri ale naturii. Universul invizibil este
doar o mică parte a acestei sfere de dezvoltare208.
Prin urmare, teozofia poate fi recunoscută la începuturile ei ca o formă panteistă a
gnosticismului antic, care încearcă să reunească adevărurile religioase, filozofice şi ştiinţifice, aşa
cum se găsesc ele în toate sursele religio-filozofice.

205
Gheorghe Petraru, op.cit., p. 294; Richard Bergeron, op.cit., p. 161-162
206
Gheorghe Petraru, op.cit., p. 294; Handbuch der Religiose Gemeinschaften, p. 409
207
Gheorghe Petraru, op.cit., p. 294; Handbuch der Religiose Gemeinschaften, p. 409
208
J. H. Russell, în „Theosophy”, The New Shaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, Grand Rapids, MI, Baker Book House, 1977
(retipărită), vol 11, p. 407; Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 312
 După părerea teozofilor, societatea lor „este un sistem de gândire în dezvoltare, rezultatul
unui studiu şi al unei cercetări atente” şi în plus „nu este nimic altceva decât temelia solidă pe care se
întemeiază toate fazele gândirii şi activităţii lumii”209.
Acest ideal înnobilat visează la o frăţie a tuturor credinţelor sau, dacă ne este permis să ne
exprimăm astfel, un tip de religie omogenizată în care toţi oamenii vor accepta, într-o măsură sau
alta, doctrinele cardinale ale teozofiei. Din acest punct de vedere, ea este înrudită cu spiritismul,
rosicrucianismul, baha'ismul şi cultele eretice Marele Eu Sunt.
Este interesant că teozofia vorbeşte în termeni entuziaşti despre cultul antic al gnosticismului,
care a înflorit în primele trei secole ale erei creştine şi care aproape că a reuşit să aducă pagube
ireparabile credinţei creştine istorice. Epistola lui Pavel către Coloseni şi întâia Epistolă a lui Ioan
sunt recunoscute de către toţi cercetătorii biblici a fi o apologie directă împotriva acestui cult eretic
care a spiritualizat Vechiul Testament, a redefinit terminologia creştină contemporană, a postulat un
Dumnezeu impersonal în locul Dumnezeului revelaţiei şi L-a redus pe Iisus Hristos la starea de
semizeu sau de emanaţie panteistă din incognoscibila esenţă divină. Cu toate acestea, renumitul
scriitor teozof, L. W. Rogers, desconsideră sfatul Duhului Sfânt, ca să nu mai menţionăm
avertismentele apostolilor Pavel şi Ioan, atunci când afirmă:
Antagonismul dintre gândirea ştiinţifică şi cea religioasă a fost cauza marilor controverse care
au apărut în lumea intelectuală la sfârşitul secolului al XIX-lea. Dacă nu s-ar fi pierdut învăţătura
primară a Bisericii creştine, conflictul acesta nu putea să apară. Filozofii gnostici, care constituiau
raţiunea şi inima Bisericii, aveau o cunoaştere atât de adevărată asupra naturii, încât nu era posibil ca
ea să intre în conflict cu vreo realitate a ştiinţei; însă, din nefericire, ei au fost întrecuţi ca număr de
cei ignoranţi, iar autoritatea a trecut în întregime în mâna acestora din urmă. Această neînţelegere a
urmat în mod inevitabil210.
Aşadar teozofii sunt mari admiratori ai gnosticismului, şi acest fapt nu este deloc
surprinzător, de vreme ce ei au adoptat o mare parte din terminologia şi vocabularul gnosticismului
antic, care privea cu desconsiderare caracteristicile materiale atât ale lumii, cât şi ale omului, care L-
a depersonalizat pe Dumnezeu şi a creat diferite niveluri de ascensiune spirituală, care culminează cu
mântuirea universală şi reconcilierea prin reîncarnare şi cu conceptul cercurilor ascensionale,
împrumutat cu neruşinare de la budism. Teozofia nu ezită să declare că: Dumnezeu şi omul sunt cele
două faze ale unei singure vieţi şi conştiinţe eterne ce constituie universul nostru! Ideea imanenţei lui
Dumnezeu se referă la faptul că El este universul; deşi El este în acelaşi timp mai mult decât atât; că
209
Irving S. Cooper, Theosophy Simplified, Wheaton, IL, The Theosophical Press, 1964 (ed. 7), p. 22, 23; Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p.
312
210
L. W. Rogers, Elementary Theosophy, Wheaton, IL, The Theosophicals Press, 1956, p. 22; Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 313
sistemul solar este emanaţia Fiinţei supreme, la fel cum norii sunt o emanaţie a mării. Această
concepţie îl face pe om o parte din Dumnezeu, având în interiorul lui în mod potenţial toate atributele
şi puterile Fiinţei supreme. Este ideea că nimic nu există cu excepţia lui Dumnezeu şi că omenirea
este o porţiune din El - o fază a Fiinţei Lui.”211
În teologia teozofiei există şapte niveluri distincte în univers. Cel fizic este cel mai dens
dintre aceste niveluri; cel care îi succede este denumit nivelul Astral, iar deasupra lui este cel Mintal.
Mai există încă patru niveluri superioare, dar acestea sunt deocamdată pentru toţi oamenii, cu
excepţia iniţiaţilor, nişte „simple nume”. Omul, bineînţeles, are un trup fizic, un trup mintal şi un trup
astral. Însă în acest stadiu particular al evoluţiei cosmice, aşa-zisele trupuri spirituale superioare, cu
doar câteva excepţii, sunt încă în aşteptarea alcătuirii212.
Părintele profesor Nicolae Achimescu în citează pe Johannes Frohnmeyer213 care distinge
patru faze sau etape în evoluţia generală a mişcării teosofice.
1) Teosofia, sub impactul spiritismului, are ca figură centrală pe Elena Blavatskaia ce a fost
atrasă, după cum bine ştim, de tot felul de practici oculte şi spiritiste. Viaţa acesteia, cu toate
pretenţiile şi elucubraţiile ei este bine cunoscută. Blavatskaia realizează un monstruos sincretism nu
doar între domenii religioase oculte şi seculare ce nu aveau nimic în comun, dar şi între lumea şi cea
a morţilor. Atracţia faţă de India este o coordonată a Elenei Blavatskaia. Predispoziţia acesteia
(vădită în lucrarea „Doctrina secretă” 1888) spre magie şi demonic, precum şi promovarea cu orice
mijloace a vechilor religii şi tradiţii oculte sunt caracteristicile fundamentale ale curentului teosofic
ca descendent al spiritismului şi care vede în Biserică principalul oponent şi totodată vinovatul cel
mai mare pentru impasul în care se află umanitatea. Această atitudine se afla în contradicţie cu
deschiderea faţă de religii, cu încurajarea dialogului între acestea, în realitate promotorii teosofiei
urmăreau doar reabilitarea ocultismului şi spiritismului denunţate şi condamnate de multă vreme de
către Biserică.
2) Teosofia sub impactul budismului. Este perioada în care Blavatskaia şi unul din soţii ei,
colonelul Olcott merg în India cu dorinţa de integrare a societăţii teosofice în cadrul şcolilor şi
mişcărilor budiste, cum ar fi Arya Samaj. Influenţele indice au sporit repulsia celor doi faţă de
creştinism; totodată trebuie să nuanţăm spunând că budismul celor doi este unul trecut prin filtrul
ocultismului occidental. Un exemplu în acest sens ar fi inventarea conceptului de „Marea Frăţie
Albă” formată din spirite desăvârşite eliberate de samsara. Aceştia conduc lumea prin intermediul

211
Ibidem, pag. 23 apud Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 314
212
H. P. Blavatsky, Theosophical Glossary, Los Angeles, CA, The Theosophy Company, 1892, 1973 apud Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p.
314
213
Johannes Frohnmeyer, Die theosophische Bewegung, ihre Geschichte, Darstellung und Beurteilung, Stuttgart, 1923, p. 7
unor iluminaţi de tipul Elenei Blavatskaia şi transmit oamenilor înţelepciunea lor. Identificăm aşadar
o falsă revelaţie care este de fapt manifestarea patologică a minţii promotorilor teosofiei.
Excursul celor doi în lumea orientală a budismului a dus la convertirea acestora la religia
budistă, însă este vorba nu de budismul tradiţional indian ci de unul esoteric ce cuprinde doctrinele
oculte teosofice.
3) A treia etapă a teosofiei stă sub semnul hinduismului şi este legată de persoana şi
activitatea Anniei Besant născută în anul 1847, fiica unui medic englez. Influenţa hindusă asupra
Anniei Besant se exercită prin intermediul cărţii „Doctrina secretă” a Elenei Blavatskaia. Citirea
acestei cărţi produce o ruptură totală faţă de creştinism şi, totodată, o apropiere totală faţă de
hinduism. După modelul Elenei Blavatskaia, A. Besant merge în India şi devine o apologetă a
hinduismului, fiind totodată şi următoarea preşedintă a Societăţii Teosofice întemeiată de
Blavatskaia. Îl proclamă pe Jiddu Krishnamurti viitorul „învăţător universal” şi încearcă cu acesta să
reformeze regimul castelor din India. Aici face până şi politică cu scopul de a-l influenţa pe
cunoscutul Mahatma Gandhi. Specialiştii ne atrag atenţia că totuşi Annie Besant nu ar fi contribuit la
hinduizarea profundă doctrinei teosofice.
4) Ultima etapă istorică a Teosofiei îl are în centru pe Rudolf Steiner, întemeietorul de mai
târziu al Antroposofiei în anul 1913. Influenţa sa face ca multe din elementele ocultist-indiene din
perioada Elenei Blavatskaia şi a Anniei Besant să dispară, chiar dacă unele elemente orientale
indiene cum ar fi karma şi samsara rămân în sistemul valoric al acestuia214.
Walter Martin afirmă că Termenul „teosofie” a fost introdus, după câte ştiu cercetătorii care
se bucură de o reputaţie bună, în secolul al III-lea de către un filosof de seamă,
Ammonius Saccas, învăţătorul lui Plotinus, marele filozof roman. Totuşi, teozofia are un
trecut îndepărtat, care poate fi urmărit direct până în Orient, mai ales în India, unde Upanişadele şi
Vedele, sau Scripturile hinduse, formează temelia unei părţi însemnate a doctrinei. Scrierile lui
Gautama Buddha şi ale celor dintâi gnostici creştini au influenţat de asemenea în mare măsură
formularea doctrinelor teozofice215.
Corporalitatea septuplă de care vorbea Noua Gândire se regăseşte şi în cadrul antropologiei
teosofice oculte. Astfel, natura umană este alcătuită din trupul grosier şi alte şase principii, fiind
vorba de o transfigurare ascendentă a materie. Astfel trupul devine eteric şi reprezintă un model
pentru trupul fizic, diferenţa între trupul eteric şi cel fizic este că primul este purtător al forţei de
viaţă – prana. Apoi avem trupul astral şi trupul mental ca sediu al gândirii concrete, acesta din urmă

214
Mai multe informaţii despre Teosofie vezi în Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 60-62
215
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 315
împreună cu trupul fizic eteric şi astral formează personalitatea omului – eul inferior. Apoi avem
trupul cauzal, purtător de raţiune, responsabil cu gândirea abstractă, identificat cu sufletul uman şi
prezentat ca principiul etern din om. Acest trup cauzal ar fi de fapt individualitatea omului.
Observăm, că din perspectivă teosofică ocultă, individualitatea este superioară personalităţii
şi distinctă de aceasta. Ultimele două principii superioare, buddhi şi atma, sunt cele care conduc la o
cunoaştere a unităţii prin identificare cu absolutul.
Cunoaşterea propriului sine este identică cu eliberarea şi reprezintă un scop în sine şi se
realizează prin legea karmică şi prin reincarnare. Prin karma şi samsara omul devine autonom cu
privire la propriul destin putând să-şi controleze actele (karma) dar şi noua reincarnare.
Individualitatea joacă un rol în gestionarea karmei omului. Totul se subordonează legii karmice şi
totul în existenţă evoluează şi se transfigurează. Teosofii resping acuzaţia de fatalism, de pasivitate şi
resemnare. Ei au pretenţia că sunt liberi să acţioneze cu privire la propriul destin posedând o forţă
dinamică care le conferă acest drept. Explicaţiile sunt ambigue, iraţionale şi patologice încât nu este
de folos detalierea lor în cadrul acestui curs.
Potrivit literaturii cultului eretic teozofic, ai cărei reprezentanţi de seamă sunt doamna
Blavatsky, doamna Besant, I. C. Cooper, A. P. Sinnett, L. W. Rogers şi C. W. Leadbeater, există o
mare frăţie de „Mahatmas” sau „maeştri”, care sunt nişte exemple foarte evoluate de reîncarnare
avansată, a căror reşedinţă este undeva în regiunile greu accesibile ale îndepărtatului Tibet.
Aceste fiinţe divine au posedat-o pe doamna Blavatsky şi s-au folosit de serviciile ei pentru a
ajunge la generaţiile care trăiesc acum pe pământ şi pentru a le oferi adevărurile restaurate ale
marilor religii ale lumii, care fuseseră pervertite de omenire. La această imagine extrem de fantezistă,
teozofii adaugă şapte niveluri ascensionale, pe care le-am menţionat în prealabil, prin care sufletele
oamenilor trebuie să înainteze în drumul lor spre „raiul” teozofilor, Devachan.
În concordanţă cu concepţia teozofilor despre rai este în ultimă instanţă Nirvana budismului,
unde absorbţia personalităţii sau a sufletului într-un fel de suflet universal nimiceşte în cele din urmă
cunoaşterea personală - dar teozofii îşi au şi iadul lor, care, în mod destul de ciudat, seamănă cu
purgatoriul romano-catolic, cu torturi indescriptibile şi diferite trepte de degradare. Denumirea
acestei stări intermediare de existenţă, unde sufletele răposate suferă pentru păcatele lor trecute, în
timp ce aşteaptă reîncarnarea sau şansa de a începe să trăiască într-un nou trup este Kamaloka, unde
atmosfera este „... lugubră, apăsătoare, jalnică, nespus de deprimantă... omul plin de patimi rele
priveşte la toate acestea; pofte bestiale dau forme bestiale trupului astral, iar chipuri de animale
respingătoare constituie un înveliş adecvat pentru sufletele omeneşti îndobitocite. Nici un om nu
poate fi ipocrit în lumea astrală şi să ascundă gânduri murdare sub vălul unei aparenţe virtuoase; aşa
cum este omul, aşa apare el a fi şi în forma şi înfăţişarea lui exterioară, strălucitor în frumuseţe, dacă
mintea lui este nobilă; respingător în hidoşenie, dacă natura lui este necinstită”216.

Sincretismul creştin-teosofic

Teosofia a apărut şi s-a dezvoltat în Occident şi Orient şi datorită unor abilităţi utilitariste şi
oportuniste clare. Faptul că în occident s-a prezentat şi a cerut drepturi ca Biserică creştină nu ne
surprinde pentru că şi alte culte eretice necreştine au făcut acelaşi lucru. Însă, este revoltător faptul că
se raportează la Mântuitorul Iisus Hristos nu de pe poziţiile revelaţiei creştine ci de pe poziţiile
ocultismului oriental indian. Astfel, Mântuitorul nu este decât o emanaţie – Atma, de aceeaşi fiinţă
cu Dumnezeu iar, prin întrupare, este doar un adept, un om, un Buddha. În El conştiinţa personală a
fost pătrunsă şi integrată de conştiinţa logosului, adică al lui Atma – prima emanaţie a lui Dumnezeu.
Personajul Iisus devine, din descrierea teosofilor, un personaj grotesc, un guru de care se folosesc
pentru a atrage naivii „creştini”. După aceştia, Mântuitorul ar fi ajuns pe cruce din cauza
superficialităţii evreilor care nu puteau distinge între conştiinţa divină şi cea personală. Toate
evenimentele mântuirii realizate de Hristos sunt pentru teosofi doar simple alegorii ce ar trebui să
ajute omul în procesul renaşterii spirituale. Teosofii resping cu hotărâre orice fel de mântuire în şi
prin Hristos, singura mântuire fiind propria cunoaştere. Pentru aceşti dereglaţi, Mântuitorul nu ar fi
decât o victimă nevinovată a Bisericii care L-a transformat într-un ţap ispăşitor ce a preluat păcatele
oamenilor.
Reprezentarea Mântuitorului de către teosofi este una utopică şi idealistă şi nu exclud un
anumit ajutor mintal pentru om din partea Mântuitorului Iisus Hristos. Însă, repetăm, nu ştim cât este
manipulare şi cât este sinceritate în expunerea teosofică cu privire la persoana Mântuitorului Iisus
Hristos.
Biblia nu este decât un manual de ştiinţă ocultă, fără nici o legătură cu vreo revelaţie divină,
dar care conţine adevărurile supreme în materie de filosofie a religiilor. Biserica este acuzată că ar fi
falsificat Biblia. În aceeaşi opinie a teosofilor, Bisericile şi confesiunile, datorită credinţei şi
clericalismului lor, se află foarte apropiate de magia neagră. Ele sunt acceptate de teosofie doar în
măsura în care se dovedesc a fi un fel de „cârjă pentru subdezvoltaţi”, „călăuză” spre o religie
universală.

216
Annie Besant, The Ancient Wisdom: An Outline of Theosophical Theachings, Londra, Theosophical Publishing Society, 1897, p. 92, 93 apud
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 318
 În esenţa divină, puterea latentă şi spiritualitatea lui potenţială, omul este un chip al lui
Dumnezeu, întrucât el face parte din El. Aceeaşi idee este formulată în mod mai direct în psalmi, prin
afirmaţia „sunteţi dumnezei”. Dacă ideea imanenţei lui Dumnezeu este corectă, atunci omul este
literalmente un fragment al conştientei Fiinţei Supreme, este un dumnezeu-embrion, fiind destinat să-
şi dezvolte în cele din urmă puterile latente într-o expresie perfectă. Unicitatea vieţii a fost explicit
afirmată de către Iisus... Este un adevăr absolut că umanitatea este o parte din Dumnezeu aşa cum
frunzele sunt o parte din copac; ele nu sunt o creaţie a copacului, în sensul în care omul creează o
maşină, ci o emanaţie a copacului şi o parte vie din el. În felul acesta 1-a făcut Dumnezeu pe om.
Umanitatea este o creştere, o dezvoltare, o emanaţie, o expresie evolutivă a Fiinţei Supreme... Este
cât se poate de simplu dacă ne gândim că sistemul solar este doar o emanaţie a Fiinţei supreme, ceva
generat dintr-o viaţă centrală, o expresie a vieţii care dă naştere în interiorul ei polilor pe care îi
cunoaştem drept conştiinţă şi materie. Sufletul uman este un fragment individualizat al acestei vieţi
divine... este literalmente o scânteie din focul divin şi în interiorul lui se găsesc în stare latentă
caracteristicile luminii centrale din care îşi trage originea. În concepţia teozofică, sufletul este în
sensul propriu al cuvântului o emanaţie din Dumnezeu şi, de vreme ce este din propria Lui esenţă,
devine limpede de ce teozofii susţin că omul este un dumnezeu în devenire.”217
Teozofia face aceeaşi eroare gravă pe care o fac toate cultele gnostice; ea face diferenţa între
Iisus şi Hristos, considerându-L pe Iisus ca fiind doar omul fizic, iar pe Hristos ca fiind o conştiinţă
divină imanentă în El şi în toţi oamenii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Pentru teozofi, Iisus
nu este Hristosul revelaţiei divine, diferit de Hristosul care este imanent în toţi ) oamenii. Ei nu
înţeleg că termenul Hristos (Christos în greacă) este un titlu ce corespunde lui Messiah din ebraică.
Nu este o forţă, o esenţă sau o scânteie divină, fapt care poate fi văzut imediat la orice studiere atentă
a unui bun lexicon grec. În capitolul 16 al Evangheliei după Matei apostolul Petru a afirmat acest
adevăr, accentuând în mărturisirea lui de credinţă: „Tu eşti Hristosul, , Fiul Dumnezeului celui viu”
(Matei 16:16). Şi Ioan ne reaminteşte că: „Cine ; este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus
este Hristosul? Acela este : Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (I Ioan 2:22)218.

VI.2. Antroposofia

217
Rogers, op. cit., p. 22-25, 19, 20 apud Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p.319
218
Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 322
 Antropozofia este culmea teozofiei, forma spiritismului şi adaptării lui în secolul nostru.
Începutul de reformă este de fapt destrămarea sistemului şi concepţiei originale, o nouă direcţie a
teozofiei. Explicarea înţelepciunii divine a preocupat filosofia Orientului, filosofia greacă şi latină, a
fost preluată de iluminişti şi folosită de mistica arabă (Averoes), de alchimie şi de scolastică. La
gânditorii antichităţii, teozofia indica sensul „nevinovat” de înţelepciune străveche: „S-a spus de
demult”, aşa cum se indică în Talmud şi în Cabala iudaică. Termenul, ca entitate numerică, este
folosit de Pitagora, iar Platon îl consideră „nimerit” pentru substituirea unor concepte divine. Bine
încadrează Mircea Eliade toate aceste concepte în teoria „eternei reveniri”219.
Începând cu anul 1913 apare în arealul sectelor neo-religioase „Societatea antropozofică”
întemeiată, dopă cum am amintit, de Rudolf Steiner, născut la 27 februarie 1861. Atracţia ocultă se
declanşează la Steiner încă din copilărie, în special cu privire la comunicarea cu spiritele celor
decedaţi şi cu spiritele naturii. Este interesat deopotrivă de limba latină cultă şi de cultul catolic în
general. O a treia trăsătură fundamentală este legată de atracţia faţă de ştiinţele naturii şi tehnică.
Observăm de la început o persoană, pe cât de curioasă, pe atât de confuza, realitate care îi va marca
mai târziu întreaga traiectorie pseudo-religioasă. De tânăr încearcă să creeze în mintea sa ciudată tot
felul de sinteze între lumea spirituală nevăzută şi lumea materială a simţurilor. Încearcă din perioada
anilor de şcoală să demonstreze unitatea celor două lumi. Ajunge să îşi finalizeze studiile printr-o
teză de doctorat în filozofie cu o temă legată de teoria cunoaşterii, lucrarea fiind publicată în 1892
sub titlul „Adevăr şi ştiinţă”.
Primele contacte cu Teosofia le are prin Marie von Sivers care îi va deveni cea de-a doua
soţie din anul 1914. Între timp se convertise la Teosofie şi devine secretar general al secţiei germane
a societăţii teosofice. Este exclus din societatea teosofică în 1913 datorită încercării de a transfera
accentul de la hinduism şi budism spre un ocultism cu valenţe creştine.
Majoritatea teosofilor germani în nou înfiinţata Societate Antropozofică. Se constată de la
început o tendinţă de transformare a societăţii antropozofice într-o sectă cu toate particularităţile
ştiute. Începe să vorbească despre necesitatea construirii unui nou tip de societate care să depăşească
binomul capitalism socialism. În această nouă societate, politica, economia şi cultura ar trebui să fie,
în acelaşi timp independenţe şi totodată să formeze împreună o structură tridimensională.
Mai târziu, anumite fundaţii antropozofice, cum ar fi Şcoala Waldorf, vor încerca să pună în
practică acest tip de structură. În 1919 Steiner formează prima Şcoală Waldorf. Caracteristica acestei
şcoli o reprezintă o pedagogie personală a lui Steiner ce are la baza concepţiile antropologice ale

219
Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Invazia sectelor, vol 1, p. 358-359
acestuia. În 1923 desfiinţează Societatea Antropozofică şi înfiinţează „Societatea generală
antroposofică”, condusă de el însuşi.
Moare la 30 martie 1925 la Dornach, pare-se otrăvit. Albert Steffen succede, iar în timpul
regimului Nazist Antroposofia a fost interzisă. Ca orice sectă, Antroposofia se dezintegrează
începând cu anii ’70, apărând grupări alternative cu preocupări, în special, în sfera ecologiei.220

Doctrina antroposofică

Antroposofia se revendică ca un sistem ştiinţific-spiritual, ca o totalitate a cunoaşterii, în care

îşi găsesc locul arta ştiinţa şi religia. Deşi a apărut ca o reacţie la Teosofie şi la influenţele hinduse şi
budiste ale acesteia, totuşi Antropozofia eşuează într-un ocultism sincretist de tip occidental. Acest
ocultism este prezentat ca fiind creştin. De aceea, din motive de oportunism, în centrul doctrinei lui
Steiner se află Hristos. Însă, nu este vorba de Iisus Hristos al evangheliilor şi de Unul ezoteric,
produs al spiritului evoluţionist, al gândirii ştiinţifice naturaliste, neo-darwiniste ale lui Ernst
Haeckel. Deşi îl hiperbolizează pe Mântuitorul, Acesta este redus la o esenţă spirituală (este adevărat,
cea mai înaltă). Din 1909, Steiner învaţă despre existenţa a doi copii Iisus, născuţi în Bethleem, din
Maria şi Iosif. Primul, numit solomonic sau regesc îl regăsim în Evanghelia lui Matei. Al doilea,
Iisus profetic, în Evanghelia lui Luca. În Iisus solomonic s-a reîncarnat Zoroastru, iar în cel profetic,
Buddha. Trebuie să recunoaştem inventivitatea acestui individ, dar şi dimensiunea eminamente
patologică în care a activat. El scrie o lucrarea intitulata „Evanghelia a cincea” care nu este nimic
altceva decât o expunere esoterico-gnostică şi pe care o prezintă ca soluţie la secularizarea lumii
occidentale”221.

Dumnezeu

Cu privire la Dumnezeu, există o influenţă a teosofilor care Îl considerau pe Acesta ca un

Unic Universal şi Absolut din care iese totul şi în care se absoarbe totul; această influenţă s-a
combinat într-un mod foarte ciudat cu ideile evoluţioniste ale lui Darwin (generaţia spontanee).
Astfel, el ajunge să elaboreze o teorie despre existenţa unui spirit universal cosmic şi etern, care a
creat totul punând o ordine deosebită în Univers. În bună măsură, concepţiile eretice antroposofe
actualizează erezia ariană din primele veacuri, raţionalizând taina existenţei lui Dumnezeu.
Mai multe informaţii referitoare la Antroposofie vezi la Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 68-71
220

Mai multe informaţi despre doctrina sectei regăsim la Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 295; Richard Bergeron, op.cit., p.
221

162 şi Kurt Hutten, op.cit., p. 712

Dumnezeul lui Steiner este Unul impersonal care se confunda cu zidirea, iar omul, prin evoluţie
devine dumnezeul impersonal, potrivit concepţiilor orientale. Antropologia lui Steiner este una strict
orientală, hindusă, preluată de la teosofii din care a făcut parte. Vorbeşte de trup astral, ca sediu al
poftelor şi patimilor, apoi de trupul eteric, care cuprinde temperamentul şi caracterul şi, în cele din
urmă, de trupul fizic. Aceste idei sunt la baza Pedagogiei Waldorf. Trupul fizic este legătura dintre
om şi regnul mineral, cel eteric îl leagă pe om de regnul vegetal, iar cel astral face legătura cu regnul
animal222.

Cosmologia şi antropologia lui Steiner

Cosmologia antroposofă este una panteistă. Nu există creaţie ci un perpetuum mobile, fără
început şi sfârşit. Cosmologia se aseamănă unei spirale într-o permanentă dezvoltare. Dumnezeu
coexistă în spiritual şi se contopeşte cu materialitatea lumii, cu alte cuvinte Dumnezeu este în acelaşi
timp materie şi spirit. Antropologia este un evoluţionism darwinian cu accente spirituale. Omul nu
este decât un vehicul în această evoluţie de la mineral până la dumnezeul impersonal. Particularitatea
o constituie faptul că Steiner crede că evoluţia omului nu începe pe Pământ ci pe Saturn. Aici se
desparte de Darwin, strămoşii oamenilor nu mai sunt maimuţele, ci nişte fiinţe cu conştiinţe confuze
– oamenii saturnali. Trupul acestora era apropiat sferei mineralului. Omul se mută în evoluţia sa pe
soare şi dobândeşte trupul eteric, simţurile apropiindu-se de sfera vegetalului. Următoarea etapă a
evoluţiei omului şi a conştiinţei s-a desfăşurat pe Lună şi omul este pus în legătură cu domeniul
animal.
În concluzie, omul este prizonierul unui evoluţionism cosmic şi parcurge pe mai multe
planete, drumul de la mineral la treapta de serafim. Observăm „acurateţea” şi „normalitatea” gândirii
lui Steiner.

Învăţătura despre Hristos

Tot ceea ce vorbeşte Steiner despre Dumnezeu, este pe cât de bogat, pe atât de derutant.
Afirmaţiile sale sunt de fapt speculaţii despre: „Dumnezeu”, „divin”, „divino-spiritual”, „marele
Dumnezeu solar”, „Dumnezeu lumină” etc.

Învăţătura lui Steiner despre Dumnezeu se regăseşte la Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Invazia sectelor, vol 1, p. 362-363 şi Pr. Prof. Dr. Nicolae
222

Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 72

 Hristos est Dumnezeu solar, fiinţă supremă, sumă a elohimilor, este superior lui Iahve şi
reflector al „luminii” hristice. Observăm influenţe gnostice despre demiurg ca Dumnezeu inferior al
creaţiei şi materiei, substituit de Hristos ca Dumnezeu al iubirii. Ştim bine reacţia Bisericii cu privire
la gnoză, la gnosticism în general şi la maniheism, în special.
Arhanghelii joacă un rol important în arealul antroposof, ca dumnezei superiori. Toate aceste
concepţii esoterice, Steiner are pretenţia că le întemeiază pe fundamentul biblic, de fapt este vorba de
o denaturare şi o relativizare a Sfintei Scripturi. Biblia face parte din vechea revelaţie, pe când
Antroposofia aparţine noii revelaţii, iar Mântuitorul, dacă ar trăi cu noi, ar alege cu siguranţă
Antroposofia. Când se referă la Mântuitorul, el separă pe Iisus de Hristos, Iisus fiind doar întruparea
hristosului. Iisus din Nazaret este, pentru Steiner, un personaj marginal, la un nivel de prestadiu al
adevăratei cunoaşterii. Despre cei doi copii Iisus am vorbit.
Interesant este (ca sa vedem cât de întreg la cap era Steiner) ca cei doi copii Iisus – cel
solomonic şi cel natanic – numiţi după cei doi fii ai lui David, Solomon şi Natan, au un tată pe Iosif
şi o mamă, pe Maria (care nu mai e fecioară). Nebunia apare când Steiner afirmă că cel solomonic
era singur la părinţi iar cel natanic avea mai mulţi fraţi şi surori. De vină o fi amprenta lui Zoroastru
şi Buddha încarnaţi în cei doi!
Ca toţi ezotericii de ieri şi astăzi, şi Steiner este inflamat de faptul că Sfânta Scriptură nu
vorbeşte nimic de activitatea Mântuitorului între 12 şi 30 de ani. Spre deosebire de alţi oculţi,
Steiner, pe baza noii sale revelaţii arată că între 12 şi 18 ani Iisus a fost zbuciumat, dar a trăit în
Nazaret, iar între 18 şi 30 a călătorit mult în interiorul şi exteriorul Palestinei, fiind iniţiat în cultul lui
Mithra, apoi în ordinul esenienilor întâlnindu-se cu Buddha şi Sfântul Ilie. Comentariile sunt de
prisos223.

VI.3. AMORC

A.M.O.R.C sau Antiquus mysticus or do rosae crucis este cunoscut de sectologie ca Ordinul
rosacrucian. Acesta este o continuare a societăţii secrete a Rozicrucienilor. Întemeietorul este H.
Spencer-Lewis (1883-1939) în anul 1909.
El se autoproclamă ca cel ce trebuie să reînvieze Fraternitatea rosicruciană începând din
America. Fiind o organizaţie secretă, ştim că doctrina ar cuprinde elemente din filosofia iniţiatică ca

223
Învăţătura despre Hristos la Steiner este regăsită şi la Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 80-82
aplicabilitate practică, scopul fiind constituirea unei armonii cosmice şi stăpânirea sinelui prin
intermediul cunoaşterii legilor secrete ale universului (macro şi micro cosmosul).
Învăţătura hristologică a AMORC este totalmente ocultă; Mântuitorul este considerat un
Mare Maestru, Avatar sau Fiu al lui Dumnezeu. Observăm caracterul sincretist al organizaţiei, pentru
ei Logosul întrupat şi avatarul, adică încarnarea temporală a zeului păgân hindus Vishnu este acelaşi
lucru. Hristos este pus pe aceeaşi treaptă cu Krishna, Buda, Zoroastru, Lao-Tze, Platon, Apollonius
din Tayma, Pitagora. Ca să ajungă Mare Maestru, Iisus a trebuit să fie iniţiat de maeştrii spirituali în
Egipt, India, Tibet, Grecia. El ne ajută să ne integrăm în spiritul cosmic al conştiinţei divine,
nicidecum să ne mântuim, adevărul despre dumnezeirea Mântuitorului este eliminat; AMORC nu
crede în patimi sau înviere ci propovăduieşte un Iisus gnostic, care este o scânteie divină a conştiinţei
cosmice, care, prin iniţiere – cunoaştere şu iluminare interioară – a regăsit Calea divinizării şi a
devenit Hristos.
AMORC are câteva milioane de adepţi, au temple ce amintesc de vechile temple păgâne
egiptene, conducerea este „marea lojă”, iar centrul mondial este la San Jose în California224.
AMORC este un exemplu tipic de psihoză colectivă, de îmbinare nefericită de neo-păgânism
cu gnosticism în cadrul unui cult secret, de mistere. Această organizaţie ne oferă indicii importante
cu privire la gravitatea şi mărimea dimensiunii esoteric-oculte a omului contemporan.

VI.4. Frăţia albă universală

Din aceeaşi categorie, ca o variaţie la aceeaşi temă (ocultă) avem şi Frăţia albă universală
întemeiată de macedoneanul Omraam Michael Aivanov (1899-1986) la Paris în anul 1947. Ea
pretinde a fi o şcoală de iniţiere, având o doctrină sincretistă ce cuprinde adevăruri ascunse, secrete,
ce nu pot fi descoperite decât prin iniţiere. Avem, aşadar, o alternativă la revelaţia creştină, o auto-
revelaţie iniţiatică de tip ocult. Pretenţia întemeietorului este că ar fi dobândit ştiinţa secretă de la un
maestru tibetan. În realitate, opera sa este compilaţie de bogomilism, teosofie şi ocultism în general.
Scopul sectei este înfiinţarea unei loje a marilor iniţiaţi, conduşi de întemeietor cu autoritate divină.
Ei fac apologia unei religii solare, soarele este decriptat ca cel ce aduce înţelegere, putere şi
cunoaştere divină prin razele sale ce acţionează supra creierului. Aivanov se proclamă al XIX-lea
mare maestru al umanităţii, care va aduce lumii o viaţă nouă în „Epoca de Aur” şi „Regatul lui
Dumnezeu” (întorcându-ne în timp, parcă am fi la „Cântarea Românei”!).

Mai multe informaţi despre AMORC regăsim la Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 296-297; Richard Bergeron, op.cit., p.
224

167-169; Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 80-82 şi Jean Vernette, Les Sectes, p. 163
 „Învăţătura” hristologică a lui Aivanov este una panteistă, El nu este Dumnezeu întrupat, ci
un spirit solar, un principiu cosmic prezent în tot universul. Aivanov îl numeşte Fiu al lui Dumnezeu
însă într-o înţelegere ocultă-panteistă; prezenţa Sa nu este simţită prin roadele mântuirii obiective, ci
se face prin soare.
Membrii practică yoga sacrului (surya-yoga) dimineaţa la răsăritul soarelui pentru a primi
energia acestuia. Regimul alimentar este vegetarian, iar centrul mişcării este la Sevres-Paris225.
Este de neînţeles cum asemenea indivizi „conving” atât de mulţi oameni cu elucubraţiile lor.

VI.5. Eckankar

Fondatorul acestei organizaţii oculte a fost Paul Twitchell care s-a proclamat 971-lea Maestru
Eck în viaţă. Maestru Eck este cel care învaţă pe sine şi pe oameni ştiinţa călătoriilor sufletului în
împărăţia lui Dumnezeu. Primul maestru Eck ar si fost Gakko, în urmă cu 6 milioane de ani.
Întemeietorul a fost atras de mic de ocultism, însă a fost un amator în acest domeniu, ca şi în
cel mistic. El a peregrinat prin mai multe secte (Scientologia, Biserica Revelării Sinelui lui Aswami
Premananda), ceea ce arată caracterul superficial al acestuia.
Organizaţia este una sincretistă, pe linia teosofiei şi a ocultismului în general, cu accente
orientale. Apologeţii sectei pretind că aceasta nu este nici filosofie, metafizică sau sistem ocult, ci ar
a fi un mod de viaţă, o ştiinţă a conştiinţei totale, realizată prin dobândirea libertăţii absolute, în urma
călătoriei sufletului în împărăţia lui Dumnezeu.
Astfel, se autoproclamă ca fiind singurii care îi pot ajuta pe oameni să intre în împărăţia lui
Dumnezeu. Aceasta ar fi formată din 11 sfere (6 celeste şi 5 demonice) pe care sufletul le străbate
prin 10 iniţieri. Reîncarnarea joacă rolul cel mai important pentru iniţierea Eckankar, prin ea se trece
în milioane de ani, de la zonele inferioare ale universului (minerală, plantară şi animală) la iluminare.
De fapt, este vorba de manipularea şi de condamnarea naivilor racolaţi la dezorientare şi inadaptare
socială.
Ei vorbesc de existenţa unui trup spiritual ca adevărat trup al omului ce depăşeşte timpul,
spaţiul şi materia, care este real, liber şi desăvârşit. Sufletul totuşi este prizonier al lumii materiale şi
al legii karmice, nu doar al samsarei. Iluminarea sau dobândirea conştiinţei totale nu ar fi – după
mintea bolnavă al lui Twitchell – decât predispoziţia firească a sufletului de a accede la nivelul
spiritual primordial. Cu alte cuvinte, urcăm prin reîncarnare şi iluminare ca să ajungem de unde am

225
Detalii la Roger Ikor, Les sectes, p. 106-107 şi Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 297
plecat! În acest periplu, adepţii sunt atraşi cu ajutorul promisiunii că se vor curăţi karmic şi vor fi
fericiţi. „Arta călătoriei sufletului” este o modalitate eficientă de manipulare. Ea are legături şi
raporturi ufolatrice, dar, mai grav este că ea duce la dependenţa totală a adepţilor faţă de lider,
deoarece această „călătorie” este obligatoriu să fie gândită de un „maestru Eck”. Iată diversiune şi
spălarea creierului!
Caracterul sincretist al mişcării este clar. Avem elemente preluate din diferite tradiţii
doctrinare: tradiţia Radhasoami din India, care face trimitere la Fiinţa Supremă, la fel ca mişcarea
Eckankar, teosofia pe care am amintit-o, apoi avem elemente din gândirea chineză.
Liderul creionează itinerariul sufletului în mod alambicat, astfel până la sfera 5, sufletul luptă
cu dualitatea (yin şi yang), apoi parcurge singur drumul spre ultima sferă celestă. De aici, Twitchell
trage concluzia hermafrodită că omul este în acelaşi timp bărbat şi femeie (aceste idei se regăsesc şi
în psihologia modernă). Totuşi, el consideră sufletul feminin ca fiind inferior celui masculin
(influenţă de gnoză platonică), acesta poate depăşi sfera numărul 5 doar prin unirea cu sufletul
(principiul) masculin. Acesta ar fi şi rostul căsătoriei; aceasta nu este valorificată din perspectiva
creştină, ci doar ca „împerechere a sufletului” şi ca dobândire a unităţii primordiale ce depăşeşte şi
transfigurează dualitatea.
Twitchell moare în 1971 iar sceptrul puterii a fost preluat de un alt maestru, autonumit
Mahanta, este vorba de Darwin Gross care va avea pe mai departe misiunea de a ajuta sufletele
prizoniere conducându-le spre împărăţia lui Dumnezeu. Observăm influenţe neoprotestante în cadrul
organizaţiei Eckankar. Prin învăţătura despre Regatul lui Dumnezeu ne amintim de regatul iehovist
care nu are totuşi aceeaşi constituţie, iar cu privire la salvarea sufletelor prizoniere, ne amintim de
iniţiativa mormonă cu botezul pentru cei morţi.
Aceasta demonstrează – o dată în plus – caracterul eminamente păgân ale acestei mişcări, dar
şi păgânismul şi neopăgânismul ca liant pentru toate sectele neoprotestante, sofiologice sau ale noii
gândiri226.

VI.6 Mişcarea Graal

Această mişcare a fost întemeiată de Oskar Ernst Bernhardt (1875-1941) cunoscut sub
pseudonimul Abd-ru-shin, adică Fiul luminii în arabă. Se vorbeşte de o dublă întrupare a lui Abd-ru-
shin, şi anume ca Parsifal şi, mai recent, ca O.E. Bernhardt, născut la 18 aprilie în Bishofswerda,

Despre Eckankar găsim la Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 122; Timothy Miller, America's Alternative Religious, p.
226

365; Jean Vernette, Les Sectes, p.186; Richard Bergeron, Le cotege des fou de Dieu, p. 165; cf. Constantin Cuciuc, Religii noi în România, p. 129
Saxonia. El avea să părăsească încă de tânăr locul său de naştere, întreprinzând nenumărate călătorii
prin Germania, Elveţia, Anglia, S.U.A. şi Orient.
Are pretenţia de a fi scriitor, apoi devine infractor şi este condamnat la închisoare, pentru ca
în final să ajungă la spital şi, internat fiind, să se apropie de filosofie şi religie. Astfel, iată parcursul
„duhovnicesc” spre statutul de întemeietor de sectă. Avem şi în acest caz pretenţii patologice ale
întemeietorului: „trimis al lui Dumnezeu”, „voinţa lui Dumnezeu întrupată”, „sfânt întrupat” şi
„Emanuel”.
Are o viaţă de familie zbuciumată, cu două mariaje neîmplinite. Totuşi, este unul dintre
puţinii lideri sectari ce nu şi-au dorit să fie dictatori religioşi, adepţii se organizează purtând mai
multe nume, printre care „ordinul Graal”.
Astfel, se naşte o nouă mişcare religioasă, cu un pronunţat caracter esoteric, având numele
„Graal” pentru că fondatorul se autoproclamă posesor al unei vechi cunoaşteri al cărui simbol era
Graalul. Potrivit unui mit popular, în lumea anglo-saxonă, Graalul este vasul, cupa săpată într-un
smarald uriaş, folosită de Iisus Hristos la Cina cea de Taină. Este vorba de cupa în care Iosif din
Arimateea a colectat sângele ce a curs de pe crucea Golgotei în timpul răstignirii Mântuitorului. În
versiunea aceluiaşi mit, această cupă cu sânge a fost ascunsă, dar a fost recuperată în Evul Mediu de
către Cavalerul Parsifal. Mitul în sine a fost cultivat atât de către unii poeţi ai Evului Mediu, cât şi
prin romanele medievale despre regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde. De altfel, motivul Parsifal
va deveni simbolul educaţiei cavalereşti în Germania, iar R. Wagner se va inspira din legenda
Graalului în operele sale Lohengrin şi Parsifal.

Doctrina

Promotorii acestei noi secte îşi propun să ne prezinte o doctrină complexă despre univers, om
şi paradis. Universul este impersonal, este Energia Cosmică şi tot ce există, inclusiv omul participă la
această Energie. Fundamentul energetic al universului este Sfântul Graal, Fiul Omului sau Parsifal
(iată câtă confuzie şi amestec iresponsabil). Unitatea cosmosului este indisolubilă, iar aceasta se
realizează prin Sfântul Graal ce uneşte Creatorul cu creaţia. Avem o interpretare esoterică a lui iisus
şi panteistă a Sfântului Duh ca energie cosmică. Avem şi elemente gnostice prin rolul cunoaşterii
exacerbat în contextul mişcării Graal. Astfel, este foarte clar că avem de a face cu o mişcare
sincretistă de tip ocult.
 Dumnezeu ar fi imaterial, identificat cu lumina, fiind deasupra (independent şi liber) de toată
materialitatea şi existenţa. Tronul său (Dumnezeu nu are substanţă dar are tron!) este păzit de patru
animale: vulturul, leul, taurul şi berbecul. Locul cel mai important între aceste animale îl ocupă
berbecul, pentru că acesta are figură de om şi poartă în sine ceea ce este spiritual în om. Ele sunt
animale radiante, adică ascund în ele toate radiaţiile necesare pentru creaturi în general şi pentru
evoluţia lor. Dumnezeu nu este decât sursa radianţă şi energetică a tot ce există, inclusiv a cetăţii
Graalului (observăm o gândire patologică de factura science-fiction).
Omul în profunzime este spirit şi posedă un nucleu spiritual. Materialitatea nu este blamată ci
este identificată cu conştientizarea sufletului ce trebuie să se maturizeze şi prin reîncarnări succesive
regresive să ajungă în punctul de plecare.
Lucifer este responsabil de căderea în păcat, păcatul înseamnă convingerea spiritelor
conştiente că raţiunea este mai presus de spirite. Astfel, vedem că secta este una neo-gnostică,
spirituală şi antiraţională (ca şi întemeietorul iraţional); raţiunea este legată de materia grosieră şi are
valoare inferioară fiind circumscrisă de spaţiu şi timp.
Răul este karma care este o povară ce trebuie consumată, nu eliminată prin iertare de la
vreun Dumnezeu sau om. Această consumare se poate realiza doar în viaţa de dincolo.
Hristologia. Iisus Hristos nu este Dumnezeu întrupat, nu există Sfânta Treime, El nu este –
potrivit sectei – decât întruparea Luminii divine ce contracarează degenerarea şi evoluţia lumii. El
este un „fragment”, o „părticică” din lumina Divinului ce vine datorită întunericului ce domina
omenirea. Întruparea este expresia iubirii lui Dumnezeu, iar scopul este de a ne arăta cum să trăim în
conformitate cu legile creaţiei. Patimile sunt explicate prin căderea lui Hristos în materia grosiere şi
ca înfrângere împotriva umanităţii.
Întruparea este un eşec datorat imaturităţii spirituale a omului. Doctrina mişcării este
contradictorie pentru că se afirmă: „Însă, chiar înainte de întrupare, El ştia că Dumnezeu pregătise
deja trimiterea altcuiva spre omenire, respectiv pe Fiul Omului”227.
Deci, Fiul Omului nu este acelaşi lucru cu Iisus Hristos, este superior, fiind voinţa lui
Dumnezeu, Emanuel, pe când Iisus nu este decât iubirea lui Dumnezeu. Întemeietorul se identifică cu
Emanuel, care este creatorul, mijlocitorul şi suportul universului. Emanuel acţionează prin Parsifal
şi-l trimite pe Abd-ru-shin în lume să cunoască slăbiciunile umane. Unde Mântuitorul a eşuat,
Emanuel a triumfat, el (liderul) să ultima lovitură lui Lucifer. Pregătirea pentru întruparea lui

Vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 118. In legătura cu mişcarea Graal şi doctrina sa mai găsim şi la Pr. Prof. Dr.
227

Gheorghe Petraru, Ortodoxie si prozelitism, p. 298; Jean Vernette, Les Sectes, p. 181
Emanuel durează mii de ani. Iar Tereza este cea care va lua locul Sfintei Fecioare Maria. Vedem o
denaturare a creştinismului fără precedent, de un om bolnav şi degenerat.

VI.7. Scientologia

În cadrul şi în contextul proliferării sectelor în secolul trecut, s-a observat apariţia unei noi
direcţii: sectele scientologice. Aceste grupări sunt deosebit de periculoase deoarece se adresează
omului post – modern al secolului XX şi îi propune obiective dintre cele mai atrăgătoare:
1) Depăşirea opoziţiei dintre ştiinţă şi credinţă, combaterea în special a scientismului
precum şi a influenţelor ideologice atee şi materialiste cu privire la ştiinţă;
2) Apariţia unei grupări terapeutice care „reuşeşte” să „rezolve” şi să „vindece” toate
problemele, frustrările şi neputinţele omului contemporan în contextul suferinţei cvasi – generale
sufleteşti şi trupeşti şi a lipsei dramatice a reperelor valorice;
3) Oferirea unui „produs religios” ambalat într-un limbaj accesibil omului desacralizat
de tip science – fiction, cu o doctrină şi anumite practici ce mimează atât religiozitatea cât şi
demersul ştiinţific.
Între grupările scientologice, la loc de frunte se află „Scientologia” lui Lafayette Ronald
Hubbard.
Deşi scientologia nu este cunoscută foarte bine de către teologi şi laici în România, totuşi prin
traducerile lucrărilor lui Hubbard, scientologia începe să prolifereze printre intelectualii români. Mail
mult „Biserica” scientologică şi-a deschis centre la Bucureşti, Iaşi şi Odorheiu Secuiesc. La fel ca
toate sectele neo-religioase de factură sincretistă, şi scientologia se autoproclamă „religia secolului
XX”, chiar dacă la baza acesteia se află o lume fantastică inspirată de gândirea ciudată a unui autor
de science-fiction. Fără îndoială că scientologia este controversată şi extrem de criticată peste tot în
lume. Etimologic, denumirea sectei vine de la verbul latinesc scire – a cunoaşte şi din substantivul
grecesc logos – cuvânt învăţătura, însemnând grosso mod „învăţătura despre cunoaştere”.
Ambiguitatea cu privire la această grupare este că nu se ştie cu exactitate ce este ea: o filozofie, o
ştiinţă sau o religie, sau câte puţin din fiecare228.

228
Despre istoricul Scientologiei găsim la Constantin Cuciuc, Religii noi în România, Ed. Gnosis, 1996, pp. 146-147; F.M.Florescu, „Politica
americană şi sectele necreştine”, în: Biserica şi problemele vremii, nr. 2 (1998), p. 8; Maria Emilia Sorescu, Fenomenul sectant în România, Ed. Beladi,
Craiova, 1999, pp. 101-104; Diac. prof. dr. Petre I. David, Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, Constanţa, 1999, p. 260; Lect. Dr. Radu Petre
Mureşan, Scientologia : Religie sau ştiinţă?, în Studii teologice, Nr. 1, 2007, p. 101-131, p. 2; Darrol M. Briant, Scientology – A New Religion,
Freedon Publishing, Los Angeles, Californa, 2008, p. 7; Jacques Robert, La scientologie – une réligion, Publie par l’Association Spirituelle de l’Eglise
de Scientologie d’Ile de France, 2006, p. 5
 Secta a fost fondată în 1954. La Fayette R. Hubbard, fost ofiţer de marină, a fondat întâi o
mişcare intitulată Dianetica ce se ocupa numai cu studiul minţii. Diferenţa faţă de aceasta constă în
faptul că scientologia se ocupă şi cu natura spirituală a omului. Este genul de mişcare care a fost
interzisă în aproape toate ţările occidentale datorită tehnicilor de manipulare folosite. Coordonarea
activităţilor scientologice se face începând cu 1975 din Clearwater, Florida. În anii ’80 Hubbard se
retrage din viaţa publică şi moare în 1986. În prezent, conducerea este coordonată din Florida şi din
Los Angeles prin intermediul unui colegiu format din 12 membrii229.
Secta a cunoscut mare răspândire prin practicarea prozelitismului prin mijloace publicitare,
cât şi prin abordarea directă a oamenilor pe stradă. Aplică diverse pedepse nesupuşilor, fiind
încurajate supravegherea reciprocă şi denunţul pentru abaterile de la regulă.230
Întorcându-ne la Hubbard, aflăm că în adolescenţă a fost fascinat de psihanaliza lui Freud, de
filosofia orientală şi de studierea vechilor culturi. În acelaşi timp, începând cu anii 1930, a studiat
ştiinţele matematicii şi fizicii la George Washington University. Aşa se explică caracterul
eminamente sincretist pe care îl va imprima sectei mai târziu.
Cartea de bază a scientologiei este Dianetica, un adevărat manifest ce s-a vândut în mai mult
de 15 milioane de exemplare. El se visa un deschizător de drumuri în psihologie, de aceea îşi prezintă
cercetările în faţa Asociaţiei Americane de Psihologie care respinge inepţiile hubbariene.
Pe lângă preocupările în sfera îmbunătăţirii performanţelor şi psihicului uman, Hubbard este
acuzat de legături cu neo-satanismul şi cu franc-masoneria. Contactul său cu Ordo Templi Orientis
(OTO) (organizaţie secretă fondată la începutul sec. al XX-lea de francmasonul german Karl Gellner
al cărei motto era „Lege înseamnă să faci ceea ce doreşti!) şi legăturile cu ordinul iniţiatic Eckankar
sunt relevante pentru instabilitatea psihică şi statutul de căutător spiritual incurabil al ui Hubbard.
Îmbină în mod nefericit elemente de fizică nucleară şi de psihologie existenţială şi elaborează
o teorie centrată pe puterea minţii umane. Pretinde că s-a autovindecat prin propria teorie de
invaliditatea pe care pretindea că a dobândit-o în război (orbire şi paralizie). Încearcă să se integreze
şi să dobândească recunoaşterea lumii ştiinţifice americane, însă este respins cu diplomaţie.
Pe fundamentele dianeticii formulează „doctrina” scientologică, ce devine din ce în ce mai
spiritualistă. Timp de aproximativ 20 de ani de la apariţie se afla într-un încontinuu război cu statul
american, perioadă pe care o înfăţişează ca fiind o adevărată persecuţie. Pentru el, elementul
fundamental în reprezenta puterea minţii umane (mind). Mintea era prezentată ca fiind structurată pe
trei nivele: somatic, analitic şi reactiv.
229
Vezi J.Darcondo, Voyage au centre de la secte, Editions du Trident, France, 1988, pp. 291-292; Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări
religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p.201
230
Diac. Petre I. David, Invazia sectelor, vol.II, Ed. Europolis, Constanţa, 1999, p.275.
 Mintea somatică coordona mecanismele aflate la baza vieţii trupului. Cea analitică, era
considerată sediul inteligenţei şi era infailibilă. El compara mintea analitică cu un procesor infailibil
care aduce armonie şi ordine la nivel psihic şi fizic. Este de neînţeles cum această minte analitică,
infailibilă, devenea inoperantă în perioadele de stres ale omului. În scenă intră, aşadar, mintea
reactivă care este răspunzătoare pentru rememorarea evenimentelor traumatice din trecut numite
engrame (engrams).
Labilitatea psihic-emoţională şi comportamentul iraţional al scientologilor este explicat de
Hubbard prin intermediul acestor engrame ce apar în cadrul minţii reactive. Ele sunt un fel de dorinţe
reprimate din psihanaliza freudiană sau un fel de analogii ale „complexelor” lui Jung. Inadaptarea
scientologilor este cauzată de aceste engrame. Iată o mostră de nebunie şi delir de tip paranoic pe
care acest personaj îl dezvoltă îmbolnăvindu-i şi pe cei prinşi în lanţurile scientologiei”231.

Obiectivul

„Obiectivul urmărit de scientologi este acela de a-i ajuta pe oameni să devină nişte făpturi
„fericite şi împlinite”. Se promite adepţilor ameliorarea aptitudinii de comunicare şi comportament
adecvat în mediul social, alinarea suferinţelor şi construirea unei lumi mai bune. Terapeutica mentală
propusă de Dianetică se va dezvolta într-o filozofie religioasă aplicată, iar mai apoi într-o religie(în
Franţa primeşte un nume nou: Biserica Noii Înţelegeri)”.232
„Trecerea de la dianetică la scientologie s-a făcut relativ repede, între 1952 şi 1954, şi nu este
străină de ostilitatea cu care mediile ştiinţific şi medical au primit teoria lui Hubbard233. După ce
Hubbard Dianetic Research Foundation a dat faliment, el a înfiinţat Hubbard Association of
Scientology în Poenix, Arizona, iar în 1954 a deschis prima „Biserică scientologică”. În broşura What
is Scientology? întâlnim următoarea definiţie: „Scientologia este studiul... cunoştinţelor despre om şi
despre viaţă, lucru vital pentru fiecare persoană, dacă ea doreşte să fie fericită şi împlinită...
Aplicarea principiilor scientologiei poate îmbunătăţi încrederea unei persoane, inteligenţa, abilităţile
sale...”. Acest lucru poate fi obţinut fie căutând rădăcinile tulburărilor din vieţile anterioare, fie

231
Vezi J.Darcondo, Voyage au centre de la secte, pp. 271-273. Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, pp. 436-443; Pr. prof. dr. Nicolae
Achimescu, Noile Mişcări religioase , p. 203; Lect. Dr. Radu Petre Mureşan, art cit., p. 103; Dianetics, the Modern Science of Mental Health,
Hermitage House, New York, 1950
232
Pr. Dr. Gheorghe Istodor, Aspecte psihosociale ale fenomenului sectar, Ed. Gurada-Art şi Vasiliana '98, Chişinău-Iaşi, 2006, p.60.
233
Regis Dericquebourg, Religions de guerison, Cerf, 1988, pp. 90-91.
făcând adeptul să iasă din propriul corp pentru a-i arăta că este o fiinţă mai presus de timp, spaţiu,
materie, energie”234.
Pretenţiile sistemului depăşesc mult efectele pe care le poţi aştepta de la o terapeutică şi
pătrund în domeniul tradiţional al religiilor.
Membrii scientologi afirmă că această terapeutică îţi permite să ajungi la „starea de libertate
spirituală totală, pentru a ieşi din ciclul fară de sfârşit al naşterii şi morţii, pentru a ajunge la propria
nemurire cu o aptitudine şi conştiinţă spirituale depline, independente de trup”.235
De-a lungul anilor Scientologia a dezvoltat o organizaţie extrem de diversificată cuprinzând
către reabilitare a narcomanilor ( vestitele Narconon ), organizaţii civice ( Comisia Cetăţenilor pentru
Drepturile Omului, Asociaţia Cetăţenilor pentru un Guvernământ Echitabil), centre educaţionale (
Applied Scholastics), organizaţii medicale (Comitetul pentru Sănătate Publica ) s.a.m.d. si mai ales
organizaţii economico-financiare.

Doctrina

Dianetica este descrisa ca fiind ştiinţa care detectează toate sursele neputinţelor şi suferinţelor
psihosomatice. Hubbard afirma ca raţiunea umană are doua aspecte: mintea analitică, care percepe,
gândeşte şi îşi aminteşte, şi mintea reactivă care doar înregistrează engramele (impresii psihice
detaliate ale percepţiilor, prezente sau trecute, unor momente de suferinţa sau inconştienta)236.
Revenind la engrame, imaginaţia bolnavă a fondatorului le prezintă pe acestea existând încă
din existenţa prenatală datorită suferinţelor, traumelor şi stresului la care este supusă mama.
Scientologii pretind că posedă mijloacele detectării şi eliminării acestor engrame, omul devenind
astfel „purificat” (clear). Purificarea se realizează prin auditing (o serie de tehnici psihofizice şi prin
cursuri de descoperire de sine).
Engramele sunt vinovate pentru tot, de la tulburări psihosomatice, până la declanşarea bolilor
şi întreţinerea lor. Ele se extind la nivelul corpului prin diviziune celulară! Starea de purificat este
scopul terapiei dianetice. Prin intermediul acestui clear, scientologii dezvoltă extrem de mare
manipulare.
Scopul general al scientologiei este de a izola şi dezvolta personalitatea umană, identificat cu
spiritul, ce este diferit de trup sau minte. Această personalitate, spirit sau fiinţă umană, este numită
234
What is Scientology? The comprehensive reference on the world's fastest growing religion, Church of Scientology, Bridge Publications/Los Angeles,
New Era/Copenhagen, 1992, 833 pp. Despre principiile scientologiei, a se vedea: Regis Dericquebourg, Religions de guerison, Cerf, 1988, pp. 91-94;
Melton J. Gordon, La Chiesa di Scientology, Elledici, 1998, pp. 45-50.
235
Jean Francois Mayer, Sectele, Ed. Enciclopedică, ediţia a-II-a, traducere de Ruxana Pitea, Bucureşti, 1998, p.96.
236
Ibidem
„tetan” (de la literea grecească teta) şi are puterea de a crea MEST (materia + energia + spaţiu +
timp) elementele fundamentale ale existenţei (parcă am fi într-o zonă crepusculară şi l-am vedea
reînviat pe Empedocle cu elementele sale materiale prezentate ca fiind totalitatea existenţei; singura
diferenţă este maniera spiritualistă a lui Hubbard).
Revelaţia scientologică se referă la faptul că toţi oamenii sunt tetani nemuritori, având un
potenţial creativ infinit. Tetanii, deşi nu sunt parte a universului fizic, totuşi îl controlează. Ei
substituie învăţătura despre îngeri din creştinism, însă sunt nişte fiinţe care seamănă mai mult cu zeii
panteonului grecesc. Ei creează universul şi se amestecă cu oamenii. Elemente platonic-maniheiste
regăsim în explicarea materialităţii acestor tetani. Corpurile persoanelor muritoare au devenit
adevărate capcane pentru tetani, iar în efortul acestora de a-şi aminti starea lor originală au trecut
dintr-un corm în altul prin mai multe vieţi succesive. Ei trăiesc o adevărată robie a iluziei, care nu
seamănă cu maya hindusă, ci reprezintă credinţa tetanilor că nu sunt altceva decât corpuri fizice.
„Botezul” scientolog urmăreşte captarea şi orientarea tetanului spre un nou trup. Este verigă
în lanţul reîntrupărilor succesive. Dinamica universului este dată de impulsul supravieţuirii. Această
idee seamănă izbitor de mult cu lupta pentru existenţă din cadrul darwinismului social. Omul normal
„scientologizat” se manifestă sub impulsul supravieţuirii pe 8 paliere. Primele patru fiind dezvoltate
în cadrul Dianeticii, celelalte ţin de scientologie. Avem: dinamica de sine (sex, mâncare, băutură),
dinamica de sex (procreaţia), dinamica de grup (integrarea şi împlinirea socială), dinamica umanităţii
(supravieţuirea speciei – influeţe evoluţioniste darwiniste), dinamica vieţii (predispoziţia spre muncă
– influenţe marxiste: munca l-a creat pe om), dinamica universului fizic, a gândirii şi dinamica
gândirii universale.
Învăţătura despre divinitate este aberantă şi contradictorie. Investigaţiile scientologice
invalidează existenţa unei fiinţe supreme însa validează posibilitatea fiinţe umane de a fi dumnezeu.
Observăm influenţele religiilor orientale, în special cele budiste, asupra scientologiei. Deşi nu
foloseşte terminologia specific orientală (maya, karma, samsara, etc.) totuşi conţinutul ideile lui
Hubbard este identic cu cele din budism.
În nebunia lui, a practicat fără licenţă medicina, susţinând că mintea reactivă este
răspunzătoare pentru declanşarea tuturor bolilor psiho-somatice. În acelaşi timp, prin dianetică, toate
bolile se vindecă fără nici un tratament.
Legăturile cu religiile orientale (budismul, taoismul, hinduismul) foloseau drept paravan în
timpul arestărilor şi anchetelor guvernamentale. Palierele amintite ne amintesc de existenţa
chakrelor în cadrul simbolismului hindus iar cele 8 paliere formează crucea scientologilor cu 8 braţe,
fiecare braţ fiind o dinamică a existenţei. Interesant este că, deşi pleacă de la premise pur panteiste,
culmea existenţei este valorizată în sens deist (al optulea braţ scientologic este reprezentat de fiinţa
supremă în sens deist). Asta arată câtă confuzie şi nebunie poate să existe în mintea unui om237.

Dumnezeu

Scientologia afirmă: ,,Există dumnezei deasupra celorlalţi dumnezei, şi dumnezei dincolo de

dumnezeii universurilor.”238
Biblia afirmă: ,,Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care L-am
ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi, şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost nici un
dumnezeu şi după Mine nu va fi, Eu sunt Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor”(Isaia
43,10-11).

Iisus Hristos

Scientologia afirmă: ,,Veţi întâlni crucea ca simbol peste tot în univers, şi LEGENDA LUI
CRISTOS ca implant în precleari, ca existând cu un milion de ani în urmă.”239
Biblia afirmă: ,,În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Iisus
Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu
ochii noştri mărirea Lui.”(II Petru 1,16; Ioan 20,19-20; 24-28;).
Scientologia afirmă: ,,Potrivit dovezilor nici domnul Budha şi nici Isus Cristos nu a fost TO
(tethani operanţi, nivelul scientologic cel mai înalt). Ei erau doar o nuanţă deasupra clearilor”.240
Biblia afirmă: ,,El (Cristos) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut decât
toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în cer şi pe pământ, cele văzute
şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi
pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El” (Coloseni 1,15-17; Evrei 1,13).

Păcatul şi mântuirea

237
Vezi Jon Atack, A piece of blue sky: Scientology and L. Ron Hubbard exposed, New York, 1990, p. 14; Lect. Dr. Radu Petre Mureşan, art cit., p.
107; Pr. Gheorghe Petrariu, Ortodoxie şi prozelitism, p.300-301.
238
L. R. Hubbard, Scientology 8 – 8008, Los Angeles, C. A. Publications, Organization, 1953, 1967, p. 73 apud Walter Martin, Împărăţia cultelor
eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea, 2001, p. 440.
239
L. R. Hubbard, Professional Auditor's, foaie volantă apud Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea, 2001, p. 440.
240
Idem, Certainty Magazine, Los Angeles, C. A. Publications Organization, vol.5, nr.10, nd., apud Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed.
Cartea creştină, Oradea, 2001, p. 441.
 Scientologia afirmă: ,,Este un fapt condamnabil şi o ocară cât se poate de josnică să spui unui
om că trebuie să se pocăiască, că este rău”.241
Biblia afirmă: ,,Iisus când a auzit acest lucru le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci
cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi”(Marcu 2,17; Luca
19,10).

Pedeapsa veşnică (Iadul)

După aceasta succinta prezentare a Scientologiei, vom proceda la descrierea diverselor

tehnici utilizate în procesul “progresului spiritual” al adeptului cu directa referire la studiile
manipulării expuse mai înainte. Aceste tehnici sunt descrise in diversele broşuri şi publicaţii pe care
gruparea le difuzează, dar totuşi este dificil de stabilit legături precise intre stadiile condiţionării.
Cele prezentate in materialele scrise are însă adesea sensuri care pot scapă neinitiatului si deci o
evaluare exacta a întregului spectru scientology se poate face doar printr-o angajare practica, lucru
care de asemenea comporta numeroase riscuri.
Punctul de plecare (momeala) în recrutare este reprezentat de adeziunea la o filosofie
simplista: drepturile omului, lupta contra discriminării, accesul la un nivel superior de calm fizic şi
psihic, realizare personală, reuşita socială. Acestea sunt vehiculate de asociaţii de tip civic şi altruist:
Asociaţii pentru drepturile omului, Ligi pentru un mediu sănătos, Şcoli de meditaţie etc.242. O alta
importanta momeala este testul de personalitate Oxford ( Oxford Capacity Test ), de fapt o
contrafacere, o denaturare a adevăratului test Oxford (condamnată ca atare de psihologi) 2436 care
caută evidenţierea punctelor slabe ale subiectului, dar de fapt permite stabilirea unei punţi de legătura
cu acesta. Propus gratuit pe strada sau aiurea, el este perceput de viitorul adept ca un dar dezinteresat
al sectei. Daca astfel convingerea subiectului nu este atinsa, atunci este adus ca argument solid,
puternicul sprijin de care se bucura secta în diverse medii şi mai ales în lumea starurilor show-biz-
ului.244
După faza persuasiunii “intelectuale”, subiectului i se propun o serie de cursuri pentru a-i
îmbunătăţi performantele personale ( lucru făcut, de asemenea, de mai sus menţionatele vedete),
moment din care începe manipularea.

241
Idem, Professional…apud Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea, 2001, p. 441.
242
Drandov, A., Scientologie, ceux qui se soni fait ovoir, in„Politis”, 28 iunie 1990
243
Abgrall, Jean-Marie, La mecanique des secte, Payot, Paris, 1996. pag. 238
244
Asa numitele „celebrity-centers”, puternic mediatizate, cuprinzând vedele internaţionale; Chick Corea. John Travolta, Tom Cruise, Priscilla
Beaulieau-Presley, Kirstin Alley s.a. , vezi articolul „G. Ciooncy : cauza despărţirii dintre Nicole Kidman si Tom Cruise ?” in „NationaF”, 6 februarie
2001
 Manipularea este aplicata atât membrilor staffului cat si adepţilor; apartenenţa la staff
accentuează presiunea mentală si fizica asupra subiectului. După epuizarea resurselor financiare, prin
plătirea cursurilor de iniţiere, care au permis un început de manipulare, recruţii sunt tentaţi sa
părăsească secta. Atunci li se propune o slujba in cadrul staffului, contra unei sume derizorii, care
oricum se întoarce la secta, si adeptul este nevoit sa semneze un contract de angajare, care ii pune la
discreţia grupului “Subsemnatul ,prin prezenta mă angajez la Sea Organization, cu deplina conştiinţa
înţeleg si sunt de acord sa urmez telurile ei, care sunt de a repune la locul cuvenit etica, pe aceasta
planeta şi in univers, şi subscriu fără rezerve la disciplina, la morala şi la celelalte regulamente ale
acestei asociaţii si promit sa le respect. Prin prezenta, mă angajez la Sea Organization pentru
următorul milliard de ani”245.
În continuare adeptului i se vor prezenta avantajele vieţii comunitare din secta ca singur
remediu la situaţia precară socială şi financiară, şi astfel capcana se închide.

Neolimbajul

Deprinderea unui vocabular propriu sectei are doua funcţiuni principale: prima este de a
marca ruperea subiectului de legaturile sociale de dinainte si izolarea in sânul unei comunităţi cu un
limbaj propriu, iar a doua este de a permite distorsiunea progresiva a sensului cuvintelor facilitând
astfel, de-a lungul, procesului manipulării, alunecarea iminenta a raţiunii către un sens prestabilit.
Engleza este desemnată ca limba de lucru; aplicată indivizilor neanglofoni, ea facilitează şi mai mult
pierderea identităţii; cat despre anglofoni ei sunt constrânşi să înveţe cuvinte noi, care fac parte dintr-
un limbaj “al iniţiaţilor”, permiţând identificarea, fără riscul de a fi descoperit, în afara sectei.
Progresul în deprinderea limbajului echivalează cu ascensiunea în structură.

Culpabilizarea

Aplicarea stricta a regulamentului in cadrul Scientologiei are drept consecinţa definirea

inamicilor sectei, zişi “supresivi” ( orice persoana ale cărei acte aduc prejudicii sectei ).De asemenea
orice atitudine opozanta a unui adept este catalogata “supresiva” (orice persoană ale cărei acte aduc
prejudicii sectei ).De asemenea orice atitudine opozanta a unui adept este catalogata “supresiva” si
supusa unei reeducări pe bază de autocritică, confesiune sau auditing. Daca greşeala este prea

245
Abgrall, Jean-Marie, op. cit., pag. 229; contract standard al asociaţiei Sea Organization
“grava” şi nu poate fi îndreptată prin strădaniile “ofiţerului de etica” (cel care aplica auditingul),
subiectul este pasibil de sancţiune Astfel exista 36 de niveluri de “acţiuni disciplinare »246, care merg
de la blam la excludere. Delaţiunea şi denunţarea sunt reguli; ele sunt disculpate căci nu este vorba
de a scuza pe cineva ci de acontracara acţiuni care atentează la integritatea grupului Numai actele ce
aduc prejudiciu sectei sunt condamnabile, toate celelalte sunt tolerate.
Procedurile de delaţiune si autoacuzare sunt scrise, accesibile oricui ele sunt dovada
definitive a conformităţii adeptului cu organizaţia. Ele sunt supuse audientei publicului, ceea ce
privează adeptul de orice intimitate, şi prin aceste de orice identitate. Astfel se creează un patrimoniu
mental comun care se substituie memoriei personale a individului.
Scientologia afirmă: ,,... iadul este un mit absolut, o invenţie care are doar scopul de a-i face
pe oameni nefericiţi; este de asemenea o minciună răutăcioasă”.247
Biblia afirmă: ,,Apoi va zice celor de la stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic care a fost pregătit diavolilor şi îngerilor lui”(Matei 25,41). ,,Şi aceştia vor merge în
pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică”(Matei 25,46).

Auditing

,,Auditing” (de la verbul latinesc audire – a asculta) reprezintă un exerciţiu de bază în practica
scientologică, în cadrul căruia cel iniţiat îşi mărturiseşte, prin repetare continuă, în faţa unui aşa
numit ,,auditor”, experienţele sale dureroase(engramele) acumulate dea lungul timpului. Repetarea
prin confesiune, a unor asemenea fapte se face până în momentul în care însuşi pacientul, din cauza
suprasolicitării nervoase, ajunge să râdă şi să-şi ridiculizeze propriile acte. Scientologii consideră că
în acest mod toate experienţele trăite anterior, au fost eradicate.
Auditing-ul se realizează prin intermediul unor şedinţe speciale în care adepţii sunt supuşi
unor exerciţii (training). Exemple de exerciţii avem confruntarea (se privesc în ochi timp de două
ore), confruntarea cu hărţuire în care se observă reacţia subiecţilor în faţa unor situaţii ce provoacă
râd, furie sau alte reacţii maladive.
Scopul auditing-ului este eliminarea engramelor iar oamenii să poată fi eliberaţi de către
efectele minţii reactive. Scopul absolut al scientologului auditor este să-l facă pe om să rememoreze
prima engramă primită imediat după concepere (aceasta poate fi o tentativă de avort sau o stare de

246
Ibidem, pag. 232
247
L. R. Hubbard, Professional Auditor's, apud Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea, 2001, p. 441.
rău a mami însărcinate). De asemenea, în stadiile superioare ale auditing-ului individul devine
conştient de vieţile sale trecute, ca tetan în alte corpuri sau pe alte planete248.
De exemplu, o persoană care este asmatică poate descoperi în cursul auditingului, susţin
scientologii, că a fost ştrangulată într-o viaţă anterioară. Persoana care se angajează pe acest drum de
eliberare este numită tetan operaţional (OT). El parcurge etape succesive de iniţiere de la nivelul OT
I, până ajunge la nivelul OT IX. Auditing-ul are două scopuri: să convingă adeptul că el este un spirit
atotputernic şi să-l conducă la starea de clear, prin ştergerea tuturor engramelor. Într-o oarecare
măsură, auditing-ul este „o formă de instrumentalizare a vieţii religioase”, aşa cum se întâlneşte în
anumite practici yoga. Este interesant că scientologia nu consideră că indivizii ar fi responsabili
pentru engramele lor, deoarece acestea sunt rezultatul unor evenimente traumatice. Numai în
momentul în care vin în contact cu scientologia, ei sunt responsabili pentru eliberarea tetanilor care îi
locuiesc.
Oricine se supune unui asemenea tip de ,,confesiune”, trebuie să respecte în prealabil, o
mulţime de prescripţii între care:
- trebuie să facă cunoscute examinatorului vizitele medicale la care s-a supus şi
,,drogurile”(medicamentele) prescrise de acesta;
- să nu mănânce nimic din ceea ce nu-i place;
- să bea zilnic cel puţin 8-9 pahare cu lichide;
- să doarmă cel puţin 7-8 ore pe noapte;
- să nu consume alcool;
- drogurile sub orice formă sunt inzerzise, chiar şi medicamente de ar fi;
- este interzisă discuţia privitoare la terapie cu persoane străine;
- sunt interzise meditaţia, yoga, etc.;
Procedeul terapeutic în sine se realizează cu ajutorul unui ,,electrometru”(un fel de detector
de minciuni), instrument inventat chiar de Hubbard.
Piesa de rezistenta a constrângerii exercitata de scientologie asupra membrilor este tehnica
co-auditingului sau auditingului . Ea îmbracă forma unei confesiuni, în prezenta unui ofiţer de etica,
care o conduce si o consemnează în scris sau pe banda magnetica, şi este o preţioasă sursă de
informaţii, care este adesea folosita în scopuri santajiste249

248
Vezi Julia Darcondo, Voyage au centre de la secte, Editions du Trident, 1988, p. 24; Dr. Radu Petre Mureşan, art cit., p. 112; De l’esperance à
l’esclavage. Personnes victimes de sectes, travail effectué dans le cadre de la formation ESTS présenté par Hussy François, Neupriz Mireille, Genève,
1997, p. 18
249
Ex-adeptii confirma existenta unor arhive, formata din aceste scrisori de confesiune, autentificate prin semnătura olografa a emitentului
 Tehnica auditingului este investita cu virtuţi, cvasi-magice: “Audiţia dianetică ajută la
vindecarea şi eliminarea durerilor şi senzaţiilor de rău fizic, care provin din mentalul reactive.
Dianetica operează la nivelul umanului si se adresează in principal asupra corpului si asupra
mentalului. Produsul final al dianeticii [prin intermediul auditingului], este o flinta umana sănătoasa
si cu un IQ ridicat”.250
Tehnica coauditingului presupune două persoane: adeptul (subiectu ) şi scientologul, care
administrează tehnica (“coach”).Ea poate avea loc oriunde, cu condiţia ca locul să fie calm, izolat
fonic şi iluminat mediu.251
Coach-ul nu are nevoie de o pregătire prealabila speciala pentru a aplica ceasta tehnica; după
Hubbard progresia spirituala se poate obţine fie primind fie aplicând auditing-ul252.
Iată cum se desfăşoară o şedinţa de auditing: subiectul şi coach-ul se aşează fata in fata, la o
distanta confortabila, coach-ul ii descrie, in mare, “procedeele” şedinţei, fiecare “procedeu” constând
de fapt in studierea unei anumite etape din viața subiectului. Urmează apoi un preambul rostit de
coach, care urmăreşte inducerea unei stări hipnotice: “Priveşte plafonul, voi număra pana la şapte şi
ochii ţi se vor închide; dar vei fi perfect conştient de tot ce se întâmpla în starea astfel creata
subiectului i se pun întrebări despre evenimente trăite, susceptibile ca ar fi creat traume, descriind
momente diverse, uneori de o jenantă intimitate, la care adeptul răspunde fără ocolişuri, părţile
semnificative fiind consemnate in scris. La finele şedinţei subiectul este scos din această stare
pseudo-hipnotica, într-un mod abrupt, ceea ce mai târziu poate produce traume253.
Metoda coaditingului se poate completa cu folosirea electrometrului. Electrometrul este un
aparat asemănător poligrafului, care măsoară variaţiunile de încărcare electrica ale corpului, care are
ca funcţiune evidenţierea variaţiilor încărcăturii, care corespunde evocării amintirilor dureroase
(engramele); orice mişcare a acului este reflexul unei “mobilizări”, a unei “engrame dureroase”,
provocate de rememorarea unor întâmplări, evocate de chestionarul coach-ului. Aceasta practica este
pseudo-stiintifica si a fost condamnata ca atare de organele de competenta”. 254 Auditingul poate fi
aplicat şi de unul singur, de către subiect; este vorba de autochestionare, care este practicat doar de
iniţiaţi, la care nu mai este necesara un conţinu control al gândurilor. Şi in acest caz, părţile esenţiale
sunt fixate în scris, şi apoi sunt raportate unui supervisor, care determina natura şedinţei următoare.
Auditingul, care aparent, este o banala conversaţie intre doua persoane, constituie un real
instrument de dominaţie a scientologiei. Auditingul poate declanşa la subiect tulburări affective si
250
Hubbard, L.R., BuIIetins techique “, vol XII, New Era Editions. Paris, 1996, pag.73
251
Ibidem, p.68
252
Cours Hubbard d”audition, New Era Editions, Paris, 1988, pag. 16
253
Abgrall, Jean-Marie, op. cit., pag.235; informaţiile sunt obţinute de la ex-adepţii, trataţi de acest medic psihiatru
254
Ibidem, pag. 237
crize emoţionale, mai mult sau mai puţin reversibile, si chiar tulburări halucinogene, stări delirante
care duc uneori la sinucidere, fie din convingere mistica (“Sunt un spirit pur” ), fie din dorinţa de a
scapă unei angoase ieşite de sub control. Deşi este utilizata pe scara larga de scientolog, totuşi, in
ultimul timp adepţii sunt din ce in ce mai refractari la utilizarea acestei tehnici.

Purificările

Rundown-ul de purificare este alt punct de referinţa in manipularea exercitata de scientologie

asupra membrilor ei. Este vorba de un ansamblu de trei etape: sauna, efort fizic, hipernitaminizare
care urmăresc crearea unei farmaco-dependente in plan fizic. Purificarea conduce la un laminaj
corporal al individului, care este epuizat fizic, pentru o mai optima eficacitate a tehnicilor psihice.
Purificarea. În acelaşi timp în care îşi „clarifică” mentalul, individul trebuie să-şi purifice
corpul aşa cum întâlnim în anumite practici religioase orientale, mai ales ascezele hinduiste (post,
spălarea tubului digestiv, eliminarea toxinelor prin diferite cure). Dacă luăm în considerare faptul că
pentru Hubbard boala are trei faze: predispoziţia, precipitarea şi perpetuarea, atunci engrama
primită predispune la boală o parte din corp. Ori de câte ori este restimulată, ea declanşează, precipită
boala. În final, cum ea este continuu restimulată din cauza durerii, boala se perpetuează. Eliminarea
engramelor are ca rezultat, susţin ei, creşterea forţei vitale, o capacitate mai mare de supravieţuire,
conştientizarea puterii care rezidă în fiecare şi o eficacitate crescută în toate domeniile de activitate.
De aceea scientologia recurge la programe de purificare, care au ca scop să elimine din corp toate
toxinele rezultate din utilizarea medicamentelor sau a drogurilor, din expunerea la radiaţiile nucleare
etc.255. Acest program constă în şedinţe de saună însoţite de exerciţii fizice şi consumarea de
vitamine. Scientologii consumă frecvent vitamine (pastile) şi un amestec de calciu cu magneziu
pentru a obţine „o bună funcţionare psihologică”.
Justificarea purificării este de natura spirituala si se integrează unui demers, presupus
initiatic: Un spirit sănătos intr-un corp sănătos, iată un principiu ragasit in majoritatea religiilor.
Elaborat in 1980, acest program frundown-ul de purificare] a fost aplicat la mai mult de 100.000 de
persoane, obţinându-se o extraordinara ameliorare spirituala256. De asemenea Hubbard justifica
medical aceasta practica, ilustrându-i eficacitatea prin succesul obţinut in urma aplicării in clinicile
de dezintoxicare, administrate de scientologie.
Protocolul purificării recurge, simultan sau succesiv, la trei tehnici:

255
Vezi L. Ron Hubbard, Tout sur les radiations, Copenhaga, 1984.
256
Hubbard, L.R. .Op. cit., pag. 105
 Sauna, adepţii care accepta sa treacă prin procedurile de purificare257 sunt supuşi in prealabil
unui program de sauna, timp de aproximativ doua ore pe săptămâna, la temperaturi de 60-80 grade
Celsius, afirmând că se conformează recomandărilor societăţii finlandeze şi suedeze de sauna {liderii
mondiali), or, aceasta este o minciuna pe faţă căci aceste societăţi limitează expunerile la maxim 1,5
ore pe săptămâna, la temperaturi de 60-80 grade Celsius, dar cu un nivel redus de umiditate, care este
depăşit de scientologi; aceste supradimensionări antrenează o serie întreagă de modificări
biochimice, tulburări cardiace cu un risc foarte ridicat pentru sănătate
Monitorizarea. O altă practică importantă în cadrul procesului de auditing este monitorizarea
unui individ cu ajutorul unui electrometru (e-meter), un aparat inventat de Hubbard, asemănător cu
galvanometrul folosit în fizioterapie258. El raportează toate impulsurile electrice transmise de piele.
Auditorii pun întrebări şi observă fluctuaţia acului, ceea ce pentru scientologi semnifică schimbările
electrice datorate engramelor din mintea reactivă. Când o încărcătură emoţională (engramă) este
identificată şi discutată suficient, nu va mai produce un răspuns emoţional la un nou stimul, deoarece
a fost curăţată259.
Efortul fizic, este vorba de banalele alergări, pe care cel supus rundown-ului de purificare
trebuie sa le alterneze cu sauna, timp de minim 30 minute pe zi; ce poate fi suspect intr-o banala
alergare?; În principiu nimic, însă specialiştii au observat ca deshidratatia intra şi extra celulara,
cauzata de alergări poate antrena tulburări mai importante ale sistemului cardio-vascular;
îngemănarea alergării cu sauna, facilitează apariţia unor tulburări de nutriţie la nivel cerebral, care
conduc la leşinuri si chiar stări delirante260.
Hipervitaminoza, precedentele doua etape sunt finalizate prin administrarea, in doze ridicate
de vitamine, in special calciu, vitamina D si o polivitamina, Niacin, deşi oficial ele ţintesc fortificarea
finala a fizicului, ele, de asemenea, antrenează importante tulburări, care nu-I sunt necunoscute nici
lui Hubbard: Efectele pot fi neplăcute. Administrarea supradozelor de vitamine este totuşi necesara,
ca si a Niacinului, deşi, după cum spuneam pot apare efecte nedorite261.

257
Abgrall, Jean-Marie. op.cit., pag.244
258
Este vorba de o cutie care are un cadran şi butoane de reglaj legate la doi electrozi în formă de cilindri care se ţin în fiecare mână câte unul. Din
punct de vedere tehnic, el serveşte la măsurarea rezistenţei sau a conductibilităţii fluxului electric, deoarece, aşa cum se ştie, corpul uman nu este un
foarte bun conducător de electricitate. Pornind de la aceste detalii tehnice, s-a constatat că această rezistenţă nu este constantă şi că ea variază în funcţie
de stările emotive ale subiectului. De exempu, când un individ care ţine electrozii este înţepat, acul se mişcă. Ori de cîte ori i se cere apoi să-şi
amintească înţepătura, acul tremură. Acest experiment este familiar studenţilor în psihologie şi psihiatrie care folosesc un galvanometru asemănător în
lucrările lor practice. Despre electrometru şi funcţiile lui, a se vedea: Regis Dericquebourg, Religions de guérison, Cerf, 1988, pp. 94-96.
259
„Este imposibil să scapi de electrometru. Mai întîi pentru că, pe plan tehnic, este un instrument fiabil şi apoi pentru că operatorul este as în tehnicile
repetative... Dacă refuzaţi să răspundeţi, el nu vă va lăsa înainte de a fi repetat aceleaşi întrebări, fără încetare, ore întregi dacă este necesar” (J.
Darcondo, Voyage au centre de la secte..., p. 81).
260
Ibidem, p.246
261
Hubbard, L.R., op. cit., pag. 117
 Administrarea in doze ridicate a Niacinului poate distruge celulele hepatice si produce voma
cu sânge, care in plan psihic se traduc prin confuzie si agitaţie. Cat despre calciu si vitamina D, ele
antrenează o autointoxicare a organismului.
Efectul cel mai important este, însă, scăderea globala a vigilentei si apariţia confuziei
mentale, care facilitează dependenta, declanşează halucinaţii si deliruri, care sunt unterpretate intr-un
context paranormal.
Auditing-ul si rundown-ul de purificare sunt coordonatele de baza ale sistemului
manipulative pus la punct de scientologie , folosind toate mijloacele tehnice si medicale ce
favorizează o condiţionare mentala eficace si permanenta. Paradoxal, aceste practici sunt tratate cu o
nonşalanta indiferenta, ceea ce nu poate conduce decât la o proliferară masiva a acestor practici. Din
informaţiile noastre, “The Church of Scientology” nu a pătruns încă in România, dar este evident ca
nu va mai trece mult timp şi state accidentale, cu un sistem juridic mult mai eficace nu prea reuşesc
mare lucru, este evident succesul scientologiei pe pământ odată ce vor fi create condiţiile necesare262
.
Prozelitismul scientologic este extrem de complex şi are la bază mediatizarea şi oferirea de
servicii (teste de personalitate) gratuite. Aceste teste au rolul de a-l vulnerabiliza pe individul naiv
căruia i se recomandă remedierea slăbiciunilor detectate prin intermediul unui auditing. Destui
dependenţi de droguri sau criminali, dar şi oameni simpli şi naivi, cad pradă manipulării
scientologice prin intermediul auditingului. Reclama este de asemenea foarte importantă şi sunt
folosite vedete de la Hollywood ca Tom Cruise şi John Travolta. Cei racolaţi sunt în majoritate
bărbaţi, au un bun nivel profesional şi provin din domenii importante ale societăţii: media, financiar,
tehnic, comercial sau juridic.
Cei mai predispuşi să devină scientologi sunt cei predispuşi la a construi o carieră, căutătorii
de adevăr şi indivizii vulnerabili ce doresc să-şi rezolve problemele. Motivaţiile rămânerii în sectă
sunt multiple: de la dezvoltarea capacităţilor creatoare, până la edificarea unei societăţi mai juste, de
la progresul spiritual până la mai buna comunicare cu semenii.
Cursurile de instruire sunt foarte scumpe iar cei ce le plătesc sunt numiţi membrii ordinari
(observăm caracterul vulgar mercantil al aceste secte deosebit de periculoase). Cei care lucrează
pentru „Biserica” scientologică primesc servicii şi instruire la preţuri reduse. Succesul scientologiei
se explică prin oferta utilitaristă pentru cei aflaţi în dificultăţi sociale, profesionale sau personale,
într-un cuvânt un balsam absolut pentru orice tip de nereuşită. Mail mult, Scientologia pretinde că

262
Totuşi scientologia acţionează in tari cu un nivel economic mult mai ridicat decât al României (U.S.A., Marea Britanie, Australia, Franţa, s.a.) ceea
ce ne fereşte de o contaminare scientologica;
vindecă nu numai consecinţele nereuşitelor de orice tip dar şi cauzele ce stau la baza eşecului pe
toate palierele263.
Grupările scientologice

Acestea însumează în total 45 de secte. Dintre toate, cea mai cunoscută este aşa-numita
Church of Scientology, fondată în 1954 de Hubbard. Cartea sa a fost vândută – după mărturiile lor –
în peste 15 milioane de exemplare. În ciuda criticilor formate de American Association, Hubbard a
înfiinţat un institut de cercetare care a stat la baza Bisericii scientologice.
În 1992, mişcarea avea 1.100 de biserici, misiuni sau grupuri afiliate locale în peste 80 de
state cu aproximativ 8 milioane de membri, iar cartea lui Hubbard a fost tradusă în peste 31 de
limbi.264
Biserica scientologică are propriile sale ceremonii ,,religioase”: căsătorii, înmormântări,
hirotonisiri, cu cărţi de rugăciune şi predici înregistrate ale fondatorului. Însă acest caracter ,,religios”
este viu contestat de către adversarii săi, şi uneori, puţin agreat de anumiţi scientologi.265

Concluzii

Scientologia ocupă un loc unic în cadrul mişcărilor neo-religioase. Ea are o atitudine supra-
religioasă în sensul că permite teoretic adeptului să frecventeze altă religie. Non-religiozitatea ca şi
religiozitatea sunt dimensiuni relative în cadrul scientologiei, din acest punct de vedere există
asemănări cu New Age şi Meditaţia Transcedentală. Cele trei mai au în comun faptul că, deşi adepţii
lor cred într-o fiinţă supremă, în viaţa cotidiană nu se raportează aproape deloc la aceasta.
În realitate, Scientologia nu este quasi-religie ci este o religie de factură nouă ce are ca
ingrediente slujirea pastorală, fraternitatea religioasă şi adepţii-credincioşi. Însă este o religie de tip
neo-gnostic, unde cunoaşterea cauzelor şi a legilor tuturor lucrurilor reprezintă legea supremă.
Adepţii o denumesc cu emfază „filozofie religioasă aplicată” deoarece nu există o practică
religioasă structurată şi nici o dimensiune religioasă în care Dumnezeu să fie prezent. Caracterul
tolerant şi nonviolent înlocuieşte dogmele şi doctrina religioasă iar religia este decăzută doar pe

263
Vezi Regis Dericqouebourg, Religions de guérison, Cerf, 1988, pp. 98-102; Lect. Dr. Radu Petre Mureşan, art cit., p. 115; Anne Fournier şi Catherine
Picard, Sectes, démocratie et mondialisation, Presses Universitaires de France, 2002, p. 91; Thomas Luckman, Petre Berger, „Social Mobility and
Personal Identity”, în: European Journal of Sociology, 5/1964, pp. 331-343
264
Pr. Dr. Gheorghe Istodor, Coordonatele religiozităţii americane.Prozelitism,destructurare şi fundamentalism., Ed. Gurada – Art şi Vasiliana '98,
Chişinău – Iaşi, 2006, p. 27.
265
Jean Verette, Sectele, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 100.
planul subiectivităţii personale. Ceremoniile scientologice nu au caracter indispensabil şi prin ele nu
este adorat Dumnezeu.
Succesul acestei mişcări dezvăluie superficialitatea şi dezrădăcinarea omului postmodern
contemporan. Este interesant faptul că sociologii laici descoperă anumite similitudini între
comportamentul la nivel individual şi social al scientologilor şi activităţile romano-catolice în
Occident.
Deşi nu are de a face nici cu ştiinţa nici cu religia, totuşi scientologia se revendică ca fiind
cult religios în raport cu statul american pentru beneficiile substanţiale acordate de acesta cultelor
religioase. Pe lângă fonduri, secta poate să desfăşoare un agresiv prozelitism în mediile extrem de
bogate dar superficiale, cum ar fi „industria” cinematografică, şi se poate prezenta ca o soluţie
ştiinţifico religioasă pentru societatea seculară alienată266.
La toate acestea se mai poate adăuga un pericol: toţi cei ce promovează un sincer şi
competent dialog între ştiinţă şi teologie să fie catalogaţi ca fiind scientologi, din ignoranţă sau rea –
voinţă. De aceea cunoaşterea fenomenului scientologic este pe cât de necesar pe atât de folositor.

VI.8. Ufolatrii

Ufolatrii sau UFO este o mişcare modernă întemeiată de un pilot civil, Kenneth Arnold, la
24.06.1947, care a raportat deasupra cascadei din vestul Washingtonului nouă obiecte strălucitoare
aşezate sub formă „de lanţ” ce se deplasau cu o viteză de aproximativ 1600 mile/oră. Mărturia lui
Arnold a fost că acestea zburau ca o „farfurie” zburătoare, expresie speculată de media americană ce
a construit un adevărat mit al farfuriilor zburătoare şi al UFO. S-a produs o isterie şi o psihoză cu
privire la acestea, comparaţiile mergând până la „luptătorii foo” din cel de-al doilea Război mondial
şi cu aeronavele misterioase raportate deasupra Americii în anii 1896, mergându-se cu nebunia până
în Evul Mediu sau în antichitate în perioada vedelor.
Ufolatrii reprezintă un nou tip de religiozitate ce are la bază o dimensiune ştiinţifică
secularizată, în care cerul a fost demitologizat cu referire la Dumnezeu şi îngeri şi re-mitologizat cu
civilizaţii extraterestre. Astfel, îngerii sunt substituiţi de fiinţe mai evoluate decât oamenii, ce-şi
trimit mesagerii pentru a-i ajuta pe oameni să depăşească greutăţile cotidiene. Un reper important îl
reprezintă şi cazul Roswell din 1947, care a alimentat speculaţiile privind OZN-urile.

266
Detalii găsim la Brunno Etienne, La France face aux sectes, p. 193; Bruno Etienne, Heureux comme dieu en France? La république face aux
religions, Bayard, Paris, 2005, 123 pp.; Georges Fenech, Face aux sectes: politique, justice, Etat, Presses universitaires de France, Paris, 1999, 207 pp.;
Jean Pierre van Geirt, La France aux cent sectes, Vauvenargues, 1997, 383 pp; Lect. Dr. Radu Petre Mureşan, art cit., p. 120; Bryan Wilson, „La
Scientologie et le raport”, în: Pour en finir avec les sectes, Massimo Introvigne and Gordon Melton, Paris, pp. 279, 285-286
 Ufolatrii se împart în trei categorii:
- prima categorie include acele persoane, profesionişti şi amatori, care încearcă o abordare
ştiinţifică a fenomenului O.Z.N. plecând de la datele ce pot fi verificate.
- a doua categorie o constituie cei care încearcă să integreze fenomenul OZN într-un model
religios, fiinţele extraterestre ce intră în contact cu omenirea aparţinând unei lumi superioare ce va
salva pe cei aleşi de pe pământ, acesta urmând să fie nimicit.
- a treia categorie sunt cei care deja structurează o nouă religie în urma aşa-ziselor contacte cu
extratereştrii. Cei de pe pământ contactaţi de către extratereştri sunt fiinţe intermediare între
divinitate şi umanitate.
Uşor uşor grupările ufolatre s-au transformat în „religii”, cele mai reprezentative fiind Iso-
Zen şi mişcarea raeliană. Observarea obiectelor zburătoare neidentificate (O.Z.N.) — numite
„farfurii zburătoare” în limbaj curent — n-a încetat, din 1947 încoace, să dea prilej la speculaţii de
tot felul. Nimic extraordinar dacă ele au intersectat şi domeniul religios — cu atât mai mult cu cât
aceste misterioase obiecte vin după toate aparenţele... din cer!
Autori foarte citiţi, precum Erich von Daniken, afirmă că extratereştrii au creat omul „după
chipul şi asemănarea lor”, prin modificarea genetică a unei celule hominide, şi susţin că această
interpretare are avantajul că nu contrazice nici schema evoluţionistă, nici datele religioase
tradiţionale... Pe asemenea temeiuri, nimic mai uşor decât să continui, reinterpretând la iuţeală
„miturile” religioase: arca lui Noe? O navă interplanetară; şi de ce oare steaua ce călăuzea magii spre
Betleem n-ar fi fost o farfurie zburătoare? Cât despre apariţiile Fecioarei şi alte manifestări
„supranaturale” de acelaşi gen, vom descoperi repede în ele intervenţia fiinţelor din spaţiu267.
Vederea extratereştrilor este o problemă de vrednicie, avem de a face tot cu un cult al
alesului, manifestat pe alte coordonate (Exemplu Eugenio Siragusa; spiritul lui a fost pregătit pentru
marea întâlnire cu „fraţii spaţiului” în intervalul 1952-1962).
Tot Siragusa face analiza blasfematoare între acest delir psihic şi creştinism, retragerea lui
într-o grotă de pe versanţii Etnei ar fi precum şederea lui Moise pe multele Sinai; mai mult, se
consideră mediator între om şi divinitate şi reîncarnarea Sfântului Apostol Ioan, a lui Cagliostro şi a
lui Rasputin, iar Noul Ierusalim vestit de Apocalipsă va fi un imens oraş zburător, o serie de nave
legate de o nouă centrală sau rachetă umană!
Alături de Eugenio Siragusa, un reprezentant de seamă, discipol al acestuia a fost Giorgio
Bongiovanni care are pretenţia că ar poseda stigmatele lui Hristos şi care consideră comunicările cu

267
Jean Francois Mayer, Sectele, p. 99-100
extratereştrii ca cea de-a treia taină a Fatimei; în viziunea bolnavă a acestuia, Iisus şi Fecioara Maria
ar fi conducătorii extratereştrilor şi fac parte din Puterile Cereşti ce guvernează Universul!
Legitimarea biblică a extratereştrilor este legată de profeţia lui Iezechiel (Cap. I) interpretată
ca descrierea empirică şi sumară a unei nave extraterestre. Una din cele 56 grupări de acest gen este
Aetherius Society, fondată în 1954 de George King, medium şi student în ocultism şi Yoga care a
primit mesaje de la Aetherius şi entitatea Isus. Membri societăţii declară că operează cu energii
spirituale pentru a ajuta „ ierarhia spaţială să ducă un război împotriva magicienilor negrii. Cea mai
importantă dată a lor este 8 iulie când serbează vizitarea pământului de către o navă spaţială uriaşă.
Conform credinţei lor, există un Parlament interplanetar care acţionează ca un tribunal al sistemului
solar.
Pentru cei contactaţi şi pentru cei ce cred în ei, mişcarea UFO poseda cu certitudine o
semnificaţie revelatoare, care poate fi denumită numai religios. Aşa cum am observat, în timp ce
UFO a făcut obiectul investigaţiilor, ştiinţifice şi cvasi-ştiinţifice, unii au găsit în UFO un rol religios
bine rezumat în fraza lui Carl Jung: „îngerii tehnologici”. Se poate observa o schismă similară între
răspunsurile „ştiinţifice” şi „religioase” la un fenomen identic în Spiritualismul din secolul
nouăsprezece. Pentru interpretarea religioasă a fenomenelor de clarviziune şi de mediumitate, unii
căuta în biserica Spiritualistă şi în planurile ei paralele; pentru o inspectare ştiinţifică a aceluiaşi
fenomen , alţii caută în parapsihologie şi cercetări ale fizicii. Aceasta duce la o singura concluzie: şi
anume ca Spiritualismul secolului nouăsprezece şi UFO-ismul secolului douăzeci aparţin aceleiaşi
categorii268.

VI.9. Grupul Iso-Zeu

Grupul Iso-Zen numit şi Appel a fost întemeiat în anul 1970 de Jean Paul Appel la Paris,
pretinzând că este o fiinţă programată cosmic; acesta, chipurile, la 12 ani a avut şansa unei „revelaţii”
particulare, cu ajutorul unei raze de lumină ce i-a străbătut creierul şi i-a transmis mesajul că a fost
desemnat să aducă oamenilor armonia cosmică. Observăm varietatea autorităţii pseudo-religioase
cere îi legitimează pe întemeietorii de secte să desfăşoare activităţile specifice sectare: de la
Dumnezeu, Iisus, îngeri şi sfinţi, până la o simplă rază de lumină...
„Doctrina” Iso-Zen este una de sorginte neo-gnostică îmbinată cu un misticism patologic ce
doreşte ca oamenii să depăşească corporalitatea limitată şi să experimenteze lumea energetică ce are

268
Vezi Pr. Dr. Gheorghe Istodor, Coordonatele religiozităţii americane: prozelitism, destructurare, fundamentalism, Editura Garuda – Art, Vasiliana
’98, Chişinău – Iaşi, 2006, p. 25; Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 394; Jean Francois Mayer, Sectele, p. 100
la bază substanţa primordială vibratorie! Este vorba de un maniheism modern ce creează şi
accentuează diferenţe între „cei aleşi” şi ceilalţi. Iată că nimic nu este nou sub soare, de la cultul
alesului până la reactualizarea sub alte forme a vechilor erezii din perioada primară a Bisericii.
Fenomenul de depersonalizare este prezent în toate mişcările UFO, printr-un transfer de sine
spre totalitatea mentală a omului, totalitate ce transformă psihicul într-o substanţă energetică eternă.
Gravitatea intervine atunci când se condiţionează realizarea acestora de supunerea oarbă,
necondiţionată faţă de maestrul UFO.
Iată toate ingredientele sectare neo-religioase, încununate cu manipularea şi dictatura totală a
liderului pseudo-religios269. Pentru credibilitate este menţionat şi Sigmund Freud care ar fi studiat
psihanalitic fenomenul...

VI.10. Mişcarea raeliană

Mişcarea raeliană a fost fondată de Claude Vorilhon, născut în 1946 în Franţa şi ales în 13
decembrie 1973 de extratereştrii ca „Rael”, adică „lumina lui Dumnezeu”. Evenimentul a avut loc
într-un masiv vulcanic din Auvergne (Franţa) şi a fost însărcinat să devină mesagerul extratereştrilor
ca ultim profet.
Pentru Rael, Elohim-ii sunt extratereştrii ce au creat pe om în laborator. Buddha, Moise, Iisus,
Mahomed sunt trimişii Elohimi-lor extratereştrii. Cu Rael, omenirea intră în era „revelaţiei depline”
ultime, odată cu anul 2000. Observăm retorica specifică noilor mişcări religioase şi a
neoprotestanţilor, inclusiv concepţia despre „revelaţia deschisă”.
Particularitatea „religiei” raeliene nu ar consta în încercarea de a contopi toate religiile, ci de
contopi toate plăcerile, astfel vorbim de o religie senzuală, un neo-hedonism modern întemeiat de un
om cu probleme psiho-somatice severe.
O altă particularitate o constituie geniocraţia, conducerea societăţii prin geniile sale, pentru
constituirea epocii de aur într-o abordare pur utopică. Fără îndoială că Rael este primul geniu ce
trebuie să fie la conducerea lumii, iar „epoca de aur” nu este decât o dictatură mondială, fără state,
frontiere, cu un guvern mondial, o monedă şi o singură limbă vorbită (observăm ramificaţiile New
Age).
Dacă la Siracusa am detectat anumite „urme” creştine în expunerea psudo-religioasă, la Rael
prezenţa bibliei este una în exces pentru a oferi argumente în favoarea mişcării ufolatre. Deşi

269
Despre Iso-Zen găsim la Jean Vernette, Les Sectes, p. 191; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 302
foloseşte Biblia, Rael respinge hotărât pe Dumnezeu şi se prezintă ca o „religie” atee, religie în
înţelesul de legătură între extratereştrii şi oameni.
Din păcate, Rael are adepţi din Japonia până în Canada datorită apelului la ştiinţă, care
conferă credibilitate celor superficiali.
Cu invazia O.Z.N.-urilor, cerul a fost „reabilitat”, subliniază Kurt Hutten. „Considerat
odinioară drept locaşul lui Dumnezeu şi al lumii îngerilor”, el fusese demitizat. „Cei ce cred în
O.Z.N.-uri l-au remitizat”, însă în spiritul lumii moderne, laicizate. Nu mai este locuit de entităţi
divine, ci de fiinţe de tip uman, foarte evoluate. Iar acestea vin să aducă o soluţie problemelor
contemporane, în ceasul în care viitorul omenirii ne îngrijorează: dezvoltarea mitului farfuriilor
zburătoare în anii ce au urmat Hiroşimei nu este o simplă coincidenţă de cronologie, cu atât mai mult
cu cât s-au înmulţit foarte repede interpretările ce asociază invazia extraterestră cu un avertisment
asupra pericolelor autodistrugerii speciei umane270.
Ultima particularitate a mişcării raeliene ar fi pretenţia de a fi reuşit clonarea umană în
propriile laboratoare. Faptul că se preocupă de clonare, care este o provocare majoră de factură
bioetică, este pentru a manipula opinia publică cu preocupările serioase, ştiinţifice ale acestei secte.
X. Tehnici fizice şi psihice ale manipulării sectare
X. 1. Preliminarii

Însuşi terenul de aplicare al tehnicilor de manipulare (persoana umană) face dificilă

delimitarea pe categorii. Manipulările pot fi clasificate după diverse criterii: după strategiile folosite,
după segmentul psihic sau fizic cărora se adresează ş.a.m.d.
Vom reţine clasificarea după amplitudine, a profesorului Philip Zimbardo, de la Universitatea
din California:
-manipulările mici, care se obţin prin modificări minore ale situaţiei sociale şi pot avea,
uneori, efecte surprinzător de ample. Aici se încadrează tehnicile descrise mai sus, precum : “piciorul
în uşă”, “trântitul uşii în faţă”, “low-balling”, sau, de exemplu, procedura de abordare şi obţinere de
fonduri a sectei Hare-Krisna.
-manipulările medii se referă la modificările importante ale situaţiilor sociale, cu efecte, care
uneori depăşesc în mod dramatic aşteptările, tocmai pentru că enorma putere de influenţă a situaţiilor
sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri. Aici pot fi

270
Mişcarea raeliană este analizată şi de Jean Francois Mayer, Sectele, p. 100-102 ; Roger Ikor, Les sectes, p. 177; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi
prozelitism, p. 303
încadrate situaţii de genul celor experimentate de Milgram (obedienţă) şi de asemenea diverse situaţii
sociale care au scopuri manipulative (cum s-a întâmplat în ţările comuniste ).
-manipulările mari sunt reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia vieţuieşte
individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în
primul rând de normele nescrise ale societăţii în care trăieşte, de subculturile cu care vine în contact.
Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiţii şi
obiceiuri, conturează mentalităţi, determină curente la “modă” sau chiar ample manifestări de protest.
Astfel se caracterizează situaţiile, luate global, din societăţile comuniste sau alte ţări cu regimuri
dictatoriale.271
În ce priveşte manipulările profesate de secte ele comportă procedee care pot fi încadrate în
una din cele trei categorii: în cadrul manipulărilor de mică amploare îşi au locul numeroase procedee
uzitate de secte, care uneori depăşesc limitele acestei categorii, putând fi incluse în categoria
manipulărilor medii. Cât despre manipulările de mare amploare nu putem afirma că existe secte care
să dezvolte structuri cu o asemenea putere de influenţă ; privind lucrurile mai în amănunt, constatăm
că, în secte, sunt un număr mare de adepţi şi o structură bine definită şi dezvoltată, creându-se un
regim care are o putere covârşitoare asupra majorităţii adepţilor .
În privinţa structurii interne a procedurilor de manipulare a indivizilor nu există şi nu poate să
existe un consens; în definitiv, din punctul de vedere al manipulatorului, orice metodă care îşi ajunge
scopul, indiferent de natura ei, este cea mai bună.
Tehnicile de manipulare, astăzi, sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de
sofisticate, de la cele care au efecte imediate, până la cele care au urmări după ani de zile, de la unele
utilizate pentru influenţarea unei anumite persoane, într-o anumită împrejurare, până la altele axate
pe remodelarea întregii societăţi.
Însăşi sistemul educaţional este propice condiţionării272; Lenin spunea: Daţi-ne un copil de
opt ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa, şi de asemenea Nicolae Ceauşescu: Fără nici o
exagerare trebuie spus că însuşi viitorul comunismului, al patriei noastre, depinde de dezvoltarea cu
succes a muncii ideologice educative […] .Trebuie să facem din fiecare unitate şcolară un puternic
centru de educaţie în spirit socialist şi comunist a copiilor şi tinerilor.273
Jean Piaget spunea că şcoala, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoştinţelor necesare
viitorului, este un mijloc de a obişnui elevul cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi, de a-l
obişnui cu simţul responsabilităţii, cu un program strict, cu spiritul de competiţie. Sistemul de
271
Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, ediţia a treia, Nemira,Bucureşti, 1998, p.30-52
272
Alvin Toffler, Şocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p.88.
273
Bogdan Ficeac op.cit., p.66.
învăţământ e în aşa fel alcătuit încât să modeleze comportamentul şi gândirea viitorului adult în
conformitate cu ideologia regimului aflat la putere.274
Aşadar, factorii referitori la modul de organizare al influenţelor sunt cel mai adesea centraţi
pe procesul de comunicare, respectiv pe acela dintre sursă, mesaj, canal de transmitere, receptare şi
receptor.275 Esenţa manipulării constă în transmiterea a « ceva » (mesajul), « cuiva » (receptorul-
manipulatul). Primele studii despre manipulare au înţeles aceste lucruri şi au constituit un program în
două etape:
-etapa întâi a “spălării creierului”, de datele înmagazinate de-a lungul vieţii, prin şocuri
electrice, droguri şi alte procedee;
-etapa a doua a “reumplerii” cu noile informaţii, prin stereotipizare, condiţionare şi alte
procedee specifice.276
Analizând diversele activităţi ale microgrupurilor religioase, sectele, putem deosebi
următoarele trei etape în cadrul procesului de manipulare, care au numeroase similitudini cu cele
stabilite de studiile de psihologie socială:277
Dezgheţarea este prima şi cea mai importantă etapă a procesului, de eficienţa ei depinzând
reuşita aplicării întregului proces. Pentru a pregăti un individ în vederea unei schimbări radicale,
identitatea lui trebuie distrusă, sistemele sale axiologice, standardele care-l raportau la lumea
exterioară şi prin care se înţelegea pe sine trebuie anihilate pentru a pregăti terenul schimbării ce va
urma. Această etapă poate fi aplicată pe diverse cai:
a. izolarea individului din mediul său social şi anihilarea deprinderilor zilnice278, este una din
cele mai eficiente căi. Lipsa contactelor uzuale îl privează pe individ de posibilitatea unor confirmări
exterioare ale manifestărilor sale, sporindu-i deruta. Astfel, în comunităţile sectare, prezente mai ales
în Statele Unite, adeptul este convins treptat să părăsească viaţa obişnuită (slujbă, familie, prieteni,
etc.), se conformează unui regulament strict, foarte riguros, poartă o uniformă identică tuturor
membrilor, pierzându-şi vechile deprinderi şi formează noi obişnuinţe ce-i vor intra în reflex ;
b. asceza exagerată279 care vizează distrugerea personalităţii; individului i se iau toate
bunurile, este supus unor munci extenuante, este trecut prin ritualuri ce urmăresc desacralizarea şi
profanarea unor simboluri unanim acceptate (scuiparea crucii, jertfe animale, ş.a.m.d.), este foarte
slab alimentat, este privat de odihnă, devine un “nimeni” cufundat în anonimatul celor mulţi ;

274
Ibidem, p.44.
275
Dicţionar de sociologie, coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu; secretar Alfred Bulai, Babel, Bucureşti, 1993, p.430.
276
Jean-Marie Abgrall, La mecanique des sectes, Payot, Paris, 1996, p.144-142.
277
Rocher Guy, Introduction a la sociologie generale : 3 le changement social, Editions HMH, Paris, 1968, p.71.
278
Janja Lalich and Madeleine L.Tobias, Recovery from Cults and Abusive Relationship, Hunter House Publishing, New York, 1990, p.31.
279
Bogdan Ficeac, op.cit., p.154.
 c. hipnoza280 este o altă metodă deosebit de uzitată. Extrem de eficiente sunt, de asemenea,
tehnicile hipnotice, bazate pe utilizarea deliberată a confuziei pentru inducerea stării de transă281.
În majoritatea sectelor starea hipnotică este atinsă prin meditaţii îndelungate, şedinţe de
confesiune, cântece, ş.a. Toate acestea determină o stare de disconfort psihic şi pentru eliminarea lui
individul se supune normelor impuse de autorităţi.
Schimbarea constă în a impune individului un nou mod de a se comporta, de a simţi şi gândi,
care umplu golul lăsat de ştergerea vechii identităţi şi se determină crearea celei noi.
De obicei la secte schimbarea are loc în cadrul unor ritualuri extenuante care vizează
atingerea “iluminării”; acum adepţii sunt supuşi unui adevărat bombardament psihic şi fizic, care în
cele mai multe cazuri dă rezultatul scontat şi de asemenea acum intră în scenă un impresionant
arsenal de tehnici de manipulare şi condiţionare pentru stabilirea unui raport de dependenţă între un
comportament şi anumiţi stimuli.282 Toate aceste tehnici vor fi expuse ceva mai încolo.
Reîngheţarea este cea de-a treia şi ultima etapă a procesului de creare a unei noi identităţi.
După ce i-a fost distrusă vechea personalitate şi a fost supus îndoctrinării, individului i se cimentează
noua identitate, pentru a nu exista posibilitatea să revină la vechile obiceiuri, odată ieşit de sub
presiunea manipulatorilor.
Astfel se ajunge la crearea “omului nou”, a “iluminatului”, un fel de sclav din “libera” sa
voinţă. Tot acest proces, ca atare, determină o rearanjare şi schimbare a sistemului de valori,
atitudini, credinţe, ceea ce este în fond procesul de spălare a creierului283, de manipulare, având
puternice similitudini cu teroarea comunistă din China şi Rusia, ceea ce ne indica, că, poate, aceşti
sectari s-au inspirat de aici.
Aceleaşi rezultate se pot obţine şi în urma altor procedee care pot avea o structură diferită, în
înlănţuirea etapelor: persuasiunea, conversia şi îndoctrinarea284 sau captarea, înţelegerea, acceptarea,
asimilarea, acţiunea.285
Tehnicile de manipulare urmăresc îndoctrinarea individului şi formarea unor anumite
automatisme şi deprinderi, care să pună secta, prin cei care elaborează sistemul de manipulare, în
postura păpuşarului care trage sforile, a experimentatorului care cobaiul. Potrivit conformaţiei
persoanei umane, tehnicile de manipulare sunt de două tipuri: fizice şi psihice.

280
Ph.D. Richard J. Ofshe, Coercitive Persuasion and Attitude Change, în Encyclopedia of Sociology, vol.1, Macmillan Publishing Company, New
York, p.293.
281
Bogdan Ficeac, op.cit.,p.155.
282
Dicţionar Enciclopedic de Psihologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, secretar Alfred Bulai, Editura Babel, Bucureţti, 1993, p.59.
283
Dicţionar de sociologie, op.cit., p.598.
284
J.G. Clark, M.D. Langone et al., Destructive Cult Conversion Theory, Research and Treatment, apud Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.325.
285
Jean-Noel Kapferer, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin comunicare şi publicitate, cuvânt înainte Septimiu Chelcea,
Editura I.N.I., Bucureşti, 1995, p.23.
 X.2. Tehnici fizice ale manipulării sectare

X.2.1. Izolarea
O îndoctrinare reuşită depinde de reducerea maximă a schimburilor cu exteriorul286 astfel ca
adeptul să primească informaţii triate cu grijă de sectă. În acelaşi timp, se întreprinde o tutelă
financiară voalată, prin obligaţia de a consuma anumite produse, de a folosi un anume tip de obiecte
de uz personal, acţiune care conduce adeptul la o dependenţă financiară faţă de sectă.
În primul rând secta rupe legăturile familiale, pentru că, pe de o parte, familia este cea care
realizează cel mai repede pericolul şi, pe de altă parte, menţinerea structurii familiale se interpune cu
succes procesului de îndoctrinare. Această ruptură nu este cerută întotdeauna în mod manifest prin
ordine explicite, ci, mai degrabă, este îmbrăcată sub o formă ideologică, care conferă familie o
lumină nefavorabilă.
Iată cum prezintă scientologia problema: Viaţa uterină este un calvar pentru copil. Realitatea
arată că trei oameni şi un cal ar sta mai comod într-o cabină telefonică decât un copil în uter. Mama
produce nenumărate suferinţe fătului: agitaţia determină crizele de isterie, greţurile matinal produc
engramele; mama are o influenţă malefică care se perpetuează şi după naştere, căci activează oricând
aceste engrame, şi unde mai punem că şi tatăl îşi aduce contribuţia sa destructivă.287
A doua etapă constă în îndepărtarea prietenilor, care pot conştientiza capcana ce se întinde în
jurul adeptului; de cele mai multe ori secta nu dă nici aici indicaţii explicite, ba chiar adeptul se
izolează el singur de grupul de prieteni prin atitudinile bizare.
În fine ultima redută este părăsirea locului de muncă, dar numai dacă este în interesul sectei,
căci, dacă retribuţia bănească este însemnată, evident că se urmăreşte menţinerea unei surse
consistente de venituri.

X.2.2. Privaţiunea alimentară

În vederea respectării ritului de purificare, de eliminare a toxinelor sau din « respect pentru
regnul animal », majoritatea sectelor promovează regimuri alimentare severe, hipocalorice, care
conduc la subnutriţie.

286
Jean-Noel Kapferer, op.cit., p.23.
287
R.L. Hubbard, La dianetique apud Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.208.
 Această strategie este insuficientă pentru a supune un individ, dar ea nu funcţionează separat
ci ca o parte componentă a unui angrenaj mai complex, al cărui fundament este regimul sărac în
elementele esenţiale în nutriţia organismului. De asemenea un regim alimentar de acest tip
accentuează ruptura de stadiul anterior al existenţei adeptului.
Anumite diete pot slăbi rezistenţa organismului provocând carenţe ale glucidelor, care
provoacă suferinţe cerebrale şi o scădere a vigilenţei precum şi carenţe severe ale proteinelor, care
determină diminuarea rezistenţei fizice, facilitând sugestibilitatea; o alimentaţie săracă în calciu
determină senzaţii de furnicături şi pişcături la extremităţi sau buze, apropiate de crizele de
spasmofilie, care sunt interpretate drept invadări ale unor energii provenite de la forţe superioare. 288

X.2.3. Privaţiunea de somn

Studiile sistematice despre somn au arătat că privaţiunea de acesta este extrem de dăunătoare
echilibrului psihic.289 În consecinţă toate regimurile totalitare au făcut apel la acest procedeu.
Privaţiunea de somn nu este o practică de sine stătătoare, ci este încorporată în rituri, sub
forma oficiilor religioase, meditaţiilor la ore fixe, ş.a.m.d. Astfel, lipsa de somn timp de 72 de ore, ca
urmare a obligativităţii participării la ritualuri nocturne, conduce la tulburări halucinatorii, care,
bineînţeles, sunt prezentate drept semne divine, oamenii, la capătul puterilor, fiind capabili să accepte
orice ordin.
Mai insidioasă este privaţiunea repetată de somn în etape de scurtă durată. Astfel, în cadrul
comunităţilor Hare-Krisna, adepţii sunt treziţi din trei în trei ore pentru meditaţii şi rugăciuni, ceea ce
împiedică odihna efectivă a organismului, declanşând stări de depresie şi iritaţie. Caracterul insidios
al acestei practici este întărit de convingerea adeptului că a avut răgazul necesar refacerii şi, prin
urmare, tulburările aferente nu s-ar datora lipsei de odihnă ci unor presupuse experienţe
supranaturale. În exterior adeptul poate părea normal dar, de fapt, luciditatea sa este paralizată şi
voinţa sa nu se exercită aproape deloc ; el face gesturile obişnuite într-o manieră bizară, râde
mecanic, vorbeşte mult, actele sale sunt independente de personalitatea sa, care este adormită şi
inertă.
Privaţiunea de somn determină creierul să producă anumite secreţii hormonale cu rol
somnifer, care neputându-şi atinge rolul natural se convertesc în produşi toxici ce provoacă tulburări
euforice şi depresive, apoi o senzaţie permanentă de surescitare, însoţită de furnicături şi contracţii

288
Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.209.
289
Introduction a la psychologie sociale, vol. 2, sous la direction de Serge Moscovici, Librarie Larousse, Paris, 1973.
involuntare ale pleoapelor.290 Mai mult, aceste manifestări se pot amplifica în tulburări vizuale,
halucinaţii, chiar senzaţii corporale şi dezorganizarea raţiunii
Adepţii lui Jim Jones erau obligaţi în ultima fază a existenţei sectei «Templului Popoarelor»,
să participe la lungi reuniuni nocturne, după care depuneau muncă în folosul comunităţii astfel că
ziariştii ce l-au însoţit pe congresmanul Leo Ryan au declarat că aceştia aveau feţe prelungi şi triste,
mulţi cerându-le ajutorul şi spunând că ar fi făcut orice li s-ar fi ordonat.291
Anumite aşramuri, ale unor secte orientale au un program draconic, de-a dreptul înrobitor ca
de exemplu :
-3,00 : trezirea;
-3,00-3,30 : toaletă rapidă cu apă rece;
-4,00-4,30 : prima rugăciune colectivă la templu;
-4,30-6,00 : rugăciune individuală;
-6,00-7,00 : meditaţie ;
-7,00-8,00 : şedinţă de hata-yoga;
-8,00-8,30 : mic dejun;
-8,30-12,00 : program administrativ;
-12,00-12,30 : rugăciune;
-12,30-13,00 : prânz;
-13,00-15,00 : rugăciune, meditaţie, studiu;
-15,00-20,00 : activităţi comunitare;
-20,00-21,00 : cină;
-21,30-22,30 : rugăciune comunitară;
-22,30-23,30 : rugăciune individuală;
-24,00 : stingerea 292;
Privaţiunea de somn este o armă redutabilă, care permite influenţarea foarte eficientă a
adeptului.

X.2.4. Munca fizică

290
J.L Valatx, La privation de sommeil, au Congres « Groupes totalitares et sectarism », Barcelona, 1993 apud Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.327.
Marshall Kilduff şi Ron Javers, Secta sinucigaşă. Secretele sectei Templul Popoarelor şi ale masacrului din Guyana, Editura Politică, Bucureşti,
291

1983, p.89.

292
Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.211.
 Epuizarea fizică este un mijloc binecunoscut de secte, prin intermediul obligaţiei de a depune
muncă în folosul sectei, fie că este vorba de o sectă cu viaţă comunitară sau nu. Pe lângă faptul că
munca voluntară este o sursă de venituri destul de importantă, ea ţine adepţii permanent ocupaţi şi
determină scăderea vigilenţei în acelaşi mod ca şi privaţiunea alimentară. Triada: muncă-privaţiune
de somn-carenţă alimentară este un instrument redutabil pentru a înfrânge rezistenţa fizică şi mentală
a individului.293
Activităţile întreprinse în cadrul acestei etape acoperă o arie un larg domeniu: de la reclamă
în folosul sectei şi muncă administrativă până la prestări de servicii.
Unele secte, precum Zen, dau valenţe providenţiale muncii cerute adepţilor; unul din
învăţătorii sectei recomanda, dintr-o evidentă grijă terapeutică (!), unui adept : Ai prea mult spirit,
mergi la grajd şi nu mai vorbi. În nici un caz adepţii nu trebuie să pună în discuţie această obligaţie :
Orice muncă este primită de adeptul Zen ca o acţiune nobilă care înalţă omul; nu este făcută nici o
discriminare, totul este îndeplinit deopotrivă pentru a rămâne cât mai departe posibil de speculaţiile
intelectuale, care sunt cel mai mare duşman. Orice îndepărtare de realitatea fizică corespunde unei
pierderi a realităţii originare şi oricare teorii întunecă natura profundă a omului.294
Munca voluntară se face în comun ceea ce întăreşte coeziunea grupului şi uneori se recurge la
ea doar pentru a împiedica adepţii să facă altceva şi, astfel, să fie permanet sub controlul direct al
sectei.

X.2.5. Aporturile chimice

Consumul de droguri în mediul sectar este un lucru frecvent şi obişnuit295, chiar unele religii
le-au folosit de-a lungul timpului cu rolul de « catalizator » spiritual. Haşis, coca, heroină,
marinjuana, mescalină, L.S.D., toate sunt potrivite pentru a atinge iluminarea, pentru a determina
viziunile şi alte experienţe pseudo-spirituale.
În cadrul procesului manipulativ drogurile, după cum am mai menţionat, au rolul de a
dezinhiba adeptul, adică de a-l face să renunţe la circumspecţie şi atitudini critice faţă de normele
sectare, şi a-l îndoctrina cu mai multă eficienţă.

293
Robert J Lifton., Thought Reform and the Psychology of totalism-A Study of Brainwashing in China, Norton and Co. Publishers, New York, 1961,
p.72.
294
Nirvana. Tehnici de meditaţie, Societatea de informaţie, Bucureşti, 1993, p.173.
295
Diac.prof.dr.P.I David, Sectele pericol al vieţii, moralei şi societăţii contemporane, în “G.B.”, nr.5/1986.
 Totuşi, actualmente, puternica campanie internaţională antistupefiante a determinat
numeroase grupări sectare să condamne drogurile.296 Asta nu le împiedică, totuşi, să suplinească
efectul produs de utilizarea stupefiantelor prin consumarea de anumite plante cu proprietăţi
halucinogene. Astfel, unul din supravieţuitorii «Templului Soarelui», după ce a fost supus unui
examen medical, s-a constatat că era intoxicat cu unele substanţe asemănătoare L.S.D.-ului din cauza
consumului de corn de secară diluat în vin, în cadrul ritualurilor.297
Multe din mişcările oculte revendică proprietăţi paranormale ; cercetătorul american Wade
Davis a demonstrat că vrăjitoarele haitiene, vestite prin « morţile » şi «învierile» lor, obţineau aceste
trucuri în urma consumului de substanţe cu efecte cataleptice, precum datura sau mescalina.298

X.2.6. Izolarea senzorială

Izolarea senzorială este o practică nouă, elaborată ca urmare a unor descoperiri ştiinţifice
interesante din ultimele decenii. S-a constatat că o persoană, care a fost izolată complet de orice
stimul, care acţionează asupra celor 5 simţuri, dezvoltă o stare foarte accentuată de anxietate şi
labilitate psihică extremă.
Primele cercetări sistematice au fost efectuate în Marea Britanie, în cadrul interogatoriilor
membrilor I.R.A., care erau izolaţi complet de mediul exterior într-o celulă de mici dimensiuni, ceea
ce determină sucombarea şi supunerea prizonierilor, la capătul a 15-20 de zile de detenţie.299
Aceleaşi rezultate le-a obţinut poliţia germană anchetând banda Beider-Meinhof300, prin saturarea
simţurilor prizonierilor cu informaţii nesemnificative a celor cinci simţuri, prin menţinerea luminii
aprinse permanent, ambianţă sonoră difuză care acoperea orice alt zgomot sau sunete repetitive (ca
de exemplu picături de apă) ş.a.m.d.301
În anii ’80 mişcarea New Age a promovat experienţele aşa-numite «tanking», în cadrul
câtorva mişcări sectare, care aveau drept scop obţinerea unei relaxări a adeptului. Subiectul era închis
într-o cutie şi introdus într-o soluţie de sulfat de magneziu, unde era ţinut un anumit timp. Deşi se
obţinea o oarecare relaxare, experienţele au fost abandonate din cauza numeroaselor efecte secundare
cu consecinţe extrem de dăunătoare organismului.302

296
Jean-Marie Abgrall ,op.cit., p.213
297
Ibidem, p.214.
298
Roger Ikor, op.cit., p.181.
299
Phillip G. Zimbardo and M.R.Leippe, The psychology of attitude change and the social influence, McGraw-Hill, New York, 1991, p.76-81.
300
grup terorist de extremă stânga.
301
Ibidem, p.115.
302
Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.244.
 Puţine secte deţin tehnologia necesară pentru a pune la punct o asemenea tehnică şi totuşi
elemente ale acestui procedeu sunt folosite disparat, uneori ajungându-se la perfecţionarea unui
mediu, care atinge multe din performanţele izolării senzoriale. Astfel la izolarea senzorială se ajunge
prin îngemănarea următoarelor procedee :
-camere de locuit, izolate fonic, care nu permit pătrunderea diverselor zgomote exterioare,
sau, după caz, care răspândesc difuz anumite sunete, şi iluminate permanent cu o lumină de slabă
intensitate;
-spaţiu vital redus (camere de locuit foarte mici) ;
-saturarea cu senzaţii olfactive (prin arderea de arome puternice) ;
-monotonia senzaţiilor gustative (printr-un regim alimentar nediversificat, compus permanent
din aceleaşi alimente sau cu gust asemănător) .
Studiul practicilor de izolare senzorială a arătat ca ele furnizează apariţia tulburărilor
paranoice. Ele îşi au originea în imposibilitatea subiectului de a găsi un câmp real de aplicare pentru
ideile ce-i vin.303 Sechelele, ce intervin în urma supunerii îndelungate la un asemenea regim, sunt de
lungă durată şi necesită tratament adecvat psihiatric.

X.2.7. Posturile

Budismul, hinduismul şi sectele născute din sânul lor comportă, în cadrul ritualurilor, în
special meditative, aşa numitele posturi (“asane” în yoga). Prezentate uneori drept metode
terapeutice ele au o influenţă certă asupra practicanţilor, care dobândesc un grad mare de rezistenţă
fizică ce se răsfrânge şi asupra psihicului, însă numai în stadiul lor primar, la sursă, adică în India.
Practicarea unor asemenea tehnici în afara unor minime cauţiuni şi norme regulatorii veritabile, poate
induce stări patologice, aşa cum au constatat specialiştii.304
Aşezat în poziţia specifică (asana), adeptul îşi goleşte mentalul de orice informaţie, obţine o
anumită neutralitate a simţurilor, întrerupe comunicarea cu activitatea senzorială, îşi izolează
conştiinţă305, ajungând la senzaţii de stranie nelinişte şi panică, rememorează şi retrăieşte
evenimente trecute traumatizante, care pot invada realul. Absenţa oricărei tendinţe critice elimină
graniţa între real şi imaginar, şi lasă loc liber unei interpretări mistice pro-domo. Anumite exerciţii
din cadrul asanelor, cum ar fi exerciţiile de respiraţie, au un grad mare de risc fizic şi psihic: dacă nu
sunt bine executate ele pot determina alienări mentale şi chiar infarcturi letale.
303
Ibidem, p. 216.
304
Ibidem, p.218.
305
Mircea Eliade, Tehnici de yoga, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p.64.
 X.2.8. Riturile salutatorii

În majoritatea sectelor există norme, stabilite pe bază de regulamente sau acceptate tacit pe
baza unor tradiţii nescrise, în ce priveşte modul de salut potrivit adepţilor, şi în special în ce priveşte
modul de salut al inferiorului faţă de superiorul ierarhic.
Toate aceste forme de salut prezintă echivalenţe simbolice, care se traduc printr-o manifestare
vizibilă a supunerii pe care trebuie s-o manifeste adeptul faţă de lider, asemeni cavalerul seniorului
său. Semn al iertării, aceste rituri proclamă o culpabilitate potenţială a adeptului, şi urmăresc
armonizarea spiritului cu corpul în manifestarea acestei supuneri şi obedienţe. Ele produc o
automatizare a conduitelor într-o notă generală de autohipnoză, unde actele îşi pierd semnificaţia
reală sau simbolică pentru a deveni o maceraţie spirituală asemănătoare asanelor.
Gruparea ezoterică Noua Acropolă a oficializat un salut asemănător celui nazist, explicat
astfel: Când ridicaţi braţul drept deasupra orizontului ochilor, cu o intenţie sacră, se produce o
acumulare pozitivă, care vă permite să daţi demnitate vehiculului fizic, verticalizându-i energiile şi
făcându-l receptorul şi transmiţătorul unui impuls de viaţă, care este fundamental pentru cunoaşterea
omului nou.306

X.2.9. Privaţiunea de hainele personale

Aparent neglijabilă, această tehnică este o realitate cu care se confruntă adepţii multor secte.
Astfel adeptul, odată integrat în comunitate are obligativitatea conformării vestimentare cu “fraţii” ca
semn al preţuirii, cinstirii doctrinei, dar mai ales pentru a marca o nouă etapă în devenirea existenţei.
Privaţiunea de haine nu se opreşte aici: o serie de secte, mai ales aşa-numitele “psychotherapy
cults”, obişnuiesc ca, înaintea îmbrăcării adeptului cu uniforma, să-l ţină câteva zile dezbrăcat, sau
îmbrăcat într-o vestimentaţie total ingenuă. Acest procedeu nu este doar de apananajul sectelor ci a
fost utilizat, cu succes, de poliţia britanică la interogatoriile membrilor I.R.A. Toate acestea privează
individul de o parte din identitatea sa, căci hainele, indiferent de modă, conferă particularitatea
persoanei şi constituie un fel de protecţie şi autoapărare. De aceea mare parte din interogatoriile
poliţiei, în anii ‘45-’60, începeau prin dezbrăcarea completă a inculpatului.

306
Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.175.
 X.2.10. Aparenţele fizice

După ce-l determină să se conformeze regulilor vestimentare, secta obligă pe noul adept la
adoptarea unor aparenţe fizice standardizate, în general influenţate de aspectul fizic al liderului.
Astfel unele secte se disting prin lungimea părului adepţilor, altele prin scalpul ras, sau prin
diverse tatuaje, uneori investite cu funcţiuni taumaturgice, sau machiaj ţipător al feţei sau chiar
mutilări, cum de exemplu practică secta yakusa ai cărei adepţi îşi amputează un deget al mâinii stângi
sau scapeţii ruşi care se castrau.307
X.2.11. Controlul comunicaţiilor umane

Controlul comunicaţiilor umane, în sensul controlului oricărei comunicări între doi sau mai
mulţi indivizi, este un mijloc fundamental pentru remodelarea gândirii umane. Un asemenea control
creează o atmosferă insuportabilă, dar totuşi nici odată nu reuşeşte să atingă perfecţiunea.308

X.3. Tehnici psihice ale manipulării sectare

Manipularea psihica reprezintă punctul culminant al manipulării de tip sectar. Psihicul uman
este parte integrantă a structurii ontologice a omului, fiind un potenţial spre mântuire, dar şi spre
cădere. De aceea el este manipulat cu atâta agresivitate de către toate sectele prin diferite tehnici de
manipulare, pentru ca acestea să-şi atingă scopurile perfide şi morbide.

X.3.1. Izolarea prin aberaţie

Odată ce un individ a aderat la o sectă el are obligaţia de a-şi însuşi doctrina ei, or tocmai
această doctrină determină o autoizolare a adeptului, căci majoritatea sectelor au concepţii aberante:
scientologii vorbesc de “tetanul” care traversează zidurile, de contractul pe un miliard de ani, de
facultatea de a vedea în spate fără a se întoarce, contacte cu extratereştrii şi răpiri pe “farfurii
zburătoare” ş.a.m.d.; toate acestea au darul să stârnească ilaritate, iar adeptul care este profund
convins de veridicitatea doctrinei îşi limitează contactele interumane până când nu mai are prieteni
decât între sectari. În continuare el pretinde că este în posesia unor cunoştinţe cu caracter “iniţiatic”,

307
Ibidem, p.133.
308
Robert J Lifton, op.cit., p.59.
dezvoltă o ruptură de realitate şi adoptă o atitudine de neîncredere paranoică309, având convingerea
că trăieşte în mijlocul unei societăţi care nu are capacitatea să-l înţeleagă şi-l persecută.
X.3.2. Noul limbaj

Este un privilegiu faptul de a ne putea exprima prin cuvinte, un avantaj propriu doar
oamenilor, dar a cărui valoare uneori o pierdem din vedere.310
Cuvintele au o putere deosebită asupra oamenilor, dacă sunt ingenios combinate: Nimic nu
mi se pare mai frumos decât să captivezi prin puterea cuvântului atenţia unei adunări, să încânţi
mintea ascultătorilor şi să le determini voinţele într-un sens sau altul […].Există oare ceva mai
puternic şi mai măreţ decât ca un singur om să poată să schimbe numai cu cuvântul pornirile
mulţimii, să zdruncine conştiinţele judecătorilor şi autoritatea senatului.311
„Puterea cuvintelor” este o expresie banală dar o realitate incontestabilă312; aşa cum este
evident că de-a lungul istoriei doar câteva personaje au avut controlul real asupra faptelor313, este la
fel de evident că una din cele mei eficiente metode pentru manipularea maselor este ticluirea
ingenioasă a cuvintelor; Talleynard de Perigord, om politic francez, spunea că graiul i-a fost dat
omului ca să-şi ascundă gândirea iar Euripide spunea: Ah! Ce păcat că lucrurile n-au glas, pentru ca
vorbele meşteşugite să nu aibă nici o putere. Pe când aşa, prin elocvenţa lor, vorbitorii ascund
lucrurile cele mai învederate, astfel încât nu credem ce trebuie crezut.314
Orice structură totalitară şi mai ales sectele tind să creeze un limbaj nou prin remodelarea
celui vechi, prin condensarea întregii complexităţi a problematicii umane într-un număr redus de
categorii, strict delimitate, curăţate de nuanţe, conform principiului purităţii, exprimate prin clişee
verbale uşor de rostit şi memorat, care vor fi repetate la infinit până ce vor pătrunde în mintea
individului drept concepte ale sacralităţii ideologiei sectare. Un exemplu concludent, deşi nu face
parte din obiectul studiului de faţă este “limbajul de lemn”, care încă ne mai alterează vorbirea.
Sub acoperirea că dau cuvintelor o semnificaţie exactă, sectele confecţionează neologisme
sau dau un sens nou termenilor uzuali. Scientologia are o întreagă categorie de asemenea cuvinte
(wag, thetan, s.a.) care sunt greu asimilabile şi pentru un vorbitor nativ de limba engleză. Secte care
au pătruns de relativ puţin timp în România practică frecvent asemenea distorsiuni de limbaj, ca de
exemplu mormonii sau ”Noua Acropolă”.

309
Jean-Marie Abgrall, La mecanique des sectes, Payot, Paris, 1996, p.165.
310
Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Polirom, Iaşi, 2000, p.47.
311
Cicero, De oratore, VIII, în Opere alese, traducere C.Guţu, vol.II, Univers, Bucureşti, 1973, p.73.
312
Tatiana Slama-Cazacu, op.cit.,p.28.
313
Gustave Le Bon, Psihologia multimilor, Editura Antet XX, Bucureşti, 1999, p.5.
314
Cuvântări despre cultură şi civilizaţie, antologie de Eusebiu Mihăilescu, Albatros, Bucureşti, 1984, p.1016.
 Crearea de noi cuvinte poate fi însoţită uneori de simboluri ce complică lucrurile şi mai tare şi
permit înţelegerea limbajului numai iniţiaţilor. Astfel este simbolul raelienilor, steaua lui David în
care este circumscrisă o … zvastică, simbol care este interpretat ca expresie a unui sincretism religios
care de fapt disimulează tendinţe rasiste.
Evadarea din această capcană este extrem de anevoioasă315 şi chiar după încetarea completă a
raportului cu secta, adeptul rămâne înfeudat în modalitatea ei de exprimare. Efectele unei asemenea
metode pot fi redate într-un singur cuvânt: limitare (constrângere).316 Individul este realmente sărăcit
lingvistic, ceea ce antrenează o limitare extremă a capacităţilor sale de a simţi şi gândi şi astfel putem
înţelege jargonul “ a te face din cuvinte”.

X.3.3. Supunerea

Supunerea faţă de un superior este o prioritate absolută în mijlocul sectelor ; liderul, guru,
învăţătorul, este autoritatea absolută, mai presus de orice suspiciune având de cele mai multe ori
preeminenţă evidentă faţă de doctrină, al cărui normator şi proclamator este.

X.3.4. Privaţiunea de nume

Multe din secte determină adepţii să-şi abandoneze numele, căci el, numele, este semnul
apartenenţei la o familie la un grup social, el este purtătorul identificării individuale a persoanei, a
afirmării propriei personalităţi, creativităţi, imaginaţii etc.
Astfel secta “Copiii lui Dumnezeu” (emulaţie a mişcării hippie), substituie permanent numele
adepţilor, cu nume din Biblie ceea ce duce la o mare confuzie, căci un adept poate avea mai multe
nume pe care le foloseşte în funcţie de constrângerile sectei. Privaţiunea de nume marchează o
ruptură simbolică cu familia, şi nu doar la stadiu formal ci cu puternice implicaţii în recunoaşterea
sectei drept noua apartenenţă socială.317

X.3.5. Imitaţia

315
Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, ediţia a treia, Nemira,Bucureşti, 1998, p. 82.
316
Robert J Lifton., Thought Reform and the Psychology of totalism-A Study of Brainwashing in China, Norton and Co. Publishers, New York, 1961,
p. 255.
317
Sigmund Freund, Opere 4:Studii despre societate şi religie, Editura Trei, Bucureşti, 2000, p.224.
 În general orice om are tendinţa să-şi fixeze un model pe care să-l urmeze şi cu care se
străduieşte să se conformeze cât mai mult. În sectă imitaţia urmează o cale piramidală, în vârful
căreia tronează liderul sau iniţiatul suprem prin:
-culpabilizarea celui care este la baza piramidei, departe de maestru şi de adevăr, deci
nepurificat;
-promisiuni de obţinere de puteri miraculoase şi cunoştinţă pentru cei care observă cu stricteţe
regulile;
-elitism şi rupere de lumea exterioară: adevărul este privilegiu al elitei, rezervat celor capabili
să urmeze strict regulile grupului.
Numeroşi lideri invocă statutul de reîncarnaţi pentru a stimula imitaţia: G.Roux pretinde că
este Hristos, Maud Pison-Fecioara Maria, Rael-Fiul lui Dumnezeu, Bhagwan-Buda.318 Fără a adopta
câtuşi de puţin un simţ critic adepţii cred nelimitat în lider şi încearcă să-i semene în amănunt.

X.3.6. Sunetele mistice (mantra)

Cuvântul mantra vine din sanscritul “formulă sacră”, « unealtă de meditaţie » sau « unealtă a
spiritului » şi în tradiţia vedică mantra are o conotaţie divină: mantra este cuvântul divinităţii dar este
de asemenea divinitatea şi capacitatea de a crea divinitatea.
Mantra poate fi formată dintr-un singur cuvânt (Aum) sau dintr-o înlănţuire de cuvinte ( «om
mane padme hum, tadyagata gate para gate, para sam gate, bodi satva ») de lungime diferită, care fac
parte dintr-o formulă sacră, destinată a fi repetată a fi repetată fără întrerupere cu scopul de provoca
în spirit o stare proprie receptivităţii.319
Mantrele sunt personalizate şi în cursul iniţierii Învăţătorul transmite textul acesteia
discipolului, care îi va servi ca suport pentru meditaţie şi fără de care nu este posibilă fuziunea totală
a discipolului cu divinitatea.320
Tot în această categorie intră şi sunetul de clopot, care este perceput în anumite poziţii
corporale şi în anumite meditaţii tantrice. M.Eliade semnalează existenţa în India a unei secte,
Radhaswani, care practică meditaţia asupra acestui sunet de clopot; esenţa acestei meditaţii este
concentraţia între sprâncene şi atunci când se aude clopotul este semnalul ca meditaţia este validă.321

318
Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.221.
319
Le grande livre du religions du monde, sous la direction de Peter B. Clarke, traduction et adaptation Frank Jouve, Solar, Paris, 1995, p.165.
320
Nirvana. Tehnici de meditaţie, Societatea de informaţie, Bucureşti, 1993, p.173.
321
Mircea Eliade, Tehnici de yoga, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p.205-506.
 Există de asemenea o aşa-numită new religious movement, care are ca principal scop
experimentarea sunetului şi luminii lui Dumnezeu : Pentru a vă stăpâni viaţa Eckankar va învaţă că
trebuie să vă disciplinaţi şi aveţi o puternică dorinţă de a experimenta pe Dumnezeu prin intermediul
Sunetului şi Luminii sale.322
Întorcându-ne la mantre, iată cum trebuie executata ea în secta Zen : mantra trebuie să fie
spusă de un mare număr de ori în modul în care gurul l-a expus în cursul iniţierii. Şiragul care
foloseşte la numărătoare are 108 mărgele şi se obişnuieşte parcurgerea lui de mai multe zeci de ori
zilnic. Bineînţeles în urma unui asemenea efort vin şi efectele supranaturale : Repetând mantra, forţa
de concentrare creşte puţin câte puţin şi luminozitatea corpului divin este atât de vie încât cel care
meditează cunoaşte o bucurie extatică care îi va permite să se înalţe peste muritori.323
Nu putem şti cam ce bucurie provoacă executarea mantrei însă experţii susţin că pronunţarea
mantrei în aceasta manieră, duce la o golire a mentalului, care poate constitui declanşator al hipnozei
şi, în orice caz, măreşte extrem de mult sugestibilitatea adeptului.324

X.3.6. Manipularea mistică

Aceasta tehnica este cuprinsă în parte în alte procedee de manipulare. Prin manipularea
mistică se încearcă crearea unei aure supranaturale în jurul grupului conducător şi în special în jurul
liderului ceea ce induce în rândul adepţilor un anume tip de comportament, creează reflexe şi
obişnuinţe în sensul dorit de lider.325 Dând dovadă de un mare cinism liderii renunţă aparent la ideea
menţinerii la conducere, susţinând că acţiunile lor sunt îndreptate spre un scop mai presus de altceva.
Ei sunt dispuşi chiar să recunoască ca întreprind acţiuni mai puţin corecte justificându-le ca o
necesitate în atingerea măreţului scop. În acelaşi timp se prezintă pe ei înşişi “aleşii” mandataţi să
conducă fraţii spre scopul propus. Caracterul lor mesianic este mai presus de orice îndoială, orice
acţiune oricât de bizară, cinică sau absurdă se desfăşoară în virtutea unor raţiuni superioare, greu de
înţeles sau chiar inaccesibile adepţilor de rând. Orice încercare de a le pune la îndoială autoritatea,
buna-credinţă sau competenta nu sunt decât manifestarea egoismului, josniciei, a satanizării.
Indiferent dacă încercările de a introduce în minţile oamenilor ideea conducerii în scopuri
“divine” reuşeşte sau nu efectul acestora este în folosul conducătorilor. Pentru cei care cred,
manipularea apare ca o binecuvântare, datorită aurei de misticism, ceea ce-i face să accepte cu

322
Eckankar. Ancient Wisdom for Today, Eckankar, Minneapolis, 1995, p.5.
323
Nirvana. Tehnici…, op.cit., p.181.
324
Jean-Marie Abgrall, op.cit., p,120.
325
Ibidem, p.75.
bucurie misterul, găsind plăcere chiar şi in suferinţele cele mai absurde, simţindu-se utili în
îndeplinirea acelor scopuri mai presus de înţelegere. Dar chiar şi cei ce sunt la începutul sejurului în
sectă devin la fel de manevrabili.326 Simţind ca nu pot să scape de sub apăsarea unor forţe mai
puternice decât ei, încearcă să se adapteze, învaţă să citească printre rânduri, să anticipeze diverse
evenimente pentru a se feri de necazuri. Mai mult, îi sfătuiesc şi pe alţii in situaţia lor cum să se
ferească de necazuri, cum să supravieţuiască. Pe nesimţite, ajung ei înşişi agenţi ai manipulării astfel
că, indiferent dacă individul acceptă cu bucurie manipularea, dacă o suportă prin constrângere sau
amândouă, el merge cu valul şi nu i se opune.327

X.3.7. Cerinţa de puritate

În mediul sectar care practică îndoctrinarea adepţilor, ca şi în multe sisteme totalitare, lumea
este riguros divizată în bine absolut şi rău absolut.328 Pentru liderii sectelor cale de mijloc nu există
(“cine nu este cu noi este împotriva noastră”) astfel că adeptul trebuie, evident, să adere la binele
absolut, care, bineînţeles, este format din toate ideile, sentimentele şi acţiunile concordante cu
ideologia sectei, prin excluderea oricărui alt element, care este automat plasat în sfera răului. Or, aici
se ascunde o mică capcană, căci liderii sectelor ştiu că puritatea, aşa cum o propovăduiesc ei, nu
poate fi atinsă în realitate, astfel că permanent adepţii pot fi criticabili pentru “laxismul” lor. Liderii
însă pornesc războiul total împotriva “impurităţii” şi principalul mijloc care îi ajuta în această lupta
este sentimentul instinctiv de vinovăţie al adepţilor, cauzat de standardele imposibil de atins,
sentiment care mai devreme sau mai târziu se extinde la întregul grup.
La nivelul relaţiilor de grup sentimentul de vinovăţie, produs în acest mod, dă naştere unui
sentiment generalizat de vinovăţie şi ruşine, căci odată ce “necurăţia” fiecăruia este înfierată,
pedeapsa este aşteptată în mod natural de grup, lucru care se repetă oridecâteori nu pot fi îndeplinite
canoanele terapeutice, impuse pentru eradicarea “răului”329. Mai mult sentimentul de vinovăţie şi
ruşine capătă o puternică apreciere el fiind preferat cu predilecţie de grup, devine obiect de
competiţie şi se transformă în bază a unei legături de complicitate între adeptul :”vinovat” şi liderii
acuzatori. Se pot tenta simulări ale acestui sentiment de vinovăţie, dar odată cu rutinarea este
inevitabila conformarea cu el.

326
Bogdan Ficeac, op.cit., p.72.
327
Ibidem, p.73.
328
Robert J. Lifton,op.cit., p.238.
329
Bogdan Ficeac, op.cit., p.75
 Finalmente individul ajunge să aplice această polarizare a binelui şi răului la sine însuşi, la
judecăţile sale şi la comportamentul său; el are tendinţa de a atribui, în mod nerealist, anumitor
aspecte ale sinelui calitatea de virtuţi, în timp ce altele sunt reprimate insistent, constituind partea
eronată a sinelui. De asemenea el tinde să privească impurităţile sinelui său ca rezultatul influenţelor
externe, care sunt identificate ca provenind de la societatea ameninţătoare , “satanică”, astfel că una
din cele mai simple metode de a-şi uşura povara, de se refula, este continua blamare a societăţii. Cu
cât se simte mai vinovat, cu atât o urăşte mai mult şi cu atât mai ameninţătoare i se pare.330
Odată ce o persoană a experimentat acest procedeu, are foarte mari dificultăţi în a o surmonta
şi a-şi restabili echilibrul şi simţul corect al realităţii şi moralităţii. Sechelele sale dăinuie toată viaţa
astfel că nu există legături emoţionale mai puternice [între manipulat şi manipulator] decât atunci
când întregul potenţial vinovăţie al omului-neurotic şi existenţial- devine proprietatea rău-
intenţionaţilor.331
X.3.8. Cultul confesiunii

Cultul confesiunii este direct legat de cerinţa de puritate, dacă nu este chiar o consecinţă a
acestuia. În sectele manipulative confesiunea este dusă peste limitele religioase, legale şi terapeutice
până pe punctul de a deveni ea însăşi o “religie”. Bineînţeles nu este vorba aici de confesiunea cu
caracter de taină, cu o putere cu adevărat expiatoare şi catartică, ci de cerinţă de confesa continuu
“păcate şi impurităţii,” chiar dacă ele sunt imaginare, chiar dacă nu au fost comise, în deplin acord cu
inducerea sentimentului de vinovăţie, lucru făcut posibil nu atât de sentimentul de vinovăţie cât mai
ales de nevoia de a da o expresie acestui sentiment.332
În sectele care manipulează confesiunea are mai multe funcţiuni. În primul rând ea este un
vehicul al purificării personale o metodă repetabilă de golire de impurităţi, apoi ea este dăruire a
sinelui către sectei şi în sfârşit ea permite controlul permanent al celor mai intime gânduri,
sentimente şi trăiri ale adepţilor.
Confesiunea poate oferi adepţilor satisfacţii de ordin psihologic în permanentul proces de
diminuare a sentimentului de vină. Mai mult, împărtăşirea cu ceilalţi adepţi a secretului confesiunii,
căci aceasta are caracter public, creează un sentiment de ipsaţiune, de autosuficienţă, de maximă
intimitate şi disoluţie în cadrul al sectei.333

330
Robert Lifton J., passim., p.240-246.
331
Idem, Cult Formation, în “The Harvard Mental Health Letter”, februarie 1981, p.5.
332
P.B. Paulus, Psychology of group influence, Earlbaum, New Jersey, 1980, p.115.
333
Dr. Robert Hare, Without Consciense: the disturbing world of psychopats among us, Pocket Books Simon&Schuster, New Yok, 1993, p. 121.
 Confesiunea, aşa cum este practicată de secte, generează uneori efecte surprinzătoare: în loc
să elimine secretele personale le intensifică, căci secretele deosebit de intime intră în conflict cu
ideologia sectei, care le poate condamna determinând blamul individului de către întregul grup, lucru
de care adeptul este conştient şi pe care vrea cu tot dinadinsul să-l evite. Astfel se creează un semi-
secret, împărtăşit de întreg grupul, altoit pe un noian de intimităţi periculoase ce dau naştere unor
tensiuni interne extreme.334

X.3.9. Ştiinţa sacră

Prin ştiinţa sacră se înţelege un anumit procedeu ce urmăreşte crearea unei aure de sacralitate
în jurul preceptelor principale ale ideologiei sectare. Această ideologie este ultima instanţă morală,
este singura în măsură să asigure dezvoltarea fiinţei umane. Sacralitatea se manifestă prin interdicţia,
mai mult sau mai puţin explicită, de a pune în discuţie fundamentele doctrinei. Acestea sunt mai
presus de orice îndoială, reprezintă adevărul absolut iar contestarea ei reprezintă un adevărat
sacrilegiu. Mai mult, ele sunt prezentate în rândul maselor drept rezultatul revelaţiei unei forţe
divine) înger, profet, extraterestru) altoite pe o “temeinică” cercetare ştiinţifică.
La nivelul individului această aură de sacralitate oferă un deosebit confort şi securitate. Ea
face să dispară graniţa dintre credinţă şi logică, permiţând creare unui sentiment special al încrederii
în superioritatea sectei, foarte asemănător cu cel creat prin intermediul manipulării mistice. Individul
este scutit să mai gândească, i se oferă o aplicare foarte pragmatică a doctrinei, de a cărei respectare
formală depinde salvarea, progresul, accesul în astre, etc.335
Toate sectele se comportă astfel: orice tentativă, oricât de insignifiantă, de problematizare a
celui mai neînsemnat element duce la ostracizare şi oprobiu public, care în cazul unei recidive duce
la eliminare. Această orientare nu este amendată nici măcar de evidentele contradicţii şi absurdităţi,
cum ar fi abracadabranta doctrină mormonă despre starea spiritelor după moarte sau despre calculele
eronate ale adventiştilor a căror reinterpretare justificativă este puerilă.

X.3.10. Doctrina mai presus de oameni

334
P.B Paulus., op.cit., p.171.
335
Robert J. Lifton, op.cit., p.252.
 Odată stabilit că doctrina nu poate fi pusă la îndoială, că ea este adevărul absolut şi singura
cale de progres, manipularea merge mai departe subordonând întreaga existenţă umană principiilor
doctrinare.336
Astfel chiar dacă doctrina este perfectă ea trebuie să se integreze perfect în realitate, însă
această identitate este foarte greu de atins, dacă nu chiar imposibil. Aşadar dacă doctrina este
perfectă, evident că comportamentul oamenilor şi înşişi oameni trebuie să se schimbe. De aici cerinţa
de adaptare necondiţionată a individului, în ciuda aptitudinilor sale, a caracteristicilor sale
psihologice sau a oricăror înclinaţii.
Această tehnică de manipulare are drept obiectiv inocularea idei că doctrina, dincolo de aura
ei sacră, e mai adevărată şi mai reală decât însăşi realitatea, în ciuda contradicţiilor flagrante în formă
şi conţinut, şi , în consecinţă, cei ce nu înţeleg nu pot fi decât inamici, impuri, diabolici.

X.3.11. Delimitarea socială

Sub acoperirea pretenţiei de puritate sau de impuritate, sectele împart indivizii în două
categorii: cei care au drept la existenţă şi cei care nu au nici un drept. Pretenţia de puritate nu acceptă
nuanţele sau persoanele neimplicate, drept pentru care cale de mijloc nu există. De o parte se află
“aleşii”, de cealaltă «oile rătăcite» sau «supresivii» aşa cum afirmă scientologia.
Menirea providenţială a sectei este curăţarea pe cât posibil a societăţii de asemenea elemente,
unele secte afirmând că orice mijloc este permis pentru îndeplinirea acestui măreţ scop, ceea ce
produce un fanatism de neînchipuit în rândul adepţilor, care încep să vadă duşmani la fiecare pas.
Efectele acţiunii de epurare se manifestă atât la nivelul celor docili cât şi a “rătăciţilor”, a
dizidenţilor. Pentru docili, chiar dacă în adâncul lor nu cred, permanenta ameninţare cu pierderea
salvării, cu rămânerea în lumea inferioară a neiniţiaţilor, constituie o motivaţie suficientă pentru a se
integra.

X.3.12. Incertitudinea

In permanenţă în locurile unde au loc reuniuni ale adepţilor sectelor, în special cele născute
din curentul revitalist care a bântuit America secolului trecut, se cultivă, pe toată durata adunării o
atmosferă de tensiune şi incertitudine. Pentru aceasta înainte de debutul şedinţei, în timp ce adepţii
336
Bogdan Ficeac, op.cit., p.83.
sosesc, este difuzată un anume tip de muzică, cu un ritm de 45-72 bătăi pe minut, ritm apropiat de cel
al inimii, care are un efect prehipnotic la majoritatea adepţilor, care sunt de 25 de ori mai supuşi
sugestibilităţii decât în mod normal. Astfel se derulau întâlnirile Templului Popoarelor 337 şi tot aşa
se întâmplă astăzi la numeroase secte neoprotestante. De asemenea pe parcursul adunării modul de
predicare al liderului ia cele mai neaşteptate turnuri, care în mod constant surprind adepţii şi le
provoacă confuzie.
Unele secte orientaliste sau ezoterice obişnuiesc ca, în timpul întâlnirilor periodice, care se
desfăşoară în grupuri de 30-50 persoane, aşezaţi în cerc în jurul unei măsuţe, pe care sunt amplasate
de obicei flori, să facă una două pauze, în timpul cărora adepţii sunt sfătuiţi să-şi schimbe locul, fapt
care produce un efect neaşteptat: unghiul vizual se schimbă total, angrenând o nelinişte psihică. De
asemenea, în timpul discuţiilor care au loc, între vorbitori se creează pauze lungi de 60-90 secunde,
fapt ce induce o stranie senzaţie de irealitate.
Unele secte practică un fel de confesiune-purificare în grup, în care adeptul este aşezat în faţa
tuturor, alături de predicator care îl încurajează să-şi “mărturisească” erorile, la care ceilalţi răspund
printr-o ploaie de reproşuri şi critici, ceea ce-l umileşte şi-l plasează la dispoziţia liderului.338
Efectele unei asemenea practici sunt extrem de eficiente; nu e lipsit de relevanţă procesul la care erau
supuşi deţinuţii în închisoarea comunistă de la Piteşti, practicile fiind foarte asemănătoare.

X.3.13. Şocul

Observând experţii în influenţă (agenţi de publicitate, politicieni, predicatori, animatori TV)

s-a tras concluzia că oamenii odată surprinşi de aspectul neobişnuit al unei cereri, sunt foarte dispuşi
să o accepte: un studiu din 1980 a arătat că 28% din pasagerii unui autobuz erau mult mai dispuşi să
cedeze locul cuiva dacă erau luaţi pe neaşteptate decât alţii cărora în prealabil li s-a formulat cererea
respectivă (28%-65%)339. De aceea mulţi lideri sectari mizează pe această caracteristică a psihicului
uman în acţiunile de prozelitism, conferind permanent acţiunilor lor o tentă de neaşteptat care să
provoace un mic şoc.
Alte tehnici de manipulare ţintesc potenţarea activităţii emisferei drepte a creierului (care este
creativă şi imaginativă) şi inhibarea celei stângi (care este analitică şi raţională) fapt care măreşte cu
337
Marshall Kilduff şi Ron Javers, Secta sinucigaşă. Secretele sectei Templul Popoarelor şi ale masacrului din Guyana, Editura Politică, Bucureşti,
1983, p.75.
338
Ibidem, p.77.
339
Michel Alain, Les influences sociales, în vol. Les fondements de la psychologie sociales, sous la direction de Robert J. Vallerand, editeur Gaetan
Morin, Quebec, 1994, p.619-620.
mult sugestibilitatea persoanei. Acest lucru poarte fi determinat printr-un aşa numit “yes set”, set de
da-uri, de afirmaţii provocate: expertul sectar abordează potenţiali adepţi cu care iniţiază un “dialog”,
de fapt o serie de întrebări, ingenios ticluite, la care aceştia din urmă nu pot răspunde decât
afirmativ, întrebări legate, de cele mai multe ori, de frustrările majorităţii oamenilor (de exemplu
“societatea vă reprimă?”, “Şeful vă enervează?”, “Toţi politicienii sunt corupţi?”), după care, ca un
panaceu binefăcător este oferită soluţia: “Noi putem să îndreptam toate acestea, am găsit remediul “.
Situaţia aceasta ia prin surprindere pe oricine, căci ea are loc în cele mai neaşteptate locuri şi
împrejurări şi, în plus, sectarii aleg persoanele care este evident că suferă.
În acest mod lucrează adepţii Hare-Krisna, care abordând agresiv trecătorii şi treptat, slăbind
tensiunea, ajung să-şi atingă scopul şi chiar dacă nu racolează un nou adept cel puţin îi smulg o
contribuţie financiară

X.3.14. Neurofonul şi electrometrul

Neurofonul este o invenţie de dată recentă (anii ’60) a unui doctor în psihologie din S.U.A.
Patrick Flanagan. Acesta a descoperit că epiderma este un important intermediar de senzaţii între
mediu şi creier, senzaţii care excită epiderma sub forma de semnale electrice de slabă intensitate şi
sunt transmise astfel creierului, pe care acesta le recunoaşte şi în urma cărora reglează activităţile
cerebrale şi somatice; ţinând cont de acestea dr. Flanagan a reuşit să convertească mesaje înregistrate
pe bandă magnetică, menite să influenţeze individul în semnale compatibile epidermei, recunoscute
de aceasta şi transmise imediat creierului. Transmiterea se făcea prin intermediul unor contacte
electrice insesizabile în mod conştient amplasate în cadrul, unui banal scaun. Încercând să-şi
patenteze invenţia, Agenţia Americană de Securitate a cerut o dovadă experimentală, lucru care a
fost realizat de Flanagan cu mare succes (oamenii erau aşezaţi pe un scaun, fără a şti ce se întâmplă,
şi le erau transmise semnalele electrice), « cobaii » reacţionând în sensul dorit de experimentator în
proporţie de 80%, ceea ce a determinat confiscarea dispozitivului.
Nu există dovezi că astfel de procedee ar fi utilizate în vreun domeniu de activitate care ar
putea încerca influenţarea individului şi mai cu seamă nu există nici un fel de dovadă că un asemenea
procedeu ar fi utilizat de vreo sectă, însă este neîndoios că sectele, care practică în vreun fel
manipularea individului, nu rămân insensibile în faţa realizărilor tehnicii; nu putem trece cu vederea
numeroasele succese « misionare », care se pretează foarte bine în utilizarea unei astfel de tehnici.340
Electrometrul este o altă tehnică modernă de influenţare a activităţii psihice a omului care de
data aceasta este extrem de utilizată de scientologi (dispozitiv numit de ei e-meter) şi se pare şi de
alte secte de fapt grupuri subsidiare scientologiei, care-l numesc «electropsychometer». 341
Electrometrul a fost introdus în dianetică ( esenţa doctrinei scientologe) în 1951 de Volney G.
Matthinson, fost colaborator al lui Hubbard şi apoi adversar, el despărţindu-se de Hubbard şi creând
o sectă asemănătoare, numită « Concept Therapy ». E-meter-ul se compune dintr-un cadran cu ac
indicator, cu cristale lichide (vu-metru) şi potenţiometre, totul conectat la două fire terminate prin
electrozi cilindrici, de formă retro în stilul anilor ’50.
Funcţionarea electrozilor se rezumă astfel: un microcurent circulă între cei doi electrozi,
ţinuţi în mâini de adept, care înregistrează fluctuaţiile de curent şi le afişează pe vu-metru. Aceste
fluctuaţii, ce depind de factori fizici şi psihici, ilustrează echilibrul interior al individului ; astfel în
cursul unei agresiuni, care provoacă stres, fiziologia organismului se modifică prin accelerarea
ritmului cardiac, creşterea adrenalinei, dilatarea vaselor de sânge periferice, diminuarea rezistenţei
global, etc., urmări care se traduc în fluctuaţii ale intensităţii curentului măsurat între două puncte ale
corpului (reacţie numită»reflex psihogalvanic).342 Aceste fluctuaţii sunt interpretate astfel: subiecţii
sunt conectaţi la dispozitiv şi chestionaţi în legătură cu diverse evenimente din existenţa lor (proces
numit rundown de purificare) şi acele întrebări care determină schimbări importante în intensitatea
curentului sunt preconizate a fi cauzele engramelor. În prezent tehnica are numeroase aplicaţii, cea
mai cunoscută fiind poligraful sau detectorul de minciuni.
Modalitatea în care scientologia o utilizează este pseudo-ştiinţifică şi a întimpinat multa
vreme cenzura autorităţilor dar astăzi este liberă şi a devenit o practică comună a scientologiei. Prin
intermediul ei se imprimă schimbări importante în psihicul adepţilor, care vor fi expuse mai pe larg
în capitolul dedicat scientologiei.

X.3.15. Manipulări neuro-lingvistice

340
Ibidem.
341
Gordon J. Melton, Encyclopedia of American Religions, sixth edition, Gale, Detroit, 1998, p. 724.
342
Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.193-195.
 În anul 1979 doi psihologi americani, Richard Bandler şi John Grinder, au iniţiat un program
de influenţare a individului prin intermediul căruia susţineau că pot pătrunde în mintea oricărei
persoane şi îi pot influenţa modul de gândire şi de acţiune numai prin intermediul câtorva metode
originale de interpretare a gesturilor şi limbajului.343
Studiile lor se axau pe analizarea metodelor terapeutice ale unor foarte buni medici psihiatri
care reuşeau să aibă un succes în relaţia cu clienţii şi astfel au descoperit că un practician foarte bine
antrenat poate influenţa decisiv comportamentul, gândirea şi emoţiile interlocutorilor săi printr-o
serie întreagă de metode, cum ar fi: copierea gesticii celuilalt, reglarea respiraţiei în funcţie de
celălalt, modificarea subtilă a mimicii, limbajului sau intonaţiei în concordanţă cu celălalt, utilizarea
unor aşa-numite « ancore » pentru a focaliza atenţia celuilalt în sensul dorit ş.a.m.d.
Ei au teoretizat rezultatele experimentale şi au ajuns la concluzia că fiecare individ ia contact
cu lumea exterioară prin trei modalităţi principale de percepţie: vizuală, auditivă, şi senzitivă, însă la
fiecare din oameni doar una din acestea trei este predominanto. Această caracteristică se îmbină pe
lângă limbaj cu mişcările ochilor, ritmul respirator, gestica şi mimica astfel că, după modul de
percepţie, fiecare are trăsături definitorii : vizualii obişnuiesc să privească în sus şi să respire abia
perceptibil, auditivii pot fi recunoscuţi după mişcările ochilor într-o parte şi-n alta şi după respiraţia
calmă, senzitivii aruncă dese priviri în dreapta jos şi respiră adânc etc.344
Cunoscând aceste lucruri, care nu necesită nici un fel de capacităţi paranormale, ci doar o
inteligenţă activă, manipulatorul se poate adapta insesizabil modului în care celălalt vorbeşte, respiră,
se mişcă astfel încât se creează o legătura între cei doi şi o efuziune de încredere din partea celui ce
este manipulat care, treptat, îi modifică gândirea, deciziile şi comportamentul în funcţie de «model »,
de celălalt.
În acest mod un pastor bine instruit, la începutul alocuţiunii sale face o glumă, care atrage
simpatia şi râsetele ascultătorilor, moment în care acesta ridică mâna stângă sau face alt gest
sugestiv, care va fi repetat de câteva ori până când ascultătorii vor fi tentaţi inconştient să râdă şi să-
şi manifeste simpatia ori de câte ori pastorul va ridica mâna. Alt exemplu : ca martor în conversaţia
dintre un tânăr misionar mormon 345
şi un adept, am putut observa cum misionarul şi-a schimbat
tonul vocii în funcţie de adept, cum i-a copiat treptat gesturile (de pildă încrucişarea mâinilor,
picioarelor etc.), i-a împrumutat anumite expresii verbale, pe scurt a intrat «pe aceeaşi lungime de

343
A.R Pratkanis &M.Aronson, Age of Propaganda : The Everyday Use of abuse and Persuasion, Freeman, New York, 1991 apud Bogdan Ficeac,
op.cit., p.172 şi urm.
344
Ibidem, p.174.
345
misionarii mormoni sunt foarte numerosi in intreaga lume (cca. 70.000) şi in general sunt bine pregatiti, metodele acestora fiind extrem de eficiente
procedee manipulative.
undă » , până când, pur şi simplu, l-a «omorât cu bunăvoinţa» şi l-a determinat să-i accepte
sugestiile.
Această metodă este foarte uzitată în mediile de afaceri şi în diplomaţie, în special în
negocieri şi, în ultima vreme, de numeroşi misionari occidentali, care i-au sesizat imensul potenţial.

X.3.16. Mesajele subliminale

Tehnica mesajelor subliminale constă în intercalarea în cadrul unor materiale audio-video, a

diverse cuvinte sau imagini, care nu pot fi percepute conştient de către auditoriu din cauze naturale
(frecvenţa mult prea ridicată a sunetelor sau viteza mult prea mare a imaginilor), cuvinte şi imagini
care conţin sugestii pentru influenţarea celor în cauză în sensul dorit de manipulator.346 Mesajele de
tipul acestora s-au dovedit a fi extrem de eficiente în contextul afluenţei în lumea occidentală şi de
curând şi la noi de materiale video şi audio de genul şedinţelor de slăbit, de depăşire a timidităţii etc.
care aduc anual sume foarte ridicate în beneficiul firmelor producătoare.
Scientologia, moon-iştii, adepţii Aum şi alte grupări şi-au făcut o adevărată industrie din
vânzarea de astfel de materiale conţinând alocuţiuni ale liderilor ş.a.; nu puţine din aceste materiale
conţin mesaje subliminale, care au o mare eficienţă asupra adeptului.
Eficienţa acestor mesaje nu este 100% sigură: psihologul A. Greenwal a întreprins o seamă
de experimente, care arată gradul de relativitate al acestei tehnici.347
În prezent în ţările occidentale mesajele subliminale sunt strict interzise din cauza
imposibilităţii individului de a le detecta, funcţionând în acest sens comisii care au rolul să detecteze
şi să le suprime.

X.3.17. Hipnoza

Cuvântul « hipnoză » vine din limba greacă unde hipnosis înseamnă somn. Din punct de
vedere psihologic hipnoza este o stare asemănătoare somnului, o inhibiţie parţială a activităţii
scoarţei cerebrale, provocată în mod artificial, prin diverse procedee.348 Hipnoza a fost descoperită ca
atare în urmă cu trei sute de ani dar a fost multă vreme evitată în mediile ştiinţifice datorită
numeroşilor şarlatani care o practicau şi care îi confereau o aură histrionică de supranatural. Printre

346
E.H. Eagly, S.Chaiken &W,Wood, An attribution analysis of persuasion în J.Harvey, W.Wickes &R.F.Kidd, New directions in attribution research,
vol.3, Hillsdale, New York, 1981, p.211 şi urm.
347
Bogdan Ficeac, op.cit., p.179.
348
DicţionarEnciclopedic de Psihologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, secretar Alfred Bulai, Editura Babel, Bucureţti, 1993, p.341.
altele, în secolul XVIII, hipnoza era folosită de un abate catolic, Johann Gassner, în şedinţe de
exorcizare în Elveţia foarte renumite în epoca.349
Hipnoza nu este un fenomen supranatural ci doar o stare modificată a conştiinţei,
asemănătoare cu relaxarea sau cu stările meditative specifice unor religii orientale.
La ora actuală hipnoza este un procedeu terapeutic aproape obişnuit, având o serie practică de
aplicaţii practice: alternativă la anestezie, analgezic, cardio-terapie, terapii ale aparatului circulator şi
digestiv etc., şi este folosită frecvent în pregătirea sportivilor de mare performanţă sau a
cosmonauţilor.350
Efecte asemănătoare celui hipnotic se întâlnesc frecvent în viaţa de zi cu zi; cineva poate fi
atât de absorbit de lectura unui roman sau vizionarea unui film încât nu mai aude soneria sau poate fi
atât de cufundat în gânduri încât nu mai sesizează ce-i spune interlocutorul cu care tocmai discută.
Se apropie de hipnoză şi fenomenele de reverie când, furaţi de propriile construcţii imaginative,
parcă ne transpunem în alte locuri şi trăim alte stări decât cele legate de realitatea imediată. Şoferul,
care conduce noaptea şi este fascinat de dunga luminoasă a şoselei, îşi poate provoca o îngustare a
câmpului conştiinţei ce se poate uneori solda cu accidente, este şi el victima unei stări asemănătoare
cu hipnoza. Aceste stări le denumim în limbaj comun cu ajutorul unor termeni precum «a te lăsa
furat, a fi pe altă lume» etc., iar cei care trăiesc astfel de stări îşi orientează de fapt gândurile spre
interiorul lor.
Fenomene de tip hipnotic au fost descrise din antichitate şi se întâlnesc încă frecvent în
practicile magice specifice culturilor primitive.
Majoritatea specialiştilor definesc hipnoza ca o stare indusa în mod artificial, asemănătoare
cu somnul şi totuşi diferită de acesta, stare care se caracterizează prin sugestibilitate 351 crescută în
urma căreia pot fi induse subiectului o serie de modificări ale simţurilor, percepţiei, memoriei şi
capacităţilor motorii.352
În ce priveşte sectele care uz de metode mai mult sau mai puţin hipnotice, le putem împărţi în
două grupe:
-cele care utilizează procedee hipnotice clare, dar nu le denumesc ca atare, disimulându-le în
cadrul ritualurilor şi a altor activităţi specifice (majoritatea);

349
Irina Holdevici, Sugestilologie şi psihoterapie sugestivă, Editura Victor, Bucureşti, 1995, p.28.
350
Ibidem, p.30.
351
Dicţionar de psihologie, op.cit., p.670-671-sugestibilitate=capacitate a omului de a fi influentat, de a reactiona la sugestie şi in conformitate cu ea.
352
Irina Holdevici, op.cit., p.32.
 -secte care recunosc deschis că practică hipnoza, numite de specialişti “psychic groups”sau
“psychotherapy groups”.353
Oridece natură ar fi, dincolo de intenţiile declarative, procedeele hipnotice utilizate de aceste
secte lasă cele mai grave sechele asupra adepţilor care ajung până la distrugerea profundă a
echilibrului mental.
Hipnoza, aşa cum spuneam, este o stare artificială, care poate fi indusă prin mai multe
procedee; iată care sunt cele mai utilizate în secte:
a. Tehnica inducţiei elementare
În general, tehnicile de inducere a hipnozei se bazează pe agilitatea hipnotizatorului în a
gestiona eficient mijloacele pe care le are la dispoziţie. Această tehnică se bazează, în principal, pe
capacitatea hipnotizatorului de induce hipnoza prin intermediul unor sugestii de natură, auditivă,
vizuală, kinestezică;
b. Tehnica inducţiei prin imagerie vizuală, prin stimularea puternică a imaginaţiei, care
facilitează introducerea subiectului în transă;
c. Tehnica fixării privirii-subiectului îi este indicat un punct în care să se concentreze (obiect,
mâna hipnotizatorului etc.), timp în care îi este indusă transa ;
d. Tehnica inducerii indirecte-subiectul este introdus in transă fără a avea nici un indiciu că
acest lucru se produce, având o arie largă de procedee şi având un caracter insidios.
Cele mai frecvente cazuri de hipnotizare a adepţilor sectari are loc în cadrul şedinţelor de
meditaţie, în special a grupărilor ezoterice. Iată cum se desfăşoară un asemenea proces în cadrul Noii
Acropole:
Poziţia aşezat pe un scaun cu spatele şi mâinile drepte, eliminând tensiunea. Antebraţele şi
palmele pe coapse, fără ca degetele să se atingă între ele. Se poate adopta şi o poziţie specifică cum
ar fi « padmasana » sau « lotus », fără a supune gambele unei flexiuni exagerate, lăsând greutatea pe
încheieturi şi genunchi; relaxaţi-vă şi simţiţi că pământul vă atrage corpurile fizice, dar nu pe voi
înşivă ; simţiţi o senzaţie de pace şi calm, nu mai sunteţi afectat de nimic. Ochii se concentrează
asupra unui punct luminos sau asupra unei baghete de tămâie. Punctul luminos se situează mai sus
de linia de orizont dar mai sus de linia ochilor. Formaţi un cerc cu acest punct, apropiindu-l din ce în
ce mai mult de ochi, ceea ce vă determină o senzaţie de ameţeală. Imaginaţi-vă forme şi culori. Odată
ce instructorul pronunţă numele obiectului, discipolii trebuie să-şi formeze obiectul. Vin apoi

353
Ph.Dr.Philip Cushman, The Politics of Transformation: Recrutement, Indoctrination, Processes in Mass Marathon Psychology Organization, Grand
Rapids, 1989, p.75.
sunetele, senzaţiile, mirosurile. Acum sunteţi capabili să vă transpuneţi în imaginar, modificând
raporturile cu realitatea, care nu mai este susţinută de cele cinci simţuri…354
Dar nu numai şedinţele declarate de meditaţie pot transpune subiecţii în transă ci şi simpla
meditaţie asupra unei persoane, în special asupra liderului, cum fac, de exemplu adepţii lui Sri
Chinmoy :
Când admiraţi fotografia unui maestru spiritual încercaţi să vă identificaţi cu conştiinţa
maestrului. Dacă vreţi să vă identificaţi cu conştiinţa subiectului, începeţi întâi prin a vă concentra
asupra fotografiei în ansamblul ei, apoi adunaţi-vă atenţia într-un punct ceva mai sus de sprâncene.
Aici se află adevărata bogăţie interioară spirituală a maestrului. Aici se află al treilea ochi, ochiul
Viziunii. Odată ce v-aţi identificat cu realitatea interioara veţi obţine cele mai bune rezultate. Dacă
vreţi să obţineţi puritatea imaginaţi-vă că respiraţi în acelaşi timp cu maestrul cinci minute. Simţiţi că
fotografia vă oferă tot ce căutaţi. Dacă vreţi pacea, priviţi fotografia ştiind că este Pacea infinită.
Dacă vreţi Lumina, Fericirea sau orice altă însuşire divină, simţiţi că fotografia o posedă , ceea ce
absolut adevărat. Nu vă gândiţi la nimic. Încercaţi doar să vă uniţi conştiinţa interioară şi exterioară
în conştiinţa transcendentală a maestrului. Dacă un gând se interpune, chiar dacă ar fi bun sau rău,
aruncaţi-l pur şi simplu în fotografia maestrului; oricând intervine un gând consideraţi-l ca un atac şi
lăsaţi-l pe seama maestrului….355
Procedee hipnotice pot fi regăsite în unele din serviciile săptămânale ale unora din sectele
neoprotestante. Astfel serviciile Templului Popoarelor aveau o mare capacitate de influenţa asupra
adepţilor: se începea cu execuţii orchestrale, coruri dansuri. Punctul forte rămânea predica lui Jim
Jones, cu inconfundabilii săi ochelari negrii, care avea o capacitate nativă de a influenţa lumea ieşită
din comun, similară cu aptitudinile hipnotizatorilor. Deşi predicile sale aveau o durată destul de
îndelungată oamenii stăteau « ca vrăjiţi » şi răspundeau în cor ca un singur om fiind în stare să-i
sfâşie pe cei pe care Jones i-ar fi declarat duşmanii de clasă.356
Sunt asemănătoare grăitoare serviciile sectelor de factură neoprotestantă cu apartenenţă
majoritară de etnici afro-americani care ating deseori un tip de extaz religios vecin cu starea de
transă.
Acestea sunt doar câteva exemple cu grad de relevanţă destul de redus. Realitatea este că
oricine poate apela la procedee de tip hipnotic şi cu ceva efort poate să ajungă să obţină rezultate
importante în folosul personal.

354
Bhagwan, Initiation aux exercises spirituels, Nouvelle Acropole apud Jean-Marie Abrall, op.cit., p.184-185.
355
Sri Chimnoy, L’ensignement du silence, 1981 apud Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.187-188.
356
Marshall Kilduff şi Ron Javers, op.cit., p.74,89.
 Efectele hipnozei sunt dintre cele mai periculoase :
a. Reducerea capacităţii de acţiune astfel încât cel hipnotizat pierde iniţiativa şi nu mai are
dorinţa de a realiza acţiuni planificate pe cont propriu. Aflat în hipnoză omul reacţionează doar în
conformitate cu cele sugerate de hipnotizator iar aspectul exterior al persoanei hipnotizate este cea a
unui individ inert, care acţionează automat, la comandă.
b. În hipnoză atenţia subiectului este extrem de selectivă şi se concentrează aproape în
exclusivitate asupra a ceea ce spune şi face hipnotizatorul;
c. Reprezentările imaginaţiei în timpul hipnozei sunt deosebit de vii ;
d. Hipnotizatul are o capacitate de discernământ şi acţiune în raport cu ceea ce i se întâmplă
extrem de redusă ;
e. În starea de transă sugestibilitatea subiectului creşte foarte mult comparativ cu starea
normală ;
f. Persoanele în hipnoză prezintă o mare capacitate de se transpune în rolurile sugerate,
comparativ cu starea obişnuită. Astfel, unui subiect, căruia i se sugerează că are altă vârstă decât cea
reală sau că este altă persoană, va tinde să interpretate uluitoare rolul sugerat (de exemplu îşi
modifică vocea, îşi schimbă total mimica obişnuită etc.);
g. După ieşirea din transă subiectul care a fost hipnotizat nu-şi aminteşte nimic; această
amnezie se poate instala spontan dar poate fi sugerată de hipnotizator.357
Aceste efecte ale stării de transă asupra omului sunt cunoscute de cei ce utilizează în cadrul
sectelor hipnoza, pentru a modifica comportamentul adepţilor în scopul dorit; în starea de transă
adepţilor grupurilor ufo li se sugerează întâlniri « de gradul trei », răpiri extraterestre, de care cei în
cauză sunt atât de convinşi , încât îşi atrag singuri stigmatizarea din partea societăţii, datorită
absurdităţilor pe care le susţin. De asemenea, grupurile sectare ce practică psihoterapiile,
investighează, în starea de transă pretinsele vieţi «anterioare » pe care aceştia din urmă ţin seama cu
atâta convingere încât nu de puţine ori îşi adaptează gândirea, sentimentele, preferinţele, acţiunile în
funcţie de caracteristicile « precedentei existenţe ».
După cum se poate lesne observa, hipnoza este un instrument foarte eficient care în mâna
unor indivizi cu intenţii obscure poate face ravagii. Totuşi se cere menţionat faptul că nu toţi oamenii
posedă capacitatea de sugestie în aceeaşi măsură şi, prin urmare, nu toţi oamenii pot fi aduşi în

357
Irina Holdevici, op.cit., p.32-38.
stadiul avansat al hipnozei (care permit o manipulare eficientă) cum, de asemenea, există oameni
care au personalităţi de o aşa natură încât nu pot fi hipnotizaţi.358

X.4. În loc de concluzii

Manipularea, am văzut că este un amplu proces de depersonalizare, de anulare a libertăţii

personale precum şi o slăbire până la suspendare a voinţei omului. Ea se practică cu succes atât în
mediile seculare, cât şi în mediile pseudo – religioase de tip secular. Se poate observa cu uşurinţă o
anumită „unitate” a manipulărilor de tip secular şi de tip sectar, datorită faptului că cele două realităţi
sunt de fapt două faţete ale aceleiaşi realităţi; însă putem observa şi anumite „diferenţe” care se
referă la mijloacele specifice folosite. Diferenţele la o analiză atentă pot viza şi conţinutul strict al
manipulărilor, dar şi finalitatea manipulării. Mijloacele pseudo – religioase de tip sectar dau o
consistenţă mai mare conţinutului manipulării, dar modifică totodată şi finalitatea acesteia.
Finalitatea manipulării de tip sectar este îndoctrinarea sectară care este de fapt o înregimentare reală
a individului în secta respectivă, sinonimă cu suprimarea personalităţii, voinţei, conştiinţei sau
libertăţii acesteia.
Îndoctrinarea sectară se deosebeşte fundamental de chemarea ortodoxă la Hristos Cel
Răstignit şi Înviat. Chemarea ortodoxă la comuniunea cu Hristos şi cu Biserica Sa spre mântuire
reprezintă adeziunea liberă a omului la viaţa şi sistemul valoric al Mântuitorului care este totodată şi
al Bisericii Ortodoxe. Dacă manipularea este premiza îndoctrinării, acesta deschide calea unei stări
anormale, inumane specifică mediului sectar: controlul total din partea sectei asupra racolatului.
De aceea, studierea şi cunoaşterea manipulărilor de orice fel, în special de tip sectar, conduce
la o prevenţie sănătoasă a proliferării fenomenului sectar, precum şi la o combatere eficientă a
încercării sectare de a „oferi”alternative – surogat revelaţiei creştin – ortodoxe.

XI. Disidenţe în cadrul Bisericii Ortodoxe Române

XI.1. Biserica ortodoxă secretă – studiu de caz

Jean-Marie Abgrall, op.cit., p.182-183; gradul de profunzime al hipnozei este apreciat pe o scala de la 1 la ; se estimează că între 3 şi 15% dintre
358

oameni pot atinge stadiu avansat al hipnozei, catalogat între 25 şi 30.

 XI.1.1. Preliminarii

Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat ca om în Grădina Ghetsimani pentru unitatea în credinţă a
tuturor celor care fac parte din Biserica Sa (Ioan 17, 3) şi pentru ca această unitate să fie îndreptată
spre comuniunea deplină cu Dumnezeu Tatăl. Acest lucru înseamnă că dezbinarea sau dezintegrarea
oamenilor nu are legătură cu Dumnezeu sau cu a Sa lucrare: ea este „opera” diavolului.
Fenomenul sectar este urmare a căderii primilor oameni şi a permanentizării consecinţelor
acestei căderi. Secta reprezintă antiteza Bisericii iar pericolul pe care îl actualizează se referă la o
absolutizare a tot ceea înseamnă relativ în creaţia lui Dumnezeu în sfera valorilor.
Nici Ortodoxia, continuarea Bisericii una a primului mileniu creştin nu a fost exceptată de
apariţia formaţiunilor sectare. Sectele apărute în sânul Bisericii Ortodoxe în general sunt de natură
mistică şi liturgică, caracteristici specifice Ortodoxiei. Faptul acesta demonstrează că fiecare sectă
poarta amprenta confesională a Bisericii – mamă, care are propria sa structură spirituală şi spiritul
specific359.
Sectele au tendinţa de a se deosebi atât la nivelul doctrinei cât şi a disciplinei de Biserica
Ortodoxă mamă. La majoritatea titlul este ales în aşa măsură încât să reflecteze această deosebire;
există şi excepţii în care o sectă se autointitulează ca fiind Biserică Ortodoxă. Un asemenea caz îl
reprezintă Biserica „ortodoxă” secretă înfiinţată de maistrul Constantin Dogaru din Tecuci. Această
grupare continuă seria sectarismului eclesial apărut şi manifestat în Ortodoxia românească cum ar fi
„fenomenul” Pucioasa, „fenomenul” Vladimireşti, „fenomenul” Ioneşti, turma Sfântului Ilie, etc. Din
titlu ne dăm seama de caracterul esoteric al grupării şi de faptul că în mintea tulburată a
întemeietorului creştinismul este un fel de religie de mistere. De la început trebuie să recunoaştem
structura eminamente sectară de factură penticostală a grupării. Toate mişcările neoprotestante
dezvoltă o concepţie străină Ortodoxiei cu privire la revelaţie. La toate acestea există conceptul de
„revelaţie deschisă”. Acest lucru permite întemeietorilor şi naivilor racolaţi să se erijeze în
continuatori ai lucrării soteriologice săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos. Acest lucru înseamnă
deopotrivă şi o negare a divinităţii Mântuitorului deoarece poate exista perfectibilitate a activităţii
Sale. Acest lucru este valabil şi la gruparea amintită.
Tot de factură neoprotestantă este şi existenţa „conceptului alesului” care, în cazul de faţă
este exacerbat accentul fiind pus bineînţeles pe persoana şi activitatea lui Constantin Dogaru; însă

359
cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 193
acest concept este extins şi la nivelul României ca centru religios mondial unde se va sălăşlui noul
Ierusalim ce va fi construit după cum i s-a „transmis” de sus cu materiale ce nu au fost încă inventate
şi la poporul român ce va juca un rol hotărâtor ca popor ales în mileniul III şi în împărăţia lui
Dumnezeu.
În aceeaşi direcţie afinităţile grupului Dogaru cu mişcările neoprotestante şi sectare se
observă şi din faptul că există tendinţa de a proiecta la nivelul spectrului nevăzut ceresc realităţile
cotidiene cu profund caracter pământesc. Tot aşa cum martorii lui Iehova, de exemplu, consideră
regatul lui Dumnezeu ca având valenţe materiale, iar fericirea şi mântuirea se confundă cu aspiraţiile
omeneşti secularizate, tot aşa şi în cazul grupării Dogaru avem această confuzie între realităţile
pământeşti şi cele cereşti (cum ar fi evlaviometrul care măsoară la nivel ceresc evlavia creştinilor pe
pământ sau propunerea din partea unui înger inventat de Dogaru de a se înfiinţa o televiziune
cerească) şi acestea arată existenţa unor grave disfuncţionalităţi psihosomatice. Mai mult, există
tendinţa de a conferi tuturor complexelor şi frustrărilor personale un statut şi o justificare cerească
din partea lui Dumnezeu. În acest sens Dogaru chiar se consideră întemeietorul unui noi ordini
mondiale, religioase, morale şi sociale care să rezolve nu atât problemele umanităţii cât problemele
sale personale.
Constantin Dogaru este înconjurat de un grup redacţional ce-l are în prim plan pe profesorul
Ştefan Dumitru din Bucureşti care este principalul ideolog al grupării (el semnează prefeţele la
majoritatea cărţilor) şi pe Nicolae Negrilă din Craiova care coordonează activitatea editurii Sfânta
Ortodoxie din Craiova unde s-au tipărit majoritatea „lucrărilor” transmise de sus. Reţeaua sectară
cuprinde şi alte oraşe (Braşov, Constanţa, Tulcea, Piteşti, Vaslui, etc.) şi este de remarcat forţa
financiară a grupării care a permis editarea a zeci de cărţi de factură ocultă ufolatrică.
Comportamentul întemeietorului se încadrează clar în sfera patologicului cu grave tulburări de
comportament cu un accentuat delir psihotic având şi un comportament violent.
Şi în acest caz observăm ca în cadrul tuturor grupărilor sectare existenţa celor două elemente
fundamentale în recunoaşterea şi combaterea unei secte:
1. avem un individ ce pretinde că primeşte transmisii astrale, că este chiar comunicator
special trimis de Domnul Iisus Hristos, că este un sfânt înger (Constantin - Hamimas) care face
naveta între cer şi pământ, că face parte din sfântul consiliu îngeresc şi este când preot când arhiereu
autentic al Bisericii adevărate;
 2. avem, din păcate, un grup de naivi care cred cu tărie aceste aberaţii şi care, în loc să-l
ajute să-şi vină în fire printr-un tratament medical adecvat, încurajează manifestarea bolnavă a
întemeietorului secte.
Un alt aspect important al grupării îl reprezintă pretenţia întemeietorului de a fi martor al mai
multor teofanii, mariofanii şi anghelofanii acreditând ideea că este binecuvântată activitatea sa de
comunicator ceresc şi totodată ameninţând cu pedepse divine dar şi lumeşti pe cei care, fie nu vor
crede în această „lucrare”, fie se vor opune acesteia. Observăm o diabolică abilitate a maistrului
Constantin Dogaru ce urmăreşte atragerea tuturor naivilor şi căutătorilor de iluzii, fie prin promisiuni
divine, fie prin ameninţări şi dezastre. Mai mult, el se foloseşte în această încercare de manipulare
mentală şi de anumiţi ierarhi ortodocşi, deşi în majoritatea transmisiilor cereşti clerul ortodox este
supus unor aspre critici, la toate nivelurile sugerându-se necesitatea înlocuirii acestuia, inclusiv a
Sfântului Sinod cu un cler binecuvântat de Sfânta Treime şi promovat de maistru Constantin Dogaru,
cler care să cuprindă o nouă ierarhie vocaţională, nu interesată de venituri şi interese materiale
(aceasta o spune un individ care pe majoritatea coperţilor publicate lasă adresa şi numerele de
telefoane pentru sponsorizări). Ierarhii ortodocşi de care se foloseşte maistru Dogaru, deşi nu-şi mai
pot asuma rolul de mijlocitori pentru lume, totuşi sunt investiţi de „întemeietor” cu un scop utilitarist,
acela de transmițători către Sfântul sinod al BOR a mesajelor divine secrete. Este vorba de IPS
Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, care chipurile îi mulţumeşte maistrului
nostru pentru primirea unui acatistier (este vorba de „Acatistierul ortodox pentru iluminarea minţii,
curăţire de păcate, izgonire de duhuri rele şi însănătoşire”), insinuând ca IPS Sa ar binecuvântat toate
acatistierele publicate (Acatistul iluminării Duhului Sfânt, Acatistul binecuvântatei ţări – România,
Acatistului prealuminatului Stelea). În acelaşi acatistier, la pagina 135, se reproduce o scrisoare de
mulţumire a PS Galaction pentru darul primit de la maistrul Constantin Dogaru (este vorba de
paraclisul Sfintei Treimi); cu acest prilej PS Sa se bucură sincer în imaginaţia maistrului pentru râvna
pe care acesta o are în trăirea şi mărturisirea adevăratei credinţe. Un alt ierarh important ortodox
vehiculat de către Constantin Dogaru este IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului care i-ar fi trimis o
scrisoare de mulţumire pentru volumul „Soborul şi acatistierul Sfinţilor Apostoli” şi care totodată îl
şi binecuvântează, drept pentru care pe foaia de titlu scrie „Apare cu binecuvântarea IPS Nicolae
Corneanu, Mitropolitul Banatului”.
Constantin Dogaru pretinde că are viziuni chiar şi cu Satan pe care fie îl pune la punct, fie îl
îndeamnă să se pocăiască şi mai mult dă amănunte privitoare la activitatea demonilor („când se
împărtăşesc creştinii Satan plânge cu lacrimi ca măslinele altoite”)360. Sfinţii Apostoli, Părinţii
Apostolici şi alţi sfinţi îi comunică acestuia mesaje pentru România, pentru români, pentru creştinii
catolici şi protestanţi, dar şi pentru necreştini – observăm aşadar o încercare de extindere a
orizontului prozelitist al grupării. Maica Veronica de la Vladimireşti 361, călugării Sebastian şi
Valerian din Corod362, „nea Ion” de la Ioneştii de Argeş363 şi mulţi alţii au legătură directă cu
activitatea sa. De asemenea, îl menţionează şi pe părintele Ioan Iovan ce a slujit în Mănăstirea
Vladimireşti, care ca şi cei menţionaţi au avut descoperiri sfinte şi au suferit pentru dreapta credinţă
ortodoxă din partea securităţii comuniste. Însă, şi în acest domeniu sectar există şi concurenţă: Tania
Cuţov din Ploieşti care are aproximativ aceleaşi pretenţii, dar ale cărei transmisii diferă în multe
puncte (de exemplu a scris că sunt 12 ceruri şi nu 10). Datorită acestui fapt a trebuit ca însăşi Maica
Domnului să intervină pentru ca cei doi să se pună de acord la nivel terestru cu „scrierile inspirate de
sus”. Sunt menţionaţi şi unii preoţi care ar adera la ideile lui Dogaru – Victor Lungănoiu din
Craiova364. Ierarhia Bisericii „ortodoxe” secrete are şi componenţă feminină: arhieriţa Silvia Georghe
ce slujeşte împreună cu Hosu Doina din acelaşi oraş, Mihaela Manu – reporter la un ziar local din
Vaslui şi nu în ultimul rând Ana Maria Voinea patroana fundaţiei şi a ziarului Har, conducătoarea
grupului din Bucureşti.

XI.1.2. Doctrină

Constantin Dogaru construieşte o doctrină ce nu poate să fie încadrată într-o anumită mişcare
neoprotestantă sau sectară datorită sincretismului consistent pe care îl are gruparea. Încadrarea
teologică a grupării este practic imposibilă datorită lipsei de logică, de coerenţă, de înşiruirea
aberantă de credinţe, idei, „transmisiuni cereşti” considerate infailibile datorită paternităţii divine a
acestora. Este vorba de o erezie ce se manifestă plenar pe mai multe dimensiuni însoţită de o abatere
gravă de la disciplina şi practica religioasă ortodoxă. Analiza doctrinară a grupării trebuie să se
săvârşească pe mai multe planuri: planul profetic, planul liturgic, planul taumaturgic şi planul
canonic.
1. Planul profetic încadrează mişcarea între grupările milenariste de factură adventă chiar
dacă Parusia nu ocupă locul principal în discursul profetic. Mişcarea lui Dogaru are din acest punct
de vedere legătură cu „fenomenul” de la Pucioasa pe care, deşi nu-l nominalizează îl asumă prin
360
Biblia Maicii Domnului, p. 175
361
Ibidem, p. 489
362
Ibidem, p. 489
363
Ibidem, p. 494
364
Ibidem, p. 499
desele trimiteri la noul Ierusalim. De asemenea, tot pe acest plan există apropieri între doctrina
profetică a lui Dogaru şi erezia pnevmatoforă a „gherasimiţilor” de la Mănăstirea Cocoş, judeţul
Tulcea precum şi cu viziunile maicii Veronica de la Vladimireşti. Toate acestea atestă afinitatea
grupării secrete a lui Dogaru cu ideologia New Age. Datorită exacerbării lucrării Sfântului Duh
gruparea secretă are afinităţi cu toate mişcările neoprotestante şi sectare prin „revelaţia deschisă”, dar
mai ales cu mişcarea penticostală sau fundamentalistă. În acest sens, maistrul nostru publică la
editura Sfânta Ortodoxie (Deva, 2002) cartea „Duhul Sfânt în România” care va fi continuată prin
publicarea părţii a II–a şi a III–a la editura Sfera din Bârlad în anul 2001.
Tot pe acest plan avem informaţiile despre împărăţia cerurilor, detalii despre locuitorii
netrupeşti ai altor dimensiuni decât cele pământeşti, informaţii privind organizarea cerească cu
ajutorul teofaniilor, mariofaniilor şi în special anghelofaniilor. Materialul aferent acestui aspect este
foarte bogat: „Sistemul ceresc de întrajutorare”, Editura Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000; „Sfinte
comunicări despre România”, „Despre civilizaţiile cosmice” şi „Despre viitorul planetei Pământ”,
Editura Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, „Sfânta Pertuţie divină”, Editura Hyperion, Craiova, 2001,
„Sfântul Tron Divin, Editura Hyperion, Craiova, 2002, „Sfânta organizare a opalului”, Editura
Hyperion, Craiova, 2003, „Cerul cristoforic”, Editura Hyperion, etc.
Având în vedere bogăţia informaţiilor şi caracterul hilar al acestora putem să considerăm ca
realistă şi existenţa unei posesii demonice în cazul Dogaru şi al adepţilor acestuia; este vorba de acea
demonizarea asimptomatică ce este mai periculoasă decât cea care prezintă simptome, iar realitatea
acestei stări este dată de conţinutul antieclesial, antiierarhic şi anticreştin în numele Ortodoxiei
adevărate dar secrete. Ideologul grupării, Ştefan Dumitru este cel mai „informat” dintre toţi cei care
participă la redactarea şi tipărirea publicaţiilor, acesta dezvoltă în prefeţele făcute diferitelor cărţi
„învăţătura” secretă „ortodoxă”. Astfel avem, pe de-o parte informaţii cu privire la sfânta organizare
a cerului care cuprinde diferite paliere organizate ierarhic, apoi ierarhiile îngereşti şi structurile
ierarhice ale diferitelor ceruri. Organizarea cerului începe cu „Sfântul Consiliu divin” unde se
regăsesc persoanele Sfintei Treimi. Apoi urmează „Sfânta Pertuţie divină” care este un consiliu de
administrare a universului condusă de Maica Domnului şi cele mai evoluate şi preaînalte puteri
îngereşti. Mai există „Marele şi sfântul tron divin”, un mare edificiu ceresco – divin la a cărui
înţelegere se ajunge prin dobândirea sfintei gramatici cereşti. Sfântul tron divin, ca edificiu cel mai
sfânt posibil, face legătura între Sfânta Treime şi sfintele personalităţi divine. Ca o anexă a sfântului
tron divin este „rama divină” unde nu intră oricine ci doar spiritele evoluate şi îngerii „supersavanţi”.
Tronul divin văzut de aproape este extrem de strălucitor iar de departe se poate observa şi sfânta
„slavă divină”. Această minunată slavă divină se vede parţial şi din cerul întâi. Tronul divin are 36 de
laturi sfinte iar fiecare latură are câte o denumire cerească şi din fiecare latură pot ieşi mii şi milioane
de raze sfinte de orice fel de categorie dumnezeiască. Comunicarea „cerească” despre „Sfântul Tron
divin” îl descoperă pe maistrul Constantin din Tecuci într-o lumină de smerenie vis-à-vis de
identitatea lui cerească spre a nu ne speria noi din România şi din toată lumea. De asemenea, această
transmisie ne descoperă faptul că civilizaţia actuală va fi distrusă aproape în totalitatea pentru
păcatele ei şi după ea va veni civilizaţia sfântă care începe tocmai prin aceste descoperiri ale
maistrului Dogaru365.
Cu privire la organizarea ierarhică a cerurilor această inovaţie – aberaţie care vorbeşte de
existenţa a zece ceruri. Fiecare dintre cerurile 1-9 constituie subiect pentru redactarea unei cărţi.
Cerul zece este numit „opal” şi despre sfânta lui organizare se vorbeşte într-o carte specială. În
această carte se descoperă un lucru aşteptat. Adepţii maistrului Dogaru sunt toţi oameni cu probleme
de ordin psihic şi somatic nerezolvate şi cu activităţi în planul ocultismului, spre exemplu un adept –
colaborator, Nicolae Craioveanu susţinea la 15 martie 2003 examenul legat de terapiile
complementare şi susţinea că a fost numit lector „Anatecor” şi că va scrie capitolul „Terapia cu bio-
câmp” care va face parte din manualul: „Bazele fundamentale ale terapiilor complementare”. Acesta
cerea detalii de la mentorul Dogaru despre: „marele spectrograf ceresc, despre spectrograful
României şi al ţărilor creştine, despre marele olograf deschis spre univers, etc.”. Pentru Dogaru şi
acoliţii săi toate aceste aberaţii sunt sfinte „misiuni divine” şi ei se consideră „executanţi fără
şovăire” ai acestora. În acest sens profesorul Ştefan Dumitru vorbeşte despre marea lucrare divină
din România iar existenţa tuturor cărţilor scoase de gruparea secretă Dogaru reprezintă semnul
concret, palpabil că aceasta este o realitate de necontestat; cărţile reprezintă dovada materială că ea
există şi cuvântul lui Dumnezeu vine prin ele; toţi cei care nu cred şi nu participă la această mare
lucrare divină perpetuează ignoranţa şi necredinţa iar acestea devin zid în calea luminării poporului
român366.
Ideologul Ştefan Dumitru se foloseşte de teologumena Sfântului Dionisie Pseodo-areopagitul
cu privire la ierarhia îngerească (cele nouă cete) şi pune bazele împreună cu Dogaru şi Negrilă unui
nou ciclu de cărţi referitoare la locuitorii cerurilor: fiecare ceată îngerească face obiectul unui studiu
diferenţiat, cetele îngereşti de la începătorii până la heruvimi constituie câte o carte, cea mai
voluminoasă fiind cea consacrată cetei îngereşti a începătorilor, probabil datorită faptului că sunt cei
mai apropiaţi de noi oamenii şi de pământ. În aceste cărţi se dau amănunte despre organizările

365
Sfântul Tron divin, Editura Hyperion, Craiova, 2001, pp. 3-5
366
Sintei organizări a opalului, carte scrisă în colaborare cu Nicolae Negrilă, Editura Hyperion, Craiova, 2003, pp. 5-12
îngereşti superioare şi se accentuează legătura indestructibilă între cer şi pământ. Astfel, se vorbeşte
la nivelul cetei îngereşti a heruvimilor de „sfânta entorie a pământului” care este formată din peste
201 de sfinţi heruvimi care protejează pământul „spre a nu fi distrus de forţe cosmice, de forţele lui
interioare, de acţiunile unor indivizi tereştrii sau extratereştrii care au mentalităţi şi scopuri
războinice şi distructive”. Bineînţeles că această organizare are şi un „sfânt comandament” care,
paradoxal sau nu, se află în cerul al V-lea. Orice gând sau rugăciune care are legătură cu pământul,
cu dăinuirea sau transformarea lui este ascultat şi stocat în gaza de informaţii ce se află în cerul al V-
lea367. Tot pe acest plan trebuie să amintim şi comunicările făcute de Maica Domnului, de Sfinţii
Apostoli, de Părinţii Apostolici către România, bineînţeles prin intermediul maistrului Constantin
Dogaru.
2. Planul liturgic al deviaţiilor eretice este la fel de complex şi bine reprezentat în
mulţimea cărţilor publicate. În general sectele care exarcebează dimensiunea liturgică a Bisericii din
care s-au desprins, fie pretind o identificare panteistă cu principiul divin (hlâştii, molocanii, scapeţii,
duhoborţii, inochentiştii, turma Sfântului Ilie, etc.), sau consideră cultul ca un tot absolut, sfânt şi
intangibil la orice reformă eclesiastică (rascolnicii, stiliştii, schismaticii, etc.) 368. Gruparea secretă
Dogaru imită până la un punct publicaţiile liturgice canonice ortodoxe, adăugând acatiste şi paraclise
noi în conformitate cu imaginaţia debordantă patologică. Deviaţiile liturgice se întrepătrund cu
inovaţiile liturgice într-un amalgam bolnav în care găsim rugăciuni (începătoare, doxologia mare),
creaţii de rugăciuni personale cu ectenii ale vindecării369.
Publicaţiile cele mai importante cu caracter liturgic sunt: „Acatistier ortodox pentru
luminarea minţii”, „Acatistier ortodox al Maicii Domnului”, „Acatistier ortodox al Domnului Iisus
Hristos”, „Acatistier a sfintelor femei şi fecioare”, „Soborul şi acatistierul ortodox al Sfinţilor
Apostoli”, „Acatistul slavei dumnezeieşti”. El afirmă într-un mod aberant că acatistele lui au efect
chiar şi asupra celor nebotezaţi. Pe lângă acatistiere avem şi paraclise: „Paraclisul sfintei încoronări a
Maicii Domnului” (se citeşte pentru a avea succes în viaţă, pentru cei ce au funcţii de conducere în
anumite instituţii de stat sau bisericeşti), „Paraclisul tânguirii Maicii Domnului” (se citeşte şi se dă de
pomană pentru a scoate anumite suflete din iad, ori a ridica un suflet dintr-un cer în altul).
Rugăciunile recomandate de către maistrul „iluminat” Dogaru sunt combinate cu o alimentaţie
naturistă bazată pe foarte multe sucuri ce face parte dintr-un sistem complex de iluminare şi
purificare pe care îl întâlnim la secta eshatologică „Fiii luminii”, condusă de Francisc Maitreya.
Lucrul cel mai grav îl constituie devalorizarea Sfintei Liturghii prin alcătuirea şi publicarea
367
Sfânta entorie a pământului, Editura Sfânta Ortodoxie,Craiova, 2000, p. 3
368
Pr. Gheorghe Petraru, op.cit., p. 194
369
Sabia Sfântului Arhanghel Mihail, Craiova, 2003, p. 92
„Liturghiei Maicii Domnului”. Foloseşte în aceasta textul Liturghiei Sfântului Ioan pe care îl
modifică adăugând rugăciuni şi ectenii în cinstea Maicii Domnului, o altă prescură, care în locul
agneţului cu inscripţia Is, Hr, Ni, Ka apare un altul cu iniţialele M,D,O,R (Maica Domnului
ocrotitoarea României). La acestea se adaugă interdicţii ce vizează pe simoniaci, homosexuali,
sodomiţi sau colaboraţionişti. Mai mult Constantin Dogaru pretinde că a obţinut aprobarea IPS
Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei (Adresa Mitropoliei nr. 5227/2005) pentru a săvârşi
împreună cu alţi bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în veşminte o astfel de liturghie în casa lui Toader
Ţepeş, fost ajutor de mecanic de locomotivă la Taşca în vârstă de peste 80 de ani.
3. Planul taumaturgic este unul important deoarece asigură succesul prozelitist şi
ascendentul manipulator faţă de anumite categorii de oameni suferinzi. Există publicaţii care se
referă special la acest aspect: „Efectul destructiv al credinţei asupra elementelor negative”,
„Tehnologia lucrului cu gândul sfânt”, „Dicţionar ştiinţifico – spiritual”, „Sfânt tratat de medicină”,
etc.
Pe acest plan maistrul nostru practică un sincretism între spiritualismul aberant al grupării şi
elemente „ştiinţifice”, moderne (nu este vorba de ştiinţa medicală consacrată ci de medicina
alternativă). La acestea adaugă şi elemente de medicină ce va sa vină, de terapie cosmică viitoare,
toate transmise fie de sfinţi heruvimi vindecători, fie de alţi sfinţi îngeri. Vorbeşte în acest sens de
boli incurabile care vor apărea cum ar fi boala numită „eurofilis” care va fi, chipurile, mai
devastatoare decât ebola sau SIDA. Însă pentru ca adepţii şi tulburaţii de toate categoriile să nu cadă
în deznădejde tot prin inspiraţie cosmică se descoperă ca întărire faptul că vor exista viitoare instituţii
de cercetare medicală şi de vindecare a bolilor incurabile în ţara sfântă ortodoxă România.
Datorită pretenţiilor tămăduitoare, în calitatea sa de „preot” şi „arhiereu” a săvârşit de mai
multe ori Sfânta Taină a Maslului, taină care face parte din cele şapte ale Bisericii, care au origine
apostolică şi nu dumnezeiască, pe când cele săvârşite de Biserica ortodoxă secretă sunt în număr de
opt şi au instituire dumnezeiască. Activitatea terapeutică a sectei este extrem de periculoasă deoarece
prin regimurile alimentare severe provoacă disfuncţii biologice majore şi face atingere integrităţii
persoanei umane.
4. Planul canonic face referiri la atitudinea antibisericească şi antiierarhică specifică
tuturor sectelor. În primul rând el separă radical pe Dumnezeu de Biserică iar această abordare
dihotomică de tip maniheic constituie baza tuturor atacurilor referitoare la existenţa şi lucrarea
Bisericii. În opinia sa ierarhii şi întregul cler luptă contra sfintelor noutăţi cereşti şi obstrucţionează
sfânta şi marea lucrare de cunoaştere a „sfintelor personalităţi cereşti şi a împărăţiei cerurilor”. Îşi
permite sa avertizeze ierarhia ortodoxă canonică pentru a se depăşi toate neînţelegerile şi toată
lucrarea spre dezbinare. Îl deranjează foarte mult aşa – numitele pretenţii clericale, cum ar fi: numai
preoţii au har, numai clerul explică cele sfinte, numai clerul sau ierarhia numeşte pe cei aleşi.
Acestea toate sunt erori din punctul lui de vedere şi toţi cei care vor să se mântuiască trebuie să se
păzească categoric de acestea. În sprijinul acestor aberaţii el vine cu nişte exemple de oameni aleşi
cărora li s-au arătat Dumnezeu sau Maica Domnului şi care niciunul nu era cleric (Petrache Lupu,
maica Veronica, cei trei tineri din Babilon, moş Gheorghe Lazăr din România, etc.)
„Logica” gândirii lui Dogaru este elocventă. El citează la un moment dat pe un preot care îi
spunea că tot ce nu aprobă ierarhia este erezie. Concluzia lui Dogaru este stupefiantă: ierarhii n-au
aprobat asfaltul dar merg cu maşinile pe şosele, n-au aprobat fabricarea pânzeturilor dar se îmbracă
cu ele etc., deci nu au putere de decizie nici în cele bisericeşti.
Hirotonirile necanonice săvârşite de Dogaru reprezintă grave abateri canonice şi ele stau la
baza întemeierii ierarhiei secrete ortodoxe care s-ar deosebi de ierarhia ortodoxă consacrată prin
faptul că nu iau bani pentru propovăduirea cuvântului Domnului.
Nu doar Biserica şi ierarhia sunt devalorizate ci şi întreaga doctrină ortodoxă şi scrierile
sfinte. La fel ca şi mormonii care consideră biblia ca fiind „poluată” şi Dogaru consideră insuficientă
Sfânta Scriptură, drept pentru care a primit poruncă de sus să alcătuiască alte biblii: „Biblia Sfinţilor
Părinţi”, „Biblia Sfintelor Oştiri Cereşti”, „Biblia Maicii Domnului”, „Biblia mileniului III”, toate
având pretenţia inspiraţiei de la Dumnezeu. Cea mai voluminoasă este „Biblia Maicii Domnului”
concepută de Constantin Dogaru împreună cu Ştefan Dumitru şi conţine texte diverse liturgice şi
patristice amestecate cu invenţii proprii de calitate mediocră. Scopul scrierii este unul „profund”:
Maica Domnului merită să aibă o biblie întrucât este membră cerească de onoare în cadrul Sfintei
Pertuţii divine370. În această lucrare avem capitolele I şi II din evangheliile lui Matei şi Luca,
capitolul I din evanghelia lui Ioan, textul vieţii Maicii Domnului a Sfântului Maxim Mărturisitorul;
se adaugă apoi minunile Maicii Domnului urmate apoi de minunile maicii Veronica; apoi diverse
acatiste şi paraclise, cărţi populare (brâul, visul şi epistolia Maicii Domnului), diverse cântări
închinate sfintei fecioare şi liturghia Maicii Domnului.
Toată activitatea Bisericii Ortodoxe secrete este necanonică şi antiortodoxă şi cade sub
anatema Bisericii universale prin faptul că defaimă Ortodoxia conform canonului 6 al sinodului de la
Gangra. Activitatea lui Dogaru ca ierarh şi preot precum şi toate „hirotoniile” săvârşite de el, precum

370
Biblia Maicii Domnului”, p. 7
şi toate slujbele săvârşite de cei „hirotoniţi” de acesta sunt nule potrivit canonului 4 al sinodului II
ecumenic.
Răspândirea scrierilor apocrife de către eretici cade sub incidenţa canonului 60 apostolic.
Săvârşirea Sfintei Liturghii în case particulare este interzisă de canonul 58 al sinodului local de la
Laodiceea. Tainele ereticilor nu pot fi recunoscute potrivit canonului 1 al Sfântului Vasile cel Mare.
Bisericile ereticilor nu pot fi recunoscute ca fiind autentice conform canonului 46 al Sfântului
Nichifor Mărturisitorul. Mireanul care învaţă cele ale credinţei în chip obştesc fără să fie mandatat de
episcop intră sub pedeapsa afuriseniei după canonul 64 al sinodului Trulan. Canonul 32 al sinodului
de la Laodiceea opreşte primirea binecuvântării ori a darurilor binecuvântate de la eretici.
La toate acestea se adaugă şi practicile necanonice legate de exorcizare, legate de pretenţia
săvârşirii exorcizării de către Constantin Dogaru pe fondul unui comportament violent caracteristic
tuturor bolnavilor psihic ce-şi exteriorizează complexele şi frustrările. Comportamentul violent este
atât în familie unde-i terorizează soţia, cât şi la nivelul adepţilor unde impune regimuri alimentare
severe ce se soldează cu grave îmbolnăviri.
XI.1.3. În loc de concluzii

Gruparea „Biserica Ortodoxă secretă” este una din cele mai periculoase secte nou apărute
datorită sincretismului religios practicat, a prozelitismului agresiv, şi a naivităţii şi lipsei de cultură
teologică a unor creştini. Absolut toate proferările acestui individ şi a grupării sale sunt
blasfematoare la adresa lui Dumnezeu, a creaţiei, a Bisericii şi mântuirii. În comportamentul
pseudoreligios al acestora se regăsesc aproape toate deviaţiile doctrinare şi disciplinare pe care le
întâlnim în diversitatea fenomenului sectar, astfel putem afirma că avem de-a face cu un mic New
Age de factură „ortodoxă” cu specific românesc. Pericolul este amplificat şi e faptul că se foloseşte
în mod nejustificat de numele unor ierarhi, a unor duhovnici şi clerici cunoscuţi, fie pentru a-şi
legitima publicaţiile proprii fie pentru a prezenta mişcarea sa ca având precursori celebri. De
asemenea, are o abilitate deosebită de a crea legături cu diverse grupuri eretice şi schismatice din
România după modelul formaţiunilor neoprotestante care desi se deosebesc din punct de vedere
doctrinar sunt toate reunite într-o singură formaţiune intitulată „Adunarea lui Dumnezeu din
România”; în acest sens exstă pericolul unei instituţionalizări a tuturor grupurilor eretice,
nerecunoscute oficial de autorităţile române sub conducerea abilă a lui Constantin Dogaru.
Autointitulat profet, împărat, clarvăzător, preot şi patriarh, hirotonit direct de sus, având în
totalitate elemente de factură neoprotestantă: „conceptul alesului” şi delirul de factură extatică.
Îngerii reprezintă, în gândirea lui Constantin Dogaru, cele mai importante entităţi având certe valenţe
materiale: evlaviometrul ce măsoară la nivel ceresc evlavia creştinilor pe pământ sau propunerea
unui înger inventat de Dogaru de a se înfiinţa o televiziune cerească. Gruparea are un impresionant
prozelitism, mai ales prin intermediul cărţilor şi este întâlnită în mai multe oraşe (Tecuci, Braşov,
Constanţa, Tulcea, Piteşti, Vaslui, etc.). Teofaniile, mariofaniile şi anghelofaniile reprezintă
fundamentul concepţiilor lui Dogaru. Gruparea, ca şi întemeietorul ei, manifestă o agresivitate
deosebită cu cei care nu cred în această „lucrare”: sunt ameninţaţi cu pedepse divine, dar şi lumeşti,
exercită o adevărată manipulare mentală folosindu-se şi de anumiţi ierarhi ortodocşi (IPS
Bartolomeu, PS Galaction şi IPS Nicolae), deşi în cadrul „transmisiilor cereşti” clerul ortodox este
aspru criticat. Conţinutul transmisiilor este aproape imposibil de redat şi cu atât mai mult de crezut.
Toate acestea arată grave disfuncţionalităţi psiho-somatice.
Avem de a face cu o sectă fundamentată pe „anghelolatrie”, întemeiată de un individ
superficial, violent şi cu îngrijorătoare disfuncţionalităţi psiho-somatice, ce denaturează şi
devalorizează – cu precădere – învăţătura despre îngeri în cadrul unui „spiritualism” de inspiraţie
românească.
Mişcare pseudo-religioasă întemeiată de Constantin Dogaru, se înscrie în aceeaşi categorie a
manifestărilor „profetice”, precum fenomenul de la Pucioasa, erezia pnevmatoforă a „gherasimiţilor”
de la mănăstirea Cocoş precum şi viziunile Maicii Veronica de la Vladimireşti. Există similitudini
evidente cu ideologia New Age. Concepţiile Bisericii Ortodoxe Secrete nu pot fi încadrate teologic,
sunt ilogice, în fapt o înşiruire de credinţe, de idei şi de „transmisiuni cereşti” hilare. Este o erezie ce
denaturează toate dogmele Bisericii Ortodoxe începând cu Sfânta Treime şi terminând cu învăţătura
despre mântuire. Există mărturii (Ioana Vintilă din Târgu Ocna) că în Biserica Ortodoxă Secretă se
practică hirotonia femeilor. Biserica Ortodoxă Română, prin Episcopia Dunării de Jos, a luat
atitudine împotriva acestei erezii subliniind caracterul anarhic, disident, sincretist şi fără temei
dogmatic al acesteia.
Biserica Ortodoxă Română, prin Episcopul vicar P.S. Calinic Botosăneanul, a denunţat public
structura eretică a lui Constantin Dogaru şi a organizaţiei sale.
În cadrul „doctrinei” Bisericii Ortodoxe Secrete îngerii reprezintă fiinţe fundamentale, fiind
responsabili cu transmisiunile cereşti. Ei sunt prezentaţi ca „personalităţi cereşti”, unele
învrednicindu-se a avea din partea membrilor „Bisericii Ortodoxe Secrete” acatiste. Îngerii sunt
„sfinte puteri cereşti” şi poartă nume hidoase pocite, inventate de mintea unică a lui Constantin
Dogaru. Angelologia eretică a lui Constantin Dogaru se deosebeşte fundamental de învăţătura despre
sfinţii îngeri a Ortodoxiei. Aceasta cuprinde doar trei categorii de făpturi cereşti: heruvimii, serafimii
şi îngerii. Aceştia locuiesc în zece ceruri distincte, acestea fiind, în concepţia unui lider important al
grupării (Nicolae Negrilă din Craiova), esenţa divină.
Cartea fundamentală a Bisericii Ortodoxe Secrete. Ea cuprinde „învăţăturile” lui Constantin
Dogaru despre Sfânta Treime, despre Mântuitorul Iisus Hristos, despre Sfântul Duh şi despre Sfânta
Fecioară Maria. Despre Dumnezeu Tatăl ni se spune că are 33 de fii neîntrupaţi, fiind denumit
„Rama divină” ce cuprinde Divinitatea şi „Sfânta Pertuţie divină”. Dumnezeu este atotştiutor, este un
„Tot”, un „Gigant”, un „Superinteligent”. De altfel, Dumnezeu este „Supergigantul
superinteligenţelor”. Întruparea Logosului dumnezeiesc este substituită de modelul oriental al
avatarului. Dogaru însuşi se autodeclară fiu al Tatălui, un bărbat – fecior de la naştere până la
„răstignire” şi „fecior divin după răstignire”. Constantin Dogaru crede că a fost născut din Fecioara
Maria după „sfintele legi ale naşterii divine”. Învăţătura despre Sfântul Duh este la fel de hilară:
Sfântul Duh este personalitate „atotputernică şi atotcunoscătoare” şi are supercalităţi cereşti de
„atotluminător”, „atotsupraveghetor” şi „comunicator suprem”, având şapte grade de iluminare.
Dumnezeu este „Gigantul giganţilor” sau „Colosul coloşilor”. Învăţătura despre Maica Domnului
este la fel de ineptă ca şi celelalte şi se regăseşte în mare măsură în „Biblia Maicii Domnului”.
Această carte reprezintă un exemplu relevant de pronunţat delir pseudo-religios specific grupărilor
mistico-bolnăvicioase.
Având în vedere toate acestea considerăm de maximă urgenţă informarea cu caracter
profilactic a tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române şi adoptarea unei hotărâri sinodale de
anatematizare a grupării „Biserica Ortodoxă secretă”.
cu privire la învierea morţilor, la împărăţia cerurilor care nu vine în chip văzut fiind înlăuntrul
nostru, la polul vieţii şi la cerul nou şi pământul nou!
Subcapitolul 12 vorbeşte despre mustrarea (nu putea lipsi tocmai mustrarea…), îndreptarea şi
povăţuirea poporului creştin, adică a acelor sărmani, oameni simpli, dar peste măsură de rătăciţi.
Subcapitolul 13 arată dimensiunea patologică a lui Marian Zidaru. El se crede un nou sfânt
Apostol Pavel deoarece vorbeşte despre lucrarea de apostolie a Noului Ierusalim, de vestire pentru
neamuri! Lucrarea de mântuire este pusă în legătură cu sfârşitul veacului XX, observăm tendinţe
clare advent-milenariste, iar poporul român este decretat ca fiind Israel după duh…Nu este uitată nici
ameninţarea cu osânda divină, în Subcapitolul 17 intitulat „Despărţirea grâului de neghină, a luminii
de întuneric”.
 Sunt înserate predici de ale lui Marian Zidaru la principalele sărbători şi praznice ale Bisericii
Ortodoxe Române, în spiritul desigur a „noii evanghelii”.
Capitolul se încheie apoteotic cu o scrisoare deschisă către înţelepţii pământului şi cu o
epistolă (deoarece se crede Sfântul Apostol Pavel) către fiul său Simeon, amândouă semnate de
Marian Zidaru.
Cuvântul lui Marian Zidaru la vernisajul expoziţiei – atelier de la Ludwig Forum – Aachen
(Germania), este o sinteză relevantă despre tulburările acestui om şi ne arată cu cine „comunică” atât
el, cât şi „proorociţele” Verginica şi Maria: este vorba de un duh care se prezintă ca fiind Dumnezeu,
un duh al urii, al răzbunării, al uciderii oamenilor potrivnici catalogaţi ca vrăşmaşi ai lui Dumnezeu,
ai impresia că te afli într-un univers paralel, un coşmar care te copleşeşte, iar cel mai grav lucru este
că a existat un ierarh ortodox, câţiva preoţi pietişti, slab pregătiţi şi tulburaţi şi câţiva naivi simpli,
dar răi şi înverşunaţi care au putut crede asemenea trăsnăi.
Ca orice nouă scriptură, „Cuvântul lui Dumnezeu” se încheie cu „Acatistul Sfintei Mare
Proorociţe Verginia”, cu fotografii ale lui Zidaru şi cu mediatizarea activităţii creatoare ale aceluiaşi
Marian Zidaru. Interesant este că „acatistul” este redat şi cu scriere de mână şi ar fi relevantă părerea
unui specialist grafolog cu privire la cel care a scris acest „acatist”.
Acestea fiind spuse, ne vom ocupa în continuare de principala carte de apologie a Noului
Ierusalim intitulată „Quo vadis ecclesia” a „părintelui” Nicodim, urmând apoi să tragem concluziile
necesare.

XII.3. Quo vadis, Eccelsia?

Fenomenul „Pucioasa” reprezintă una dintre cele mai reprezentative alternative „ortodoxe” în
cadrul fenomenului pseudo-religios sectar. Fenomenul „Pucioasa” reactualizează multele eresuri
aproape bi-milenare ale Ortodoxiei (milenarism, revelaţia „deschisă”, cultul alesului, noua profeţie,
dimensiunea harismatică sectară, Noul Ierusalim, etc.) şi le adaptează contextului actual al
Ortodoxiei şi societăţii româneşti. Cu alte cuvinte, la dificultăţile cu care se confruntă Biserica
Ortodoxă în vremurile post-moderne (secularizare, desacralizare, sincretism sau decreştinare), secta
„Noul Ierusalim” răspunde cu o viziune nouă – şi totuşi atât de veche – de respingere a Ortodoxiei
autentice şi de substituire a acesteia cu o formă destructurată şi enclavizată a unei „ortodoxii”
fundamentalist-milenaristă. Gravitatea fenomenului „Pucioasa” constă în faptul că un ierarh, membru
al sinodului BOR, a legitimat şi cauţionat până la un punct aberaţiile „doctrinare” ale grupării. Ca să
evaluăm competent fenomenul „Pucioasa” trebuie să avem în vedere principala scriere apologetică a
grupării intitulată „Quo vadis, Eccelsia?”, scrisă sub pseudonim (Parintele Nicodim) şi apărută la
Editura Ro-Emaus din Bucureşti în anul 2006.
Însuşi titlul descoperă intenţia autorului de a supune Biserica Ortodoxă unui sever
rechizitoriu şi nu este întâmplătoare trimiterea subliminală la un „Quo vadis, Domine” ce tratează
raporturile Bisericii lui Hristos cu Imperiul Roman păgân şi persecutor. Iată, de la început o fină
manipulare, pentru cel avizat, Biserica Ortodoxă este apostată şi persecutoare la adresa adevăratei
„biserici”, cea de la Pucioasa. Chiar pe foaia de titlu apare „Semnul atenţiei”371 care descoperă
„durerea” lui Dumnezeu faţă de acoperirea de către om (BOR) a adevărului. Acest „semn al atenţiei”
este revelat de „Cuvântul lui Dumnezeu” considerată izvor complementar al Revelaţiei dumnezeieşti
şi se arată de la început atât dimensiunea eretică, cât şi cea pietistă a grupării.
Partea I intitulată „Semnul atenţiei” are un prim capitol intitulat „Cuvântul care vine din cer”
(pag. 7-26), practic o încercare de justificare a demersului grupării.
Din perspectivă ortodoxă, avem dovada existenţei unei false învăţături, comună tuturor
cultelor şi sectelor neo-protestante, este vorba de „revelaţia deschisă” ce-şi are originea în erezia
modalistă din perioada primară a Bisericii, în fapt o negare a Sfintei Treimi; astfel, există doar un
Unic Dumnezeu, ce se descoperă ca Tată în Vechiul Testament, ca Fiu în Noul Testament, iar în
zilele noastre ca Duh Sfânt. Concluzia este clară: revelaţia nu s-a desăvârşit şi nu s-a încheiat cu
Mântuitorul, ci ea rămâne „deschisă” prin lucrarea Duhului Sfânt, prin aceasta se încearcă o motivare
a iniţiativelor tuturor întemeietor de secte.
Prin această „doctrină” nefundamentată scripturistic şi tradiţional, fenomenul „Pucioasa”
trebuie tratat ca o sectă neo-protestantă ce apare în interiorul BOR şi vorbeşte în numele Ortodoxiei.
Parcurgând cu atenţie acest prim capitol, observăm – cu mirare – că pentru autor, profetismul
Noului Ierusalim este în continuitatea profetismului Vechi Testamentar, adică Maica Veronica este
din aceeaşi sursă revelaţională cu profetul Isaia! Discursul „teologic” este radical, concluzia autorului
este că BOR aparţine exclusiv „lumii”, iar omul secularizat îl are ca stăpân pe diavolul, între cei
secularizaţi sunt şi cei asimilaţi formalismului ortodox, adică cei ce aparţin BOR.
Avem „motivaţia biblică a Noului Ierusalim372, iar când Biblia (observăm terminologia
sectelor) mărturiseşte, avem în majoritate trimiteri la textele vechi-testamentare373. Acest lucru nu

371
„...Vom aşeza pe pământ SEMNUL ATENŢIEI ! Şi mulţi se vor opri lângă el şi vor vedea până la cer şi vor vedea durerea Mea şi vor căuta
adevărul cel acoperit de om.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 14 octombrie 1998). (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, Editura Ro-Emaus,
Bucureşti, martie 2006, p. 1)
372
„De aceea, Dumnezeu Şi-a ales acum, la capătul timpului, un Ierusalim nou, din rămăşiţa de creştini care-L mai ascultau şi Îl iubeau cu adevărat şi Îl
aşteptau cu dor, să vină pe norii cerului, după cum era proorocit în Scripturi: „Şi să nu-I daţi răgaz până ce nu va aşeza din nou Ierusalimul, ca să facă
din el lauda pământului.“ (Isaia, 62/7). Acestuia, Noului Ierusalim, Dumnezeu îi vorbeşte din cer, neîncetat, în ultimii cincizeci de ani. Dacă în cursul
este întâmplător, se vrea – pe de o parte – să se acrediteze ideea că Vechiul Testament reprezintă
moştenirea religioasă a Noului Ierusalim şi – pe de altă parte – că acesta (Vechiul Testament) ar fi

istoriei Dumnezeu a vorbit mereu, dar cu măsură, măsura fiind chiar dorul omenirii după Dumnezeu, astăzi asistăm la o revărsare de har, prin care mila
lui Dumnezeu coboară din cer, neîntrerupt, ca un râu care dă viaţă, căci stăvilarele cerului s-au rupt sub greutatea Cuvântului”. (Părintele Nicodim, Quo
vadis, Ecclesia ?, p. 8)
373
„Omul e uituc. Omul a uitat, deşi zice că a citit Biblia. Biblia mărturiseşte că de la început a vorbit Dumnezeu, şi a zis: „Să fie lumină!“, şi aşa a fost
(v. Facerea, 1/3). Apoi, a zidit Dumnezeu, prin cuvânt, toată lumea (Facerea, 1/6-27), şi toate cele zidite prin cuvânt erau bune foarte, căci Cuvântul
era Atotbun (v. Facerea, 1/31). Şi după ce l-a zidit pe om din pământ, tot cu cuvântul, dar şi cu mâinile Sale sfinte, a insuflat în faţa lui suflare de viaţă
şi i-a dat în stăpânire întreg pământul, iar cerul l-a păstrat pentru Sine. De aici, din cer, Dumnezeu i-a vorbit omului şi i-a poruncit să se păzească de
neascultarea Cuvântului (v. Facerea, 2/16,17). Dar când omul a greşit încălcându-I porunca, Dumnezeu l-a strigat din cer pe om, cu cuvânt de mustrare
blândă, pentru ascunderea lui: „Adame, unde eşti?“ (Facerea, 3/9), şi l-a pedepsit Dumnezeu pe om pentru greşeala lui, tot cu cuvântul, rostind blestem
asupra pământului pe care i-l dăduse în stăpânire (v. Facerea, 3/17) şi izgonindu-l din grădina raiului (v. Facerea, 3/24).
Dumnezeu a vorbit apoi cu toţi oamenii de pe pământ, care au rămas însemnaţi aşa în cărţile vieţii:
– Cain, pe care Domnul l-a învăţat cum să învingă ispita (v. Facerea, 4/6,7);
– Noe, pe care Domnul l-a învăţat cum să-şi facă o corabie, prin care să salveze spiţa omenirii şi a vieţuitoarelor necuvântătoare, de urgia potopului (v.
Facerea, 6/13-21; 7/1-4), şi apoi l-a binecuvântat (v. Facerea, 8/9-17);
– Avraam, prin care Domnul a binecuvântat cu binecuvântare veşnică toate neamurile pământului care vor vrea să se ridice, prin trăire sfântă, la cinstea
de fii ai lui Avraam (v. Facerea, 12/1-3; 12/7; 22/1);
– Agar, pe care Domnul a întărit-o în vremea pribegiei ei (v. Facerea, 21/7);
– Rebeca, pentru care s-a proorocit că două popoare se vor ridica din pântecele ei (v. Facerea, 25/23);
– Isaac, întărit prin cuvânt pe când trăia în ţara filistenilor, şi binecuvântat la Beer-Şeba (v. Facerea, 26/23, 24);
– Moise, căruia i-a vorbit Domnul în rug de foc, ce nu se mistuia (v. Ieşirea, 3/4-12; 4/1-17), în pământul Madian (v. Ieşirea, 4/19-23), în pământul
Egiptului (v. Ieşirea, 6/2-8, 11), la Marea Roşie (v. Ieşirea, 14/2-4; 15,18,26), la Mara (v. Ieşirea, 15/26), în pustiul Sin (v. Ieşirea, 16/4,5), la Rafidim
(v. Ieşirea, 17/5,6), în muntele Sinai, de unde a dat poporului tablele legii (v. Ieşirea, 19/21; cap. 20-40) şi în cortul adunării (v. Leviticul, cap. 1-8);
– Moise şi Aaron, prin care Domnul a lăsat rânduielile ceremonial şi de curăţire (v. Leviticul, cap. 11-19), pedepsele pentru păcate (v. Leviticul, cap.
20-22), pentru idolatrie (v. Leviticul, cap. 26), rânduieli despre sărbători (v. Leviticul, cap. 23), făgăduinţe (v. Leviticul, cap. 27);
– din nou, Moise, prin care Domnul a cerut numărarea obştei fiilor lui Israel (v. Numerii, cap. 6), sfinţirea leviţilor (v. Numerii, cap. 8), pedepsirea
răzvrătiţilor: Core, Datan şi Abiron (v. Numerii, 16/21) şi înălţarea şarpelui de aramă în pustie (v. Numerii, 21/8);
– Valaam, pe care Domnul l-a oprit să blesteme poporul lui Israel (v. Numerii, 23/4-10, 16);
– Iosua, fiul lui Navi (v. Iosua Navi, cap. 1,4,5,6,8,20);
– Iuda, pe care Domnul l-a povăţuit în războaie (v. Judecătorii, 1/2), iar israeliţilor le-a vorbit la Bochim, mustrându-i pentru neascultarea glasului Lui
(v. Judecătorii, 2/1-3);
– Ghedeon, căruia Domnul i-a trimis înger izbăvitor în luptele cu madianiţii (v. Judecătorii, 6/11-26; 7/2-11), iar pe israeliţi i-a mustrat pentru idolatrie
(v. Judecătorii, 10/11-14);
– Manoe şi femeia sa, care era stearpă, şi cărora Domnul le-a promis un fiu care va fi nazireu; şi aşa s-a născut Samson (v. Judecătorii, 13/3-18);
– Samuel, care a primit cuvânt de la Domnul pentru preotul Eli şi pentru fiii săi, şi care cu umilinţă s-a aplecat Cuvântului Domnului: „Vorbeşte,
Doamne, că robul Tău ascultă!“ (I Regi, 3/10). Sfânta Scriptură consemnează autenticitatea vedeniei şi trezvia lui Samuel: „După aceea a adormit
Samuel până dimineaţă. [...] Dar Samuel s-a temut să spună lui Eli vedenia aceasta.“ (I Regi, 3/15). Samuel a mai primit cuvânt de la Domnul şi pentru
popor (v. I Regi, 8/7-9, 22), şi pentru regele Saul (v. I Regi, 15/2,3,10);
– regele David, căruia Domnul i-a vestit soarta războiului cu filistenii: „Scoală şi mergi la Cheila, căci Eu am să dau pe Filisteni în mâinile tale.“ (I
Regi, 23/2,4); iar apoi i-a descoperit prin cuvânt planurile lui Saul şi l-a scăpat din mâinile acestuia, căci Saul chemase poporul să meargă la Cheila ca
să-l împresoare pe David şi pe oamenii lui (v. I Regi, 23/10-13);
– Proorocul Natan, care a primit de la Domnul cuvânt de îmbărbătare pentru regele David (v. II Regi, 7/5-16), dar şi pentru mustrarea lui (v. II Regi,
2/11, 12), atunci când acesta a căzut în păcat; – Proorocul Gad, care a primit de la Domnul cuvânt de mustrare pentru regele David, deoarece şi-a
numărat poporul (v. II Regi, 12/14);
– regele Solomon, care a primit de la Domnul lămuriri amănunţite privind construirea templului (v. III Regi, cap. 6);
– Profetul Ioad, trimis de Domnul pentru a prooroci regelui Ieroboam, şi care a fost amăgit pe cale de profetul mincinos Emve (v. III Regi, 13/1-5);
– Proorocul Ahia, care a fost învăţat de Domnul să o îndrume pe femeia lui Ieroboam (v. III Regi, 14/5);
– Şemaia, omul lui Dumnezeu, peste care cuvântul Domnului a coborât, iar el a proorocit regelui Roboam (v. II Paralipomena, 11/4) şi căpeteniilor lui
Iuda (v. II Paralipomena, 12/5,7);
– Iehu, fiul lui Hanani, căruia Domnul i-a arătat căderea regelui idolatru Baeşa (v. III Regi, 16/1-4);
– Sfântul Prooroc Ilie, căruia Domnul i-a vorbit în multe rânduri (v. III Regi, cap. 17-19; IV Regi, cap. 1);
– Miheia, fiul lui Imla (v. III Regi, 22/14, 19,20), care recunoaşte cu modestie: „Nu eu grăiesc; ascultă cuvântul Domnului!“ (III Regi, 22/19);
– Proorocul Elisei, care profeţeşte cuvântul Domnului despre ieftinătatea în Samaria (v. IV Regi, 7/1);
– Zaharia, fiul preotului Iehoiada, care a vorbit poporului, de la amvon, cuvântul Domnului de mustrare pentru încălcarea poruncilor (v. II
Paralipomena, 24/20);
– Proorocul Isaia, care a primit cuvânt de la Domnul, prin care lungea viaţa regelui Iezechia (v. IV Regi, 20/1-6) şi anunţa captivitatea babilonică (v. IV
Regi, 20/16-18);
– Proorociţa Hulda, care a proorocit cuvântul Domnului pentru Iosia, la aflarea cărţii Legii din templul Domnului (v. IV Regi, 22/15-20);
– Iov, cu care Domnul a vorbit în vijelie de vânt (v. Iov, cap. 38-41), şi apoi i-a mustrat pe prietenii acestuia.
Dumnezeu a vorbit necontenit cu proorocii mari şi mici, mustrând prin intermediul lor întreg poporul Domnului, pentru greşeli, şi îndemnându-l la
pocăinţă, arătându-i cele viitoare şi pregătind lumea pentru primirea mântuirii, prin Fiul Său, Cel Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul
Tatălui, Care la plinirea vremii S-a pogorât din cer şi a vorbit oamenilor trei ani şi jumătate, gură către gură şi faţă către faţă. Şi apoi S-a înălţat Fiul la
ceruri, aşezându-Se de-a dreapta Tatălui, de unde a trimis Duhul Său Cel Sfânt, asupra apostolilor. Din cer a lucrat Domnul prin Cuvântul Său, întărind
stâlpii Bisericii Sale:
– Saul, fiind pe drumul Damascului, a auzit glas din cer, de la Domnul, mustrându-l: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?“ (Faptele Apostolilor, 9/4,5);
– Petru a auzit de trei ori glas din cer, îndemnându-l să primească neamurile la Evanghelia lui Hristos, Care curăţeşte orice păcat (v. Faptele
Apostolilor, 10/13-15);
– Ioan, ucenicul cel iubit, a primit din cer, în glas de trâmbiţă, vestirea Apocalipsei şi îndemnul de a o scrie în sul de carte, şi apoi de a o trimite celor
şapte Biserici din Asia (v. Apocalipsa, 1/10,11)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, pp. 9-12)
pedagog nu spre Hristos, Capul Bisericii Ortodoxe, ci spre „Hristosul” Noului Ierusalim. Abordarea
este vădit rău intenţionată, autorul face confuzie – voită sau nu – între pregătirea pentru mântuirea
prin întruparea Cuvântului şi viaţa harică din Biserica Cuvântului. Avem dovada că suntem în faţa
unui neo-protestantism „ortodox”, sunt folosite vieţile sfinţilor ca argumente în favoarea sectei374.

374
„Nenumăraţi sfinţi au primit glas din cer, de la Domnul, iar sinaxarele consemnează cu dărnicie aceste împrejurări. Iată doar câteva dintre ele:
– Cuviosul Fostirie (pomenit la 5/18 ianuarie), îmbogăţit cu darul minunilor, primea în fiecare zi pâine din cer, precum fericitul Ilie. Însă pe Ilie, corbii
îl hrăneau, pe când Cuviosului Fostirie îi aducea pâinea un înger. Şi deşi el nu se rugase vreodată ca să-i dea Dumnezeu bucate trimise din cer, în
schimb auzea glasul Domnului zicând: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă“. Până la urmă,
Fostirie s-a lipsit şi de hrana aceasta, primită prin înger. Şi nu numai atât, ci i s-a poruncit de către Dumnezeu să nu ia de la nimenea cele de trebuinţă, ci
din lucrul mâinilor sale să scoată toate cele de nevoie vieţuirii sale; care îndemn l-au primit prin Cuvânt şi vieţuitorii Mănăstirii Noul Ierusalim de la
Glodeni în vremurile noastre, şi aşa se şi nevoiesc de atunci, spre blândă ascultare;
– la 6/19 ianuarie (Boboteaza), creştinii îşi reamintesc că glas din cer, de la Dumnezeu Tatăl, a mărturisit dumnezeirea întreagă a Fiului Său Cuvântul,
Domnul nostru Iisus Hristos (v. Ev. Matei, 3/17);
– Sfântului sfinţit Mucenic Carterie (pomenit la 8/21 ianuarie) i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Mergi, o, Carterie, şi arată-te pe tine la cei ce te caută, şi
Eu voi fi cu tine, căci trebuie să pătimeşti multe pentru numele Meu, căci mulţi prin tine au să creadă întru Mine, şi să se mântuiască“. Atunci Sfântul s-
a umplut de bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, şi apoi s-a dat pe faţă că este creştin, şi a fost mucenicit; şi, fiind el în toiul chinurilor, a fost întărit de
un înger. Iar Domnul i S-a arătat încă o dată, noaptea, dezlegându-l din legături şi sănătos făcându-l, şi l-a scos afară prin uşile închisorii;
– Sfântul Antonie cel Mare (pomenit la 17/30 ianuarie) se afla în dialog cu Domnul, la vârsta de treizeci şi cinci de ani;
– Sfântul Leon cel Mare (pomenit la 20 ianuarie/2 februarie) a primit glas din cer, de la Maica Domnului, şi aşa a descoperit el Izvorul Tămăduirii;
– Preacuviosul Simeon cel vechi (pomenit la 26 ianuarie/8 februarie), fiind după „şapte zile de post întru rugăciune, şi în lacrimi zăbovindu-se, nu s-a
sculat mai-nainte, până ce a auzit glas dumnezeiesc poruncindu-i să se scoale şi să mănânce trei mere, ce erau puse lui înainte“;
– în acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi, aflăm că Sfântul Efrem Sirul (pomenit la 28 ianuarie/10 februarie) a primit înştiinţare despre Sfântul Vasile cel
Mare, astfel: „Bucură-te, că Sfântul Efrem Sirul, rugându-se lui Dumnezeu, a avut vedenie minunată: un stâlp de foc, care ajungea la cer, iar un glas din
cer îi spunea: «Efreme, Efreme, în ce chip vezi pe acest stâlp de foc, în acest fel este Vasile.»“;
– Sfântul Isidor Pelusiotul (pomenit la 4/17 februarie) este prezentat în sinaxar ca „vorbind cu Dumnezeu“;
– Sfânta Cuvioasă Ravula (pomenită la 19 februarie/4 martie), la vârsta de optzeci de ani a auzit glas din cer zicându-i: „Veniţi către Mine toţi cei
osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“. Apoi ea s-a mutat către Domnul;
– Sfântul Cuvios Conon (pomenit la 19 februarie/4 martie) a primit în mod repetat vizita în trup a Sfântului Ioan Botezătorul, care-i vorbea: „Rabdă,
bătrânule, şi eu te voi uşura de război“. În altă împrejurare, pe când Conon boteza la Iordan, Sfântul Ioan Botezătorul i-a spus: „Întoarce-te la
monastirea ta, şi eu te voi uşura de război“. Apoi, miruindu-l pe trup, îi zicea: „Crede mie, avva Conon, voiam ca să ai plată pentru acest război; iar
acum, întoarce-te, şi nimic îndoindu-te pentru aceasta“;
– Domnul S-a arătat creştinilor din Roma, îmbărbătându-i cu cuvintele: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.
Nimic să nu vă temeţi, căci Eu sunt cu voi, şi va fi biruit Nero cu ai lui“. Apoi a zis către Victor (pomenit la 26 februarie/11 martie), fiul lui Fotini
(samarineanca de la fântâna lui Iacov): „De acum, Fotinos îţi va fi numele tău, căci mulţi, luminându-se prin tine, vor veni către Mine, iar cuvântul tău
să întărească pe Sevastian, spre mărturisire, şi fericit va fi cel ce se va nevoi până la sfârşit“. Apoi, Domnul S-a suit la cer; – Sfinţii 40 de Mucenici din
Sevasta (pomeniţi la 9/22 martie) sunt cinstiţi în acatistul lor, arătându-se în Icosul 6 convorbirea lor cu Dumnezeu: „Glasul Domnului a grăit către
dânşii: «Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi»; bucuraţi-vă că s-a rostit către voi cuvântul lui Dumnezeu“;
– murind Preacuviosul părinte Benedict (pomenit la 14/27 martie), li s-a arătat atunci în vedenie la doi părinţi un bărbat în haine albe, strălucitoare,
zicându-le: „Aceasta este calea prin care iubitul lui Dumnezeu, Benedict, se suie la ceruri“;
– pe când împăratul Maximian a stârnit o groaznică prigoană împotriva creştinilor din Nicomidia, doi persecutori, Trofim şi Eucarpion, au văzut un nor
de foc, care se arăta ca o mare văpaie pogorându-se din cer asupra lor, şi au auzit un glas zicându-le: „Pentru ce vă siliţi voi să îngroziţi slugile Mele?
Nu vă înşelaţi, că nimeni nu poate avea putere asupra celor ce cred întru Mine. Iar mai vârtos, voi lipiţi-vă de robii Mei, şi veţi câştiga împărăţia
cerurilor“. Şi, despicându-se norul în două, au auzit din nou acel glas din nor, zicându-le: „Ridicaţi-vă în sus, şi pentru că
vă pocăiţi de înşelăciunea voastră, iată, se iartă vouă păcatele voastre“. Şi au văzut în mijlocul norului pe Cel ce le vorbea, bărbat cu haine albe îmbrăcat
şi preafrumos, şi mulţime de îngeri stând împrejurul Lui şi, înspăimântându-se ei, au strigat: „Primeşte-ne, Doamne, şi pe noi, că multe şi nenumărate
am greşit Ţie cu cele ce Te-am mâniat pe Tine, singur adevăratul Dumnezeu!“. Aşa au devenit ei din persecutori, creştini, şi îndată după aceea, din
creştini, sfinţi mucenici (pomeniţi la 18/31 martie);
– pe când se rugau Filit şi Lidia (pomeniţi la 28 martie/10 aprilie) lui Dumnezeu, li s-au arătat lor îngeri vorbindu-le şi îndemnându-i spre nevoinţe;
– Sfântului Calinic de la Cernica (pomenit la 11/24 aprilie) i s-a arătat Maica Domnului, care i-a vestit sfârşitul, după ce primise aievea pe Ierarhul
Nicolae şi pe Marele Mucenic Gheorghe, sfinţi din cer, care, împreună cu Preacuviosul stareţ Gheorghe, i-au poruncit să zidească un locaş nou de
închinare. În acatistul lui, Sfântul Calinic este numit „trandafir al Noului Ierusalim“ (icosul al 8-lea) ca o recunoaştere a proorociei lui asupra anului
înnoirii: anul bisericesc 1992 (7500 de la facerea lumii).
– Preacuviosul Arsenie cel Mare (mutat la Domnul la anul 449, şi pomenit la 8/21 mai) a auzit glas dumnezeiesc, din cer, care zicea: „Arsenie, fugi de
la oameni şi te mântuieşte, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!“;
– Sfântul Hristofor (pomenit la 9/22 mai), care se numea mai întâi Reprev, a primit în solie cerească pe îngerul Domnului, care i-a zis: „Repreve,
îmbărbătează-te!“. Şi, cum a atins îngerul buzele lui, îndată el a grăit slobod;
– Sfântul Epifanie (pomenit la12/25 mai) a auzit glas din cer: „Epifanie, să nu te tulburi! Mergi...“;
– Sfântul Pahomie (pomenit la 15/28 mai) a primit îndemn ceresc: „Aici să petreci şi să faci o mănăstire“;
– despre Cuviosul părinte Simeon (pomenit la 24 mai/6 iunie) se spune în Sinaxar: „avea adesea dumnezeieşti vedenii şi îngereşti arătări, care-l
îndreptau spre cele ce trebuia a face“;
– Sfânta Antonina (pomenită la 10/23 iunie), fiind închisă de trei zile de către ighemonul Fest, şi lăsată fără mâncare, „i s-a arătat noaptea o lumină şi,
făcându-se tunet mare, s-au deschis uşile casei, iar glas din cer s-a auzit, îndemnând-o să se scoale şi să se ospăteze“;
– Sfinţii nouă Mucenici ce au mărturisit în Perga Pamfiliei: Leontie, Attu, Alexandru, Chindeu, Mnisiteu, Chiriac, Mineu, Catun şi Evcleu (pomeniţi la
1/14 august) au fost chinuiţi cumplit pentru credinţă şi au fost daţi apoi la fiare ca să-i mănânce, dar acestea cu blândeţe au venit la ei, ceea ce a stârnit
mirare şi admiraţia tuturor, strigând ei: „Mare este Dumnezeul creştinilor!“. Şi s-a întărit îndată credinţa sfinţilor mucenici, căci s-au pogorât pe pământ
tunete şi fulgere cu ploi grele, amestecate cu grindină, cu care s-a auzit şi glas dumnezeiesc, din cer, care-i chema pe sfinţi şi îi îmbărbăta şi îi bucura pe
fiecare;
Acest ultim aspect arată că autorul este familiarizat cu tradiţia Bisericii, se vede clar că a făcut (sau
chiar face formal) parte din ea ca teolog şi preot; argumentarea este însă tendenţioasă, se acreditează
ideea că „sfinţii Noului Ierusalim” sunt din aceeaşi familie cu sfinţii Bisericii, semnul acestei unităţi
şi continuităţi ar fi „fidelitatea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu”. este neclar ce înţelege autorul prin

– la mutarea moaştelor Sfântului Ştefan (pomenire la 2/15 august), un asin a vorbit cu glas omenesc. Îngerii slavosloveau din cer şi se auzea pe pământ
glasul lor;
– în zilele împăratului Diocleţian, Sfântul mare Mucenic Evplu (pomenit la 11/24 august), fiind în chinuri muceniceşti, spânzurat de un lemn şi strujit
cu unghii de fier, a auzit glas dumnezeiesc, din cer, care-l îmbărbăta;
– Sfântul Mucenic Iulian cel din Galatia (pomenit la 12/25 septembrie), rugându-se Domnului să-i primească duhul cu pace, căci urma să fie chinuit de
tirani necreştini şi să i se taie capul, a auzit glas din cer, care-i zicea: „Puitorul nevoinţei a deschis porţile, şi intră, tu, ca cel ce te-ai nevoit după lege“.
Iar acest glas l-au auzit şi alţi patruzeci de creştini, care stăteau ascunşi într-o peşteră a muntelui;
– Sfântul Mucenic Eustatie (pomenit la 20 septembrie/3 octombrie) a primit glas de la Hristos: „O, Plachido! pentru ce Mă goneşti? că Eu sunt
Hristos!“ (căci Plachida era numele lui dintru început);
– Sfântul Mucenic Foca (pomenit la 22 septembrie/5 octombrie) a primit veste despre mucenicia sa, de la un porumbel care i s-a aşezat pe cap, i-a pus
cunună şi i-a grăit omeneşte, zicându-i: „Pahar ţi s-a amestecat,
şi trebuie să-l bei“;
– Sfântul Carp (pomenit la 3/16 octombrie) a văzut cerurile deschise şi „pe Domnul Iisus, stându-I înainte nespusă mulţime de îngeri în chip omenesc“,
şi îndată i-a vorbit acestuia;
– Preacuviosul părinte Teofil Mărturisitorul (pomenit la 10/23 octombrie), copil fiind, iar părinţii lui cerând la Dumnezeu răspuns într-o pricină, după
ce postiseră trei zile neîncetat în rugăciuni, au primit ei glas din cer: „Să sloboadă copilul!“;
– Preacuviosul părinte Iulian (pomenit la 18/31 octombrie), făcând îndelungată rugăciune către Dumnezeu zece zile, a auzit glas de sus zicându-i: „Nu
numai pentru tine, ci şi pentru mulţi alţii, care stau toată noaptea la rugăciune, spurcatul şi păgânul Iulian [Paravatul] s-a junghiat“;
– Sfântul sfinţit Mucenic Sadot (pomenit la 19 octombrie/1 noiembrie), tăindu-i-se limba, „şi-a întins mâinile şi ochii la cer şi, rugându-se întru sine, a
auzit glas din cer zicându-i: «Plinitu-ţi-s-a cererea, şi iată, vei grăi». Şi, crescându-i altă limbă, mărea pe Dumnezeu“;
– Sfânta Muceniţă Sevastiani (pomenită la 24 octombrie/6 noiembrie), „făcând rugăciune, se făcu glas mare din cer, şi fulgere şi tunete şi grindini, atât
cât stinse şi focul.“;
– fericitul Cuvios părinte Ioanichie cel Mare (pomenit la 4/17 noiembrie), „lăsând cinstea şi mărirea pe care împăratul voia să i-o dea, s-a dus la
muntele Olimpului. Auzind un glas dumnezeiesc, a mers şi mai la înălţimea muntelui.“;
– Preacuviosul părinte Lazăr, făcătorul de minuni (pomenit la 7/20 noiembrie), „săvârşindu-şi el oarecând rugăciunea, pe la miezul nopţii i s-a arătat
stâlp de foc, întins de la pământ la cer, şi a văzut mulţime de îngeri
care cu dulceaţă cântau «Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui»“;
– Sfântul Apostol şi evanghelist Matei (pomenit la 16/29 noiembrie), „aflându-se la propovăduirea Evangheliei la parţi, i S-a arătat Dumnezeu ca un
prunc, Care, întinzându-Şi dreapta Sa, a dat apostolului un toiag şi i-a zis: «Ia acest toiag şi, pogorându-te din munte şi mergând la cetatea Mirmina,
sădeşte-l înaintea bisericii de acolo!»“;
– Sfântul Grigorie, episcopul Neocezareei (pomenit la 17/30 noiembrie), „a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, împreună cu Ioan,
cuvântătorul de Dumnezeu, aievea învăţându-l taina Sfintei Treimi“;
– Sfântul Mucenic Iliodor, cel din Maghido al Pamfiliei (pomenit la 19 noiembrie/2 decembrie), „fiind supus chinurilor, fiindcă nu a voit să jertfească
idolilor, zicea: «Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi!». Şi îndată a venit glas din cer, zicând: «Nu te teme, căci Eu cu tine sunt». Acest glas auzindu-l cei
ce ţineau făcliile, către acestea văzând încă şi patru îngeri care îi opreau pe ei de a chinui pe sfântul, au crezut în Domnul, iar pe guvernator l-au
înfruntat şi l-au ruşinat.“;
– Sfântul Proclu (pomenit la 20 noiembrie/3 decembrie), pe când era ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur, iar acesta era patriarh la Constantinopol, s-a
învrednicit trei nopţi la rând a vedea din ascuns cum Sfântul Apostol Pavel îi vorbea îndelung patriarhului, aplecat fiind şi stând cu gura la urechea lui
cea dreaptă. Şi, întrebându-l ucenicul Proclu
pe patriarh cine este sfătuitorul, a primit de la acesta răspuns că nimeni nu fusese primit în odaia sa de lucru. Dar Sfântul Proclu, recunoscându-i chipul
după o icoană, s-au încredinţat amândoi, cu bucurie, că Sfântul Apostol Pavel îl povăţuia în taină pe fericitul Ioan atunci când scria, şi au mulţumit lui
Dumnezeu pentru acest mare dar ceresc;
– în cetatea Parios din Helespont, „fiind mulţi creştini închişi prin închisori, de paznici, şi uşile fiind încuiate, sfinţii au fost dezlegaţi din legături de
către un dumnezeiesc înger, şi ei, nemaifiind găsiţi, foarte s-au tulburat mult prigonitorii. Iar Menignu (pomenit la 22 noiembrie/5 decembrie) a auzit şi
dumnezeiesc glas, chemându-l pe el, şi, îndemnându-l către lupte, n-a zăbovit“;
– Sfântul Acachie (pomenit la 26 noiembrie/9 decembrie) vorbea din mormânt, arătându-şi astfel ascultarea deplină faţă de călăuză;
– Cuviosul Teodul (pomenit la 3/16 decembrie) se ruga la Dumnezeu să-i arate cu cine este el asemenea la fapta bună. Deci, a auzit glas dumnezeiesc,
care i-a spus că este asemenea cu Cornelie Măscăriciul;
– Sfântul Gemell (pomenit la 10/23 decembrie), după ce s-a botezat, a auzit din cer glas dumnezeiesc, zicându-i: „Fericit eşti, Gemelle, căci mult te-ai
ostenit!“;
– Sfântul Spiridon (pomenit la 12/25 decembrie), pe când împărţea poporului obişnuita binecuvântare, „i se arătau îngerii şi îi slujeau la sfânta slujbă,
zicând: «Şi cu duhul tău.»“;
– Sfântul Grigorie, arhiepiscopul omiriţilor (pomenit la 19 decembrie/1 ianuarie), „ispitit fiind de către Ervan, învăţătorul legii evreieşti, ca să-L arate
aievea pe Hristos, pentru ca să creadă apoi în El toţi evreii din ţinutul omiriţilor, cugeta întru sine că în grea cumpănă este pus, de vreme ce, alegând
împotrivirea, i-ar arăta pe evrei biruitori asupra creştinilor; dar alegând să-L cheme pe Hristos din cer pe pământ, prea îndrăzneaţă cerere ar fi, doar
pentru întoarcerea unor necredincioşi dintr-a lor rătăcire. Dar făcându-şi curaj şi nădejde nestrămutată în Domnul, a acceptat provocarea, gândindu-se la
puterea cuvântului Evangheliei, lăsată să lucreze prin credinţa cea adevărată, fie ea şi cât un grăunte de muştar. Şi, rugându-se în auzul tuturor, îndată s-
a făcut cutremur mare şi fulger înfricoşat dinspre răsărit, şi toţi au căzut la pământ de frică. Li s-a deschis cerul, iar într-un nor luminos a coborât pe
pământ Însuşi Domnul Iisus Hristos, strălucind la faţă, şi cu haine luminoase ca de fulger. Şi, glăsuind prin încuviinţata slavă a Domnului, a intrat în
cer, şi mare biruinţă au luat creştinii prin Sfântul Grigorie, iar evreii s-au botezat cu toţii. Şi îndată după botez, au căzut de pe ochii lor ca nişte solzi, şi
vedeau acum cu ochii cei trupeşti şi cei sufleteşti, şi mărturiseau cu buzele pe Hristos.“; Câţi dintre cei amintiţi mai sus au pus la îndoială, măcar o
clipă, Cuvântul lui Dumnezeu, venit din cer? Câţi s-au clătinat, câţi au şovăit, gândind că ar putea fi înşelare de la diavolul? Nici unul”. (Părintele
Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, pp. 12-18)
„Cuvântul lui Dumnezeu”, pare că înţelege mai mult opera de revelare a lui Dumnezeu decât
Persoana Logosului dumnezeiesc.
Această accentuare a Vechiului Testament ne determină să afirmăm apartenenţa grupării la
sectele advente, atât prin întoarcerea la prescripţiile vechi-testamentare, cât şi prin milenarismul
„Noului Ierusalim”. Ca şi adventiştii de toate nuanţele, şi cei de la Pucioasa manifestă şi
actualizează vechea erezie a iudaizanţilor ce aveau ca fundament „cultul alesului”. „Noul Ierusalim”
este, într-adevăr, o sectă apocaliptic-adventă, cu o viziune specifică cu privire la Cuvântului lui
Dumnezeu ce trebuie să se sălăşluiască în om (panteism „ortodox”), dar mai ales într-o cetate
„sfântă”, care este chip al veşniciei lui Dumnezeu; „Noul Ierusalim” nu ar fi decât transfigurarea
Bisericii, noua Biserică.
Catalogarea fenomenului „Pucioasa” ca sectă adventă este justificată datorită calculelor
operate pentru aflarea datei restaurării Bisericii; este vorba de anul 1992. Particularitatea sectei o
constituie faptul că foloseşte anumiţi Sfinţi ai Bisericii (Nifon al Constantinopolului, Nil Atonitul,
Calinic de la Cernica) pentru credibilitatea „calculelor”. Cert este că autorul este familiarizat cu viaţa
internă a sectelor advente şi foloseşte modul lor de operare cu mijloace tradiţional ortodoxe. Sfânta
Verginica, „proorociţa”, este împlinirea profeţiilor sfinţilor.
Hrisovul sau Cuvântul de mărturie este dovada existenţei cultului „alesului” la Pucioasa375.
Astfel, Noul Ierusalim este legământul cel nou (cf. Ieremia XXXI, 31), iar întreitul hram al templului
de la Pucioasa arată pietismul şi superficialitatea grupării: amestecă în mod jignitor lucrurile, templul
este în purtarea de grijă a lui Iisus Hristos prin Învierea şi Parusia Sa, a Sfântului Duh prin
Cincizecime şi a „sfintei” Virginia prin calitatea ei de trâmbiţă a Domnului376. Grav este faptul că
acest „hrisov” este semnat de un ierarh al BOR.
În cap. II (Sobornicitatea Bisericii Noul Ierusalim – o dimensiune pnevmatologică pp. 26-34)
autorul accentuează discursul anti-eclesial de pe poziţiile unui teolog-preot apostat. El contestă
întreaga structură administrativă şi harică a Bisericii, în special episcopatul, care nu mai este expresia
universalităţii sau catolicităţii Bisericii primare. El concluzionează că patriarhia, mitropolia,
375
„Această sfântă mănăstire a fost construită la anul mântuirii 1991, după porunca şi planul transmis de Domnul prin servii Săi proorocii, prin izvorul
Cuvântului Său, care curge în România şi din care se vor adăpa toate neamurile. Locaşul sfânt s-a ridicat acum de puterea lui Dumnezeu întru cei
credincioşi ai Săi, şi va fi turn de mărturie, stâlp tare şi piatră de înviere pentru toată făptura lui Dumnezeu. Prin această începătură nouă, se împlinesc
toate proorociile din Cartea Adevărului, cum că România va fi regină aleasă şi binecuvântată pentru popoare, va fi nou Canaan, nou Eden şi nou
Ierusalim, după Scriptura de la Ioan citire în cartea Apocalipsei: „Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu. Şi
Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le fac pe toate. Şi cetatea avea zid mare şi înalt, şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi, doisprezece îngeri, şi nume
scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie, şi în ele,
douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Şi cetatea este în patru colţuri. Lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. Şi
neamurile vor umbla întru lumina ei. Şi
în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului”. (Părintele
Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 24)
376
„Întreitul hram pe care-l poartă acest templu: „Învierea Domnului şi a doua Sa arătare“, „Coborârea Sfântului Duh“ şi „Pomenirea Sfintei mare
Proorociţe Virginia, trâmbiţa Domnului“, va fi cu întreită putere de înviere peste toată creatura lui Dumnezeu”. (Părintele Nicodim, Quo vadis,
Ecclesia ?, p. 24)
arhidioceza (?) nu sunt Biserică, decât formal şi general şi nu real; adevărata Biserică este cea locală,
ca expresie a euharistiei episcopale. Pe autor îl supără tare identificarea dintre Bisericile locale şi
cele autocefale. Autorul are un discurs despre Sfântul Duh complet eterodox, tezele sunt eminamente
neo-protestante, parcă ne-am afla în interiorul unei secte pnevmatice, iar fixaţia pe Biserica locală ca
fiind singura adevărată, îl face pe autor să dezvolte o peroraţie de tip valdenz sau albigenz, prin
negarea structurii ierarhice a Bisericii şi a faptului că Biserica nu lucrează prin capul său văzut
(ierarhul şi preotul), ci prin cei umili şi curaţi!377
Dovezi în sprijinul comportamentului sectar advent avem atunci când autorul „decretează” că
Sfintele Paşti din anul 1955 ar reprezenta „Epifania Domnului în Duh”378, datorită ineficienţei celor
2000 de ani a tuturor Bisericilor (contradicţie evidentă deoarece mai înainte afirmă că nu există decât
o singură Biserică). Iată ce asemănare cu viziunea adventă a Ellenei White! Ca toţi neo-protestanţii şi
autorul nostru vede Bisericile tradiţionale (ortodoxă şi catolică) ca purtând toată vina pentru
secularizare şi pentru păcatul făcut cu lumea şi nu ateismul comunist! (fără să mai spunem că pentru
dânsul, ortodox şi catolic reprezintă acelaşi plan). Mai mult, universalitatea celor două Biserici este
negată, autorul vorbind de 10 „biserici” adevărate, care ar fi toate locale. Singura care s-a trezit este
cea de la Pucioasa379, BOR este apostată fiindcă nu a răspuns chemării venirii lui Iisus (adică nu a
accesat dimensiunea apocaliptic-adventă!).
O altă dovadă a identificării cu mişcarea adventă o reprezintă interpretarea arbitrară a
Apocalipsei cap. IX vers. 13380, de unde „reiese” că „sfânta” Virginia ar fi a şasea trâmbiţă anunţată

377
„Ideea de unicitate a Bisericii nu îi conferă însă dreptul ca aceasta să se constituie într-o structură piramidală şi să se plaseze deasupra bisericilor
locale. Dimpotrivă, orice structură sau lucrare slujitoare a comunităţii bisericeşti universale trebuie să pornească de la o temelie, care este Biserica
locală. Este ceea ce impune Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt, Care introduce în istorie realităţile eshatonului: „Încă şi peste slugile Mele şi peste
slujnicele Mele voi turna în acele zile din Duhul Meu şi vor prooroci.“ (Ioil, 3/1; Faptele Apostolilor, 2/17-21). Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele
din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai săi, dintre care
unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler
– vor fi de parte femeiască. Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 29)
378
„În ziua de Paşti a anului 1955, Duhul Sfânt a destupat izvoarele duhovniceşti ale cerului, lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să se reverse din belşug
pentru spălarea ochilor şi urechilor celor care urmau să se strângă în duh de Biserică şi să se nască din nou: „Pace vouă! Hristos a înviat! Hristos a
înviat! Hristos a înviat! Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ, ca să-Mi culeg un popor şi
să-i vorbesc tainele cele pentru vremea aceasta. Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu, şi am venit să vorbesc pe pământ, să-Mi gătesc calea celei de a doua
arătări, aşa precum este scris în Cartea Mea.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 17/30 aprilie 1955); „....Nu vă îndoiţi de glasul Meu, şi credeţi
cuvintelor Mele prin această gură neputincioasă, că vreau să vă nasc din nou, din Duh, [...] să-Mi cresc un popor nou, un Israel nou, în poporul român,
căci poporul
ales de Mine în trecut, s-a stricat de tot.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 1/14 iunie 1955). Ce motivează această intervenţie suprafirească? Nimic
altceva, decât vizibila ineficienţă a celor aproape două mii de ani de propovăduire a bisericilor lumii către lume, răstimp în care lumea s-a degradat în
mod exponenţial, până „s-a stricat de tot“. De aceea, Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, vine personal să repare acum ceea ce omul „a stricat de
tot“. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 29-30)
379
„O singură Biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfe de martiri – mai corespundea întrucâtva. Dar trebuia şi ea trezită,
scuturată, spălată, pieptănată, periată şi împodobită, şi apoi dezbrăcată de haina nepotrivită a vremurilor roşii, în care a adormit, şi îmbrăcată, apoi, în
albul neprihănirii: „O, ţară, ţară! A pătruns în tine vremea cea roşie, şi tu nu i-ai ştiut faţa. N- ai priceput că roşul este hlamidă de ocară. Ai uitat ce am
păţit Eu sub învelişul hlamidei roşii. A venit peste tine vremea lui Edom.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 8/21 noiembrie 1995)”. (Părintele
Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 32)
380
„Cum a răspuns instituţia bisericească a României, odată trezită din somn? Vădit incomodată pentru a i se fi deranjat starea de automulţumire şi
dulce amorţeală, nu s-a grăbit să-şi aprindă candela şi să iasă în întâmpinarea Mirelui. Ba mai mult, ea I-a dat peste mână lui Dumnezeu şi n-a voit să
îmbrace haina albă şi să intre în slava Noului Ierusalim, proorocit în Scripturi. Întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, sobornicitatea ei a pierdut asistenţa
Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8). Va mai putea, aşadar, Soborul Bisericii să declame Părutu-s-a nouă şi Duhului
Sfânt...“, când el însuşi a întors spatele la strigarea Duhului? căci Mirele a venit, totuşi, cu chemarea Sa, la această Biserică. După cum „La început a
fost Cuvântul“ (Ev. Ioan, 1/1), tot aşa şi la sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu a coborât pe pământ, împlinind porunca Scripturii care-l dezvăluie a fi
de Apocalipsă381. De asemenea, o dovadă de reînviere a montanismului primar o reprezintă afirmaţia
că biserica locală ar fi populată cu sfinţi (cei de la Pucioasa desigur) iar cea oficială cu cărturari şi
farisei; parcă l-am auzi aievea pe Tertulian după apostazia montanistă vorbind despre „biserica”
locală montanistă din Frigia şi cea „oficială” de la Roma! Nimic nou sub soare! Capitolul se încheie
cu justificarea „cultului alesului” pe baza Bibliei şi a „Cuvântului lui Dumnezeu” care este de
asemenea izvor al „Revelaţiei”, unul complementar ce-i drept! Motivarea apostaziei celor de la
Pucioasa ar fi patimile ortodocşilor care îi rănesc pe ei „cei neluaţi în seamă”, aleşi de Domnul
pentru a-i ruşina pe cei tari, adică pe ortodocşi!
În continuare, autorul lansează o întreagă peroraţie despre „Biserica adevărată” care nu este
nicidecum Biserica Ortodoxă382, găseşte „fisuri” în succesiunea apostolică a acesteia383, succesiunea
ar exista doar ca motivaţie pentru ungerea cea mai presus de fire a lui Hristos, mai grav este că – în
viziunea autorului – între Hristos şi Biserică nu ar fi decât separaţie, neputând vorbi de unitate (ideile
sunt comune cu protestanţii şi sectele)384.

numele cel nou al lui Iisus Hristos: „...şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu.“ (Apocalipsa, 19/13)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis,
Ecclesia ?, p. 32-33)
381
„Domnul Şi-a păstrat însă o rămăşiţă credincioasă, la care a coborât în sfat de cuvânt, şi care L-a primit cu bucurie. În acest sfat, care uneşte cerul cu
pământul, este sobornicitatea în Duh a Bisericii de nou Ierusalim. „Ea este gătită ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei.“ (Apocalipsa, 21/2), căci
şi-a aprins candela şi a ţinut-o aprinsă din clipa chemării la proorocie a fiicei neamului ei, Sfânta Virginia, a şasea trâmbiţă apocaliptică, înger în trup,
care a adus pe pământ glas din cer: „Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de
aur, care este înaintea lui Dumnezeu.“ (Apocalipsa, 9/13). Dar oamenii din lume nu s-au pocăit nici când au auzit că le vorbeşte Dumnezeu din cer, ci
şi-au învârtoşat inimile lor: „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor.“
(Apocalipsa, 9/21)”. )”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 33)
382
„Pentru că cei chemaţi, preoţi şi arhierei, nu au venit la cină (v. Ev. Luca, 14/18-24), Biserica Noul Ierusalim rămâne singura mireasă înţeleaptă, care
arată Mirelui lumina candelei sale: credinţă şi dragoste, ascultare şi supunere. Rămăşiţă aleasă prin har, ea stă în baia naşterii de sus şi nu se mai usucă
din curgerea izvorului de Cuvânt. Ea naşte popor de sfinţi, fraţi întru Hristos, care se lasă cuprinşi de lucrarea Cuvântului, se lasă în lucrarea de ucenici
şi de apostoli şi răspândesc sămânţa Cuvântului peste cei care voiesc să-L întâmpine pe Hristos. Ei stau în duh de Biserică, adevărată Biserică
sobornicească, în care nu omul, ci Duhul Sfânt lucrează după cum voieşte, dând Bisericii lui Hristos dimensiunea pnevmatologică de care biserica din
lume s-a lepădat cu bună ştiinţă ori de câte ori a nesocotit Canoanele Sfinţilor Părinţi, care ar fi trebuit să rămână neclintite, şi, iarăşi, când a nesocotit
acest Cuvânt al lui Dumnezeu”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 34)
383
„Se vorbeşte adesea despre aşa-zisa „succesiune apostolică“. Are ea o continuitate infailibilă? În mod cert, de 2000 de ani încoace, în lanţul
succesiunii s-au produs fisuri. Această ipoteză este singura care explică starea de fapt, actuală, cea a diseminărilor unor elite „creştine“, care de mult nu
mai sunt nici măcar paralele, ci substanţial divergente în evoluţia lor dogmatică. Bisericile se feresc să recunoască fisurile sau petele albe din propria lor
istorie. Or, numai sinceritatea absolută are puterea înnoirii, similar cu cea oferită penitentului prin Taina Spovedaniei. „Tehnica“ acoperirii unor greşeli
sau imprecizii, chiar punctuale, s-a dovedit falimentară, erodând în
mod grav încrederea observatorului extern sau chiar a propriilor eparhioţi. Cuvântul lui Dumnezeu, analizat deocamdată ca sursă de revelaţie
complementară, dar oferind spre verificare valenţe potenţiale excepţionale,
afirmă net că fisurile apărute în succesiunea zisă „apostolică“ sunt, în fapt, o crudă realitate. Într-adevăr, referindu-se la ungerea mai presus de fire a
arhiereului Irineu, Domnul spune în Cuvântul Său: „L-am uns, pentru că nu avea cine să-l mai ungă, de vreme ce atâta timp s-a rupt firul unşilor. Eu l-
am uns, nu l-au uns cei ce se zic pe sine că sunt cei ce ung.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 noiembrie/4 decembrie 1992). În plus, El reproşează
personalului consacrat al bisericilor că a denaturat rânduielile apostolice, simplificând în mod nepermis unele slujbe, abandonând canoane valide şi
schimbând rânduieli tradiţionale sau canonice: „Se uită Sfânta Treime la preoţii şi la cărturarii acestui veac, Se uită ce au făcut, căci au desfiinţat aceştia
rânduiala Fiului lui Dumnezeu, cea lăsată peste biserică, peste cea dintâi biserică de după întruparea Sa. Se aduna biserica şi era în mijlocul ei Cuvântul
lui Dumnezeu, căci am lăsat prooroci şi am zis să fie aşa, şi nu altfel biserica; aşa, întreagă, şi nu cu lipsuri ale trupului ei.“ (citat din Cuvântul lui
Dumnezeu, 9/22 iulie 1992)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 28-29)
384
„Ce îl caracterizează, atunci, pe omul creştin, fiu al Bisericii celei adevărate?
– el are umilinţa de a se lăsa condus de Dumnezeu, fără a se teme că Dumnezeu l-ar lăsa atras într-o rătăcire, căci el Îl iubeşte ca un fiu-copil pe
Dumnezeu, şi aşa crede în El, ca un copil care crede în tatăl său după trup;
– el are dragoste de fraţi, cum nu s-a mai văzut din vremea apostolică, jertfindu-se fraţii unii pentru alţii, căci jertfa este proba dragostei;
– el a înlocuit mila păguboasă, propovăduită cu obstinaţie în scolastica creştină (şi care uită că nu trupul sătul va intra în împărăţia cerurilor, ci sufletul
dreptcredincios), cu mila de Dumnezeu, Care suferă şi astăzi, acum, pentru toate erorile omenirii, ajunse la apogeu;
– el crede cu adevărat în Hristos Dumnezeu şi în promisiunile Lui, legate de a doua Sa venire în lume, ca Împărat;
– el Îl aşteaptă şi îşi pregăteşte pentru această întâlnire haina de nuntă, căci va fi o nuntă cosmică între Mirele Hristos şi Biserica Sa cea una (nu mai
multe!) sobornicească (nu condusă de „capi“ de ocazie) şi apostolească (nu actualizată cu învăţături cosmetizante);
– el se roagă cu stăruinţă pentru tot neamul omenesc, de la Adam încoace, înlocuind clasica preocupare egoistă pentru mântuirea personală, cu lucrarea
iubitoare de restaurare a omului prin Biserică, a cărei temelie este jertfa Mântuitorului, şi ale cărei ziduri sunt rugăciunile sfinţilor;
 Peroraţia se încheie cu acuze generale la adresa Ortodoxiei fără demonstraţie, discursul fiind
pur protestant: Dumnezeu, la nivelul revelaţiei, se confundă cu subiectivitatea umană. Cartea
continuă cu expunerea concepţiilor despre Biserică, titlul (Cetatea Sfântă Noul Ierusalim.
Radiografia unei opţiuni demiurgice) este cel puţin ciudat, discursul este pietist, autorul se comportă
ca un adevărat ideolog al Noului Ierusalim, arătându-se judecător al ierarhiei şi al credincioşilor
ortodocşi. Astfel, el face un adevărat inventar al neputinţelor din Biserica Ortodoxă pentru a
„demonstra” realitatea coborârii în „duh” al Mântuitorului la Pucioasa. Pentru un teolog autentic şi
onest apar unele semne de întrebare: de ce nu declanşează Domnul Parusia, decât să se „reveleze” la
Pucioasa şi să prelungească „chinul” BOR? Răspunsul la această întrebare nu poate să fie decât acela
care vădeşte fenomenul Pucioasa ca fiind de fapt proorocul mincinos.
Dovadă că Noul Ierusalim este o sectă adventă o reprezintă existenţa calculelor advente, anul
1992 este un reper în aceste calcule, el reprezintă cei 7500 de ani de la zidirea lumii, împlinirea
profeţiilor Sfântului Nil şi Calinic385; de asemenea, Noul Ierusalim se vădeşte ca fiind o sectă
montanistă datorită trimiterilor la Apocalipsa Sfântului Ioan cap. 21 vers 2 şi 24. Discursul nu este
doar pietist, este şi eretic, deoarece transformă sfinţenia din stare de comuniune cu Hristos şi din sfat
evanghelic în lege. Aici s-ar ridica întrebarea: de ce sfinţii invocaţi de autor nu au părăsit Biserica
Ortodoxă? La pag. 49 avem dovada alienării nu doar spirituale, dar şi mentale a autorului ce
perseverează în interpretări aiuristice, cum ar fi zilele cosmice386.
Capitolul următor clamează încă din titlu că Noul Ierusalim ar fi biserică şi nu una oarecare,
ci a sfinţilor. Observăm caracterul eretic al acestei grupări, auto-proclamarea sfinţeniei este rodul
mândriei luciferice şi ea este pusă în legătură cu voia şi cu darul lui Dumnezeu! acelaşi lucru îl fac şi
sectele de toate nuanţele! Autorul ne prezintă şi o mostră de ilogicitate când se întreabă retoric: „a
fost Dumnezeu înţeles vreodată de om?”. Comportamentul eterodox protestant şi neo-preotestant al

– el a luat în serios îndemnul: „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru sfânt este în ceruri.“ (I Petru, 1/16), şi chemarea: „Să luăm aminte, Sfintele [se dau]
sfinţilor!“ (v. Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur), şi se zideşte
pe sine cărămidă vie în zidul Cetăţii Sfinte a Noului Ierusalim: „Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
gătită ca o mireasă pentru Mirele ei.“ (Apocalipsa, 21/2)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 40-41)
385
„Aşadar, anul 7500 ar trebui să fie anul schimbărilor de fond din biserică. Acest an a fost proorocit întocmai şi de Sfântul Nil, şi de Sfântul Calinic
de la Cernica. Şi totuşi, la prima vedere, întrucât anul 7500 de la facerea lumii înseamnă anul 1992 după Hristos, iar starea de lucruri vizibilă din
biserica din lume nu s-a ameliorat defel, s-ar părea că proorociile amintite nu s-au împlinit, pur şi simplu. De aceea, unii editori mai noi ai biografiei
Sfântului Calinic, probabil din dorinţa infantilă de a-i „proteja“ imaginea, au eliminat pasajele care aminteau despre această proorocie atât de concretă.
Realitatea însă, pe care ei n-au cunoscut-o, este cu totul alta. Aceste proorocii s-au împlinit cu mare exactitate. În anul bisericesc 1992, în viaţa
creştinilor ortodocşi a avut loc o schimbare esenţială. Dumnezeu, văzând neputinţa omului de a ridica biserica din ruina spirituală, S-a făcut pe Sine
ctitorul propriei Sale Biserici şi a numit-o după cum era proorocit (v. Apocalipsa, 21/2): Cetatea Sfântă Noul Ierusalim, şi a dăruit-o celor ce iubesc
sfinţenia: „Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.“
(Apocalipsa, 21/24)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 45-46)
386
„Poate de aceea, nu întâmplător, unul din hramurile Bisericii Noul Ierusalim – ales, de altfel, cu asistenţa directă a Duhului Sfânt – este: „Învierea
Domnului şi a doua Sa venire“. Aceasta arată strânsa legătură între aceste evenimente, căci de la Înviere deja au trecut două zile cosmice şi am intrat
într-a treia, întrucât la Dumnezeu, 1000 de ani sunt ca o zi, şi o zi ca 1000 de ani (v. II Petru, 3/8). Intuim că aşa cum Învierea Domnului a avut loc a
treia zi, tot aşa va fi şi cu învierea făpturii: în cea de a treia zi cosmică, la ceasul în care straja va fi adormit deplin, Împăratul lumii va împlini cele din
urmă făgăduinţe”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 48-49)
autorului se vădeşte şi în limbaj, astfel el vorbeşte despre „Cina Domnului”, că să dăm doar un
exemplu.
În continuare, autorul încearcă să ne convingă că Verginica ar fi în realitate instrumentul
revelaţional al lui Dumnezeu. el prezintă şi îi condamnă pe cei ce contestă acest „adevăr”.
Particularitatea pentru care Verginica nu este recunoscută ca proorociţă este – printre unele altele –
că aceasta proorocea aflată în somn adânc, adică în stare de inconştienţă, ce ne conduce mai degrabă
la concluzia că se afla într-o ocultă posesie demonică. La întrebarea retorică a autorului „cine vorbea
prin sfânta Virginia?”, răspundem tot cu o întrebare retorică: cine vorbea prin quakeri, prin
penticostali sau tot felul de posedaţi? Concluzia firească este că la Pucioasa avem de a face cu o sectă
harismatică în toată „splendoarea” ei. Pretenţia de revelare a lui Dumnezeu Tatăl prin Verginica
reprezintă, fără îndoială, înşelare demonică cu elemente de ocultism, cum ar fi percepţia specială
extra-senzorială.
Comparaţiile aberante persistă, Virginia este comparată cu Sf. Apostol Ioan, Sf. Apostol
Pavel sau Iezechiel, mai mult, se afirmă că nu au fost îndeajuns descoperirile făcute de aceştia,
discursul fiind eminamente sectar. Prezentarea „proorocirilor” Verginicăi se vădeşte ca un autentic
discurs ocult, de la motivaţia inconştientului până la starea hipnotică sau ieşirea din trup387.
Autorul insistă asupra autenticităţii visului ca modalitate de comunicare a lui Dumnezeu în
Scriptură şi prin Virginia, însă uită să menţioneze că aceste asemănări de fapt arată că diavolul imită
lucrarea lui Dumnezeu pentru a crea confuzie, comparaţiile jignitoare dintre Virginia şi Iacov,
387
Pe parcursul descoperirilor pe care le primea de la Dumnezeu în insula Patmos, Sfântul Ioan Evanghelistul afirma despre sine că:
1. Scrie ceea ce a primit prin înger (v. Apocalipsa, 1/1), de la cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu (v. Apocalipsa, 1/4) şi de la Domnul Iisus Hristos (v.
Apocalipsa, 1/5). Aşadar, scrierea, ca act fizic, este posterioară descoperirii, şi nu concomitentă cu ea. Deşi în timpul revelaţiei apar îndemnuri
imperative: „Scrie!“ (Apocalipsa, 19/9; 21/6), acestea au, mai degrabă, scopul de a întări responsabilitatea şi angajamentul Proorocului Ioan de a scrie
întocmai şi îndată ce revelaţia va lua sfârşit. Deci Ioan nu scria concomitent cu primirea descoperirii, ci ulterior acesteia, pentru a fi eliberat pe durata
revelaţiei, de riscul participării conştiente, active, a trupului, prin simţurile sale fragile şi limitate.
2. Afirmă că era „în duh“ (v. Apocalipsa, 1/10). Deci, nu era „în trup“. Această stare specială substituie porţile simţurilor trupului, cu altele,
corespondente, ale duhului. Ioan „vede“, dar nu cu ochii (v. Apocalipsa, 1/12); Ioan „aude“, dar nu cu urechile (v. Apocalipsa, 1/10).
3. Văzând pe Dumnezeu, cade la picioarele Lui ca un mort (v. Apocalipsa, 1/17) (sublin. ns.). O confirmare în plus a detaşării de trup şi a percepţiei
speciale, extrasenzoriale, „scrierea“ rămânând ca obligaţie posterioară.
4. Este chemat la cer, şi răspunde chemării, dar nu în trup, ci în duh (v. Apocalipsa, 4/1,2). Unde rămâne trupul lui? Fără îndoială, pe pământ, într-o
stare asemănătoare cu cea prin care trecea Sfânta Virginia când primea Cuvântul lui Dumnezeu.
5. A plâns mult (v. Apocalipsa, 5/4), dar în duh, căci era cu duhul în ceruri.
6. A văzut şi a auzit (v. Apocalipsa, 5/11; 6/1; 7/4; 8/2; 10/1), dar tot în duhul.
7. A vorbit cu îngerul (v. Apocalipsa, 10/9).
8. „A mâncat“ o cărticică, cu gura şi cu pântecul (deşi, era în duhul!). Viziunea aceasta este pur simbolică, arătând darul proorociei speciale, pe care l-a
primit (v. Apocalipsa, 10/10,11).
9. A primit trestia de măsurat (v. Apocalipsa, 11/1) Biserica lui Dumnezeu, din cer (v. Apocalipsa, 11/19). După toate acestea apare o schimbare
radicală în plan temporal, duhul lui Ioan fiind transportat într-un viitor ales cu precizie de către înger.
10. A privit din cer desfăşurarea urgiilor aduse pe pământ de cei şapte îngeri ai mâniei (v. Apocalipsa, cap. 16).
11. A căzut cu faţa la picioarele îngerului, ca să i se închine, dar a fost oprit de două ori (v. Apocalipsa, 19/10; 22/9).
12. A fost ridicat cu duhul pe un munte mare şi înalt, de unde i s-a arătat Cetatea Sfântă Noul Ierusalim (v. Apocalipsa, 21/10), pogorâtă de la
Dumnezeu, din cer.
13. A fost purtat (plimbat) cu duhul pe uliţele cetăţii (v. Apocalipsa, 22/1,2) şi i s-a arătat strălucirea ei.
14. A fost îndemnat să nu pecetluiască cuvintele proorociei cărţii Apocalipsei, arătându-i-se că proorociile rămân deschise (v. Apocalipsa, 22/10).
Aşadar, nici o indicaţie despre aşa-zisa „conştiinţă trează“ a proorocului, care devine vas al proorociei. Mai degrabă, totul s-a petrecut în extaz, în
transă, într-o disociere temporară, dar profundă, între trup şi duh. A simţit Ioan cu trupul ceva din lumea materială pe perioada revelaţiei? Desigur că
nu. Am văzut că simţurile lui transfigurate operau într-o lume transcendentală, cea nevăzută, unele planuri fiind plasate temporal la mai mult de două
mii de ani depărtare. Alterarea, chiar şi parţială, a facultăţilor senzoriale, în prezenţa
Fiinţei divine, este întâlnită şi în alte ocazii”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 64-65)
Samuel sau Saul continuă. Confuzia nu poate veni decât din mândria atotsuficienţilor. Ce nu ştie
autorul este că visul reprezintă o stare de trezvie specifică celor îmbunătăţiţi, pe când somnul adânc
deschide larg calea fantasmelor înşelătoare. Autorul operează o inversare axiologică, pentru el
înşelare nu este apostazia şi neascultarea schismatică a celor de la Pucioasa, ci îndoiala
(neîncrederea) contestatarilor. Autorul nu poate înţelege că una era lucrarea lui Dumnezeu în Vechiul
Testament, alta până la Cincizecime, şi alta după structurarea Bisericii; sunt aspecte distincte ale
aceleiaşi lucrări iconomice, după Cincizecime, Mântuitorul Însuşi ne vorbeşte de falşii profeţi şi ne
cere să nu credem în spusele lor. Explicaţiile autorului cu privire la rolul şi statutul proorocului sunt
aberante; pentru el, proorocul nu ar fi decât un vehicul depersonalizat în mâna lui Dumnezeu, sau o
sumă de stări de letargie sau afazie! Logica autorului este cel puţin curioasă deoarece asociază în
mod nepermis slăbiciunile proorocilor Vechiului Testament cu slăbiciunea pretinsei proorociţe
Virginia. Argumentul autorului este că niciodată diavolul nu a dat sfaturi bune – pentru a o legitima
pe Virginia ca proorociţă – nu este convingător, dimpotrivă, „roadele” fenomenului Pucioasa sunt
identice cu scopul şi finalitatea celui rău: schisma, erezia, într-un cuvânt sfâşierea cămăşii lui
Hristos!
Adevărata competenţă intelectuală a autorului se vădeşte prin afirmaţiile şocante de felul:
„adevărul, demonstrat matematic” sau „întotdeauna când”; şocantă este şi viziunea autorului cu
privire la pronie şi, de asemenea, comparaţia între Adam şi Verginia388...Fără cuvinte!
Suntem martorii unui discurs de adoraţie virginiană389; este clar că prin Virginia nu vorbeşte
omul, dar nici Dumnezeu, ci diavolul deoarece acesta ştie că nu poate înfrânge religiozitatea omului
care este ontologică, ci poate doar spera să o deturneze spre erezie.
Următorul capitol, „Montanism şi neo-montanism” este relevant pentru profilul autorului, ce
are perfecţionată o adevărată tehnică sectară; foloseşte cuvintele Mântuitorului substituind contextul,
ca parte a unei apologii ce se pretinde autentic religioasă, de unde naivii pot concluziona de fapt că
Mântuitorul condamnă pe toţi cei care nu sunt de acord cu „fenomenul Pucioasa”. Perorarea
autorului caută să demonstreze că Biserica Ortodoxă Română ar fi Biserica din lume, pe când
„biserica” din Pucioasa ar fi cea adevărată. Autorul confundă ascetismul sfinţilor cu ascetismul

388
„Întotdeauna când Domnul proorocea prin Sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască, primind un somn
adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, Sfânta Virginia era detaşată senzorial
de lumea materială”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 75)
389
„Din proorociile Sfintei Virginia s-au folosit însă doar omul sfânt, şi Dumnezeu. Omul curat a primit o nouă confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi
a iubirii nemărginite pe care El o nutreşte faţă de creaţia Sa. Dumnezeu a chemat prin Cuvânt, a primit, şi apoi a pecetluit cu darul credinţei un popor
nou, de fii credincioşi, pe care l-a numit Noul Israel. Prin acesta, El Şi-a zidit Biserica-mireasă, Noul Ierusalim, care se pregăteşte asiduu, prin ascultare
şi curăţie sfântă, de întâmpinare întru slavă a Împăratului Hristos, la cea de a doua Sa venire pe pământ: „Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi
morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit“ (fragment din Crezul creştin)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 76-77)
schismaticilor şi ereticilor390, înşelarea demonică este clară pentru autor când lasă să se înţeleagă că
trebuie să te separi de Biserică ca să-ţi îndeplineşti chemarea, adică mântuirea. Pentru autor, teologii
Bisericii sunt de fapt cărturarii şi fariseii Vechiului Testament, exact ca sectanţii de toate nuanţele!
Autorul operează un reducţionism pseudo-religios, întreaga lucrare a lui Dumnezeu se reduce doar la
judecata înfricoşătoare cu sentinţe eterne pentru cei ce nu aderă la „eresul” fenomenului Pucioasa.
Este o retorică tipic sectară (chinurile iadului pentru ceilalţi) nu este duhul Evangheliei să îl
transformăm pe Dumnezeu în obiect al mâniei şi patimilor revanşarde ale celor de la Pucioasa.
Elemente ale teoriei conspiraţiei se întâlnesc în discurs, ca şi recunoaşterea pietismului mişcării se
regăsesc împreună cu o condamnabilă disociere între învăţătura şi viaţa religioasă. Apologia
autorului este una exclusiv milenaristă, cu aberaţii de tot felul: analogii între zidirea „templului” de la
Pucioasa ca şi condiţie petru rezidirea templului Mielului Hristos venit în trup la Parusie. Aceasta
este erezie deoarece nu poate fi Pucioasa înainte-mergătoarea Parusiei. Ca majoritatea covârşitoare a
sectelor, Apocalipsa reprezintă „piatra din capul unghiului” pentru cei de la Pucioasa, zidirea
„templului” ar fi de fapt „cerul nou şi pământul nou” promis de Mântuitorul. Se invocă texte vechi
testamentare ce fac trimitere la circumcizie391, întrebarea firească fiind de ce nu se circumcid cei de
la Pucioasa? Autorul operează cu argumente „revelaţionale complementare” pentru justificarea
Pucioasei; întrebarea este: unde există în cadrul revelaţiei (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie) referiri
la existenţa revelaţiilor complementare? Doar în mintea tulburată a autorului...La fel ca toate sectele
milenariste, nu numai Apocalipsa este invocată ca temei pentru fenomen, dar şi cartea profetului
Daniel, folosită ca sursă pentru toate rătăcirile.
Mândria supremă este afirmarea Apocalipsei ca cea care dă mărturie despre rătăcirea de la
Pucioasa, mai mult, certitudinea că Pucioasa ar fi fost ctitorită la nivelul rânduielilor de însuşi
Dumnezeu392, pe când cele mai duhovniceşti locaşuri ale Ortodoxiei ar fi fost ctitorite doar de

390
„Critica preotului Adrian Niculcea la adresa rigorismului din hrisovul Sfintei Sfintelor Noului Ierusalim de la Glodeni-Pucioasa, în ceea ce priveşte
puritatea simţurilor, hrana vegetariană şi portul creştinesc, şi care nu sunt în pas cu moda lumii din zilele noastre, ne sugerează o învăţătură nouă, o
răstălmăcire a Scripturii, potrivit cerinţelor lumii moderne: „largă este poarta şi lată este calea care duce la viaţa vremelnică, şi apoi la moarte sigură“,
iar celor de pe calea cea strâmtă, care speră în viaţa veşnică, nemairămânându-le decât titlul de „erezie sectară“, aşa cum era oarecând cea a
Nazarineanului (v. Faptele Apostolilor, 24/5; 28/22). Aşadar, avem ocazia să constatăm că încă mai supravieţuieşte, respectată cu credincioşie, tradiţia
„cunoscătorilor legii“. După cele două mii de ani de la Înălţarea lui Hristos, ei încă se îngrijorează mai mult de cei care merg pe calea cea strâmtă, decât
de cei care şi-au ales calea cea largă. Scriptura însă ni-i arată cu degetul lui Dumnezeu pe cei aleşi: „...lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul
acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui
Dumnezeu.“ (Faptele Apostolilor, 5/38,39). Aşa că jumătăţile de măsură care supravieţuiesc încă în biserica ortodoxă trebuie să-şi întâlnească şi ele
susţinători, chiar dintre cei ce păstoresc în ea”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 78-79)
391
„Cetatea Sfântă Noul Ierusalim este chivernisită de oameni iubitori de sfinţenie, aleşi pentru curăţia inimii lor, căreia îi gustă zilnic dulceaţa
împlinirii: „Şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei“ (v. Apocalipsa, 21/3). Ea are douăsprezece porţi (v. Apocalipsa, 21/12). În cetate nu
va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna (v. Apocalipsa, 21/27), păstrându-se astfel la loc de cinste sfiala sfântă,
instituită
de veacuri pentru locaşul Domnului: „Nici un fiu străin, netăiat împrejur la inimă şi netăiat împrejur la trup, nu trebuie să intre în locaşul Meu cel sfânt,
nici chiar acel fiu care locuieşte în mijlocul fiilor lui Israel.“ (Iezechiel, 44/9)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 84)
392
„Iar aici, la Pucioasa, Însuşi Dumnezeu a impus un buchet de rânduieli care se constituie într-o pravilă minimală, necesară vieţii mănăstireşti, iar
rigurozitatea lor a stârnit atâta stropşire, atâta oţăreală şi atâta strepezeală, încât
invidioşii se fac vrednici de milă: „mai-marii cei de peste voi vă ridică vină vouă, vă aduc vină de mândrie şi vă sfătuiesc să lepădaţi cuvântul şi glasul
Meu, care se lasă deasupra voastră, deasupra ieslei cuvântului Meu. Ei vă învinuiesc de mândrie, şi Eu iată ce spun: o, de ar cădea toată făptura în ceea
oameni sfinţi! Acest discurs nu face decât să transforme pe „pucioşi” într-un fel de amişi sau
hutterieni, care fac ca izolarea de Biserică şi societate să fie absolutizată. Observăm similitudini
îngrijorătoare cu adventiştii Ellenei White, care tot în duh vedea totul, ignorând şi refuzând realitatea.
Autorul jigneşte grav căsătoria şi pe cei căsătoriţi, prin legătura pe care o face între cerinţa păstrării
curăţeniei trupeşti şi taina binecuvântată de Dumnezeu a cununiei393.
Discursul capătă accente penticostale, nu doar advente, autorul face comparaţii grosolane
între Oastea Domnului şi Pucioasa394, Biserica Ortodoxă Română luând act de întoarcerea
schismaticilor ostaşi. Ceea ce nu vrea să înţeleagă autorul este faptul că acuza de neo-montanism la
adresa Bisericii este legată de existenţa „Noii Profeţii” sau a „Revelaţiei deschise”. În finalul
capitolului, autorul dă dovadă, încă o dată, de subiectivitate crasă împletită cu aberaţie, atunci când o
propune spre canonizare pe Verginica!395 Mai mult, din discurs se confirmă încă o dată că ereticul
acuză teologii de erezie (a se vedea Istoria Bisericii versus Istoria sectelor); pentru autor,
condamnarea „Noului Ierusalim” ar însemna înfruntarea lui Dumnezeu Însuşi, ceea ce ar atrage
osândă! Încă o dată limbajul şi atitudinea sunt pur sectare, iar ierarhii, profesorii, specialiştii sunt
zugrăviţi ca anti-deişti!
Următorul subcapitol „La vânătoare de profeţi” scoate la lumină „calităţile” de apologet al
ereziei de la Pucioasa ale autorului. Totul pentru el nu este decât o conspiraţie mondială împotriva
Pucioasei396, credinţa pe care o apără este o pseudo-credinţă, o credinţă ce integrează profetismul

ce sunteţi voi căzuţi! căci voi sunteţi căzuţi în braţele dragostei de sfinţenie şi de cer şi de veşnicie cu Mine. Această viaţă este o datorie, şi mai mult
decât atât, înaintea lui Dumnezeu. Cei ce iubesc pe Domnul cu adevărat, unii ca aceia nu pun vină peste voi, dar iată, Eu nu mai văd credinţă şi lumină
la fiii oamenilor. Fiii oamenilor nu caută spre fiii lui Dumnezeu ca să primească mărturisire despre Mine şi ca să creadă în Mine. O, nu mai este frică de
Dumnezeu, căci înţelepciunea care vine de la om a înşelat şi pe fiii credinţei.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 10/23 aprilie 1994)”. (Părintele
Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 88)
393
„Dar ce înseamnă căsătoria pentru om? Dar ce înseamnă căsătoria pentru Dumnezeu? Căsătoria pentru om e una, şi căsătoria pentru Dumnezeu e
alta. Pentru om, căsătoria este naştere de fii ai oamenilor, iar pentru Dumnezeu este naştere de fii ai lui Dumnezeu.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu,
5/18 mai 1997). Cu toate acestea, dacă Adrian Niculcea simte că apare o incompatibilitate spirituală între căsătorie şi cerinţa păstrării curăţeniei
trupeşti, împreună
cu puritatea simţurilor, înseamnă că, totuşi, a reuşit să privească problema cu ochi duhovniceşti, chiar dacă nu i-a găsit deocamdată soluţia. Poate ar fi
bine, totuşi, să se întrebe: ce rost a mai avut pentru călugări opţiunea, devenită vot monahal, pentru fecioria de bunăvoie? Este adevărat că pentru cei
care-şi călugăresc viaţa, căsătoria capătă
valenţe cereşti, cei care-şi aleg de Mire pe Hristos, fiind cu un ceas mai devreme angrenaţi în pregătirea pentru întâmpinarea Mirelui. Ei nu impun însă
nimănui propria lor opţiune. În plus, în nici o mănăstire n-a fost vreodată ca vreun vieţuitor să fie interpelat şi admonestat că, alegând această cale, s-a şi
pronunţat (implicit) pentru abolirea căsătoriei altora”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 94)
394
„Biserica-instituţie va accepta, mai devreme sau mai târziu, că orice mişcare de renaştere spirituală, care se iveşte în sânul său, cu asistenţa tainică a
Duhului Sfânt, este binevenită. Să ne reamintim poziţia nuanţată, abordată de Biserică, faţă de Oastea Domnului. La început, preotul Iosif Trifa a fost
privit cu răceală, ca un ciudat. Apoi, când roadele renaşterii spirituale a românilor au început să apară, arhiereii au căutat să acapareze capitalul de
simpatie al maselor de creştini convertiţi la duhul misionar; dar când au văzut că nu pot s-o facă prin directive trasate din scaunul episcopal, s-au
îmbufnat şi au trecut la stropşeli şi chiar la represalii în masă, inclusiv prin asocierea cu regimul laic, totalitarist şi ateu”. (Părintele Nicodim, Quo vadis,
Ecclesia ?, p. 99)
395
„Va fi posibil acest lucru? Este adevărat că la acest capitol unii dintre capii bisericii nici nu vor să audă acum de aşa ceva, dar Dumnezeu îi va
lumina şi îi va smeri. Oare, Sfântul Calinic a fost mai puţin sfânt în perioada dintre ieşirea sa din trup şi canonizarea oficială? Ştefan cel Mare şi Sfânt,
deşi era cinstit de popor ca atare, a aşteptat câteva secole bune până când biserica a catadicsit să iasă din lâncezeală şi s-a hotărât să-l canonizeze. Cu
Constantin Brâncoveanu lucrurile stau la fel, chiar mai grav, având în vedere evidenţa vie a martiriului său şi al familiei sale. Şi
mai sunt exemple destule de acest fel. Aşa şi Sfânta Virginia, care a fost asemenea rugului de foc din care Dumnezeu îi vorbea lui Moise: „Eu eram în
pieptul tău şi ardeam în el, iar tu ardeai în Mine, şi te-ai făcut rug aprins, rugul din care Eu, Domnul Iisus Hristos, Îmi slobozeam glasul, ca pe muntele
unde Eu am vorbit cu Moise, din rug. Numai cu Moise am vorbit Eu din rug, şi atunci rugul era înger, dar acum rugul erai tu, şi din el am grăit la
mulţi.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 1/14 decembrie 2001)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 100-101)
396
„Trecem mai repede peste amănuntul, deloc neinteresant, că această carte (ISBN 973-35-0778-4) a fost realizată cu sprijinul financiar al Fundaţiei
pentru o Societate deschisă (Open Society Foundation – secţia română, înfiinţată în 1990 de George Soros), după cum mărturisesc autorii cu o
este prezentată ca o adevărată credinţă; credinţa falsă este cea care nu are profetismul în interiorul ei.
Mai grav este că se foloseşte de părintele Arsenie Boca ca legitimare şi totodată ca manipulare,
ştiindu-se că niciodată părintele Arsenie nu s-a referit la profetism, revelaţie deschisă şi nu a
încurajat o enclavizare în numele lui Dumnezeu. concluzia pe care încearcă să ţi-o sugereze în chip
persuasiv autorul este că nu-L poţi înţelege astăzi pe Dumnezeu decât citind şi crezând „Cuvântul lui
Dumnezeu”. Argumentele Pucioasei nu diferă de pretenţiile tuturor sectelor de ieri şi de azi! În acest
sens, hiperbolizarea Virginicăi, prezentată ca sfântă,397 profetesă a lui Dumnezeu, vindecătoare şi
chiar făcătoare de minuni, nu diferă deloc de prezentările făcute întemeietorilor de secte ce au avut
fiecare cor de lăudători. Rătăcirea autorului se vădeşte clar în modul în care o glorifică pe Verginica;
cum sa numeşti sfântă pe cineva necanonizată de Biserică? Autorul nu ne explică de ce părintele
Arsenie Boca – atât de mult invocat – care a fost contemporan cu Verginica, nu o aminteşte deloc în
scrierile sau cuvântările sale, cu atât mai mult nu o numeşte niciodată pe aceasta „sfântă”!
Exagerarea nu are limite, autorul afirmă că fenomenul Pucioasa este teocratic398, aici existând
într-adevăr, o deosebire între această sectă şi cele de factură protestantă sau neopreotestantă, în
sensul că acolo Dumnezeu este, fie substituit, fie identificat cu liderul sectei.
Prin lauda adusă lui Marian Zidaru şi artei sale se dovedeşte încă o dată că, arta postmodernă
cu pretenţie de religiozitate este cu adevărat „mama tuturor blasfemiilor”; pentru autor
neconvenţional are aceeaşi valoare şi semnificaţie cu dimensiunea canonică!
Pentru orice om sănătos este de neconceput ca Dumnezeu să-Şi aleagă ca nume pentru
lucrarea sa Glodeni sau Pucioasa! Acest aspect este relevant mai ales dacă amintim şi de ameninţările
autorului că vor fi judecaţi şi condamnaţi toţi cei ce denigrează pe membrii fondatori ai fenomenului.
În mod nepermis, fără niciun drept, autorul denumeşte locaşul Noul Ierusalim cu numele de
mănăstire…proclamă pe Dumnezeu ca fiind Arhitectul mişcării iar Marian Zidarul ar fi
remarcabilă sinceritate, pentru a ne întreba în ce direcţie s-ar mai voi deschisă societatea noastră, căci ea, deja s-a dovedit a fi indecent de permisivă la
tot felul de obiceiuri care violează legile firii, obiceiuri importate de peste hotare, din 1990 încoace (homosexualitate, lesbianism şi alte asemenea
blestemăţii). Dintr-o asemenea colaborare, nu putem să nu presupunem că o parte din obiectivele Fundaţiei ar trebui atinsă şi prin contribuţia modestă a
autorilor, pentru a respecta un spirit de minimă reciprocitate”.
397
„Pentru Bogdan Neagota, „fenomenele luminoase (văzute de cei din jur) şi care însoţesc în mod constant (sublin. ns.) experienţele extatice ale
Virginiei şi epifaniile ei post-mortem“ (op. cit., pag. 16) şi „miresmele parfumate“ (op. cit., pag. 17) nu reprezintă mare lucru. El se rezumă să le
consemneze fără comentarii, neavând încotro (ca simple adevăruri istorice). Când are însă ocazia, şi anume la prezentarea „fotografiei divine“ (op. cit.,
pag. 17), nu se sfieşte să se amuze copios, categorisind episodul drept „hilar“, dezvăluindu-şi încă o dată incapacitatea de a fi sobru şi imparţial.
Minunile sunt minuni şi nu pot fi cotate selectiv drept „serioase“, sau „grave“, sau „hilare“, după impresie şi context, sau, mai degrabă, după bunul plac
al celui care le cântăreşte. Chiar şi vindecările sunt tratate la fel (op. cit., pag. 17), printr-o consemnare indiferentă, silită. Când însă vine vorba de
învierile din morţi, atribuite Sfintei Virginia, Bogdan Neagota nu mai rezistă: astea sunt prea de tot! De aceea, el se grăbeşte să le consemneze în
ghilimele: „învierile din morţi“ (op. cit., pag. 17), pentru a sugera că se detaşează net de cei care, pe proprie răspundere, ar fi dispuşi să creadă că în
zilele noastre mai există aşa ceva”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 111)
398
„Această „Mişcare“, cum îi place să o numească Bogdan Neagota, nu are lideri şi nici nu va avea vreodată, pentru că ea este condusă direct de către
Dumnezeu. Dar acest adevăr minunat e greu de acceptat, tocmai pentru că
e prea frumos, iar oamenii prea s-au obişnuit cu urâtul, cu minciuna şi cu jumătăţile de măsură, ca să mai creadă şi în Bine, în Frumos şi în Adevăr.
Cred ei, dar numai până la un punct, după care nu mai cred. Pe aici, pe undeva, s-a poticnit şi Bogdan Neagota în mistificările lui. Este posibilă şi
varianta ca Bogdan Neagota să fi fost înşelat de aparenţe. O sugerează abordarea tomografică, urmată imediat de o analiză minuţioasă, şi apoi de o
mediatizare virulentă şi caustică, a creaţiei artistice a lui Marian Zidaru, căreia îi rezervă jumătate din această carte. Motive, tipuri iconice, idei,
proiecte, scheme, toate sunt „luate la puricat“ de Bogdan Neagota, pentru a-l putea desfiinţa pe Zidaru, dacă se poate, nu numai ca artist, ci, eventual, şi
ca „lider charismatic“, aşa cum el îl percepe”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 114)
constructorul, adevăratul Solomon! Abordarea autorului este tendenţioasă atunci când prezintă
raportul dintre Biserica Ortodoxă Română şi Noul Ierusalim cu privire la ierarhie399. „Cuvântul lui
Dumnezeu” este plin de diatribe la adresa Bisericii Ortodoxe Române, din expunere se poate înţelege
că autenticul creştinism ar fi acela care s-ar manifesta ca neascultare faţă de Biserică.
Atunci când vorbeşte despre raportul dintre Noul Ierusalim şi New Age, autorul dovedeşte
reale cunoştinţe cu privire la secte400. Se naşte întrebare: nu cumva este un sectolog legat direct sau
indirect de fenomenul Pucioasa?
Identificarea lui Dumnezeu şi a lucrării sale cu fenomenul Pucioasa este nu doar blasfemator,
dar şi jignitor pentru orice minte sănătoasă: autorul persistă pe această linie în sub-capitolul:
„Cuvântul lui Dumnezeu este mereu astăzi” unde face comparaţii jignitoare între Sfânta Scriptură şi
cartea Noului Ierusalim – Cuvântul lui Dumnezeu. Discursul autorului este confuz, dânsul nu
distinge între credinţa demonilor şi credinţa din sine. Părerea personală a autorului despre profetism
şi ”vămile văzduhului”401 arată dimensiunea milenaristă şi pietistă a apologetului „fenomenului
Pucioasa”. Dânsul pleacă de la premise greşite, eterodoxe, chiar dacă dezvoltă cu acurateţe
doctrinară aspecte legate de credinţă, iubire, desăvârşire, toate acestea arată înşelarea în care se află.
Contextul pietismului generalizat se vădeşte în diferenţa absolută între rugăciunile Bisericii
exemplificată de „Tatăl nostru” şi „rugăciunea” transmisă prin cei de la Pucioasa. Este un alt duh
care transmite pentru că ştim clar că nu toate duhurile sunt de la Dumnezeu, astfel nu ar exista ca
virtute „darul deosebirii duhurilor”.
Mai departe, observăm cu stupoare că autorul este adeptul „demonofiliei”402, arătându-şi
limitele ca toţi rătăciţii căzuţi din comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa. Ceea ce nu ştie dânsul
este faptul că diavolul nici nu poate iubi pe cineva (pentru că s-a fundamentat ontologic în rău), nici
nu poate omorî pe cineva (pentru că este creatură şi nu poate hotărî asupra vieţii şi morţii). În cartea
lui Tobit nu este vorba de dragoste ci de posesie demonică asupra unei nefericite femei. Autorul este
confuz: diavolul dacă iubeşte o face în mod duhovnicesc sau carnal? Aşa numita „iubire diavolească”

399
„Nimic mai neadevărat! Dintotdeauna creştinii Noului Ierusalim au respectat cu o deosebită grijă casta preoţească, în general, şi pe episcopi, în
special. Acest lucru este notoriu în toată zona Dâmboviţei, şi însuşi episcopul locului îl poate confirma oricând – dacă va fi de bună credinţă. Iar dacă a
existat, totuşi, un prag, o ruptură nefericită, care se jalonează undeva prin anul 1993, acest lucru este imputabil exclusiv unor clerici, angajaţi ai
instituţiei Bisericii, care, mânaţi de ambiţii omeneşti, au dat o turnură nedorită lucrurilor. Oricum, în prezent, între Biserica Ortodoxă Română şi Noul
Ierusalim, este o stare de nonbeligeranţă şi expectativă neutră, bazată pe îngăduinţă tacită şi respect reciproc, iar creştinii Noului Ierusalim nu se
consideră în afara bisericii creştine ortodoxe. Bogdan Neagota sugerează că, dimpotrivă, ei ar fi promovat starea de „adversitate vădită“ cu biserica
oficială, ceea ce nu e adevărat”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 122)
400
Este necesar să luăm în calcul implicarea în scrierea acestei „apologii”, în mod direct sau indirect, a unui sectolog cu legături clare cu erezia de la
Pucioasa.
401
„În schimb, din cărţile ce istorisesc vieţile sfinţilor, aflăm că Sfântul Macarie, după o viaţă de aspră nevoinţă,
trecând prin vămile văzduhului, nu a crezut că a scăpat de războiul diavolilor, decât după ce a trecut de ultima vamă”. (Părintele Nicodim, Quo vadis,
Ecclesia ?, p. 173)
402
„Aşadar, modelul iubirii este Hristos. El Se descrie pe Sine „blând şi smerit cu inima“ (Ev. Matei, 11/29). O iubire care nu se îmbracă măcar cu
aceste două virtuţi, blândeţea şi smerenia, nu este asemenea lui Hristos, căci iubirea însăşi este cea mai mare virtute. De aceea, iubirea cere virtuţi, căci
altminteri nu este iubire cerească, ci diavolească. Câţi ştiu că şi diavolul iubeşte?” (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 180)
apare şi în „Cuvântul lui Dumnezeu” prezentat ca izvor complementar al „revelaţiei”. Cu privire la
faptul că diavolul nu poate ucide pe nimeni, avem temeiuri scripturistice: la căderea omului prin
limitarea lucrării şi puterii celui rău, la a zecea plagă aruncată asupra lui faraon şi Egiptului antic, la
Iov cu limitarea lucrării diavoleşti şi nu în ultimul rând la accentuarea mărturisirii credinţei de către
Sfântul Apostol Petru cu privire la dumnezeirea Fiului, unde Mântuitorul vorbeşte despre limitarea şi
neputinţa porţilor iadului de a „sfărâma” Biserica Sa. Toate acestea arată că nu există nicio legătură
între Sfânta Scriptură şi Cuvântului lui Dumnezeu, pe de o parte, şî între autor şi învăţătura Bisericii
pe de altă parte.
Nu putem să nu sesizăm o tehnică de manipulare folosită de autor pentru a ne face că
„Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa ar fi revelaţie complementară: citarea alternativă din Biblie
şi din această carte are tocmai acelaşi scop!
Generalizarea cu privire la toţi care nu acceptă lucrarea de la Pucioasa, declaraţi ca fiind în
greşeală, spune tot despre „Noul Ierusalim”. Astfel, părintele profesor Dumitru Stăniloae s-ar fi
mântuit deoarece ar fi mărturisit „lucrarea Pucioasa”, în schimb părintele arhimandrit Ilie Cleopa
nu!403 (halal raţionament…)
Autorul îi trece în revistă pe toţi cei ce „au crezut” în fenomenul Pucioasa: părintele profesor
Constantin Galeriu, părintele „mare duhovnic” Ştefan Gândiceanu, episcopul Gherasim alături de
arhiepiscopul de acum Irineu şi nu în ultimul rând părintele Ion Buga. Totuşi lipseşte părintele
Pestroiu seniorul..de ce oare?...Oricum autorul are – ca toate sectele – mania persecuţiei, viziunea
dânsului despre retractare este diferită de cea ortodoxă, din perspectiva noastră retractarea este mai
degrabă o „venire în fire”, o ieşire sau o „izbăvire” din înşelare! Subcapitolul se încheie apoteotic cu
legătura între Pucioasa şi ereziile catolice-harismatice şi penticostale contemporane de tipul
„Fatima”. Or, din punct de vedere ortodox, acolo este înşelare demonică în numele Maicii Domnului.
Deci ne putem întreba pe bună dreptate: dacă înşelarea de la Fatima dă mărturie despre Pucioasa, ce
este de fapt Pucioasa?

403
„În ceea ce priveşte mărturiile autoritare ale marilor duhovnici, ele nu lipsesc, dar au fost sufocate de cerbicia vremurilor pe care le trăim. Părintele
Ilie Cleopa, spre exemplu, a crezut de la început; chiar a binecuvântat această lucrare. Apoi a visat Biserica de la Pucioasa şi, în jurul ei, 40000 de
demoni. S-a scuturat şi a zis: „Locul acela nu este cu Dumnezeu“. Din păcate, n-a mai apucat vremea redresării. Unde a greşit? Interpretând copilăreşte
acest vis. Demonii erau afară, în jurul mănăstirii, nu înăuntru. Era normal să fie atâţia adunaţi. Se pregătea o oaste de război
mare, după cum au şi urmat evenimentele cele împotriva Noului Ierusalim de la Pucioasa, război condus din umbră de cei ce-şi zic biserica României.
Să ne amintim pilda aceea, cu demonul care picotea plictisit, într-un local de pierzare. Ce să mai facă, săracul, de plictiseală, că toţi de acolo erau ai lui!
În schimb, restul confraţilor, legiuni întregi, erau la datorie în biserici. Ei îi derutau pe creştini de la trăirea pioasă a Sfintei Liturghii, şi erau toţi
înăuntrul bisericii, nu împrejurul ei. Diferenţa este uriaşă: să fi visat părintele Cleopa măcar un singur demon înăuntru şi la Biserica din Pucioasa. Dar
n-a visat aşa, căci toţi erau în afara zidurilor. Părintele Dumitru Stăniloae, dimpotrivă. El n-a crezut la început, când au venit la el soli creştini, vestindu-
l despre Cuvântul lui Dumnezeu. Mândria l-a doborât: „Cine să mă mai înveţe pe mine ceva despre Dumnezeu?“. E drept, scrisese multe cărţi despre
Dumnezeu. Altfel ar fi răspuns dacă ar fi ştiut ce va zice mai târziu Domnul în Cuvântul Lui din 29 august/11 septembrie 1998: „Vai de cei ce scriu
cărţi peste cărţi, că nu sunt cărţile acelea! Cartea Adevărului nu încape pe pământ, nu este iubită şi crezută, şi vai de omul care-L face mincinos pe
Dumnezeu!“, şi n-a crezut. Dar S-a milostivit Domnul de el şi i-a deschis ochii duhovniceşti chiar înainte de moarte. Atunci a mărturisit: „O să piară
Ierusalimul prin români şi o să fie altul nou. Un Ierusalim nou! O să piară, şi va veni Domnul Iisus Hristos. Va pieri, va pieri...“ (1 octombrie 1993,
orele 22). Cu cuvintele acestea profetice părintele Dumitru Stăniloae s-a dus în mormânt. Dumnezeu n-a îngăduit să se piardă sufletul acestui preot,
pentru câte a făcut el bune în cursul vieţii”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 188-189)
 Capitolul următor este consacrat lui Marian Zidaru în termeni hiperbolici404, mai avea puţin şi
autorul făcea acatist acestuia. Avem dovezi de atotsuficienţă şi mândrie „pucioasă” dar şi afirmaţii
pur sectare de demonizare a dogmei Bisericii denumită în mod jignitor dogmatism şi pusă în acelaşi
rând cu preconcepţiile!405 Discursul autorului este sectant şi insinuează – ca toate sectele – că
dogmele divizează, iar învăţătura Biserici ar fi o ideologie pseudo-religioasă. Subcapitolul se încheie
în mod comic; autorul este obligat să-l „altoiască” pe Ion Buga406 – unul dintre lăudătorii lui Marian
Zidaru – numai pentru a putea atribui lui Dumnezeu Însuşi „paternitatea Cuvântului lui Dumnezeu”.
Abordarea este eminamente penticostală; autorul încearcă să fundamenteze „revelaţia deschisă” ca o
„revelaţie nouă.” Discursul este în întregime eretic, după autor Dumnezeu s-ar fi descoperit în
Vechiul Testament doar ca Monadă (personală sau impersonală nu ştiu) Fiinţială, iar în Noul
Testament ca Treime de Persoane407; Dumnezeu în Noul Testament îşi ia nume de Tată, Fiu şi Duh
Sfânt (modalism curat); cu privire la revelaţie, autorul nu înţelege nimic. Pentru dânsul, etapele
revelaţionale (Vechiul şi Noul Testament) ar fi noi revelaţii! Interesant este faptul că autorul
demonstrează că este specialist în „Martorii lui Iehova” (cine să fie, cine să fie…)408
Şi astfel ajungem la partea cea mai interesantă a apologiei fenomenului de la Pucioasa.
Autorul prezintă 50 de obiecţii pe care necredincioşii le-ar aduce ca argumente împotriva Pucioasei.
Argumentele par a face parte dintr-o sectologie ortodoxă ca a părintelui profesor David întoarsă pe
dos, inversată: autorul este clar familiarizat cu stilul părintelui David, chiar dacă mai târziu îl atacă

404
„Copilul meu, care pleci către popoarele cele îndepărtate să duci lucrarea Preasfintei Treimi! Marian, merg cu tine. [...] Hai să mergem să ne cunosc
tot pământul şi să se umilească înţelepciunea acestui veac. Hai să semănăm pe pământ înţelepciunea lui Dumnezeu, că e mort pământul şi ce e pe el.
Hai să păşim picior de apostol al acestei lucrări prin lume. [...] Şi caută să ştii bine cum să-ţi faci lucrul de apostol, că lumea e plină de val de mare
agitată şi e gata să se înece lumea toată, dar tu mergi pe deasupra, ca să te vadă lumea că eşti al lui Dumnezeu. [...] Şi presară tu apă sfinţită de la Noul
Ierusalim, şi stropeşte-ţi toate lucrările tale cu apă sfinţită, căci ele vor vorbi despre Dumnezeu în lume [...], dar spune-L pe Dumnezeu la tot sufletul de
pe pământ, că e vremea Domnului.“
(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, vorbirea Sfintei Virginia, 27 august/9 septembrie 1990). (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 194)
405
„După cum am spus deja, mesajul artei lui Marian Zidaru se descifrează cu uşurinţă acolo unde se renunţă la preconcepţii şi dogmatism”. (Părintele
Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 196)
406
„Ciudată miopie la acest preot, de altfel deosebit de doct, să-i atribuie lui Marian Zidaru calităţi aproape divine, incompatibile cu realitatea de fapt.
Ciudat că el nu şi-a prelungit raţionamentul logic, pentru că mai avea de făcut un singur pas: întrucât cel ce propovăduieşte şi scrie îl poate continua,
prin valoarea şi calitatea mesajului său profetic-eshatologic, pe Hristos şi, întrucât nici un om nu-L poate egala pe Hristos, nu rămâne decât că Hristos
Însuşi este Cel Care vorbeşte şi scrie, continuându-Şi astfel opera Sa. Să nu fi ştiut el că pe plan teologic Marian Zidaru este autodidact, el neprimind de
la şcolile vremii lui nici măcar pregătirea teologică elementară, darămite pe cea universitară?! Şi atunci, nu este evident, oare, că sublimul, intrinsec
Cuvântului lui Dumnezeu, depăşeşte în persuasiune toate creaţiile filozofice existente în prezent, elaborate chinuit de minţi luminate, de personalităţi
cunoscute în viaţă, care ar putea, la o adică (dar cu ce scop?), să însăileze cuvinte frumoase, în mesaje zise „cereşti“? Cine ar putea s-o facă neobosit, de
aproape cincizeci de ani încoace? În nici un caz Marian Zidaru, care încă nu a împlinit cincizeci de ani. Cuvântul lui Dumnezeu nu este, aşadar,
conceput şi răspândit de Marian Zidaru. Cuvântul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi al Celui ce cu dreptate poate spune despre Sine: „Eu sunt Cel ce
sunt“. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 199-200)
407
„Aşadar, venirea Fiului pe pământ a încununat descoperirea unui nume nou pentru Dumnezeu: Cel ce era YHWH pentru evrei, Se făcea cunoscut de
acum ca Tată al tuturor oamenilor; o revelaţie nouă, care scoate în evidenţă iubirea universală a lui Dumnezeu, prin Fiul Său, întrupat pentru creaţia Sa.
Cel Care era din veşnicie Dumnezeu Unic în Fiinţă, Se descoperă acum întreit în Persoane, iar Persoanele Îşi iau numele de Tată, de Fiu şi de Duh
Sfânt, şi împreună, de Treime Sfântă: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh.“ (Ev. Matei, 28/19). Nu zice: în numele Tatălui şi în numele Fiului şi în numele Sfântului Duh, ci foloseşte ca factor
comun un singur nume, arătând prin acest nume unitatea într-o singură Fiinţă a celor trei Persoane”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 202)
408
Se ştie că pr. Pestroiu senior a făcut parte din sectă iar fiul său pr. Lect. David Pestroiu este specialist în Martorii lui Iehova. „Încăpăţânarea de a-L
dezbrăca pe Iisus de dumnezeire, le provoacă „Martorilor“ o reacţie în lanţ. Pentru ei, cinstirea Fiului, ca Dumnezeu adevărat, apare ca o blasfemie, căci
în ochii lor unicitatea lui Dumnezeu
este nu numai în Fiinţă, ci şi în Persoană. Ca atare, se creează un reflex in conştient de a respinge orice manifestare pioasă, orice rugăciune, orice
cinstire a numelui lui Iisus Hristos, atunci când acestea depăşesc (eventual) ceea ce ei înţeleg a fi o simplă atitudine deferentă faţă de Cel mai mare
Om”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 205-206)
extrem de brutal. Justificarea acestor argumente se face cu ajutorul fenomenului apariţiei repetate ale
Fecioarei Maria şi chiar ale Mântuitorului Hristos din lumea catolică secularizată. Autorul ar trebui
să ştie că „revelaţia deschisă” a catolicismului eretic de tip harismatic este „rodul” mişcărilor
harismatice penticostale ce fac ravagii în catolicism409. Aşa zisele revelaţii sunt de fapt anulate de
„secretele” Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, Iisus Hristos – Logosul întrupat al autorului nu
este identic cu Logosul întrupat al Bisericii Ortodoxe, care a vorbit oamenilor pe faţă şi nu cu
secrete! Autorul este rob al teoriilor conspiraţiilor pentru că face o legătură între „revelaţiile” catolice
şi Codul lui Da Vinci cu privire la secretele Vaticanului. După dânsul – care vorbeşte de revelaţii
particulare – creştinismul pare mai degrabă o religie de mistere păgână; avem de a face cu esoterism
pur, este clar că autorul habar nu are de dogma Bisericii….”Argumentele” sunt valabile şi în cazul
spiritismului de toate nuanţele, are accente subversive, îl face pe Dumnezeu un fel de ţap
ispăşitor…La obiecţia numărul 3 avem dovada nebuniei, pretenţiile de a vorbi în numele lui
Dumnezeu, pentru autor preotul de fapt este levitul, „revelaţia” lui Dumnezeu pare a fi mai degrabă
un rechizitoriu al securităţii comuniste, cu accente de triumfalism „ortodox” român410.

409
„Akita, Garabandal şi Medjugorje sunt cele mai noi manifestări supranaturale, care sensibilizează, prin viziuni şi mesaje scurte, inimile celor care
sunt dornici să se apropie cu trupul, cu sufletul şi cu duhul de Dumnezeu. Aceştia sunt chemaţi în mod repetat să se roage simplu, din inimă, pentru
salvarea lumii din deriva în care se află. Ei sunt invitaţi, de asemenea, la lepădarea de sine, la post moderat, evitarea bogăţiei, preţuirea Crucii şi jertfei
Mântuitorului, la credinţă, nădejde şi dragoste. Încă douăsprezece apariţii ale Sfintei Fecioare Maria (dintre care
ultima în 1995 în Italia, la Civitavecchia) sunt relatate în cartea „Maria în apariţiile sale“, editată de Arhiepiscopia romano-catolică din Bucureşti (O
remarcabilă iniţiativă a arhiepiscopului Ioan Robu, care a binecuvântat această lucrare a autorului, preotul Claudiu Drumea, şi care susţine public şi
argumentat în prefaţă valoarea revelaţiilor particulare)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 210-211)
410
„Obiecţia nr. 3: „Oamenii nu au dreptul să judece, iar ei judecă clerul.“
Răspuns: Multe dintre obiecţii sunt formulate dintr-o viziune rigidă şi eronată, care nu admite decât faptul că, a priori, „acest Cuvânt este creaţia
omului“. Este evident că, din această perspectivă, multe dintre acţiunile perfect compatibile cu demnitatea lui Dumnezeu, nu sunt îngăduite omului. De
aceea, actul de a judeca pe preoţi apare ca inacceptabil pentru om, într-un context mai larg, în care Sfânta Scriptură recomandă, de fapt, să nu judecăm
pe nimeni: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.“ (Ev. Matei, 7/1). Dumnezeu, însă, nici El nu are dreptul să judece? Şi cu atât mai mult pe preoţi, care ar
trebui prin faptele lor să-L reprezinte. Tot Sfânta Scriptură ne lămureşte, arătându-L pe Cel ce este în drept să judece cele ascunse ale oamenilor: „De
aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor.“ (I
Corinteni, 4/5); „Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.“ (I Corinteni, 11/32); „Nu vă plângeţi,
fraţilor, unul împotriva celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi; iată, Judecătorul stă înaintea uşilor.“ (Iacov, 5/9). De aceea, nu trebuie să ne mire când vom găsi
în Cuvântul lui Dumnezeu unele intervenţii legitime ale Domnului faţă de abuzurile anumitor preoţi, care, prin conduita lor necreştinească – sau, mai
grav, potrivnică vieţii creştineşti din Biserică – pătează obrazul Bisericii, Mireasa lui Hristos: „Cine îl pune pe preotul Ioan Mitrescu, cine îl pune pe
preotul Vasile Didoacă, cine îl pune pe preotul Petre Niţescu să stea împotriva creştinilor Mei? Şi câţi, câţi? Toată preoţimea e duşmană pe copiii Mei;
dacă mai am unul la o sută, care să ţină cu Mine şi să iubească pe credincioşii Mei!“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 28 martie/10 aprilie 1974). Dar
Domnul judecă preoţii cu blândeţe, nu cu mânie, aşteptând să se înţelepţească: „Fiule Gheorghe Chivulescu, ai să ajungi preot, şi ce ai să faci? Ai să dai
în cap poporului Meu, pentru mânie, fiule Chivulescu. Dacă aş lucra şi Eu aşa, cu mânia, nu ai mai fi preot.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 26
august/8 septembrie 1974). Preoţii s-au îndulcit însă la deşertăciuni, iar pe creştinii cei râvnitori îi asupresc, dintr-o drăcească invidie: „Uite pe
Gheorghe, preotul de la Căprioru, care i-am dat har să fie un levit, a intrat la fotbal. Să vezi cum sare, zici că moare!“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu,
6/19 octombrie 1974); „Preotul Didoacă Vasile are cel mai mare păcat, că poartă ură de
moarte pe partea creştinească; zice că sunt eretici.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7/20 noiembrie 1974).
Domnul arată care sunt criteriile prin care se deosebesc preoţii adevăraţi, de cei ce se prefac a fi preoţi, dar nu sunt: „Dacă preotul ar fi pe calea aceasta,
dacă preotul ar sluji cu adevărat, tată, s-ar împlini toate slujbele care se fac. Dacă preotul ar sluji cu frică şi cu cutremur, ar vindeca ologii, ar vindeca
orbii şi ar învia morţii din morminte, dar vedeţi, tată, că nu au credinţă. Nu îi judecăm, dar Eu spun: fereşte-te de aceste păcate. Aceşti preoţi se îngrijesc
de burtă: beau şi mănâncă bine.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 6/19 februarie 1975). Pe de altă parte, nu trebuie înţeleasă această particularizare
care se referă la judecată, ca o cădere a creştinilor într-un indiferentism reciproc la gradul absolut. Dimpotrivă, în obştile creştine trebuie să stea la mare
preţ îndemnul spre îndreptare, care nu poate fi separat de mustrare. Judecata presupune o cântărire cantitativă, valorică, a faptelor, echivalentă cu o
sentinţă (fie ea pronunţată sau nu), pe când mustrarea este doar o apreciere calitativă a faptelor. Sfinţii Părinţi au folosit adesea mustrarea pentru a-i
îndrepta pe eretici. Dar şi Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe ucenicii lui să mustre cu toată tăria: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără
de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelungarăbdare şi învăţătură.“ (II Timotei, 4/2); „Acestea grăieşte, îndeamnă şi mustră cu toată tăria.
Nimeni să nu te dispreţuiască.“ (Tit, 2/15). Este drept că aceste îndemnuri se făceau în direcţia unor episcopi tineri, Timotei şi Tit, care aveau nevoie de
o îndrumare iniţială pertinentă. Totuşi, chiar dacă am admite că cineva dintre creştini şi-ar permite să atenţioneze cu deferenţă asupra unor greşeli ale
preoţilor, acest gest trebuie înţeles ca unul de dragoste, pentru îndreptarea celor în greşeală, şi nicidecum ca unul de defăimare. Sfânta Scriptură face
distincţie netă între judecata celor din afara bisericii, care rămâne în seama lui Dumnezeu, şi judecata (în sens de mustrare) celor din obştea creştină,
care cade în seama obştii: „Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru,
 În „obiecţia” nr. 5 parcă i-am asculta pe toţi ereţii în frunte cu Montanus sau Tertulian, ce
considerau, ca cei de la Pucioasa, că „harul se poate pierde”. Avem şi dovada unor tulburări psihice
cu accente de ură şi dispreţ pentru preoţii căsătoriţi!411. La pagina 249 se foloseşte, tot ca o tehnică de
manipulare, o încercare de legitimare cu ajutorul marilor teologi ai Ortodoxiei…În finalul
„obiecţiilor” autorul apelează la o manipulare jignitoare ce este relevantă pentru frustrarea acestuia.
Urmează un interviu delirant pe tema Sfintei Taine a Cununiei unde înmulţirea oamenilor
poruncită de Dumnezeu, pentru că aceasta aduce „dureri şi scârbe”!412 (avem cu certitudine dovada
unui dezechilibru trupesc şi psihic). Pentru autor, binecuvântarea căsătoriei din Cana Galileii de către
Mântuitorul şi ridicarea acesteia la rang de Taină în cadrul Bisericii Sale, nu a avut nici un rod
deoarece „poftele trupeşti nu s-au potolit” (încă o dovadă de teologie adevărată…) Finalul primului
interviu luat de o anume Irina Ţone ne lasă şi mai confuzi, în sensul că ne îndreptăţeşte să ne
întrebăm dacă cei de la Pucioasa sunt şi stilişti? Urmează un al doilea interviu, unde aflăm, printre
altele, că autorul este preot al Bisericii Ortodoxe Române413.
Urmează partea a doua intitulată „Quo vadis ecclesia?” unde avem confirmate toate
suspiciunile cu privire la ereziile autorului şi ale Noului Ierusalim. Autorul devine apologetul tuturor
mişcărilor schismatice şi eretice din sânul BOR (stilişti, Oastea Domnului, etc). Îl laudă pe părintele

oare, nu-i judecaţi voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău.“ (I Corinteni, 5/12,13). Acest ultim îndemn:
„Scoateţi afară dintre voi pe cel rău.“ nu se poate aplica diferenţiat. Chiar dacă faţă de preoţi trebuie păstrată o atitudine de deferenţă şi cinstire
specială, aceasta nu înseamnă că trebuie cocoloşite greşelile lor. Această opţiune, toleranţa rău înţeleasă, dusă uneori până la adulare, nu poartă în sine
adevărata iubire, pe care însă o regăsim în mustrare; căci mustrarea dă şansa îndreptării, în timp ce toleranţa răului împiedică vindecarea lui”. (Părintele
Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 215-217)
411
„Cuvântul lui Dumnezeu nu spune că harul e ridicat de la toţi preoţii, ci numai de la aceia care, în afară de greşeli, sunt încărcaţi şi cu păcate: iubire
de arginţi, mândrie, desfrânare, beţie, simonie, invidie etc. Pentru un preot de mir, desfrânare este însă şi atunci când nu păstrează curăţia trupească,
absolut necesară înaintea săvârşirii Sfintei Liturghii. Canonic, el nu mai are dreptul să intre în Biserică, şi cu atât mai puţin în Sfântul Altar. De aceea,
cunoscând delăsarea actuală în rândul slujitorilor Bisericii, Dumnezeu le recomandă creştinilor, în Cuvântul Său, să nu se mai împărtăşească la preoţii
căsătoriţi, ci numai la preoţi călugări îmbunătăţiţi. Cei care însă sunt siguri de curăţia unui preot de mir, pot fi siguri şi de faptul că harul este încă
lucrător în el”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 227)
412
„Să observăm că durerile naşterii apar abia după căderea Evei în păcat, ca act de dreptate, pe care Dumnezeu nu-l poate evita: „Voi înmulţi mereu
necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.“ (Facerea, 3/16). Să
comparăm acum cu ce i-a dorit Dumnezeu omului: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi, şi
stăpâniţi [...] peste tot pământul!“ (Facerea, 1/28). Aşadar, l-a binecuvântat Dumnezeu pe om cu cuvintele „creşteţi“ (duhovniceşte, căci la trup erau
maturi) şi „vă înmulţiţi“ (dar nu prin unire trupească, fiindcă aceasta aduce dureri şi scârbe, ci prin puterea lui Dumnezeu, care i-a scos şi pe ei din
nefiinţă). Iar când a descris căsătoria, după căderea celor doi în păcat („atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni“), n-a mai binecuvântat-o, căci
nu poate fi numită binecuvântare proorocia „în dureri vei naşte copii“, nici cea care arată greutăţile şi neputinţele celor nouă luni de sarcină: „Voi
înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale“. Seamănă, mai degrabă, cu un blestem,
decât cu o binecuvântare; dar nu e blestem, căci Dumnezeu nu l-a blestemat pe om; l-a blestemat pe şarpe, (v. Facerea, 3/14), a blestemat pământul (v.
Facerea, 3/17), dar pe om doar l-a pedepsit, după dreptate. Ajunşi aici, ne putem întoarce, în sfârşit, de unde am plecat. Obiecţia abordată suna cam aşa:
„Este corect ca cei de la Pucioasa să
considere necurată unirea trupească între bărbat şi femeie?“. Iată şi răspunsul, dat de Biblie, şi nu de noi sau de cei de la Pucioasa: măcar pentru
vremurile din urmă, cele ale întâlnirii cu Hristos (dar Hristos, iată-L, este deja venit în Cuvânt, şi promite că venirea Sa în trup este foarte aproape), şi
măcar că dintotdeauna a fost aşa, opusul fecioriei este întinarea (v. Apocalipsa, 14/4); „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire.“ (I
Tesaloniceni, 4/3).
Toţi cei care, dintr-un motiv sau altul, mai mult sau mai puţin „binecuvântat“, au pierdut fecioria, specifică Grădinii Edenului, au căzut în întinare, în
necurăţie. Unirea trupească dintre bărbat şi femeie, a fost dintotdeauna necurată în faţa lui Dumnezeu, dar tolerată multe veacuri ca inevitabilă, fiind
caracteristică stării de decădere a omului, după păcatul strămoşesc al protopărinţilor lui. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, pp. 305-306; 335-
336)
413
„Rep.: În calitate de preot al Bisericii Ortodoxe Române, ce îndemn le puteţi da preoţilor României, vis-a-vis de adeziunea pe care v-aţi exprimat-o
faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, şi de împlinirea lui chiar?
P.N.: Să cerceteze sine ira et studio acest Cuvânt. „Cercetaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide“, spune Domnul. Să cerceteze cu sinceritate şi cu
inimă curată acest Cuvânt şi să tragă singuri concluzia dacă este de la Dumnezeu sau nu. Să urmeze îndemnul Scripturii: „Cercetaţi duhurile […] orice
duh care mărturiseşte că Iisus Hristos e venit în trup, este de la Dumnezeu.“ (I Ioan, 4/2)”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 352)
Arsenie Boca – ca şi când acesta ar fi aparţinut sectei de la Pucioasa şi nu Bisericii neamului –
punând-l pe acelaşi plan cu Veronica de la Vladimireşti şi cu caterisitul Ioan Iovan, pentru ca totul să
culmineze cu Verginica proclamată a şasea trâmbiţă a Apocalipsei414. Aici nebunia este absolută,
Sfântul Apostol Pavel le „vorbea” Tesalonicenilor despre Verginica, Isaia, „Evanghelistul Vechiului
Testament, tot despre Verginica vorbea. Aflăm cu stupoare că adepţii fenomenului Pucioasa
reprezintă de fapt a şaptea trâmbiţă apocaliptică, fostul vicar de la Cluj, arhiereul Irineu, ar fi de fapt
un simulator şi un mincinos415, iar toţi cei care se împotrivesc „Pucioasei” sfârşesc rău de tot, cum
este cazul regretatului profesor Petru I. David, prezentat ca ideologul de serviciu al Bisericii
Ortodoxe Române416. Dumnezeu ar deveni în mintea celor de la Pucioasa, Răzbunătorul, ucigaş al
acelor potrivnici „Noului Ierusalim”. Arhiereul Irineu este de fapt al şaptelea patriarh al românilor
drept-credincioşi, nu al Bisericii lui Hristos, „cultul alesului” şi interpretarea Apocalipsei sunt
dimensiuni fundamentale pentru cei de la Pucioasa.

414
„La fel se întâmpla şi în 1946, când părintele este anchetat pentru cele afirmate de el într-o predică: „Lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate.
Credincioşii, deşi mai puţini ca număr, nu vor putea fi suprimaţi de puterea numerică a celor lepădaţi de credinţă, atâta timp cât vor sta strânşi în jurul
Bisericii“. Toate aceste relatări se conjugă în a demonstra că, dincolo de sentimentalismul ingenuu al acestor oameni simpli, lipsiţi de veleitarism, se
cimentează o convingere fermă, bazată pe argumente văzute şi trăite, că preotul Arsenie Boca a fost un sfânt al lui Dumnezeu, o Trâmbiţă Apocaliptică,
în care a sunat cu putere Duhul Sfânt, pentru trezirea din letargie a poporului român creştin”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 429)
415
„A urmat confruntarea, dramatica încleştare dintre cei doi arhierei, aflaţi pe poziţii diametral opuse: unul, supus lui Dumnezeu, slugă credincioasă
Cuvântului Lui şi hotărât să se sacrifice pentru adevăr; celălalt, supus vanităţii şi pasiunilor efemere, înveninat de ură oarbă şi nechibzuită. La Sinodul
din 19-23 ianuarie din 1993, episcopul Vasile a reuşit să-şi apropie cauzei sale pe toţi arhiereii, care, fără a se preocupa de o cercetare atentă, l-au supus
pe arhiereul Irineu unor presiuni, invective şi ameninţări, pe care nici hârtia nu le suportă. Se urmărea intimidarea lui, pentru a retracta toate
mărturisirile anterioare, care legitimau această Lucrare neobişnuită a Cuvântului ca fiind de la Dumnezeu. De asemenea, se urmărea şi compromiterea
lui, pentru a-l face să renunţe la scaunul episcopal al Clujului, la care el urma să candideze şi la care avea cele mai mari şanse, dar care era râvnit şi
arvunit de alţii, din umbră. Înfricoşat peste măsură, la apogeul unui maraton de câteva zile de presiuni, al cărui capăt nu se întrezărea, episcopul Irineu a
cedat. Aretractat, apoi, cu inima zdrobită, ştiind că-L mâhneşte adânc pe Dumnezeu, dar a vrut să demonstreze că este fidel ascultării făgăduite la
hirotonia sa, întâi-stătătorului bisericii. Umilinţa faţă de om a prevalat în istorie încă o dată, în faţa umilinţei care se cădea, cea faţă de Dumnezeu.
Arhiereul Irineu s-a întors
înfrânt, în felul acesta simulând că împărtăşeşte convingerile clericilor B.O.R., dar păstrând în sine convingerea că a avut dreptate: acolo, la Glodeni,
există Dumnezeu, există în inimile celor pe care el îi cunoştea de 8 ani, există pe feţele lor paşnice, există în umilinţa lor şi, mai ales, există în Trup şi
Cuvânt, cu care ei se împărtăşesc necontenit. Iar Cuvântul este taina care îi leagă şi îi face fraţi şi fii ai Cuvântului şi îi uneşte dintru sfârşit întru
început, căci Dumnezeu a fost Cuvânt de la început, şi, Cuvânt fiind, este mereu astăzi. Arhiereul Irineu s-a întors învins la
poarta Cuvântului, unde a fost primit cu înţelegere de către fraţii creştini, cu iubire de samarinean, care i-a oblojit rănile sufletului; dar s-a retras apoi în
sine, pentru o durată nedefinită, credincios făgăduinţei făcute Sinodului, aşteptând ziua când Dumnezeu îi va face dreptate”. (Părintele Nicodim, Quo
vadis, Ecclesia ?, pp. 449-450)
416
„Această neobişnuită întâmplare este exemplară, dar, din nefericire, nu este singulară. Prea mulţi L-au înfruntat pe Dumnezeu, şi au avut, drept
consecinţă, soarta lui Iulian Apostatul: Galileanul i-a învins, pentru a-i putea câştiga, prin suferinţă şi moarte, pentru Sine; căci toţi care au denigrat făţiş
şi cu aroganţă Noul Ierusalim, au avut de dus în spate şi roadele cerbiciei lor. Este ilustrativ şi cazul profesorului sectolog, diaconul Petre David,
ideologul de serviciu al B.O.R., care n-a sfârşit-o nici el prea bine. Cunoscut ca un combatant fervent al sectelor religioase, dar şi pentru folosirea
uşuratică a unui limbaj satiric la adresa mişcărilor ortodoxe radicale din sânul bisericii, Petre David şi-a permis să facă aprecieri nefondate şi exagerate
despre Noul Ierusalim, în manualele sale de sectologie. Această conduită a fost nu numai incorectă, ci şi agravată de faptul că a promovat-o din poziţia
sa de cleric şi de dascăl. folosind un limbaj neacademic şi împănat cu neadevăruri, el nu a sesizat cât de mult Îl jigneşte, de fapt, chiar pe Dumnezeu. În
câţiva ani s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni şi a murit. Un sfârşit banal pentru secolul XXI, vor zice unii, încercând să sublinieze că, între moartea sa
prematură şi conduita avută faţă de Dumnezeu, n-ar fi nici o legătură. Şi totuşi... Dumnezeu a dat un semn, pentru a arăta celor sceptici că legătura
aceea există. Nu au trecut 40 de zile de la deces, şi crucea de la căpătâiul mormântului lui Petre David a ars, într-una din zile, în întregime, până n-a
rămas nimic din ea. Nici până astăzi nu se cunoaşte cauza. Poate a fost din întâmplare, poate din neglijenţă; oricum, ipoteza unui act deliberat, de
răzbunare, trebuie exclusă, ca fiind prea fantezistă. Dar asemenea întâmplare nu s-a mai pomenit în istoria Cimitirului Bellu. Toţi care au văzut a doua
zi mormântul lui fără cruce, au rămas impresionaţi. Tocmai el, care a scris şi a propovăduit atât de frumos şi convingător, făcând apologia Sfintei Cruci,
n-a avut parte de ea... Fireşte că, ulterior, a fost pusă altă cruce în locul celei originale, de lemn, dar întâmplarea rămâne înscrisă în istorie ca un
avertisment, pentru a da de gândit şi altora – celor care mai au capul pe umeri şi mai pot gândi”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 452)
 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române de condamnare a „Noului Ierusalim” este declarat de
autor ca fiind sinod tâlhăresc iar prezentarea arhiereului Irineu (actualul Arhiepiscop de Alba Iulia)
este eminamente sectară417.
Autorul laudă campaniile de presă murdare şi blasfematoare la adresa Biserici418 şi ne dă
posibilitatea creionării portretului robot al sectarului din Biserică.

XIII. Grupări sectare apărute în cadrul societăţii româneşti

XIII.1. MISA

Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA), înfiinţată la 23.01.1990 ca o

asociaţie non-profit, întemeietor Gregorian Bivolaru. Se pretinde a avea un caracter socio-
profesional, filosofic şi educativ, iar ca scop, pretinde că urmăreşte ridicarea nivelului spiritual al
oamenilor prin popularizarea cunoştinţelor şi practicilor yoga. Se consideră a fi cea mai mare şcoală
de yoga din Europa. O data cu „scandalul” Meditaţiei Transcedentale din anul 1982, yoga a fost
scoasă în afara legii până în decembrie 1989. Primele conferinţe şi cursuri de yoga au avut loc în
ianuarie 1990, MISA răspândindu-se în mai multe oraşe (Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Braşov),
apoi în străinătate. Gruparea a fost controversată încă de la început, statul român şi diferite ONG-uri

417
„A rămas în conştiinţa colectivă sintagma „sinod tâlhăresc“ pentru toate acele adunături de episcopi care, sub numele acoperitor de „Sinod“, au
săvârşit crime morale împotriva unor aleşi ai lui Dumnezeu, împiedicându- i cu orice preţ să ajungă şi „aleşi ai oamenilor“. Au fost mai multe sinoade
tâlhăreşti în istorie, care au furat demnităţi, au vândut scaune arhiereşti, au exilat, au maltratat şi au ucis. Cel mai cunoscut este Sinodul Tâlhăresc de la
Efes, din anul 449, al cărui rezultat tragic este uciderea în bătaie a episcopului Flavian al Constantinopolului, de către „parabolanii“ lui Dioscor. Nici
noi, românii, n-am fost scutiţi de ruşinea sinoadelor tâlhăreşti. Dumnezeu a profeţit în Cuvântul Său că Sinodul B.O.R. va cădea în păcatul răzvrătirii şi
al blasfemiei: „O, sinedriule de acum, te-am mai ţinut la cârma bisericii, dar te-am ţinut ca să fii al lui Dumnezeu pe veci, şi să nu te aşezi împotrivă.
Vrei să fii ca sinedriul care M-a pus pe cruce în Ierusalimul cel vechi?“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 12/25 februarie 1992). Primul Sinod
Tâlhăresc a avut loc în ianuarie 1993, când a fost înscenată o acuzaţie falsă la adresa episcopului-vicar al Clujului, Irineu Bistriţeanul, menită să-l
discrediteze, şi apoi să-l împiedice, prin intimidări violente, să mai participe la planificata alegere pentru scaunul vacant de arhiepiscop al Clujului. S-a
căutat cu febrilitate o fisură cât de mică în ireproşabila statură morală a acestui arhiereu, pe deasupra şi foarte iubit de toţi enoriaşii săi. Dar pentru că
nimic nu i se putea imputa, s-au fabricat acuzaţii false, pe seama implicării sale în viaţa creştinilor aleşi de Dumnezeu pentru a-I fi popor de întâmpinare
la a doua Sa venire, şi pe care El l-a numit Noul Ierusalim. I-au fost aruncate în faţă (de către câţiva „colegi“ arhierei, puţini la număr, dar înţeleşi pe
ascuns, la fărădelege) insinuări, minciuni, acuzaţii, invective, injurii şi ameninţări. I s-a fluturat prin faţa ochilor caterisirea. Alţii, mai venali, au mimat
rugăminţi fierbinţi şi implorări languroase ca să se lepede de „fenomenul de la Pucioasa“. S-au adus mărturii mincinoase şi martori mincinoşi. A fost o
fierbere infernală acolo unde trebuia să fie o pace irenică, paradisiacă. Nimeni nu l-a sprijinit; toţi l-au părăsit, chiar şi cei care îşi arătaseră până atunci
credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Lucrarea Domnului, de la Pucioasa. Pentru a salva Lucrarea Domnului, arhiereul Irineu s-a sacrificat pe sine. A
procedat asemenea lui Hristos, Care S-a jertfit pe Sine pentru ucenicii Săi: „Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă.“ (Ev.
Ioan, 18/8). Aacceptat supunerea şi ascultarea faţă de om, riscând să-L jignească în acest mod pe Dumnezeu. Adversarii lui au jubilat: odată ce Irineu
era compromis, tronul de la Cluj era de acum liber pentru arhimandritul Bartolomeu Anania, cel pe care ei îl pregătiseră şi cu care au conspirat din
umbră, după principiul: „Nu e important să faci istorie, ci s-o foloseşti exact când ea ţi se oferă“. Alegerea acestuia ca arhiepiscop de Cluj a fost, în
aceste condiţii, o simplă formalitate”. (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, pp. 532-533)
418
„Odată cu obţinerea libertăţii presei, ziarişti curioşi au început să scormonească şi prin cotloanele bisericilor, fără a se sfii de strălucirea pietrelor
preţioase, încrustate pe mitrele arhiereşti, sau de providenţiala „cârjă patriarhală“. Ei tulbură din ce în ce mai des pacea creştinilor simpli, „practicanţi“,
obişnuiţi numai cu obolul, lumânarea şi colacul, cu tot soiul de veşti alarmante din biserică, una mai incredibilă decât alta. Să fie acestea o ofensivă
murdară, cu informaţii false, denigratoare, la adresa bisericii? Sau este vorba de o crudă realitate, ascunsă până acum cu multă
grijă, sub preş, de către ierarhia bisericii, care a fost preocupată mai degrabă de a-şi conserva o imagine strălucitoare, decât de tăierea din rădăcină a
răului cuibărit în biserică?” (Părintele Nicodim, Quo vadis, Ecclesia ?, p. 593)
aducând multiple acuze. Instructorii care predau yoga sunt prezentaţi ca având o pregătire teoretică şi
practică specială. MISA a fost membru al federaţiei internaţionale de yoga şi al Alianţei Yoghine
Europene până în anul 2006, fiind exclusă în urma scandalurilor şi acuzaţiilor cu tentă sexuală şi
financiară aduse de statul român şi de opinia publică din România. MISA a publicat numeroase cărţi,
conferinţe şi cursuri (shivaism, ayurveda, parapsihologie, alchimie, eneagramă, etc.), precum şi
reviste (Yoga Magazin, Revista Misterelor, Francmasoneria şi un buletin informativ lunar).
Pretind că desfăşoară activităţi ce vizează trezirea conştiinţei naţionale. În spatele activităţilor
publice şi a cursurilor de yoga, MISA reprezintă o reţea din care se câştigă foarte mulţi bani din
video-chat-uri, saloane de masaj erotic, pornografie şi prostituţie. Aceste activităţi se desfăşoară sub
pretextul că practică karma-yoga, adică modalitatea prin care îşi „ard” karma, astfel că, la o viitoare
reincarnare, să aibă o viaţă mai bună, superioară celei prezente. Persoanele implicate în astfel de
activităţi donează câştigurile (în parte sau în totalitate) „maestrului” Gregorian Bivolaru. MISA este
responsabilă de distrugerea a numeroase familii prin racolarea tinerilor naivi sau căutători de
spiritualitate şi a pierdut caracterul prozelitist o dată cu părăsirea ţării (2006) de către Gregorian
Bivolaru.
Mentorul spiritual şi întemeietorul Mişcării pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA). Se
pretinde a fi profesor de yoga ce a pus bazele şcolii de yoga MISA. Înainte de Revoluţia din 1989,
Gregorian Bivolaru a fost în atenţia serviciilor de securitate pentru că practica şi preda yoga, interzisă
din anul 1982. A fost arestat şi închis în două rânduri, apoi internat într-un spital psihiatric în vremea
regimului comunist pe motiv că nu înceta să practice şi să predea yoga în particular în perioada 1982-
1989. După revoluţie, Gregorian Bivolaru „intră” în legalitate şi pune bazele fenomenului MISA. În
urma acuzaţiilor şi scandalurilor cu tentă sexuală s-a retras de la conducerea MISA în 1995, ulterior a
încetat să mai susţină personal cursuri de yoga. Până la părăsirea ţării (2006), datorită gravelor
acuzaţii de săvârşire a mai multor fapte cu caracter penal, a rămas mentorul spiritual al „şcolii de
yoga” MISA şi a participat la numeroase conferinţe, lecţii teoretice, iniţieri spirituale şi tabere
yoghine, atât în ţară, cât şi în străinătate. Controlul său a fost total în cadrul mişcării. A redactat
numeroase cărţi, broşuri, articole despre yoga, spiritualitate şi parapsihologie, precum şi tratamente
naturiste, acestea având valoare de adevăruri absolute în rândurile cursanţilor. Deciziile finale cu
privire la desemnarea instructorilor MISA le lua Gregorian Bivolaru, iniţierile cu caracter sexual
fiind obligatorii.
Activităţi ce sfidează toate normele de conduită morală şi bun simţ aferente unei societăţi
echilibrate şi sănătoase. MISA dezvoltă o maximă agresivitate mascată împotriva familiei. Aparent,
se promovează „iubirea” dintre bărbat şi femeie (pentru yoghinii avansaţi se promovează şi „iubirea”
dintre femei), se are în vedere cu totul altceva decât ce înţelegem prin iubirea în cadrul intim al
familiei. „Libertatea” care este propovăduită cu insistenţă în cadrul MISA este de fapt libertinaj
amoral şi îmbracă două forme de manifestare: 1) în cadrul cuplului „deschis” sau „spiritual” bărbatul
şi femeia sunt încurajaţi să întreţină relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri, scopul fiind îmbogăţirea
fiinţială cu energiile specifice fiecărui partener şi fiecărei zodii. Această pseudo-familie este
prezentată ca o modalitate net superioară de convieţuire a unui bărbat cu o femeie faţă de cuplul
„tradiţional”. Această modalitate de convieţuire trebuie să fie acceptată de ambii parteneri, gelozia
fiind o stare inferioară şi bolnăvicioasă ce nu trebuie manifestată în cuplu. Aceasta trebuie reprimată,
iar atitudinea „spirituală” a partenerului/partenerei trebuie să fie una de profundă acceptare şi chiar
de bucurie pentru „realizările” celuilalt. În cadrul cuplului „deschis”, căsătoria şi naşterea de prunci
sunt declarate fără valoare, nefiind necesare, însă există şi cupluri care se căsătoresc şi procreează,
dar acestea sunt minoritare. 2) a doua modalitate de manifestare a libertinajului sexual sub masca
unei „jertfe sacre”, este reprezentată de prostituţia extinsă dincolo de graniţele mişcării şi care ia
forma pornografiei, a saloanelor de masaj erotic şi a deplasărilor în Japonia şi în alte ţări în scopul
producerii de fonduri pentru construirea şi întreţinerea ashram-urilor, cămine în care trăiesc în comun
yoghini, dar şi a altor cheltuieli aferente desfăşurărilor activităţii spirituale. Persoanele selectate
pentru astfel de activităţi trebuie să treacă prin mai multe filtre pentru a „câştiga” oportunitatea de a
se prostitua, decizia finală fiind luată de „guru” Bivolaru pe baza unor criterii personale. Există o
adevărată competiţie în cadrul acestor selecţii, astfel că alegerea pentru o astfel de „misiune sacră”
este considerată o mare reuşită.
Efectele acestor practici amorale şi afamiliale sunt de natură psiho-emoţională. Pervertirea
valorilor morale şi a relaţiilor familiale fireşti au ca şi consecinţă o afectare psihologică profundă cu
efecte devastatoare, atât asupra persoanei, cât şi asupra familiei. De asemenea, există efecte de natură
fizică, este vorba de bolile cu transmitere sexuală, extrem de frecvente în rândurile yoghinilor MISA,
unele fiind de o gravitate ce afectează întreaga viaţă a celor „integraţi spiritual în absolut”.
Astfel, se reactualizează într-o formă modernă străvechea practică a prostituţiei sacre din
cadrul hinduismului şi budismului tantric.
Particularitate a Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut. Practicarea spiralelor ar fi fost
revelată la un moment dat „profesorului” yoga Gregorian Bivolaru într-o meditaţie yoghină. Este
vorba de spirale YANG (+) în care fiinţele umane participante sunt aranjate în conformitate cu
succesiunea celor douăsprezece constelaţii zodiacale pentru a beneficia, atât de un aflux de energie
subtilă YANG (+), cât şi de energiile astrale fundamentale şi benefice ale planetelor sistemului
nostru solar şi ale constelaţiilor. Energia subtilă YANG (+) este foarte importantă pentru că „umple”
aura tainică a fiinţelor şi declanşează complexe procese de rezonanţă între persoanele participante la
spiralele YANG (+).
Participanţii se ţin de mână şi ajung să creadă că pot „comunica” între ei fluidic, empatic şi
chiar telepatic. Acest proces „complex de rezonanţă” ar duce la declanşarea în fiecare dintre ei a unei
„inefabile” stări de osmoză fluidică, ce îi pune gradat în comuniune, atât cu energii subtile YANG
(+) din macrocosm, cât şi cu cele douăsprezece tipuri de energii subtile astrale ce provin de la cele
douăsprezece constelaţii zodiacale canalizate în spirala YANG (+). Este important numărul
persoanelor participante la o spirală YANG (+).
Cu cât numărul este mai mare, cu atât persoanele resimt o stare intensă euforică şi spirituală
de om cosmic sau om desăvârşit. Aceasta este o trăire ideală a prezenţei vii şi active în propria fiinţă,
a influenţei subtil-astrale, a celorlalte unsprezece constelaţii zodiacale care, împreună cu influxul
constelaţiei zodiacale a participantului îi permite să resimtă o sublimă stare de unitate cu toate
„influxurile subtile benefice” ale celor douăsprezece constelaţii zodiacale. Datorită acestor fenomene
de „rezonanţă subtilă” fiecare participant pretinde că trăieşte o experienţă unică, paranormală şi
spirituală complexă, în care ar resimţi în mod „inefabil” o gamă de stări elevate care îi „îmbogăţesc”
considerabil sufletul şi mintea.
Caracteristică a practicilor yoghine de tip MISA. O practică puternică pentru vindecare, în
permanentă dezvoltare, numită Shivambu Shastra, prezentată ca „mamă a medicinii ayurvedice” şi
cunoscută, în mod obişnuit, ca „terapia cu urina proprie”. Shivambu înseamnă literal „apa lui Shiva”,
făcând referire la caracterul benefic al acestei practici. Metoda de a bea urina pentru întinerire este
descrisă de Shivambu Kalpa Vidhi într-un document vechi de 5000 de ani numit Damar Tantra, care
face legătura între această practică şi Vede (textele sacre hinduse). „Terapia” cu urina proprie era
privită ca una din manifestările divine ale inteligenţei cosmice şi a fost folosită astfel de yoghinii
indieni pentru a „trezi” şi „ridica” energia Kundalini până la „al treilea ochi”. Yoghinii consideră că
există ceva ezoteric în privinţa urinei. Este considerată o hrană supranaturală vie, deoarece ar fi un
produs secundar al sângelui şi ar conţine „forţa vieţii” sau „prana”.
Folosirea urinei ca instrument terapeutic îl reflectă pe „vindecătorul interior” ce acţionează pe
două nivele: mecanicist şi energetic. Este vorba, de fapt, de o auto-vindecare cu ajutorul urinei
prezentată ca „substanţă holografică” ce influenţează toate nivelurile fiinţei (fizic, minte şi suflet).
Urina este considerată o sursă inestimabilă de hrănire şi vindecare cu toate controversele din jurul ei.
 Ideologia MISA promovează intens urino-terapia, insistând pe explicaţiile „ştiinţifice” ce ar
fundamenta această „terapie”. Se pretinde că medicina modernă ar avea un interes crescut faţă de
aspectele puternic vindecătoare ale lui Shivambu Shastra. Astfel, este prezentată Dr. Beatrice Barnett
(autoarea cărţii Urine Therapy – It May Save Your Life) care, printr-o rugăciune, mulţumeşte
corpului nostru pentru că ne-a dat acest elixir divin, apoi recomandă să bem urina lent, cu voinţă şi
cu veselie! În final, se recunoaşte că, dincolo de inconvenientele legate de gust şi miros, chiar dacă
este diluată, urina este responsabilă de greaţă, dureri de cap şi alte reacţii puternice, însă se
recomandă tenacitate în vederea dobândirii obişnuinţei urino-terapiei. Cursurile MISA detaliază
practica urino-terapiei în felul următor: se foloseşte doar partea de mijloc (se lasă să se elimine prima
treime, se colectează în vederea utilizării a doua treime şi se lasă să se elimine ultima treime) a urinei
de dimineaţă. Urina se amesteca, de regulă, cu suc de portocale proaspăt, deşi, recomandabil ar fi ca
urina să nu se amestece cu alte mâncăruri sau băuturi. De asemenea, se recomandă să nu se bea în
intervalul de o oră înainte sau după masă. Doza de urină trebuie să crească progresiv până la o cană
plină. Urina proprie se pretinde a fi benefică în afecţiuni oculare sau ORL, în afecţiuni ale picioarelor
sau în probleme abdominale. Se recomandă gargara pentru durerile în gât şi inhalarea pentru
probleme respiratorii sau ale sinusurilor. Consumată cu regularitate, se pretinde că ar avea efect
laxativ şi diuretic, deoarece „curăţă” tracul digestiv. Este considerată un adevărat „panaceu”,
eficientă în peste 175 de afecţiuni. În această pseudo-terapie, diagnosticarea nu mai are niciun fel de
importanţă practică. MISA consideră că societatea contemporană este copleşită de prejudecăţi ce face
ca Shivambu Shastra să nu fie acceptată ca terapie spirituală şi magică.
Componentă a respiraţiei yoghine este o parte importantă a practicilor de tip yoga în cadrul
MISA. Această tehnică este prezentată ca având mai multe faze: a) respiraţia abdominală; b)
respiraţia mijlocie şi c) respiraţia superioară. Recomandarea MISA este ca respiraţia de tip yoga să se
efectueze numai pe nas. În respiraţia abdominală sau diafragmatică, diafragma are un rol important.
Această respiraţie este caracteristică bărbaţilor. Poziţiile în care respiraţia abdominală se execută sunt
şezând şi culcat. Atenţia este concentrată asupra regiunii abdominale. În timpul respiraţiei
abdominale, doar părţile inferioare ale plămânilor se umplu cu aer, cutia toracică rămâne aproape
nemişcată. Respiraţia mijlocie este numită şi costală; se execută tot în poziţiile şezând sau culcat.
Atenţia este focalizată spre coaste. În această respiraţie se umple cu aer în special partea mijlocie a
plămânilor. În respiraţia superioară atenţia se concentrează numai asupra plămânilor şi a tehnicii în
sine. Executarea celor trei faze ale respiraţiei (abdominală, mijlocie şi superioară) constituie
respiraţia yoghină completă. Ea este prezentată de către MISA ca fiind fundamentală pentru întărirea
întregului organism. Respiraţia de tip yoga trebuie să se desfăşoare sub atenta supraveghere a unui
cunoscător al acestei respiraţii.
În Occident (Europa şi America) nu există specialişti ai respiraţiei de tip yoga, ci doar
pseudo-profesori de yoga autointitulaţi „guru”. Necunoaşterea acestei tehnici conduce la boli grave
ale plămânilor cum ar fi hipoxia, dar şi la pierderea simţurilor fundamentale: auz, văz, etc. Medicii
avertizează cu privire la pericolul extrem al acestei tehnici ce poate duce la chiar moartea
practicantului.
Particularitate în cadrul MISA şi, în egală măsură, una din cele mai eficiente modalităţi de
prozelitism. Continenţa sexuală presupune atingerea stării de orgasm fără ejaculare, la bărbat, şi fără
descărcarea specifică, la femei. Ea presupune un control deplin şi conştient al funcţiei sexuale în
cuplu. Ea ar implica trăirea plenară a actului amoros cu posibilitatea atingerii unui număr nelimitat
de orgasme de către cei doi parteneri. Ea este o tehnică ce mai este numită „coitus rezervatus” sau
„karreza”. Prin această tehnică, bărbatul şi femeia s-ar „încărca” reciproc cu energia dorinţei, dar s-ar
abţine complet de la orgasmul însoţit de ejaculare, excepţia fiind doar atunci când vor să conceapă un
copil. Ideologia MISA prezintă în termeni atrăgători necesitatea continenţei sexuale. Se proclamă
existenţa unei legături directe între potenţialul sexual prezent în corp şi forţa interioară a unui om,
acestea inter-condiţionându-se reciproc. Stresul persoanelor preocupate de carieră duce la alterarea
relaţiilor sexuale iar continenţa sexuală ar reprezenta soluţia în aceste cazuri. Prin continenţă sexuală,
femeia ar deveni mai atrăgătoare decât femeile ce nu practică această tehnică. Comunicarea între
parteneri prin continenţă sexuală devine comuniune sufletească şi spirituală profundă. Continenţa
sexuală ar păstra intactă vitalitatea şi chiar ar amplifica-o.
Efectele profund binefăcătoare ale continenţei sexuale – conform concepţiilor MISA – ar fi:
1) amplificarea iubirii şi fericirii în relaţia de cuplu printr-o împlinire erotică şi emoţională profundă;
2) prin continenţă s-ar realiza cel mai rapid şi eficient procedeu de reîntinerire; 3) continenţa sexuală
ar fi cel mai puternic afrodiziac, perfect natural şi complet gratuit; 4) prin continenţa sexuală s-ar
obţine o stare de sănătate şi armonie fizică şi psihică; 5) s-ar trezi în practicant capacităţile
paranormale (telepatie, intuiţie, clarviziune, premoniţie, etc.); 6) s-ar prelungi actul erotic pe o durată
nelimitată; 7) s-ar amplifica o carismă personală şi 8) ar fi o metodă de contracepţie sigură, plăcută şi
naturală. În realitate, continenţa sexuală reprezintă un element fundamental al unui neo-vitalism
păgân de inspiraţie orientală.

XIII.2. „Maica” Virginia

 Persoană „harismatică” prezentată ca fiind „vasul” ales al lui Dumnezeu de către gruparea
Noul Ierusalim de la Pucioasa. Este prezentată ca având duhul proorociei, în consecinţă, este
„canonizată” de către „Biserica” Noului Ierusalim. Particularitatea comunicării dumnezeieşti prin
Virginica o constituie starea acesteia în timpul revelaţiei: întotdeauna ea „proorocea” fiind în somn
adânc. Din perspectivă ortodoxă, această stare îngrădeşte libertatea omului şi încalcă voinţa liberă a
acestuia. Lucrarea profetică a Bisericii presupune sinergia voinţei lui Dumnezeu şi a omului. Atât
Sfânta Fecioară Maria, cât şi ceilalţi profeţi (mari şi mici) au fost perfecţi conştienţi în tipul
revelaţiilor dumnezeieşti, participând liber la întâlnirea personală cu Dumnezeu în actul revelaţiei.
Somnul adânc al Virginicăi seamănă mai degrabă cu o posesie demonică şi elimină orice credibilitate
a cuvintelor redate de aceasta. Din perspectiva discernământului duhovnicesc şi a darului „deosebirii
duhurilor”, această stare nu se încadrează în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu prin vasele Sale
alese. Prin aceste pretenţii legate de Maica Virginia „Biserica” de la Pucioasa seamănă foarte bine cu
o sectă harismatică, iar „revelaţiile” acesteia cu înşelarea demonică în care se regăsesc elemente
oculte cum ar fi percepţia specială, extra-senzorială. Ideologii sectei eşuează în derizoriu atunci când
o compară pe Virginia cu proorocul Iezechiel sau cu Sfinţii Ioan şi Pavel. În concluzie, Maica
Virginia devine, fără voia ei, exponentul unei noi profeţii şi a „revelaţiei deschise” şi contribuie la
apostazia a numeroşi naivi, exaltaţi sau pietişti.

XIII.3. „Maica” Veronica

Stareţa mănăstirii Vladimireşti, Episcopia Dunării de Jos, ctitorită în anul 1938 în urma
„revelaţiilor” pe care le-a avut copila, pe atunci, Vasilica Barbu Gurău, devenită mai târziu „maica”
Veronica.
Arestată de Securitate în 1955 şi condamnată în februarie 1956 pentru „port ilegal de
uniformă". După 35 de ani, în 1990, Maica Veronica reuşeşte să obţină aprobarea de redeschidere a
Mănăstirii Vladimireşti.
Întreaga istorie a Maicii Veronica şi a prigoanei dezlănţuite împotriva Mănăstirii Vladimireşti
face obiectul unui substanţial capitol din volumul „Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu
comunist”, publicat recent de istoricul Cristian Vasile.
„Revelaţiile” maicii Veronica sunt în totalitate eterodoxe, ele sunt caracterizate de sincretism
religios prin îmbinarea unor elemente ortodoxe cu elemente de tip panteist oriental. Învăţături
specifice budismului se regăsesc în aceste „revelaţii” cum ar fi concepţia despre karma, samsara,
meditaţie orientală sau aură energetică. Legătura acesteia cu fostul preot, caterisitul Ioan Iovan, a
determinat-o să fie adeptă a spovedaniei în grup şi a împărtăşirii cu Hristos fără dezlegare de la
preotul duhovnic. Faptul că s-a arătat susţinătoare a concepţiei neo-protestante de „revelaţie
deschisă”, faptul că a proferat erezii de natură sincretistă şi a manifestat neascultare faţă de
autoritatea Bisericii, nerespectând valorile monahale asumate, au condus la caterisirea şi excluderea
acesteia din monahismul ortodox şi din Biserica Ortodoxă Română.

XIII.4. Ioan Iovan

Duhovnicul mănăstirii Vladimireşti, preotul Ioan Iovan de la Bihor practică spovedania

publică şi împărtăşania permanentă. Prigonit și închis de către comuniști, caterisit între 1956-1989,
trecut pe la Plumbuita, ajuns la mănăstirea Recea, unde a continuat regretabila practică a spovedaniei
publice şi dezlegării generale pentru Împărtăşanie, sfidând canoanele şi rânduielile bisericeşti. A
decedat în 2008, considerat „harismatic” şi „sfânt” de toate disidenţele separate de Biserica Ortodoxă
Română. Concepţiile sale erau complet eretice, de natură sincretistă, la care se adaugă şi un
pronunţat caracter pietist.

XIII.5. Preoteasa Ioan

Autointitulat arhiepiscop și mitropolit al Bisericii Creștinilor Ortodocși Români, născut la 1

mai 1956 în comuna Adunații Copăceni.
În 1989 a fost hirotonit preot în Giurgiu. După un an și jumătate și-a părăsit nevasta și
parohia, plecând în America. A slujit acolo pana în 2001. Soția l-a acuzat de imoralitate, violență şi
comportament nefiresc. Din 2004, oprit de la slujire, caterisit în 2005 pentru diferite delicte grave,
cum ar fi imoralitate și comportament violent, schismă, insulte și calomnii la adresa slujitorilor
Bisericii.
Acesta a fost acuzat de înşelăciune la adresa credincioşilor din Las Vegas dar şi din România.
Hirotonit la data de 30 iulie 2004 prin aprobarea Sfântului Sinod al Biserici Ortodoxe Ruse din
Catacombe (Biserica Autonomă din Ucraina, sau a Rușilor Albi) a „P.F. Patriarh” Tihon, „pe baza
pregătirilor teologice și pentru meritele deosebite, din punct de vedere duhovnicesc, și pentru
exemplul de viață monahicească”.
 Biserica Ortodoxă Rusă din Catacombe este necanonică, nerecunoscută și nu este în
comuniune cu vreuna dintre bisericile ortodoxe autocefale surori.
Întemeiată de preotul caterisit de Biserica Ortodoxă Română, Ioan Preoteasa cu sprijinul lui
Dogaru a slujit în câteva biserici din România, în haine de „patriarh” şi a hirotonit mai mulţi preoţi,
ba chiar şi o preoteasă.
Mai este numită şi „Biserica Ortodoxă Paralelă”. A reuşit să slujească într-o parohie
ortodoxă din Rugineşti, în calitate de „patriarh”. Apropierea de Constantin Dogaru se arată lămurit,
întrucât Elena Iovu este femeie-preot „ortodox” în „biserica secretă” şi „maică stareţă” la o mănăstire
a „bisericii paralele”. Atât Biserica Ortodoxă Română, cât şi Statul Român prin Secretariatul Român
pentru Culte, resping caracterul de cult religios al „bisericii paralele”, aceasta neavând nici măcar
statut de asociaţie religioasă.

XIII.6. Sebastian şi Valerian din Corod

Părintele Sebastian Didiu, ucenic al preotului caterisit Ioan Iovan locuieşte în localitatea
Corod, lângă Tecuci. Tuns în monahism la mănăstirea Sihastru, condamnat la închisoare 12 ani în
„scandalul” mănăstirii Vladimireşti şi cinstit ca „sfânt” de disidenţii-schismatici aflaţi sub influenţa
comunităţii de la Vladimireşti. Are ucenici, cel mai important fiind părintele Valerian. Se consideră
„alesul” Cerului fiind chemat de Dumnezeu să transmită mesajul Său, fiecare frază fiind un fragment
din „adevărul esenţial”. Este prezentat de admiratori ca o personalitate cu adevărat „divină”. Extrem
de precar ca pregătire teologică este adeptul limbajului simplu transpus în fapte.

XIII.7. Tania Cuţov

Autointitulată una din „înalţii mesageri cereşti”, exponentă a „anghelolatriei” în variantă

românească. A redactat primele două cărţi, „Adevăruri revelate” şi „Vremea dreptăţii” prin scriere
automată sub „inspiraţia divinităţii”. Mesajele sale privesc destinul României dar şi al întregii lumi.
Următoarele cărţi („Dumnezeu ne vorbeşte”, „Aproape de cer”, „Unde sunteţi, oameni?”) au fost
scrise prin auz telepatic, pretenţia autoarei este că, prin ea, divinitatea ne vorbeşte în direct. În delirul
metafizic al Taniei Cuţov, îngerii, ca entităţi de lumină, joacă rolul cel mai important. Ei se pot
materializa în „planul nostru fizic” şi pot veni în ajutorul nostru în cazuri de urgenţă. România este
locul sfânt al lui Dumnezeu pe pământ iar legătura cu românii se face prin transmisiile celor aleşi. La
Întruparea Mântuitorului, Dumnezeu a ales poporul evreu; acum poporul român este cel ales, primind
de la Dumnezeu o misiune planetară, de a fi noul centru spiritual al lumii, adevăratul „Nou
Ierusalim”. Cine nu crede toate aceste previziuni de sus, se face vinovat de dispreţ faţă de cuvântul
lui Dumnezeu şi faţă de voinţa Sa. Şi în acest domeniu există concurenţă: este vorba de maistrul
Constantin Dogaru care susţine că sunt zece ceruri, nu doisprezece cum susţine Tania Cuţov.
Datorită acestei neînţelegeri, însăşi Maica Domnului a trebuit să intervină pentru ca cei doi să se
pună de acord la nivel terestru cu „scrierile inspirate de sus”.

XIII.8. Fenomenul gherasimist

Fenomen identificat în „Acatistul Domnului Stăpânului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

– Prea Sfântului Părinte Gherasim de la Mănăstirea Cocoş” semnat de „preotul” Pop Emil, urmaş
spiritual al „Sfântului” Părinte Gherasim, broşură apărută în 1998 la Editura Helicon, Banat. În acest
acatist sunt transferate părintelui Gherasim atributele Domnului nostru Iisus Hristos. Erezia
culminează cu formula din începutul Icosului 11: „Spre slava Prea Sfintei Treimi, din care făcând
parte Sfinţia Ta, Părinte, Mântuitorul nostru”. Această mişcare a atras persoane autodeclarate
„vizionare”, „clarvăzătoare” sau „comunicatoare cu divinitatea”. Majoritatea pretind a avea diferite
funcţii sacerdotale: patriarhi, episcopi, preoţi sau diaconi, unii susţinând că au primit hirotonia direct
din cer.
Acatistul are 14 Condace şi 13 Icoase. Dacă „părintele” Gherasim este „fiul lui Dumnezeu”,
tatăl său (dumnezeu tatăl) este fratele său, ieromonahul Arsenie. Mişcarea eretică a câştigat adepţi
dintre persoanele aşa-zis „vizionare”, „clarvăzătoare” sau „comunicatoare cu divinitatea”. Acestea se
considerau, fie întruparea Sfintei Treimi, a Maicii Domnului sau a sfinţilor. Unii pretind că au primit
hirotonia direct de sus, alţii au fost hirotoniţi prin punerea mâinilor cu ajutorul formulei: „Tu eşti
preot” sau „Tu eşti episcop”. Legătură strânsă cu fenomenul gherasimist o are Constantin Dogaru,
întemeietorul „Bisericii Ortodoxe Secrete.

XIII.9. Fenomenul „Ioneşti”

Iniţiat de falsul profet Ion Marin din localitatea Ioneşti, judeţul Argeş. Numit şi „profetul
ţăran”, acesta a fost influenţat de maistrul Constantin Dogaru din Tecuci, dar şi de mişcarea eretică
de la Pucioasa. Există naivi ce cred în „profeţiile” de la Ioneşti, există de asemenea un prozelitism
prin viu grai şi prin cărţi promoţionale. De exemplu, cartea intitulată „Profetul zilelor de pe urmă –
fenomenul Ioneşti – Argeş” scrisă de un ucenic, Ştefan Dumitru, prezentat ca „profesor”, din
Bucureşti, pretins promotor al „cuvântului lui Dumnezeu de actualitate”. Rătăcirea de la Ioneşti
începe cu „arătarea” Maicii Domnului în stare de levitaţie ca entitate ce îi cere lui „Nea Ion” să
construiască o troiţă. ”Vizitele” Maicii Domnului se repetă, ca şi stările de levitaţie, urmând scurte
decorporalizări ale lui Nea Ion. Entitatea îi arată locul (poarta unei văduve) lângă o fântână cu „apă
vie”. Iniţial, soţia preotului din sat „se converteşte” la descoperirile „profetului”. Apoi, apare
scandalul între familia preotului şi Nea Ion datorită preocupărilor pentru gestionarea „judicioasă” a
daniilor pelerinilor. Totul este învăluit într-o atmosferă de minune dumnezeiască (cruci pe cer sau
îngeri sub forma unor bulgări de lumină) şi este accentuată calitatea celor „aleşi” să vadă peste tot
îngeri, pe Maica Domnului sau pe Mântuitorul Iisus Hristos. Pretenţiile lui Nea Ion cresc, acesta
susţine că a primit de la Mântuitorul puterea de a binecuvânta mulţimile (semnul acestei puteri îl
reprezintă N şi K pe mâinile sale) şi de „a valida” „apa cea vie” pe care pelerinii o scot din fântâna de
lângă troiţă. Prin „binecuvântarea” a lui Nea Ion apa devine vindecătoare. Se dezvoltă o întreagă
afacere, Nea Ion fiind supranumit „alesul Duhului Sfânt”, „Ioan cel nou”, „Împăratul lumii noi”.
Principalele puncte doctrinare ale „profetului ţăran” sunt: 1) Sfârşitul lumii în anul 2033; 2) Maica
Domnului nu l-a purtat niciodată în pântec pe Mântuitorul Iisus Hristos şi nici nu L-a născut, de fapt
Hristos a născut-o pe Maica Domnului, însă şi-a „regizat” în faţa lumii sălăşluirea în pântecele
Fecioarei; 3) Maica Domnului umblă pe pământ cu o sacoşă şi cu un băţ lung, cu hainele soioase şi
cu sacoşa murdară de făină, este zbârcită la faţă, brunetă şi îşi târâie un picior, arată aşa pentru a nu fi
recunoscută; 4) Adepţii lui Nea Ion se vor sui la cer şi vor fi acolo împăraţii cerurilor; 5) doar nouă
preoţi din România se vor mântui iar ca semn se vor preschimba veşmintele pe ei; 6) „Nea Ioan” este
atotştiutor iar de frica lui tremură tot iadul.
„Fenomenul Ioneşti” reprezintă o regretabilă manifestare de factură pietistă, cu accente
milenariste şi cu pretenţii în sfera „cultului alesului”. Particularităţile acestei secte sunt
superficialitatea şi modestia intelectuală şi duhovnicească a întemeietorului – dar şi a adepţilor –
precum şi pretenţia acestuia de justiţiar al cerului pentru cei ce nu aderă la „învăţăturile” sectei.

XIII. 10. „Rascolul” românesc

Noi mişcări religioase cu fundament esoterico-ocultist desprinse din rascolul rusesc şi care au
apărut şi s-au dezvoltat şi în România. Este vorba, în special, de gruparea inochentiştilor apărută în
Basarabia (parte a României Mari) între anii 1909-1917. După moartea călugărului Inochentie,
adepţii acestuia au propagat concepţii specifice rascolului rusesc şi în România (în special în
Moldova) iar Biserica Ortodoxă Română a denunţat inochentismul ca o manifestare tardivă de
maniheism, dar şi ca o sectă pnevamtomahă cu accente profetic-milenariste.
Reactualizare a vechii erezii inochentiste impregnate de puritanism mistico-bolnăvicios.
Această manifestare eretică se regăseşte în cadrul Turmei Sfântului Ilie. Această erezie îmbină în
mod nefericit derapajele inochentismului răsăritean cu puritanismul reformei protestante occidentale
şi se constituie ca o reală ameninţare pentru viaţa religioasă ortodoxă din România.

XIII.11. „Turma” Sfântului Ilie

Sectă de tip inochentist cu manifestare în zona misticismului întemeiată de Ioan Zlotea,

ucenic al lui Inochentie, supranumit „tăticul de sus”. Acesta are pretenţia că săvârşeşte lucrarea
Sfântului Ilie în România şi împuterniceşte pe părintele Alexie de la Buzău (Anton Cojocaru) şi pe
preotul Ilie Marin în calitate de continuatori ai acestei lucrări. Secta „Turma Sfântului Ilie” consideră
pe Alexie, Ilie şi Inochentie ca fiind cele tei persoane ale Sfintei Treimi, iar pe călugăriţa Arsenia
Dimofte ca fiind Maica Domnului. Secta este răspândită în Sudul şi Estul României (Buzău, Bârlad,
Vaslui, Galaţi, Tulcea, Brăila, Bucureşti, Sibiu, Iaşi, etc.), Buzăul fiind „cartierul general” al sectei.
În prezent, conducătorul sectei este Gheorghe Ciurăscu din Bârlad (pensionar PTTR), supranumit
„Moşul” şi considerat stareţ al Sfântului Ilie. „Doctrina” este un amalgam de erezii şi practici
pseudo-liturgice oculte cu manifestări patologice în relaţiile spirituale şi familiale. De asemenea,
secta promovează credinţa în reincarnare, considerând că Dumnezeu Tatăl este Sfântul Ilie,
identificat cu Sfântul Ioan Botezătorul, identificarea însemnând de fapt reincarnare. Concepţiile
sectei sunt clar antitrinitare şi promovează o hristologie eretică. Propovăduiesc o „preoţie” a
Sfântului Ilie, denaturează Tainele Bisericii, practică căsătoria albă şi încurajează transmisiile cereşti
săvârşite de îngeri sau sfinţi. Spovedania prin corespondenţa este la mare cinste şi este folosită ca
mijloc prozelitist. Au o atitudine de respingere a căsătoriei, copii fiind consideraţi rod al păcatului.
Racolarea de noi adepţi este prioritară şi mai importantă decât naşterea de prunci. „Revelaţiile”
particulare sunt valorizate ca şi calendarul iulian, specific stilismului. Nu în ultimul rând, practică
zeciuiala şi jurământul pe Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie. Biserica Ortodoxă Română a
condamnat ca erezie fenomenul „Turma Sfântului Ilie” prin intermediul Sinodului Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei la 5 septembrie 1994.
 XIII.12. Îngerii Cyclamen

Reprezintă una din principalele secte cu caracter ufolatru. A fost întemeiată de către Robert
France care şi-a luat titulatura de „mare preot” şi care a întocmit chiar un decalog al pământenilor
care vor să ajungă pe Cyclamen, planeta pe care se va muta viaţa viitoare. Robert France susţine
faptul că a fost răpit de extratereştrii şi trimis înapoi pe Pământ de un dumnezeu care avea culoarea
mov pentru a salva lumea prin tandreţe. Denumirea acestei secte este dată de planeta Cyclamen pe
care se regăsesc plante şi animale de culoare mov. După erezia sectei, această planetă se află la 110
milioane km distanţă de Pământ şi nu se poate vedea cu ajutorul niciunui telescop. „Mântuirea”
propusă de sectă adepţilor săi constă în teleportarea acestora cu ajutorul liderului sectei în „raiul”
mov.

XIII.13. Biserica Universală

„Biserica Universală” face parte din sectele neo-protestante. Aceasta a apărut în anul 1977 în
Brazilia fiind întemeiată de Edir Macedo. Această sectă a pătruns destul de recent în România,
ereziile ei fiind proliferate prin intermediul postului de televiziune OTV. Conducătorul local al sectei
face mari eforturi să le vorbească celor care participă la adunările lor pe care le numesc „liturghii”
pentru a induce în eroare pe cei naivi şi fără o educaţie religioasă minimă. De asemenea, pentru a
crea confuzie, promovează „acatistele” pentru cei bolnavi şi au aşezat o cruce ortodoxă deasupra
casei lor de adunare numită „catedrală. Ca mai toate sectele care au venit în ţara noastră, „Biserica
Universală” este organizată şi declarată ca asociaţie de caritate care are scopul de a ajuta pe oameni,
atât social, cât „mai ales” spiritual. Cei mai mulţi membrii au venit din afara Bisericii Ortodoxe şi au
seamănat confuzie între credincioşii acesteia prin practicile utilizate. Scopul final este racolarea a cât
mai mulţi adepţi care să plătească zeciuiala.

XIII.14. Fiii Luminii

Este o sectă autohtonă întemeiată de către Francisc Horvath Maitreya originar din Deva.
Acesta susţine că este fiul lui Iisus şi că a fost înzestrat cu daruri taumaturgice. Şi-a stabilit ca loc de
activare peştera de la Roşcani unde această comunitate trăieşte adoptând o viaţă „ascetică”. Doctrina
sectei este una de tip sincretist, amestecând în mod ciudat învăţături din ortodoxie cu doctrine din
religiile orientale, hinduism si budism. Adepţii lui Maitreya folosesc semnul Sfintei Crucii, cinstesc
pe Iisus Hristos şi pe Maica Domnului, cred în reîncarnare, fac exerciţii de yoga şi meditaţii. De
asemenea, au un regim alimentar strict, renunţând la carne şi uneori la produsele lactate.

XIII.14. ELTA

O sectă auohtonă întemeiată de Ion Dumitrescu în anul 1990. În prezent secta are 13 filiale în
toată ţara şi, în decursul celor 22 de ani de existenţă, a numărat circa 20 000 de adepţi, unii dintre ei
renunţând la „învăţăturile sectei” iar alţii rămânând până astăzi. Adepţii acestei sectei spirituale
resping apa, considerând-o nocivă putând „dizolva corpul” şi au un regim alimentar strict, eliminând
mâncarea cătită sau carnea. Susţin faptul că drogurile sunt interzise nu pentru că sunt nocive, ci din
cauza faptului că favorizează consumul de carne. În schimb, consumă băuturi alcoolice, beau cafea,
fumează şi practică sexualitatea exacerbată.