IRINEL STEGAR

VALEA JIULUI – PROBLEME

ŞI POLITICI SOCIALE

EDITURA FOCUS
PETROŞANI
2007
Editura FOCUS este recunoscută de către Ministerul Educaţiei
şi Cercetării şi este acreditată CNCSIS

Descrirea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STEGAR, IRINEL
Valea Jiului – Probleme şi politici sociale/
Irinel Stegar – Petroşani Focus 2007

Bibliogr.
ISBN 978-973-677-103-3

316.48(498 Valea Jiului)

2
 CUPRINS

Cuvânt înainte 5
INTRODUCERE 7
Capitolul 1 POLITICA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA 13
1.1 Conceptul de politică socială şi obiectivul său global 13
1.2 O etapizare a politicii sociale în România 18
1.3 Evaluarea politicilor sociale 27
1.4 Sectorialitate şi priorităţi în politica socială 34
1.5 Politica socială la nivelul pieţei muncii 38
1.6 Ocuparea forţei de muncă şi şomajul 40
1.7 Politica socială românească în contextul integrării europene 51

Capitolul 2 ARIA ŞI METODOLOGIA CERCETĂRILOR 57

Capitolul 3 RESTRUCTURAREA ECONOMICĂ ÎN

VALEA JIULUI 73
3.1 Direcţii de reformă ale mineritului la nivel naţional 73
3.2 Situaţia demografică a zonei 75
3.3 Forţa de muncă 78
3.4 Premisele reformei în mineritul Văii Jiului 81
3.5 Ordonanţa nr.22 şi efectele ei imediate 86
3.6 Caracterul voluntar al disponibilizărilor de personal 91

Capitolul 4 DECLINUL ECONOMICO-SOCIAL ŞI

CULTURA NEMUNCII 101
4.1 Cultura nemuncii 102
4.2 Intenţii de angajare ale persoanelor fără loc de muncă:
acţiuni întreprinse în vederea angajării 105
4.3 Intenţii de angajare: unde ar dori să lucreze, ce fel de
muncă şi pentru ce salariu 108
3
 4.4 Necesitatea schimbării mentalităţii 118
Capitolul 5 POLITICI SOCIALE ÎN VALEA JIULUI 123
5.1 Şomajul postdisponibilizare între realitate şi statistică 123
5.2 Politici pasive de protecţie socială 131
5.3 Politici şi măsuri active de protecţie socială în Valea Jiului 144
5.3.1 Legea zonelor defavorizate 144
5.3.2 Venitul minim garantat 155
5.3.3 Legea privind sistemul asigurărilor sociale pentru
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă 157
5.3.4 Bursa locurilor de muncă 163
5.3.5 Reconversia profesională 169
5.3.6 Legea privind prevenirea şi combaterea
marginalizării sociale 179
5.4 Programe şi proiecte derulate în Valea Jiului în vederea
reducerii şomajului şi a stimulării ocupării forţei de muncă 180
5.5 Soluţii pentru redresarea economică a Văii Jiului 189

Capitolul 6. DEPENDENŢA EFICIENŢEI POLITICILOR

SOCIALE EFCETIVE DE ÎNŢELEGEREA
PROBLEMEI SOCIALE 203
6.1 Ce este o problemă socială? 206
6.2 Obiectul şi natura problemei sociale 210
6.3 Conştientizarea problemei sociale 217
6.4 Sinteză asupra înţelegerii corecte a problemelor sociale 224

CONCLUZII ŞI SUGESTII 227

Bibliografie 239
Lista figurilor din text 253
Lista tabelelor din text 254
Anexe statistice 258

4
 Cuvânt înainte

În cercetarea ştiinţifică, în orice domeniu s-ar realiza ea, cercetătorul se

apleacă asupra unei teme evaluând trei interese ce trebuie să se intersecteze: cel
gnoseologic, cel practico-social şi cel personal.
Interesul gnoseologic se referă la gradul de noutate al potenţialei teme, la
măsura în care ea este – parţial ori integral – necunoscută, necercetată. Interesul
practico-social pune în evidenţă măsura în care societatea (instituţii, organizaţii,
public) este interesată de o temă, interes în virtutea căruia va solicita şi susţine
efortul de cercetare. În ecuaţie intervine bineînţeles şi interesul personal al
cercetătorului, motivat de cunoaştere precedentă, preferinţe şi abilităţi, care îl
fac să fie sensibil faţă de anumite teme şi indiferent faţă de altele.
Forma în care îşi prezintă demersul cercetătorul, depinde însă
preponderent de destinatarul apreciat ca ţintă a demersului său. Această ţintă
poate fi publicul larg, beneficiarul care a comandat/finanţat cercetarea ori
comunitatea ştiinţifică a celor ce profesează în domeniu. Şi cercetările
sociologice se supun rigorilor privind principalul destinatar al cunoaşterii
rezultate din cercetare, deşi este evident că destinatarul nu este exclusiv. O temă
oarecare (şomajul, pensiile, alegerile etc.) poate interesa un public de milioane
de oameni, o instituţie (guvern, agenţie, companie, partid etc.) ce comandă o
cercetare, dar şi comunitatea sociologilor. Însă forma în care rezultatele
cercetării sunt oferite, va diferi în funcţie de destinatarul apreciat ca principal.
Publicul larg cere mai puţine informaţii dar esenţiale ca impact, fără
precizări metodologice, realizate într-un limbaj cât mai accesibil şi prezentate
fără prea multe explicaţii. Un beneficiar direct are nevoie doar de rezultate
esenţiale credibile, nefiind interesat de calea prin care ele au fost obţinute şi
doreşte ca cele constatate să fie însoţite de sugestii/soluţii de ameliorare a
disfuncţionalităţilor. Comunitatea sociologilor citeşte şi apreciază în alt mod
rezultatele unei cercetări. Ea se aşteaptă la rigoare pe toate planurile, la

5
prezentarea explicită a ipotezelor, la prezentarea în amănunt a metodologiei
cercetării, la întemeierea pas cu pas a aserţiunilor pe dovezile obţinute din
cercetare, la posibilitatea de a aprecia validitatea şi fidelitatea rezultatelor ei, la
şansele ca rezultatele să fie predictive pentru evoluţia fenomenului cercetat
ş.a.m.d.
Demersul nostru – politicile sociale în aria specifică a Văii Jiului –
corespunde celor trei interese de alegere a temei, deşi el nu s-a referit la toate
politicile sociale sectoriale, ci s-a concentrat mai ales pe cele privind ocuparea
forţei de muncă. Forma în care l-am redactat are ca destinatar principal
comunitatea sociologilor, fiind în esenţă un program de cercetare realizat în
cadrul pregătirii pentru doctoratul în sociologie. Am fi putut rescrie întregul text,
ceea ce ar fi însemnat să schimbăm şi destinatarul său prezumtiv, lucru care ni
s-a părut a fi inutil. De aceea am menţinut în text elemente ca ipotezele explicite
ale demersului, explicaţiile de ordin metodologic, simbolizarea cercetărilor
realizate, întemeierea statistică în amănunt a fiecărui aspect, anexele statistice
laborioase etc.
Dacă informaţia esenţială din această carte ar fi avut drept adresant un
public larg şi nespecializat, textul ar fi trebuit drastic epurat de tabele şi figuri,
multe aserţiuni ar fi putut fi doar enunţate fără întemeiere statistică etc.
Mai trebuie să dăm o explicaţie legată de datele statistice valorice, de
evaluările în bani. Textul a fost depus ca teză de doctorat la sfârşitul anului
2005 şi susţinut la începutul lui 2006. Între timp, de la 1 ianuarie 2007 au
devenit obligatorii evaluările în RON. Nu am refăcut toate statisticile pe care le
conţine lucrarea, astfel încât toate datele financiare din aceasta sunt exprimate în
„lei vechi”.
În concluzie, textul păstrează caracteristica de a fi destinat în primul rând
specialiştilor din domeniu, fapt ce nu exclude potenţiala sa importanţă şi pentru
autorităţi şi alte categorii de cititori.

6
 INTRODUCERE

Acest demers urmăreşte evidenţierea importanţei resurselor umane în

cadrul unei societăţi, aspectul concret al demersului referindu-se la o
comunitate locală. El vrea să atragă atenţia şi asupra respectului ce trebuie să-l
aibă societatea/comunitatea faţă de oamenii ei, respect al cărei principală formă
ar trebui să constea în a le asigura ocuparea şi eficienţa utilizării potenţialului
de care dispun.
În a doua jumătate a secolului XX devenise un enunţ aproape banal
aserţiunea că bogăţia şi puterea unei naţiuni nu constă atât în posesia unor
resurse financiare ori naturale, sau în volumul producţiei în diferite sectoare de
activitate, cât în resursele ei umane, mai ales în calitatea (educarea, instruirea)
lor.
Economişti şi sociologi de renume avertizau că “acea societate care nu
va şti să investească, la fel de inteligent ca celelalte în dezvoltarea umană va
rămâne în urma celorlalte” (P.R.Hanna, 1962) ori că “limitele «umanului» mai
curând decât cele ale capitalului financiar constituie elementul fundamental care
îngrădeşte dezvoltarea societăţii” (D.Bell, 1964). Consecinţa o constituia
convingerea că “nu există factor mai eficace al progresului civilizaţiei decât
perfecţionarea continuă şi în proporţii de masă a capacităţilor umane”(Richta
ş.a., 1970, p.194-195).
Dar ca să te bazezi pe resursele umane şi să ţi le gospodăreşti corect
trebuie mai întâi să le ai, acest lucru implicând ideea de politică demografică.
Profesorul Traian Rotariu precizează (2000) că într-o asemenea politică
existenţa obiectivelor pur demografice “nu exclude existenţa şi a altor tipuri de
obiective (economice, sociale etc.). Mai mult, ea nu exclude faptul că
obiectivul demografic poate fi subordonat (subl.ns.) unui alt obiectiv de natură
7
economică, politică (de putere) sau socială. De regulă chiar aşa se întâmplă”
(Rotariu, 2000, p.205). Asemenea obiective pot fi asigurarea unui raport
convenabil între contingentele de populaţie tânără, aptă de muncă şi
contingentele de populaţie vârstnică retrase din activitate, ori a unui raport
convenabil între bărbaţi şi femei, sau a unui raport convenabil între volumul
populaţiei şi resursele mediului ş.a.m.d. De regulă deci, chiar dacă există scopuri
de politică demografică formulate intrinsec (spre exemplu o politică anume
privind natalitatea), ele tind să asigure realizarea altor obiective
economice, politice, sociale, ecologice, militare etc. Iar faptul că un mare număr
de obiective vitale în societate se realizează prin politicile demografice, justifică
şi, spre exemplu, îngrijorarea că la o fertilitate sub rata de înlocuire a
generaţiilor prognoza pesimistă arată că în jurul anului 2050 populaţia României
să coboare la aproximativ 15 milioane locuitori (Rotariu, op.cit.p.201).
În mod logic consecvent, afirmarea importanţei resurselor umane ar fi
trebuit să legitimeze o veritabilă politică de economisire a lor, bazată pe
eliminarea risipei şi acţiunea cât mai puţin îngrădită a legii economiei de timp
(de muncă). Pentru resursele materiale – în special cele de energie – se făcuseră
ample studii prospective, cum ar fi raportul din 1973 către Clubul de la Roma
care stipula că “reducerea risipei reprezintă astfel unul din aspectele gestiunii
resurselor care trebuie să fie incluse în obiectivele economice şi sociale ale
societăţii, obiective ale căror complexitate este în continuă creştere” (Gabor ş.a.,
1983, p.304).
Dar chiar şi în economiile avansate în care se manifestau puternice
modificări fundamentale în structura muncii, în calificarea şi instruirea ei,
gradul de atenţie acordat resurselor umane a fost – comparativ – mai scăzut
decât cel acordat celorlalte resurse. Cu atât mai mult în ţările foste socialiste,
caracterizate de o structură deficitară economiei, consecinţă a unei scheme de
industrializare axate pe industria grea, bazate pe dezvoltare extensivă şi mitul

8
utilizării depline (dar slab eficiente, spunem noi) a forţei de muncă, situaţia a
fost şi mai deficitară.
Şi acestă situaţie nu s-a ameliorat sensibil în România după 15 ani de
perioadă de tranziţie şi aceasta nu numai din cauze obiective ci şi dintr-un
complex de motive subiective ce tind să claustreze societatea în proporţiile ei
actuale. Deşi în opinia multor analişti societatea este într-o permanentă tranziţie,
în ideea că ea suportă tot timpul modificări de evoluţie, în sensul mai restrâns,
termenul de tranziţie este folosit doar pentru denumirea unor perioade de
schimbări structurale şi globale. Este şi cazul tipic al perioadelor de “ruptură”,
de treceri “între” sisteme, spre exemplu între socialism (societate bazată pe
economie condusă planificat de la centru) şi capitalism (societate bazată pe
economie de piaţă).
Cei aproximativ 15 ani de tranziţie românească au fost marcaţi pe
majoritatea planurilor de disfuncţionalităţi, neînpliniri şi decepţii. Viciile
principale care au generat disfuncţionalităţile sunt mai ales perspectiva pe
termen scurt, nesesizarea corectă a tendinţelor şi lipsa unei viziuni
strategice.
Este un lucru ştiut că perspectiva pe termen scurt o alungă pe aceea pe
termen lung. Când un prim ministru al Guvernului României declara în 1997 că
“guvernul ce-l conduce a făcut în două luni ceea ce ţările occidentale n-au
realizat în 15 ani” avea dreptate. A redus forţa de muncă din minerit cu peste
50%, ajungând la un nivel ce fusese prognozat pentru anul 2005 ! Dar prin
acesta n-a rezolvat nimic ci a generat un cumul de fenomene şi situaţii ale căror
efecte se vor resimţi încă mulţi ani.
Puţini guvernanţi şi autorităţi locale înţeleg că schimbarea poate avea loc
când între valorile aflate în schimbare şi condiţiile economice se realizează o
joncţiune. În cazul pe care îl relatăm, între măsura disponibilizării şi realităţile
concrete (locuri de muncă alternative mineritului, reconversie profesională,
condiţii de migraţie din centrele miniere spre alte zone etc.) nu a existat o

9
confluenţă. De aceea se spune că o planificare strategică nu este posibilă fără o
viziune strategică.
Erori de tipul celor sesizabile în tranziţia românească nu se produc din
lipsa avertismentelor teoretice deduse, la rândul lor, din alte experienţe concrete.
Cităm o altă idee a lui Naisbitt (1989, p.28) – “tendinţele pleacă de jos în sus,
ciudăţeniile de sus în jos”. Este destul de evident că într-o zonă monoindustrială
ca Valea Jiului, în care majoritatea populaţiei trăieşte din minerit, este cel puţin
o “ciudăţenie” să crezi că prin acordarea a 12 – 18 salarii compensatorii cei
disponibilizaţi vor deveni oameni de afaceri, vor învăţa să opereze pe calculator,
îşi vor schimba scala de valori şi stilul de viaţă, vor (re)migra la ţară etc.
Dacă modalitatea cea mai sigură de anticipare a viitorului este
înţelegerea prezentului, atunci cei ce adoptau în august 1997 Ordonanţa nr.22
a Guvernului, trebuiau să ia în calcul faptul că mineritul se bazează în proporţie
covârşitoare pe forţa de muncă masculină, că obiectivele economice create în
perioada comunistă pentru absorbţia forţei de muncă feminine din Valea Jiului
fuseseră desfiinţate, să înţeleagă deci că disponibilizarea unui mare număr de
bărbaţi ale căror soţii sau fiice nu au locuri de muncă va crea probleme sociale
cvasiinsurmontabile.
Posibil ca asemenea discrepanţe multiplicate între aşteptări şi realităţi
să-l fi făcut, în 2004, pe profesorul Cătălin Zamfir să scrie că tranziţia “este
procesul de trecere de la speranţa că lucrurile vor evolua conform aşteptărilor şi
bunelor intenţii la o realitate modelată de o mulţime de factori care nu puteau fi
luaţi în considerare de la început” (Zamfir, 2004, p.13).
Obsesia beneficiului imediat nu este singura care a marcat perioada
tranziţiei, la aceasta putându-se adăuga şi obsesia soluţiei “unice”, a soluţiei
“totale”, obsesia “modelului” pe care să îl copiem ori să ni-l impună alţii etc.
Foarte multe din cele întâmplate în ultimii 15 ani în România vin dintr-o
atitudine în fond pasivă, chiar dacă anumite accese de voluntarism par să o
infirme. Pasivitatea de fond vine din acceptarea unor modele/politici pentru

10
care România nu era pregătită, modele de dezvoltare impuse de organismele
internaţionale (FMI, Banca Mondială, UE) ori pe care ni le autoimpunem din
practicarea uneia din cele mai slab calitative forme ale învăţării: imitaţia. Există
convingerea exprimată de mulţi autori că pasivitatea şi dezastrul se corelează
pozitiv.
În epoca exploziei informaţionale şi a “legii cunoştinţelor utile
descrescânde” (Maliţa, 1972, p.43-56) rata de cădere în desuetitudine a
cunoştinţelor umane este foarte mare.
Pe lângă analfabetismul propriuzis care pare să crească în România şi
care a condus la conceptul de “generaţie irosită” (Coombs, 1968) apare şi
problema analfabetismului funcţional, constând într-o pregătire inactuală,
depăşită, puţin utilizabilă în activităţi prezente şi mai ales în cele viitoare.
De aici semnalele de evitare a risipei potenţialului de învăţare umană,
considerată una dintre principalele limite interioare ale progresului social.
Cerinţa ce se impune este “nu numai de a diminua numărul valorilor şi
imaginilor depăşite, ci şi, lucru mult mai important, de a lichida rămânerea în
urmă a învăţării, prin anticiparea şi modelarea valorilor viitoare cerute de
micşorarea decalajului uman” (Botkin ş.a., 1981, p.105).
Dacă “istoria politicilor sociale este istoria statului care şi-a asumat o
responsabilitate în domeniul social, a statului conştient de funcţia sa socială”
(Pop, 2005, p.7), atunci statul prin administraţia sa centrală şi locală este
responsabil şi de erorile care duc la subutilizarea resurselor umane ale societăţii.
Mai ales cu ocazia alternanţelor la guvernare (1996, 2000, 2004) pare că
principala preocupare a puterii instalate după alegeri devine aceea de a anula ori
modifica tot ce a făcut sub aspect legislativ şi instituţional guvernarea
anterioară.
Forţând nota doar din raţiuni argumentative, am spune că s-ar putea
realiza un doctorat doar inventariind, contrapunând şi comentând acţiunile pe
care le comit guvernanţii pe parcursul unui ciclu de exercitare a puterii. Adică,

11
axându-ne pe acele “acte voluntare, sau cel puţin, a unor acte marcate de dorinţe,
aspiraţii, a unor acte conştiente conforme cu planuri, scheme, modele şi
norme concrete” (Dabu, Ielici, 1995, p.52). Pentru că ceea ce fac guvernanţii
posedă toate “ingredientele” unei acţiuni sociale, de la scop la actori şi până la
efecte. Şi din păcate o caracteristică a acţiunii guvernamentale privită chiar pe
termen lung pare a fi instabilitatea.
Din acest punct de vedere demersul nostru a încercat să surprindă măcar
câteva constante ale efectelor politicilor sociale şi ale percepţiei asupra
acestora; evident că acest demers poate fi tot timpul expus fluctuaţiei
percepţiilor ca urmare a fluctuaţiei politicilor. Ca să dăm un singur exemplu, ne
imaginăm că dacă programul nostru de cercetări ar fi avut loc în 2005 el ar fi
fost expus unor accentuate fluctuaţii de percepţie, câtă vreme guvernul actual
şi-a modificat politica fiscală de patru ori în nouă luni, sau când un venit ce se
impozita acum câteva luni cu 1%, este impozitat actualmente cu 10% şi
prognozat să se impoziteze în 2006 cu 16% ! Din asemenea motive ne-am
planificat cercetările pe parcursul a patru ani (2001 – 2004), cu revenire asupra
unor teme, în speranţa de a putea degaja totuşi percepţii şi atitudini rezultând
dintr-o experienţă mai de durată, dintr-o experienţă repetată, dominată de o
anumită notă de constanţă.
În privinţa Văii Jiului există şi câteva studii/programe de acţiune ce
includ şi unele anchete/sondaje făcute de organisme exterioare Văii ori invocate
ca anchete de presă. Ne temem că majoritatea lor suferă de diagnosticul pus de
profesorul Petru Iluţ, dar pe care sperăm că demersul nostru l-a evitat: “un
exemplu frapant al naivităţii (imoralităţii) în acest domeniu este utilizarea fără
restricţii şi cu inconştienţa şi iresponsabilitatea diletantului a anchetelor şi
sondajelor. Nimeni nu poate interzice specialiştilor din alte discipline decât
(psiho)sociologia să intreprindă cercetări de această factură, dar fără a cunoaşte
temeinic achiziţiile din ştiinţele de profil, riscurile gnoseologice şi, bineînţeles,
de intervenţie practică pe baza lor sunt enorme” (Iluţ, 2000, p.23).

12
 Capitolul 1

POLITICA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

O prezentare teoretică – chiar succintă – a politicii sociale (concept,

accepţiuni, obiective, dimensiuni, modele, etape etc.) ne pare a fi nu doar utilă,
ci de-a dreptul necesară pentru înţelegerea celor ce vor fi ulterior prezentate.
Deşi a existat în mod ocazional şi izolat din timpuri vechi, sub forma
unor acţiuni de tip caritabil / filantropic, politica socială (ca, de altfel, şi
asistenţa socială) apare ca atitudine, programe şi acţiuni în secolul XX
(Mărginean, 1993, p.437-440), devenind mai elaborată în ultimele decenii ale
acestuia, în legătură cu „statul bunăstării” şi a „revoluţiei comunitare”.
Din raţiuni umanitare ori pragmatice, politicile sociale urmăresc
rezolvarea problemelor anumitor segmente ale societăţii cu scopul explicit, sau
doar subînţeles, al asigurării păcii sociale. Şi este de înţeles că motivarea şi
realizarea acestui scop să fie marcată de ideologia iniţiatorilor şi a celor ce
aplică politicile sociale. Orientările unor politici sociale fondate pe concepţii
politice de dreapta (modelele individualismului represiv şi ale individualismului
liberal – vezi Mărginean, 1993) accentuează rolul şi responsabilitatea libertăţii
individului în asigurarea bunăstării, în timp ce modelul universalist
corespunzător unor orientări politice de centru ori de stânga, accentuează
răspunderea Statului în asigurarea bunăstării cetăţenilor săi.

1.1. Conceptul de politică socială şi obiectivul său global

Suntem în prezenţa unui concept polisemic, având mai multe accepţiuni,
ce rezultă la rândul lor din criteriile de care uzăm pentru definire.

13
 Am amintit deja accepţiunea cea mai generală, prin care politica socială
implică atitudinile, programele şi acţiunile de rezolvare a problemelor sociale.
Dacă avem în vedere criteriul existenţei actorilor (deci răspundem
întrebării „cine face politică socială?”) există în principiu, două răspunsuri:
- o accepţiune lărgită ce implică în politica socială mai mulţi actori:
autorităţile publice, sectorul neguvernamental şi cel privat
(Mărginean, 1993, loc. cit.);
- mulţi autori privilegiază o formulare mai restrânsă, restrângând
calitatea de autor în principal la stat, pe care îl consideră principalul
responsabil de iniţierea şi derularea politicilor sociale.
Un asemenea punct de vedere aparţine, spre exemplu, prof. Elena Zamfir
care consideră că „politica socială reprezintă intervenţia statului (s.n.) în
configuraţia proceselor sociale caracteristice unei colectivităţi, în sensul
modificării lor într-o direcţie considerată de actorii politici a fi dezirabilă”
(E.Zamfir, 1995, p.112). Acelaşi punct de vedere este subliniat şi de prof. Lazăr
Vlăsceanu care apreciază că „politicile sociale sunt strategii coerente şi
focalizate, promovate direct sau indirect de guvern (s.n.) în acele domenii
«distributive» prin care se asigură bunăstarea socială sau un alt mod determinant
de viaţă în comunitate […] Guvernul constituie politici în aceste domenii fie
direct, prin alocarea de servicii şi beneficii, fie indirect, prin reglementarea şi /
sau subvenţionarea serviciilor private şi / sau nonprofit” (Vlăsceanu, 1995,
pp.138-139). Atunci când C. Zamfir (1997) consideră şi el că politicile sociale
sunt „răspunsul politic la problemele sociale …” (Zamfir, 1999, p.117)
sugerează în fond că aceste politici sunt iniţiate de autoritatea politică, nu de
ONG-uri, firme private ori indivizi. Acelaşi punct de vedere l-am citat deja în
Introducere (Pop, 2005). În plus, precizarea că politicile sociale răspund
problemelor sociale care, la rândul lor, sunt numeroase şi variate, sugerează şi ea
că politica socială nu vizează întregul (sistem social) ci doar părţi (puncte,
sectoare, probleme) ale acestuia.

14
 Gradul diferit al cuprinderii sistemului social de către politicile sociale
depinde de decizii politice cu caracter complex, determinate de tipul organizării
sociale şi ideologia actorilor principali şi dominanţi, cum sunt cei politici.
Acestora le aparţine aprecierea importanţei şi ierarhizarea problemelor sociale
şi vor decide în chestiuni ca acelea de a adopta ori nu o politică socială, de a
adopta un model ori altul de rezolvare, de a asocia ori nu actori privaţi ori
voluntari etc.
Este constatabil faptul că, la nivelul simţului comun, unora sau altora
astfel de decizii (implicit probleme) pot să le pară ca „evidente”, „imperios
necesare”, „prioritare”, „de bun simţ” ş.a.m.d. Dar ele depind de o multitudine
de factori: tradiţii istorice, nivelul dezvoltării economice, concepţia despre
dezvoltarea economică, conflictele de putere şi de interese, raporturile dintre
diferitele categorii sociale, opţiunile ideologice şi programele politice. Dintre
aceşti factori, unul decisiv pentru orientarea politicilor sociale îl reprezintă
opţiunile valorice şi ideologice. Nu întâmplător în concluzia analizei opţiunilor
de politică socială, profesorul Cătălin Zamfir conchide că „nici o schimbare
importantă în politica socială nu poate avea loc dacă nu se produc modificări
radicale în ideologia actorilor politici” (Zamfir, 2000, p.33).
Obiectivul politicilor sociale poate fi înţeles / formulat global ori
particularizat. Într-o formulare globală, acest obiectiv este bunăstarea, înţeleasă
ca bunăstare colectivă, ce se „referă la asigurarea întregii colectivităţi cu
bunurile şi serviciile necesare realizării unui mod de viaţă considerat a fi normal
la nivelul respectivei colectivităţi” (E.Zamfir, 1995, pp.22-23).
Acest obiectiv global poate fi particularizat pe anumite direcţii de
acţiune şi intervenţie, care juxtapuse, corelate, să conducă la realizarea
obiectivului general. Asemenea direcţii pot viza:
- promovarea, spre exemplu, a unor bunuri cu caracter public:
apărarea, infrastructura, educaţia, ştiinţa, cultura, sănătatea, ordinea
socială etc.;

15
 - protecţia, înţeleasă ca protecţie socială şi realizată prin două
subdirecţii principale: asigurările sociale şi asistenţa socială. Această
politică socială vizează în mod diferit segmentele populaţiei, deci se
manifestă în grad diferit;
- dezvoltarea socială. Ea poate fi rezultată din asigurarea prin politici
sociale a condiţiilor dezvoltării în domeniul ştiinţei, educaţiei şi
învăţământului, a familiei şi copilului, a culturii, stării de sănătate,
coeziunii şi solidarităţii sociale etc.
Asemenea direcţii se pot defalca apoi pe domenii şi probleme, apărând
deci o serie de politici sociale sectoriale, adică cele referitoare la sănătate,
învăţământ, forţa de muncă, minorităţi etnice, familie, copii, persoanele cu
handicap, femei ş.a.m.d.
Am formulat obiectivul politicii sociale într-o manieră pozitivă:
asigurarea bunăstării colective. Dar putem să-l formulăm şi prin antipodul
bunăstării (sărăcia), deci să-l considerăm ca fiind reducerea /eliminarea
sărăciei. În zeci de ani de studiu al sărăciei, s-au configurat patru tipuri de
discursuri asupra ei: discursul administrativ, cel moralist, cel ştiinţific şi
discursul strategic, acesta provenit direct din militantismul săracilor înşişi
(Friedmann, 1996, p.246-259). Aceste patru perspective se găsesc mai ales în
abordările anglo-saxone ale sărăciei, dar elemente esenţiale ale lor se pot
constata şi în teoria şi practica (politică şi socială) a altor ţări.
Cel mai uzitat este discursul administrativ ce invocă criteriul presupus
“obiectiv” al venitului şi care clasează în categoriile sărăciei absolute, relative şi
chiar al sărăciei subiective pe cei al căror venit se află sub pragul de sărăcie.
Interesant este discursul despre deposedare, înţeleasă ca având la rândul
ei trei dimensiuni:
- dimensiunea socială, constând în faptul că săracii nu au acces la
resursele care să le permită producerea mijloacelor de subzistenţă de
care au nevoie;

16
 - dimensiunea politică, care înseamnă că săracii nu-şi pot face auzită
vocea şi nu au o platformă proprie şi clară şi
- dimensiunea psihologică, prin faptul că săracii posedă o “conştiinţă
de sine” a lipsei de valoare şi – în consecinţă – manifestă o supunere
pasivă faţă de autoritate.

John Friedmann ne propune ca atare obiectivul strategic al

autoorganizării săracilor pentru asigurarea supravieţuirii colective, deci un
model de autonomizare. Acest model este unul “local” şi pentru a deveni
“global” el trebuie să se transforme într-un nou contract social care să se
bazeze pe dreptul fiecărui om la mijloacele de subzistenţă.
Autorul ne propune chiar un decalog al drepturilor cetăţeneşti
(Friedmann, op.cit., p.256) care ar fi:

1. O naştere asistată de specialişti.

2. Un spaţiu de viaţă sigur şi protejat.
3. Un regim alimentar adecvat.
4. Îngrijiri medicale accesibile.
5. O educaţie practică solidă.
6. Participarea la viaţa politică.
7. O viaţă productivă din punct de vedere economic.
8. Protecţia împotriva şomajului.
9. O bătrâneţe respectată.
10. Un mormânt.

Şi se poate uşor constata faptul că a asigura aceste drepturi înseamnă a

realiza în fond politicile sociale sectoriale. Deci, de a acţiona pe linia sănătăţii, a
educaţiei şi învăţământului, a locurilor de muncă şi protecţiei anti-şomaj, a
locuirii, a alimentaţiei, a protecţiei persoanelor în vârstă etc.

17
 1.2. O etapizare a politicii sociale în România
Am amintit la începutul acestui capitol că elemente de politică socială au
existat din timpuri vechi, dar în accepţiunea modernă a conceptului avem în
vedere secolul XX, mai ales ultimele decenii ale acestuia. Totodată, am
accentuat deja rolul determinant al factorului politic (motivat ideologic) în
stabilirea politicii sociale. Cum cele mai evidente „rupturi” le provoacă venirea
la putere a altor clase sociale (deci revoluţiile, cu sau fără ghilimele), atunci, în
România secolului XX putem constata trei etape: 1900-1945; 1945-1989 şi cea
de după revoluţia din 1989. Şi, fiindcă ne interesează comparaţii ale situaţiilor
mai recente, putem considera că suntem, în ultimele decenii, în prezenţa
contrastului dintre politica socială în socialism şi aceea postrevoluţionară,
ulterioară anului 1989.
Etapa anterioară acestei date s-a caracterizat prin raritatea produselor,
şomajul nerecunoscut ori mascat, ca şi prin diverse forme de reducere a
veniturilor salariale (vezi Zamfir, 1995, pp.414-415). Asemenea aprecieri
eminamente critice, negative, surprind o realitate a socialismului. Dar trebuie să
depăşim obsesia nihilistă (refuzată şi de către autorul citat) potrivit căreia tot
ceea ce a caracterizat socialismul este negativ. Ca atare, remarcăm că numite
aspecte ale politicii sociale (locuri de muncă, gratuitatea totală a serviciilor
medicale şi învăţământului, asigurarea în măsură satisfăcătoare a locuirii etc.) au
avut – chiar în condiţii de insuficienţă ori nivelare – şi anumite laturi pozitive.
Dar de un interes aparte este etapa de după 1989, cea postrevoluţionară,
care, la rândul ei, poate fi subetapizată în funcţie de obiective şi alternanţa la
putere a diverşilor actori politici.
Profesorului Cătălin Zamfir îi aparţine o etapizare în largă măsură
recunoscută, cu atât mai mult cu cât prima etapă şi debutul celei de-a doua s-au
realizat în timpul ministeriatului său în cadrul primului guvern postrevoluţionar.
Este drept că această etapizare este subsumată ideii unei societăţi în tranziţie.
Acelaşi autor declară (Zamfir, 2004) că „nu se poate însă fixa o dată precisă

18
când se va încheia (tranziţia; n.n.). Nu există un indicator global care să
identifice momentul precis al finalizării tranziţiei. Elementele posttranziţie s-au
cristalizat deja şi, în ultimul timp, ele s-au extins şi consolidat. S-ar putea
recurge la un indicator la nivelul conştiinţei colective: tranziţia se va încheia
când colectivitatea nu va mai vorbi de ea” (Zamfir, 2004, p.14).
Anticipând puţin lucrurile, credem că putem deja vorbi şi de o etapă
posttranziţie, mai ales în domeniul politicilor sociale, etapă al cărei debut îl
plasăm aproximativ în 2003-2004. Argumentele le pot constitui predominanţa
proprietăţii private şi al PIB-ului creat pe baza ei, acordarea pentru România a
statutului de economie (aproape) funcţională de piaţă şi integrarea în Uniunea
Europeană. Şi dacă tot am subliniat în mod repetat prioritatea actorului politic
dominant şi a ideologiei sale, alternanţa la guvernare realizată în 2004 este şi ea
un argument, producând deja vizibile modificări ale politicii sociale.
Revenind la etapizare, profesorul C. Zamfir (1999, p.41-112) sugera (trei
etape după 1989:
- etapa reparatorie – de la revoluţie până la mijlocul anului 1990;
- etapa construirii unui nou cadru (legal şi instituţional) pentru
politicile sociale ale tranziţiei, ea durând până în jurul anului 2003 –
2004;
- suprapusă ca timp perioadelor celor două etape este politica socială
efectivă, pe care sursa citată o delimitează între 1990-1998 (textul a
fost publicat în 1999), dar evident că ea, ca politică efectivă continuă
în toate etapele;
- la aceste în fond două etape (reparatorie şi construirii noului cadru)
noi mai adăugăm şi etapa posttranziţie.
Etapa reparatorie a urmărit să elimine ori să îndrepte nedreptăţile
comise de regimul socialist. Asupra unor chestiuni de genul dacă este normal şi
moral să se producă reparaţii, ce şi cât trebuie reparat, dacă reparaţiile nu vor
produce alte inegalităţi etc. au existat controverse, neîncheiate nici astăzi.

19
 Imediat după revoluţie şi până prin iunie 1990, reparaţiile au vizat:
- lichidarea rarităţii produselor, la care au contribuit sistarea
exportului forţat, ridicarea restricţiilor privind importurile, utilizarea
pentru consum a resurselor valutare disponibile, mărirea loturilor de
pământ pentru folosire personală a ţăranilor etc. La aceasta a
contribuit şi importul masiv de bunuri vândute pe piaţa românească
la preţuri sub cele din Occident;
- eliminarea şomajului mascat şi a reducerilor salariale. Ea s-a
realizat prin nerestricţionarea angajărilor, reintroducerea plăţii muncii
suplimentare şi a altor beneficii;
- reduceri importante de preţuri, care au condus la o creştere cu 25% a
veniturilor reale în 1990;
- măsuri reparatorii pentru victimele politice ca şi pentru participanţii
la revoluţie şi urmaşii victimelor revoluţiei din ’89;
- creşterea cheltuielilor pentru protecţia socială, pentru categorii ca
vârstnicii, handicapaţii, mame şi copii.
Cu toate aceste măsuri, a apărut o stare de nemulţumire care a condus
relativ repede la criza acestei perioade. În urma satisfacerii anumitor revendicări
pentru un segment al populaţiei, creşteau presiunile revendicative din partea
altora. Pe fondul incoerenţei politice, economice şi sociale, procesul de
acordare al „reparaţiilor” – materiale în cea mai mare parte a lor – s-a desfăşurat
fără nici o bază de calcul economic, lucru care, pe la jumătatea anului 1990 a
dus la conturarea tot mai clară a ideii necesităţii de realizare a unui sistem
raţional, de construire a noilor structuri sociale şi economice. Politica socială de
tip reparatoriu a fost motivată în principal de starea de spirit a populaţiei din
perioada imediat următoare revoluţiei, de estimarea eronată a problemelor şi
perspectivelor pe termen scurt ale economiei şi de mecanismele politico-
sindicale. În ceea ce priveşte mecanismele sindicale, acestea au fost un factor
determinant în adoptarea unei astfel de politici sociale, revenirea lor în acţiune

20
ducând la avalanşe de revendicări care generau continuu alte asemenea
probleme, mai ales că toate acestea se petreceau pe un fond politico–social
destul de instabil. În urma acestor presiuni s-a ajuns repede la concluzia că orice
revendicare salarială de tip sectorial satisfăcută, ducea la nemulţumiri ale altor
segmente de populaţie, care cereau la rândul lor rezolvarea problemelor
specifice, motiv pentru care a devenit imperios necesară elaborarea, pe baza
unui consens naţional a unui nou sistem de salarizare. Mai simplu şi global spus
– etapa reparatorie a intrat în criză.
Pe de altă parte, sistemul politic aflat în fază de cristalizare a fost nevoit
să dea curs măsurilor de tip reparatoriu pentru a câştiga popularitate iar situaţia a
devenit curând (la mijlocul anului 1990) bizară, resursele economice aflându-se
într-un rapid proces de epuizare şi economia în declin pe fondul unor măsuri
reparatorii, dintre care unele adoptate fără nici o bază economică.
Etapa elaborării strategiei tranziţiei şi a cadrului legislativ şi
instituţional minim
La câteva luni de la revoluţie s-a încercat creionarea strategiei economice
viitoare, problema fiind pusă între cele două alternative referitoare la ritmul
tranziţiei: tranziţie graduală sau de tip şoc.
„Schiţa privind Strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”
(Zamfir, 1999, p.54) elaborată în 1990 sub coordonarea profesorului Tudorel
Postolache avea ca obiectiv general tranziţia, complementar cu o protecţie
socială accentuată, perspectivă care va contura ideea costurilor economice şi
sociale ale tranziţiei. Pe măsura conştientizării existenţei acestor costuri sociale
ale tranziţiei, apare tot mai clar nevoia elaborării unui sistem de protecţie socială
specifică acestei perioade, care să se reflecte în două funcţii principale:
- funcţia compensatorie a efectelor sociale negative ale tranziţiei, care
să acţioneze în special în cazul grupurilor sociale care devin
vulnerabile, prin preîntâmpinarea şi compensarea parţială a efectelor
distructive ale tranziţiei;

21
 - funcţia stimulativă, prezentă în reorientarea forţei de muncă
disponibilizată din anumite întreprinderi şi sectoare economice spre
altele.
În ceea ce priveşte construcţia instituţională a noului sistem de politică
socială, ea a fost dominată de două mari obiective în prima parte a anului 1991
(Zamfir, op.cit. p.59):
 Stoparea ciclului destructiv al revendicărilor / reparaţiilor
caracteristic primei faze şi constituirea unor noi forme a relaţiilor
dintre guvern şi sindicate prin:
- invitarea sindicatelor la discuţii comune cu Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale pentru elaborarea unor reglementări globale şi
stoparea acţiunilor revendicative separate;
- impunerea de către guvern (iulie 1990) a unui moratoriu asupra
revendicărilor sindicale, până la organizarea unui proces de
reglementare la nivel naţional.
 Elaborarea unei legislaţii noi în domeniul social şi dezvoltarea
noilor instituţii, lucru realizat prin:
- reglementarea sistemului de suport social pentru şomeri, Legea
ajutorului de şomaj nr. 1/7.01.1991 creând sistemul de protecţie
socială al şomerilor într-o perioadă în care şomajul nu era
semnificativ (1,8% rata medie anuală în 1991);
- reglementarea relaţiilor de muncă, domeniu în care s-au elaborat
legi referitoare la noile relaţii de muncă (Legea sindicatelor nr.
54/1.08.1991);
- reglementarea conflictelor de muncă (Legea conflictelor de muncă
nr. 15/11.02.1991 şi Legea Contractului colectiv de muncă nr.
13/8.02.1991), legi care ofereau statut legal conflictelor de muncă,
stabilind modalităţile de desfăşurare, limitele şi modul de
soluţionare;

22
 - legiferarea noului sistem de salarizare (Legea salarizării nr.
14/8.02.1991) ocazie cu care s-a stabilit salariul minim pe economie
pentru a asigura o protecţie fundamentală a muncii;
- reglementarea suportului pentru familiile cu copii, domeniu în care
existau reglementări complexe ce trebuiau doar corectate şi adoptate
noii realităţi (extensia concediului de maternitate, universalizarea
dreptului de alocaţie pentru copii, desfiinţarea impozitului pentru
adulţii fără copii).
Cu toate modificările de natură legislativă, politica socială în această
perioadă e caracterizată de lipsa unei concepţii strategice clare şi bazată pe
corelarea realităţilor cu posibilităţile economice şi bugetare.
Etapa posttranziţie ce o identificăm în elaborarea politicilor sociale de
după ’89 este a treia etapă, în privinţa căreia am şi anticipat câteva argumente.
Timp de doi ani (2003 şi 2004) organisme internaţionale de tip FMI şi Consiliul
Europei ne-au dat calificativul de societate cu o economie aproape funcţională.
Cu ambiguităţi de formulare determinate de considerente politico-diplomatice,
această apreciere are totuşi un suport real. În agricultură proprietatea privată este
cvasitotală, deşi prea fărâmiţată şi, în consecinţă, slab eficientă. În industrie şi
servicii o serie de unităţi etalon (SIDEX Galaţi, ROMTELECOM, Uzinele
Reşiţa, Combinatul MIDIA – Năvodari, RAFO – Oneşti, Banca Română de
Dezvoltare, Banca Comercială Română ş.a.m.d.) au fost, mai mult sau mai puţin
reuşit privatizate. Chiar dacă unele privatizări au fost contestabile şi contestate
(ARO Câmpulung, Semănătoarea, Tractorul Braşov, UM Reşiţa etc.), procesul
privatizării este ireversibil şi, cu câteva excepţii notabile, puternic dominant în
economie. Şi, dacă marea majoritate a produsului intern brut se realizează pe
bază de proprietate privată, putem considera tranziţia de la economia
centralizată la economia de piaţă liberă în mare parte încheiată. În plus,
semnarea în aprilie 2005 a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană şi
aderarea efectivă la 01.01.2007, obligă la finisarea acelor aspecte ale tranziţiei

23
ce n-au fost realizate integral. Am putea deci considera ca indicator subiectiv
faptul că „toată lumea vorbeşte de integrarea în UE şi aproape nimeni despre
tranziţie”.
Politica socială efectivă
Pentru primele ei etape postrevoluţionare dispunem de ample şi
pertinente prezentări (Zamfir, coord., 1999, cap.5). Dar, în toate etapele, politica
socială a fost marcată de contradicţii, decalaje şi opţiuni controversate. Cel
mai evident decalaj se constată între nevoi şi posibilităţi, reliefat de analiza
bugetului alocat în fiecare perioadă. Existau raţiuni puternice pentru creşterea
cheltuielilor sociale:
- precaritatea serviciilor sociale moştenite în 1989; sănătatea şi
învăţământul aflându-se într-o formă avansată de degradare datorită
lipsei resurselor;
- dificultăţi economice în creştere ale unui segment tot mai larg al
populaţiei datorită şomajului şi scăderii veniturilor reale;
- necesitatea creşterii cheltuielilor sociale datorită faptului că în
vechiul regim standardul de viaţă era foarte scăzut;
- o schimbare importantă la nivelul metodelor şi mecanismelor
protecţiei sociale concretizată prin acceptarea unui procent de şomaj
real, abandonul politicii de subvenţionare a preţurilor, apariţia
ajutorului social bazat pe testarea mijloacelor, măsuri tranzitorii de
uşurare a presiunii şomajului (posibilităţile de pensionare timpurie).
Toate aceste motive au condus inevitabil la ideea necesităţii unei
protecţii sociale speciale în perioada de şoc a tranziţiei, care urma să ia forma
unei creşteri a efortului bugetar orientat spre programe sociale.
Referitor la posibilităţile creşterii cheltuielilor sociale, argumentele care
au putut fi invocate în prima fază în favoarea acestora au fost: nivelul scăzut al
cheltuielilor sociale în România înainte de revoluţie, inexistenţa datoriei externe
care oferea spaţiu de manevră pentru politica socială şi eliminarea subvenţionării

24
preţurilor, urmând ca din fondurile bugetare destinate acestora o parte să treacă
în sistemul transferurilor directe al protecţiei sociale.
Asigurarea tuturor nevoilor ar fi condus la o politică de protecţie socială
excepţională, o extraprotecţie care să permită absorbirea în mare măsură a
şocurilor provocate de tranziţie. Dar vom constata că, deşi 2/3 din perioada
postrevoluţionară a aparţinut ca guvernare unor guverne autodeclarate ca
social-democrate, în mod paradoxal o asemenea extra protecţie nu s-a produs în
realitate.
Opţiunile politicii sociale au fost marcate de etapa în care ea se găsea,
fiind evident că în etapa reparatorie a fost necesară o creştere a cheltuielilor
publice sociale. Dar pe măsură ce PIB-ul scădea (faţă de 1989) efortul de
menţinere a unui procent din el pentru anumite sectoare (sănătate, învăţământ)
ori chiar de mărire a cheltuielilor, a însemnat în cifre absolute, scăderi.
Referitor la cheltuielile publice globale, politica socială în România a
avut o orientare contrară ipotezei protecţiei sociale excepţionale, caracterizată
fiind de o creştere moderată a cheltuielilor sociale, efortul cel mai mare de
creştere fiind realizat în sfera serviciilor sociale (sănătate şi educaţie) în timp ce
transferurile băneşti directe cu rol de protecţie a grupurilor cu risc crescut, nu
numai că nu s-au majorat dar – cu excepţia anilor 1990, 1991 şi 1997 – au tins
să fie chiar mai scăzute decât în 1989 (Zamfir, 1999, p.74).
Serviciile sociale fundamentale au fost accentuat finanţate (învăţământ,
sănătate) în detrimentul efortului pentru protecţia socială efectivă a segmentelor
în dificultate. Transferurile sociale directe către cei aflaţi în nevoie s-au erodat
rapid, ceea ce a generat creşterea polarizării sociale şi explozia sărăciei.
Pe ansamblu, politica socială după 1989 s-a caracterizat printr-o
retragere a statului din funcţiile sale de protecţie socială (Zamfir, 1995, p.171),
tendinţă semnificativ diferită de politica socială a altor ţări foste socialiste, prin
presiunile de retragere a Statului din economie care au pendulat între
centralizarea birocratică şi descentralizarea haotică.

25
 Nu trebuie să uităm că, după revoluţie, au existat două alternanţe la
guvernare, aceea a CDR între 1996-2000 şi a Alianţei D.A. din decembrie
2004. Guvernările PDSR şi PSD auto declarate de sorginte social democrată,
deşi au adoptat uneori soluţii de politici sociale mai de dreapta, au fost, în
esenţă, mai înclinate spre protecţie socială, în timp ce guvernările de dreapta au
încercat să instituţionalizeze şi să adopte politici sociale bazate pe ideologia
liberală.
În perioada postrevoluţionară au fost adoptate aproximativ 300 de acte
normative din domeniul politicilor sociale. Ele constau în legi, decrete-lege,
ordonanţe şi hotărârile de guvern privind protecţia familiei şi a copilului,
protecţia socială pe piaţa muncii şi ajutorul social, salarizarea, şomajul,
pensionarea, asigurările de sănătate, drepturile speciale (pentru veterani de
război, foşti deţinuţi politici, revoluţionari, persoane cu handicap etc.),
locuinţele, concediile ş.a.m.d.
Este oarecum normal ca, în momentul venirii la guvernare a unor forţe
politice cu ideologie diferită de a celor precedente, să existe tentaţia abrogării
ori modificării unor acte normative. În special guvernarea CDR între 1997-2000,
care reprezenta o primă venire la putere după 50 de ani a unor forţe politice de
dreapta, a fost cuprinsă de o veritabilă frenezie a schimbării cu orice preţ.
Schimbările legislative au exprimat opţiuni de politică socială privind
restructurarea şi reforma, bazate pe masive disponibilizări cu plăţi
compensatorii, protecţia socială şi şomaj, pensionarea şi pensiile, asigurările
sociale de sănătate, asistenţa de sănătate publică etc.
Şi guvernul instalat în decembrie 2004 a demarat schimbări de orientare
cu implicaţii mari în politicile sociale. Reforma fiscală având ca pivot cota
unică de impozitare de 16% are implicaţii ce stârnesc controverse în
organismele internaţionale (FMI), organizaţiile patronale naţionale şi în
federaţiile sindicale. O serie de prezumţii ale acestei reforme, cum ar fi
creşterea pronunţată a venitului populaţiei, scoaterea la suprafaţă a economiei

26
subterane, creşterea puternică a colectării veniturilor bugetare şi altele, nu se
prea confirmă. Creşterea cu doar 2% a colectării veniturilor la buget în primul
trimestru al anului 2005 comparativ cu 2004 este în fond, nesemnificativă, la
fel ca şi recalcularea a aproximativ 300.000 pensii, comparată cu creşterea
puternică a tarifelor la utilităţi, creşterea preţului unor produse de bază,
dublarea (la 3%) a impozitului pentru IMM-uri, preconizata creştere de 10 ori
a impozitului pe veniturile din piaţa de capital, reducerea ponderii de
compensare a medicamentelor, impozitarea cu 10% a dobânzilor ş.a.m.d.
Şi n-ar trebui să uităm că aceste schimbări provocate de raţiuni
ideologice (implicit electorale) se bazează în fond pe aceeaşi economie, deci pe
acelaşi buget, deci cam pe aceleaşi resurse. Deci restricţiile de politici sociale
acţionează cu o anumită inerţie şi schimbările spectaculoase apar – cel mai
des – ca iluzii.
1.3. Evaluarea politicilor sociale
A evalua înseamnă a determina (o valoare, o mărime, un preţ), a socoti,
a preţui ori a estima. Ca în orice proces de evaluare, este prioritar modelul pe
care îl adoptăm. Între model şi criteriile evaluării există o legătură indisolubilă:
în funcţie de model ne fixăm criteriile, iar la rândul lor acestea sugerează
modelul adoptat. În fine, în funcţie de model/criterii, alegem şi metodele şi –
eventual – ne confruntăm cu dilemele evaluării.
Urmându-l în principiu pe prof. C. Zamfir (1995, p.366-377), vom
constata de la început că pentru politicile sociale evaluarea este în general
confuză şi marcată de ambiguităţi. Această situaţie provine din complexitatea
obiectivelor politicii sociale şi, mai ales, din influenţa asupra acestora a opţiunii
politico-ideologice a actorilor principali. Confuzia porneşte deci de la obiective
(ce înţeleg unii ori alţii prin bunăstare, spre exemplu) şi se transmite în criterii şi
metode.
Criteriile mai uzitate în evaluarea politicilor sociale sunt cele pe care le
nominalizăm şi le comentăm succint în continuare. Primul ar fi securitatea

27
individuală, ca sentiment component al bunăstării şi care rezultă din gradul de
protecţie al fiecărui individ faţă de riscurile majore ale vieţii.
Asemenea riscuri – dintre care unele sunt inevitabile/implacabile – sunt
bătrâneţea şi boala dar şi accidentele ori pierderea locului de muncă. Se vor cere
deci măsurate şi estimate sistemul de pensii, serviciile de sănătate, sistemul
asigurărilor de sănătate, întreaga politică de suport pentru şomeri, sistemul de
educaţie şi învăţământ etc. Şi în toate acestea se cer evaluate cel puţin două
aspecte: gradul de acoperire şi nivelul la care acesta corespunde standardelor
de bunăstare.
Tratăm împreună accesibilitatea şi calitatea serviciilor de interes
colectiv, deoarece aceste criterii acţionează corelat, de cele mai multe ori (sau,
de la un anumit nivel) în mod divergent. Este vorba de servicii de genul celor
privind învăţământul, locuirea, sănătatea, cultura ori utilizarea timpului liber.
Accesibilitatea se referă la proporţia din populaţie ce are acces la
serviciu (accesul putând fi universal ori în diferite grade limitat) şi la
modalitatea accesului (gratuit ori cu diferite grade de contribuţie).
Accesibilitatea va fi deci universală când toţi (copiii, bătrânii, bolnavii, şomerii
etc.) dispun de servicii şi ea va fi parţială (incompletă) când accesul priveşte
doar segmente ale populaţiei, mai ales în funcţie de status social, implicit şi de
venit. Evident că soluţia maximă a accesibilităţii o reprezintă serviciile
universal-gratuite dar de regulă o asemenea situaţie nu asigură şi calitatea
maximă, accesibilitatea şi calitatea neputând “merge” împreună decât până la un
punct.
Să ne imaginăm că vrem ca toţi vârstnicii să beneficieze de pensii egale,
fie că au lucrat ori nu în viaţă, sau indiferent de perioadele lucrate şi de calitatea
muncii efectuate, deci să asigurăm o accesibilitate totală. Dacă am opta şi pentru
calitate ridicată (pensii foarte mari), am epuiza resursele pentru câteva tipuri de
politici sociale sectoriale doar cu problematica pensionarilor. Acelaşi lucru s-ar
întâmpla dacă am organiza învăţământul gratuit pentru toţi copiii şi tinerii la

28
toate nivelurile/formele de învăţământ, dacă am oferi medicamente gratuite la
toţi bolnavii şi indiferent de boli, dacă am asigura gratuit operarea în străinătate
a tuturor bolnavilor doritori de aşa ceva ş.a.m.d.
Din asemenea motive problema accesibilităţii şi a calităţii este supusă
unei succesiuni de selecţii pe priorităţi şi restricţii. Spre exemplu, se face întâi
opţiunea că serviciile de învăţământ şi de sănătate sunt prioritare în raport cu
cele culturale şi de loissir, că foştii salariaţi trebuie să aibă pensii mai mari decât
agricultorii, că învăţământul obligatoriu poate să includă doar nivelele sub
liceale, că învăţământul gratuit trebuie completat de cel cu taxă, că
medicamentele gratuite şi compensate sunt mai ales cele indigene, că programul
“Laptele şi cornul” se aplică doar preşcolarilor şi şcolarilor etc.
Universalitatea asigurării unui minim de bunăstare este un indicator
al stării de bunăstare colectivă. În cadrul abordărilor administrative se fac
diverse calcule privind “nivelul minim de viaţă”, “venitul minim ”, “cheltuielile
necesare pentru coşul zilnic” etc., toate conducând la stabilirea unui prag al
sărăciei. Cei aflaţi sub acest prag se află în stare de sărăcie absolută iar cei ce-l
depăşesc cu doar 20-25 %, sunt consideraţi ca aflându-se în stare de sărăcie
relativă (ori de cvasi-sărăcie). Tot John Friedmann arată că în 1992 în SUA,
pragul oficial de sărăcie era stabilit pentru o familie de patru persoane la 14335
$ iar cel de cvasi-sărăcie la 125%, deci la 17919 $ (Friedmann, 1996, p.258).
O altă modalitate de exprimare a criteriului sărăciei este aceea a
consumului de calorii. El se poate practica în ţări foarte sărace şi/sau în care nu
există statistici disponibile ale venitului. Un indicator absolut (de stare) – spre
exemplu 1000 calorii/zi – se transformă în indicator de evaluare – “de aproape
trei ori mai puţin decât consumul normal pe zi”. Transformând consumul de
calorii în unităţi monetare, putem stabili şi în mod mediat venitul minim oficial,
corespunzând unui număr de calorii vitale supravieţuirii. În acelaşi fel,
rapoartele anuale ale Băncii Mondiale indică pentru fiecare ţară procentul de
populaţie ce trăieşte sub pragul sărăciei. Dacă în următorii ani acest procent

29
scade, înseamnă că părţi ale populaţiei sunt scoase din zona sărăciei iar acest
lucru reprezintă în fond indicatorul de eficienţă al protecţiei sociale, de asigurare
a bunăstării colective. Spre exemplu, pentru România, raportul din septembrie
2003 al Băncii Mondiale indică aproape 7 milioane de locuitori având venituri
sub pragul sărăciei (= 29% din populaţie), în timp ce raportul anterior indica în
2002 un procent de 35%. “Scoaterea” între 2002-2003 a unui procent de 6% din
populaţie de sub pragul sărăciei, indică global o anumită eficienţă a protecţiei
sociale. Am mai face o referire la motivaţia unor asemenea politici de protecţie
socială. Ea ar putea fi considerată “intrinsecă” atunci când apelează la
argumente de ordin moral, de tipul “toţi (sau oricine) au dreptul la bunăstare”.
Ea poate fi şi “extrinsecă” atunci când politicile de protecţie socială urmăresc
doar evitarea/reducerea tensiunilor şi conflictelor sociale şi/sau evitarea
efectelor negative ale sărăciei: delincvenţa, prostituţia, vagabondajul,
criminalitatea, proliferarea fenomenelor de genul “copiii (oamenii) străzii”
ş.a.m.d.
Reabilitarea bunăstării individuale înţeleasă ca redobândire a
independenţei celor asistaţi. Se consideră eficient un sistem de protecţie care nu
duce la o dependenţă durabilă a individului de sprijinul social, un sistem care nu
incită (tentează) individul sărac să se complacă în situaţia de asistat social, de
şomer cronic, de sărac permanent. Există pericolul ca o protecţie socială
consistentă (ca ajutor de şomaj, ca ajutoare sociale etc.) să demotiveze individul
în raport cu dorinţa de a se reabilita prin efort individual, de a-şi căuta de lucru,
de a se zbate pentru depăşirea stării temporare de incapacitate. Mai ales dacă
câştigul prin efort propriu are un sold pozitiv nesemnificativ faţă de ajutorul
gratuit pe care îl pierde prin reinserţia în câmpul muncii (ieşirea din starea de
dependenţă), individul şi grupurile vor tinde să se fixeze în starea de asistat (e).
Un alt criteriu de evaluare îl reprezintă costurile funcţionării sistemului
bunăstării. Eficienţa sistemului depinde de raportul eficacitate/cost, eficacitatea
însemnând capacitatea sistemului de a-şi atinge rezultatul scontat. Dacă pentru

30
anumite servicii costurile sunt prea mari, ele absorb prea multe resurse,
diminuându-le pe cele alocate şi necesare serviciilor respective. Spre exemplu,
în 2005 au fost angajate 3000 persoane pentru operaţia de recalculare a
pensiilor, fapt ce reprezintă un cost suplimentar. Dacă aceste mii de persoane se
vor permanentiza în sistem,costurile pentru ele vor greva în continuare însăşi
posibilitatea creşterii pensiilor. Se apreciază că prestaţiile universale au costuri
mai mici (3-4% din resursele utilizate), în timp ce asistenţa bazată pe
testarea mijloacelor urcă costurile la 10-14 %.
Gradul de selectivitate al furnizării bunăstării funcţionează şi el ca un
criteriu al evaluării. O selectivitate corectă trebuie să elimine două posibile erori:
de a acorda sprijin şi celor ce nu ar trebui ajutaţi, ori eroarea de a nu acorda
sprijin social unora care ar trebui să-l primească.
A acorda beneficii şi celor ce nu ar trebui să le primească duce la risipa
de resurse. Cazuri tipice le constituie în sistemele universaliste, acordarea
alocaţiilor pentru copii, ale ajutoarelor pentru încălzire, ale unor ajutoare pentru
handicapaţi etc. Definiţiile foarte largi pentru anumite concepte (“handicapat”,
“revoluţionar” etc.) favorizează acest tip de eroare. Spre exemplu, dacă în
categoria de “handicapat” îl includem şi pe cel care şi-a pierdut un membru, dar
şi pe cel ce suferă de diabet, vom acorda alocaţii şi pentru cei ce n-ar trebui să le
primească. În fond orice boală este un handicap şi ne amintim de faptul că în
primii ani de după revoluţie, destui medici acordau calificativ (deci şi premiză a
certificatului) de “handicapat” bolnavilor de diabet, ulcer, hepatită etc.
Există şi eroarea inversă de a nu acorda sprijin social tuturor celor
îndreptăţiţi a-l obţine. Cauzele pot fi multiple:
- lipsa de informaţie, neştiinţa, necunoaşterea faptului că individul ar
avea dreptul la sprijin social. Exemple: unii veterani de război nu au
solicitat pensia în cauză, nu toţi refugiaţii din Basarabia şi Herţa ştiu că
pot beneficia de anumite gratuităţi, nu toţi revoluţionarii cunosc toate
facilităţile conferite de lege etc.

31
 - nesolicitarea sprijinului din motive de prestigiu, “de faţadă”, din cauză
că ajutorul este considerat social stigmatizant. Exemple: deşi ai avea
dreptul la medicamente gratuite/compensate nu faci demersurile de a le
obţine, deşi cunoşti faptul că revoluţionar cu certificat fiind, ai putea
obţine credit imobiliar până la 20000 euro cu dobândă suportată de stat,
nu uzezi de acest drept, deşi ai putea obţine bilet de tratament ca
pensionar renunţi la el datorită condiţiilor pe care acesta le oferă etc. S-ar
putea obiecta că asemenea renunţări presupun că nevoia acestui sprijin
nu este imperioasă. Dar, în fond, nesolicitarea unui sprijin pentru ceva
îl obligă pe individ la renunţări voluntare pentru alte aspecte ale vieţii,
la care nu are dreptul la sprijin social.
- imposibilitatea obţinerii sprijinului deşi a fost solicitat. Este cazul
situaţiei în care imensa majoritate a celor ce ar avea dreptul la
medicamente gratuite şi compensate, nu le găsesc din cauza epuizării
fondurilor lunare în primele zile ale acesteia, ori numărul mic de bilete
de odihnă şi tratament pentru pensionari în raport cu solicitările. Această
a treia cauză se corelează şi cu eroarea de a acorda sprijin celui care nu îl
merită. Am putea considera că obţinerea de către un individ a unui sprijin
social la care în fond nu ar avea dreptul, îl privează de sprijin pe un
individ care s-ar califica pentru acest drept.
Toate criteriile se contopesc sub aspectul eficienţei politicilor sociale în
reducerea ori eliminarea sărăciei. În funcţie de obiectivul propus – fie
reducerea, fie eliminarea totală a sărăciei – anumite criterii devin mai importante
în evaluare în raport cu altele. Deci se constată, din nou, că şi în politica socială
totul porneşte de la fixarea obiectivelor, acestea marcând în continuare întregul
ciclu. Costul, beneficiul, eficacitatea şi eficienţa politicilor sociale reprezintă
consecinţe, deci şi instrumente ale evaluării lor.
Prin cost înţelegem resursele financiare cheltuite pentru o anumită
politică de protecţie vizând educaţia, şomajul, sănătatea, copiii ori vârstnicii etc.

32
Costurile directe sunt mai vizibile şi evidente, ele însumând resursele utilizate
în sistem, deci totalul cheltuielilor cu pensiile, alocaţiile pentru copii, ajutoarele
de şomaj, medicamente gratuite şi compensate, funcţionarea centrelor de
plasament pentru copii, a azilurilor pentru bătrâni ş.a.m.d. Dar există şi
cheltuieli indirecte, cele care se vor cere făcute pentru a suplini/corecta
imperfecţiuni şi/sau lipsuri ale unor politici sociale deficiente. Spre exemplu,
dacă un program social de asistenţă al copiilor (orfani, handicapaţi, “ai străzii”)
nu este eficace, va apare necesitatea cheltuirii altor resurse pentru corective: de
combatere a delincvenţei şi criminalităţii, de absorbţie în muncă a segmentelor
specifice de populaţie, de asigurare a condiţiilor de locuire etc.
Eficacitatea rezultă din beneficiile măsurabile, deci din rezultatele
politicii respective. Se poate calcula cu ce procent a scăzut numărul şomerilor, al
celor plasaţi sub pragul sărăciei, cu cât s-a redus numărul celor fără locuinţă ori
numărul copiilor străzii, cu cât au crescut pensiile etc.
Eficienţa reprezintă raportul dintre cost şi eficacitate/beneficiu. Orice
politică socială este mai mult sau mai puţin eficientă, în funcţie de resursele
cheltuite şi rezultatele obţinute. Sistemul poate fi foarte eficace dar în acelaşi
timp foarte puţin eficient. Să ne închipuim că am crea în fiecare localitate cel
puţin un adăpost pentru copiii străzii ori pentru soţiile victime ale violenţei în
familie. Am avea o eficacitate aproape maximă, orice caz dintre cele vizate
beneficiind de protecţie asigurată. Dar pentru imensa majoritate a localităţilor
asemenea adăposturi ar fi dacă nu integral inutile, atunci cel puţin foarte rar
necesare, deci eficienţa lor ar fi foarte scăzută. Acelaşi ar fi cazul în care am
crea şcoli în localităţi cu număr foarte redus de elevi, aşezăminte de sănătate în
zone cu foarte puţini potenţiali pacienţi etc.
În plus şi costurile pot fi apreciate atât sub aspectul consumului total, cât
şi cele interne sistemului, putându-se distinge între resursele ce ajung direct la
beneficiarii serviciului şi cele consumate pentru funcţionarea sistemului
însuşi. Şi este evident că sistemul are o eficienţă mai bună cu cât consumă mai

33
puţine fonduri pentru funcţionarea proprie. Reiterând un exemplu avansat
anterior, cei 3000 de funcţionari angajaţi actualmente pentru recalcularea
pensiilor, reprezintă un cost intern ce scade momentan eficienţa sistemului.
Experienţa arată că sistemele private (de pensii, de asistenţă medicală, de
asigurări, de protecţie a copiilor, de învăţământ) consumă din totalul resurselor
alocate, de două-trei ori mai mult pentru propria lor funcţionare.

1.4. Sectorialitate şi priorităţi în politica socială

S-a mai menţionat ideea că politica socială nu se referă la întregul
sistem social ci doar la “puncte” ale acestuia, la acele aspecte care reprezintă
probleme şi în care statul crede că trebuie să intervină corectiv în raport cu
acţiunea unor mecanisme sociale complexe şi spontane. Lucrul este în fond
logic şi normal. Un sistem social în care ar trebui protejaţi toţi cetăţenii şi sub
toate aspectele vieţii lor, ar fi unul în ansamblu ineficient şi neviabil.
Ori politicile sociale trebuie să rezolve doar problemele unor categorii
de cetăţeni, sub unele aspecte ale vieţii lor, pentru a echilibra şi egaliza şansele
lor de acces. Din acest motiv nu există o singură politică socială globală, ci mai
multe politici sociale sectoriale. Global poate fi formulat obiectivul politicii
sociale (bunăstarea, reducerea sărăciei) ori orientarea ei de principiu (de stânga
ori de dreapta), deci ideologia ce o inspiră. În rest, toate abordările enumără
domeniile în care se consideră că există probleme, deci este necesară protecţia
socială cu cele două componente ale ei: asigurările sociale şi asistenţa socială.
Într-o enumerare aleatoare ca ordine, asemenea domenii/politici sociale
sunt:
- politica socială în domeniul sănătăţii;
- politica socială în domeniul educaţiei;
- politica salarială;
- politica fiscală;
- politica socială în domeniul prevenirii şi combaterii
criminalităţii;
- politici de suport pentru şomeri;
34
 - politici de suport pentru femei;
- asigurările sociale;
- politica socială de locuire;
- politica socială faţă de minorităţile naţionale;
- politica socială faţă de persoanele cu handicap/cerinţe
speciale;
- politica socială de protecţie a copilului;
- politica socială în domeniul populaţiei şi familiei;
- politica socială în domeniul dezvoltării comunitare;
- politica socială la nivelul pieţei muncii;
- politica socială de protecţie a persoanelor în vârstă.

Enumerarea acestor domenii de politică socială am considerat-o în bună

măsură aleatoare ca ordine, ele nefiind toate la acelaşi rang de necesitate şi
importanţă. Primul lucru ce ar trebui remarcat este acela că domeniile
(sectoarele) de politici sociale se constituie într-un sistem al acestora, bazat pe
multiple intercondiţionării, interacţiuni.
Dacă discutăm aceste intercondiţionări în termeni de dependenţe
sociale, vom constata că ele aparţin tuturor categoriilor acestora, adică
dependenţelor cauzale, funcţionale şi structurale.
O dependenţă cauzală globală există între starea economiei unei ţări şi
protecţia socială ce o asigură, ori între ideologia actorilor politici pe de o parte şi
nivelul/forma protecţiei sociale pe de altă parte. În interiorul sistemelor de
politici sociale vom observa dependenţa cauzală între cele privind asigurarea
locurilor de muncă, politica salarială şi fiscală pe de o parte şi politicile locuirii,
ajutorării şomerilor ori combaterii criminalităţii, pe de altă parte.
Este destul de evident că dacă oamenii au locuri de muncă, obţin venituri
bune din muncă, nu sunt impozitaţi excesiv etc., ei nu vor avea nevoie de
ajutoare de şomaj, vor manifesta tendinţe deviante mai reduse ori vor avea
nevoie mai redusă de ajutoare pentru întreţinere, subvenţii pentru încălzire în
timpul iernii etc. La fel, o bună politică generală de sănătate va diminua
solicitarea pentru starea de sănătate a unor segmente ale populaţiei (copii,

35
bătrâni), ca şi faptul că o bună politică socială în domeniul învăţământului şi
educaţiei va micşora amploarea politicilor de prevenire şi combatere a
criminalităţii.
Dependenţe funcţionale există, spre exemplu, între politica salarială şi
cea fiscală, între politica socială la nivelul pieţei muncii şi aceea de suport
pentru şomeri, între politica salarială şi aceea de protecţie pentru persoanele în
vârstă etc. Cum bunăstarea înseamnă în fond venituri, ele sunt cu atât mai mari
cu cât fiscalitatea este mai redusă.
Nu degeaba actorii politici de pretutindeni încearcă să obţină beneficii
electorale din promisiunea reducerii impozitelor, lucru ce ar asigura creşterea
venitului real. Chiar în România, promisiunea electorală a Alianţei D.A. a fost
aceea a tentantei cote unice de impozitare de 16%, deşi observatorii avizaţi
avertizau asupra dificultăţilor pe care ea le va genera sub aspectul constituirii
veniturilor la buget. Ori realitatea a dovedit necesară majorarea impozitelor
(atât directe cât şi indirecte) printre care creşterea de la 1% la 3% a impozitului
pe profit la I.M.M.-uri, de la 1% la 10% la impozitele privind veniturile de pe
piaţa de capital, preconizatele majorări de impozite pe terenuri, clădiri ori
autoturisme, discuţia despre creşterea la 22% a T.V.A.-ului etc. Adăugând la
acestea majorările de preţuri la energia electrică, energia termică, gaze naturale
şi celelalte produse, ajungem la concluzia că veniturile reale ale majorităţii
populaţiei vor scădea. Implicit va creşte necesitatea protecţiei (a fondurilor)
pentru ajutoarele de încălzire, chirii, medicamente ş.a.m.d.
Am explicat o dependenţă funcţională şi deja a devenit vizibil faptul că
în majoritatea cazurilor de acest gen este vorba de relaţia dintre instrumentul
adoptat şi procesul la baza căruia acesta stă. Ca instrumente pot fi salariul,
impozitul, ajutorul de şomaj, pensia, alocaţia pentru copii, alocaţia de
maternitate, CAS-ul etc. Iar procesele sunt însăşi politicile sociale sectoriale:
suportul pentru şomeri, pensionari, copii, mame, încălzire, sănătate ş.a.m.d. Un
instrument favorabil (salarii mari, impozite mici) reduce din volumul resurselor

36
necesare protecţiei sociale, în timp ce instrumente slabe cresc nevoia politicilor
sociale protective.
Există şi dependenţe structurale cum ar fi cele dintre locurile de muncă
şi politicile de suport pentru şomeri, între dezvoltarea comunitară – locuire, sau
între politica de sănătate şi cea faţă de persoanele cu dizabilităţi.
Există o relaţie structurală între locurile de muncă disponibile pentru
populaţia activă şi proporţia şomerilor în cadrul ei, ori între populaţia ocupată şi
pensionari. Deşi multe materiale de specialitate incriminează un şomaj mascat
înainte de 1989, este o realitate faptul că atunci populaţia ocupată reprezenta
peste 10 milioane de oameni iar în mai 2005, populaţia salariată număra doar
4,56 milioane. Dintre aceştia 1.730.000 lucrau în industrie, 627.300 în comerţ,
346.000 în construcţii, 403.100 în învăţământ şi 325.300 în sănătate şi asistenţă
socială (cf. TVR 1, 12 august 2005).
În Valea Jiului salariaţii din minerit erau 54.493 în 1990, 14.227 în
2004 şi se prognozează scăderea lor la 12.500 în 2007. Dacă considerăm cifra
din 1990 ca egală cu 100%, atunci ponderea scade la 26,30% în 2004, cu
tendinţa de a reprezenta doar 22,93% în 2007. La nivelul ţării există astăzi
aproximativ 6,5 milioane de pensionari în raport cu 4,5 milioane salariaţi, deci
raportul este de 1,45/1. Chiar dacă ne raportăm doar la pensionarii din sistemul
asigurărilor sociale de stat, ei erau în semestrul I 2005 de 4.606.000 faţă de
numărul de salariaţi de 4.577.800, deci raportul era tot negativ: 1,06/1 (INS,
DJSH, 2005, pp.7-8).
Din asemenea structuri se nasc problemele protecţiei pentru şomeri,
problema pensionarilor şi a recalculării/recorelării pensiilor etc. Raportul
defavorabil dintre populaţia ocupată şi cea neocupată face aproape insolubilă
problema unor niveluri de pensii care să asigure un trai minim decent şi
independent al pensionarilor şi consumă resurse pentru medicamente gratuite şi
compensate, ajutoare sociale, ori alte politici de sprijin pentru persoanele
vârstnice. Din însăşi majoritatea dependenţelor ce le-am enunţat şi exemplificat,

37
rezultă că de regulă unul din termenii relaţiei ţine de sfera economicului. Am şi
declarat dependenţa cauzală globală dintre economie şi politicile sociale, dar şi
prioritatea în interiorul sistemului politicilor sociale ce o au cele din sfera
economică. Astfel încât, în directă legătură nu numai cu acest imperativ, dar şi
cu tema principală a demersului nostru, vom consacra un paragraf politicilor de
pe piaţa muncii.

1.5. Politica socială la nivelul pieţei muncii

Piaţa este privită în principiu fie ca un cadru (de interacţiune a
vânzătorilor cu cumpărătorii), fie ca un mecanism de confruntare a cererii şi a
ofertei şi de stabilire implicită a unor proporţionalităţi.
Piaţa muncii este una din componentele economiei de piaţă alături de
piaţa bunurilor şi a capitalului, ea având ca obiect forţa de muncă. Deci ea va fi
acea “piaţă pe care se negociază şi se stabilesc condiţiile de angajare în muncă”
(Popescu, 1993, p.431).
Într-o altă formulare, ea “este cadrul de confruntare între cererea şi oferta
de forţă de muncă într-un interval de timp şi într-un anumit spaţiu, care se
finalizează prin vânzarea – cumpărarea de forţă de muncă în schimbul unui preţ
numit salariu, funcţionând în fiecare ţară, pe diferite grupuri de ţări şi la scară
mondială” (M.Cojocaru, 2003, p.604).
În mare, piaţa muncii are două componente:
- cererea de (forţă de) muncă care cumulează locurile efectiv ocupate
şi cele potenţiale (neocupate) din cadrul unei economii. Ea se exprimă nu
doar prin numărul locurilor de muncă ci şi prin relaţiile, raporturile şi
conexiunile vizând volumul şi structura pe profesii şi niveluri de
calificare a necesarului de forţă de muncă.
- oferta de (forţă de) muncă priveşte disponibilul total de lucrători (ori
de ore/om de muncă) în cadrul unei economii. Din totalul celor apţi de

38
 muncă se scade numărul celor ce nu doresc să se angajeze în nici o
activitate, ajungându-se astfel la disponibilul de forţă de muncă.

Cererea şi oferta de forţă de muncă sunt dinamice mai ales pe termen

lung. Pe termen scurt ele sunt practic invariabile, deoarece nu se pot crea în timp
foarte scurt nici un număr important de locuri de muncă, nici o forţă de muncă
de o anumită calificare şi structură. În acelaşi timp, cererea şi oferta de forţă de
muncă nu sunt omogene (se evidenţiază la nivel de subgrupuri), oferta mai ales
fiind perisabilă şi rigidă.
Piaţa muncii are mai multe funcţii (M.Cojocaru, op.cit., p.608):
- funcţia informativă, oferind patronatului date despre volumul forţei de
muncă disponibile, structura ei socio-profesională, condiţiile de muncă etc. Şi la
noi, spre exemplu, ziarele, radioul şi televiziunile anunţă periodic “burse ale
locurilor de muncă”prin care agenţiile (naţională ori judeţene de ocupare a
forţei de muncă) prezintă oferta de locuri disponibile pe
economie/ramuri/localităţi şi structura pe meseriile solicitate. Spre exemplu
Rompress-ul anunţă că ANOFM oferă 19.426 locuri de muncă. Între acestea 755
(=3,88%) sunt pentru cei cu studii superioare şi 18.671 (=96,12%) pentru cei cu
studii medii şi profesionale. Dintre aceste locuri, 1230 sunt pentru confecţioner-
asamblator de articole din textile, 1061 pentru agent de pază, 831 pentru
montator sub ansamble etc. (cf. TVR 1, 28 august, 2005).
O lectură comparativă a diverselor asemenea oferte indică locuri în mare
majoritate pentru muncitori (în special confecţioneri în industria uşoară,
lucrători în construcţii etc.), a persoanelor cu studii la nivelul şcolilor
profesionale şi al liceelor, a ofertei în domeniul diverselor servicii etc.
Pe acelaşi principiu se prezintă şi oferta unor firme ori chiar ţări. Sunt
notorii ofertele internaţionale (pentru Spania, Italia, Germania, Franţa etc.)
privind culegătorii de produse agricole, personalul medical cu pregătire medie,
muncitori în construcţii ori personal în servicii hoteliere sau menajere etc.

39
 - o a doua funcţie este aceea de a acorda asistenţă partenerilor sociali
în probleme de negocieri şi conciliere, legate de contractele colective de
muncă ori conflicte de muncă.
- studiile de prognoză pe care diferite organe ale Ministerului Muncii şi
Solidarităţii Sociale le fac pe localităţi ori direcţii de formare
profesională şi pe care le pun la dispoziţia partenerilor sociali (sindicate,
patronate, unităţi de învăţământ). Rostul unor asemenea prognoze este de
a orienta cererea şi oferta de forţă de muncă din timp util spre direcţii cât
mai conforme cu cerinţele economiei.
Aminteam anterior că oferta este destul de perisabilă deoarece anumite
specializări şi nivele de pregătire nu se mai cer, în timp ce altele au cerere cu
trend ascendent. Ea poate fi şi rigidă, în sensul că cerinţele de supravieţuire îl
obligă pe individ să-şi găsească cât mai repede loc de muncă. Ori prognozele
corecte tocmai acest lucru îl urmăresc: să orienteze cât mai repede oferta
conform cu cererea.
Într-un sens mai larg – socio economic şi educativ – funcţiile pieţei
muncii se referă şi la alocarea corectă a resurselor de muncă, la mărirea
volumului de muncă disponibilă, la influenţa ei în privinţa formării şi
distribuţiei veniturilor, la influenţarea climatului de muncă, la orientarea şi
reconversia profesională.

1.6. Ocuparea forţei de muncă şi şomajul

Ocuparea este un indicator important al eficienţei utilizării resurselor
umane. Aceste resurse au o contribuţie vitală în asigurarea activităţii economice
eficiente şi gradul lor de ocupare, de utilizare, indică şi el starea unei
economii.
În terminologia specifică sunt utilizate mai ales următoarele concepte
(MMPS, DJH, 1994, p.2):

40
 - resursele de muncă = totalitatea persoanelor în, sub şi peste vârsta de
muncă, apte de muncă, într-un teritoriu;
- populaţia activă = totalitatea persoanelor apte de muncă sau aflate în
căutarea unui loc de muncă, în, sub şi peste vârsta de muncă;
- populaţia ocupată = totalitatea persoanelor în, sub şi peste vârsta de
muncă, apte de muncă, având un loc de muncă remunerat (dar se includ
şi lucrătorii familiali neremuneraţi);
- şomerii = totalitatea persoanelor apte de muncă, în vârstă de muncă,
care se află în căutarea unui loc de muncă şi se află în evidenţa oficiilor
de muncă.
Aceste patru concepte reprezintă indicatori de sinteză, dar se apreciază că
populaţia ocupată ar putea deveni în timp un indicator barometric, adică de
prognoza mediului economico-social, indicator a cărui testare cere însă o
perioadă lungă de timp. În privinţa ocupării se poate calcula şi o rată de
creştere a ocupării, în variantele de rată de creştere naţională a ocupării, rată
de creştere regională a ocupării şi rată de creştere regională a ocupării în
funcţie de rata de creştere naţională a ocupării (sursa 25, p.8-11).
Se poate înţelege că la nivel naţional rata ocupării să crească, în timp ce
într-o zonă (Valea Jiului spre exemplu) ea să scadă. Acest lucru este cu atât mai
posibil cu cât regiunea respectivă are un mai pronunţat caracter monofactorial
de dezvoltare, acesta fiind şi cazul zonelor miniere. Dacă în regiuni mai
diversificate de dezvoltare există posibilitatea creşterii ratei de ocupare chiar în
condiţiile de restrângere a activităţii în 1-2 sectoare, în zonele axate prioritar pe
o singură activitate, decăderea acesteia duce inevitabil la scăderea regională a
ratei de ocupare a forţei de muncă.
Datele statistice arată că în primul semestru al anului 2005, numărul
funcţionarilor la nivelul ţării a ajuns la 173.000 faţă de 80.000 în 1990.
Creşterea procentuală a numărului funcţionarilor a fost în semestrul I al anului
2005 de 10% faţă de media de 4% a creşterii numărului de salariaţi pe întreaga

41
economie naţională. Creşterea absolută de 15.000 funcţionari în administraţia
publică contrastează cu scăderea de 11.500 salariaţi în industrie, în semestrul I
/2005 (Ziarul „Financiar” 19 august 2005).
Oricum asemenea rate de creştere rezultate din mărirea în 2005 a
numărului de salariaţi pe ţară cu 137.000 faţă de mai 2004, nu se regăsesc şi în
Valea Jiului.
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) a elaborat anumite
standarde internaţionale în virtutea cărora operează cu trei categorii de bază:
populaţia ocupată, populaţia în şomaj şi populaţia inactivă (MMPS, DGH,
1995, p.1- 4).
Aceste trei categorii rezultă din combinarea a patru criterii:
- principiul activităţii, ce stabileşte statutul persoanei pe baza a ceea ce
face ea efectiv în perioada de referinţă;
- regulile de prioritate ce stabilesc criteriile de clasificare în cele trei
categorii. Deci se consideră că ocuparea are prioritate asupra şomajului
iar şomajul are prioritate asupra inactivităţii economice. În virtutea
acestor reguli, un individ care lucrează dar caută în acelaşi timp de lucru,
este considerat ocupat, în timp ce un student ce învaţă dar în acelaşi timp
caută şi este disponibil pentru lucru, este considerat şomer. Prioritatea
ocupării se concretizează în ultimă instanţă în faptul că dacă ai lucrat
numai o oră într-o săptămână, eşti deja considerat ocupat;
- perioada de referinţă poate fi scurtă (o zi, o săptămână) ori lungă (un
an). În general se privilegiază perioadele scurte care cresc ponderea
populaţiei ocupate şi reduc % şomerilor; evident că la perioade de
referinţă lungi scade ponderea populaţiei ocupate şi creşte aceea a
şomerilor;
- limitele de vârstă care în raport cu diferite ţări sunt foarte variabile: 6
ani în Egipt, 10 ani în Brazilia, 16 ani în Suedia şi SUA etc. În
majoritatea ţărilor limita minimă pentru ocupare este 14-15 ani, multe

42
 ţări având legislaţii în care sunt corelate durata învăţământului
obligatoriu cu vârsta minimă a încadrării în muncă. Există şi o limită
maximă de vârstă care poate fi de 62, 65 ori chiar 75 de ani, aceasta din
urmă în Suedia, Norvegia, Danemarca şi Finlanda. În puţine ţări se
folosesc limite maxime de vârstă şi acolo ele se cer corelate cu durata şi
speranţa medie de viaţă.
Organizaţia Internaţională a Muncii a produs şi o clasificare
internaţională a Statutului de Ocupare (ICSE) (MMPS, DGH, 1995, anexa 3)
care defineşte categoriile de patron, lucrător pe cont propriu, lucrător
angajat, lucrător familial neremunerat şi de membru în cooperativa
agricolă de producţie. Acest Statut precizează că “populaţia ocupată cuprinde
toate persoanele de 14 ani şi peste, care au desfăşurat o activitate economică sau
socială producătoare de bunuri sau servicii, de cel puţin o oră în perioada de
referinţă (o săptămână) în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii,
plata în natură sau alte beneficii”. (loc. cit.)
Precizările ICSE includ (menţin) în populaţia ocupată şi alte câteva
categorii:
- persoanele temporar absente de la lucru în cursul săptămânii de
referinţă (concedii de odihnă, boală, maternitate, de studii, de
incapacitate temporară de muncă), ori absenţe provocate de conflicte de
muncă, greve, cursuri de perfecţionare/profesionale, suspendare
temporară a lucrului din cauza condiţiilor;
- persoane care nu sunt remunerate temporar, pe perioadă nedefinită,
dar care au contract de muncă;
- persoane care în cursul săptămânii de referinţă desfăşoară muncă
aducătoare de venit chiar dacă învaţă, sunt pensionari sau şomeri;
- elevii şi studenţii care lucrează;
- lucrătorii familiali neremuneraţi;
- ucenicii şi stagiarii remuneraţi.

43
 Se vede deci că nu numai includerea populaţiei în doar trei categorii
(ocupată, şomeră şi inactivă) dar şi interesul de a mări gradul de ocupare, face ca
jocul criterii/limite/excepţii să tindă la un calcul care să ducă la un procent cât
mai mare de populaţie ocupată.
Cu excepţia antipodului ocupării (şomajul) avem şi situaţii caracterizate
de lipsa parţială de lucru, definită de conceptul de subocupare. Subocuparea
“există atunci când ocuparea unei persoane este neadecvată în raport cu normele
specifice, sau cu o ocupare alternativă, ţinându-se seama de pregătirea acesteia
pentru ocupare” (ICSE loc. cit.).
Există o subocupare vizibilă şi una invizibilă. Subocuparea vizibilă se
exprimă în insuficienţe ale volumului ocupării. Subocuparea invizibilă este
caracterizată de veniturile mici, subutilizarea pregătirii, productivitate mică sau
alţi factori. Unii autori folosesc pentru subocuparea invizibilă şi împărţirea ei în
subocupare “deghizată” legată de venituri scăzute şi pregătire nefolosită şi
subocupare “potenţială” (de productivitate scăzută). Un exemplu de subocupare
invizibilă în varianta ei “deghizată” este şi faptul că peste o treime din
absolvenţii învăţământului superior minier (deci cu calificare de inginer), ocupă
de nevoie, în minele din Valea Jiului, poziţii profesionale de şefi formaţii de
lucru sau de maiştri.
Consecinţa subocupării, deci diferenţa până la ocupare totală, o
constituie surplusul de muncă sau rezerva de forţă de muncă care se
estimează prin compararea unităţilor de lucru disponibile în raport cu cele
folosite ori necesare, în condiţiile unei productivităţi date.
Şomajul reprezintă situaţia extremă de totală neocupare, totală lipsă de
lucru. Dicţionarul de Sociologie (1993) reia definiţia OIM: “şomer este oricine
care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte simultan următoarele condiţii: este
apt de muncă, nu munceşte, este disponibil pentru o muncă salariată, caută un
loc de muncă” (M.Voinea, 1993, p.632). O definiţie apropiată am citat-o deja
(Ghidul practic MMPS). La fel, noua Lege privind sistemul asigurărilor de

44
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă (Legea nr. 76) aduce câteva
completări, definind şomerul ca persoana ce îndeplineşte cumulativ următoarele
condiţii:
- este aptă din punct de vedere fizic şi psihic pentru prestarea
unei munci;
- nu are loc de muncă, este în căutarea acestuia de la vârsta de
minim 16 ani (definiţia BIM stipula minim 15 ani – vezi INS
Anuar Statistic al României, 2000, p.95) şi până la
îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
- este disponibilă pentru a începe lucrul în perioada imediat
următoare (BIM – 15 zile) dacă şi-ar găsi un loc de muncă;
- este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocupare a Forţei
de Muncă (ANOFM) sau la alt furnizor de servicii de ocupare
ce funcţionează în condiţii legale.
Ca fenomen de neocupare totală a unei populaţii apte şi doritoare de
muncă, şomajul este în general blamat, considerat un fenomen negativ care
exprimă dezechilibre, iar în cadrul societăţilor în tranziţie la economia de piaţă
este considerat ca un efect negativ al liberalizării pieţei muncii. În principiu aşa
şi este, şomajul exprimând dezechilibrul principal pe piaţa muncii (oferta de
muncă depăşeşte cererea) dar şi pe piaţa bunurilor şi serviciilor, când oferta
depăşeşte cererea. Cu totul în treacăt semnalăm o eroare conţinută în cadrul
sursei 29, în care se consideră că pe piaţa bunurilor şi serviciilor “şomajul apare
când producţia este inferioară (s.n.) cererii” (loc.cit.). Este exact invers: când
producţia este inferioară cererii, deci este loc să produci ca să acoperi cererea,
poţi folosi forţă de muncă, poţi angaja oameni, deci să creşti ocuparea. Doar
când producţia este superioară cererii, când produsele şi serviciile sunt în
surplus, trebuie să reduci/restrângi activitatea şi să trimiţi forţa de muncă în
şomaj. Totodată opinăm că într-o economie de piaţă o rată a şomajului de doar
câteva procente nu este prin definiţie o problemă socială, o disfuncţionalitate

45
economică majoră. Ea poate avea – repetăm, la un nivel redus – chiar efecte
economice benefice: menţine o anumită tensiune pe piaţa muncii, stimulează
competitivitatea, perfecţionarea, adaptarea la cerinţele zilei etc. Convenim însă
că la proporţii mai mari şomajul este cu atât mai grav cu cât rata lui este mai
mare. Sursele şomajului sunt în principal două: pierderea locurilor de muncă
de către unii ocupaţi şi oferta de muncă (ce nu-şi găseşte ocupare) din partea
noilor generaţii ce ating vârsta legală de angajare şi termină forme de instruire.
Pe baza conceptelor enunţate se pot calcula câţiva indicatori ca rate:
- rata de activitate este raportul dintre populaţia activă şi
populaţia totală cu vârsta de peste 15 ani; populaţia activă
este compusă din populaţia ocupată plus şomerii;
- rata de ocupare ca raport între populaţia ocupată şi populaţia
totală cu vârstă de peste 15 ani;
- rata şomajului (BIM) este raportul între numărul şomerilor
în accepţiunea BIM şi populaţia activă;
- rata şomajului (în accepţiunea românească, vezi Anuarul
Statistic al României) ca raport între numărul şomerilor
înregistraţi la agenţiile de ocupare a forţei de muncă şi
populaţia activă civilă.
Rata şomajului reprezintă deci raportul dintre numărul şomerilor
înregistraţi şi populaţia activă civilă, compusă din şomeri şi populaţia ocupată,
definită conform balanţei forţei de muncă. Cei care (în contextul Legii nr.
1/1991 republicată în 1994 şi completată prin OG nr. 47/1997) se numeau
şomeri înregistraţi, în accepţiunea noii legi au devenit persoane în căutarea unui
loc de muncă, cu specificarea că trebuie să se afle în mod obligatoriu în
evidenţele ANOFM sau a altui furnizor de servicii de ocupare.

Combaterea şomajului – cu precădere a şomajului de lungă durată – se

conturează ca una dintre cele mai importante coordonate ale politicii sociale a

46
statelor membre UE, ea căpătând o prioritate sporită începând cu a doua
jumătate a deceniului al nouălea.
Este în general acceptată ideea conform căreia se impune tot mai mult o
orientare a politicilor pieţei muncii de la măsuri preponderent pasive spre cele
mai active, care sprijină ocuparea forţei de muncă. Dacă astfel de probleme
există şi în ţările dezvoltate, cu atât mai mult, în procesul economic de tranziţie
al ţării noastre, şomajul a devenit un fenomen social cu influenţe negative
puternice.
Conform unei analize, „în 1995, şomajul a scăzut brusc (cu 226 mii
persoane) faţă de anul precedent. Tendinţa de scădere a continuat până în 1996,
an în care s-a înregistrat cel mai mic număr de şomeri (658 mii persoane) şi cea
mai mică rată (6,6%) din perioada dificilă a tranziţiei, cu excepţia anului de
început al reformelor – 1991. În 1998, numărul şomerilor înscrişi la oficiile de
Forţă de Muncă şi Şomaj a crescut cu peste 360 mii persoane, rata de şomaj
ajungând la 10,3%. O asemenea evoluţie s-a datorat accelerării restructurării în
sectoare cum sunt mineritul, chimia, petrochimia, dar şi noii legislaţii privind
plăţile compensatorii în caz de disponibilizare. În aceste condiţii, ocuparea a fost
«împinsă» pe o traiectorie descendentă […] (aceasta) s-a accentuat începând cu
a doua parte a anului 1997, rata şomajului reluându-şi dinamica crescătoare”.
(C.Mihăilescu, 2001, p.203).
Conform datelor statistice din tabelul 1.1, situaţia pare să se fi redresat
oarecum în decursul anilor 2002-2003, rata şomajului scăzând considerabil
(6,2%) în luna iunie a anului 2004, iar în primul semestru al anului 2005,
scăzând chiar la 5,5%. Datele de prognoză (tabelul nr. 1.2) din cadrul
scenariului restructurant al dezvoltării economiei României pe termen mediu
indicau în anul 2000 cifre ipotetice mai mari decât cele care sunt oferite de
statistică (Isărescu, Postolache, 2000).

47
 Tabelul nr. 1.1
Situaţia şomajului în România în perioada 1991 – iunie 2005
(la sfârşitul perioadei)

Anul 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Şomaj
Total şomeri (mii 337,4 929,1 1164,7 1223,9 998,4 657,6 881,4
persoane)
Rata şomajului (%) 3,0 8,2 10,4 10,9 9,5 6,6 8,9

(continuare)
Anul 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 iunie
Şomaj 2005
Total şomeri (mii 1025,1 1130,3 1007,1 826,9 760,6 689,5 557,9 488,8
persoane)
Rata şomajului (%) 10,4 11,8 10,5 8,8 8,4 7,9 6,2 5,5
Surse: Institutul Naţional de Statistică, Anuar Statistic al României, 2000, p. 112
INS – Buletin statistic lunar – judeţul Hunedoara, mai 2003, p. 6
INS – Buletin statistic lunar – judeţul Hunedoara, decembrie 2004, p. 8
INS – Buletin statistic lunar – judeţul Hunedoara, iunie 2005, p. 7-8

Tabelul nr. 1.2

Şomajul şi rata şomajului prognozate pentru perioada 2000-2004
Anul
2000 2001 2002 2003 2004
Şomaj
Nr. şomeri (mii
1290 1124 995 943 822
pers.)
Rata şomaj (%) 13,3 11,7 10,5 10,2 9,1
Sursa: Isărescu, Postolache, op.cit

Cele două tabele compară o prognoză cu cifrele oficiale care se

presupune că surprind corect realitatea. Din comparaţie rezultă că prognoza a
fost mai rezervată, mai pesimistă, realitatea – repetăm, dacă ea este corect
prezentată – indicând o îmbunătăţire semnificativă. În actuala etapă de tranziţie
48
economico-socială a României, cauzele care au generat creşterea şomajului au
fost, în principal (M.Cojocaru, 2003, p.609-614):
- disponibilizarea forţei de muncă ocupată în sectoarele economice
supuse restructurării;
- creşterea nesemnificativă a numărului de locuri de muncă, datorată
lipsei de diversitate în activităţile economice şi dezvoltării foarte
lente a sectorului privat;
- un nivel de şcolarizare şi calificare profesională aflat, nu de puţine
ori, în dezacord cu ofertele de pe piaţa muncii;
- scăderea capacităţii de investiţie în sectoarele economice importante.

Apariţia şomajului ca fenomen de masă are consecinţe directe asupra

pieţei muncii:
- scăderea şi degradarea ocupării forţei de muncă;
- creşterea şi generalizarea sărăciei, în special în zonele puternic
afectate de restructurarea economică (este şi cazul Văii Jiului);
- apariţia inegalităţii sociale, a fenomenului de marginalizare a
anumitor grupuri sociale defavorizate;
- creşterea continuă şi progresivă a resurselor financiare alocate
protecţiei sociale;
- un trend ascendent al fenomenului infracţional, apariţia unor
fenomene noi (vagabondajul, copii străzii, cerşetoria), creşterea ratei
criminalităţii, a violenţei.
La ora actuală, în domeniul pieţei muncii se disting două mecanisme de
acţiune pentru creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă:
- mecanisme active ce se referă în special la: reconversia profesională;
forme şi modalităţi de încurajare a iniţiativei private în special în
rândul şomerilor; politici sociale de susţinere a mobilităţii forţei de
muncă şi posibilităţi de încurajare pentru derularea lucrărilor de

49
 utilitate publică, care să rezolve cel puţin temporar problema
şomajului;
- mecanisme pasive ce includ formule de pensionare anticipată sau
progresivă; politici salariale specifice de participare la profit sau de
subvenţionare de către autoritatea publică a unei părţi din salariul
oferit de către angajator; flexibilizarea timpului de muncă etc.

Din tot ce s-a spus până acum iese în evidenţă prioritatea de importanţă a
fenomenelor legate de piaţa muncii (ocuparea, subocuparea, neocuparea),
fenomene vitale în fond pentru existenţa societăţii însăşi. Devine deci clar faptul
că în legătură cu aceste fenomene trebuie să existe o protecţie socială, deci
politici sociale orientate pe mai multe direcţii dintre care cea mai importantă o
reprezintă politicile de combatere a şomajului. Alături de acestea mai există
nevoi legate de legislaţia protecţiei sociale specifice, medierea muncii şi a
şomajului, informarea pe piaţa muncii, modalităţile de identificare a locurilor
de muncă, calificarea şi recalificarea profesională şi consultanţa în afaceri.
Reiterăm ideea că dintre toate aceste direcţii/politici sociale, cea mai
importantă o reprezintă politicile de combatere a şomajului. Scopul final al
acestor politici este reintegrarea în muncă a şomerilor dar până la realizarea
acestui obiectiv, scopul intermediar este realizarea unei protecţii sociale a celor
care neavând loc de muncă, nu-şi pot asigura prin efort propriu cele necesare
unui trai decent.

Din mecanismele posibile ale creşterii gradului de ocupare rezultă şi

politicile de combatere a şomajului care pot fi:
- politici active ce urmăresc cu prioritate depistarea locurilor de
muncă, încurajarea (mai ales prin mecanismul medierii muncii)
iniţiativei private, reconversia profesională, răspunsul rapid şi
elastic la cerinţele ofertei de pe piaţa muncii etc.

50
 - politici pasive care în esenţă au la bază un suport financiar de
compensare şi care reduc interesul şi efortul şomerilor de a depăşi
îndependent situaţia (pensionări, concedieri cu salarii compensatorii,
suportarea de către stat a unei părţi a salariului acordat de angajator,
venit minim garantat apropiat de câştigul posibil prin efort propriu
ş.a.m.d.).
Aceste politici reclamă şi existenţa unor servicii prin care ele să se
deruleze. Principalele necesare sunt serviciile financiare, de intermediere
(mediere) a muncii, de informare şi consiliere, de formare (iniţiere, calificare,
recalificare, perfecţionare) profesională etc. Aceste servicii sunt în mod necesar
interdependente deoarece finanţarea, medierea, informarea şi formarea implică
puncte comune, “suprapuse”. Pentru a da un singur exemplu, consultarea unui
ghid de mediere (Horghidan, Nicolau, 1994, p.65 + 10 anexe) arată toate aceste
intercondiţionări.

1.7. Politica socială românească în contextul integrării europene

Găsim utilă încheierea acestui scurt periplu prin demersul clarificator al

conceptelor de bază cu care vom opera în continuare, cu o sumară privire
aruncată în viitorul unei Românii integrate european de la 01.01.2007. Ca orice
integrare, ea depinde de caracteristicile mediului integrator, deci de tipul de
Europă unită în care am intrat. Ideea de Europă unită este veche de un mileniu,
pornind de la Carol cel Mare, trecând prin Napoleon, Bismark şi ajungând, în a
doua jumătate a secolului XX, să ia forma Planului Schuman, Tratatului de la
Roma (1957), Comunitatea Economică Europeană, Uniunea Economică
Europeană, iar astăzi sub forma Uniunii Europene (UE). Deşi implică şi
aspectele politic şi social, esenţa UE o reprezintă prioritatea aspectului
economic: piaţa comună, libera circulaţie (a produselor, serviciilor, a forţei de
muncă ) şi moneda unică.

51
 Aderarea presupune îndeplinirea unei sume de condiţii pe diferite planuri
şi nu este un secret faptul că România este cel mai puţin pregătită tocmai pe
planul economic, mai ales la aspectele productivitate şi competitivitate. Dar şi
alte aspecte care au implicaţii directe cu politicile sociale sunt defavorabile
României. Unul evident este câştigul minim pe cap de locuitor care este cel
mai mic dintre cele ale ţărilor membre. El se cifrează doar la 72 euro în 2005, cu
o creştere de 10 euro faţă de 2003, în timp ce în Bulgaria câştigul minim a
crescut de la 58 euro în 2003 la 79 euro în 2005.

Tabelul nr.1.3
Câştigul minim pe cap de locuitor în unele ţări europene
(iulie 2005)

Ţara Câştig minim (euro)

România 72
Bulgaria 79
Letonia 116
Lituania 145
Polonia 205
Ungaria 232
Belgia 1210
Olanda 1265
Franţa 1297
Anglia 1297
Luxemburg 1467
Sursa: Institutul European de Statistică – cf. Realitatea TV (“Cifrele realităţii”), 20 august 2005

Este uşor de intuit ce va însemna şi pe planul protecţiei sociale efortul de

sprijin a unor segmente de populaţie într-o ţară în care câştigul minim pe
locuitor este de 18 ori sub media câştigului minim al membrilor vest-europeni
ai Uniunii.
Pe noi interesându-ne politicile sociale, prima întrebare fundamentală
care se pune este dacă există o politică socială europeană şi dacă există,
reprezintă ea un model social al UE ?
52
 La prima subîntrebare răspunsul este că dimensiunea socială a UE a
generat şi o politică socială a Uniunii în virtutea obiectivului de stat al
bunăstării vizat de componenţii vest europeni iniţiali. Corespondenţa cu
criteriul economic este vizibilă în formulări de genul: “politicile sociale
europene nu sunt rezultatul unui sentiment de solidaritate între cetăţenii
Europei, ci sunt o consecinţă necesară a creării pieţei unice europene” (Frunzaru,
2002, p.57). Şi Tratatul de la Maastricht stipulează că scopul politicilor sociale
europene îl reprezintă realizarea unui “nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă
şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economică
şi socială şi solidaritatea între statele membre” (art. B titlul I şi art. G titlul II).
Nu este de mirare că principalul aspect al politicilor sociale europene îl
reprezintă politicile de pe piaţa muncii, deci cele referitoare la drepturile
muncitorilor, ocuparea forţei de muncă, prevederi sociale şi protecţie socială. În
consecinţă toate documentele europene conţin asemenea prevederi specifice:
- Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Paris, 1951,
art. 2, 3, 46, 50, 51, 56, 58, 67, 68, 69;
- Tratatul de la Roma, 1957, privind Fondul Social European (FSE),
art. 3, 123-125;
- Tratatul Uniunii Europene, art. 39-42 (Muncitori), art.125-130
(Ocuparea forţei de muncă), art.136-145 (Prevederi sociale);
- Protocolul Social European – asociat Tratatului Uniunii Europene;
- Carta Socială (Maastricht, 1996);
- Tratatul de la Amsterdam (1996) şi Agenda Socială de la Nisa
(2000).
Însăşi titlul unui document extrem de important – Carta comunitară a
drepturilor fundamentale ale muncitorilor – sugerează prioritatea
prevederilor obligatorii “în domeniul condiţiilor de muncă, libertatea circulaţiei,
în formarea salariaţilor, consultarea salariaţilor, egalitatea tratamentelor şi
securitatea la locul de muncă” (Frunzaru, op.cit., p.68).

53
 O a doua sub întrebare pusă mai sus se referea la eventualitatea existenţei
unui model social unic al UE. Ioan Mărginean (2003) opinează că “Spre
deosebire de politica economică, pentru care s-a realizat unificarea, […] în
politica socială nu există şi nici nu se prevede, constituirea unui model unic”
(Mărginean, 2003, p.14).
Dacă un asemenea model nu există atunci în ce constă politica socială
europeană? Răspunsul constă în existenţa a două niveluri: politicile sociale
naţionale europene şi politicile europene. Statele naţionale se ocupă de
asigurarea împotriva celor mai multe riscuri (boală, accident, şomaj, sărăcie etc.)
iar UE se preocupă mai ales de circulaţia liberă a forţei de muncă, de
nediscriminarea ei în funcţie de sex ori naţionalitate, de aspectele ocupării forţei
de muncă etc. Între politicile sociale naţionale europene pot exista – şi există
realmente – mari diferenţe provocate de nivelul economiei, ideologia ce le
fondează, ori resursele alocate obiectivelor sectoriale.
Un indicator sintetic al diferenţelor îl poate reprezenta procentul
cheltuielilor sociale raportate la PIB, care în unele ţări europene este dublu
faţă de altele şi în raport cu care se produc şi diferenţele sectoriale. Pentru
exemplificare, putem menţiona cunoscutul model german al politicilor sociale,
cu un nivel ridicat al beneficiilor versus cheltuieli sociale mari (30% din PIB,
fără cheltuieli pentru învăţământ), în cadrul căruia în ceea ce priveşte numai
protecţia socială a şomerilor „oamenii rămaşi fără serviciu, primesc încă, timp
de 32 de luni, un ajutor de şomaj care ajunge până la 60% din ultimul salariu
(67% dacă au şi copii). Apoi suma scade la nivelul 53% şi 57% fără limită de
timp, se mai adaugă alte sume primite ca ajutor pentru casă şi familie, ceea
ce face ca şomajul să fie preferabil unui serviciu prost plătit” (M.Boiangiu,
2004, p.5). Este mai mult decât evident că o astfel de politică a protecţiei
şomerilor nu poate exista în România, în special în privinţa alocaţiilor financiare
(de altfel şi în Germania se încearcă reducerea ajutorului de şomaj la 12 luni).

54
 În această situaţie a imposibilităţii încă multă vreme de realizare a
modelului unic european şi a pronunţatele diferenţe naţionale, cuvântul de
ordine devine compatibilizarea. Prin toate tratatele adoptate de UE se prevăd
recomandări ori dispoziţii obligatorii pentru a face legislaţiile şi mecanismele
de politici sociale compatibile cu normele europene. Nu întâmplător pentru ţările
foste candidate la UE (România şi Bulgaria), anii de preaderare au fost o
perioadă de compatibilizare, de armonizare cu legislaţia europeană în cele mai
variate domenii, printre care şi cel al politicilor sociale.

O ultimă întrebare de principiu care îşi cere răspunsul, este cât de

pregătită şi compatibilă se prezintă România din punctul de vedere al politicilor
sociale, cu ţările membre ale UE? Răspunsul ar fi că “există doar o
compatibilitate parţială […] Discrepanţa se manifestă în privinţa nivelului
redus al cheltuielilor sociale, a inconsecvenţei în aplicarea prevederilor
legale privind drepturile sociale, a neacoperiri cu servicii sociale în teritoriu
pentru diverse intervenţii sociale, în funcţie de nevoi, pentru persoane
vulnerabile” (Mărgineanu, op.cit.p.147). Într-adevăr, organizarea sistemelor de
asigurări sociale ca cele de pensii, concedii de boală, de maternitate şi îngrijire a
copilului, ajutoare de şomaj, alocaţii pentru copii, pentru persoane cu handicap,
venitul minim garantat etc. sunt în principiu compatibile (vezi şi Legea
nr.76/2002 privind asigurările sociale şi stimularea ocupării forţei de muncă).
Dar într-o ţară în care rata de sărăcie severă a fost de 13,8% în 2000 şi a
coborât la doar 10,9% în 2002, iar rata sărăciei a fost de 35,8% în 2000 şi de
28,9% în 2002 (S.Ilie, 2003, p.111), contextul socio-economic diferă substanţial
de cel al ţărilor europene bogate.
Compatibilitatea doar parţială se exprimă şi în volumul cheltuielilor
sociale din PIB care în România reprezintă aproximativ 15% în anul 2003, ori
volumul compatibil cu cel european ar trebui să fie în momentul aderării de 28-
30%. Se apreciază (Mărginean, 2003) că modelul politicii sociale de austeritate

55
adoptat la noi, a fost diferit – opus chiar – faţă de cele urmate de alte ţări
europene, chiar foste socialiste, cum ar fi Polonia.
Nu întâmplător îşi fac tot mai insistent loc idei de genul: “Ţinând seama
de marile probleme pe care le ridică ţările în tranziţie din punctul de vedere al
costurilor sociale ale acestui proces […] apreciem că politicile sociale vor
deveni la fel de importante ca şi politicile economice, dacă nu mai importante, în
perspectiva tranziţiei omenirii spre o dezvoltare umană durabilă, bazată pe
compatibilitatea considerentelor de eficienţă economică cu cele de eficienţă
social-umană şi ecologică” (Trandafir, 2002, p.20). Iar discuţia repetată privind
procentul din PIB ce trebuie acordat învăţământului, conform legii, confirmă şi
ea importanţa finanţării domeniului respectiv de politică socială.

56
 Capitolul 2

ARIA ŞI METODOLOGIA CERCETĂRILOR

Sistemul de cercetări derulat între anii 2001 – 2004, a avut antecedente

atât tematice cât şi de aria pe care o numim generic Valea Jiului. Sintagma de
Valea Jiului corespunde unei realităţi pe care o putem privi din mai multe puncte
de vedere: geografic, economic, social şi politico-administrativ.
Din punct de vedere geografic vorbim de o depresiune între munţii
Şurianu, Parâng, Vulcan şi Retezat, cu o lungime de aproximativ 50 km şi fixată
pe văile Jiului de Est şi de Vest.
Din punct de vedere economic ne referim la cel mai mare bazin
carbonifer al ţării, axat pe exploatarea în subteran a huilei şi pe prepararea
acesteia. Exploatările importante – Petrila, Vulcan, Aninoasa, Lupeni – au un
trecut de peste un secol şi pe fondul lor au apărut şi s-au dezvoltat centrele
muncitoreşti miniere. Numărul exploatărilor miniere subterane ajunsese înainte
de 1990 la 13, la care se adăugau şi două cariere pentru exploatarea la zi (Cimpa
în extremitatea estică şi Câmpu lui Neag – în cea vestică a Văii), acestea din
urmă fiind abandonate chiar de la începutul perioadei de tranziţie. De altfel
întregul minerit al Văii Jiului a fost coordonat de peste 60 de ani de către un
singur organism economic, fie că s-a numit Societatea Anonimă Română
(S.A.R.) Petroşani, Sovromcărbune, Combinatul Minier Valea Jiului (C.M.V.J.),
Centrala Cărbunelui Petroşani (C.C.P.), Regia Autonomă a Huilei (R.A.H.)
Petroşani, ori – astăzi – Compania Naţională a Huilei (C.N.H.) Petroşani.
Din punct de vedere social suntem în prezenţa unui centru muncitoresc
monoindustrial, axat pe exploatarea şi valorificarea cărbunelui, a cărui rezervă ar
permite exploatarea sa încă un secol. Într-o apreciere făcută în 1975 la Petroşani,

57
Henri H. Stahl considera Valea Jiului ca un centru urban polinuclearizat.
Acesta se compunea din oraşul reşedinţă al Văii – Petroşani, alături de alte
câteva oraşe (Lupeni, Vulcan, Petrila) iar în diferite etape, au dobândit statut
urban şi localităţile Uricani, Aninoasa şi Lonea. Toate aceste localităţi se iviseră
grefate pe câte o mină, inclusiv centrul administrativ Petroşani în care exista
încă din perioada interbelică mina Dâlja iar ulterior s-a creat şi mina Livezeni.
În mod normal, cu cât localitatea grefată pe 1–2 exploatări miniere avea
o populaţie mai redusă, cu atât caracterul ei de centru muncitoresc, evidenţiat de
ponderea muncitorilor în totalul salariaţilor localităţii, era mai pronunţat. Un
studiu pe această temă făcut cu peste trei decenii în urmă (Krausz, 1974,
p. 79-86) arăta că faţă de 1930 (considerat = 100%) populaţia ţării în 1972
reprezenta 142%, populaţia judeţului Hunedoara 159%, iar populaţia
municipiului Petroşani 221%. Ponderea muncitorilor în cadrul salariaţilor era de
74% la Petroşani, 85% la Lupeni, 87% la Petrila şi Vulcan şi de 93% la Uricani.
Aceste date reprezintă o confirmare atât a caracterelor de centre muncitoreşti
dar şi a celor de centre miniere. Din punctul de vedere politico-administrativ
entitatea Văii Jiului reprezenta în 1989 un singur municipiu (Petroşani) în care
existau şase oraşe: Petroşani, Lupeni, Vulcan, Petrila, Lonea şi Uricani,
populaţia municipiului fiind de aproximativ 160 – 170 mii de locuitori.
Actualmente în Vale există trei municipii (Petroşani, Lupeni, Vulcan) cu oraşele
Petrila, Aninoasa şi Uricani, la care se adaugă şi câteva comune suburbane.
Am făcut acest scurt excurs asupra ariei în care ne-am cantonat
cercetările, vrând să scoatem în evidenţă caracteristicile de unitate ale
activităţilor social-economice şi cele de centru muncitoresc preponderent
monoindustrial.
Tema centrală a demersului nostru reprezentând-o politicile sociale
prioritare în reabilitarea Văii Jiului, am fost preocupată de necesitatea ca
informaţia concretă obţinută asupra ei să rezulte din mai multe cercetări

58
concrete care să se completeze, să se sprijine reciproc. Ca atare, între 2001–2004
am realizat patru cercetări de bază, pe patru teme distincte, la care s-au
adăugat şi două cercetări suplimentare, una de revenire pe aceeaşi temă după
doi ani (2002/2004) deci având un anumit caracter de anchetă panel, iar
alta (aceea despre problema socială) completată în 2004 cu un lot profesional de
subiecţi necuprins în ancheta din 2003 pe aceeaşi temă.
Am anticipat o explicaţie în privinţa anchetelor pe care le-am efectuat.
Ca principiu am avut intenţia de cuprindere totală a majorităţii subcategoriilor
de subiecţi. Când ancheta a avut ca subiecţi autorităţile publice, am încercat să
obţinem opiniile tuturor primarilor, viceprimarilor şi şefilor de servicii din
toate primăriile Văii. Când am vizat conducerile unităţilor economice din
minerit, i-am abordat pe toţi directorii, inginerii şefi, contabilii şefi şi şefii de
sectoare din toate exploatările miniere. Când i-am avut ca subiecţi pe angajaţii
în serviciile teritoriale publice de asistenţă socială, ne-am gândit la toţi aceştia
care erau în număr de 58 în cele şase primării ale oraşelor Văii. Când în 2004
am completat cercetarea “problema socială”, cu lotul celor care lucrează în
biblioteci, i-am investigat pe toţi cei din judeţul Hunedoara care au fost prezenţi
la întrunirea anuală ţinută la Biblioteca Universităţii din Petroşani.
Rezumând aspectul intenţiei cuprinderii complete în anchete, a unor
categorii de subiecţi (directori, directori adjuncţi, ingineri şefi, şefi de servicii,
primari, viceprimari, sindicalişti etc.), vom remarca faptul că reuşita cuprinderii
efective a oscilat între 82 – 100%. Uneori i-am găsit pe toţi subiecţii unei
subcategorii în timp ce alte ori, câte unul – trei dintre aceştia au fost
indisponibili în perioada cercetărilor.
Intenţia anchetei complete a existat şi sub aspectul “toţi din
perioada…”. Spre exemplu, în cercetările de amploare am apelat ca operatori
de interviu la grupuri mici şi special antrenate de studenţi ai specializării
Psihosociologie care îşi efectuau practica de vară de regulă între 1–20 iulie.
Asistaţi permanent de către mine, ei au lucrat la unele componente ale

59
anchetelor despre şomeri şi venitul minim garantat asigurând interviurile.
Considerăm că această participare a reprezentat pentru ei un prilej de instruire şi
în spiritul Codului Deontologic al Sociologilor, le mulţumim, remarcând
totodată că prin efort solitar faza de teren a anchetelor de amploare (1024
subiecţi şi 1118 subiecţi), nu ar fi fost posibilă.
Din cele afirmate rezultă că în marea majoritate a cercetărilor nu ne-am
confruntat cu probleme de eşantionare tocmai din intenţia de a-i cuprinde pe
toţi dintr-o subcategorie ori perioadă. În puţinele cazuri când a fost necesară o
eşantionare am apelat la aceea pe cote cum a fost în cazul agenţilor economici
privaţi. Dispunând de o situaţie completă a acestora, am fixat cotele pentru
numărul minim de angajaţi, volumul activităţii şi tipul de activitate, practicând
cotele “legate”. Este cazul celor 140 de agenţi economici privaţi din cercetarea
“problema socială” în anul 2003, lista formală a acestora fiind de peste 1000.
Vom descrie succint în continuare componentele acestui sistem de
cercetări, dându-le şi câte un indicativ – A, B (B1, B2), C (C1,C2) şi D –
indicative prin care vom face referire la ele în capitolele în care le vom analiza.

Ancheta asupra şomerilor (A) efectuată în 2001 pe un număr de 1024

şomeri în plată aflaţi în evidenţă la Oficiile forţelor de muncă din cele şase oraşe
ale Văii Jiului: Petroşani, Lupeni, Vulcan, Petrila, Aninoasa şi Uricani. Cum
condiţia de şomer implica şi obligaţia legală de prezenţă lunară pentru vizarea
legitimaţiei la Oficiul local al forţelor de muncă, în prima decadă a lunii iulie
2001 s-au prezentat la cele şase oficii 1024 şomeri. Toţi au fost supuşi unui
interviu individual, această anchetă sociologică având pentru noi indicativul de
ancheta A. În tabele şi analize îi vom numi “şomeri”, ajutorul de şomaj fiind
plătit din bugetul asigurărilor sociale. Pentru a nu mai reveni în capitolele de
analiză la prezentarea pe câteva structuri a lotului celor 1024 de subiecţi, o
facem în tabelele următoare.

60
 Tabelul nr.2.1

Structura după sex a subiecţilor

Sex masculin feminin total

Valori
Absolute 407 617 1024
Procente 39,75 60,25 100

Tabelul nr.2.2

Structura după vârstă a subiecţilor

Vârstă până la 25 26 – 45 peste 45 total

Valori ani inclusiv ani ani
Absolute 455 366 203 1024
Procente 44,43 35,74 19,83 100

Tabelul nr.2.3

Structura după starea civilă

Starea civilă necăsătorit(ă) căsătorit(ă) total

Valori
Absolute 509 515 1024
Procente 49,71 50,29 100

Tabelul nr.2.4

Structura după studii a subiecţilor

Studii subliceale liceale superioare total

Valori
Absolute 546 425 53 1024
Procente 53,22 41,50 5,18 100

61
 Tabelul nr.2.5

Structura după vechimea în muncă

Vechime fără până la 6 – 10 peste total

Valori vechime 5 ani ani 10 ani
Absolute 347 201 121 355 1024
Procente 33,87 19,63 11,83 34,67 100

Lotul de 1024 şomeri care s-a prezentat era deci compus în majoritate
din femei, aproape 80% până la vârsta de 40 de ani, doar jumătate dintre ei
căsătoriţi şi cu studii de nivel inferior, peste 53% fără vechime ori cu vechime
mică în muncă.

Ancheta privind beneficiarii de venit minim garantat (B: B1-2002;

B2-2004).
Pe baza Legii venitului minim garantat (nr.416/iulie 2001) şi a Legii
privind sistemul naţional de asistenţă socială (decembrie 2001), a apărut pentru
prima oară obligaţia beneficiarilor acestor legi de a presta lunar maxim 72 de ore
de “muncă în folosul comunităţii”.
Toţi cei care s-au prezentat în prima decadă a lunii iulie 2002 (615
persoane) şi iulie 2004 (503 beneficiari) la primăriile celor şase oraşe pentru a
efectua această obligaţie, au fost supuşi unui interviu. Deci pe acelaşi instrument
– protocol de interviu – s-a repetat cercetarea dar evident pe alt lot de subiecţi,
caracterul de “panel” vizând doar instrumentul nu şi colecţia de subiecţi.
Rezultatele comparative ale anchetei le codificăm cu simbolul B, ancheta din
2002 fiind simbolizată cu B1 iar cea din 2004 cu B2. În tabele şi analize îi vom
numi “asistaţi social” veniturile lor asigurându-se din bugetul asistenţei sociale.
Caracteristicile celor două loturi de subiecţi sunt prezentate în
continuare.

62
 Tabelul nr.2.6

Structura după sex

Sex masculin feminin total

An/valori
2002 abs. 285 330 615
% 46,34 53,66 100
2004 abs. 200 303 503
% 39,76 60,24 100
total abs. 485 633 1118
% 43,38 56,32 100

Tabelul nr.2.7

Structura după vârstă

Vârsta până la 25 26 – 45 ani peste 45 ani total

An/valori ani inclusiv
2002 abs. 113 411 91 615
% 18,37 66,83 14,80 100
2004 abs. 100 314 89 503
% 19,88 62,43 17,69 100
total abs. 213 725 180 1118
% 19,05 64,85 16,10 100

Tabelul nr.2.8

Structura după studii

Studii subliceale liceale superioare total

An/valori
2002 abs. 523 90 2 615
% 85,04 14,44 0,32 100
2004 abs. 417 74 12 503
% 82,90 14,71 2,39 100
total abs. 940 164 14 1118
% 84,08 14,67 1,25 100
63
 Tabelul nr.2.9

Structura după vechimea în muncă

Vechime fără 1 – 3 ani 4 – 10 ani peste 10 total

An/valori vechime ani
2002 abs. 258 54 123 180 615
% 41,95 8,78 20,00 29,27 100
2004 abs. 226 53 95 129 503
% 44,93 10,54 18,89 25,64 100
total abs. 484 107 218 309 1118
% 43,29 9,57 19,50 27,64 100

Este vorba deci de subiecţi în majoritate femei, cei în vârstă de până la

45 de ani, în proporţie covârşitoare (84%) cu studii subliceale şi peste 50% fără
vechime ori cu vechime doar până la trei ani.

Ancheta privind problema socială (C: C1 în 2002 şi C2 în 2004)

În 2002 au fost cuprinşi în anchetă 394 subiecţi reprezentând agenţi

economici = 275 (dintre care 135 agenţi economici de stat şi 140 din sectorul
privat), autorităţi publice = 70 şi lideri sindicali = 49. Toţi cei implicaţi
deţineau funcţii de conducere ca: directori, primari, directori adjuncţi, ingineri
şefi, şefi de servicii şi de sectoare, viceprimari, şefi de servicii în primării, lideri
sindicali, şefii unor instituţii descentralizate ale statului etc. Faţă de intenţia
cuprinderii totale (cu excepţia agenţilor economici) “pierderile” au reprezentat
doar 3-4 %.

64
 Tabelul nr.2.10
Structura după sex

Sex masculin feminin total

Subiecţi
Agenţi abs. 167 108 275
economici % 60,73 39,27 100
Autorităţi abs. 35 35 70
publice % 50,00 50,00 100
Sindicate abs. 44 5 49
% 89,79 10,21 100
Biblioteci abs. 11 56 67
% 16,42 83,58 100
Total abs. 257 204 461
% 55,75 44,25 100

Tabelul nr.2.11
Structura după vârstă

Vârstă până la 35 peste 35 ani total

Subiecţi ani inclusiv
Agenţi abs. 73 202 275
economici % 26,54 73,46 100
Autorităţi abs. 25 45 70
publice % 35,71 64,29 100
Sindicate abs. 13 36 49
% 26,53 73,47 100
Biblioteci abs. 19 48 67
% 28,36 71,64 100
Total abs. 130 331 461
% 28,20 71,80 100

La cei 394 subiecţi din anul 2002 am adăugat în 2004 o altă categorie –
bibliotecarii – în număr de 67. Intenţia cuprinderii celor din sistemul judeţean al
bibliotecilor a fost de a putea realiza o oarecare comparaţie cu subiecţii din
C1 (toţi din Valea Jiului şi cu responsabilităţi pe plan local) şi cu cei şi din
afara Văii Jiului, activând într-un domeniu puţin implicat politico-economic.
65
Toate cele 461 de persoane au completat acelaşi chestionar, tabelele prezentând
câteva caracteristici ale lor.

Tabelul nr.2.12
Structura după studii

Studii liceale şi superioare total

Subiecţi asimilate lor
Agenţi abs. 48 227 275
economici % 17,45 82,55 100
Autorităţi abs. 11 59 70
publice % 15,71 84,29 100
Sindicate abs. 31 18 49
% 63,27 36,73 100
Biblioteci abs. 27 40 67
% 40,30 59,70 100
Total abs. 117 344 461
% 25,38 74,62 100

Este destul de evident faptul că din punct de vedere al sexului decalaje

mai puternice sunt la liderii sindicali (în mare majoritate bărbaţi) şi la angajaţii
din biblioteci, în mare majoritate femei. Aproape ¾ dintre repondenţi sunt în
vârstă de peste 35 de ani (ceva mai tineri sunt agenţii economici privaţi) şi cam
aceeaşi proporţie posedă studii superioare (reprezentanţii sindicali oferă un
puternic contrast cu doar 1/3 de posesori de studii superioare).

Ancheta cu angajaţii din serviciile teritoriale publice de asistenţă socială

(ancheta D)
din primării s-a derulat în 2003 şi a vizat pe toţi cei 58 de angajaţi în acest
sistem, din care s-a reuşit anchetarea a doar 47 de persoane. În tabelele
următoare prezentăm câteva din structurile acestui lot supus anchetei.

66
 Tabelul nr.2.13

Structura după sex

Sex masculin feminin total
Valori
Absolute 6 41 47
Procente 12,77 87,23 100

Tabelul nr.2.14

Structura după vârstă

Vârstă până la 25 26 – 45 peste 45 total
Valori ani inclusiv ani ani
Absolute 8 34 5 47
Procente 17,02 72,34 10,64 100

Tabelul nr.2.15

Structura după studii

Studii liceale superioare total
Valori
Absolute 19 28 47
Procente 40,42 59,58 100

Tabelul nr.2.16

Structura după vechimea la locul de muncă

Vechime până la 1–3 4 – 10 peste total
Valori 1 an ani ani 10 ani
Absolute 10 12 11 14 47
Procente 21,28 25,53 23,47 29,79 100

Angajaţii serviciilor teritoriale sunt în majoritate femei, persoane în

tronsonul de vârstă 26-45 ani, posesoare doar în proporţie de 60% de studii
superioare şi de doar 54% cu o vechime de peste 4 ani. O analiză mai fină după
criteriul vârstă, arată că 61,70% dintre “asistenţii sociali” au vârstă de până la 35
de ani. Deşi sunt angajaţi în oficii de asistenţă socială, între cei 28 de subiecţi
67
posesori de studii superioare nu există nici unul care să fi absolvit specializarea
de Asistenţă socială, doar trei au absolvit Psihosociologia iar restul au urmat
studii de profil tehnic, economic ori juridic. Această structură a studiilor pare a
ridica semne de întrebare asupra competenţei în raport cu sarcinile funcţiei
îndeplinite, dar contactul permanent cu asistaţii social le conferă o cunoaştere
foarte bună asupra motivaţiilor, mentalităţilor şi intenţiilor acestora. Astfel încât
aceşti “asistenţi sociali” au realizat bine scopul nostru, acela de a fi verificatori
ai opiniilor asistaţilor.
Cumulând cele patru cercetări de bază, ele au cuprins 2650 subiecţi,
dintre care 2142 au fost supuşi interviurilor şi 508 cuprinşi în anchete cu
autocompletarea chestionarelor.
Metodologia folosită în cercetări a avut şi ea un anumit caracter de
complexitate. Principalele metode folosite au fost documentarea, observaţia
propriu-zisă şi ancheta sociologică în variantele de interviu şi anchetă
indirectă.
Ne rataşăm părerii (Rotariu, Iluţ, 1997, p.194, 214) “că o poziţie
raţională şi cu multe virtuţi predictive şi explicative este cea ce porneşte de la
constatarea că în ştiinţele mature există două metode fundamentale: observaţia
şi experimentul […] În rezumat susţinem că ştiinţele umane uzează, în
principal, de cinci metode fundamentale de investigare a universului empiric:
experimentul, observaţia (propriu-zisă), analiza documentelor, interviul,
ancheta, ultimele patru fiind, cum am spus, variante ale observaţiei, dar care,
datorită diferenţelor mari dintre ele, pot fi considerate ca metode de sine
stătătoare”.
Această părere este apropiată şi de altele (Stahl, 1974, Vlăsceanu, 1986)
care vorbesc despre “observarea acţiunilor şi comportamentelor” ca şi despre
“observarea opiniilor”, ori despre celelalte metode “ca variaţii sau derivaţii ale
aceleiaşi metode generale de observare” (vezi Sthal, 1974, p.45, 47; Vlăsceanu,
1986, p.178).

68
 Analiza documentelor am practicat-o în întreprinderi, oficii de muncă,
primării, prefectură şi oficiul prefectural ca şi în alte instituţii. Informaţiile
recoltate proveneau din dări de seamă statistice, programe de acţiune, prognoze
ori publicaţii statistice oficiale. Constatarea cea mai generală – şi în acelaşi timp
neplăcută – ce o putem face în privinţa aspectului statistic al documentării, este
legată de diferenţele şi chiar contradicţiile statistice referitoare la acelaşi
fapt/fenomen chiar şi în documentele oficiale cu acelaşi emitent ori cu emitenţi
diferiţi. Dacă Radovan Richta vorbea (1970) de nevoia în societatea modernă a
unei “severe igiene informaţionale”, noi apreciem – printr-o adaptare a
formulării sale – că ar trebui să existe şi o “igienă statistică” care este
deocamdată doar un deziderat. El este semnalat şi de prof. Traian Rotariu (2000)
cu referire la fenomenul migraţiei, dar situaţia este valabilă şi pentru şomaj:
“este de menţionat că aceste cifre trebuie luate cu multă prudenţă […]. Pe de altă
parte, la noi în ţară se perpetuează încă practicile vechiului regim în accesul la
informaţia de această natură, ba chiar şi referitor la alte aspecte mult mai
benigne” (Rotariu, 2000, p.198).
Se poate constata că pentru acelaşi fenomen se folosesc mai multe
variante de calcul, astfel încât, dacă căutăm aceeaşi realitate (de exemplu
numărul şomerilor) la nivel de oraş, municipiu, judeţ ori din Anuarul Statistic al
României, regula devine aproape de a obţine cifre diferite. Aceleaşi situaţii
diferite se referă la numărul de salariaţi ori la producţia de cărbune atunci când
le obţii de la Compania Naţională a Huilei din Petroşani şi le compari cu datele
inserate în buletinele statistice judeţene ori naţionale, ori când compari rata
şomajului emisă de un organ local cu aceea enunţată de un organ central.
Obiectul documentării l-au reprezentat şi diferite programe de acţiune
privind Valea Jiului, programe care au proliferat în ultimii ani şi în care situaţiile
“de pornire”sunt destul de diferit prezentate.
Observaţia propriu zisă am utilizat-o ca participantă la interviurile
realizate de operatorii - studenţi. De regulă am primit în oficiile de forţă de

69
muncă ori în primării, o sală special destinată interviurilor şi în care cinci – şase
operatori efectuau simultan câte un interviu. Prezentă fiind, am fost atentă la
tipul de întrebări pe care le puneau subiecţii în faza iniţială a interviului, la tonul
cu care îşi exprimau opiniile şi intenţiile, la gradul de fermitate al intenţiei de a
găsi loc de muncă ori de a se recalifica, la limbajul nonverbal al răspunsurilor la
întrebări etc. Asistând la aproape 1400 de interviuri, am reuşit să-mi conturez un
punct de vedere privind intenţiile şi speranţele formulate de şomeri şi de asistaţii
social, care m-a ajutat în analiză şi interpretare. Ceea ce vreau să spun este că
auzind mii de răspunsuri şi văzând mii de reacţii la anumite întrebări, am intrat
oarecum în atmosfera în care trăiesc şi gândesc subiecţii, ceea ce reprezintă un
avantaj în raport cu situaţia de a interpreta nişte rezultate statistice obţinute
printr-un proces la care n-aş fi participat.
Interviul şi ancheta prin autocompletare au fost metodele principale
ale cercetărilor, 2142 (= 81%) dintre subiecţi fiind supuşi interviurilor şi 508
(= 19%) cuprinşi în anchete indirecte.
Instrumentele utilizate – protocoalele de interviu şi chestionarele de
anchetă – au fost în general foarte suple, cu un număr relativ redus de întrebări
(între 13 şi 28) pentru a nu stârni reacţii adverse prin “oboseala de interviu” ori
durata autocompletării.
Sub aspectul conţinutului lor, 2/3 din întrebările din protocoale şi
chestionare erau de opinie şi 1/3 întrebări factuale, majoritatea acestora din
urmă fiind cele de identificare (sex, vârstă, studii, vechime, stare civilă,
rezidenţă). Am menţiona că în cercetarea “problema socială” (C) peste 70% din
întrebările de opinie au avut şi caracteristici de întrebări de cunoştinţe, lucru ce
va fi justificat şi comentat în capitolul de analiză respectiv.
Din punctul de vedere al formei răspunsului 65% din întrebările de
opinie au fost precodificate deschis iar o treime dintre ele precodificate închis.
Evident că 92% din întrebările de identificare (21 din 23) au fost precodificate
închis.

70
 Din punctul de vedere al funcţiei instrumentale îndeplinite în
chestionar, s-au folosit aproape toate tipurile de întrebări: de debut, filtru, de
pasaj şi de verificare.
Ipotezele de cercetare. Suntem convinşi de ideea că “O investigaţie
ştiinţifică nu se realizează niciodată în afara sau în lipsa unor ipoteze. Este o
iluzie faptul că ipotezele ar lipsi din cercetare; ele există sub formă
inconştientă sau nespecificată chiar atunci când cercetătorul se străduieşte
să studieze o realitate în mod cât mai «obiectiv», fără «idei preconcepute »”
(Rotariu, 1991, p.41).
Ca atare am fost preocupaţi să formulăm cât mai explicit un set de
ipoteze, atât de tip inductiv (provenite din constatări directe, din experienţă
directă) cât şi de tip deductiv (deduse din teorie, din lucrări anterioare). Unele
ipoteze au grad mai mare de generalitate, “acoperind” mai multe cercetări, spre
exemplu anchetele pentru şomeri şi pentru asistaţii social. Altele sunt mai
specifice, valabile pentru o singură cercetare. Bineînţeles că fiecare ipoteză are
în structura ei cele trei componente: enunţul supoziţional, termenul relaţional şi
enunţul concluziv. Principalele ipoteze sunt:
1. Dacă se aplică soluţii alternative dezvoltării monoindustriale, atunci
politicile sociale de reabilitare a Văii Jiului pot avea succes.
Este o ipoteză deductivă şi generală, fiind valabilă pentru anchetele A şi B.
2. Cu cât politicile sociale apelează la soluţii active, cu atât ele sunt mai
eficiente.
Este tot o ipoteză deductivă şi are legătură cu anchetele A, B şi D.
3. Dacă înţelegerea teoretică a problemelor sociale este corectă, atunci
şi soluţiile adoptate pot avea efecte pozitive.
Este o ipoteză inductivă pe care este construită întreaga anchetă C.
4. Cu cât situaţia economică a şomerilor şi asistaţilor social este mai
precară, cu atât ei vor accepta orice muncă şi oriunde.
Este o ipoteză inductivă, valabilă pentru anchetele A, B şi D.

71
 Ipotezele au fost formulate la modul mai accentuat determinist, lucru ce
răzbate şi din termenii ce indică tipul de relaţie între cele două enunţuri ce le
conţin. Se înţelege că formularea unei ipoteze poate fi făcută în mai multe
feluri, accentuând fie caracterul determinist, fie – dimpotrivă – pe cel
probabilist. Dacă, spre exemplu, pentru cercetarea C am fi formulat ipoteza:
“gradul de cunoaştere a problemei sociale determină (sau este direct
proporţional etc.) şansele de rezolvare a problemelor concrete”, am accentua şi
mai mult caracterul ei determinist. Iar dacă am spune “când cunoaşterea
teoretică a problemei sociale este bună, probabil (ori posibil, există şansa etc.) că
rezolvările concrete sunt mai eficiente”, atunci ipoteza ar fi în grad mai înalt
probabilistă.

72
 Capitolul 3

RESTRUCTURAREA ECONOMICĂ ÎN VALEA JIULUI

3.1. Direcţii de reformă ale mineritului la nivel naţional

Industria minieră are o influenţă puternică asupra vieţii economice în

ansamblu şi la rândul ei, este supusă unor presiuni economice din partea altor
ramuri ale economiei, motiv pentru care mineritul se află într-o perioadă de
transformări semnificative de ordin cantitativ şi calitativ. Ţinând cont că în
România, condiţiile de exploatare sunt dificile şi costurile de producţie sunt
destul de ridicate atât în exploatările la suprafaţă cât şi în cele din subteran,
statul român susţine producţia minieră prin alocaţii bugetare destinate
investiţiilor şi subvenţiilor. Începând cu anul 1990 şi cu trecerea la economia de
piaţă, restructurarea de fond a industriei miniere a fost concretizată pe câteva
direcţii:
1) restructurarea tehnologică a producţiei ce a avut ca efect:
restrângerea producţiei din subteran şi creşterea ponderii producţiei
obţinute în exploatările la zi; creşterea ponderii livrărilor de huilă
energetică şi reducerea cantităţilor de huilă preparată pentru cocs;
creşterea activităţii de extracţie şi preparare a minereurilor de cupru
şi metale preţioase şi începerea activităţii de modernizare a marilor
cariere de lignit;
2) restructurarea organizatorică şi managerială care a constat în
desprinderea din cadrul unităţilor miniere a unor activităţi
complementare şi organizarea acestora ca societăţi comerciale
distincte (aşa numita “externalizare”);
73
 3) restructurarea personalului din cadrul unităţilor miniere şi, în
special, reducerea masivă a acestuia prin intermediul: desprinderii
de activităţi şi organizarea acestora sub formă de societăţi
comerciale; pensionării anticipate, cu reducerea timpului de muncă,
şi disponibilizării cu acordare de plăţi compensatorii. „Până în
decembrie 1999, aproximativ 90.000 mineri, dintr-un total de
175.000 au părăsit industria minieră. În jur de 70.000 au acceptat
plăţile compensatorii pentru disponibilizare, iar alţi 20.000 au plecat
prin pensionare sau pentru că activităţile lor de serviciu au fost
scoase în afara sistemului minier” (Fodor, Baican, 2001, p.23).
4) restrângerea sau sistarea activităţii productive la unele mine cu
rezerve geologice în epuizare, cu condiţii geologice deosebit de grele
care aveau costuri de producţie foarte mari. „În perioada 1990-2000
sprijinul Guvernului pentru industria minieră a fost de aproximativ
6.000 milioane dolari SUA, reprezentând subvenţii pentru producţie,
alocaţii bugetare pentru cheltuielile de capital, transferuri şi pierderi
de exploatare. Este adevărat că subvenţia a scăzut de la an la an,
astfel că, în anul 2000, subvenţia totală pentru întreg mineritul
românesc s-a situat sub 200 milioane dolari SUA.. Din datele
existente la ministerul de resort rezultă că, între anii 1995 şi 2000, în
timp ce producţia de cărbune a scăzut cu cca 45% iar cea de metale
neferoase cu cca 15-30%, subvenţiile totale au scăzut de 4 ori iar
cheltuielile de capital de la buget de peste 5 ori” (loc.cit.).
În baza Legii minelor (nr. 61/1998) a demarat şi continuă procesul de
închidere a capacităţilor de producţie la care rezervele geologice sunt în
epuizare, au condiţii geologice foarte grele sau costuri de producţie prea mari. În
perspectiva anului 2005, ca efecte ale restructurării în minerit se anticipează:
- creşterea volumului producţiei fizice pentru cărbunele energetic,
cupru în concentrate, metale preţioase şi sare;

74
 - limitarea exploatării în subteran a cărbunelui superior destinat
fabricării cocsului;
- creşterea productivităţii muncii;
- diminuarea costurilor de producţie, astfel încât activităţile să devină
productive în comparaţie cu costul produselor miniere importate.

În aceste condiţii, strategia de restructurare economică a mineritului

preconizează ca la 1 ianuarie 2011 acesta să nu mai beneficieze de subvenţii.

3.2. Situaţia demografică a zonei

Judeţul Hunedoara este considerat – alături de Timiş, Constanţa şi

Braşov – un judeţ de „influenţă naţională în ceea ce priveşte imigrarea (180.676
imigranţi interni – număr al migranţilor pe durata vieţii la recensământul din
1992)” (Rotariu, Mezei, 1999, p.27). Dintr-o ierarhie de zece judeţe, în lucrarea
menţionată, Hunedoara se plasează din punct de vedere al cifrei absolute a
imigranţilor din alte judeţe, pe locul 5, în anii 1991 şi 1995 şi pe locul 4 în anul
1996.

Una dintre cauzele fluxurilor de imigraţie spre această zonă a fost Valea
Jiului, areal în care, până în decembrie 1989 au existat aşa numitele „acţiuni
7.000, 8.000, 10.000”, cu alte cuvinte „detaşările” masive de personal pentru
industria minieră, în special din Moldova. Este mai mult decât evident faptul că
astfel de mişcări în peisajul demografic al zonei au avut efecte atât în ceea ce
priveşte principalii indicatori demografici cât şi referitor la cultura şi tradiţiile
autohtonilor.

Conform datelor statistice, cel mai mare număr al populaţiei a fost

înregistrat în Valea Jiului în anul 1997, tendinţa crescătoare fiind
neîntreruptă în perioada anilor 1991-1997, după care numărul populaţiei s-a
diminuat brusc cu 6% în decursul unui singur an. Explicaţia este oarecum la
75
îndemână, având în vedere masivele disponibilizări de personal demarate în
septembrie 1997, care au generat o emigrare a populaţiei spre zonele natale.

Tabelul nr. 3.1

Populaţia Văii Jiului
(persoane, date la 1 iulie a fiecărui an)
Anul
1989 1996 1997 1998 2000 2002 2004
Localitatea
Aninoasa 4783 6311 6438 6068 6110 5129 5106
Lupeni 32402 32844 32978 31365 31053 31502 30642
Petrila 28536 30446 30695 28531 28371 26379 25840
Petroşani 53324 53201 53302 51316 50452 46714 45195
Uricani 12059 12992 13422 12056 12006 10460 10227
Vulcan 35931 35861 35988 33324 32718 30555 29740
Total 167035 171655 172823 162660 160710 150739 146750
Surse: Institutul Naţional de Statistică, Direcţia de Statistică a judeţului Hunedoara, buletine
statistice trimestriale nr. 4/1996; 4/1997; 4/1998; 3/2000; 3/2002
Anuarul Statistic al României 1990/p. 43
Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara, situaţie 08.2004

Diferenţa cea mai grăitoare este cea între valorile anului 2004 şi cele ale
anului 1997, adică o scădere a numărului populaţiei cu 15,09% în Valea Jiului.
Fiind vorba de date statistice ne permitem o menţiune: la 28 martie 2002, în
urma centralizării datelor primite de la recenzori, Primăria Petroşani a transmis
Prefecturii judeţului Hunedoara o situaţie în care numărul total al locuitorilor
Văii era de 147.880 persoane pentru ca, la data de 1 iulie a aceluiaşi an, evidenţa
statistică a judeţului să raporteze cu 2.859 persoane mai mult. Fiind însă date
publicate în rapoartele statistice, oficiale, calculele noastre se desfăşoară funcţie
de acestea.

76
 În ceea ce priveşte ponderea populaţiei Văii Jiului în cea a judeţului,
situaţia rămâne cam aceeaşi şi în urma recensământului (tabelul nr. 3.2).

Tabelul nr. 3.2

Populaţia Văii Jiului şi a judeţului Hunedoara în perioada 1989-2002

(persoane)

1989 1996 1997 1998 1999 2000 2002

Total judeţ 567455 543848 543109 531238 526834 524704 493760

Total Valea 167035 171655 172823 162660 161358 160710 150739

Jiului
Pondere V.J.
29,4 31,6 31,8 30,6 30,6 30,6 30,5
în judeţ (%)
Surse: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României, 1990/p. 43; 2000/p. 59;
2003/p. 54

Chiar dacă variaţiile ponderii populaţiei Văii Jiului în cea a judeţului

înregistrează valori mici (de maxim 1,3%) şi în această situaţie se observă
influenţa „momentului 1997” şi a reformei economice gândite prin prisma
disponibilizărilor. Aceeaşi stare de fapt este evidenţiată şi de valorile sporului
migratoriu a populaţiei din Vale în perioada 1990-1998 (tabelul nr. 3.3).

Tabelul nr. 3.3

Efectivul schimbărilor de domiciliu în oraşele Văii între 1990-1998

Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Sosiri 6856 2250 3797 2851 3008 2991 3626 3093 2635

Plecări 6236 2478 3721 2616 2596 2987 3006 7168 5674

Spor mi- 620 -219 76 235 412 4 620 -4075 -3093

gratoriu
Sursa:Chiribucă D., Comşa M., Dâncu V.S., Rotariu T. – op.cit p.8.

77
 „În anul 1990 se produce în Vale un flux important de migraţie şi pe
direcţia sosirii şi pe cea a plecării, obţinând un fenomen care se observă la
nivelul întregii ţări: populaţia scăpată din chingile impuse de fostul regim
comunist în privinţa posibilităţilor de schimbare a domiciliului a declanşat în
1990 un adevărat val de migraţii. După refluxul firesc din anul următor, cifrele
sunt destul de stabile şi în nici un caz nu denotă vreo tendinţă de părăsire a zonei
înainte de 1997, dimpotrivă, anual se obţin uşoare sporuri pozitive. Abia
începând din 1997 plecările devin importante, zona ajungând clar o zonă de
emigrare” (Chiribucă ş.a., 2000, p.8).

3.3 Forţa de muncă

Conform datelor statistice, în perioada 1997-2002 structura populaţiei
active şi a celei ocupate la nivel naţional, a cunoscut următoarea evoluţie
(tabelul nr. 3.4):
Tabelul nr.3. 4
Populaţia activă şi ocupată în perioada 1997-2002 (mii persoane)
1997 1998 1999 2000 2001 2002
Populaţia activă 11756 11577 11566 11585 11447 10079
Populaţia Economie 9023 8813 8420 8629 8563 8329
ocupată Industrie 2450 2317 2054 2004 2017 2122
în Ind. extractivă 184 169 146 140 140 133
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2000/p.
98; 2003/p. 105

Este evident trendul descrescător al populaţiei ocupate în industria

extractivă la nivel naţional ca urmare a aplicării programelor de restructurare, în
2002 numărul acesteia fiind diminuat cu 51 mii persoane faţă de anul 1997. Spre
deosebire de industria extractivă, numărul populaţiei ocupate în diversele ramuri
ale industriei creşte faţă de nivelul anului 2000.

78
 În ceea ce priveşte valoarea acestor indicatori la nivel de judeţ, datele
statistice indică pentru populaţia ocupată în economie
- 187,9 mii persoane în decembrie 1999 (INS, Anuarul..., 2000, p.623);
- 202,7 mii persoane în iulie 2001 (AJOFM, 2001);
- 195,8 mii persoane în decembrie 2002 (INS, Anuarul…, 2003,
p.687) din care 66,8% în industrie şi 20,4% în industria extractivă.

În anul 2002, populaţia ocupată în industrie în judeţul Hunedoara a fost

de 66,8 mii persoane, faţă de 61,5 mii persoane în 1999, cei din industria
extractivă reducându-şi numărul cu 2200 persoane în timp ce în industria
prelucrătoare s-a constatat o creştere de 8200 persoane.
Programele de restructurare economică în minerit – concretizate în
special pe desprinderea de activităţi şi reducerea de personal – au continuat şi
după anul 2002, ultimele disponibilizări de persoane din cadrul Companiei
Naţionale a Huilei realizându-se în aprilie 2004 (1500 persoane) şi în perioada
martie – aprilie 2005 (1600 persoane).
În ceea ce priveşte Valea Jiului, indicatori de genul „populaţie activă” şi
„populaţie ocupată” nu figurează nici măcar în Buletinele Statistice judeţene,
motiv pentru care procurarea lor a fost destul de dificilă, la nivel local
neexistând consemnări centralizate ale acestora până în 2004.
Diferenţele vizibile – toate valorile se diminuează drastic pe parcursul a
trei ani – pot fi rezultatul reglementării situaţiilor cu ocazia recensământului din
martie 2002. Populaţia ocupată scade faţă de anul 2001 cu 33% în timp ce
numărul şomerilor creşte cu 3%, cifre raportate la o diminuare a populaţiei
active cu 28%. Spre deosebire de evidenţa AJOFM-ului, în luna octombrie a
aceluiaşi an, Strategia pentru dezvoltarea zonei Văii Jiului (Prefectura Judeţului
Hunedoara, 2001, anexa 3), indica pentru zona în discuţie o populaţie activă de
90.033 persoane, cu 15.528 persoane mai mult decât situaţia din iulie.
Discrepanţa este cu atât mai greu de înţeles cu cât AJOFM-ul a colaborat la

79
elaborarea proiectului, şi este oarecum imposibil ca, la o populaţie totală de
147.000 locuitori, cea activă să crească cu 17% în trei-patru luni.

Tabelul nr. 3.5

Situaţia populaţiei active, ocupate şi a şomerilor în Valea Jiului,
în iulie 2001şi august 2004 (persoane)
Populaţie activă Populaţie ocupată Şomeri
Localitatea 07.2001 08.2004 07.2001 08.2004 07.2001 08.2004
Aninoasa 2668 1637 1972 1310 696 327
Lupeni 19335 9963 16375 7761 2960 2202
Petrila 12592 9104 10495 7041 2097 2063
Petroşani 24709 17853 21582 14573 3127 3280
Vulcan 16201 11641 12777 8961 2424 2680
Uricani - 3641 - 2518 - 1123
Total Valea 75505 53839 63201 42164 11304 11675
Jiului
Sursa: AJOFM Hunedoara – Deva pentru situaţia din iulie 2001
Direcţia Judeţeană de Statistică Hunedoara, pentru situaţia din august 2004

Efectele asupra pieţei muncii induse de restrângerea activităţii în

minerit pot fi evidenţiate urmărind şi evoluţia numărului mediu al salariaţilor
(tabelul nr. 3.6).
Tabelul nr. 3.6
Numărul mediu al salariaţilor la nivel naţional
(mii persoane, la sfârşitul perioadei)
Anul 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Salariaţi iunie
în
Economie 5939 5597 5369 4761 4623 4619 4568 4334 4398 4578
Industrie 2586 2443 2272 1991 1873 1901 1891 2055 2048 2077
Ind. 252 225 181 154 140 141 136 132 130 131
extractivă
Surse: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României, 1999/p. 138; 2003/p.106
INS, Buletine statistice lunare ale judeţului Hunedoara, ian.2004, ian.2005, iunie 2005

80
 În ceea ce priveşte judeţul Hunedoara, datele statistice nu ne oferă
imaginea unei reduceri atât de spectaculoase (tabelul nr. 3.7), deşi cele mai
masive dislocări de forţă de muncă în industria extractivă au avut loc în Valea
Jiului. De altfel, ca şi în cazul populaţiei ocupate, se constată o creştere a
numărului de salariaţi în celelalte ramuri ale industriei (prelucrătoare, energie
electrică, termică, apă, gaze) pe măsură ce în domeniul extractiv acesta se
diminuează.

Tabelul nr. 3.7

Numărul mediu al salariaţilor în judeţul Hunedoara (mii persoane)

Diferenţe
Salariaţi în 1997 1999 2002 2002 – 1997
abs. %
Economie 174 125 125 – 49 – 28,17
Industrie 82,3 61,5 62,2 – 20,1 – 24,55
Ind. extractivă 28,4 22,6 20,9 – 7,5 – 26,41
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic 2003, p. 690, 697

3.4 Premisele reformei în mineritul Văii Jiului

O prognoză (vezi Covaci ş.a., 1974) realizată între anii 1973 – 1974, în
perspectiva anului 2000, bazată pe o anchetă Delphi (care a cuprins experţi ai
mineritului din producţie, cercetare şi învăţământ), a conturat – pe baza
previziunilor ce au întrunit un consens ridicat (peste 80%) – câteva evenimente
recomandabile şi importante în dezvoltarea acestui domeniu:
 “mineritul se va bucura de atenţie sporită trebuind să cunoască în
următorii ani un reviriment important: ramura se va dezvolta
continuu pe baza punerii în evidenţă a noi rezerve”;
 “producţia totală de cărbune a României va fi în anul 2000 de 100
milioane tone/an”;
81
  “creşterea continuă, până în 1990, a ponderii combustibilului solid în
balanţa energetică”.
În ceea ce priveşte producţia de cărbune, chiar dacă nivelul prognozat
(100 milioane tone/an) n-a fost atins, ea crescuse de la 22,8 milioane tone în
1970 la 49,8 milioane tone în 1985. Programul de exploatare a vizat noi
deschideri de câmpuri miniere sau cariere (exploatări la zi) iar forţa de muncă a
fost dirijată cu precădere spre zonele miniere. Valea Jiului a fost punct de sosire
– până chiar în ziua de 22 decembrie 1989 – pentru aşa numitele acţiuni
“7.000”, “10.000”, “11.000” – ce vizau detaşarea de forţă de muncă în special
din Moldova.

„În bazinul minier Valea Jiului sunt cantonate cele mai importante
rezerve de huilă ale României […] Rezervele industriale de cărbune se
estimează la aproximativ 1 miliard tone huilă şi sunt distribuite în 13 perimetre
de exploatare din care se extrage huilă energetică şi cocsificabilă” (Fodor,
Baican, 2001, p.47).
În ultimii 50 de ani, importanţa extragerii şi prelucrării huilei pentru
economia naţională a impus creşteri ale producţiei care – în anul 1988 –
ajunsese la peste 10 milioane tone, lucru care a dus la o dezvoltare rapidă a
zonei, dar la o economie de tip monofactorial. Strategia actuală de dezvoltare a
mineritului estimează că, în viitor, Valea trebuie să se profileze pe o producţie
anuală de 4-4,5 mil. tone huilă.
Datorită restructurării siderurgiei româneşti, care a renunţat parţial la
cărbunele din Valea Jiului în favoarea importului, cererea de huilă a scăzut de la
10,9 milioane tone în 1989 la 5,7 milioane tone în 1997; la ora actuală producţia
de huilă este limitată la 3,5-3,8 milioane tone, ea fiind destinată celor doi mari
beneficiari, termocentralele Paroşeni şi Mintia. Pe de altă parte, producţia de
huilă netă a anului 2000 a reprezentat o treime din cea a anului 1989 (8,3
milioane tone, conform sursei citate) şi 51% din cea a anului 1996, an
premergător restructurării efective.
82
 Diminuarea continuă a producţiei de cărbune a avut, până în 1997,
două mari cauze:
- diminuarea cererii pe piaţa internă;
- lipsa investiţiilor pentru deschideri de câmpuri miniere,
retehnologizare şi modernizare.

Tabelul nr. 3.8

Evoluţia producţiei de cărbune pe perioada 1990-2003 (mil. tone)

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

PBE 5,89 5,27 5,79 5,93 6,50 6,54 7,16 5,75 4,40 3,82 3,70 4,09 4,02 3,75
PNP 4,62 4,01 4,26 4,40 4,99 5,08 5,53 4,40 3,24 2,80 2,98 3,21 2,98 2,70
*
HN 3,9 3,8 4,1 4,2 4,8 4,9 5,3 4,3 3,2 2,75 2,74 - - -
Surse: Compania Naţională a Huilei Petroşani, situaţie 08.2004
* Fodor D., Baican G., op cit. p. 21
PBE – producţia brută extrasă; PNP – producţia netă preparată; HN – huilă netă

La nivelul anului 1997, mineritul era deja considerat o veritabilă „gaură

neagră” a economiei naţionale care, având în vedere disproporţia dintre venituri
şi cheltuieli, „înghiţea” tot mai multe fonduri de la buget.
Chiar dacă nu ar fi existat o modificare de concepţie politică în ceea ce
priveşte sistemul de tranziţie al economiei (1996-1997) necesitatea
restructurării sau, cel puţin a reorganizării mineritului, s-a făcut simţită şi în
zonă. Suntem în măsură să exemplificăm starea de spirit a celor angrenaţi în
sistem cu câteva din rezultatele a două anchete sociologice desfăşurate în Vale
(Krausz, 2000, p.331-343):
- ancheta din 1993-1994 efectuată în 11 întreprinderi miniere pe 695
subiecţi, asupra percepţiei referitoare la eventuala restrângere a activităţii
miniere;
- ancheta din 1997 realizată în 12 întreprinderi miniere, pe 826 subiecţi,
centrată pe problematica restructurării şi protecţiei sociale.
83
 Având în vedere că ambele cercetări au avut o tematică comună în
proporţie de 70% vom utiliza datele din lucrarea amintită sub forma totalurilor,
pentru a încerca evidenţierea tendinţelor şi a percepţiei angajaţilor în minerit
înainte de momentul “septembrie 1997”.

Tabelul nr. 3.9 (%)

Opinia subiecţilor faţă de situaţia mineritului şi viaţa populaţiei

Anul
1994 1997
Variabile
Opinia despre situaţia generală s-a îmbunătăţit 22,12 8,71
a mineritului faţă de anii a rămas aceeaşi 24,13 19,49
anteriori:
- 1994 faţă de 90-93 s-a înrăutăţit 53,75 71,80
- 1997 faţă de 90-96
Opinia despre viaţa populaţiei mult mai rea + mai rea 51,22 67,78
faţă de perioadele anterioare cam aceeaşi 22,98 22,51
mai bună 25,80 9,71

Dacă la numai patru ani de tranziţie, mai mult de jumătate dintre cei
investigaţi, angajaţi în minerit (muncitori, lideri sindicali şi cadre de conducere)
percepeau o situaţie mai proastă a acestuia, considerarea deteriorării acestei
stări de fapt creşte cu 18% în 1997. „Că percepţia stării vieţii o «urmează» pe
cea a mineritului este evident şi, deşi o politică salarială mai avantajoasă într-o
perioadă de timp a determinat un decalaj de percepţie, totuşi tendinţa
deteriorării se menţine. Astfel, pe parcursul a trei ani considerarea înrăutăţirii
vieţii creşte de la 52% la 68%, în timp ce opinia privind îmbunătăţirea
standardului de viaţă scade de la 24% la doar 9% (Krausz, op.cit., p.334).
În ceea ce priveşte opinia cetăţenilor ţării despre fenomenul considerat a
fi cel mai periculos în societatea românească, seria cercetărilor de tip
„Barometrul opiniei publice” în perioada martie 1994 – iulie 1996, clasează
şomajul pe locul al treilea, după teama de preţuri şi boală în timp ce, în Valea

84
Jiului teama de pierdere a locului de muncă (şomajul) se menţine pe locul
secund şi în 1994 şi în 1997. Dacă în 1994 principala sursă de îngrijorare era
inflaţia, în 1997, teama de şomaj este depăşită de cea faţă de restructurare şi de
restrângere a activităţii. Având în vedere faptul că ancheta din 1997 a fost
realizată pe angajaţi, într-o perioadă în care abia începea să se pună în
mod serios problema restrângerii activităţii în minerit, teama de pierdere a
locului de muncă (31,59%) este mult mai mare faţă de cea de inflaţie (14,10%),
în timp ce, la nivel naţional, aceasta reprezenta primul element de îngrijorare
pentru populaţie. Cele prezentate pot fi susţinute cu concluziile altui studiu
efectuat în zonă (M.Larionescu ş.a., 1999, p.21) în 1998, conform cărora
principalele îngrijorări ale populaţiei vizau şomajul (92,5%) şi costul ridicat al
vieţii (92,3%).
Revenind la ancheta sociologică menţionată (1997) şi la perioada de
timp în care ea a fost realizată (înaintea aplicării Ordonanţei nr. 22/1997),
rezultatele acesteia au indicat că „71% dintre cei intervievaţi acceptă necesitatea
restructurării, dar abia 55% şi posibilitatea ei. Apare însă problema formei şi a
ritmului în care ea ar trebui făcută. Pentru aceeaşi formă şi ritm ca în restul
industriei, optează doar 11% dintre subiecţi […]. Cei 45% dintre subiecţi care
recunosc necesitatea restructurării dar consideră că ea trebuie să se facă altfel
decât în restul industriei, acuză fie forma (26%) fie ritmul (19%) în care ea a
început în alte ramuri economice; ei reclamă deci un tratament specific al
problemei, decurgând din specificul mineritului”.
Tratament specific sau nu, în 1997 devenise cert că se impunea
regândirea şi reorganizarea mineritului, marea majoritate a celor incluşi în
sistem deveniseră conştienţi de această necesitate, cu atât mai mult cu cât
resursele financiare alocate investiţiilor şi retehnologizării scăzuseră de la an la
an, iar balanţa de cheltuieli înclina spre costuri de producţie tot mai mari.
“Ne reamintim obstinaţia cu care ministrul Industriei şi Comerţului –
Radu Berceanu – prezenta la diferite posturi de televiziune următoarea legendă:

85
« minerul coboară în subteran având într-o pungă 6000 de lei; el îngroapă acolo
5000 de lei şi revine la suprafaţă cu 1000 lei». Istorioara – în fond un mit – voia
să sugereze că la cheltuieli de 6000 lei se produc doar 1000 lei. În primul rând
raportul real nu era de 6:1 ci de 2-3:1, dar lucrul cel mai grav este că un
asemenea raţionament a stat la baza unei întregi politici: aceea că este mai ieftin
să plăteşti oamenii ca să nu muncească! ” (Krausz, 2000, p.342).
“În perioada 1991-1998, în industria extractivă a cărbunelui şi
minereurilor s-au pierdut peste 4 miliarde de dolari. Numai Compania
Naţională a Huilei, aflată în Valea Jiului, a înregistrat pierderi de aproape 2
miliarde dolari, din care 1 miliard dolari subvenţii” (Boboc, 1999, p.3).
În concluzie, degringolada economică de după ´89 a condus la fenomene
de reducere a investiţiilor, de subfinanţare a producţiei, deci la scăderea
continuă a acesteia şi la o creştere vizibilă a cheltuielilor de personal, mai ales în
urma măsurilor salariale cu caracter reparatoriu, luate în 1990-1991.
La nivelul anului 1997, “costul economic” al mineritului a fost prima
cauză ce a stat la baza intenţiei de restructurare şi la apariţia Ordonanţei
Guvernului nr.22/1997.

3.5 Ordonanţa nr. 22 şi efectele ei imediate

Regimul politic instaurat în 1996 şi-a propus, printre altele, o reformă

radicală şi rapidă în economia românească, în special în sectoarele nerentabile.
Mineritul – subvenţionat şi lipsit de eficienţă ca peste tot în lume – a fost primul
domeniu vizat şi primul în care s-a aplicat reforma bazată în special pe
reducerea de personal. În acea perioadă, Ordonanţa nr. 22/1977 a fost prezentată
drept una dintre cele mai importante realizări ale guvernării, având ca efect
disponibilizarea a aproape jumătate din numărul angajaţilor în minerit, într-o
perioadă extrem de scurtă.

86
 Premierul de atunci – Victor Ciorbea – a concluzionat mulţumit: “Am
demarat restructurarea sectorului minier, obţinând în câteva luni ceea ce altor
ţări le-a luat ani să înfăptuiască.”
Dacă aşa numitul “cost economic ” al mineritului a fost premiza acestei
modalităţi de reformă, costurile sociale evident nu au fost estimate de loc, pentru
că la numai un an diferenţă, un alt premier – Radu Vasile – aprecia formula
reducerii masive de personal drept “o măsură idioată”. Ordonanţa Guvernului
nr.22/1997 se adresa în special celor din sistemul mineritului şi prevedea în plus
faţă de Ordonanţa Guvernului nr.9/1997, posibilitatea voluntariatului în
vederea disponibilizării şi creşterea plăţilor compensatorii de la 12 la 20 de
salarii medii lunare din industria minieră, funcţie de vechimea în muncă.
Conform datelor obţinute de la Compania Naţională a Huilei: “după 1
august 1997 şi până la sfârşitul anului au fost disponibilizate 19.796 persoane,
reprezentând 43,9% din totalul angajaţilor. La 1 ianuarie 1998, Regia înregistra
un număr de 23.240 angajaţi, reprezentând 51,4% din efectivul înregistrat cu un
an în urmă, la aceeaşi dată.
Din totalul disponibilizaţilor înregistraţi până la sfârşitul anului 1997,
18.190 persoane au beneficiat de prerogativele Ordonanţei 22, respectiv 43%
din totalul iniţial şi 91,8% din total disponibilizaţi din a doua jumătate a anului.
Aceste procente depăşesc semnificativ aşteptările iniţiale ale Guvernului, care
prevăzuse un procent de ieşiri din sistem de aproximativ 15% din total angajaţi”
(A.Tudosie, 1999, p.25).
Ne simţim obligaţi să remarcăm că şi în această situaţie, datele statistice
referitoare la cei disponibilizaţi în anul 1977 diferă – uneori substanţial –
funcţie de surse:
- 19.796 persoane (Tudosie Ana, op cit.);
- 18.312 persoane (AJOFM – Deva);
- 18.185 persoane, din care numai 11.032 înregistraţi la AJOFM şi cu
drept de şomaj (Boboc I., op cit., p. 7);

87
 - 15.959 persoane (Chiribucă D.,Comşa M., Dâncu V., Rotariu T. op
cit. p.19).

Conform situaţiilor statistice ale Agenţiei Locale pentru Ocuparea Forţei

de Muncă Petroşani, situaţia celor disponibilizaţi în 1997 este următoarea:

1. Total disponibilizaţi 18.312 persoane

2. Structura pe sexe bărbaţi 15.037 – 82,12%
femei 3.275 – 17,88%

Tabelul nr.3.10
Structura după nivelul de studii

Studii Nr. persoane % din total

Primare + 10 clase 15.062 82,25
Medii 2.747 15,00
Superioare 503 2,75

Tabelul nr.3.11
Structura după nivelul de calificare (total muncitori 15.062)

% din total % din total

Nr. persoane
muncitori disponibilizaţi
Muncitori, din care 15.062 100 82,25
muncitori calificaţi 10.844 72,00 59,22
muncitori necalificaţi 4.218 28,00 23,03

88
 Tabelul nr.3.12
Structura pe meserii a muncitorilor disponibilizaţi

% din total % din total

Nr. persoane
muncitori disponibilizaţi
Total muncitori, din care: 15.062 100 82,25
mineri 4.066 27,00 22,20
lăcătuşi 2.937 19,50 16,04
electricieni 1.582 10,50 8,64
*
alte meserii 6.477 43,00 35,37
*mecanic maşină extracţie, mecanic compresoare, măsurător gaze etc.

Tabelul nr.3.13
Structura după vârstă a personalului disponibilizat
Vârsta Nr. persoane % din total
disponibilizaţi
Până la 25 ani inclusiv 3.440 18,79
26-35 ani 6.100 33,31
36-45 ani 4.915 26,84
Peste 45 ani 3.857 21,06

În ceea ce-i priveşte pe primii beneficiari ai Ordonanţei 22, marea lor

majoritate au fost bărbaţi – lucru firesc dacă ne gândim la specificul activităţii;
cei mai mulţi dintre cei ieşiţi din sistem au avut un nivel de instruire redus,
ponderea cea mai mare având-o muncitorii calificaţi şi cei relativ tineri. Şi în
această situaţie ne simţim datori să remarcăm că – la capitolul „muncitori” –
AJOFM-ul i-a inclus doar pe cei cu maxim 10 clase, în timp ce la întreprinderile
miniere foarte mulţi dintre cei cu studii medii (uneori şi superioare) au fost
încadraţi ca muncitori.
Primul “val” de disponibilizaţi a redus efectivul CNH-ului cu un procent
estimat a fi atins doar în anul 2005. Ca principiu de bază, restructurarea a vizat
eficienţă şi productivitate.

89
 Luând în considerare evoluţia numărului de angajaţi din CNH şi
comparând-o cu cea a producţiei realizate (tabelul nr.3.14), vom constata că –
per total – numărul de angajaţi s-a redus în perioada 1997-2003 cu 59% iar
producţia realizată în anul 2003 faţă de anul de referinţă, s-a redus cu 48%,
având uşoare fluctuaţii în acest interval. Nu poate fi vorba însă de o relaţie
directă de cauzalitate între reducerea numărului de personal şi creşterea
productivităţii, atât timp cât – în minerit – cifrele de plan depind de foarte mulţi
alţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt dotarea tehnică şi lucrările de
deschidere-pregătire a câmpurilor miniere.
Tabelul nr. 3.14
Evoluţia numărului de angajaţi, a producţiei realizate şi a productivităţii
fizice a muncii în perioada 1990-2004
Nr. angajaţi Producţie brută Productivitatea
Anul CNH (persoane) extrasă (mii tone) fizică a muncii,
t/persoană,an
1990 34614 5898,6 145,5
1991 33751 5275,7 134,5
1992 34281 5798,9 144,2
1993 35365 5939,9 142,3
1994 35822 6502,1 154,2
1995 35505 6546,1 156,5
1996 34796 7169,4 173,2
1997 29306 5759,5 160,9
1998 18179 4401,7 197,2
1999 15843 3821,0 203,3
2000 15402 3701,1 219,0
2001 15281 4098,5 238,0
2002 14902 4023,2 244,0
2003 14382 3750,0 247,5
2004 14227 3614,0 266,5
Sursa: Compania Naţională a Huilei, situaţii 11 august 2004

Un calcul sumar ne poate indica totuşi o vizibilă creştere a producţiei

realizate per angajat, ceea ce este firesc în condiţiile reducerii drastice a

90
efectivului; dar această creştere ar fi fost mai dătătoare de seamă, în cazul în
care cifrele de plan s-ar fi menţinut la nivelul anului 1996.
Faţă de anul 1996, în anul 2004 efectivul de personal era mai redus cu
60%, producţia realizată mai mică cu 50%, în timp ce productivitatea fizică a
muncii se apreciase cu 35% tone/angajat,an (tabelul nr.3.14).
În perspectiva anului 2007, prognoza CNH-ului indică un număr de
12500 angajaţi, 4200 mii tone producţie brută extrasă şi o productivitate fizică a
muncii cu valoarea 365,2. Cifrele prevăzute pentru perioada 2005-2007 sunt
deja depăşite cel puţin în ceea ce priveşte numărul de persoane. Pentru finele
anului 2004, CNH-ul estimase un număr de 15500 angajaţi, în timp ce la
jumătatea anului mai rămăseseră 14227. Ca urmare a ultimei disponibilizări din
sistem (martie-iunie 2005), numărul de salariaţi s-a redus cu încă 8% (angajaţi
în august 2005 – 13228, conform datelor CNH).
Restrângerea activităţii în minerit nu a rămas fără ecouri în celelalte
ramuri de activitate, dezvoltate destul de puţin în Valea Jiului. Pe baza datelor
statistice, în 1999 numărul total de salariaţi în zonă s-a redus cu 36,87% (faţă de
1997), ajungând în octombrie 2001 la valorile de 30.816 persoane angajate din
total forţă de muncă activă 90.033 persoane, adică o pondere de 34,23%. Cu
toate acestea, pe termen foarte scurt – câteva luni din momentul aplicării
ordonanţei – aceasta a avut şi efecte pozitive, concretizate în reducerea
costurilor de producţie pentru CNH (care includeau salarizarea şi alte beneficii
materiale pentru cei plecaţi din sistem) şi o oarecare revigorare a activităţilor
comerciale în Vale, datorată faptului că majoritatea plăţilor compensatorii
primite au fost cheltuite în zonă în perioada imediat următoare.

3.6 Caracterul voluntar al disponibilizărilor de personal

Considerăm a fi destul de important să stăruim asupra acestui aspect, cu
atât mai mult cu cât cifrele reale ale restructurării de personal au depăşit cu mult
previziunile celor ce au gândit-o.

91
 Am menţionat deja că, în anul 1997, percepţia despre perspectivele
mineritului indica o stare de incertitudine şi îngrijorare iar fenomenele
considerate a fi cele mai periculoase erau – în opinia celor angajaţi în minerit –
şomajul şi restructurarea economică. Într-un astfel de context general, în care
oamenii îşi puneau probleme legate de pierderea locului de muncă pe vremea
când încă nu se concretizase ideea reducerii masive de personal, o atare
dislocare de forţă de muncă plecată benevol în numai câteva luni, a ridicat
fireşti semne de întrebare. De ce s-au disponibilizat angajaţii CNH într-un
număr atât de mare şi cât de voluntară a fost plecarea lor din sistem?
Pentru a elucida succint aceste două aspecte, vom apela la rezultatele
unei cercetări sociologice (Krausz, Stegar, 1999, p.46-53) realizate în vara
anului 1998 pe un număr de 857 disponibilizaţi înregistraţi la agenţiile locale
pentru ocuparea forţei de muncă din oraşele Petroşani, Vulcan şi Lupeni.
Protocolul de interviu (27 de întrebări: 13 de opinie + 7 factuale + 7
referitoare la caracteristici socio-profesionale) a fost axat pe câteva probleme:
- gradul şi sursele de informare asupra conţinutului ordonanţei;
- motivaţia deciziei de disponibilizare;
- modalitatea luării deciziei;
- aprecierea (în 1998) deciziei luate în 1997;
- proiectele de viitor în acel moment (în 1997) şi gradul realizării lor
(în 1998);
- intenţiile şi realizările unei activităţi pe cont propriu (sector privat).
Lotul de subiecţi a avut caracteristicile prezentate în tabelul nr. 3.15.
Caracteristicile eşantionului corespund situaţiei generale a celor disponibilizaţi,
cei investigaţi fiind în marea lor majoritate muncitori, aproape două treimi dintre
ei având un nivel redus de instruire (şcoală gimnazială + profesională) şi peste
jumătate fiind persoane relativ tinere (sub 35 ani).
Cei aproximativ 18000 de oameni care şi-au cerut disponibilizarea în
1997, s-au aflat la acea dată în faţa unei importante decizii; ori valoarea unei

92
decizii – implicit succesul acţiunii bazate pe ea – sunt dependente de
calitatea şi gradul informării ce a precedat-o.

Tabelul nr. 3.15 (%)

Caracteristici ale eşantionului
Caracteristica Petroşani Vulcan Lupeni Total
Înregistraţi la 73,82 11,76 14,42 100,00
Vârsta sub 35 ani 59,99 61,00 57,22 58,81
Vechime în muncă 54,25 57,00 40,59 53,90
sub 10 ani
Studii sub nivel liceal 59,77 73,00 74,79 63,47
Muncitori (necalificaţi 85,79 95,00 91,51 87,58
şi calificaţi)
Căsătoriţi 70,98 51,00 71,54 68,72

În cazul ce-l avem în vedere, informaţia necesară şi autentică constă în

însuşi conţinutul Ordonanţelor în virtutea cărora urma să aibă loc
disponibilizarea. Menţionăm că doar 15,76% dintre repondenţii anchetei s-au
disponibilizat în baza Ordonanţei nr. 9 (sub 10% la Vulcan şi Lupeni) şi 84,26%
– în baza Ordonanţei nr. 22 (peste 90% din cei de la Vulcan şi Lupeni).
În general, oamenii ştiau câte ceva despre prevederile Ordonanţelor, din
variate surse de informare (colegi, sindicate, administraţie, presă), fără a
cunoaşte însă în amănunt şi precis condiţiile şi restricţiile prevăzute pentru
statutul de beneficiar al unei astfel de ieşiri din sistem.
Conducerile întreprinderilor miniere şi organizaţiile sindicale au jucat
un rol important în furnizarea de informaţii. Au existat numeroase cazuri în
care oamenii s-au aflat în momente de dezorientare – fiind pe de o parte atraşi
de perspectiva plăţilor compensatorii şi îngrijoraţi de ideea reducerii de personal
şi, pe de altă parte, fiind sceptici în ceea ce priveşte şansele de angajare într-un
alt domeniu de activitate – momente în care decizia le-a fost sugerată (dacă nu

93
forţată) de către forurile amintite, în sensul „să plece acum, cât sunt plătiţi, mai
târziu vor fi daţi afară fără bani”. Expresia aparţine unuia dintre cadrele de
conducere de la Întreprinderea Minieră Livezeni care, în zilele disponibilizărilor
(5–15 septembrie 1997), se declara încântat că efectivul întreprinderii se
redusese deja la jumătate „cifră care era prevăzută pentru anul 2005”!

Tabelul nr.3.16 (%)

Cunoaşterea conţinutului Ordonanţei

Variante da, nu total

Localitatea precisă
Petroşani 37,22 62,78 100
Vulcan 22,00 78,00 100
Lupeni 24,19 75,81 100
TOTAL 33,60 66,40 100

Constatarea conform căreia oamenii aveau noţiuni destul de vagi despre

conţinutul Ordonanţei este întărită şi de cunoaşterea surselor din care s-au
obţinut informaţiile (tabelul nr.3.17).

Tabelul nr.3.17
Sursele de informare

Sursa de condu- familie

inf. colegi/ cerea
sindicat presă rude alta
prieteni întreprin TOTAL
derii
Localitatea
Petroşani 25,09 22,14 24,39 13,98 8,07 6,33 100
Vulcan 35,22 21,38 25,08 10,16 7,54 0,62 100
Lupeni 34,58 29,58 15,83 13,34 2,50 4,17 100
TOTAL 27,59 23,21 23,16 13,47 7,16 5,41 100

94
 Informaţia obţinută din presă (ziare, TV, radio) este modestă (10-13 %)
ca şi cea obţinută prin familie, iar o posibilă sursă – direcţiile/oficiile
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale – este practic inexistentă, având o
pondere de 0,51% pe total.
Motivaţia oricărei acţiuni mai importante este complexă şi este normal
să ne aşteptăm ca cei ce şi-au cerut disponibilizarea s-o fi făcut din mai multe
motive. În primul rând CNH-ul avansase o listă de “criterii” pentru
restructurarea de personal, menită să-i conducă pe oameni la hotărârea de a
părăsi sistemul. Menţionăm două dintre ele: “soţul/soţia aflat în sistem” (situaţii
frecvente în mineritul Văii, care impuneau plecarea cel puţin a unuia dintre ei) şi
“implicarea într-o afacere privată”, care presupunea o alternativă de venit.
Primul motiv rezumă temerea că reduceri masive de personal erau
iminente în perspectiva restructurării, deci cei 33% dintre repondenţi l-au indicat
în virtutea temerii că, dacă nu-şi cer voluntar disponibilizarea, vor fi oricum
eliminaţi din întreprindere, idee susţinută şi de către conduceri, care încercau să
stimuleze lichidările.
Tabelul nr.3.18 (%)
Principalele motive ale cererii disponibilizării

Motive Reduceri Starea Plecarea Afacere Soţ/soţie

de de din proprie în sistem Altele*
personal sănătate localitate
Localitatea
Petroşani 31,00 11,65 9,50 8,24 7,25 27,07
Vulcan 40,60 15,31 7,51 9,77 3,75 21,80
Lupeni 35,54 11,82 15,00 14,09 6,82 12,72
TOTAL 32,81 11,98 10.14 9,26 6,87 24,45
*) Sunt grupate motive neincluse în codificarea întrebării; diferenţa până la 100% o reprezintă
nonrăspunsurile

Celelalte motive posibile reprezintă criterii incluse în Contractul

Colectiv de Muncă, în ideea reducerii de personal, pensionari reangajaţi,
95
pensionabili, cei care au o afacere privată, cei ai căror soţ/soţie sunt angajaţii
aceluiaşi sistem etc.
Aceste trei motive însumează pe total 48,94% (32,81 + 9,26 + 6,87) –
procent la care se adaugă cel puţin jumătate din cei ce au ales “altele”.
Însumarea de 24,45% de la “alte motive” rezultă dintr-o lungă listă în care s-au
semnalat: teama de accidente, dorinţa de schimbare, intenţia plecării în
străinătate, condiţiile de muncă, salarii proaste, motive familiale, conţinutul
muncii ş.a.m.d.
Interesant este faptul că teama de a-şi pierde locul de muncă şi fără
compensaţii, deşi inclusă între motivele precodificate (şi explicată de operatori),
a fost “dublată” prin formulări proprii la “alte motive”; ca atare, aproape 60%
din cei care au cerut să formuleze ei însuşi unul dintre cele trei motive pe care le
indicau, au formulat în genul “teama de închiderea minelor”, “pierderea locului
de muncă”, “oricum pierdem locul de muncă” etc. Dacă adăugăm la cei 50% un
procent de 12-14 % dintre cei care au indicat în felul mai sus explicat “alte
motive”, ajungem la constatarea că aproximativ 62-64 % din motivaţia
disponibilizării este una ce indică o anumită (auto) constrângere, o opţiune spre
care oamenii s-au simţit în bună măsură forţaţi.
De altfel, celelalte motive care nu conţin explicit ideea de constrângere,
se referă la starea de sănătate (12%), dorinţa părăsirii localităţii (10%) şi
apropierea pensionării (3%). Semnalăm această structură a motivaţiei pentru a
atrage atenţia în privinţa unor iluzii pe care le-au nutrit autorii Ordonanţelor,
acelea de reîntoarcere masivă în localităţile de origine (“la ţară”), reinserţia în
agricultură, iniţierea unor afaceri private în masă etc.
În ceea ce priveşte influenţarea deciziei disponibilizării, 60,91% din
totalul subiecţilor au declarat că au decis absolut singuri, pentru ca la o altă
întrebare doar 52,94% să declare că nu i-a influenţat nimeni. Diferenţa (12%)
pare ilogică dar exprimă ceea ce se numeşte “falsul sentiment al liberului
arbitru” şi totodată este un bun exemplu de diferenţă anchetă – interviu, în

96
ultimul neexistând posibilitatea parcurgerii iniţiale a tuturor întrebărilor
chestionarului şi a pregătirii corelate a răspunsurilor din partea subiectului.
Să convenim deci că 53% dintre disponibilizaţi au luat decizia singuri şi
47% – la sugestia/presiunea altora. Tabelele de corelaţie arată că cei ce au luat
decizia singuri sunt şi cei superior mulţumiţi de aceasta, care s-au temut mai
puţin de restructurare, care îşi consideră starea vieţii după disponibilizare nu
prea înrăutăţită şi au un nivel mai bun de studii.

Cei a cărora influenţă a fost mai pronunţată, au fost:

- soţia/soţul = 31,78%
- colegii = 21,68%
- conducerea unităţii = 13,52%
- şeful direct = 12,64%
- sindicatul = 11,15%
- alţii = 9,23%

Şi de aici reiese că aproximativ 60% din influenţe au aparţinut factorilor

din întreprindere, fie ei în postură instituţionalizată (conducere, sindicat), ori în
regim informal de sfătuitori (colegii).
În general, cei ce recunosc că au luat decizia influenţaţi (mai ales cei
influenţaţi din interiorul întreprinderii) se declară nemulţumiţi de decizia
disponibilizării, s-au temut puternic de restructurare, consideră că viaţa lor este
mult mai rea şi aparţin în mai mare măsură vârstei peste 35 de ani şi vechimii
în muncă peste 10 ani.
La un an după ce a fost luată, aprecierea deciziei disponibilizării conţine
implicit părerea despre măsura în care s-au realizat planurile, îndeplinirea
aşteptărilor, starea vieţii după disponibilizare, şansele reinserţiei în activitate etc.
Marea majoritate a celor disponibilizaţi au presupus (şi au fost
încurajaţi să creadă) că îşi vor relua activitatea în alte sectoare,

97
profesii/ocupaţii. Planurile ce le aveau în acel moment erau, în principal (pe
total):
 schimbarea meseriei/locului de muncă = 26,31 %
 începerea unei afaceri pe cont propriu = 16,28 %
 plecarea în altă parte şi în agricultură = 13,94 %
 reangajarea în acelaşi loc de muncă, după o perioadă = 9,11 %
 nici un plan = 8,45 %
 să trăiască din dobânzi = 6,96 %
 să nu se reangajeze = 6,45 %
 alte planuri = 12,50 %
Cei care nu-şi propuneau să se reangajeze erau aproape de pensionare
ori cu stare precară a sănătăţii. Câteva zeci de persoane au nutrit iluzia că vor lua
salariile compensatorii şi vor reveni la aceleaşi locuri de muncă după o perioadă,
reglementarea interzicând reangajarea timp de un an. Dar Ordonanţele vorbeau
de crearea de locuri de muncă, activităţi economice alternative, facilităţi,
mijloace de stimulare ş.a.m.d. Este de înţeles că, probabil ¾ dintre cei atunci
disponibilizaţi, nu ar fi luat o asemenea decizie dacă ar fi ştiut că mai nimic din
cele enumerate nu va avea corespondent în realitate.
Tabelul nr.3.19 (%)

Câteva aspecte caracteristice situaţiei postdisponibilizare

Localitatea Petroşani Vulcan Lupeni TOTAL

Aspecte caracteristice (medie)
Nemulţumiţi de hotărârea de a se 51,89 52,00 65,85 53,42
disponibiliza
Starea vieţii este mult mai rea 51,93 52,00 72,35 54,69
Nu şi-au realizat aproape de loc planurile 55,26 40,00 65,06 54,85
Au primit maxim 12 salarii compensatorii 46,23 37,00 45,52 45,03
Nu au după 1 an, nici o legătură cu 86,20 92,00 82,11 86,35
privatizarea
Participă la un curs de 6,46 9,00 1,63 6,06
calificare/recalificare

98
 Peste jumătate din respondenţi îşi exprimă retroactiv nemulţumirea de a
se fi disponibilizat, apreciere legată evident de neîndeplinirea planurilor ce şi
le-au făcut şi de constatarea că viaţa lor este în situaţie gravă sau oricum, mult
mai rea decât înainte. Aproape jumătate (45% pe total) au beneficiat de maxim
12 salarii compensatorii, realitate în concordanţă cu vechimea în muncă dar
care contrazice mult clamata în public aserţiune: ”s-au primit cele 20 de
salarii…”
Legătura cu sectorul privat este foarte slabă – doar 13% putând să o
menţioneze, iar în cadrul acestora, majoritatea au lucrat ocazional la
intreprinzători privaţi şi doar 14 indivizi (1,6%) şi-au constituit o firmă privată.
Principalele dificultăţi legate de abordarea privatizării sunt considerate:
lipsa banilor (34,79%), insuficienţa cunoştinţelor (13,22%), lipsa curajului
(13,22%), lipsa spaţiilor (10,66%), nesiguranţa muncii la patron (11,40%)
etc. Corelaţiile arată că stările negative îi caracterizează mai ales pe cei care au
luat decizia disponibilizării la sugestia altora, pe cei care au un nivel de studii
mai scăzut, vârstă şi vechime mai mare.

Concluziile acestei cercetări sunt în concordanţă cu cele ale unui studiu

(Boboc, 1999, p.12) realizat în Vale: “foşti mineri din Valea Jiului – în prezent
şomeri de peste 2 ani (care au căzut pradă mitei guvernamentale în 1977), cred
că principalul vinovat de trecerea lor în şomaj şi de agravarea fenomenului de
şomaj în zona lor este Guvernul în general şi Ministerul Industriei şi a
Comerţului în special iar în opinia minierilor încă activi, urmează conducerea
CNH.”
Am insistat în demersul nostru pe acest aspect al primelor disponibilizări
şi al caracterului lor voluntar, din două motive:
- marea majoritate a celor care au realizat studii postdisponibilizare în
Valea Jiului şi în special presa, au acreditat ideea conform căreia

99
 salariile compensatorii (plătite atunci pe loc) ar fi fost principala
cauză a numărului mare de ieşiri din sistem, în septembrie 1997;
- aceşti 18000 de oameni disponibilizaţi în 1997 sunt cei a căror
situaţie şi ale căror revendicări vor cauza primele tensiuni sociale în
zonă şi vor forţa implementarea primelor măsuri active şi pasive de
protecţie socială.
Speriaţi de perspectivele restrângerii activităţii în minerit, sau ademeniţi
de plăţile compensatorii, era cert încă de atunci că şansele de reîncadrare în
muncă a celor disponibilizaţi erau extrem de puţine şi că alte alternative
economice erau departe de a fi prefigurate. Indiferent de motivul disponibilizării
sau de presiunile exercitate asupra lor, cei în cauză au constatat destul de repede
că sumele primite nu erau de natură să le netezească drumul spre privatizare şi
că în afara promisiunilor şi a protecţiei sociale de tip pasiv Guvernul începuse să
asiste neputincios la declinul economico-social al zonei.

100
 Capitolul 4

DECLINUL ECONOMICO-SOCIAL ŞI CULTURA

NEMUNCII

În perioada anilor 1997-1999, “aproape nimeni nu a crezut în reducerea

drastică a activităţii miniere în Valea Jiului, astfel încât mulţi dintre cei care s-au
disponibilizat au fost convinşi că într-un an ori doi se vor reîncadra în muncă.
La peste doi ani de la furia disponibilizărilor din 1997 se constată că nu s-a
realizat aproape nimic pe planul crierii de noi locuri de muncă; ba chiar s-au
restrâns ori au dispărut locuri de muncă existente în unităţi ca «Vâscoza»,
fabricile de mobilă (Livezeni şi Petrila), fabricile de confecţii şi tricotaje
(Vulcan, Petroşani), fabricile de lapte şi pâine (Livezeni) etc. Deci, închiderea a
7-8 capacităţi (întreprinderi) şi ne apariţia altora a făcut ca aproximativ 15000 de
oameni să şomeze de peste doi ani” (Krausz, 2000, p.340).
Aproape toate studiile şi cercetările realizate în Vale în aceea perioadă
n-au făcut decât să confirme faptul că situaţia se agrava continuu, nu numai
pentru cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă dar şi pentru cei angajaţi, afectaţi
inerent de procesul de pauperizare a zonei şi de tensiunile sociale crescânde.
Începând cu luna decembrie a anului 1999, când marea majoritate a
disponibilizaţilor “primului val” au ieşit din formele legate de susţinere
financiară (indemnizaţii de şomaj şi alocaţii de sprijin), autorităţile locale şi
centrale s-au văzut expuse numeroaselor proteste ale celor în cauză care
solicitau locuri de muncă.
Soluţia acestor probleme s-a conturat de la bun început ca fiind
nerealizabilă în ceea ce priveşte alternativele economice, iar reacţia statului a
fost, în cele din urmă, determinată de formele grave pe care le-au luat protestele
şomerilor (de la greve şi deplasări la Bucureşti, până la greve ale foamei,
101
autoincendieri şi chiar sinucideri); soluţia găsită a fost tot una de moment, adică
ajutorarea şomerilor cu susţinere financiară de scurtă durată (în special ajutoare
de urgenţă aprobate în baza Hotărârilor de Guvern).
Începând din 1998 şi luând în considerare şi faptul că şi în decursul
anilor 2000 – 2003 s-au efectuat restructurări de personal în Vale – chiar dacă
mult mai reduse din punct de vedere cantitativ şi mult mai puţin mediatizate – la
care s-a adăugat continua lipsă a alternativelor de ocupare, la nivelul anului
2004 s-a ajuns la concretizarea unei situaţii cel puţin bizare: pe de o parte
autorităţile şi agenţii economici îi acuzau pe cei aflaţi în căutarea unui loc de
muncă, de dezinteres şi de o stare de inerţie totală iar pe de altă parte, aceştia
luau respectivele acuzaţii drept un mijloc utilizat de cei abilitaţi pentru a scuza
lipsa posibilităţilor reale de dezvoltare economică.

4.1. Cultura nemuncii

Conceptul de “cultură a nemuncii“ (Chiribucă ş.a., 2000, pp.13-14) a
apărut prima dată în 1999, legat de atitudinea disponibilizaţilor faţă de oferta de
locuri de muncă – nesemnificativă – de atunci. În esenţă, această problemă a
fost mai întâi preluată fără rezerve tot de către cei – autorităţi şi agenţi
economici – care ar fi trebuit să colaboreze pentru un program de redresare
economică. În perioada (1997-1998) în care primii disponibilizaţi au beneficiat
de plăţi compensatorii şi indemnizaţii de şomaj, s-a constatat o oarecare
pasivitate din partea lor în privinţa iniţiativelor de a se reangaja. Înainte de a
creiona câteva posibile explicaţii ale acestei stări de fapt, menţionăm că acest
aspect nu poate fi sub nici o formă generalizat la întreaga masă de şomeri.
1. Mineritul din Valea Jiului în special, a beneficiat din partea statului de
o atenţie diferită faţă de cea acordată altor sectoare de activitate, cam până în
1996. Evenimentele de după ’89 (mineriadele) nu au făcut decât să întărească
convingerea celor angajaţi în sistem că ei reprezintă o categorie socio-
profesională mai “specială”. Cu alte cuvinte, mineritul se simţea “al statului” şi

102
minerul era obişnuit ca acesta să-i poarte de grijă. A fi angajat în cadrul CNH
sugera o stare de securitate profesională şi materială la care cei mai mulţi au
renunţat, nutrind speranţa unei eventuale reveniri, în cazul în care alte variante
de angajare ar fi fost excluse. Când a devenit clar pentru toţi că acest lucru nu se
mai poate realiza, oamenii au rămas dezorientaţi, puşi în faţa unei situaţii care
implica nu numai căutarea unui loc de muncă dar şi calificarea în alte domenii.
Pe lângă aceasta, s-a susţinut şi faptul că cei plecaţi din minerit au fost
obişnuiţi cu salarii mari – comparativ cu alte ramuri de activitate – pe care le-au
primit în schimbul unui regim de lucru de 6 ore/zi şi orice alt tip de slujbă mai
puţin plătită şi cu o normă de 8 ore/zi, nu le era pe plac. În plus, a existat un
număr – relativ mic – de foşti angajaţi care au fost plătiţi “în fals”, cu salarii şi
beneficii de subteran, în timp ce prestau alte activităţi în interiorul sau în afara
exploatărilor miniere (în special sportivi).
Astfel de situaţii au fost comentate şi apoi generalizate la întreaga masă
de şomeri, în ideea conform căreia oamenii preferă să fie întreţinuţi de stat,
decât să muncească pentru salarii mai mici. “Singura treabă care trebuie
schimbată în mintea lor este acea mentalitate că el se duce la un loc de muncă şi
trebuie să câştige 5 milioane pe lună. Nu, ei trebuie să înţeleagă că […] pentru
cei un milion şi ceva – două milioane pe lună, ei trebuie să muncească. Nu
trebuie să meargă şi să stea ” (director general UPSRUEEMP) (Chiribucă ş.a.
op.cit.p.13).
2. O altă explicaţie mai plauzibilă, rezidă în faptul că în perioada de
şomaj, disponibilizaţii au avut suficiente resurse de trai (plăţile compensatorii,
indemnizaţiile de şomaj şi alocaţiile de sprijin) şi nu şi-au pus în mod serios
problema reîncadrării în muncă. Mentalităţile populaţiei din zonă, potrivnice
statutului de angajat al CNH (de genul: lucrează la mină, e plin de bani, are
gratuităţi şi cine ştie cât munceşte) s-au transferat asupra celui disponibilizat (a
luat o grămadă de bani, ar fi avut din ce trăi, ce a făcut cu ei?). Nu ni se pare
lipsit de importanţă să menţionăm că – în 1998 – autorităţile, presa, studiile şi

103
cercetările realizate în Valea Jiului s-au învârtit în jurul acestui subiect: ce au
făcut minerii cu banii?
Contrar ideii mult mediatizate conform căreia “minerii şi-au cheltuit
banii în restaurante şi la jocuri de noroc”, una din cercetările realizate în zonă
concluzionează că “50% din minerii Văii Jiului care au fost disponibilizaţi în
1997, au depus o parte din bani la băncile existente în Vale” (Boboc, 1999,
p.17), restul preferând să înceapă o afacere (6%) şi mai ales să-i cheltuiască pe
bunuri de folosinţă îndelungată (34%), doar 3% declarând că au riscat o parte
din bani la jocurile de noroc. De altfel, Valea Jiului a fost pentru opt-zece luni
de zile, o zonă extrem de profitabilă pentru comercianţi, vânzările crescând
semnificativ în special la capitolul imobiliare şi bunuri de folosinţă îndelungată.
Deci, o oarecare stare de securitate economică coroborată cu o confuzie
generală cauzată de lipsa alternativelor de ocupare şi de ineficienţele legislative
şi organizatorice, au creat o imagine a şomerului pasiv, care nu doreşte să
muncească şi care – mai târziu – chiar refuză locurile de muncă.
Suntem de părere că această imagine a fost întreţinută în mod special de
către factorii de conducere, cei care – în lipsă de soluţii – au preferat să
generalizeze cazuri izolate de oameni care nu au acceptat anumite slujbe, fără a
menţiona însă şi condiţiile care li se impuneau acestora din punct de vedere al
salarizării, condiţiilor de muncă, calificării etc.
“Păi, este o categorie destul de numeroasă aici, care, pur şi simplu,
aşteaptă să li se pună ceva în faţă […]. Marea parte dintre locuitori şi cei aflaţi
în nevoi, pur şi simplu se complac aşa, într-o stare de… mă rog, sunt indolenţi, îi
interesează prea puţin …Pentru că s-ar găsi foarte multe locuri de muncă dacă
oamenii ar fi interesaţi” (director ASTRAL). “Într-adevăr, oameni care şi-au
pierdut speranţa, oameni apatici, nimeni efectiv nu mai face nimic, aşteaptă să li
se dea ceva, să li se ofere ceva sau să vadă de unde pot să fure ceva, să jefuiască
ceva” (preşedinte PNŢCD tineret – Petroşani) (Chiribucă ş.a., op.cit.p.13).

104
 Exemple de acest gen ar putea continua însă, chiar de la nivelul funcţiilor
de conducere, dar pe lângă problemele de mentalitate ale oamenilor, se
recunoaşte şi lipsa de perspective pe piaţa muncii.

4.2. Intenţii de angajare ale persoanelor fără loc de muncă: acţiuni

întreprinse în vederea angajării

Rezultatele cercetărilor sociologice pe care le-am efectuat pe

disponibilizaţi (şomeri) şi beneficiari de ajutor social pe parcursul a patru ani, ne
îndreptăţesc să considerăm mult mediatizata “cultură a nemuncii” ca exagerată
şi, din nefericire, făcută cu intenţie.
Dacă de-a lungul perioadei 1999-2004 autorităţile şi angajatorii au
susţinut lipsa interesului celor neocupaţi pentru a-şi găsi un loc de muncă, ni s-a
părut oportun să cerem părerea acestora vis a vis de acţiunile întreprinse în
vederea angajării, locul în care ar accepta să muncească, ce tipuri de locuri de
muncă speră să găsească, dacă ar fi de acord să presteze muncă necalificată etc.
Prezentăm succint şi cumulat aceste rezultate (tabelul nr.4.1), obţinute în
urma anchetelor sociologice din anii 2001, 2002, 2004 (A, B1, B2 – vezi cap.
Arie şi metodologie).
Şomerii anului 2001 proveneau din concedierile colective mai recente
(1999-2000); se aflau încă în plata indemnizaţiilor de şomaj dar cu toate
acestea, majoritatea lor încercaseră deja variante de reîncadrare în muncă.
Beneficiarii de venit minim garantat par a fi şi mai interesaţi în căutarea unui loc
de muncă, situaţia lor fiind mai rea decât a celor abia intraţi în şomaj. Ponderea
celor care declară net că nu s-au preocupat de această problemă este relativ mică
şi există şi aici explicaţii:
- şomerii care nu s-au interesat de locuri de muncă puteau fi la
începutul perioadei de şomaj, având asigurată încă câteva luni, o
oarecare securitate materială;

105
 - câţiva dintre asistaţii sociali nu provin din rândurile şomerilor ci a
persoanelor care nu au avut nici odată un loc de muncă (în special
rromi), pentru care ajutorul social reprezintă mai mult decât au avut
vreodată ca venit, deci nu au nici un interes în a-l schimba pe salariu.

Tabelul nr.4.1 (%)

Acţiuni intreprinse în vederea angajării (pe total variante de răspuns)

Acţiuni
Au Au căutat Au urmat Au Nu au
căutat de lucru cursuri de încercat o făcut Altceva TOTAL
de lucru în calificare/ afacere nimic (alegeri)
la stat sectorul recalificare pe cont special
Subiecţi * privat propriu
Şomeri 36,32 31,67 6,12 8,24 8,00 9,65 1699=100
2001
Asistaţi 44,13 31,45 7,86 3,98 10,82 1,76 1081=100
social
2002
Asistaţi 40,62 34,87 7,59 4,72 9,44 2,76 869=100
social
2004
Total 39,65 32,87 6,99 6,14 9,18 5,67 3649=100
* Şomeri 2001 = 1024 persoane;
asistaţi social 2002 = 615 persoane;
asistaţi social 2004 = 503 persoane;

Aşadar, interesul oamenilor de a-şi găsi o slujbă nu pare să se fi

diminuat, a crescut orientarea spre sectorul de stat şi s-a redus cea către
activităţile private pe cont propriu. Cel puţin în ceea ce-i priveşte pe asistaţii
sociali (anchetele B1 şi B2), dacă întrebarea n-ar fi oferit posibilitatea a două
opţiuni de răspuns, interesul pentru a-şi oferi forţa de muncă în sectorul de stat a
cumulat 63,77 procente (fig.1).
Încercările de a se reprofila pe agricultură, de a-şi realiza o situaţie în
străinătate sau de a-şi continua studiile, au obţinut doar 6 %.
106
 Figura nr.1. (%)
Acţiuni întreprinse în vederea angajării
(anchetele B1 şi B2, total prima variantă de răspuns, total 1.118 subiecţi)

subiecţi
100
90
80 63.77

70
60
50
40
30 15.12
20 12.35 4.92 2.95

10 0.89

0
A B C D E F acţiuni

A – au căutat de lucru la stat; D – au încercat o acţiune pe cont

B – au căutat de lucru la privaţi; propriu;
C – au urmat cursuri de calificare; E – altceva;
F - nu au făcut nimic special;

Atât timp cât interesul pentru a se reangaja există, ne-am pus problema
motivelor (tabelul nr.4.2) pentru care nu au reuşit să o facă (întrebare comună
doar beneficiarilor de venit minim garantat).
Tabelul nr.4.2 (%)

Motive pentru care nu au reuşit să se angajeze

(loturile de asistaţi social 2002, 2004)
Motive locurile locurile salariile locurile nu s-au alt
de de muncă oferite sunt de muncă intere- motiv TOTAL
muncă nu sunt mici sunt sat
Subiecţi sunt conform (minim pe nesigure
puţine calificării economie)
Asistaţi 31,22 23,90 15,45 15,77 6,67 6,99 615=100
social 2002
Asistaţi 21,87 18,09 16,50 14,72 13,51 15,31 503=100
social 2004
TOTAL 27,01 21,29 15,93 15,29 9,75 10,73 1118=100

107
 Conform răspunsurilor primite, marea majoritate au încercat să se
reangajeze. Din cei care au opinat pentru “alt motiv”, doar câteva persoane au
reclamat starea de sănătate, restul incriminând probleme de corupţie, dezinteres
al autorităţilor şi lipsa de calificare pentru meseriile cerute pe piaţa muncii.
Ponderea celor care nu au făcut nici un fel de demers în vederea reîncadrării în
muncă (tabelul nr.4.1), este aproximativ egală cu a celor care declară net că nu
s-au reangajat pentru că nu au fost interesaţi. Totuşi, contrar opiniei autorităţilor
şi în special, a angajatorilor, majoritatea covârşitoare (90%) au încercat cel
puţin, să redevină angajaţi. Exemplificăm cu rezultatele obţinute pentru aceeaşi
întrebare din ancheta realizată în 2004, pe angajaţii în Serviciile Teritoriale de
Asistenţă Socială din cadrul primăriilor Văii Jiului (D): din totalul de 47
asistenţi sociali (în mare parte aceste posturi fiind ocupate de personal cu studii
superioare – 59,58% – dar nu în specialitate), peste un sfert (26,61%) convin că
“locurile de muncă oferite sunt puţine”, aproape o treime (31,91%) că “salariile
oferite sunt foarte mici” şi peste jumătate (51,06%) acuză lipsa de interes a
asistaţilor social, faptul că se complac în situaţia de întreţinuţi ai societăţii,
mentalitatea conservatoare de genul “statul să-mi dea loc de muncă” etc.

4.3. Intenţii de angajare: unde ar dori să lucreze,

ce fel de muncă şi pentru ce salariu.
Locurile de muncă existente în Valea Jiului au fost mereu extrem de
puţine, cele mai multe fiind cuprinse în programele de tip comunitar şi fiind
sezoniere (3 – 6 luni). Având în vedere că zona nu a oferit în decursul anilor
1998 – 2004 posibilităţi de angajare, am încercat să “cuantificăm” într-un fel
dorinţa reală de angajare a subiecţilor, prin intermediul a două întrebări: unde ar
accepta un loc de muncă şi, mai ales, dacă ar accepta să presteze muncă
necalificată.
În ceea priveşte aria spaţială în care oamenii ar accepta un loc de
muncă, problema – aparent secundară – nu este totuşi lipsită de interes. În

108
contextul restrângerii activităţii în minerit, celor plecaţi din sistem li s-au promis
alte ocupaţii, plasarea forţei de muncă în alte activităţi/sectoare economice,
alternative care au rămas în fază de proiect până în prezent. Confruntaţi cu
deprecierea tot mai vizibilă a situaţiei vieţii, oamenii şi-au pus speranţele în
emigrarea în străinătate sau spre locurile natale (în special spre Moldova) însă
numărul celor care au reuşit în această direcţie este nesemnificativ. Exceptând
unele sugestii de indubitabilă stupiditate, avansate de oameni cu responsabilităţi
chiar guvernamentale (de genul culesului plantelor medicinale sau al fructelor de
pădure, 1997), oamenii au sperat cel puţin, în propuneri şi proiecte de genul
lanţului de hidrocentrale de pe Olt şi Gilort, a şoselei Câmpu lui Neag –
Herculane, a diverselor autostrăzi, a tronsonului Simeria – Petroşani – Târgu Jiu
– Filiaşi ş.a.m.d. În ipoteza că astfel de proiecte – sau altele, mai recente – ar
avea vreodată şanse reale de realizare (adică finanţare pentru implementarea
lor), participarea la ele obligă la deplasarea – chiar dacă temporară – în alte
judeţe sau localităţi, ori acest lucru nu este tocmai la îndemâna unor oameni mai
în vârstă, cu familii şi în condiţiile în care, de stimulentele vechilor “imigranţi”
(anii 70 – 80) nici nu poate fi vorba. Am pornit de la ideea că, într-o asemenea
situaţie, un cap de familie care ar fi nevoit să muncească la zeci de kilometri de
casă, care plăteşte aproape totul în ambele localităţi (în care munceşte şi în care
are familia), nu poate agrea decât în cazuri limită o asemenea ofertă.
În raport cu aserţiunile formulate anterior, inclusiv cu opiniile celor ce
susţin “cultura nemuncii”, rezultatele denotă dorinţa disperată de a obţine un
loc de muncă. Putem constata că interesul pentru a se angaja/reangaja în Valea
Jiului scade în decursul celor patru ani (motivul fiind permanenta lipsă de locuri
de muncă) şi creşte orientarea spre alte zone ale ţării şi spre străinătate.
În anul 2001 s-au derulat în zonă recrutări pentru munca în construcţii în
Israel, ceea ce a determinat aproape o isterie generală în rândul celor neocupaţi.
Autorităţile locale s-au văzut în imposibilitate de a face faţă valului de cereri,
drept care au mutat sediul recrutărilor la Bucureşti, în speranţa că toate costurile

109
cu transportul, cu actele şi garanţiile necesare vor diminua avântul doritorilor.
Evident acesta a fost rezultatul, cei mai mulţi neavând posibilităţile financiare
necesare înscrierii într-o cursă pe care o puteau uşor pierde. Viceprimarul de
atunci al municipiului Petroşani – Florin Racolţea – declara într-o emisiune TV
locală că “oamenii n-au de gând să muncească, ei cred că acolo e mai uşor ca
aici şi se înşeală”, părându-li-se probabil mai uşor să fi întreţinut de societate
aici decât să munceşti din greu, pe salariu, acolo.
Tabelul nr.4.3 (%)

Unde ar accepta şomerii/asistaţii social un loc de muncă

Aria spaţială oriunde (în numai în numai în numai în

ţară sau în localitatea Valea judeţele TOTAL
străinătate de Jiului limitrofe
Subiecţi
domiciliu
Şomeri 46,78 25,29 24,12 3,81 1024=100
2001
Asistaţi social 49,76 29,11 20,33 0,80 615=100
2002
Asistaţi social 52,88 29,22 16,51 1,39 503=100
2004
TOTAL 49,07 27,31 21,24 2,38 2142=100

Figura nr.2. (%)

Aria spaţială unde ar accepta un loc de muncă
(total subiecţi 2.142 = 100)

21.24

27.31 51.45

oriunde (în ţară sau străinătate) numai în localitatea de domiciliu

numai în Valea Jiului
110
 În anii 2003 – 2004, programele de măsuri active de ocupare a forţei de
muncă derulate prin intermediul AJOFM, au inclus din nou recrutări pentru forţă
de muncă (în special necalificată) în Spania iar reacţia celor neocupaţi a fost la
fel de intensă, pentru 124 de locuri de muncă înregistrându-se în martie 2004,
4678 de cereri.
Pentru cei (48,55%) care preferă locuri de muncă numai în localitatea de
rezidenţă sau, cel puţin în arealul Văii Jiului, motivaţiile sunt fireşti: sunt prea în
vârstă (pensionabili), au probleme de sănătate, sunt unici susţinători de familie
iar un loc de muncă mai îndepărtat implică mutarea întregii familii, au în general
studii superioare şi speră locuri de muncă în zonă, conform calificării lor.
Corelaţiile realizate pe beneficiarii de venit minim garantat (2002 şi
2004) ne relevă mai exact (vezi tabelul de corelaţii nr.1, Anexă) că cei care ar fi
dispuşi să accepte un loc de muncă oriunde (în ţară sau în străinătate) sunt cei
foarte tineri, cu vârste până la 25 de ani, în special bărbaţi, cei care speră să
găsească locuri de muncă chiar cu calificare diferită faţă de cea pe care o au.
Evident, din toate cele prezentate, se vede că, cu cât oamenii au o poziţie
mai fragilă ca instruire, vechime în muncă şi şanse mai reduse de opţiune, ei
sunt nevoiţi să accepte aproape orice şi oriunde. Pentru cei care prin studii,
vârstă, vechime în muncă şi funcţii anterioare au pretenţii (probabil şi şanse) mai
mari, acest lucru se reflectă şi în condiţionarea spaţială a locului de muncă.
Dar, indiferent la care din cele două categorii facem referire, cert este că există
un numitor comun care – pe lângă altele – demontează teoria nemuncii: interesul
pentru un loc de muncă.
Din extrem de puţinele locuri de muncă oferite prin intermediul Burselor
Locurilor de Muncă, ponderea celor care nu reclamă nici un fel de calificare este
foarte mică (în medie 3 – 5 %). Cu toate acestea, am încercat – în intenţia
noastră de a demonstra interesul oamenilor pentru un loc de muncă – să vedem
dacă, în lipsa altor job-uri, oamenii ar accepta să lucreze nu numai sub
calificarea pe care o au dar chiar să presteze munci necalificate.

111
 În urma prezentării rezultatelor obţinute din cercetările efectuate în
2001(A) şi 2002 (B1) (şomeri şi beneficiari de venit minim garantat), reacţia
autorităţilor, a angajatorilor şi mai mult, a unor persoane din mediul universitar
al Văii Jiului a fost una de scepticism total: “nu se poate”, “ei vorbesc aiurea”,
”n-ar accepta”, “îi cunoaştem noi mai bine” ş.a.m.d.
Ancheta din 2004 (B2) pe beneficiarii de venit minim garantat nu a făcut
decât să confirme rezultatele anterioare, motiv pentru care ne permitem să
opinăm că, dacă au minţit, oamenii au făcut-o cu o consecvenţă demnă de
respect. Contrar opiniei generale a agenţilor economici şi a autorităţilor din
zonă, oamenii nu numai că doresc să muncească, dar marea lor majoritate şi
acceptă orice fel de muncă chiar necalificată. Acordul mai pronunţat faţă de o
atare opţiune a asistaţilor social este explicabil datorită faptului că 54% dintre ei
au cel mult studii gimnaziale, deci practică de obicei muncă necalificată.
Oricum, un procent de 80% din totalul subiecţilor ar fi de acord să presteze
muncă necalificată (cu sau fără criterii care să vizeze salariul şi condiţiile de
muncă) iar dacă luăm în calcul faptul că, din acelaşi total, 64% au cel
puţin şcoală profesională – deci calificare – rezultatul nu pare de loc să indice o
stare de apatie colectivă ori un dezinteres major în privinţa intenţiilor de
angajare.
Tabelul nr.4.4
Ar accepta un loc de muncă de necalificat

Variante da, cu da, în mai categoric

siguranţă anumite degrabă nu nu ştiu TOTAL
Subiecţi condiţii nu
Şomeri 42,68 30,96 6,05 16,31 4,00 1024=100
2001
Asistaţi 78,05 10,73 1,79 7,32 2,11 615=100
social 2002
Asistaţi 73,17 11,33 5,57 5,96 3,97 503=100
social 2004
TOTAL 60,00 20,54 4,71 11,30 3,45 2142=100

112
 Figura nr.3. (%)
Ar accepta un loc de muncă de necalificat

3.45
11,30

80.54

da nu nu ştiu

Cumulând cele două grade de intensitate (da, cu siguranţă + da, în

anumite condiţii), acceptul unei munci necalificate creşte de la 73% în 2001, la
89%, în 2002, ponderea mare a acestuia menţinându-se şi în 2004 (84,5%), ceea
ce relevă nu numai interesul oamenilor pentru a-şi găsi un loc de muncă dar şi o
deteriorare continuă a şanselor de angajare.

În ceea ce-i priveşte pe beneficiarii de venit minim garantat (2002, 2004)

corelaţiile (vezi tabelul de corelaţie nr.2, Anexă) ne indică faptul că cei care
refuză sau nu şi-au pus problema unei munci necalificate, sunt în special cei
care:
- au nivel de pregătire mediu şi superior;
- au o vechime în muncă ce depăşeşte 10 ani;
- încă mai speră să-şi găsească locuri de muncă conform
pregătirii/calificării pe care o au;
- au vârste relativ înaintate (peste 45 de ani), majoritatea lor
motivându-şi opţiunea făcută, din două puncte de vedere: în general
113
 muncile necalificate reclamă o condiţie fizică bună, pe care mulţi
dintre cei în discuţie nu o au, sau este vorba de faptul că unora (în
special celor cu studii superioare) li s-a părut degradant să presteze
muncă necalificată, după ce mult timp au avut posturi conforme cu
pregătirea lor.

La polul opus se află cei (87%) care ar accepta o muncă necalificată,

evident aceştia fiind mai ales cei cu studii gimnaziale, cu vechimi relativ reduse
în muncă (4 – 10 ani) şi cei foarte tineri (până la 25 de ani).
Teoria “culturii nemuncii” s-a născut având ca premiză aşa-zisa lipsă de
interes a oamenilor de a obţine un loc de muncă şi a culminat cu teoria refuzului
locurilor de muncă. Convingerea că oamenii nu vor să muncească a fost
exemplificată de către autorităţi cu câteva cazuri disparate de refuz a unor locuri
de muncă pentru care, pe lângă calificare se cereau probe suplimentare şi se
ofereau condiţii deloc avantajoase. În general, justificarea unui asemenea
comportament (al refuzului locurilor de muncă), rezidă în sistemul de salarizare,
salariul oferit nedepăşind – de cele mai multe ori – cuantumul ajutorului social
primit. Cel puţin în familiile numeroase, acesta este mai ridicat, un salariu
minim pe economie determinând chiar diminuarea veniturilor. În lipsa
posibilităţilor de angajare, s-a încetăţenit ideea conform căreia oamenii nu vor să
muncească decât “pe bani mulţi”.
Subiecţii celor trei cercetări au fost chestionaţi în privinţa salariului
minim pentru care ar accepta să muncească, iar rezultatele obţinute au fost
prezentate – eşalonat – autorităţilor şi angajatorilor din zonă, devenind obiectul
unor remarci categorice referitoare la lipsa de sinceritate a respondenţilor.
Prezentăm separat aceste rezultate, deoarece la nivelul anului 2001
salariul minim pe economie avea un cuantum mult mai redus decât în prezent,
opţiunile şomerilor de atunci exprimându-se funcţie de acesta (fig. nr.4).

114
 Figura nr.4. (%)

Salariul minim pentru care ar accepta un loc de muncă

(ancheta A, şomeri 2001, 1.024 subiecţi)

100
90
80
70
60
subiecţi

39.45
50
40
20.41 19.82 20.32
30
20
10
0 salariul
până la 1,5 mil 1,6-2 mil lei 2,1-2,5 mil lei peste 2,5 mil lei
lei

Contrar teoriilor vehiculate, cei plătiţi bine la întreprinderile miniere şi

care ar munci numai “pe bani mulţi” sunt foarte puţini, asta în situaţia în care
peste 2,5 milioane lei era un salariu destul de apropiat de minimul pe economie
(1,5 milioane lei în 2001). Ţinând cont ce medii salariale existau încă de pe
atunci în economia românească (în special în sectorul financiar şi în cel al
tutunului), pretenţiile şomerilor nu par de loc prea mari, atâta timp cât mai mult
de o treime dintre ei (39%) ar accepta un salariu minim, cu condiţia să existe şi
locul de muncă aferent.

În ceea ce priveşte pe beneficiarii de venit minim garantat, limita

inferioară a salariului cerut (3 milioane lei) nu constituia nici în respectivele
perioade ceea ce unii numesc salarii mari (tabelul nr. 4.5).

115
 Tabelul nr.4.5 (%)

Salariul minim pentru care ar accepta un loc de muncă

(anchetele asistaţi social B1 şi B2)

Salariu (lei) până la 3 3,1 –5 5,1 – 7 peste 7

Subiecţi milioane milioane milioane milioane TOTAL
Asistaţi social 76,26 20,00 1,95 1,79 615=100
2002
Asistaţi social 44,33 41,55 9,15 4,97 503=100
2004
TOTAL 61,90 29,69 5,19 3,22 1118=100

Deplasarea majorităţii preferinţelor spre suma de 3 milioane lei

reprezintă, în fapt, o corelare a salariului dorit cu creşterea costului vieţii iar
“saltul” nu este de loc spectaculos dacă ne reamintim că la 1 ianuarie 2003,
salariul minim pe economie era de 2,5 milioane lei. Suntem datori a menţiona că
oamenii au fost lăsaţi să răspundă liber la această întrebare, deci nu a existat o
precodificare care să le sugereze anumite intervale salariale.

Este cert faptul că fără un loc de muncă şi aflaţi în întreţinerea statului,

aproape două treimi din asistaţii social ar accepta să muncească pentru un
salariu apropiat de cel minim pe economie, cei cu “pretenţii mari”(salarii peste 5
milioane lei) fiind extrem de puţini – sub 10%.
Mai mult, cei care beneficiau de ajutor social – conform legii venitului
minim garantat – au fost întrebaţi dacă ar accepta un loc de muncă stabil plătit
cu un salariu echivalent cu susţinerea financiară primită. Aceeaşi întrebare a
fost pusă şi asistenţilor sociali încadraţi la Serviciile de Asistenţă Socială ale
primăriilor din Valea Jiului (ancheta D), tot în intenţia de a compara opiniile
celor asistaţi cu cele ale autorităţilor (tabelul nr.4.6).

116
 Tabelul nr.4.6 (%)

Acceptarea unui loc de muncă stabil, plătit la nivelul ajutorului social

primit
Variante
Subiecţi da nu nu ştiu TOTAL
Asistaţi social 2002 40,49 53,33 6,18 615=100
Asistaţi social 2004 36,38 53,28 10,34 503=100
Asistenţi sociali 2004 44,68 27,66 27,66 47=100
TOTAL 38,88 52,27 8,85 1165=100

Spre deosebire chiar de cei în cauză, asistenţii sociali – care au în

permanenţă contact cu asistaţii şi cu problemele lor – îşi exprimă în mai mare
măsură convingerea că aceştia ar dori un asemenea loc de muncă. Faptul că mai
mult de jumătate din beneficiarii de venit minim garantat refuză o atare variantă
are, cel puţin, două explicaţii:
- mulţi dintre ei sunt persoane singure iar cuantumul ajutorului social
este mult redus comparativ cu cel acordat pentru familii mai numeroase;
- în schimbul acestui ajutor social primit, ei au obligaţia să presteze cel
mult 72 de ore pe lună muncă în folosul comunităţii, ceea ce reprezintă 9
zile de muncă faţă de o medie de 20-21 zile lunar. Avantajul unei
încadrări în regim normal de lucru, chiar plătită la nivelul ajutorului
social, ar fi cartea de muncă şi drepturile de angajat. Să nu omitem însă
că multe din aceste ajutoare sociale nu depăşesc 1 milion lei, deci pare
firesc să refuzi un loc de muncă plătit astfel.
Întrebarea a avut mai mult scopul de a verifica răspunsurile anterioare
privind intenţiile de angajare dar a relevat totuşi, două aspecte: există cazuri
(mai mult de o treime) care ar accepta această variantă (deci un salariu de
maxim 2,5-3 milioane lei), ceea ce spune destul de mult despre interesul lor de a
deveni salariaţi; pe de altă parte, se pare că cei direct implicaţi în problema

117
asistaţilor (asistenţii sociali din primării), au o percepţie mai corectă decât
celelalte instanţe (autorităţi publice, organe abilitate – AJOFM, angajatori) în
privinţa interesului de a munci al oamenilor.
Ne permitem deci să avansăm ideea că, atât timp cât oamenii declară că
ar lucra orice (chiar şi sub calificare), oriunde şi pentru un salariu echivalent
cu cel minim pe economie (uneori chiar cu ajutorul social primit), suntem
îndreptăţiţi să credem că teoria nemuncii a fost vehiculată de către cei aflaţi în
necunoştinţă de cauză ori în imposibilitatea de a oferi soluţii.

4.4. Necesitatea schimbării mentalităţii

Ca efect al reformei economice, şomajul – prost gestionat încă de la
început – a devenit în Vale cauza tuturor problemelor: agravarea stării de
sărăcie, creşterea gradului de infracţionalitate, a fenomenului de corupţie, a
dezorganizării sociale, a stării de conflict între şomeri şi autorităţi. Soluţia
acestor probleme s-a conturat ca fiind nerealizabilă în ceea ce priveşte
alternativele economice de dezvoltare. Astfel, transformarea unei zone de tip
monoindustrial, în care mineritul susţinea toată economia, într-o regiune
diversificată din punct de vedere al variantelor de ocupare, s-a lovit – în primul
rând – de mentalitatea locuitorilor şi de rezistenţa acestora la schimbare.
Marea majoritate a celor plecaţi din minerit nu a crezut prea mult în
interdicţia de reangajare pe timp de un an (sau după) în activitatea minieră şi au
sperat în reluarea locului de muncă. Acest lucru nu numai că nu a fost posibil,
dar restructurarea de tip “disponibilizare” a continuat şi în perioadele următoare,
chiar dacă nu la aceiaşi parametri. Ajunşi în situaţia de asistaţi social, o masă de
aproape 40.000 de oameni nu-şi găsesc locul în peisajul economic al zonei, fapt
ce întreţine starea de nemulţumire şi tensiune.
Dacă în ceea ce priveşte alternativele economice nu s-au produs
schimbări, o schimbare de mentalitate se impune de la nivelul celui aflat în
căutarea unui loc de muncă şi până la factorii de decizie care trebuie să găsească

118
soluţii de rezolvare. “Schimbarea de mentalitate este – ca multe altele – una
«combinată», ea vizând obiectul şi domeniul, lucru evident dacă ne referim la
mentalitatea faţă de muncă şi de activitate în general. Într-adevăr, în
mentalitatea faţă de acestea sunt implicate convingeri, valori, norme, obiceiuri şi
tradiţii care au, la rândul lor, natură economică, politică, ştiinţifică etc. Toate
acestea fac parte din mutaţia concepţiei despre activitate, poate cea mai
importantă problemă sub aspectul interesului practic şi imediat” (Krausz, 1999,
p.113). După părerea noastră, “rezistenţa la schimbare” – analizată de
numeroasele cercetări desfăşurate în zonă – a avut atât cauze obiective cât şi
subiective, primele ţinând cont de imposibilitatea relansării economice, ultimele
– de mentalitatea oamenilor.
1. Alternativele de dezvoltare economică şi implicit locurile de muncă promise
în momentul restructurării nu au apărut nici în prezent. Reforma mineritului în
Vale a fost gândită “pe moment şi pentru moment”, soluţiile de diversificare a
activităţilor economice – vehiculate de toate studiile realizate, de prognozele şi
strategiile oficiale de redresare a zonei – au rămas pe hârtie, în timp ce sărăcia s-
a generalizat şi s-au înmulţit “întreţinuţii societăţii”;
2. “Fiind o categorie de bază a muncitorimii, minerii au fost mai expuşi mitului
rolului conducător al clasei muncitoare în societate […], mineritul se
simţea «al statului» pe care îl considera unic responsabil de soarta sa,
indiferent de modul şi eficienţa cu care se derulează activităţile” (Krausz, op.cit.,
p.135). Rămaşi fără locuri de muncă în baza propriilor lor decizii, cei mai
mulţi au sperat că tot “statul ” le va oferi slujbe fiecăruia, fără mare greutate,
dacă nu în alte sectoare, cel puţin tot acolo de unde au plecat. Conştientizarea
faptului că trebuie să te zbaţi pentru a obţine un loc de muncă (ceea ce implică
căutare, prezentare, acceptare a condiţiilor, posibilă recalificare etc), a intrat în
directă contradicţie cu mentalitatea generală, obligându-i pe oameni la o
“adaptare” rapidă, “din mers” cu noile cerinţe ale economiei de piaţă;

119
3. Nivelul de studii şi calificare a celor plecaţi din minerit a fost – în general –
redus, motiv pentru care s-au impus programele de reconversie profesională.
Acestea s-au realizat de cele mai multe ori, fără concordanţă cu ofertele de pe
piaţa muncii, după cum concluzionează cele mai multe studii realizate în Vale.
Cu toate acestea – cel puţin în perioada imediat următoare restructurării, în anii
1998 – 2000 – această situaţie era firească, atât timp cât pe piaţa muncii în zonă,
nu existau nici un fel de oferte, nici un fel de alternative de angajare. Numărul
celor care au frecventat astfel de cursuri a scăzut pe parcursul anilor, cauza cea
mai frecventă fiind lipsa de speranţă a oamenilor că la absolvirea unui astfel
de curs vor găsi şi loc de muncă. O putem trata ca pe o problemă de mentalitate,
dacă ne referim la ideea conform căreia omul ar trebui să se reorienteze
profesional în speranţa unei “investiţii pe termen lung”, adică ceva de genul
“mă calific într-o meserie de viitor, pe care o pot practica oricând”. Date fiind
însă condiţiile precare de trai ale celor din zonă, aceştia s-au calificat în meserii
căutate pe moment, în speranţa ocupării imediate a unui loc de muncă. Numărul
celor calificaţi şi angajaţi ulterior, este sub un sfert din totalul celor care au
absolvit un astfel de curs (pe durata a cinci ani, 1997 – 2002), motiv pentru care
oamenii nu mai văd utilitatea programelor de reconversie profesională.
Reamintim că din acest punct de vedere, există o continuă dispută între autorităţi
şi agenţii economici – care reclamă slaba flexibilitate a forţei de muncă
disponibilă – şi cei neocupaţi, care consideră aceasta drept o scuză abilă pentru
justificarea lipsei de locuri de muncă;
4. Dacă în domeniul economic nu s-a făcut mai nimic pentru cei aflaţi în căutare
de loc de muncă, din perspectiva asistenţei şi protecţiei sociale s-au
concretizat anumite lucruri: acordarea alocaţiilor de solidaritate, a ajutoarelor de
urgenţă şi mai recent (2002) a venitului minim garantat, a condus la susţinerea
financiară nu numai a disponibilizaţilor din sectorul minier ci şi a altor categorii
(tineri absolvenţi şi persoane care nu au avut nici odată un loc de muncă).
Aceştia din urmă s-au dovedit a fi exponenţii a ceea ce s-a numit “cultura

120
nemuncii”, beneficiarii de ajutoare materiale şi financiare care şi-au făcut o
strategie din a reclama locuri de muncă, în speranţa obţinerii acestor facilităţi.
Situaţia nu poate fi generalizată, mai ales atunci când marea majoritate a celor în
cauză declară şi în prezent că ar lucra orice, oriunde şi uneori, chiar pentru un
salariu echivalent cu ajutorul primit. O părere emisă dintr-un fotoliu de director
şi conform căreia “s-ar găsi foarte multe locuri de muncă, dacă oamenii ar fi
interesaţi” (Chiribucă ş.a., op.cit., p.13), nu ni se pare deloc realistă, cu atât mai
mult cu cât vine din partea unui localnic, în timp ce persoane exterioare zonei,
au constatat o penurie totală de locuri de muncă. Revenim la părerea noastră
conform căreia o mentalitate potrivnică muncii a fost vehiculată în special
de către cei care erau abilitaţi să rezolve problemele.
5. Pentru a nu incrimina în mod subiectiv organismele locale îndrituite să
demareze redresarea economică a Văii Jiului, putem spune în favoarea lor că
marea majoritate a proiectelor şi a programelor propuse şi aprobate, nu au avut
şanse reale de implementare. Părerea unanimă a cercetătorilor este că, pentru o
perioadă destul de îndelungată, Valea va depinde încă de minerit, chiar dacă se
preconizează ca la 1 ianuarie 2011, subvenţiile pentru acest domeniu să înceteze.
Motivele pentru care redresarea economică nu s-a realizat sunt variate:
- lipsa surselor de finanţare pentru obiectivele propuse;
- rezistenţa şi atitudinea de monopol a principalilor agenţi economici
din zonă la infuzia de capital străin, motiv pentru care nici cei care ar fi
putut beneficia de statutul de zonă defavorizată, nu s-au grăbit să
investească;
- lipsa spaţiilor /terenurilor de care aveau nevoie investitorii, acestea
fiind în cea mai mare parte în patrimoniul CNH, de cele mai multe
ori dezinteresat în a le scoate pe piaţa imobiliară;
- incoerenţe de ordin legislativ şi dezinteres la nivel local: o atitudine
obedientă a organismelor alese (primari, consilieri) faţă de agenţii
economici locali, în detrimentul investitorilor exteriori zonei;

121
 - starea deplorabilă a economiei zonei, care implica în primul rând
refacerea infrastructurii, a fondului de locuinţe, pentru ca obiective
de viitor – de genul turismului – să poată fi luate în calcul;
- forţă de muncă în general slab calificată sau calificată în meserii
fără căutare în peisajul economic al zonei;
- birocraţia excesivă şi corupţia instituţionalizată, care îngreunează
semnificativ procedurile de privatizare, atât pentru investitorii locali
cât şi pentru cei externi;
- sărăcia generalizată, puterea de cumpărare foarte scăzută, motiv
pentru care mulţi oameni de afaceri au preferat alte zone ori au plecat
din Valea Jiului;
- existenţa şi menţinerea unei imagini publice negative datorată
formelor colective de protest (mineriade, greve, marşuri), imagine
susţinută în special de către mass-media şi, nu de puţine ori, de
reprezentanţii oficiali ai zonei;
- escaladarea stării de tensiune şi a conflictelor sociale cauzate de
lipsa de perspective profesionale şi de penuria de locuri de muncă,
tensiuni care au culminat, în anul 2000, cu forme grave de protest:
autoincendieri, greve ale foamei, sinucideri.

Aşadar, o schimbare de mentalitate se impune cu necesitate nu numai în

felul de a gândi al celor fără loc de muncă, ci chiar la nivelul întregii populaţii a
zonei, în special a celor responsabili de bunul mers al acesteia.

122
 Capitolul 5

POLITICI SOCIALE ÎN VALEA JIULUI

5.1 Şomajul postdisponibilizare între realitate şi statistică

În România, după binecunoscuta perioadă a politicilor sociale de tip

reparatoriu (începutul anilor 90), politicile forţei de muncă şi cele de protecţie
a populaţiei neocupate, au cunoscut cele mai semnificative evoluţii, fiind de
multe ori puse în faţa unor situaţii neprevăzute anterior. Restructurarea
economică gândită într-o primă fază prin dislocarea forţei de muncă în exces
– în vederea rentabilizării unităţilor economice – a condus la scurt timp, la
necesitatea adoptării unor metode de protecţie socială, preponderent de tip pasiv,
adică bazate în special pe suport financiar acordat şomerilor.
“Procesul de tranziţie la o economie de piaţă, cu profundele restructurări
pe care le implică, afectează mari grupuri profesionale şi chiar întregi comunităţi
[…]. Şomajul reprezintă un adevărat şoc psihologic şi cultural pentru oamenii
obişnuiţi în trecut să aibă un loc sigur de muncă, găsit cu uşurinţă şi menţinut cu
o mai mare uşurinţă.” (E.Zamfir, 1999, p.45)
Restructurarea şi restrângerea activităţii în mineritul Văii Jiului a avut
drept consecinţă imediată şi directă o rată a şomajului care a deţinut mult timp
locul întâi în clasamentele pe regiuni, rata şomajului reprezentând raportul
dintre numărul şomerilor înregistraţi şi populaţia activă civilă (formată din
şomeri plus populaţia ocupată, definită conform metodologiei balanţei forţei de
muncă). Noţiunea de şomeri înregistraţi şi luarea ei în calcul la stabilirea ratei
şomajului, face ca aceasta să capete valori autentice numai pentru o scurtă
perioadă de timp de la momentul în care a fost stabilită, numărul real al

123
 şomerilor (ieşit din evidenţe) fiind desigur mult mai mare. Cu alte cuvinte,
valoarea calculată a ratei poate fi considerată reală numai în situaţia în
care toţi cei ieşiţi din evidenţele agenţiilor de profil şi-ar fi găsit locuri de
muncă şi ar fi fost angajaţi, ceea ce a fost, fără doar şi poate, o imposibilitate în
perioada la care ne referim.

O serie de valori înregistrate într-un anumit moment al anului, nu sunt

suficient de edificatoare privind variaţiile numerice ale şomajului; spre
exemplu, numărul cel mai mare de şomeri în anul 2002, s-a înregistrat în
decembrie (54.573 persoane ) iar rata şomajului pe judeţ a fost de 21,8%.

Tabelul nr.5.1
Evoluţia ratei şomajului şi a numărului de şomeri, în perioada
1996-2005
(date la 1 iulie a fiecărui an pentru judeţul Hunedoara)

Anul *
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Variabile
număr şomeri
judeţ 32461 19568 38721 54222 40070 36262 30233 25264 24553 23302
rată şomaj 11,2 6,8 13,3 21,1 18,1 15,5 13,4 11,6 11,3 10,9
judeţ (%)
număr şomeri
Valea Jiului 9903 15293 15004 17241 14658 11304 12143 7668 7288 8214
ponderea Văii
Jiului în judeţ 30,51 78,15 38,75 31,80 36,58 31,17 40,16 30,35 29,68 35,25
(%)
nr.disponibili-
- 23061 6034 21514 9051 2419 1659 9468 6123 -
zaţi în judeţ

*pentru anul 2005, valori ale lunii martie 2005

Surse: Direcţia Judeţeană de Statistică, Buletine statistice trimestriale cu date privind judeţul
Hunedoara nr. 4/1996, 4/1997, 4/1998, 4/1999, iulie 2000, 2001, 2002, octombrie 2003, august
2004, mai 2005.
AJOFM Deva, Situaţiile privind numărul de şomeri în Valea Jiului (iunie 2005) şi totalul
concedierilor colective realizate în judeţul Hunedoara în perioada 1997 – 2004 (ianuarie 2005)

124
 Ne permitem o precizare: în afara datelor obţinute din rapoartele
statistice oficiale, cele utilizate depind în mare măsură de acurateţea
înregistrărilor; nu de puţine ori am avut situaţii în care documente provenite de
la aceeaşi sursă indicau valori diferite, iar cele mai frecvente nepotriviri
întâlnite pe parcursul documentării au vizat situaţiile şomajului. De altfel
(conform tabelului nr.5.1), raportând numărul de concedieri colective la numărul
înregistrat al şomerilor din judeţ, putem lesne constata că acesta nu creşte în
mod corespunzător: faţă de anul 1996, au ieşit din activitate 79328 de oameni
iar în 2004, numărul şomerilor este mai mic faţă de 1996 cu 25%. Exceptându-i
pe cei retraşi total din activitate (pensionaţi, al căror număr mediu pe judeţ este
de 120098 la finele anului 2004, variaţiile lunare ale acestui număr fiind de
0,1 – 0,3 %), ar trebui să presupunem că mare parte din forţa de muncă
disponibilă s-a reintegrat pe piaţa muncii. Şi mai exact (DJSH, oct.2003,
dec.2004): în decembrie 2002, judeţul avea 21265 şomeri, în cursul următorului
an s-au disponibilizat 9468 persoane iar la finele lui 2003, numărul şomerilor era
de 26616, situaţie extrem de favorabilă dacă din cei 5351 de persoane care nu
ies la socoteală, în afară de cei pensionaţi ori decedaţi, restul şi-ar fi găsit un loc
de muncă. Într-un alt caz, agenţiile locale de ocupare a forţei de muncă din Vale
(Petroşani, Aninoasa, Petrila, Lupeni şi Vulcan) raportau la data de 1 iulie 2001,
un număr de 10536 şomeri în zonă, în timp ce o situaţie primită de AJOFM
Deva (care prelua şi centraliza informaţiile din Valea Jiului) indica – pentru
aceeaşi dată – un plus de 768 de persoane pe total şi separat, pentru fiecare oraş,
o cifră mai mare. (Situaţia populaţiei active şi ocupate în judeţul Hunedoara,
AJOFM Deva, 19.07.2001).
Lăsând la o parte “micile” nereguli, este evident că o rată a şomajului
calculată funcţie de numărul de şomeri înregistraţi, nu poate reflecta o stare de
fapt reală – cel puţin pentru Valea Jiului – afirmaţie în sprijinul căreia mai
oferim un exemplu: situaţiile de mediere a muncii indică, în general, “numărul
de dispoziţii de repartizare în muncă” emise dar, pentru şomerii angajaţi, nici o

125
altă evidenţă ulterioară nu specifică dacă aceştia s-au angajat pe perioadă
determinată, cu alte cuvinte, ei pot redeveni persoane neocupate înregistrate
(şomeri în plată) sau – în cazul în care nu revin la agenţiile de ocupare – şomeri
neînregistraţi, pierduţi din evidenţe. Scoaterea din evidenţă se realizează şi după
încetarea formelor legale de plată (indemnizaţie de şomaj, ajutor de integrare
profesională), motiv pentru care apreciem că înregistrările generale existente se
dovedesc a fi utile doar pentru calcule statistice ce pot da o imagine de
ansamblu a fenomenului şi nu constituie un indicator precis al stării de fapt.
Rata şomajului a cunoscut aşadar, diverse valori, ce au avut ferma
tendinţă de creştere după anul 1997. “Judeţul Hunedoara înregistrează cea mai
mare pondere a şomajului din regiune (49%). Mai mult, rata şomajului în acest
judeţ este cu 5,8 mai mare decât media naţională […]. În judeţul Hunedoara,
numărul şomerilor neindemnizaţi se ridică la 12.033” (ANDR, 1999, p.22).
“Până la sfârşitul anului 1998, cifra disponibilizaţilor din rândul
minerilor care au lucrat în minele din Valea Jiului depăşea 20.000. AJOFP
raporta în mai 1999 o rată a şomajului de 45%, pentru ca în septembrie să
ajungă la 54% iar în noiembrie, la 56%” (Boboc, op.cit., p.7).
“Numărul de persoane fără locuri de muncă era estimat la sfârşitul anului
1999 la peste 36.000 persoane” (Chiribucă ş.a., op.cit., p.59)..
La finele anului 1999, rata şomajului pe judeţ (INS, Anuarul…., 2000,
p.666) era de 21,3%, menţionată ca fiind cea mai mare din ţară şi s-a menţinut
pe această poziţie în 2000 (18,1%) şi în 2001 (15,5%). La sfârşitul anului 2002,
statistica oficială (INS, Anuarul…, 2003, p.700-703), plasează judeţul
Hunedoara pe locul al cincisprezecelea, cu 9,8% rată de şomaj, într-o ierarhie
ce are ca vârf de top judeţul Vaslui (15,9%); în iulie 2004, judeţul Hunedoara se
plasează între primele trei judeţe cu rată de şomaj de peste 10%, alături de
Vaslui şi Braşov.
Pentru Valea Jiului, în ianuarie 2000 – perioadă caracterizată prin
puternice tensiuni sociale cauzate de ieşirea din plată – ajutoare de şomaj

126
şi alocaţii de sprijin – a primilor disponibilizaţi, rata de şomaj raportată era de
19,5%, în iulie 2001 – de 15,13%, pentru ca în octombrie a aceluiaşi an, să fie
de 17,9%. Această ultimă valoare am preluat-o dintr-un studiu (PJH, 2000,
anexa 3), ce indica (pentru perioada amintită) în Valea Jiului:

- total populaţie activă 90.033 persoane

- total personal angajat 30.816 persoane
- total şomeri înregistraţi 16192 persoane
- şomeri neînregistraţi şi forţă de muncă neangajată 43.025 persoane
Ne aflăm deci în situaţia că, din 147.880 locuitori ce formează populaţia
Văii Jiului (recensământ martie 2002), 60,89% să fie populaţie activă iar din
aceasta, doar 34,22% să fie angajată, deci rata şomajului ar fi de 17,9%
conform metodologiei de calcul cunoscute şi, pe de altă parte, ea ar avea o
valoare reală de 65,8%, dacă am lua în calcul întreaga populaţie activă estimată
a fi neocupată. Numărul raportat al şomerilor înregistraţi a avut şi el valori
fluctuante iar situaţiile în care acesta scădea ar fi fost îmbucurătoare dacă cei
ieşiţi din evidenţă ar fi fost angajaţi. Diferenţele mari (vezi tabelul nr.5.1) sunt
între anii 1990 – 2000 (3354 persoane) şi 2002 – 2003 (4380 persoane), având în
vedere că în Valea Jiului, nu s-au oferit atâtea locuri de muncă pe perioadă
determinată, ceea ce ne întăreşte convingerea că, după încetarea formelor de
plată sau a perioadei de angajare sezonieră, mulţi nu mai revin la agenţiile de
ocupare, fiind excluşi din evidenţe. Astfel considerăm că pot fi explicate – cel
puţin parţial – diferenţele mari dintre cifrele raportate şi percepţia locuitorilor,
autorităţilor şi specialiştilor, în ceea ce priveşte populaţia neocupată a zonei.
Disponibilizările masive de personal din mineritul Văii Jiului s-au cam
încheiat în 1998 dar numărul de şomeri – chiar şi cel oficial – are o tendinţă
foarte lentă de scădere până în 2002. Unul din motive ar putea fi continuarea
reformei economice pe calea reducerii de personal, disponibilizarea efectuându-
se în număr mai mic (1500 persoane în aprilie 2004, 1800 în mai 2005) şi fără
prea multă mediatizare. Pe de altă parte, faptul că numărul persoanelor fără loc
de muncă a scăzut încet (ba chiar a avut o uşoară tendinţă ascendentă în 2002
127
faţă de 2001, aşa cum rezultă din tabelul nr.5.1), pare a se fi datorat tocmai lipsei
de alternative economice, deci a lipsei locurilor de muncă.
Dacă la mijlocul anului 2002 AJOFM raporta 12.143 şomeri (din care
5390 erau indemnizaţi), în luna octombrie a aceluiaşi an, aceeaşi sursă declara
doar 7500 şomeri în evidenţă în Valea Jiului. O astfel de reducere a populaţiei
fără loc de muncă (cu 38% în 2-3 luni) ar fi fost îmbucurătoare, dacă asta ar
însemna ieşiri din evidenţă ale şomerilor. De încadrări în muncă nu poate fi
vorba, un număr de aproximativ 4500 de locuri de muncă (în aceea perioadă) era
exagerat chiar şi pentru integrarea lor în programele de tip comunitar. Ideea
conform căreia, pe lângă şomerii în evidenţă mai existau cel puţin încă o dată pe
atât persoane fără loc de muncă, este susţinută şi de faptul că, tot în acea
perioadă, Valea a primit o atenţie specială din partea autorităţilor centrale,
beneficiind de numirea unui guvernator ce urma să se ocupe de implementarea
strategiei de redresare economică. Ori, pentru doar 7500 de şomeri, necesitatea
unei astfel de măsură părea oarecum exagerată.
Un alt exemplu ni-l pot oferi situaţiile de mediere a muncii care includ
numărul de dispoziţii de repartizare în muncă emise cu data primului val al
disponibilizaţilor (tabelul nr.5.2).

Tabelul nr.5.2
Dispoziţii de repartizare în muncă emise în perioada septembrie 1997
– mai 2001 şi numărul de angajări
număr şomeri beneficiari OUG
Localitatea dispoziţii de total nr.22/1997
repartizare angajări abs. % abs. %
în muncă
Aninoasa 281 281 113 40,2 74 26,3
Lupeni 5309 5309 3466 65,3 1104 20,8
Petrila 2191 2191 1002 45,7 469 21,4
Petroşani 8062 7979 4687 58,7 2089 26,2
Vulcan 4037 4037 2326 57,6 824 20,41
Total Valea 19880 19797 11594 58,6 4560 23,0
Jiului
Sursa: ALOFM Petroşani, Medierea Muncii, 05.06.2001
128
 Din totalul persoanelor angajate, doar puţin peste jumătate (58,6%) au
fost şomeri iar dintre aceştia, aproximativ 40% au provenit din disponibilizările
efectuate în minerit. Dar repetăm, problema majoră o reprezintă faptul că, de la
acestă cifră, nimeni nu poate indica cel puţin cu aproximaţie, numărul de
angajări pe perioadă nedeterminată. O analiză comparativă (mai – iunie 2001) a
aceluiaşi tip de situaţie, lasă din nou loc interpretărilor (tabelul 5.3).
Inadverdenţele sunt evidente: numărul de şomeri neindemnizaţi care ies
din evidenţă este mai mare decât totalul şomerilor aflaţi în aceeaşi situaţie
(care, în mod normal, îi include pe primii) iar numărul şomerilor “plecaţi”
reprezintă doar 73% din numărul de angajări efectuate. Pe de altă parte, este
vizibil că, într-o perioadă de 4 ani, din totalul şomerilor angajaţi, doar 23% au
fost persoane provenite din restructurarea mineritului. Revine întrebarea: unde
au dispărut disponibilizaţii care au fost obligatoriu înregistraţi de AJOFM
(18.312 numai în septembrie – decembrie 1997), dacă după 4 ani nici un sfert
dintre ei nu au primit dispoziţii de repartizare în muncă ? Singura explicaţie
plauzibilă rămâne faptul că, depăşind toate formele legale de plată, au devenit
persoanele fără loc de muncă care au format ulterior “armata ”asistaţilor social,
beneficiari ai venitului minim garantat şi ai ajutoarelor de urgenţă. În cel mai rău
caz, este vorba de neglijenţa în înregistrări; de altfel, AJOFM-ul a şi renunţat la
o situaţie atât de detaliată (care conţinea numărul beneficiarilor OUG
nr.22/1997), începând cu luna septembrie a aceluiaşi an.
Raportorilor oficiali li s-a părut şi aşa exagerat numărul persoanelor fără
loc de muncă (neaflate în evidenţe) şi au insistat pe datele AJOFM-ului.
Discrepanţele dintre diversele prezentări oficiale nu se rezumă doar la
numărul de şomeri şi la rata şomajului. Conform celor prezentate în tabelul 5.2,
din totalul de repartiţii în muncă emise în perioada 1997 – 2001, numărul de
angajări efective ar reprezenta 99,60%, situaţie ce ar putea părea extrem de
bună dacă nu luăm în calcul faptul că nimeni la ora actuală nu poate oferi o cifră
exactă a angajărilor pe perioadă determinată. Mai mult, raportările diferitelor

129
organisme abilitate sunt contradictorii; astfel, Strategia pentru Dezvoltarea Văii
Jiului indica 809 locuri de muncă create în 2001 în Vale, în timp ce AJOFM
informa că, în aceeaşi perioadă, au fost angajate 5700 persoane, dintre care doar
1000 pe perioadă determinată (programe comunitare de 6 luni). Diferenţa este
vizibilă şi inexplicabilă cu atât mai mult cu cât AJOFM-ul a colaborat la
Strategia amintită.

Tabelul nr.5.3
Dispoziţii de repartizare în muncă emise în perioada 1997 – 2001
şi numărul de angajări (situaţie comparativă până în lunile mai şi iunie
2001, pe total Valea Jiului)
Perioada sept. 1997 – sept. 1997 – Diferenţe
Variabile mai 2001 iunie 2001
abs. %
Şomeri în evidenţă, din care 11399 10773 -626 -5,5
Şomeri neindemnizaţi (fără 3374 2583 -791 -23,5
nici un beneficiu social)
Dispoziţii de repartizare în 19880 20736 +856 -23,5
muncă emise, din care
Beneficiari OUG nr.22/1977 4942 5051 +109 +2,2
Total angajări, din care 19797 20653 +856 +4,2
Şomeri, din care 11594 11981 +387 +3,2
Beneficiari OUG nr.22/1977 4560 4667 +107 +2,3
Sursa ALOFM Petroşani, Situaţiile Medierea Muncii 05.06.2001, 07.07.2001

Am încercat creionarea unui cadru general al situaţiei şomajului

postdisponibilizare în Valea Jiului. Dacă ne-am lăsa tentaţi să utilizăm toate
datele oficiale primite în decursul anilor 2001 – 2004, referitoare la şomaj, nu
am reuşi decât să încâlcim mai mult prezentarea noastră. Ne rezumăm la a
considera reale situaţiile oficiale care, la nivelul lunii iulie 2005 indicau un
număr de 8214 şomeri în Valea Jiului.

130
 5.2. Politici pasive de protecţie socială
Deşi alternative reale de ocupare a forţei de muncă nu au existat în Valea
Jiului, până la finele anului 1999 protecţia socială a şomerilor a fost suficientă
pentru a ţine în frâu stările de tensiune şi conflict social. Ieşirea primilor
disponibilizaţi din formele legale de plată (indemnizaţie de şomaj, alocaţie de
sprijin), a avut ca efect imediat escaladarea formelor de protest şi punerea
statului în situaţia de a găsi repede forme de asistare socială mai eficiente. Cei
care au fost – în prima fază – extrem de mulţumiţi de efectele Ordonanţei nr.22,
nu şi-au pus problema, ori au fost în imposibilitate de a rezolva reversul
medaliei: o mulţime de oameni întreţinuţi de stat, aflaţi în pragul dezagregării
sociale, fără nici un fel de perspective pe piaţa muncii, situaţie care – în scurt
timp – a devenit cauză a altor fenomene îngrijorătoare. Contrar speranţelor celor
ce au gândit reforma sub aspectul concedierilor colective, încercăm să acredităm
ideea conform căreia, după o perioadă relativ scurtă, “întreţinerea” celor fără loc
de muncă a devenit mult mai costisitoare pentru stat, decât dacă aceştia ar fi
rămas angajaţi.
În ceea ce priveşte protecţia socială a şomerilor, aceasta se realizează
prin sistemul de asigurări sociale, pe baza beneficiilor contributorii, adică a
stagiului de cotizare. Aceste sume sunt plătite de la Bugetul asigurărilor pentru
şomaj, care se constituie din contribuţiile angajaţilor, contribuţiile individuale
ale angajaţilor, cele datorate persoanelor care încheie contracte de asigurare
pentru şomaj şi venituri din alte surse, inclusiv finanţare externă.
Primele măsuri de protecţie socială acordate au fost salariile
compensatorii. Ca urmare a disponibilizărilor masive din mineritul Văii Jiului,
în iulie 2001 exista în zonă o populaţie activă de 74.505 persoane, cea ocupată
fiind de 11.304 persoane. Conform aceleiaşi surse – AJOFM Deva – numărul
cel mai mare de şomeri a fost raportat pe perioada anului 1999–17.241 persoane.
Salariile compensatorii au fost acordate în ideea unei mai rapide
reorientări de domeniu economic, cei din Guvern sperând că aceste sume de

131
bani vor fi rapid investite în afaceri private. Menţionăm aici şi una dintre
stupidităţile sistemului de atunci: primeai plăţi compensatorii ca să iniţiezi o
afacere pe cont propriu dar, dacă înaintea disponibilizării aveai o asemenea
afacere sau erai asociat la una, nu primeai salariile promise decât dacă făceai
dovada că ai renunţat la aceasta. În fapt mult prea puţini au fost cei care au
încercat o asemenea variantă, banii fiind cheltuiţi repede pe nevoi personale.
Studiile ulterioare au demonstrat că nu a fost vorba numai de dezinteresul
oamenilor faţă de munca în sectorul privat, deoarece marea majoritate din cei
care au optat pentru o asemenea încercare, s-au lovit de costuri prea mari sau de
impedimente de ordin legislativ, abandonând încercarea de a-şi realiza o firmă
proprie, în favoarea întreţinerii familiei. Concomitent cu primirea plăţilor
compensatorii, cei disponibilizaţi au devenit şomeri cu “acte-n regulă” –
beneficiind de ajutorul de şomaj pentru o perioadă de 270 de zile calendaristice,
cu posibilitatea prelungirii suportului financiar prin intermediul alocaţiei de
sprijin. Un ajutor financiar destul de substanţial – salariile de disponibilizare – la
care se adăuga lunar indemnizaţia de şomaj, avea drept scop asigurarea unui trai
de minimă decenţă, într-o perioadă în care cei în cauză să se poată reorienta spre
alte locuri de muncă.
La nivel naţional, cheltuielile cu protecţia socială a şomerilor, au avut un
trend ascendent din 1997 până în 2002, chiar dacă numărul de şomeri s-a
diminuat în fiecare an (tabelul nr.5.4).
Tabelul nr.5.4
Cheltuieli cu protecţia socială a şomerilor în perioada 1997 – 2002,
la nivel naţional
Anul 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Număr şomeri înregistraţi 881,4 1025,1 1130,3 1007,1 826,9 760,6
(mii persoane)
Total cheltuieli (miliarde 3215,9 5332,5 8290,3 9333,1 9404,4 11344,3
lei)
Indemnizaţia de şomaj ca % 135,8 103,8 118,9 96,6 72,5 77,5
din salariul minim
Sursa: Anuarul Statistic al României 2003, p.110,164

132
 Odată cu apariţia Legii privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă (Legea nr.76/martie 2002), în contul acestor
cheltuieli (ajutor de şomaj, ajutor de integrare profesională, alocaţie de sprijin,
cheltuieli cu formarea profesională, plata absolvenţilor, plăţi compensatorii în
programele de lichidare, restructurare, privatizare, alte cheltuieli) au intrat şi
cele referitoare la stimularea şomerilor ce se reangajează înainte de expirarea
perioadei de şomaj, stimularea forţei de muncă şi stimularea angajatorilor, iar
cuantumul indemnizaţiei de şomaj a fost prevăzut prin lege, ca reprezentând
maxim 75% din salariul de bază minim brut pe economie.
La finele anului 1999 cheltuielile cu ajutoarele de şomaj în tot judeţul
Hunedoara crescuseră de 3,5 ori, cea mai spectaculoasă majorare sesizându-se la
cheltuielile cu alocaţiile de sprijin – de 18,4 ori mai mari.
În anul 2002, din totalul de 11.344 miliarde lei, sumele alocate judeţului
Hunedoara au reprezentat 2,38% (270.231 milioane lei) iar în iulie 2004, situaţia
cheltuielilor se prezenta conform datelor din tabelul nr. 5.5.
Deşi numărul şomerilor este mult redus faţă de anul 2002, sumele
alocate le depăşesc semnificativ pe cele de atunci, numai cheltuielile cu plata
măsurilor active de stimulare a ocupării forţei de muncă crescând pe parcursul a
şapte luni cu aproape 90% (57.909 mii lei faţă de 5958 mii lei pe întreg anul
2002). Din nefericire, nici AJOFM-ul şi nici Direcţia Judeţeană de Statistică nu
au consemnat sumele totale alocate protecţiei şomerilor (măcar din 1997 şi până
în prezent) şi nici sumele alocate pe regiuni: Valea Jiului, Hunedoara, Brad etc.
Situaţia este incomparabil mai bună în ceea ce priveşte cheltuielile cu asistenţa
socială a celor neocupaţi.
Ţinând cont de situaţiile fără precedent la care s-a ajuns la începutul
anului 2000 – forme de protest extreme din partea celor fără loc de muncă –
soluţia rapid adoptată a fost cea de continuare a acordării de sprijin financiar,
pentru care, la acea oră, nici nu exista un cadru legal bine precizat. Astfel au
apărut alocaţiile de solidaritate acordate pe baza anchetelor sociale ce aveau

133
menirea de a stabili numărul şi situaţia beneficiarilor. La această formă de
protecţie socială s-au adăugat ajutoarele sociale şi cele de urgenţă, acordate
populaţiei defavorizate, pe baza hotărârilor de guvern.

Tabelul nr.5.5

Cheltuieli efectuate cu protecţia socială a şomerilor la nivelul

judeţului Hunedoara, în perioada 1 ianuarie – 31 iulie 2004 (mii lei)

Perioada 1 ianuarie – 31 iulie iulie

2004 2004
Indemnizaţie şomaj 75% 322.320.897 48.428.522
Indemnizaţie şomaj 50% 9.676.025 565.416
Alocaţie sprijin 57.909 2.485
Cheltuieli cu plata măsurilor 52.454.434 6.461.128
active
Total cheltuieli 384.509.265 55.457.581
Sursa: AJOFM Deva, Situaţia Şomajului nr.4056/03.09.2004

Pentru a avea o imagine mai conturată a sumelor plătite în Valea Jiului

pentru acest tip de protecţie socială, am apelat la situaţiile primite de la Direcţia
Generală a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale (DGMSS) Deva (tabelul
nr.5.6), lucru pe care îl menţionăm tocmai pentru că – deşi provenind din
acelaşi loc şi referindu-se la aceleaşi perioade – şi în acest caz ne confruntăm cu
mari contradicţii în situaţii. Aceste date nu fac decât să confirme ceea ce am tot
semnalat pe parcursul demersului nostru – situaţia extrem de gravă a celor fără
loc de muncă din Vale, situaţie care s-a agravat sesizabil începând cu anul 2000.

Populaţia totală a Văii Jiului reprezenta în anul 2000, 30,63% din cea a
judeţului iar ponderea sumelor plătite pentru protecţie socială, depăşea trei
sferturi din bugetul alocat întregului judeţ. În ceea ce priveşte ajutoarele de
urgenţă, ponderea extrem de mare a sumelor (peste 90%) din totalul pe judeţ, se
explică prin faptul că acestea se acordă pe baza hotărârilor de guvern, iar sumele
134
alocate variază de la caz la caz, funcţie de concluziile anchetelor sociale
efectuate.

Tabelul nr.5.6
Situaţia acordării alocaţiilor de solidaritate, a ajutoarelor sociale
şi a ajutorelor de urgenţă, în perioada 2000 şi ianuarie-iulie 2001

Alocaţii de solidaritate Ajutoare sociale

2000 2001 2000 2001
nr. sume nr. sume nr. sume nr. sume
benefi- benefi- benefi- benefi-
(mil.lei) (mil.lei) (mil.lei) (mil.lei)
ciari ciari ciari ciari

În judeţ 32524 19530,7 11828 16574,7 35234 9692,9 10544 2327,9

În Valea
Jiului 24308 15054,4 5066 4938,1 15691 4666,8 4040 814,7
% Valea
Jiului în 74,74 77,08 42,83 29,79 44,53 48,15 38,31 35,00
judeţ

(continuare)
Ajutoare de urgenţă Total sume
2000 2001 ian.2000 –

nr. sume nr. sume iulie 2001

beneficiari (mil.lei)
(mil.lei) beneficiari (mil.lei)

3744 3416,1 3785 9629,5 61171,8

2786 3085,4 3647 9138,0

74,41 90,32 96,35 94,90 61,63

Sursa: DGMSS Deva

Pe parcursul unui an şi jumătate, 60% din cheltuielile cu protecţia socială

ale judeţului, au fost canalizate către Valea Jiului, pentru alte persoane decât
cele aflate în plata indemnizaţiilor de şomaj sau a alocaţiilor de sprijin. Conform
aceleiaşi surse, dacă în anul 2000 s-au cheltuit în Vale 22,806 miliarde lei în

135
acest scop, pentru doar primele şapte luni ale lui 2001, suma s-a ridicat la 26,204
miliarde (diferenţa de la 14,9 miliarde lei reprezintă sume alocate de la bugetele
locale, cele prezentate în tabelul nr.5.6 fiind provenite exclusiv de la bugetul de
stat). Sumele plătite cu ajutoarele de urgenţă în perioada 1999 – 2003 au
totalizat 20,83 miliarde lei, anul 2001 deţinând recordul în acest sens (fig.nr.5).

Figura nr. 5
Situaţia ajutoarelor de urgenţă acordate în Valea Jiului, milioane lei
(sursa: DGMSS Deva)

14000
11482
12000

10000
milioane lei

8000

6000
4533.5
4000
2616

2000
792.3 1404
0
1999 2000 2001 2002 2003 (trimestrul
I)

perioada

Explicaţia faptului că din anul 2002 cuantumul acestor ajutoare a scăzut

vertiginos, rezidă în acordarea venitului minim garantat, de care au beneficiat o
mare parte din cei care primeau astfel de ajutoare.

În concluzie, adăugând sumelor plătite de la bugetul de stat, contribuţiile

de la bugetele locale, în decursul unui an şi jumătate (2000-2001), sumele plătite
în Valea Jiului au totalizat 77,16 miliarde lei, lor adăugându-se plăţile
indemnizaţiilor de şomaj, alocaţiilor de sprijin, ajutoarelor de integrare

136
profesională şi cheltuielile de reconversie a forţei de muncă, bani pe care statul
i-a pierdut întreţinând oameni care nu produceau nimic şi care, din nefericire,
nici nu-şi mai puteau achita obligaţiile cotidiene (întreţinere, utilităţi casnice,
dobânzi, datorii etc.).

Acordarea ajutorului social sub forma venitului minim garantat (Legea

nr.416/2001) a devenit forma universală de protecţie socială dar şi în această
situaţie, numărul persoanelor care au întrunit condiţiile pentru a fi astfel asistate
a crescut continuu (tabelul nr.5.7).

Tabelul nr.5.7
Situaţia aplicării Legii 416/2001 în judeţul Hunedoara şi în Valea Jiului
iulie 2002 iulie 2004
judeţ Valea judeţ Valea
Jiului Jiului
Număr beneficiari (cumulat de la
începutul anului) 35031 2592 52541 31861
Sumele plătite cu ajutoarele
sociale (milioane lei, cumulat de 36436,7 1266,9 83634,6 52353,1
la începutul anului)
Alte sume* (milioane lei, cumulat
de la începutul anului) 3384,4 95,2 2577,8 7328,3
Total sume plătite (milioane lei) 39821,1 1362,1 86212,4 59681,4
* cheltuieli pentru încălzirea locuinţei, ajutoare de urgenţă şi ajutoare de înmormântare
sursa: DGMSS Deva, Raport statistic privind aplicarea Legii nr.416/2001 în judeţul Hunedoara,
nr.1605/08.2002 şi 2933/08.2004

În doar doi ani de zile, sumele plătite în baza menţionatei legi, au crescut
cu 53%, numărul de beneficiari – la nivelul judeţului – cu 33% iar ponderea
numărului de persoane astfel asistate din Vale în totalul judeţului, a ajuns de la
7,4% la 60,6%.

Considerăm aproape inutile alte comentarii referitoare la situaţia

şomajului în Valea Jiului, atât timp cât şi la nivelul anului 2004, peste treizeci de
mii de persoane au beneficiat în şapte luni de zile de asistenţă din partea statului,
alta decât cea acordată şomerilor înregistraţi. În afară de acest aspect, nu putem

137
să nu remarcăm că banii alocaţi în această direcţie sunt tot mai mulţi; spre
exemplu, suma plătită pentru întreaga Vale a Jiului în luna ianuarie 2002 (peste
un miliard lei), a fost alocată un an mai târziu (mai 2003) doar celor din
municipiul Petroşani, iar în iulie 2004 (CLMP, 2004) pentru cei 7439 de
beneficiari de aici, sumele cheltuite au fost de 11 miliarde lei.
Am pornit, în această prezentare a protecţiei sociale postdisponibilizare
în Valea Jiului, de la ideea că asistarea financiară a unui număr atât de mare de
persoane care, la ora actuală nici nu-şi mai pot achita obligaţiile de întreţinere
către stat, nu poate fi mai eficientă decât situaţia în care aceşti oameni ar avea
un loc de muncă, ar produce totuşi ceva şi şi-ar achita contribuţiile la stat
(cotizaţii la asigurările sociale, la utilităţi etc.). Un exemplu relevant în acest
sens este dat de rezultatele unui studiu (Krausz, 2000, p.45-47) realizat în
Petroşani, în luna iulie 2000, pe un număr de 464 beneficiari de ajutor social:
- neachitări de taxe şi tarife de întreţinere, apă, electricitate = 91,10%
- imposibilitatea cumpărării de lucruri strict necesare = 86,15%
- amânarea unei călătorii din lipsa banilor = 76,31 %
- renunţarea la o consultaţie medicală ori la cumpărarea de
medicamente = 72,48%
- vânzarea de lucruri din casă pentru a obţine bani = 60,35%
- neputinţa de a cumpăra cele necesare şcolarizării copiilor = 48,62%
Având în vedere cuantumul redus al ajutorului social la acea dată (o
medie de 310.344 lei/persoană), este evident că o asemenea sumă nu putea
asigura minimul de subzistenţă; de altfel, 50% dintre asistaţii intervievaţi au
declarat că au fost nevoiţi să se împrumute cu sume destul de importante de
bani, deci au contractat datorii.
Sărăcia – “stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a
asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivităţi
date” (E.Zamfir, 1995, p.57) – a devenit omniprezentă în zonă, cu atât mai mult
cu cât nimic nu se mişca pe piaţa muncii, alternativele de dezvoltare economică
138
fiind aproape inexistente. Cercetările noastre realizate pe şomeri (2001) şi pe
beneficiari de venit minim garantat (2002, 2004) nu au făcut decât să confirme o
continuă înrăutăţire a situaţiei vieţii celor în cauză (tabelul nr.5.8).

Pe parcursul perioadelor de timp ce au separat anchetele, considerarea

înrăutăţirii vieţii creşte de la 67% la 79% în 2002 şi se menţine la 70% în
2004; opinia conform căreia viaţa s-a îmbunătăţit este nesemnificativă ca
pondere, dar justificabilă: pentru aceia care nu au avut nici odată un loc de
muncă – deci nici un fel de venit – ajutorul social primit nu poate decât să
constituie un progres faţă de situaţia anterioară.

Tabelul nr.5.8 (%)

Opinia despre situaţia vieţii
Variante extrem mai cam mai nu pot TOTAL
de proastă aceeaşi bună aprecia
Subiecţi
gravă
Şomeri 2001 21,68 45,70 28,62 4,00 - 1024=100
Asistaţi social 2002 46,99 31,87 13,17 4,55 3,42 615=100
Asistaţi social 2004 27,63 42,35 18,69 8,35 2,98 503=100
TOTAL 30,34 40,95 21,85 5,18 1,68 2142=100

Figura nr. 6 (%)

Opinia despre situaţia vieţii
subiecţi
100
71.29
90
80
70
60
50
40 21.85
30 5.18 1.68

20
10
0
extrem de cam aceiaşi mai bună nu pot aprecia
gravă+mai proastă variante

139
 “Situaţia vieţii” celor fără loc de muncă nu a făcut decât să reflecte starea
generală a zonei. Deşi formele extreme de protest au cam încetat în anul 2000,
grevele ce aveau drept unică revendicare “locuri de muncă” au continuat să
coloreze peisajul Văii Jiului încă trei ani de zile. “Situaţia din Vale tinde să
ajungă la cote alarmante din cauza răbufnirilor sociale tot mai insistente datorate
celor 2305 cetăţeni care au primit răspunsul din partea primăriilor şi AJOFM-
ului că, din cauza terminării banilor alocaţi trimestrului I, contractele lor de
muncă privind lucrările comunitare vor fi anulate” (Bran, 2003). Este încă
un exemplu contra culturii nemuncii şi care poate oferi imaginea disperării
colective în zonă. Sărăcia generalizată, dublată uneori de lipsa de interes a
organismelor abilitate, n-a făcut decât să perpetueze o situaţie închisă, în care
singurul colac de salvare îl reprezenta protecţia socială de tip pasiv.

“Măsurile speciale din partea Guvernului României, de a menţine

oarecum populaţia de aici la limita de subzistenţă sunt ineficiente […] mii de
familii nu au curent electric în apartamente, mii de familii s-au debranşat de la
căldură datorită imposibilităţii de a plăti aceste servicii, mii de familii nu-şi pot
trimite copiii la şcoală, zeci de cerşetori au împânzit Valea Jiului etc.” (Beldie,
2003). Anul 2003 a fost anul recordurilor la debranşări; în Valea Jiului, pentru
neplata facturilor la energia electrică, au fost decuplaţi 15.994 consumatori
(cotidianul Matinal nr.3819/20.11.2003), sumele ce trebuiau recuperate de la
populaţie totalizând 3547,4 milioane lei. Din 5549 apartamente aparţinând
fondului locativ al oraşului Petrila, 63% au fost debranşate de la agentul termic;
sumele pe care furnizorul de agent termic în municipiul Petroşani
– TERMOPREST S.A. – trebuia să le încaseze în luna august 2004 totalizau 100
miliarde lei, din care 70% reprezentau servicii neachitate de către populaţie.
Toate domeniile şi activităţile din zonă au fost afectate de continua lipsă
a posibilităţilor de reorientare economică. Bugetele locale şi-au canalizat
puţinele încasări de la populaţie tot spre ajutoare sociale. “Toate demersurile
făcute în ultimii doi ani nu au avut rezultatele scontate, de aceea, nu de puţine
140
ori, aleşii cetăţenilor din Valea Jiului s-au deplasat pe la diferite ministere. «Nu
ştiu ce să plătesc mai întâi curentul, apa, serviciile, penalităţile, datoriile,
salariile» se întreabă primarul oraşului Uricani” (Matinal, 2003). În primăvara
anului 2004, patru dintre primăriile Văii au fost decuplate de la energia
electrică şi peste 1600 de consumatori casnici, decuplaţi într-o singură lună.
Blocajul financiar întreţinut – în cea mai mare măsură – de către
Compania Naţională a Huilei, a afectat toate sferele vieţii economice şi sociale
iar lucrurile au continuat să “meargă “ din inerţie, singurele momente tensionate
în viaţa publică intervenind atunci când banii pentru ajutoarele sociale nu
ajungeau la timp.
Efectele perverse, colaterale, ale unei asemenea stări de fapt nu au
încetat să apară: deteriorarea rapidă a stării de sănătate a populaţiei, apariţia
fenomenelor de vagabondaj, cerşetorie, “copii ai străzii”, intensificarea actelor
de corupţie şi de infracţiuni economice ş.a.m.d. Spre exemplu, în anul 2002
au existat 1584 internări la secţia de psihiatrie a Spitalului din Petroşani,
medicul şef al secţiei declarând “cauza este una singură: cea socială” (Matinal,
nr.3818, 19.11.2003).
Beneficiarilor de venit minim garantat anchetaţi în 2002 şi în 2004 şi
asistenţilor sociali din primăriile Văii Jiului anchetaţi în 2004, li s-a cerut
părerea cu privire la acest tip de protecţie socială, ei fiind cei mai avizaţi să o
evalueze (tabelul nr.5.9). În sprijinul ipotezei noastre, aproape o treime dintre
cei investigaţi sunt de părere că acest sistem de protecţie – ce continuă să
funcţioneze în detrimentul creării locurilor de muncă – “costă” statul mult mai
mult decât dacă oamenii ar fi fost lăsaţi să lucreze şi să producă câte ceva.
Percepţia favorabilă “o metodă bună pe termen scurt, pentru asigurarea
subzistenţei”este relativ redusă – o treime – faţă de cea care însumează aspectele
negative: sistem de a plăti nemunca, acoperirea lipsei locurilor de muncă şi
ineficienţă financiară.

141
 Tabelul nr.5.9 (%)
Opinia despre protecţia socială de tip pasiv, bazată exclusiv pe suport
financiar
Variante metodă metodă metodă metodă
bună pe prin care prin care greşită,
termen statul mai autorităţile sistem de Total
scurt mult scuză lipsa a plăti
pierde locurilor de nemunca
Subiecţi
muncă
Asistaţi social 2002 31,54 31,22 23,58 13,66 615=100
Asistaţi social 2004 34,19 29,42 24,85 11,54 503=100
Asistenţi sociali 2004 21,28 29,78 21,28 27,66 47=100
TOTAL 32,27 30,39 24,03 13,31 1165=100

Deşi marea majoritate a asistaţilor sociali au un nivel relativ redus de

instruire şi pentru ei acest tip de protecţie ar părea o metodă “bună” pe
termen scurt, opţiunile a aproape două treimi dintre ei (la doi ani distanţă)
pentru variantele de răspuns enumerate mai sus, ne întăresc convingerea că
oamenii sunt conştienţi că o asemenea asistenţă nu poate dura la infinit şi, mai
ales, că ei nu sunt potrivnici ideii de reangajare. A înţelege că statul “cheltuie”
mai mult ca ei să nu muncească este similar cu a conştientiza nevoia de statut de
salariat, adică a unei situaţii mai sigure din punct de vedere material, punct de
plecare pentru revenirea la normalitate şi a altor aspecte ale vieţii.

Conform tabelului de corelaţie nr.3 (Anexă) cei care apreciază că

susţinerea financiară a celor neocupaţi reprezintă o formă de a masca lipsa
locurilor de muncă sunt în special cei care au studii medii şi superioare, vârste
cuprinse între 36 – 45 de ani, care au ajuns în această situaţie în urma
concedierilor colective sau au fost absolvenţi fără repartiţie în muncă şi care
speră să-şi găsească locuri de muncă conform pregătirii lor profesionale. Cei
care consideră protecţia socială de tip pasiv o metodă bună doar pe termen
scurt, sunt cei cu nivel de instruire mai redus, care nu speră să-şi găsească locuri
de muncă indiferent de calificare, care le-ar accepta doar în arealul Văii Jiului,
142
în special cei care nu au avut niciodată un loc de muncă, au vârste peste 45 de
ani şi sunt în general femei. De altfel, părerea aproape unanimă (90,39%) a
subiecţilor este că ajutorul social primit nu poate – sub nici o formă – să asigure
cele necesare unui trai decent (tabelul nr.5.10).

Tabelul nr.5.10 (%)

Opinia despre cuantumul ajutorului social comparativ cu
necesităţile unui trai decent
Variante total insuficient suficient
insuficient pentru
strictul Total
Subiecţi necesar

Asistaţi social 57,40 33,82 8,78 615=100

2002
Asistaţi social 55,47 34,19 10,34 503=100
2004
Asistenţi sociali 36,17 51,06 12,77 47=100
2004
TOTAL 55,71 34,68 9,61 1165=100

Figura nr.7. (%)

Opinia despre cuantumul ajutorului social comparativ cu
necesităţile unui trai decent (total răspunsuri)

9.61

55.71
34.68

total insuficient insuficient suficient pentru strictul necesar

Explicaţia faptului că în 2004, starea de nemulţumire faţă de cuantumul

ajutorului primit este uşor diminuată, rezidă în indexarea acestuia (conform
143
HG1447/2004) în aşa fel încât suma alocată unei persoane singure era de
1.480.000 lei iar pentru o familie de 5 persoane – de 3.041.000 lei, ceea ce
echivala cu un salariu minim pe economie. Cu toate acestea – după cum am
prezentat anterior – unii din beneficiarii de venit minim garantat ar fi fost
dispuşi să se reangajeze chiar şi pentru un salariu echivalent cu ajutorul social
primit. Recapitulând, protecţia socială bazată exclusiv pe susţinere financiară nu
a făcut decât să acutizeze problemele în Valea Jiului, să menţină o oarecare stare
de linişte socială (în ultimii doi ani) atât timp cât aceste ajutoare erau primite la
timp dar, fără măsuri active reale care să învioreze piaţa muncii în zonă,
colapsul economico-social de aici devine iminent.

5.3. Politici şi măsuri active de protecţie socială în Valea Jiului

Încercările de a contracara efectele masivelor disponibilizări de personal

au apărut relativ târziu – la o durată de unu-doi ani de la momentul 1997 –
atunci când rata şomajului crescuse simţitor iar soluţii de reducere a acesteia pe
plan local nu existau.

5.3.1 Legea zonelor defavorizate

A fost prima încercare de a stabiliza situaţia economico-socială din
Valea Jiului (şi nu numai). În Vale apăruseră tensiuni majore ca urmare a
nerealizării unei prevederi a Ordonanţei nr.22 care stipula crearea de “locuri de
muncă alternative”. Aserţiunea uzuală a reprezentanţilor puterii era că “guvernul
nu creează locuri de muncă, ci adoptă politici care să favorizeze apariţia
acestora…”; o astfel de politică socială corectivă (în raport cu eşecul politicii
disponibilizărilor) fiind şi teoria zonelor defavorizate. La momentul apariţiei, a
fost apreciată ca un veritabil panaceu, seducătoare prin durata aplicării ei şi, mai
ales, prin facilităţile prevăzute.
Cariera conceptului de zonă defavorizată începe în 1998 odată cu
publicarea “Ordonanţei de urgenţă privind regimul zonelor defavorizate”
144
(Monitorul Oficial nr.378/12.10.1998); în 1999 ea a fost modificată şi aprobată
sub forma de “Lege privind regimul zonelor defavorizate” (Legea nr.20/1999)
iar la 8 iulie 1999 au apărut “Normele metodologice privind aplicarea Legii
nr.20/1999” (Monitorul Oficial nr.325/08.07.1999).
Lăsând la o parte decalajul de 8 luni între Ordonanţă şi Normele
metodologice de clarificare şi aplicare a ei, decalaj ce conduce la ideea că
executivul valorizează diferit timpul decât cei ce trăiesc într-o zonă defavorizată,
teoria acesteia este destul de atrăgătoare, ea înscriindu-se în sfera generală a
politicilor sociale particularizate prin faptul că se referă la acele arii geografice
caracterizate de indicatori economico-sociali situaţi la nivele mult defavorabile
faţă de alte zone. În sensul legii şi a precizărilor din normele metodologice, zona
defavorizată este înţeleasă ca o arie geografică strict delimitată teritorial, care
îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
- structură productivă monoindustrială, aflată în pronunţat declin
care, în economia zonei mobilizează mai mult de 50% din populaţia
salariată şi deci, necesită reconversie spre noi activităţi;
- zonă minieră în care, în urma programelor de restructurare
personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective;
- în urma lichidării, restructurării sau privatizării unui/unor agenţi
economici apar concedieri colective care afectează mai mult de
25% din populaţia angajată domiciliată în zonă;
- existenţa unei rate a şomajului ce depăşeşte cu 25% media la nivel
naţional. Normele metodologice includ (art.2.6) chiar precizarea că
trebuie să se fi înregistrat “în ultimele trei luni o rată a şomajului cu
cel puţin 30 de puncte procentuale peste media existentă la nivel
naţional”; menţionăm această prevedere pentru a arăta că “Normele
…” au apărut nu numai foarte târziu dar şi modifică (şi îngreunează)
prevederile din lege;

145
 - sunt lipsite de mijloace de comunicaţii iar infrastructura este slab
dezvoltată.
Acestea fiind criteriile ce puteau sta la baza declarării unei zone
defavorizate, era evident că Valea Jiului le îndeplinea fără dubii şi încă în mod
cumulat.
Facilităţile prevăzute fiind problema de interes major, articolul 5 al
Legii stipulează că de ele pot beneficia agenţi economici înfiinţaţi după
declararea zonei, având sediul social în ea şi desfăşurând activitate în zonă.
Facilităţile se acordă pentru investiţiile noi realizate şi pot fi una sau mai multe
din următoarele:
- returnarea în totalitate a taxelor vamale pentru maşini, utilaje,
instalaţii, echipamente etc. ce se importă pentru investiţii în zonă, ca
şi pentru materii prime, piese de schimb şi alte componente necesare
producţiei proprii în zonă;
- scutirea de plata impozitului pe profit pe perioada de existenţă a
zonei defavorizate;
- scutirea de plata taxelor pentru modificarea destinaţiei sau scoaterea
din circuitul agricol a unor terenuri necesare investiţiei;
- acordarea cu prioritate a unor sume pentru stimularea exportului,
garantarea creditelor externe, finanţarea unor programe speciale etc.;
- în cazul în care rata şomajului (art.6) depăşeşte cu peste 50% media
naţională, se stabilesc facilităţi suplimentare de genul: tarife reduse
la transportul auto, pe căi navigabile sau pe calea ferată şi reducerea
impozitului pe venit cu până la 50%, cu excepţia salariaţilor ce îşi
desfăşoară activitatea în afara zonei.

Aspectul care părea cel mai atrăgător în intenţia de a convinge

investitorii să înceapă o afacere într-o astfel de zonă, era declararea ei pe cel
puţin 3 ani şi nu mai mult de 10 ani.
146
 Din punct de vedere teoretic, aplicarea legii părea să beneficieze de toate
şansele posibile, dar situaţia “din teren” le-a infirmat aproape în totalitate.

Putem exemplifica acest lucru cu o cercetare (I.Stegar, 2000, p.19-24)

realizată în anul 2000, pe trei loturi de subiecţi:
- reprezentanţi ai autorităţilor: primari, viceprimari, şefi servicii
din primării, poliţie, poliţie sanitar-veterinară etc., în număr de 24,
care au fost supuşi unei anchete sociologice de tip indirect, bazată pe
chestionar autoadministrat;
- oameni de afaceri în activităţi de producţie, comerţ şi alte servicii,
25 de persoane, care au răspuns tot unui chestionar autoadministrat;
- disponibilizaţi din minerit – 65 de persoane, ieşiţi din plata
indemnizaţiilor de şomaj şi a alocaţiilor de sprijin, înscrişi la Oficiul
Prefectural Petroşani în vederea obţinerii de ajutoare sociale, cărora
li s-au aplicat interviuri protocolate.

Chestionarul de anchetă şi protocolul de interviu au avut tematici diferite

dar şi o pondere de 25% comună (şansele de supravieţuire economico-sociale
ale Văii Jiului, declararea ei ca zonă defavorizată, căile reducerii şomajului etc.).
Reprezentanţii autorităţilor şi investitorii fiind mai avizaţi şi mai
interesaţi de problematica zonei defavorizate (declarare, facilităţi, reţineri ale
investitorilor, şansele redresării), au fost sondaţi mai în amănunt în acest sens,
fiind totodată solicitaţi şi la aprecieri mai generale. Astfel, li s-a cerut să
aprecieze diferite constatări/concluzii ale unor studii speciale făcute asupra Văii
Jiului, să evalueze orientarea generală a ţării sau politica sectorială a guvernului.

În ceea ce-i priveşte pe subiecţi, vom prezenta câteva structuri pe criterii

comune tuturor, menţionând că peste trei sferturi (per total) sunt bărbaţi
(79,82%).

147
 Tabelul nr.5.11 (%)
Structura după vârstă a subiecţilor

Vârstă până la 30 ani 31 – 40 ani peste 40 ani TOTAL

inclusiv
Subiecţi
Autorităţi 12,5 33,33 54,17 24 = 100
Oameni de afaceri 4,00 16,00 80,00 25 = 100
Disponibilizaţi 32,30 41,55 26,15 65 = 100
TOTAL 21,92 34,21 43,87 114 = 100

Cea mai redusă medie de vârstă o au disponibilizaţii, în timp ce oamenii

de afaceri cuprinşi în cercetare, aparţin unor grupe de vârste mai ridicate.

Cum este şi normal, majoritatea autorităţilor şi a oamenilor de afaceri au

studii superioare, nivelul instruirii scăzând accentuat la disponibilizaţi.

Subiecţii cercetării au fost chestionaţi referitor la potenţialele şanse de

supravieţuire a Văii Jiului în condiţiile restrângerii activităţii în minerit (tabelul
nr. 5.13).

Tabelul nr.5.12 (%)

Structura după nivelul de studii al subiecţilor
Nivel de şcoală şcoală liceu+ universitar
profesională postuniver
studii gimnazială postliceal TOTAL
-sitar
Subiecţi
Autorităţi - - 20,83 79,17 24 = 100
Oameni de - - 44,00 56,00 25 = 100
afaceri
Disponibilizaţi 33,85 21,54 36,92 7,69 65 = 100
TOTAL 19,30 12,28 35,08 33,34 114 = 100

148
 Tabelul nr.5.13 (%)
Şanse economico-sociale de supravieţuire ale Văii Jiului
Şanse nici una puţine destul de nu ştiu TOTAL
multe
Subiecţi
Autorităţi 4,16 70,84 25,00 - 24 = 100
Oameni de afaceri 12,00 48,00 40,00 - 25 = 100
Disponibilizaţi 23,08 64,62 6,15 6,15 65 = 100
TOTAL 16,66 62,29 17,54 3,51 114 = 100

Cei mai sceptici în acest sens sunt disponibilizaţii, din rândul cărora doar
6% prevăd şanse “destul de multe” în absenţa revigorării mineritului, opinia lor
explicându-se prin faptul că 85 % dintre ei sunt muncitori disponibilizaţi în 1997
din minerit şi deci, prin tipul şi locul muncii pe care au efectuat-o anterior, ei
leagă speranţele şi şansele Văii de minerit.
În altă ordine de idei, la jumătatea anului 2000, când cel puţin o politică
socială activă (legea zonelor defavorizate) era în derulare, nici autorităţile
implicate în această problemă nu par să fie prea încrezătoare. Până şi oamenii
de afaceri îşi reconsideră poziţia atunci când sunt sondaţi cu privire la utilitatea
declarării Văii ca zonă defavorizată.
În acest caz, cele mai generoase aprecieri aparţin disponibilizaţilor iar
cele mai critice – oamenilor de afaceri (64% considerând-o formală, fără efect
practic + 32% necesară, dar puţin utilă), motiv pentru care considerăm că nivelul
cunoaşterii reale, efective a situaţiei este invers proporţional cu optimismul
aprecierii, adică cei care ştiu mai precis în ce constă politica zonei defavorizate
sunt şi mai critici faţă de aceasta.

Cei mai avizaţi (autorităţile şi oamenii de afaceri) au fost de părere că

principalul avantaj al declarării (şi funcţionării) zonei defavorizate îl reprezintă
scutirea impozitului pe profit (67%), urmat de scutirea taxelor pentru terenuri,
durata declarării zonei şi rambursarea taxelor vamale. Deşi toate acestea erau

149
 prevăzute de lege iar legea era deja în vigoare, investitorii aşteptaţi nu au apărut.
Studiile realizate în Valea Jiului au motivat lipsa de atracţie a zonei, prin riscul
ridicat de conflicte sociale în zonă, imaginea creată Văii de succesiunea
mineriadelor ori generalizarea nivelului de sărăcie. Punctul de vedere al celor
“din interior” (autorităţi şi investitori locali) clasează pe primele locuri alte
posibile cauze (tabelul nr.5.14).

Tabelul nr.5.14 (%)

Motive de reţineri ale investitorilor pentru a demara o afacere în
Valea Jiului
(rezultate totale pentru întrebare cu trei variante de răspuns)

legislaţie dezinteres risc

nestimula- al de
Motive biro- imaginea nerespec- sărăcia
tivă şi autorită- confli
craţie creată de tarea din
contra- ţilor ct în
excesivă mineriade legislaţiei zonă
dictorie zonă
Subiecţi
Autorităţi 83,33 75,00 33,33 37,50 29,17 29,17 8,33
Oameni 72,00 52,00 52,00 40,00 36,00 32,00 16,00
de afaceri
TOTAL 77,55 63,27 42,86 38,78 32,61 30,61 14,28

Motivele probabile sugerate de diverse studii nu întrunesc pe total decât

ceva mai mult de o treime din opţiuni, în special mult invocatul risc de conflict
social în zonă este doar de 14%, ceea ce înseamnă în cifre absolute 7 oameni.
Se constată oricum că motivele principale considerate a determina reţinerile
investitorilor sunt mai mult – din păcate – cele uzuale: legislaţia contradictorie,
birocraţia excesivă şi slabul interes al autorităţilor. În general, autorităţile
publice menite să-şi dea tot concursul la aplicarea strategiei de zonă
defavorizată, au fost cele care au frânat procesul; cei care au susţinut ideea de
conflict social în zonă, n-au făcut-o în mod gratuit, ci la sfatul autorităţilor. Un
exemplu în acest sens îl putem oferi amintind că în aprilie 2000, firma Martini –
150
Baccardi s-a interesat de posibilitatea de a investi în zonă şi în final şi-a
canalizat potenţialul financiar spre o alta, lămurită fiind de viceprimarul de
atunci al municipiului Petroşani: “aici nu e sigur, sunt prea multe scandaluri şi
greve”. Scandaluri şi greve începuseră la începutul anului 2000 dar tocmai
pentru că oamenii solicitau locuri de muncă iar cei îndrituiţi să se ocupe de
problemă, scăpau alungând şi foarte puţinii investitori. În fine, dincolo de
aceste situaţii – sperăm să fi fost cât mai puţine – principalele cauze pentru care
strategia de zonă defavorizată nu a avut succes în Vale sunt:
- contradicţiile la nivel legislativ, reglementările favorizante ale Legii
zonelor defavorizate fiind în contradicţie cu alte acte normative aflate în
vigoare. Spre exemplu, deşi legea prevedea scutirea impozitului pe profit
sau returnarea taxelor, investitorul trebuia să le achite integral, să
depună un dosar de activitate la Agenţia Naţională de Dezvoltare iar
banii i-ar fi fost returnaţi la finele anului, în măsura posibilităţilor
financiare ale Agenţiei;
- încetineala – uneori deliberată – cu care s-a avut în vedere
materializarea măcar a unor elemente ale strategiei;
- penuria cvasi-totală de fonduri necesare punerii în practică a
facilităţilor promise;
- monopolul economic “de interior”, mentalitate potrivnică infuziei de
capital extern în zonă, investitori locali care au încercat să frâneze
demersurile economice ale celor din afara zonei;
- dezinteres şi chiar lipsă de competenţă a autorităţilor în a încerca să
redreseze starea economică prin atragerea de investitori externi;
- birocraţia excesivă în special în ceea ce priveşte regimul terenurilor
şi spaţiilor necesare privatizării.
Într-o asemenea situaţie, autorităţilor şi oamenilor de afaceri cuprinşi în
cercetarea amintită, li s-au cerut eventuale soluţii de principiu pentru redresarea

151
zonei, precodificarea întrebării folosind şi unele din propunerile studiilor
efectuate în Vale, în 1999:
- accesul mai direct şi fără mulţi intermediari la finanţări externe;
- crearea unei singure autorităţi din partea statului, care să se ocupe de
redresarea Văii Jiului;
- declararea ei ca zonă specială;
- privatizarea unor mine;
- constituirea unui “comitet de criză”.
Felul în care s-a optat pentru asemenea situaţii este prezentat în tabelul
nr.5.15. Este clar că autorităţile preferă accesul direct la finanţările externe şi
declararea Văii ca zonă specială, în timp ce oamenii de afaceri sunt mai
interesaţi de existenţa unei singure autorităţi care să se ocupe de probleme. Se
constată şi un consens ridicat în privinţa faptului că există prea multe organisme
(ANDR, ANDRIPZM, ANOFM) ce au ca obiect cam aceeaşi activitate, de unde
fragmentarea şi “lungirea” lanţului de verigi prin care trebuie să treacă deciziile,
proiectele, finanţările etc.
Menţionăm încă odată că cercetarea în cauză a fost realizată la foarte
scurt timp după intrarea în vigoare a legii zonelor defavorizate şi cu toate
acestea, scepticismul oamenilor în ceea ce priveşte şansele ei de implementare
este vădit. Anul 2000 a fost perioada în care s-au finalizat cele mai multe studii
“externe” realizate în Vale, motiv pentru care am cerut părerea autorităţilor şi a
investitorilor şi asupra unor aprecieri generale formulate în concluziile acestora
(tabelul nr.5.16).
Tabelul nr.5.15 (%)
Soluţii de redresare a Văii Jiului
(rezultate totale pentru întrebare cu două variante de răspuns)
Soluţii acces o singură zonă privatizarea comitet
direct la autoritate specială minelor de criză
Subiecţi
finanţare
Autorităţi 62,50 41,67 54,17 20,83 4,17
Oameni de afaceri 52,00 68,00 48,00 20,00 8,00
TOTAL 57,16 55,10 51,02 20,41 6,12

152
 Tabelul nr.5.16
Acordul cu unele aprecieri globale asupra Văii Jiului
Aprecierea “Valea Jiului % acorduri TOTAL
este…” autorităţi oameni de
afaceri
o zonă cu imagine intenţionat 58,33 76,00 67,35
deformată de alţii…”
un teren de experienţe economico- 58,33 60,00 59,18
sociale eşuate…”
o zonă pe care guvernanţii s-au 48,83 68,00 57,14
“răzbunat” pentru mineriade…”
o zonă care îşi merită imaginea 25,00 28,00 26,53
proastă în ţară şi în străinătate…”
principala pungă de sărăcie a 16,67 32,00 24,49
României…”
un nucleu dur de sărăcie şi 29,17 12,00 20,41
criminalitate…”

Cele şase aserţiuni supuse judecăţii se grupează în două categorii:

primele trei cu acord majoritar, ultimele trei cu dezacord majoritar (acord 20 –
27 % în total). Un acord pe total de 57 – 67 % se înregistrează faţă de
concluziile ce sugerează un tratament deliberat şi nemeritat pentru această zonă,
constând într-o imagine intenţionat deformată, o răzbunare a guvernanţilor şi în
faptul că toate politicile aplicate postdisponibilizare s-au dovedit a fi un eşec.
Dezacordul priveşte referirile la sărăcia şi criminalitatea din zonă ca şi
constatarea că imaginea proastă a Văii Jiului este meritată.

Comparaţia între cele două categorii de subiecţi indică poziţia mai

radicală (exprimând ponderi superioare de acord) a oamenilor de afaceri în
privinţa tratamentului inadecvat aplicat zonei, sărăcia acesteia fiind recunoscută
în proporţie aproape dublă de către aceştia, ei suferind în mai mare măsură
consecinţele fenomenului.
Rezumând, sentimentul de frustrare vine din sentimentul de apartenenţă
la o zonă detestată, căreia i s-a aplicat un tratament discriminatoriu, în bună

153
măsură nemeritat. Decepţia este şi ea generală, provocată de nerespectarea
promisiunilor de creare alternativă a locurilor de muncă, de constatarea că
prevederile legale nu se respectă, ori de apariţia unor reglementări contradictorii.
Decepţionantă este şi absenţa unei linii politice clare, a unei strategii economice
care să stipuleze în mod clar poziţia unei activităţi ca mineritul. Expresie a
faptului că decepţia este cvasi-generală – ea atingându-l nu numai pe miner dar
şi pe reprezentantul autorităţii, omul de afaceri, medic ori profesor – majoritatea
aprecierilor sunt de genul: “greşită”, “proastă”, “puţin utilă”, “formală”,
“eşuată” etc. Pentru a întări cele spuse, alăturăm concluziilor noastre, câteva din
aspectele referitoare la aceeaşi problematică dintr-unul din studiile finalizate în
Valea Jiului, în acelaşi an:
“1. cel puţin pe termen scurt – următorii zece ani – orice variantă de
supravieţuire economică a Văii este condiţionată de menţinerea activităţii
miniere. La ora actuală, aproape jumătate din numărul de salariaţi din regiune
lucrează în industria extractivă, de veniturile acestora depinzând în mod direct
peste 40% din populaţia totală a Văii;
2. factorii care influenţează negativ şansele unei evoluţii pozitive a
situaţiei social-economice din zonă sunt:
- legislaţie inaplicabilă;
- generalizarea şi instituţionalizarea corupţiei;
- numărul redus şi ineficienţa măsurilor active de protecţie a şomerilor;
- existenţa unei imagini publice negative a regiunii;
- politizarea managementului economic.
3. chiar dacă sunt îndeplinite toate condiţiile unei dezvoltări economice
favorabile: legislaţie funcţională, creşterea numărului de întreprinderi mici şi
mijlocii, este puţin probabil ca pe termen scurt şi mediu să poată fi acoperit
actualul deficit de aproape 36.000 locuri de muncă” (Chiribucă ş.a., op.cit.,
p.56-60). Strategia de zonă defavorizată a avut un impact nesesizabil în Valea
Jiului; la un an după intrarea ei în vigoare, se eliberaseră 369 de certificate de

154
investitori în zonă, 92% dintre ele pentru afaceri de mică anvergură, în special
comerciale. Deşi a fost gândită ca un fel de soluţie rapidă în a stopa continua
degradare economică a zonei, eşecul acestei politici nu a făcut decât să
întărească convingerea locuitorilor că zona este ocolită de interesul autorităţilor
şi că, atât timp cât nu va exista un program viabil care să stipuleze exact ce,
când, unde, cu cine şi cu ce bani se va realiza ceva în folosul regiunii, situaţia
va continua să se deterioreze.

5.3.2. Venitul minim garantat

Legea a apărut în iulie 2001 (Monitorul …, 2001, nr.401) şi în sensul ei,

beneficiază de venit minim garantat familiile şi persoanele singure cu cetăţenie
română. Acesta se acordă ca formă de asistenţă socială, cuantumul lui
stabilindu-se pe baza anchetelor sociale şi luând în calcul toate veniturile
realizate (indemnizaţii de şomaj, alocaţii de stat pentru copii, alocaţii de
întreţinere pentru copiii încredinţaţi sau daţi în plasament, alocaţii suplimentare
pentru familiile cu copii, creanţe legale, indemnizaţii cu caracter permanent,
burse).
Deşi se încadrează tot în setul de politici sociale de suport (de tip pasiv),
legea prevede totuşi obligativitatea beneficiarilor de a presta lunar “cel mult 72
de ore, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local, fără a se
putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de igienă şi
securitate a muncii”. Este o încercare de măsură activă care stipulează
acordarea ajutorului social funcţie de o anumită activitate, beneficiarul fiind
condiţionat de prestarea unei munci contra sumei primite iar numărul de ore de
muncă în folosul comunităţii este calculat funcţie de cuantumul ajutorului social.
Chiar dacă prevederile legii în sensul obligativităţii efectuării acestui tip
de muncă nu echivalează cu o ofertă de locuri de muncă, este pentru prima oară
când se pune problema asistării sociale mai puţin gratuite. Cu alte cuvinte,
ajutorul social trebuie “meritat”cumva iar autorităţile locale pot utiliza munca

155
beneficiarilor în diverse scopuri comunitare. În Valea Jiului cel puţin, activitatea
de acest gen nu a fost prea diversificată, ea limitându-se în general, la activităţi
de ecologizare. Subiecţii celor două anchete sociologice realizate pe beneficiarii
de venit minim garantat (B1 şi B2), au fost chestionaţi cu privire la
obligativitatea prestării muncii comunitare în schimbul ajutorului financiar
primit (tabelul nr.5.17).

Tabelul nr.5.17
Aprecierea activităţii în folosul comunităţii
Variante obligativitatea de ar presta ar presta muncă
a munci e indiferent ce indiferent în ce
acceptabilă şi muncă li se cere loc
Subiecţi normală
asistaţi social 2002 71,87 88,13 85,37
asistaţi social 2004 70,97 86,08 85,49
TOTAL 71,47 87,21 85,60

În ceea ce priveşte obligativitatea efectuării acestor activităţi, 12% şi le-

ar dori eşalonate pe anumite perioade de timp iar 16% sunt în total dezacord cu
prevederile legii în acest sens. Modalitatea de realizare a acestei obligaţii
este indiferentă pentru marea majoritate (87%), restul preferând doar
anumite activităţi (în special sunt evitate cele de genul curăţeniei pe străzi,
subiecţii reclamând că pentru asta există firme specializate; preferinţele lor
îndreptându-se spre activităţile de salubrizare în zone mai puţin expuse
publicului (parcuri, cartiere laterale, zone de periferie). Cu toate acestea, locul
desfăşurării acestor activităţi este indiferent marii majorităţi (86%), oamenii
fiind dispuşi în general, să muncească orice şi oriunde.

Alăturăm aceste rezultate celor pe care le-am prezentat anterior,

referitoare la cultura nemuncii; chiar dacă nu reprezintă loc de muncă stabil,
activitatea desfăşurată în folosul comunităţii contra ajutorului social primit este
156
acceptată fără probleme de cei mai mulţi beneficiari, care sunt dispuşi să
muncească orice şi oriunde li se cere .

5.3.3. Legea privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi

stimularea ocupării forţei de muncă

A intrat în vigoare la 1 martie 2002 (Legea nr.76/2002), dată la care a

fost abrogată Legea nr.1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi
reintegrarea lor profesională. Legea prevede în mod cuprinzător măsuri active
de protecţie a persoanelor neocupate:
1. prevenirea şomajului şi combaterea acestuia;
2. încadrarea/reîncadrarea în muncă a persoanelor aflate în căutarea unui
loc de muncă;
3. sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate de
populaţie;
4. asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii şi stimularea şomerilor în
vederea ocupării unui loc de muncă;
5. stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în căutarea
unui loc de muncă;
6. îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi geografice,
creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor de ordin
structural care se produc în economia naţională;
7. protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.
Nou în acest sens este faptul că nivelul indemnizaţiei de şomaj se
stabileşte ca “sumă fixă lunară, neimpozabilă, reprezentând 75% din salariul de
bază minim brut pe ţară, în vigoare la data intrării în şomaj”. În plus, articolul 42
al Legii 76/2002 prevede că nu beneficiază de indemnizaţia de şomaj
persoanele care, la data solicitării dreptului, refuză un loc de muncă conform
pregătirii sau studiilor, situat la o distanţă de cel mult 50 km de domiciliu, sau

157
refuză participarea la servicii pentru stimularea ocupării forţei de muncă.
Menţionăm că în decursul celor opt ani trecuţi de la primele disponibilizări, nu
s-a înregistrat în Valea Jiului nici un caz în care această indemnizaţie să nu fie
acordată din astfel de motive.
Spre deosebire de textul vechii legi, aceasta preconizează măsuri active
în vederea creşterii şanselor de ocupare:
a) informare şi consiliere profesională;
b) medierea muncii;
c) formare profesională;
d) consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente
sau pentru iniţierea unei afaceri;
e) completarea veniturilor salariale ale angajaţilor – persoanele care
primesc indemnizaţia de şomaj şi care se angajează potrivit legii
pentru programul normal de lucru, beneficiază din momentul
angajării până la sfârşitul perioadei pentru care erau îndreptăţite să
primească indemnizaţie de şomaj de o sumă lunară neimpozabilă,
acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cuantum de 30%
din indemnizaţia de şomaj;
f) stimularea mobilităţii forţei de muncă – persoanele care în perioada
în care beneficiază de indemnizaţie de şomaj, se încadrează în
muncă, într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 50 km de
domiciliul stabil, beneficiază de o primă de încadrare
neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală
cu nivelul a două salarii minime brute pe ţară, în vigoare la data
acordării; persoanele care se încadrează în muncă într-o altă
localitate şi ca urmare a acestui fapt îşi schimbă domiciliul, primesc
o primă de instalare egală cu nivelul a şapte salarii minime brute
pe ţară.

158
 Referitor la stimularea angajatorilor în vederea încadrării în muncă a
şomerilor, mecanismele puse la dispoziţie prin intermediul legii sunt:

a) subvenţionarea locurilor de muncă

- servicii publice de refacere şi întreţinere a infrastructurii, de
ecologizare şi realizare a unor lucrări edilitare, organizate de
autorităţile publice locale, firme private sau ONG-uri, cu avizul
administraţiei publice locale;
- servicii sociale care cuprind activităţi de îngrijire la domiciliu a
copiilor, bolnavilor, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap,
organizate de autorităţile publice locale, ONG-uri şi alte organisme,
în condiţiile legii.
Cuantumul subvenţiilor acordate – pe o perioadă de cel mult
12 luni pentru fiecare persoană încadrată cu contract individual de
muncă din rândul şomerilor – este de 70% din salariul de bază
minim brut pe ţară.

b) acordarea de credite în condiţii avantajoase, pentru o perioadă de

cel mult trei ani pentru investiţii, inclusiv perioada de graţie de la
6 luni la 1 an, pentru asigurarea producţiei (proporţional cu numărul
de locuri de muncă create). Beneficiarii acestor credite sunt nevoiţi
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă cel mult 250 angajaţi;
- activitatea de bază să se realizeze în producţie, servicii sau turism;
- pe cel puţin 50% din locurile de muncă nou create să fie încadrat
personal provenind din rândurile şomerilor iar cei angajaţi să fie
menţinuţi în activitate cel puţin 3 ani;
- locurile de muncă avute în vedere la acordarea de credite să nu fie
vacante, rezultate în urma disponibilizărilor de personal în ultimele
12 luni.
159
 Cu alte cuvinte, tot ceea ce au însemnat – până la apariţia legii –
programe, proiecte şi strategii de protecţie socială elaborate de diverse
organisme ale statului sau private, sunt reunite sub litera legii şi finanţate din
bugetul asigurărilor pentru şomaj. Astfel de facilităţi – oferite în special
angajatorilor pentru stimularea creării de noi locuri de muncă – au mai fost
prevăzute şi în cadrul proiectelor de dezvoltare a sectorului întreprinderilor mici
şi mijlocii (IMM-urilor), proiecte ce au fost derulate prin intermediul Agenţiei
Naţionale de Dezvoltare Regională (ANDR) şi a Agenţiei Naţionale de
Dezvoltare şi Implementare a Programelor pentru Restructurarea în Zonele
Miniere (ANDIPRZM), dar care nu au avut efectul scontat.

Apariţia legii a ocazionat lansarea “Programului de acţiuni pentru

creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă în judeţul Hunedoara pentru
perioada 2002 - 2005” elaborat în colaborare cu Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), program ce prevedea crearea şi ocuparea
a peste 100.000 noi locuri de muncă, prin derularea următoarelor acţiuni:

 crearea a peste 80.000 locuri de muncă prin servicii de mediere a

încadrării în muncă a persoanelor neocupate, conform locurilor
vacante comunicate de agenţii economici din judeţ;
 crearea a 5.800 noi locuri de muncă prin stimularea angajatorilor
pentru realizarea lucrărilor şi activităţilor publice de interes local,
cum ar fi: refacerea infrastructurii drumurilor din raza municipiilor,
oraşelor şi comunelor; salubrizări, igienizări şi ecologizări ale
cartierelor de locuinţe aparţinând comunităţilor locale; regularizări
ale râurilor; reabilitări ale reţelelor de canalizare şi de aducţiune a
apei potabile; reparaţii ale şcolilor, grădiniţelor şi spitalelor;
realizarea de locuinţe sociale;

160
  înfiinţarea a 2.800 noi locuri de muncă prin stimularea
angajatorilor pentru încadrarea în muncă a absolvenţilor de
învăţământ;
 ocuparea a peste 2.600 noi locuri de muncă în urma reconversiei
profesionale a diferitelor grupuri ţintă defavorizate (şomeri de lungă
durată, femei în vârstă de peste 45 de ani, tineri cu vârsta între 18 –
25 ani)
 obţinerea a peste 2.000 de noi locuri de muncă prin acordarea de
credite cu dobândă subvenţionată;
 aplicarea programului MARR care să aducă în Valea Jiului peste
2000 milioane lei pentru 1100 persoane neocupate, disponibilizate
din sectorul minier;
 aplicarea de măsuri active de ocupare a forţei de muncă prin:
servicii de ocupare şi mutare a forţei de muncă, servicii de calificare
şi recalificare în meseriile căutate pe piaţa muncii, servicii de
consultanţă şi consiliere în tehnici de căutare a unui loc de muncă
pentru absolvenţii din Petroşani, Hunedoara şi Deva, înfiinţarea
centrelor de instruire a şomerilor defavorizaţi, cu vârste peste 45 de
ani, organizarea de burse a locurilor de muncă.

Posibilităţile de ocupare a forţei de muncă prin prestaţiile AJOFM

Hunedoara pentru perioada 2002 – 2005, au fost estimate la 100.040 locuri de
muncă, astfel: 24.488 în 2002, 24.836 în 2003, 25.184 în 2004 şi 25.532 locuri
de muncă în anul 2005 (tabelul nr.5.18).

Deşi au fost prevăzute a fi nou înfiinţate doar 6000 locuri de muncă prin
stimularea angajatorilor pentru realizarea lucrărilor şi activităţilor publice de
interes local, cel puţin în Valea Jiului, cele mai multe locuri de muncă au fost
ocupate astfel.

161
 Tabelul nr.5.18
Posibilităţi de ocupare a forţei de muncă în judeţul Hunedoara,
în perioada 2002 – 2005 (număr locuri de muncă)
Perioada Total
Posibilităţi de 2002-
2002 2003 2004 2005
ocupare prin: 2005
Stimularea angajatorilor pentru 1444 1458 1473 1488 5863
realizarea lucrărilor publice de
interes local
Cursuri de calificare – recalificare 657 664 671 678 2670
Creditarea IMM-urilor 388 466 559 670 2083
Stimularea angajatorilor privind 698 705 712 719 2834
încadrarea absolvenţilor
Medierea muncii 21301 21543 21769 21977 86590
Total locuri de muncă 24488 24836 25184 25532 100040
Sursa: Prefectura Judeţului Hunedoara . Strategia de dezvoltare economică şi socială a judeţului
Hunedoara, 2001-2005.

Spre exemplu, numărul şomerilor angajaţi la lucrări de interes comunitar,

în perioada 1 noiembrie 2003 – 31 martie 2004, a fost de 65.707 persoane la
nivel naţional, din care 24.566 în anul 2004, cei mai mulţi fiind angajaţi în
judeţele Buzău (5760 persoane), Hunedoara (5310 persoane) şi Vâlcea (4925
persoane) (Anghel, Matinal, 27.05.2004).
Judeţul Hunedoara şi-a depăşit în câteva luni cifrele estimate pe doi ani
de zile, semn că astfel de programe sunt singurele cu şanse de succes, chiar dacă
pe perioade determinate. Pe de altă parte, la numărul mare de persoane
neocupate din Vale, ponderea celor cuprinşi în asemenea activităţi a fost
nesemnificativă: “Deci în mod spectaculos, în Vale, în 2002, problema
şomajului aproape s-a rezolvat, dar ce ne facem cu cei care şi-au terminat toate
formele de şomaj, aproape jumătate din populaţia activă ? Ce înseamnă 18,1
miliarde lei credite în condiţii avantajoase date unui număr de 23 de
întreprinderi mici şi mijlocii care vor crea 245 locuri de muncă, din care minim
125 pentru şomeri ? […]. Se mai spune că 875 de şomeri au avut norocul să se

162
angajeze înainte de a li se fi terminat şomajul, în timp ce 131 persoane au iniţiat
activităţi independente […] 2362 de persoane au beneficiat în anul 2002 de
contracte individuale pe perioadă determinată iar prin programul de «mediere»
AJOFM a ocupat 5480 persoane, din care 4039 pe perioadă nedeterminată”
(Bran, Matinal, 03.04.2003).
Articolul din care am spicuit câteva date s-a vrut un rechizitoriu tranşant
la raportul Guvernatorului Văii Jiului – Octavian Costescu – privind activitatea
de implementare a Strategiei de redresare a Văii Jiului. Intenţia noastră a fost
de a demonstra că totuşi, ceva a început să se concretizeze în urma apariţiei
Legii nr.76/2002.
Şi în această situaţie apar neconcordanţe între realizări şi raportări; spre
exemplu, “Strategia pentru dezvoltarea zonei Văii Jiului “Noroc Bun” 2001 –
2010 a concluzionat că în anul 2001 s-au creat în întreaga Vale doar 809 locuri
de muncă iar estimările pentru perioada 2002 – 2004 prevedeau cel mult 2608
locuri de muncă, în programele de dezvoltare comunitară.

5.3.4. Bursa locurilor de muncă

Înfiinţarea şi funcţionarea burselor locurilor de muncă reprezintă una

din măsurile active prevăzute de Legea 76/2002 căreia – ca şi problemei
reconversiei profesionale – îi alocăm un subcapitol special, motivaţi fiind de
controversele iscate în jurul acestora. În principiu, bursa locurilor de muncă
părea a fi soluţia ideală pentru reducerea neocupării forţei de muncă, iar
procedura de desfăşurare era extrem de simplă: pe de o parte angajatorii, teoretic
interesaţi în a alege cei mai potriviţi oameni, de cealaltă parte şomerii, la fel de
interesaţi în a-şi găsi un loc de muncă. Cel puţin pentru Valea Jiului, bursele
organizate încă din 2001, nu au avut succes, cauza principală constituind-o
eterna lipsă de cerere pe piaţa muncii: prea puţini agenţi economici interesaţi,
prea puţine locuri de muncă. La o estimare optimistă a unei populaţii neocupate

163
de 30-40 mii de oameni, în data de 22 martie 2001, numărul locurilor de muncă
vacante oferite la bursă, pentru întreaga Vale era de 301 (tabelul nr.5.19).

Tabelul nr.5.19
Situaţia locurilor de muncă vacante în Valea Jiului
Perioada martie aprilie octombrie aprilie august
2001 2002 2002 2004
2003
Locuri de 301 633 295 677 414
muncă
Sursa: ALOFM Petroşani, Situaţiile locurilor de muncă vacante

La nivelul Văii Jiului, în primele opt luni ale anului 2004 au existat 5433
locuri de muncă vacante (AJOFM, 03.09.2004). Ineficienţa acestor burse s-a
datorat mai multor cauze:

- în primul rând meseriile solicitate de către agenţii economici sunt foarte

variate (croitor, tâmplar, vânzător, contabil, telefonist, barman, operator
calculator, cofetar, reporter) iar unii dintre aceştia îşi rezervă dreptul de a
impune la angajare o condiţie de vechime în meserie de 3- 4 ani, ceea ce face ca,
pentru un şomer de curând calificat, aceste locuri de muncă să fie practic
inaccesibile;

- o situaţie mai aparte este dată de modul în care decurg angajările prin
intermediul burselor: persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă susţin că
– în afara celor ce sunt încadraţi pe loc – cei care primesc dispoziţii de
repartizare în muncă în urma selecţiei, au prea puţine şanse de angajare. În
rândul şomerilor s-a încetăţenit opinia conform căreia agenţii economici nu mai
sunt interesaţi să angajeze din momentul în care au părăsit bursa, că totul pare
un “aranjament pentru presă” care să dezvăluie bunele lor intenţii şi – mai
ales – că nici unităţile locale de ocupare nu mai au evidenţa celor repartizaţi în
vederea unei selecţii ulterioare. Exemplificăm cu o situaţie primită de la Agenţia

164
Locală de Ocupare a Forţei de Muncă (ALOFM) Petroşani, în data de 12 aprilie
2002 (pentru întreaga Vale a Jiului):
 număr agenţi economici contactaţi 189
 număr agenţi economici participanţi 47
 număr total de locuri de muncă oferite 633
 număr şomeri participanţi 2190
 număr persoane selecţionate în vederea angajării 1004
 număr persoane angajate pe loc 56
Această situaţie poate fi oferită şi ca argument contra “culturii
nemuncii”, adică dezinteresul pare a veni din partea agenţilor economici care
s-au prezentat doar în proporţie de 25%. Procentul celor “angajaţi pe loc” a fost
de 5,57% din cei selecţionaţi dar în perioada imediat următoare bursei (până la
finele lunii mai 2002) Agenţia Locală nu a putut oferi nici un fel de date
privitoare la statutul celor (948) care urmau să fie supuşi unei a doua selecţii.
De altfel, în situaţiile lunare care indică numărul locurilor de muncă
vacante, se regăsesc cam aceiaşi agenţi economici care oferă cam aceleaşi locuri
de muncă, o dovadă clară că acestea nu se ocupă luni de-a rândul. Angajatorii
motivează cu faptul că nu găsesc în masa de şomeri persoane care să corespundă
cerinţelor lor, în timp ce aceştia susţin că planificarea interviurilor în vederea
angajării – care le sunt promise la bursă – când sunt selecţionaţi, nu mai au loc,
patronii fiind total dezinteresaţi.
Încă un aspect – pe care l-am mai menţionat – îl reprezintă faptul că,
pentru acelaşi loc de muncă se emit mai multe dispoziţii de repartizare în
muncă (pentru 633 de locuri de muncă au fost selecţionate 1004 persoane),
dispoziţii care sunt raportate în detrimentul angajărilor reale.
La data de 12 aprilie 2003 (Neamţu, Matinal, 17.04.2003) la nivel
naţional, au fost oferite prin intermediul Bursei Locurilor de Muncă 41.728
locuri de muncă, au fost selecţionate 27.801 persoane din care 4486 încadrate

165
pe loc. Deşi ofertanţii au fost doar în număr de 3179 agenţi economici, au
participat 74.253 persoane, cele mai multe locuri de muncă fiind oferite în
municipiul Bucureşti şi în judeţele Constanţa, Braşov, Argeş, Galaţi, Dâmboviţa
şi Suceava.
Deşi judeţul Hunedoara nu este în topul ofertelor, a fost clasat pe locul al
treilea în cel al numărului de participanţi, după Vâlcea şi Constanţa. În Valea
Jiului, la aceeaşi dată oferta a fost de 677 locuri de muncă iar solicitanţii – 1861
persoane, din care au fost încadrate pe loc 57 persoane. Din 323 locuri de muncă
oferite la Bursa Locurilor de Muncă pentru femei (5 martie 2005) au fost
angajate pe loc 27 din 798 şi selectate în vederea angajării alte 540 persoane.
Exemplele ar putea continua, rezultatul acestor situaţii fiind faptul că oamenii
şi-au pierdut încrederea în această posibilitate de a reuşi să obţină un loc
de muncă. “Ni se cer tot felul de calificări, pregătire şi experienţă, le faci şi când
le ai nu te mai cheamă la interviu… Ne aduc aici numai ca să poată spune că au
făcut-o şi pe asta” (şomer disponibilizat din minerit) (Mitrache, Matinal,
26/27.06.2004)
Pentru a nu fi părtinitori în demersul nostru de a contrazice teoria
nemuncii, trebuie să admitem şi opinia – diametral opusă – a unor agenţi
economici care ne-au mărturisit că nu-şi prea permit să renunţe la oamenii pe
care îi au, pentru că nu găsesc alţii în loc. Am încercat să căutăm cauze de genul
lipsei de calificare, a minimei salarizări, a condiţiilor de muncă nesatisfăcătoare,
dar angajatorii acuză invariabil lipsa de interes pentru muncă a celor neocupaţi.

Cercetările noastre realizate pe beneficiarii de venit minim garantat

(2002 şi 2004), care - în mod normal – ar trebui să fie mai dornici de angajare
decât şomerii aflaţi încă în plată, au relevat că mai mult de jumătate din cei
chestionaţi au încercat să-şi găsească un loc de muncă prin intermediul burselor
de acest gen (tabelul nr.5.20).

166
 Tabelul nr.5.20 (%)
Interesul pentru participarea la cel puţin o bursă
a locurilor de muncă
Au participat da nu total
Subiecţi
Asistaţi social 2002 55,93 44,07 615 = 100
Asistaţi social 2004 55,86 44,14 503 = 100
TOTAL 55,90 44,10 1118 =100

Din totalul beneficiarilor de ajutor social, 20,49% nu au avut niciodată

un loc de muncă iar 24,42% au fost absolvenţi care nu au primit repartiţie în
muncă. Cei care nu au fost niciodată angajaţi, consideră că venitul primit le
asigură o situaţie mai bună decât cea anterioară, motiv pentru care nu par a fi
interesaţi de participarea la astfel de burse. Rămâne totuşi o pondere de 56% a
celor care au testat şi această posibilitate şi care – până în momentul desfăşurării
anchetelor – tot nu reuşiseră să se angajeze.
Deşi nu toţi şi-au încercat şansele la burse, am căutat să aflăm de la toţi
subiecţii, care consideră că sunt motivele pentru care nu au reuşit să depăşească
statutul de asistaţi social, opinii la care le-am adăugat şi pe cele ale asistenţilor
sociali (ancheta D 2004), aceştia lucrând în contact direct cu beneficiarii de
venit minim garantat şi cunoscând mai îndeaproape situaţia lor (tabelul nr.5.21).
În ceea ce-i priveşte pe asistenţii sociali, aceştia au indicat la „alte
motive”mai ales: numărul real al celor fără loc de muncă este mai mare
decât cel oficial (23%), bursele locurilor de muncă oferă prea puţine
posibilităţi de angajare (17%), nivelul redus de instruire/calificare al celor
asistaţi (8%) şi oamenii s-au obişnuit să fie plătiţi pentru nemuncă (3%).
Precodificarea acestei întrebări a fost diferită pentru acest lot de subiecţi, tocmai
din cauză că am dorit să evidenţiem aspectele prezentate mai sus. În general,
părerile tuturor converg spre ideea lipsei locurilor de muncă, a salarizării
167
minime (apropiate de cuantumul ajutorului social), a lipsei de alternative de
ocupare, inclusiv prin intermediul burselor.

Tabelul nr.5.21(%)
Motive pentru care oamenii nu reuşesc să se angajeze
Motive locurile nu găsesc salariile locurile
de muncă locuri de oferite de
nu s-au alte
sunt muncă sunt muncă
interesat motive
foarte conform foarte sunt total
puţine calificării mici nesigure
Subiecţi
Asistaţi 31,22 23,90 15,45 15,77 6,67 6,99 615 =
social 100
2002
Asistaţi 21,87 18,09 16,50 14,72 13,51 15,31 503 =
social 100
2004
Asistenţi 17,03 - 31,91 - - 51,06 47 =
sociali 100
2004
TOTAL 26,61 20,43 16,57 14,68 9,35 12,36 1165 =
100

Dacă asistaţii social ar mima doar interesul pentru angajare, nu la fel stau
lucrurile cu cei angajaţi (asistenţii sociali din primării) care – exceptând
procentul celor ce acuză obişnuinţa de a fi plătiţi pentru nemuncă şi nivelul
redus de calificare (11%) – sunt de părere că şansele acestora de reîncadrare în
muncă sunt cvasiinexistente.
Problema salarizării minime nu este nouă în zonă iar cei care calculează
ajutorul social pe baza anchetelor sociale derulate, cunosc foarte bine diferenţele
dintre cuantumul acestuia şi salariile oferite de angajatori. Este o tactică
cunoscută a agenţilor economici de a oferi doar salariul minim pe economie
– indiferent de anvergura afacerii – ştiind că potenţialul candidat la angajare nu-l
va refuza, pe motiv că, în cazul în care nu-i convine, poate fi extrem de uşor
înlocuit cu altul. Nu de puţine ori, în convorbirile pe care le-am purtat cu
persoane care au avut şansa să se reangajeze, concluziile acestora au fost “Nu

168
putem spune, nu putem face nimic. Ne desfac contractele de muncă, spunându-
ne că alţii stau la coadă pentru angajare.” Lăsând la o parte ideea că orice agent
economic ar trebui să investească în oameni, să-i cointereseze în aşa fel încât
aceştia să fie implicaţi total în bunul mers al firmei, pe angajaţii proveniţi din
rândurile numeroase ale şomerilor, teama de revenire la un statut de asistat
social îi determină să accepte orice condiţii, în speranţa menţinerii locului de
muncă. Nu excludem de loc posibilitatea ca unii agenţi economici să nu
găsească oamenii de care au nevoie – după cum ne-au declarat câţiva – dar
generalizarea unei asemenea stări de fapt la nivelul unei populaţii de mii de
persoane care doresc să se angajeze, este exagerată.
Bursa locurilor de muncă este un exemplu de măsură activă în vederea
combaterii şomajului dar ea are succes numai în zonele mai diversificat
dezvoltate din punct de vedere economic. Pentru Valea Jiului, atât timp cât nu
există reale posibilităţi de alternanţă în economia regiunii, bursele nu pot oferi
decât prea puţine locuri de muncă, care, de cele mai multe ori rămân neocupate
şi – considerăm – nu doar din lipsa de interes a celor fără loc de muncă.

5.3.5. Reconversia profesională

Programul de măsuri active cuprinse în Legea privind sistemul

asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, conţine
prevederi clare cu privire la şansele de ocupare prin intermediul reconversiei
profesionale.
“Succesul programelor de calificare/recalificare a forţei de muncă e
dependent de capacitatea pieţei muncii de a recompensa prin locuri de muncă
costul participării la un astfel de program” (Chiribucă ş.a., op.cit., p.23).
Programele de calificare/recalificare în Valea Jiului au demarat relativ
repede, la câteva luni după masivele disponibilizări din 1997 dar efectul lor nu a
fost nici pe departe cel scontat. O asemenea stare de lucruri a fost cauzată de:

169
 neîncrederea beneficiarilor în utilitatea acestor cursuri, mai bine spus, în
finalitatea lor. Până în anul 2000, participarea persoanelor neocupate
(şomeri sau asistaţi social) la asemenea cursuri s-a făcut în mod gratuit,
pe baza convenţiilor încheiate de către angajatori cu Centrul de Formare
Profesională. Foarte mulţi dintre angajatori au încălcat aceste convenţii
care prevedeau angajarea persoanelor la absolvirea cursurilor, deşi tipurile
de meserii pentru care acestea au fost iniţiate au fost propuse tot de către ei.
 superficialitate din partea organizatorilor; au existat situaţii în care se
anunţa derularea unui curs, pentru ca acesta să nu se materializeze în
practică, deşi numărul de persoane doritoare era întrunit. La aceasta mai
putem adăuga slaba mediatizare a acestor programe; în general foarte puţini
şomeri au avut cunoştinţă de ele, anunţarea unor astfel de cursuri realizându-
se doar prin intermediul AJOFM-ului şi mai puţin prin mijloacele de
informare în masă.
 oferta de cursuri pentru calificare/recalificare nu a fost întotdeauna corelată
cu oferta de pe piaţa muncii şi cum locuri de muncă disponibile nu existau,
programele de reconversie profesională s-au derulat din inerţie, pentru că
trebuiau făcute şi raportate; spre exemplu, în perioada 1997 – 1998, în Valea
Jiului au fost organizate 8 cursuri de calificare, la care s-au înscris 251
şomeri, au absolvit 171 şi doar 21 de persoane au fost angajate. În 1999 s-au
derulat 6 asemenea cursuri pe care le-au urmat şi absolvit 22 de şomeri, 13
dintre ei reuşind să se încadreze în muncă (idem, p.21). Dacă până în anul
2000 cursurile de calificare au fost gratuite pentru neocupaţi, în perioada
2000-2002 situaţia s-a inversat, adică cei fără nici o formă de venit trebuiau
să-şi plătească pregătirea, în timp ce şomerii aflaţi în plată, beneficiau de
gratuitate. A fost un alt motiv pentru care prezenţa la aceste forme de
calificare a scăzut sesizabil. În anul 2002, prin intermediul proiectului
PHARE 120 9809.02.02 – 79 JV finanţat de Uniunea Europeană în cadrul
MARR GRAND FUND, s-au organizat din nou cursuri gratuite pentru

170
calificarea şi recalificarea forţei de muncă neocupate, ceea ce a mai stimulat
intenţiile de reorientare profesională a celor neocupaţi. Şi în raportările
referitoare la “succesul” acestor cursuri, au existat neconcordanţe: la data de 21
mai 2002, situaţia cursurilor de calificare prezentată de AJOFM Deva indica –
pentru întreg judeţul – un număr de 23 de cursuri în derulare la care
participau 795 de persoane. În Valea Jiului, Centrul de Formare Profesională
(aflat în subordinea AJOFM) avea înscrişi 195 cursanţi iar în 27 iunie 2002, un
reprezentant al conducerii AJOFM anunţa pe un post local de televiziune că în
urma finalizării acestor cursuri, în Vale au absolvit 820 de persoane.
Deşi cursurile au început să fie realizate într-o nouă formulă (o treime
teorie şi două treimi practică, cu posibilitatea ca pregătirea practică să se
desfăşoare chiar în cadrul unităţilor economice unde urmau să fie angajaţi),
şansele de ocupare în urma recalificării nu au crescut. Exemplificăm cu câteva
situaţii (AJOFM, 03.09.2004): pentru întreg anul 2003, în Valea Jiului au
absolvit cursuri de calificare 679 persoane (din 809 înscrise) şi s-au angajat 46,
deci 7%. În primele 7 luni ale anului 2004, au finalizat cursurile 39 din 214 şi s-
au încadrat în muncă 8 persoane.
“Noi organizăm cursuri în funcţie de meseriile care sunt cerute pe piaţa
muncii în zonă, iar în urma calificării oamenii se pot angaja direct în producţie,
mai ales că partea practică se face în locurile în care ulterior sunt angajaţi”
(Mitrache, Matinal, 18.06.2004). Afirmaţia directorului Centrului de Formare
Profesioanlă nu prea a avut o bază reală, cu atât mai mult cu cât, după absolvirea
cursurilor, angajatorii reclamă, de obicei, “experienţă în domeniu”.
“Oamenii se mulţumesc să primească mereu bani şi să nu muncească,
iar acest lucru nu va mai fi posibil, pentru că avem de gând să atragem cât mai
mulţi şomeri la cursuri de calificare în meserii cerute pe piaţa muncii”
(Vochiţoiu, Matinal, 21.07.2004). Era poziţia oficială a AJOFM-ului, care este
obligat să deruleze astfel de programe dar care, la finalizarea lor, raportează sub
10% angajaţi din totalul absolvenţilor.

171
Meseriile pentru care s-au organizat cele mai multe cursuri au fost: operator-
confecţioner industrial, ospătar-chelner, vânzător în alimentaţie, zidar, tencuitor
şi instalator de încălzire centrală pe gaz. În general, cursurile pentru aceste tipuri
de meserii se hotăresc de comun acord cu cerinţele angajatorilor, dar pentru
meseriile de genul ospătar, chelner, bucătar, cererile au fost mai multe din partea
şomerilor. Una din explicaţii rezidă în faptul că marea majoritate a celor care
doresc să se califice în astfel de meserii sunt tineri care pleacă să se angajeze în
perioada verii în staţiunile turistice.
Un indicator semnificativ al eficienţei programelor de reconversie îl
reprezintă gradul de informare al celor vizaţi (persoanele aflate în căutarea unui
loc de muncă) cu privire la derularea acestora. Cel puţin în primii ani ce au
urmat disponibilizărilor din 1997, slaba mediatizare a acestor cursuri a condus la
un număr extrem de mic (faţă de cel scontat) al amatorilor de calificare. Nu e
mai puţin adevărat că insuccesul acestor programe s-a datorat şi lipsei de interes
a multor şomeri, uneori motivată de faptul că oamenii aveau cel puţin o
calificare pentru care nu-şi găseau loc de muncă.
Dintre subiecţii anchetei A realizată pe 1024 şomeri în plată la
mijlocul anului 2001, doar 20,31% au declarat că au urmat un curs de
calificare în perioada de şomaj.
Pentru cei care nu s-au înscris (816 persoane) la astfel de programe,
motivele au fost variate, aşa cum se prezintă în fig. 8.

Vechiul şi cunoscutul obicei al celor ce au fost obişnuiţi cu permanenţa

unui loc de muncă – de a aştepta iniţiativa din partea statului – se constată şi în
această situaţie, un sfert dintre subiecţii cercetării motivându-şi neparticiparea la
cursuri cu “nu am fost solicitaţi de AJOFM, nu am ştiut, nu ne-a spus nimeni”.
Adăugându-i pe cei care n-au fost de loc interesaţi, obţinem o pondere destul de
mare (40%) a celor care nu au făcut nici un fel de demers în acest sens.

172
 Figura nr.8
Motive pentru care nu au urmat un curs de calificare/recalificare
(total subiecţi = 816)

100
90
80
70
60
50
subiecţi

40 24.63 22.79
30 15.33 18.5
20 9,80 8.95
10
0
A B C D E F motive

A - nu au fost solicitaţi
B – nu au încredere că găsesc loc de muncă
C – nu i-a interesat
D – nu au ştiut să se orienteze
E – şi-au continuat studiile
F – alt motiv

Subiecţii care au indicat “alt motiv”s-au referit la faptul că sunt deja

calificaţi (unii având chiar 2 – 3 calificări), că au vârste destul de înaintate la
care reorientarea de acest gen se face mai greu, sau că nu le-a permis starea
sănătăţii. Opinia generală conform căreia “indiferent de calificare, locuri de
muncă tot nu se găsesc” răzbate şi din felul în care cei calificaţi sau care au
urmat astfel de cursuri (207 persoane) îşi evaluează perspectivele de angajare
(fig.9).

Majoritatea (60%) dintre subiecţi sunt foarte sceptici în ceea ce priveşte

şansele de angajare ulterioare pregătirii sau perfecţionării profesionale. În
perioada când a fost realizată această cercetare (iulie 2001) existau deja cazuri în
care angajatorii din Valea Jiului încălcaseră convenţiile cu Centrul de Formare

173
Profesională, chiar după ce recrutaseră personalul calificat şi promiseseră
angajări.
Figura nr.9
Speranţe de angajare conform calificării (%)
(total subiecţi = 207)

100
90
80
70
subiecţi

60
39.13
50
40
21.26 25,60
30
14.01
20
10
0
A B C D variante

A – nu speră să-şi găsească loc de muncă conform

calificării
B – au puţine speranţe
C – au mari speranţe
D – sunt siguri că-şi vor găsi loc de muncă

Cei mai siguri în privinţa angajării au fost în special cei care aveau două
sau mai multe calificări, probabil din considerentul că ceva, oricum, trebuie să
găsească în aceste condiţii. Încrederea şi optimismul lor au părut atunci – ca şi
acum – în contradicţie totală cu situaţia generală existentă, anii 2000 şi 2001
fiind cei mai marcaţi de tensiuni sociale în zonă, tocmai datorită lipsei
posibilităţilor de ocupare. Dar oamenii erau încă în plata indemnizaţiei de şomaj,
iar o perspectivă de câteva luni (cu un venit cât de cât sigur) la care se adăuga şi
încrederea în cunoştinţele şi calificările lor, a condus la această stare de spirit.
Oferta de cursuri de calificare a Centrului de Formare Profesională nu a fost –
de multe ori – corelată cu oferta de pe piaţa muncii. Deşi angajatorii cereau

174
anumite meserii, Centrul a derulat şi cursuri care nu au avut succes nici măcar
în ceea ce priveşte absolvirea acestora. Era oarecum de aşteptat că nu poţi
califica mineri disponibilizaţi – cu un nivel de instruire în general redus – în
meserii de genul “managementul liberei iniţiative”, “contabilitate asistată de
calculator”, “operator pe calculator”, “redactori TV”etc.
Meseriile cele mai solicitate au fost cele care să permită emigrarea forţei
de muncă spre alte zone ale ţării. În încercarea noastră de a surprinde
eventualele neconcordanţe între oferta de cursuri şi dorinţele oamenilor, toţi
şomerii anchetaţi în 2001 (indiferent dacă au urmat sau nu un curs de calificare)
au fost rugaţi să precizeze în ce domeniu ar dori să se califice/recalifice (fig.10).

Figura nr.10 (%)

Domeniul în care doresc să se califice
100
90
80
70
60
subiecţi

50
40
30 23.24 21.19 15.53
20 12,40 9.96 9.86 7.82
10
0
A B C D E F G
domenii

A – producţie; D – servicii;
B – turism; E – transport;
C – comerţ; F – informatică;
G – altul (administrativ, sanitar, asistenţă socială)

Dorinţa de calificare în turism are două posibile justificări: în primul

rând, o astfel de calificare permitea emigrarea spre zone în care turismul era mai
bine dezvoltat, dar mai ales, acest domeniu a fost câţiva ani de zile indicat ca

175
fiind principala soluţie de reducere a şomajului în zonă. Interesul pentru
domeniul informatic era şi atunci foarte scăzut, ceea ce a condus la eşecul
cursurilor organizate pentru acesta.
Preferinţa pentru sectorul productiv era firească, având în vedere că
marea majoritate a şomerilor proveneau din acest tip de activitate.
În primele şapte luni ale anului 2005, cursurile derulate în Valea Jiului s-
au făcut pentru calificarea în meseriile de ospătar-chelner, vânzător,
confecţioner textile (croitor) şi lucrător în construcţii.
Ceea ce poate fi considerat un aspect pozitiv este faptul că, pentru anii
2003 şi 2004 au fost depăşite cifrele estimate de “Strategia de dezvoltare
economică şi socială a judeţului Hunedoara” referitoare la numărul persoanelor
calificate: 1023 faţă de 860 în 2003 şi 1141 faţă de 870 în 2004.
Ponderea persoanelor calificate prin intermediul acestor programe din
Valea Jiului a fost de 53% în 2003 şi de 38% în 2004. Ceea ce nu a fost
îndeplinit din amintita strategie este numărul locurilor de muncă prevăzute a fi
ocupate în urma programelor de calificare, care, pentru întregul judeţ era
apreciat la 664 în 2003 şi 671 în 2004.

Insuccesul reconversiei profesionale ca măsură activă – şi nu numai a

acesteia – este relevat şi de felul în care oamenii aflaţi în căutarea unui loc de
muncă îşi evaluează perspectivele de angajare. Întrebarea a fost comună
subiecţilor anchetelor A, B1 şi B2, deci şomerilor din 2001 şi beneficiarilor de
venit minim garantat (2002 şi 2004), aceştia având posibilitatea de a opta pentru
două variante de răspuns indicate în ordinea importanţei acordate (tabelul
nr.5.22).
Jumătate dintre subiecţi sunt sceptici în ceea ce priveşte şansele de a-şi
găsi un loc de muncă stabil, cei mai optimişti dintre cei care mai au totuşi
speranţe, sunt calificaţii, care ţin la pregătirea lor şi nădăjduiesc să obţină locuri
de muncă conform acesteia.

176
 Tabelul nr.5.22 (%)
Opinia subiecţilor despre perspectivele de angajare (total variante
de răspuns)
Variante nu speră nu speră
loc de loc de
speră mai speră loc speră loc
muncă muncă
mult de muncă de muncă
stabil stabil total
munci stabil stabil cu
conform indiferent variante
Subiecţi ocazionale conform calificare
calificării de
calificării diferită
calificare
Şomeri 25,11 29,91 23,53 12,83 8,62 1832=100
2001
Asistaţi 30,72 29,47 21,72 8,62 9,47 1045=100
social 2002
Asistaţi 34,30 23,71 17,20 13,60 11,19 831=100
social 2004
Total 28,75 28,40 21,60 11,81 9,44 3708=100

În ceea ce-i priveşte pe asistaţii social, din tabelul de corelaţie nr.4

(Anexă) putem deduce că cei care mai nutresc încă speranţe să se angajeze
conform calificărilor pe care le au sunt în special:
- cei care nu cred că ar accepta un loc de muncă de necalificat;
- cei cu studii medii şi superioare, cu vechime în muncă de peste 10
ani, cu vârste cuprinse între 36 – 45 de ani, în special bărbaţi;
- cei care apreciază că politica de protecţie socială de tip pasiv
cumulează pierderi mai mari pentru stat decât dacă “întreţinuţii”
societăţii ar avea locuri de muncă;
- persoanele care ar accepta locuri de muncă oriunde în ţară sau în
străinătate.
Este vizibil că pe măsură ce trec anii, optimismul se diminuează şi
aşteptările se canalizează spre muncile de tip ocazional, în special spre
programele comunitare finanţate de către AJOFM, singurele care au mai reuşit
să mobilizeze – fie şi pentru scurte perioade – forţa de muncă din zonă.
177
 Figura nr.11 (%)

Opinia subiecţilor despre perspectivele de angajare

(total variante de răspuns)

subiecţi
100
90
80 50,00
70
60
50
40 28.75 21.25
30
20
10
0
A B C
perspective

A – speră loc de muncă stabil conform calificării + indiferent

de calificare;
B – speră mai mult munci ocazionale
C – nu speră loc de muncă stabil, indiferent de calificare

Asistaţii social care nu mai au speranţe de angajare sunt cei cu vârste

peste 45 de ani, care consideră suportul financiar al statului o metodă bună
numai pe termen scurt, femeile în general.

Rezumând, încă de la începutul perioadei “şomajului cronic” (1997) în

Valea Jiului, programele de reconversie profesională s-au soldat cu un real eşec
în ceea ce priveşte posibilităţile de ocupare în urma absolvirii lor. Trecând peste
problemele de natură organizatorică – seriozitatea organizării şi derulării
cursurilor sau neconcordanţa dintre oferta de cursuri şi meseriile cerute pe piaţa
muncii în zonă – eşecul acestora nu poate fi atribuit autorităţilor sau
organizatorilor ci eternei probleme a Văii: lipsa alternativelor reale şi viabile de
dezvoltare economică.

178
 Chiar dacă modalitatea de derulare a cursurilor de calificare/recalificare
a fost bine gândită (partea practică realizându-se la agentul economic care urma
să angajeze ulterior absolventul cursului), lipsa de seriozitate a acestora sau pur
şi simplu lipsa locurilor de muncă, a condus la situaţia în care oamenii nu mai au
încredere în utilitatea acestor programe.
Programele de recalificare profesională au beneficiat în ultimii trei ani de
o creştere substanţială a fondurilor alocate protecţiei sociale active, dar rămân în
mare parte nefuncţionale, dacă nu sunt însoţite de programe care să vizeze
crearea de noi locuri de muncă.

5.3.6 Legea privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale

Apărută ca Legea nr.116/05.02.2002 (Monitorul…, 21.03.2002), ea are

ca obiect “garantarea accesului efectiv, în mod deosebit al tinerilor, la drepturi
elementare şi fundamentale, cum sunt: dreptul la un loc de muncă, la o
locuinţă, la asistenţă medicală, la educaţie, precum şi instituirea unor măsuri
de prevenire şi combatere a marginalizării sociale şi mobilizarea instituţiilor cu
atribuţii în domeniu”. În sensul legii, marginalizarea socială este definită prin
“poziţia socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces
limitat la resursele economice, politice, educaţionale şi comunicaţionale ale
colectivităţii”, ea manifestându-se prin absenţa unui minim de condiţii sociale de
viaţă. O menţionăm în rândul iniţiativelor legislative cu caracter de politici
sociale active deoarece ea introduce – suplimentar faţă de Legea
asigurărilor de şomaj – prevederi pentru stimularea ocupării forţei de muncă
pe baza aşa numitelor “contracte de solidaritate” încheiate între angajatori şi
tinerii cu vârste cuprinse între 16–25 ani. ANOFM este obligată să ramburseze
lunar angajatorilor salariul de bază stabilit la data angajării, dar nu în cuantum
mai mare de 75% din câştigul salarial mediu net pe economie. O modalitate
suplimentară de stimulare a angajatorilor o reprezintă şi faptul că acestora li se

179
rambursează lunar 50% din indemnizaţia de şomaj pe care tânărul ar fi primit-o
dacă nu ar fi fost angajat cu contract individual de muncă pe perioadă
nedeterminată.

Din informaţiile pe care le avem de la reprezentanţii AJOFM Deva şi de

la cei ai agenţiilor locale, de la data intrării în vigoare a Legii şi până în prezent,
în Valea Jiului nu s-a încheiat nici un astfel de contract şi nici unul din agenţii
economici din zonă nu a beneficiat de prevederile acestei legi.

5.4 Programe şi proiecte derulate în Valea Jiului în vederea reducerii

şomajului şi a stimulării ocupării forţei de muncă

Începând cu anul 1998, Valea Jiului a devenit obiect de studiu pentru

numeroase cercetări care au încercat să creioneze situaţia reală şi să ofere soluţii
de redresare. Multe dintre acestea nu au ajuns pe masa de lucru a factorilor de
decizie ori au fost ignorate. Rata mare a şomajului, tensiunile sociale acumulate
şi pauperizarea continuă a zonei au convins – în cele din urmă – guvernanţii că
trebuie luate măsuri urgente. Programele şi strategiile care au apărut au avut
toate acelaşi obiectiv: reducerea şomajului prin oferirea posibilităţilor alternative
de ocupare. Nu avem intenţia de a comenta prea mult faptul că, dacă ar fi avut
inspiraţia să-şi arunce privirile pe cercetările sociologilor, iniţiatorii acestor
programe le-ar fi adaptat mai mult la situaţia reală; dorim doar să le enumerăm,
pentru a demonstra că totuşi, s-au încercat diverse variante de reabilitare
economică a regiunii.

1. Programul de Restructurare Industrială şi Reconversie

Profesională (RICOP) a vizat (1999 – 2000) finanţarea IMM-urilor, a lucrărilor
publice, măsuri active de ocupare a forţei de muncă şi măsuri pentru atenuarea
impactului social al restructurării industriale. Pentru aceste componente s-a
asigurat asistenţă financiară nerambursabilă (granturi PHARE) furnizorilor de
dezvoltare, investiţii directe în IMM-uri, lucrări publice ş.a.m.d. “Acordarea

180
acestor granturi era însă condiţionată de asigurarea de către beneficiari a unor
cofinanţări (în numerar sau în natură) în procent de 10% din valoarea
proiectului, excepţie făcând componenta «măsuri pentru atenuarea impactului
social» în cazul căreia cofinanţarea era de 20% (I.Stegar, 2000, p.356).
Implementarea acestui program prognoza crearea unui număr de
aproximativ 14.000 locuri de muncă, 17.500 persoane asistate în centre de
urgenţă şi 600 persoane incluse în programele de reconversie profesională.
Condiţia de cofinanţare impusă beneficiarilor a fost aproape imposibil de
îndeplinit în cazul Văii Jiului, unde blocajele economice, lipsa de lichidităţi,
puterea extrem de scăzută de cumpărare şi lipsa de investiţii, nu au putut
ocaziona astfel de posibilităţi.

2. Fondul pentru Reconstrucţia Zonelor Miniere afectate de

Restructurare. Cunoscut sub denumirea de fondul MARR, a fost accesat cu 1
septembrie 2000, având două componente:

 sprijin pentru crearea şi dezvoltarea IMM-urilor în Valea Jiului, cu

un buget de 4 milioane euro;
 sprijin pentru dezvoltare socială – 6 milioane euro.
Fondurile alocate pentru proiecte variau între 20 – 30 mii euro, firma
solicitantă fiind obligată să participe cu 25% şi, din valoarea proiectului se
permitea rambursarea a 50% în maxim 6 ani, cu o perioadă de graţie de doi ani.

Comunicatul de presă dat de către Şeful Delegaţiei Comisiei Europene

– Jonathan Schelle – cu ocazia încheierii fondului MARR (22 octombrie 2002) a
menţionat: “în cadrul componentei de rambursare nefinanţabilă pentru
dezvoltarea economică şi socială au fost selectate 66 de proiecte, din care 32 în
judeţul Gorj şi 34 în Valea Jiului. Pe lângă impactul social imediat asupra
beneficiarilor diverselor proiecte (elevi, copii preşcolari, în special cei provenind
din familii defavorizate, bolnavi, locuitori de la sate sau ai oraşelor din cele două

181
judeţe etc.) prin implementarea proiectelor s-au creat 854 de locuri de muncă
permanente şi 574 locuri de muncă temporare”.

Valea Jiului a beneficiat de proiecte în renovarea unor sedii sociale, în

infrastructură şi de măsuri active privind piaţa forţei de muncă prin înfiinţarea
unui JOB CLUB, a unui centru de consultanţă în afaceri şi a unuia de informare
turistică.

3. Programul de redistribuire a forţei de muncă – prevedea măsuri

active de ocupare a persoanelor disponibilizate conform OUG nr.5/1997
şi 22/1997, având ca obiective:

 servicii de ocupare şi mutare;

 servicii de calificare/recalificare;
 asistenţă pentru înfiinţarea de mici întreprinderi şi consultanţă în
afaceri;
 programe de ocupare în servicii publice (crearea de locuri de muncă
în cadrul comunităţii);
 servicii de planificare a dezvoltării economice locale.
Obiectivele au rămas – în general – numai pe hârtie, până în momentul
în care au fost cuprinse în Legea 76/2002 şi astfel au beneficiat şi de finanţarea
necesară.

4. Programe ale Agenţiei Naţionale pentru Dezvoltarea şi

Implementarea Programelor de Reconstrucţie a Zonelor Miniere
(ANDIPRZM). Închiderea minelor şi atenuarea impactului social, facilita
crearea de locuri de muncă prin:

 acordarea de microcredite (în limită de 10.000 $);

 acordarea de subsidii pentru angajare (500 $/an/angajat)
 înfiinţarea a 14 centre de afaceri dintr-un fond revolving şi servicii
de consultanţă pentru sprijinirea întreprinzătorilor.

182
  asistenţă tehnică pentru dezvoltarea capacităţilor locale de rezolvare
a problemelor comunitare, finanţarea unor proiecte comunitare în
sistem grant (schema de grant comunitar – PHARE).
Spicuim câteva idei din programele ANDIPRZM doar pentru a releva
faptul că nu s-au deosebit cu nimic comparativ cu obiectivele altor asemenea
proiecte, în sensul că toate au fost exprimate în termeni vagi şi generali: “Durata
de implementare este de 5 ani (perioadă de implementare 2000 – 2004) şi are ca
obiectiv general revitalizarea şi diversificarea economiei în regiunile miniere.
De rezultatele acestui program vor beneficia disponibilizaţii din sectorul minier
şi membrii familiilor acestora, persoane fără loc de muncă, firme cu potenţial de
angajare, precum şi comunităţile locale din zonele miniere”.
Perioada de implementare a trecut, de microcredite au beneficiat 16
firme din Valea Jiului, iar din cele 14 centre de afaceri au fost realizate 3 (două
în Petroşani şi unul în Aninoasa).
5. Programe ale Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă

Până la apariţia Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor de şomaj,

programele ANOFM-ului s-au axat pe:

 credite din fondul de şomaj pentru IMM-uri, unităţi cooperatiste şi

şomeri: credite pe termen scurt (maxim 1 an); credite pentru investiţii
– dezvoltare (până la 3 ani inclusiv, perioadă de graţie de 6 luni);
credite pentru investiţii completate cu credite pe termen scurt;
 programe permanente de calificare/recalificare a forţei de muncă (în
special a celei disponibilizate), oferte de cursuri gratuite, cu practică
la angajatori şi cu posibilitatea încadrării ulterioare în acelaşi loc de
muncă;
 posibilităţi de ocupare a forţei de muncă prin:
 stimularea angajatorilor pentru realizarea lucrărilor şi activităţilor
publice de interes local;
 creditarea IMM-urilor;
183
  servicii de consultanţă în afaceri, consiliere în tehnici de căutare a
unui nou loc de muncă;centre de instruire a şomerilor
defavorizaţi, cu vârste peste 45 de ani;
 stimularea angajatorilor privind încadrarea absolvenţilor în
învăţământ.

6. Strategii de dezvoltare
a) Strategia de dezvoltare economică şi socială a judeţului
Hunedoara, 2001– 2004;
b) Strategia pentru dezvoltarea Zonei Văii Jiului “Noroc Bun”
2001 – 2010, cu obiectivele:
 “infrastructură şi investiţii” conectate cu dezvoltarea
turismului;
 “transfer tehnologic şi inovare” pentru companiile din zonă
care acţionează în special în sectorul minier şi în sectoarele
interdependente;
 “construind viitorul”- instruire pentru valorificarea
avantajelor zonei;
 “industria de turism” – dezvoltarea serviciilor şi sectorului
productiv pornind de la reducerea poluării şi construind
atracţii pentru turişti;
 “agricultură focalizată pe mărci înregistrate de bio
produse” – creşterea animalelor şi procesarea produselor
acestora, piscicultura;
 “dezvoltarea sectorului particular” ce implică: consultanţă
şi informaţii, facilităţi fiscale şi financiare, spaţii, instruire.
Pentru anul 2001, Strategia menţiona la “Obiective realizate” 809 locuri
de muncă create în Valea Jiului (fără a specifica dacă acestea au fost ocupate pe

184
perioade determinate sau nu), un total de 69 de obiective realizate (în marea lor
majoritate lucrări de infrastructură şi ecologizare) care au costat 506,5 miliarde
lei, finanţarea lor fiind asigurată de Banca Mondială, programele PHARE,
bugetul de stat, bugetele locale şi BERD.
La “principalele obiective propuse pentru a fi realizate în perioada 2002
– 2004” s-a estimat crearea a 2608 locuri de muncă pentru îndeplinirea a 128 de
obiective, necesarul de fonduri fiind apreciat la 1065 miliarde lei.
Concluziile “analizei economice” realizată de acest proiect (iniţiat de
Banca Mondială cu sprijinul Prefecturii judeţului Hunedoara) nu au diferit de
cele ale studiilor anterioare:
- forţa de muncă angajată în companii cu pierderi: peste 50%;
- forţa de muncă angajată în companii cu profit: 10%;
- puţinii investitori atraşi de zona defavorizată sunt din Valea Jiului;
- protecţie socială mai profitabilă decât salariile oferite de sectorul
particular;
- necesităţi mari în infrastructură;
- mari probleme ecologice (lipsă gropi de gunoi ecologice şi staţii de
epurare a apelor reziduale);
- rata mică de participare la cursuri de instruire;
- rata mică de angajare a recalificaţilor;
- condiţii de locuit modeste;
- piaţa locală de bunuri şi servicii limitată;
- tendinţă mare de părăsire a zonei de către tineri;
- puţine centre de consultanţă, un singur incubator de afaceri
(nefuncţional);
- slabă coordonare a eforturilor locale, slabă comunicare între
primării;
- angajaţi în minerit peste 60%, nivel mare de şomaj (17–33%), forţa
de muncă angajată sub 50% din forţa totală de muncă.

185
 c) Programul PHARE 2002 – COEZIUNE ECONOMICĂ ŞI
SOCIALĂ
A însumat fonduri de 1686 milioane euro pentru Regiunea V Vest, din
contribuţia comună a Uniunii Europene şi a Guvernului României, listele de
finanţare fiind destinate proiectelor realizate pentru cele două domenii prioritare
ale programului:
 calificarea şi recalificarea forţei de muncă pentru a răspunde mai
bine nevoilor în evoluţie pe piaţa forţei de muncă, grupul ţintă în
acest caz fiind toate nivelurile manageriale din întreprinderi
(management de vârf, mediu şi de linie);
 intensificarea măsurilor active de ocupare, grupul ţintă fiind tinerii
şomeri, tinerii care părăsesc instituţiile de ocrotire fără o calificare,
persoane care doresc să se întoarcă pe piaţa forţei de muncă după o
perioadă de absenţă, alte grupuri vulnerabile (în special populaţia
rromă).

7. Programe ale asociaţiilor şi ONG-urilor din zonă

 activitatea Asociaţiei Comunităţilor Miniere (RO – ACOM) cu
obiectivul principal de a atrage fonduri de la donatorii internaţionali
pentru a investi cât mai mult în zonele miniere. S-a constituit la
Petroşani în 29.08.2000 dar rezultatele activităţii sale nu au fost
remarcate nici până în prezent;
 programe ale Fundaţiei pentru Asistenţa Întreprinzătorilor din
România (FAIR) centrate pe servicii de consultanţă, instruire pentru
întreprinzătorii particulari, asistenţă în înfiinţarea şi dezvoltarea de
noi centre de promovare a sectorului IMM, elaborarea de studii şi
publicarea de documentaţie referitoare la sectorul particular ş.a.m.d.
Nici unul din aceste programe nu a înregistrat vreo activitate sau
rezultat în Valea Jiului.

186
  programe ale Fundaţiei CREDO – Valea Jiului – cu aceleaşi
obiective: atragerea de investitori în zonă, consiliere şi instruire
pentru stimularea ocupării forţei de muncă;
 activitatea Asociaţiei “Valea Jiului” constituită la data de
02.12.2002 ca organizaţie nonguvernamentală şi care îşi propusese
ca obiectiv principal “restructurarea economiei Văii Jiului prin
înlocuirea dependenţei acesteia de industria minieră, ca urmare a
creării unei diversităţi de sectoare, afaceri şi calificări” (Altitudini,
1/2003, p.4), acestuia subsumându-i-se obiectivele specifice
cunoscute:
- stimularea creării de locuri de muncă prin dezvoltarea sectorului
privat şi atragerea de noi investiţii;
- atragerea de investiţii în scopul modernizării şi reabilitării
infrastructurii din regiune;
- implicarea comunităţii locale în dezvoltarea regiunii;
- promovarea şi prezentarea Văii Jiului şi a oportunităţilor sale pe
piaţa locală, naţională şi internaţională etc.
Toţi cei înscrişi în Asociaţie (AVJ) şi-au pus mari speranţe în proiectele
acesteia, cu atât mai mult cu cât Valea Jiului primise o atenţie specială din
partea autorităţilor centrale prin numirea unui guvernator al zonei, care
devenise şi preşedintele asociaţiei. Guvernatorul a cerut atunci un răgaz de şase
luni pentru a lua contact cu realităţile zonei dar un an mai târziu, raportul de
activitate pentru anul 2002 al asociaţiei, releva că nimic nu se schimbase în bine.
“Valea Jiului arată ca după război, cu sute de clădiri aflate în ruină, cu străzi
pline de gropi care alungă şi investitorul cel mai optimist, cu gări care stau să
pice, cu oameni trişti şi flămânzi, iar în raport se vorbeşte de «eficienţă» în
îmbunătăţirea mediului şi în crearea de alternative viabile pentru ca tânăra
generaţie să rămână şi să lucreze în Vale [...]. afirmaţiile făcute în raport sunt

187
contradictorii: că nu aţi reuşit să transformaţi oraşele din Vale în «zone
favorabile dezvoltării sectorului privat» şi nu aţi relansat nici activitatea CNH,
nu aţi realizat nici un obiectiv în infrastructură în afară de cele derulate prin
programul MARR (care s-ar fi realizat oricum) atunci despre ce alternative
viabile se vorbeşte?” (Bran, Matinal, 01.04.2003).
Nici în anul 2005 activitatea Asociaţiei nu a reuşit să modifice nimic din
peisajul economico-social al zonei. Nici măcar obiectivul cel mai des invocat
“crearea unui sector turistic care să stimuleze creşterea economică şi ocuparea
forţei de muncă” nu a ajuns cel puţin în faza de reabilitare a infrastructurii.
Am încercat să enumerăm iniţiativele şi tentativele de aplicare a
măsurilor active de protecţie socială în Valea Jiului, din dorinţa de a demonstra
că zona nu a fost deloc lipsită de proiecte, programe şi strategii, mai mult sau
mai puţin bazate pe cunoaşterea reală a situaţiei. Multe dintre aceste programe
s-au realizat în termeni foarte vagi şi generali şi deşi unele au fost mai bine
ancorate în problemele existente, toate au avut aceleaşi obiective considerate ca
fiind soluţiile prioritare în redresarea zonei.
Indiferent de cât interes a existat în implementarea lor, proiectele
elaborate nu puteau avea şanse prea mari de reuşită atât timp cât alternativele de
ocupare nu au existat.
Reiterăm faptul că singurele posibilităţi semnificative de încadrare a
celor fără loc de muncă, au fost cele de tip sezonier, prin intermediul
programelor finanţate de ANOFM, aportul investitorilor şi al agenţilor
economici din regiune fiind aproape nul. Tentativele de susţinere a dezvoltării
sectorului privat, în special al IMM-urilor, s-au lovit de barierele birocraţiei, a
lipsei terenurilor şi spaţiilor necesare, a lipsei de cunoştinţe în domeniu, a unui
nivel, în general, redus de instruire. Dezinteresul autorităţilor locale, dublat
de o imagine negativă asociată zonei, au frânat atragerea investitorilor
externi regiunii, iar reconversia profesională se mai realizează doar în măsura în

188
care asigură calificări în meserii cerute pe piaţa muncii în alte zone ale ţării sau
în străinătate.
Una din concluziile Strategiei de dezvoltare a zonei Văii Jiului
Noroc Bun 2001 – 2010 “protecţie socială mai profitabilă decât salariile oferite
de sectorul particular” (la nivelul anului 2001), exprimă sintetic nivelul de
dezvoltare al acestuia şi mentalitatea privaţilor încă tributară ideii că «au de
unde alege din miile de şomeri» (deşi tocmai angajatorii acuză lipsa de interes a
celor neocupaţi).
Din punct de vedere economic, după opt ani de la primul val de
disponibilizări din minerit, Valea Jiului rămâne încă dependentă de acesta,
soluţiile de diversificare economică fiind încă în faza de proiecte.

5.5. Soluţii pentru redresarea economică a Văii Jiului

“Tranziţia a fost plătită nu numai prin căderea economiei şi sărăcirea
populaţiei, ci şi prin grave procese de dezagregare socială, cele mai multe dintre
ele imposibil de cuantificat: degradarea forţei de muncă, dezagregarea familiilor,
abandonul copiilor, creşterea delicvenţei, mai ales a crimei organizate, creşterea
violenţei; forme noi precum şantajul, răpirile, taxele de protecţie, traficul de
persoane, exploatarea economică şi sexuală, mergându-se până la traficul de
copii, creşterea fenomenului copiilor străzii, creşterea dificultăţii de integrare
socială a tinerilor din mediile sărace, mai ales a celor care ies din instituţiile de
ocrotire socială, degradarea participării şcolare şi a stocului profesional al
populaţiei active[…]. Deşi căderea economică poate fi corectată într-o perioadă
relativ scurtă, procesele sociale dezagregative sunt însă mult mai greu de
absorbit, cu costuri apreciabile eşalonate pe o perioadă de timp imposibil de
determinat.” (Zamfir, 2004, p.51).
Eficienţa politicilor sociale aplicate pe piaţa muncii depinde în mod
direct de capacitatea acesteia de a oferi posibilităţi de creştere a ratei de ocupare.
Evaluarea politicilor sociale pe baza a cel puţin două dintre criterii –

189
universalitatea asigurării unui minim de bunăstare şi reabilitarea bunăstării
individuale – conduce la rezultate nedorite în Valea Jiului.
Reiterăm ideea conform căreia, în această zonă, timp de opt ani (1997 –
2005), oferta pe piaţa muncii a fost nesemnificativă în raport cu cererea,
singurele politici sociale aplicate cu “succes” fiind cele de protecţie pasivă a
persoanelor neocupate.
Am amintit (vezi capitolul 1) că un sistem de protecţie eficient este
considerat cel care nu creează o dependenţă durabilă a individului de sprijinul
social, care nu îl conduce pe acesta la situaţia de a se complace în postura de
asistat social. Din nefericire, sintagme de genul “şomeri de lungă durată”,
“şomaj cronic”, “armata asistaţilor social” au devenit uzuale în Valea Jiului,
dependenţa de susţinerea financiară a statului devenind – pentru mii de oameni –
un mod de viaţă intrat deja în obişnuinţă. Activitatea productivă de bază a zonei
a rămas tot mineritul şi probabil, într-o situaţie ipotetică în care mâine, acesta ar
fi total desfiinţat, Valea ar intra într-un colaps economico-social total.
Toate studiile, cercetările, programele şi proiectele realizate în Valea
Jiului din 1997 şi până în prezent au încercat să contureze direcţii reale de
dezvoltare economică alternativă. Concluziile lor au mers invariabil cam pe
aceleaşi coordonate: dezvoltarea turismului şi a agroturismului, a sectorului
privat, a celui de servicii către populaţie, relansarea industriei de prelucrare a
lemnului, refacerea infrastructurii ş.a.m.d.
Mai mult sau mai puţin realizabile pe termen scurt şi mediu, aceste
variante de redresare au ajuns la cunoştinţa populaţiei care şi-a exprimat – nu de
puţine ori – neîncrederea în posibilităţile lor de implementare. Suntem tentaţi să
credem că asemenea opinii nu erau bazate pe informaţii exacte, oamenii nu erau
avizaţi (nici măcar parţial) de conţinutul programelor (obiective, mod de
abordare, fonduri destinate, termene de realizare) şi cu toate acestea, realitatea a
confirmat aprecierile lor pesimiste.

190
 Deşi nu este un caz singular, exemplificăm cu câteva obiective propuse a
fi realizate până în anul 2002 de către Strategia şi Planul de Acţiuni pentru
Valea Jiului, realizat de IMC Consulting Limited şi finanţat de Programul
PHARE (proiect nr.RO9504-01.04-2005): “estimăm că în urma implementării
măsurilor se vor crea 9400 locuri de muncă, din care 3900 vor fi de lungă durată
şi 5500 vor fi de scurtă durată. Pentru a calcula impactul real al acestor măsuri,
trebuie să facem o estimare a efectului de creare a locurilor de muncă indirecte.
Ţinând cont de aceste efecte, Strategia va putea crea un număr total de locuri de
muncă cuprins între 18.900 şi 28.300”. La doi ani după aceste optimiste
estimări a apărut Strategia pentru dezvoltarea Văii Jiului “Noroc Bun” care
estima maxim 2608 locuri de muncă nou create în perioada 2002 – 2005.
Este lesne de înţeles – chiar la nivelul simţului comun – că nu se poate
face turism “peste noapte”, fără infrastructură, fără fonduri şi personal calificat,
că industria de prelucrare a lemnului este greu de relansat atunci când şi cele
două fabrici care au existat (Livezeni şi Petrila) au fost desfiinţate ca urmare a
metodei de “privatizare prin lichidare”, că serviciile către populaţie nu se pot
dezvolta atât timp cât puterea de cumpărare în zonă este în cădere liberă etc.
Subiecţii cercetărilor noastre (anchetele A, B1, B2 şi D) au fost sondaţi în
privinţa posibilelor soluţii de redresare economică a Văii (tabelul nr.5.23).
Posibilitatea de ocupare a forţei de muncă în turism – atât de mult
vehiculată ca principală modalitate de relansare economică a zonei – este real
valorizată de mai puţin de 20% dintre cei investigaţi. Dacă pentru şomerii
anului 2001 părea soluţia cea mai bună – susţinută ca atare şi de către studiile
efectuate în Vale – la nivelul anului 2004, asistenţii sociali (angajaţi în primării)
au rămas cei mai optimişti în această privinţă.
Turismul – ca metodă de diminuare a şomajului şi alternativă viabilă de
creare de locuri de muncă, este un obiectiv pe termen lung a cărui realizare
depinde în mod imperios de rezolvarea infrastructurii. De altfel, şi autorităţile
locale au sfârşit prin a se lămuri că astfel de programe implică perioade mari

191
pentru implementare: “dacă luăm ca alternativă turismul, trecut întotdeauna pe
primul loc datorită calităţii resurselor de care dispune Valea Jiului, atunci
trebuie să remarcăm că dezvoltarea acestuia este condiţionată de transformări
structurale radicale, inclusiv în ceea ce priveşte capitalul uman şi, ceea ce este
mai important, nu numai la nivelul Văii Jiului.

Tabelul nr.5.23 (%)

Soluţii pentru reducerea şomajului (total variante de răspuns)
Soluţii eliminare
interdicţie ocupare recon- dezvol- ocupare servicii
de în turism struire tare în infra- către
reangajare fond sector structură populaţie alta* TOTAL
Subiecţi a disponi- locativ privat
bilizaţilor

Şomeri 23,22 26,96 11,89 20,69 12,49 - 4,75 1977=100

2001
Asistaţi
social
22,78 12,50 20,12 10,65 13,12 17,64 3,19 1128=100
2002
Asistaţi
social
14,53 14,23 24,70 10,47 18,90 11,79 5,38 984=100
2004
Asistenţi
sociali
10,75 20,43 10,75 21,51 11,83 20,43 4,30 93 =100
2004
Total 20,78 19,92 17,09 15,59 14,16 7,98 4,48 4182=100
* au fost menţionate: activităţi de ecologizare, privatizarea mineritului, emigrarea spre alte zone
mai bine dezvoltate economic.

Din punct de vedere investiţional va fi necesară o sumă de aproximativ

136 milioane euro doar pentru dezvoltare şi amenajări turistice, fără să se ia în
calcul lucrurile necesare pentru înlăturarea izolării din punct de vedere al căilor
de comunicaţii a Văii Jiului şi reconstrucţia ecologică a zonei constând în
reconstrucţia haldelor şi iazurilor de steril, demolarea unor construcţii şi incinte
miniere, demontări de instalaţii, ecologizarea râului Jiu, fără toate acestea nu
poate fi vorba de o eventuală promovare a turismului internaţional în zonă”
(PJH, 3-4.04.2001).
192
 “În ceea ce priveşte posibilitatea de materializare a intenţiilor de
dezvoltare turistică a zonei, se pare că soluţia optimă constă în acţiunea

convergentă a efortului investiţional al statului (orientat îndeosebi spre

realizarea infrastructurii necesare – drumuri de acces modernizate şi
telecomunicaţii) şi al iniţiativei particulare” (Bogdan, 1999, pp.180-181).

Figura nr.12 (%)

Soluţii pentru reducerea şomajului
(total variante răspuns 4.182 = 100)

subiecţi
100
90
80
70
60
50
40
20.78
30 15.59
19.92 17.09 14.16
20
7.98 4.48
10
0
A B C D E F G soluţii

A – eliminarea interdicţiei de reangajare

a disponibilizaţilor
B – ocupare în turism
C – reconstruirea fondului locativ
D – dezvoltarea sectorului privat (IMM)
E – ocupare în infrastructură
F – servicii către populaţie
G - alta

În general, lucrările în infrastructură – în special cele care vizau

dezvoltarea domeniului turistic – au cam rămas blocate la nivelul anului 2003.
Drumurile de acces – de genul celui Câmpu lui Neag – Herculane – au rămas în
faza de proiecte sau în parţială realizare (câţiva kilometri), lucrările fiind sistate

193
din cauza lipsei de fonduri. Dacă în staţiunea montană Straja, investitorii locali
– cu sprijinul autorităţilor publice şi a exploatărilor miniere din zonă – au reuşit
să o integreze cât de cât în circuitul turistic, în Parâng abia la începutul lunii
august 2005 au demarat lucrările pentru realizarea drumului de acces. Inutil să
mai menţionăm că proiectele pentru canalizare, aducţiune de apă, ecologizare şi
căi de acces, au fost aprobate din anul 2003. Pe de altă parte, şi cei implicaţi în
turism au dat dovadă de o inerţie cvasitotală, fiecare încercând să realizeze ceva
în folosul propriu. Ne confruntăm în zonă cu o noţiune de turism prost înţeleasă:
proprietarii şi administratorii cabanelor şi caselor de vacanţă montane, folosesc
tot potenţialul acestora în perioada de iarnă, practicând de multe ori tarife ce nu
corespund calităţii serviciilor oferite, pentru ca în alte luni ale anului să închidă
practic activitatea.
Am fost martori la situaţii în care – în masivul Parâng – în lunile de vară,
grupuri de excursionişti străini, căutau cu disperare un loc de cazare sau un
punct alimentar pentru a-şi cumpăra pâine, uluiţi de faptul că în plin seson
estival, zona era pustie.
Turismul perceput în majoritatea situaţiilor ca “afacere” pe trei-patru
luni, oferind condiţii precare contra unor sume exorbitante, gândit pe termen
scurt şi doar în folosul propriu, nu poate deveni astfel o soluţie importantă în
reducerea şomajului şi în crearea posibilităţilor de ocupare. Pentru
exemplificare, vom folosi câteva din concluziile unei anchete sociologice
(Roşia, licenţă 2004) de tip panel realizată pe parcursul a trei ani, pe 20 de
investitori (proprietari şi administratori de cabane) din masivul Parâng şi 50 de
turişti. În ceea ce priveşte agenţii economici ai turismului, ei au fost în totalitate
bărbaţi, ca şi 88% dintre turişti. Din punct de vedere al vârstei, agenţii
economici au ponderi echilibrate (câte o treime) pe intervale de vârstă 30 – 39
ani, 40 – 49 ani şi 50 – 59 ani, în timp ce majoritatea turiştilor (52%) au
fost foarte tineri (până în 29 de ani). Au fost cuprinşi în cercetare trei agenţi
economici cu studii gimnaziale, marea lor majoritate având totuşi studii medii

194
(45%) şi superioare (35%), ponderea turiştilor absolvenţi a formelor de
învăţământ superior fiind de 68%.
În general, agenţii economici susţin că motivaţia lor de a deveni
întreprinzători în turism a fost stimulată de dorinţa de a integra Parângul în
circuitul turistic naţional (70%), de faptul că acesta e activitatea la care se pricep
(25%) şi doar puţini pentru că este o afacere profitabilă. Şi proprietarii de case
de vacanţă şi turiştii, convin că problemele cele mai mari ce trebuie rezolvate
sunt investiţiile în infrastructură, amenajarea şi sistematizarea zonei,
obţinerea de facilităţi fiscale, declararea ca zonă turistică şi mediatizarea ei.
Dintre agenţii economici, 90% nu au angajat nici o persoană calificată în
turism şi servicii, 98% dintre ei îşi asigură singuri managementul unităţii sau îl
lasă în seama altor membri ai familiei în timp ce doar 2% au angajat personal
calificat în acest sens iar 5% dintre ei au doar studii gimnaziale!
Dificultăţile generale întâmpinate de către cei care investesc în zonă,
aduc în prim plan problemele de legislaţie (30%), de imagine negativă a zonei
(17%), de mentalitate a populaţiei şi lipsă a resurselor financiare (câte 15%), de
sărăcie, birocraţie şi dezinteres al autorităţilor. Mai specific, problemele mari în
dezvoltare le reprezintă drumul de acces (23%), lipsa aducţiunii de apă pentru
toată zona turistică (20%), probleme legate de telecomunicaţii, privatizare a
telescaunului, energie electrică ş.a.m.d. Zonei Parâng – în viziunea celor care au
investit în ea – îi lipsesc în primul rând condiţiile bune de cazare (58%),
activităţile de ecologizare şi de divertisment. Cu toate acestea, agenţii economici
în cauză, situează încă turismul pe primul loc într-o ierarhizare viitoare a
domeniilor economice ce vor revitaliza Valea, urmat de serviciile către
populaţie, minerit, comerţ etc. În final, în unanimitate, toţi agenţii economici
sunt de acord cu privatizarea pârtiilor de schi şi cu declararea municipiului
Petroşani oraş turistic. Spicuim câteva dintre concluziile cercetării menţionate:
“Turismul din masivul Parâng trebuie să se transforme într-un turism practicabil
atât iarna cât şi vara, lucru care acum nu se întâmplă. Participarea cabanierilor şi

195
a lucrătorilor din turism care îşi desfăşoară activitatea la munte la diferite cursuri
de pregătire, de specializare, ar face foarte mult pentru turismul local, prin
ridicarea nivelului de pregătire (în domeniu n.n.) al cabanierilor. Turismul în
Valea Jiului nu se face doar în Parâng, Straja sau Retezat. El începe de la gara
CFR Petroşani, poartă de intrare a turiştilor în Vale pe calea ferată, de la Băniţa
sau Defileul Jiului pe şosea. Din aceste locuri trebuie pornită amenajarea zonei;
trebuie amenajate toate traseele, curăţate arterele de acces, astfel ca ele să
încânte privirea turiştilor” (Roşia R., op.cit.p.58).
O schimbare de mentalitate se impune deci şi în felul în care cei direct
implicaţi privesc această posibilitate de redresare economică – turismul, care
trebuie gândit pe termen lung şi în folosul tuturor.
Revenind la aspectele generale, mai bine este valorizată “eliminarea
interdicţiei de reangajare a disponibilizaţilor ” cunoscut fiind faptul că, în
contractul de concediere colectivă aferent ordonanţelor nr.9 şi 22/1997, este
stipulată condiţia ca cei care părăsesc astfel locul de muncă, nu au voie să se
reangajeze “la acelaşi loc de muncă” timp de minim un an. Beneficiarii de
ajutoare sociale preferă ocuparea în reconstruirea fondului locativ şi în lucrările
de infrastructură, tocmai datorită nivelului lor redus de calificare sau faptului că
au doar astfel de calificări.
Dar, indiferent de opiniile oamenilor – fie ele chiar la nivelul simţului
comun – şi de strategiile de dezvoltare elaborate din 1997 şi până în prezent, în
nici unul din aceste posibile domenii de reorientare economică nu s-au
consemnat evoluţii semnificative. Rezumăm:
 turismul s-a dezvoltat lent, proiectat mai mult pe termen scurt. Cel
montan nu oferă decât într-o măsură mult prea mică condiţiile necesare
unui turism civilizat şi modern, iar cei din exteriorul Văii Jiului care
poposesc aici, nici nu au auzit poate şi nici nu au de unde se informa că
– spre exemplu – la Petroşani există unicul Muzeu al Mineritului
carbonifer din ţară;

196
 lucrări de anvergură în domeniul infrastructurii nu s-au realizat. Cele
câteva reparaţii de drumuri şi şosele, ecologizări de albii de râuri şi
reabilitări de reţele termice care au fost susţinute de finanţări acordate
prin intermediul proiectului MARR au fost insuficiente;
 în ceea ce priveşte domeniul locativ, situaţia pare a fi mai proastă decât
înainte de anii `90. Reparaţii şi lucrări de întreţinere s-au realizat foarte
puţine (tot prin intermediul proiectului MARR), existând şi la ora actuală
în Valea Jiului blocuri de locuinţe rămase nefinisate din anii `90.
Singurele construcţii de acest fel – foarte puţine la număr – care s-au
realizat din decembrie 1989 încoace, au fost locuinţele sociale construite
de ANL în Petrila şi Uricani;
 dezvoltarea sectorului privat (IMM-urilor) şi a serviciilor către populaţie,
pare a fi sectorul în care nu se întâmplă mai nimic. Agenţii economici
privaţi din zonă au – în general – domeniu de activitate comercial, cei
axaţi pe producţie fiind foarte puţini. Aproape s-ar putea spune că
majoritatea firmelor de producţie sau de prestări servicii din Vale sunt
mai mult filiale ale unor firme exterioare regiunii sau sunt privatizate în
parteneriat cu firme străine (fabricile de tricotaje Petroşani şi Vulcan,
atelierele de producţie – instalare a tâmplăriei şi geamurilor termopan,
firmele de decoraţiuni interioare etc.).
 alte posibile variante de redresare economică – propuse de studiile
realizate în vale sau chiar de repondenţii anchetelor noastre – de genul:
eliminarea interdicţiei de reangajare a disponibilizaţilor, privatizarea
mineritului, emigrarea spre zone mai bine dezvoltate din ţară, sunt doar
alternative pe termen scurt pentru a reduce şomajul şi a oferi posibilitatea
creşterii ratei de ocupare. Cât despre eliminarea interdicţiei de reangajare
a celor plecaţi din sistem, nici nu poate fi vorba de o revenire în masă în
cadrul acestuia, atâta timp cât – în fiecare an – continuă restructurarea
prin concedieri colective.

197
 Şomerilor din 2001 (ancheta A) le-a fost pusă problema avantajelor şi
dezavantajelor ocazionate de menţinerea în exploatare a unităţilor miniere,
tocmai datorită faptului că – după patru ani de la începerea restructurării prin
disponibilizare – aceasta părea să fie – ca şi acum de altfel – unica formă sau
încercare de eficientizare în domeniu (tabelul nr.5.24).
Tabelul nr.5.24
Avantaje şi dezavantaje ale menţinerii în exploatare
a unităţilor miniere (ancheta A, şomeri = 1024)
Avantaje % Dezavantaje %
menţinerea locului de muncă 38,26 tineretul pleacă din zonă pentru 28,65
a lucra în alte domenii
creşterea nivelului de trai 29,03 zona e ocolită de investitori 22,51
dezvoltarea economică a 14,81 afectează starea de sănătate a 18,13
zonei populaţiei
atragerea de investitori în 10,71 poluarea continuă a mediului 11,99
zonă
avantaje economice pentru activitatea e nerantabilă şi nu 10,24
cei angajaţi în minerit produce creştere economică
3,52
importanţă pentru economia 1,91 frânează dezvoltarea altor 8,48
naţională sectoare de activitate
menţinerea tradiţiei regiunii 1,76
TOTAL 682=100 TOTAL 342=100

Două treimi (66,6%) dintre şomerii investigaţi consideră că există doar

avantaje în menţinerea activităţii în minerit, primul de acest fel nominalizat
fiind “menţinerea locurilor de muncă”, repondenţii fiind cei care s-au
confruntat cu situaţia pierderii acestuia. Creşterea nivelului de trai şi – oarecum
implicit – dezvoltarea economică a zonei, sunt speranţe legate tot de menţinerea
în funcţie a capacităţilor de producţie din minerit, fapt ce confirmă concluziile
altor cercetări, conform cărora, încă pentru mult timp supravieţuirea economică
a zonei este legată de supravieţuirea mineritului. Se explică într-un fel
cauzele grevei minerilor din ianuarie 1999 când executivul preconiza închiderea
198
a două exploatări miniere (Dâlja şi Aninoasa), pe fondul unei rate extrem de
mari a şomajului în Vale.
Problema emigrării din Vale a fost gândită ca o soluţie de reducere a
şomajului, dar fenomenul n-a luat amploare în anii următori disponibilizărilor.
Cu toate acestea, el este resimţit ca un dezavantaj al menţinerii în funcţie a
mineritului: “tineretul pleacă din zonă pentru a se angaja în alte domenii de
activitate” ceea ce confirmă – pe de altă parte – lipsa acestor posibilităţi în Vale.
Faptul că oamenii consideră că “zona e ocolită de investitori” poate fi pus mai
mult pe seama imaginii negative create de succesivele mineriade şi acţiuni
revendicative din Vale şi mai puţin pe seama menţinerii activităţii în domeniu.
Există şi păreri (3,41% din totalul subiecţilor) care acuză lipsa de
rentabilitate a acestei activităţi ori care apreciază (2,83%) că aceasta frânează
dezvoltarea altor sectoare de activitate. Mineritul reprezintă totuşi un domeniu
economic strategic, de importanţă naţională, motiv pentru care nu poate fi nici
eliminat şi destul de dificil de privatizat .
În anul 2003, cadrele de conducere implicate în ancheta sociologică
privind “înţelegerea problemelor sociale” (ancheta C) au fost puse în situaţia de
a indica problemele majore cu care se confruntă în Valea Jiului şi în domeniul
lor de activitate. Lor nu li s-a solicitat o ierarhizare a posibilelor soluţii de
redresare economică, ci una a dificultăţilor existente, fiecare dintre respondenţi
având posibilitatea să numească cinci astfel de probleme (atât în zonă cât şi în
domeniul de activitate) dintr-o precodificare care a cuprins 17 aserţiuni la care
puteau – evident – să adauge şi altele (tabelul nr.5.25).
Celelalte probleme indicate – care nu apar în tabel – au fost (în ordinea
importanţei lor pentru Valea Jiului): nivelul ridicat al birocraţiei (23%), nivelul
redus de instruire şi cultură (22%), lipsa de interes faţă de muncă (22%),
veniturile mici realizate în zonă (17%), monopolul economic local (14%),
managementul defectuos în afaceri (12%), lipsuri sau insuficienţe legislative
(7%) şi lipsa terenurilor cu potenţial agricol (4%).

199
 Tabelul nr.5.25 (%)
Probleme ale Văii jiului şi ale domeniului de activitate
(ancheta C – 394 subiecţi, total variante de răspuns)
în Valea Jiului în domeniul de activitate
pozi- % pozi- %
ţia alegeri ţia alegeri
total AE AP S Probleme total AE AP S

1 74 74 76 69 dependenţa de 1 51 51 36 71
exploatarea
cărbunelui
2 64 66 60 59 lipsa locurilor de 5 36 32 44 43
muncă
3 48 45 53 59 sărăcia 2 48 47 54 45
generalizată
din zonă
4 41 45 20 49 dezinteres al 7 33 34 24 37
autorităţilor
5 41 39 50 37 infrastructura 8 30 30 36 22
insuficientă
6 36 34 40 41 influenţa 3 42 42 29 55
reducerii
activităţii de
exploatare
7 28 30 17 35 nivel ridicat al 14 22 25 11 20
corupţiei
8 27 29 17 29 management 12 25 25 29 22
defectuos în
administraţie
9 26 26 31 18 mentalitate 4 38 36 43 41
rezistentă la
schimbări
AE – agenţi economici de stat şi privaţi;
AP – autorităţi publice
S – sindicalişti

Fiecare dintre cele trei loturi de subiecţi cuprinse în cercetare apreciază

diferit problematica zonei şi a domeniului de activitate.
Comparativ cu ceilalţi, în ceea ce priveşte Valea, agenţii economici
valorizează superior problema lipsei locurilor de muncă în timp ce, în domeniul
lor de activitate, sunt mai preocupaţi de nivelulal ridicat al corupţiei. Autorităţile

200
publice reclamă dependenţa economică a zonei de menţinerea în funcţie a
exploatărilor miniere, infrastructura necorespunzătoare şi mentalitatea
conservatoare, în activitatea lor confruntându-se mai mult cu lipsa locurilor de
muncă (în sistemul administrativ), sărăcia generalizată din zonă, aceleaşi
probleme de infrastructură (pe care ei trebuie să le rezolve), cu un management
defectuos în propria lor activitate şi cu un acelaşi tip de rezistenţă la schimbare,
caracteristică de această dată celor ce activează în domeniu.
Procesul de schimbare a mentalităţii apare mult mai vizibil ca problemă
în ceea ce priveşte domeniile de activitate, el clasându-se pe locul patru, semn că
oamenii conştientizează că acest fel de conservatorism nu poate decât să frâneze
buna desfăşurare a activităţilor. Dacă în ambele situaţii (Valea Jiului şi domeniul
de activitate a celor anchetaţi) dependenţa economică a zonei de minerit obţine
cele mai multe procente, în ceea ce priveşte domeniile de activitate, apare
superior valorizată influenţa restrângerii şi restructurării acestuia, sindicatele şi
agenţii economici fiind cei care simt efectele cel mai puternic.
Figura nr.13 (%)
Cele mai importante probleme ale Văii Jiului
(ancheta C, total variante răspuns)
subiecţi
100
90 74

80
64
70
48
60 41
50 41
40
30
20
10
0
A B C D E variante

A – dependenţa de exploatarea cărbunelui D – dezinteres al autorităţilor

B – lipsa locurilor de muncă E – infrastructura insuficientă
C – sărăcia generalizată din zonă
201
 Problemele mari ale Văii Jiului sunt – în fond – cele pe care le-am
prezentat pe tot parcursul acestei lucrări: imposibilitatea de a supravieţui în lipsa
principalei activităţi a zonei (mineritul) şi cele două consecinţe directe ale
restructurării unei zone de tip monofactorial prin concedieri colective: lipsa
acută a locurilor de muncă, generalizarea stării de sărăcie şi polarizarea
societăţii.

Reducerea dependenţei economice de minerit nu se poate realiza decât

prin intermediul unor alternative viabile de dezvoltare economică, alternative
care – la ora actuală – sunt ori într-o fază incipientă de implementare, ori au
rămas la stadiul de obiective (propuse de nenumăratele studii, proiecte,
programe şi strategii) pentru care nu există fonduri sau interes.

În lipsa acestora, protecţia socială de tip pasiv aplicată în zonă şi cele

câteva măsuri active (programele de dezvoltare comunitară) nu fac decât să
menţină o stare fragilă de linişte, să cosmetizeze pe alocuri o realitate extrem de
sumbră, să contribuie la instaurarea unor situaţii de dependenţă durabilă a
oamenilor faţă de ajutoarele oferite de către stat.

202
 Capitolul 6

DEPENDENŢA EFICIENŢEI POLITICILOR SOCIALE

EFECTIVE DE ÎNŢELEGEREA PROBLEMEI SOCIALE

Ideea de a completa în 2003 programul nostru cu această cercetare

(simbolizată cu C şi bazată pe ipoteza 3), ne-a venit în mod inductiv după
anchetele realizate în 2001 şi 2002 (anchetele A şi B).
La baza acestei cercetări a stat deci o constatare din cele anterioare,
dar care poate fi oarecum la îndemâna tuturor celor care gândesc mai
aplicat asupra fenomenelor sociale. De aproape 15 ani, un areal ca acela al
Văii Jiului se zbate în confruntări cu probleme de mare gravitate, într-o
situaţie care îl fixează în ultimii ani într-o stare perpetuă de colaps iminent.
Politicile sociale aplicate succesiv în Valea Jiului s-au dovedit rând pe
rând incapabile de a produce redresări de fond şi majore. „Soluţiile”
problemelor au fost mai ales de natură pasivă, constând în încercări de relaxare
pe moment a unor tensiuni sociale structurale. Indiferent de guvernare, soluţia a
fost găsită în disponibilizări cu salarii compensatorii, indemnizaţii de şomaj,
ajutoare sociale, ajutoare speciale etc. Chiar dacă unele guvernări (spre exemplu,
aceea dintre 1996-2000) s-au remarcat în mod deosebit în oficializarea plăţii
nemuncii, rezultatul global este că în ultimii ani personalul angajat în industria
de extragere a cărbunelui din Valea Jiului a scăzut sub 1/3. Dacă în 1989
producţia de huilă (Valea Jiului, Anina, Ţebea) utiliza aproximativ 54.000
salariaţi, actuala Companie Naţională a Huilei foloseşte doar cu puţin peste
13.200. Simplificând mult lucrurile, totul pare ca o dispută în care actorii sunt
„centrul” şi „bazinul”. „Centrul” înseamnă puterea de stat centrală, înseamnă
Bucureşti-ul cu guvernul, preşedinţia şi parlamentul. Într-o primă etapă (1990-
1994) centrul a dat fără reţineri, mai ales în perioada mineriadelor (1990-1992)
203
satisfăcând orice cereri ale bazinului. Abia în a doua parte a guvernării 1992-
1996, centrul a încercat să avanseze idei ce difereau de intenţia bazinului de
perpetuare a statu-quoului. Deci au apărut intenţii de reformă, de reducere a
activităţii miniere, de limitare a subvenţiilor, de neacceptare a producţiei cu
costuri (pierderi) foarte mari. Guvernarea 1996-2000 s-a ilustrat prin încercarea
de rezolvare formală a restructurării (ca etapă a reformei) prin disponibilizări
masive pe bază de salarii compensatorii, operaţie ce n-a făcut decât să
accentueze problemele sociale ale bazinului.
Toate măsurile ultimilor 10 ani, cu programe de tipul zonei
defavorizate, zonelor de dezvoltare, venit minim garantat, dezvoltarea
turismului, crearea Asociaţiei Valea Jiului şi a numirii unui guvernator,
crearea structurii de dezvoltare a zonelor miniere ş.a.m.d. au condus la efecte
cu totul neglijabile. Ca cercetător îţi pui firesc întrebarea dacă cei de la centru
înţeleg (conştientizează, formulează, propun soluţii) corect problemele Văii
Jiului. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, nu s-ar lua măsuri „pe picior”, fără şansă
de aplicare, cu logistică neasigurată, creând structuri inutile şi ineficiente, care
sunt la scurt timp modificate ori abandonate. Exemple le pot constitui
renunţările la prerogativele de zonă defavorizată ori renunţarea la funcţia de
guvernator al Văii Jiului. Şi probabil că dacă s-ar face o cercetare asupra
„centrului” (minister, agenţii, guvern, parlament, organizaţii patronale, centrale
sindicale etc.) ar rezulta măcar insuficienţe de înţelegere, conştientizare,
formulare şi asumare a problemelor sociale specifice Văii Jiului. Cu totul în
treacăt semnalăm faptul că într-una din comunicările susţinute la Conferinţa
anuală a Asociaţiei Române de Sociologie şi a Asociaţiei Române pentru
Asistenţă Socială (Cluj – Napoca, 7-8 mai 2004), am propus în secţiunea I-a
colegilor eventual interesaţi, să realizăm pe baza unui instrument comun o
anchetă asupra unor diferite segmente de “centru” (ministere, agenţii
guvernamentale, alte organe centrale), care coordonează politici sociale în
activităţi şi zone diferite. O asemenea cercetare ar fi putut evidenţia, comparativ,

204
dacă doar ramura mineritului – şi în cadrul ei Valea Jiului – “beneficiază” de
insuficienta înţelegere a organelor centrale, sau fenomenul priveşte şi
metalurgia, chimia, transporturile, agricultura etc., manifestându-se şi la
Hunedoara, Călan, Călăraşi, Ocna Mureş, Slobozia, Zimnicea, Târgu Mureş
ş.a.m.d. Din păcate – pentru noi – propunerea nu a părut să intereseze pe cineva
aşa că am rămas cu concluziile asupra înţelegerii pe plan local. Celălalt actor în
ipotetica dispută la care am făcut referire este bazinul carbonifer al Văii Jiului.
Îl considerăm reprezentat de autorităţile publice, conducerea mineritului,
oamenii de afaceri, specialiştii din diferite domenii ale intelectualităţii locale.
Deseori se aud acuze de neimplicare, de propuneri nerealiste, de
aşteptare pasivă a efectelor presupuse favorabile, ori de dezinteres manifest
faţă de o reformă reală. Pe plan local actorii principali sunt administraţia din
minerit, administraţia publică, sindicatele, agenţii economici privaţi, mass-media
şi diferitele organizaţii neguvernamentale. Presupuse a fi convergente,
interesele acestor actori nu concordă în toate şi tot timpul, existând viziuni
sensibil diferite asupra problemelor sociale ale Văii Jiului. Reiterăm ipoteza de
bază a cercetării: dacă înţelegerea teoretică a problemei sociale este corectă,
atunci şi soluţiile adoptate pot avea efecte pozitive.
Din acest motiv am iniţiat în iulie 2003 o cercetare în care să abordăm
lucrurile cu începutul lor firesc, încercând să constatăm ce înţeleg reprezentanţii
acestor actori ca fiind problemele sociale.
Date despre subiecţii C1 şi C2 au fost oferite în capitolul 2. Cum loturile
investigate în 2003 reprezentau exclusiv Valea Jiului şi în cadrul lor mineritul
era puternic reprezentat (ca agenţi economici, sindicalişti şi chiar în cadrul
autorităţilor), am încercat să supunem comparativ investigaţiei şi subiecţi din
afara Văii Jiului şi a mineritului. Pentru aceasta în aprilie 2004 am făcut o
anchetă în rândul participanţilor la întrunirea anuală a sistemului bibliotecilor
din judeţ. Chestionarul a fost adaptat, rămânând întrebările de cunoştinţe la care
au răspuns şi celelalte categorii de subiecţi, dar punând şi întrebări specifice

205
problematicii sistemului. În toate situaţiile statistice ce se referă la aspecte
comune, cei 67 de subiecţi apar sub indicativul „biblioteci”.
Am menţionat la “metodologie” că din cele 11 întrebări de opinie ale
chestionarului, 8 au avut şi oarecari caracteristici de întrebări de cunoştinţe.
Înaintea analizei propriu-zise să precizăm modul în care am lucrat. Am stabilit
câteva puncte – cheie ale teoriei problemei sociale privind chestiuni de genul:
care este obiectul unei probleme sociale, cum se formulează ea, natura ei,
fazele prin care trece, nivelul la care se manifestă, cum se conştientizează ea
etc. Aceste probleme – cheie le-am transformat în întrebări de cunoştinţe
formulate precodificat deschis. În cadrul precodificării, am prevăzut şi
varianta (variantele) “adevărată” (adevărate), dar şi accepţiuni în diferite
grade eronate. Chestionarul a fost compus în principal din aceste întrebări – test
la care s-au mai adăugat doar cele de identificare şi despre problemele speciale
ale activităţii şi ale Văii Jiului. Chestionarul a fost completat în 2003 de 394
subiecţi iar în 2004 de alţi 67 subiecţi, deci de un total de 461 persoane. Deşi am
făcut-o la metodologie, reamintim că cei 394 de subiecţi din 2003 erau exclusiv
din Valea Jiului şi aparţineau unor categorii (autorităţi publice, agenţi economici
de stat şi privaţi, lideri sindicali), având responsabilităţi de conducere. Era
deci vorba de un grup de aproape 400 de persoane consistent implicate în viaţa
politică, economică şi socială locală şi de a căror înţelegere a ceea ce este o
problemă socială depindea şi concepţia despre politicile sociale necesare şi
practicate. Cei cuprinşi în subancheta C2 aparţineau unei alte categorii
profesionale (angajaţi în sistemul bibliotecilor), fiind în imensă majoritate
“rupţi” de problematica Văii Jiului prin faptul că activau în alte localităţi ale
judeţului Hunedoara.
6.1. Ce este o problemă socială ?

Acesta este aspectul fundamental în corecta înţelegere a ei. În literatura

de specialitate definiţiile mai uzual folosite sunt: “în termeni foarte generali, o

206
problemă socială poate fi definită în următorul fel: un proces social, o
caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un subsistem al ei
consideră că trebuie schimbat” (Zamfir, 1977, p.). O definiţie de dicţionar
enunţă că problema reprezintă o “caracteristică, situaţie apărută în dinamica unui
sistem social, care afectează negativ funcţiunea sa şi necesită intervenţia pentru
corectarea (modificarea) eliminarea sa” (Teodorescu, 1993, p.453).
Rezultă că problemele sociale indică o dificultate, o perturbare în
funcţionarea sistemului şi având consecinţe negative cer schimbare, care poate
fi sub forma eliminării, reducerii ori creşterii. Nu trebuie comisă eroarea de a
considera ca problemă doar ceva exclusiv negativ. Problemă poate deveni şi
ceva (proces, situaţie, caracteristică) în esenţă pozitiv dar care lipseşte, ori are
nivel insuficient. Spre exemplu, poate deveni problemă nevoia reconversiei
profesionale, când ea lipseşte ori are proporţii scăzute. Ori poate deveni
problemă faptul că o protecţie socială consistentă şi de durată prea mare (fapt în
sine pozitiv) conduce la dependenţă şi permanentizarea acesteia. Aici este vorba
de efectul negativ al unui proces social pozitiv în sine.
La începutul anchetei, i-am întrebat pe subiecţii noştri “dacă auzind
sintagma «problemă socială» se gândesc la ceva (aspect, situaţie, proces) ce se
cere ….”. În precodificarea întrebării, posibilităţile de răspuns au fost date în
ordinea: creat, consolidat, diminuat, stabilizat, schimbat, altceva… Această
precodificare indică în fond două sensuri:
- schimbarea (care este şi gen proxim pentru „creat” ori „diminuat”);
- neschimbarea („stabilizat”, „consolidat”).
Din cele 5 variante de răspuns una este cea mai bună („schimbat”),
două oarecum acceptabile („creat”, „diminuat”) şi alte două de-a dreptul
eronate („stabilizat”, „consolidat”). Considerăm variantele “creat” şi “diminuat”
doar oarecum acceptabile pentru că ele arată o viziune (înţelegere) unilaterală
în timp ce varianta “schimbat” le implică pe ambele.

207
 După aceste explicaţii introductive, să vedem ce au răspuns subiecţii
noştri.
Tabelul nr.6.1 (%)
Problema socială este ceva ce se cere:
Cerinţă dimi- schim- creat stabilizat/ altceva NR total
nuat bat consolidat
Subiecţi
Agenţi 33,82 21,09 24,00 15,64 4,00 1,45 275=100
economici
Autorităţi 44,43 14,29 27,14 10,00 5,71 1,43 70=100
publice
Sindicate 34,69 18,37 30,61 16,33 - - 49=100
Biblioteci 19,40 53,73 7,46 13,44 4,48 1,49 67=100
Total 32,97 24,51 22,78 14,53 3,90 1,31 464=100

Tabelul 6.1 clasează categoriile de răspunsuri în ordinea ponderilor şi

constatăm că răspunsul pe care l-am considerat cel mai (integral) bun nu obţine
pe total nici 25%! Oarecum surprinzător, angajaţii din sistemul bibliotecilor sunt
cei cu înţelegerea cea mai corectă (54%), posibil că atât dintr-o detaşare mai
mare faţă de concret dar şi dintr-un fond de cunoştinţe mai consistent. Îi
urmează agenţii economici aflaţi deja sub media totalului iar reprezentanţii
autorităţilor publice îngrijorează cu o pondere (14%) aflată pe ultimul loc.
Autorităţile publice “recuperează” însă la capitolul înţelegerii
unilaterale plasându-se în vârful ierarhiei cumulate (“diminuat” + “creat”) cu
71%, ceea ce le va fixa şi în vârful înţelegerii (corecte + unilaterale) cu 84%. În
ierarhia acestei înţelegeri nesigure în ceea ce este o problemă socială, urmează
liderii sindicali, agenţii economici şi angajaţii din biblioteci.
Un procent de 15% dintre repondenţi (67 persoane) au răspuns integral
greşit la această întrebare – test, liderii sindicali şi agenţii economici depăşind
media pe total. Pentru ambele aceste categorii, se constată şi un procent sub
medie al înţelegerii absolut corecte. Oricum, rezumând lucrurile, dacă doar sub

208
¼ dintre cei – în majoritate cu responsabilităţi – înţeleg absolut corect ce este o
problemă socială, acest lucru se va repercuta şi în alte aspecte colaterale.
Am încercat să verificăm această înţelegere şi prin întrebarea “în celebra
formulă «o problemă bine pusă este pe jumătate rezolvată», pentru
dumneavoastră sintagma «bine pusă» are sensul …” Precodificarea oferea
variantele: conştientizată, formulată corect, incluzând soluţii, sesizată din timp
ori alt sens. În ceea ce ne priveşte, sintagma de problemă “bine pusă” se referă la
formularea ei, deci considerăm că acesta este răspunsul ce s-ar cere dat.
Acceptăm că şi alte variante ar putea fi luate în calcul, deşi una cum ar fi
“conştientizată” este doar premiză a formulării. Aceasta pentru că – anticipând
un paragraf viitor – ceva neconştientizat nu devine problemă.

Tabelul nr.6.2 (%)

Sensul în care problema este “bine pusă”
Sens corect incluzând conştien- sesizată alt total
formulată soluţii din sens
Subiecţi tizată
timp
Agenţi 37,09 30,91 19,27 11,64 1,09 275=100
economici
Autorităţi 47,14 24,29 20,00 8,57 - 70=100
publice
Sindicate 34,69 36,73 16,33 12,25 - 49=100
Biblioteci 34,33 26,86 35,83 1,49 1,49 67=100
Total 37,96 29,94 21,47 9,76 0,87 464=100

Deci cei 1/5 pe total dintre repondenţi ce aleg varianta “conştientizată”

sunt în eroare, deoarece enunţul stipula deja că “problema bine pusă” există,
dificultatea fiind deja conştientizată ca să devină problemă. Şi celelalte variante
“incluzând soluţii” ori “sesizată din timp” permit acelaşi tip de comentariu.
Putem formula o problemă fără a include soluţiile rezolvării ei. Spre exemplu
formulăm ca problemă necesitatea reconversiei profesionale, a reducerii
209
şomajului, a privatizării, a ridicării calităţii învăţământului, a diminuării
corupţiei etc. fără a fi obligaţi a include în formulare şi toate soluţiile posibile.
Aceasta nu exclude ideea – la care vom face ulterior referire – ca în formularea
problemei să fie implicată şi existenţa /inexistenţa soluţiilor de rezolvare. Aici
însă era vorba de includerea soluţiilor.
Nici “sesizarea din timp” nu ţine de formulare ci de conştientizarea mai
rapidă a ceea ce se va formula ca problemă, toate acestea (ca şi alte sensuri
posibile) putând fi cel mult considerate accepţiuni colaterale şi/sau consecutive
formulării.
Tabelul de rezultate arată o înţelegere corectă de doar 38% dintre
subiecţi, cu un plus semnificativ (9%) în favoarea autorităţilor publice. Cei ce
acordă prioritate formulării corecte sunt mai ales cei ce consideră că problema
socială poate fi ceva atât pozitiv cât şi negativ, sunt de sex feminin, în vârstă de
peste 35 de ani şi posedând studii superioare. Ceva mai bună decât la aspectul
anterior, înţelegerea corectă rămâne şi aici sub 40%.

6.2. Obiectul şi natura problemei sociale

Ca un aspect consecinţă a înţelegerii a ceea ce este o problemă socială se

situează şi obiectul şi natura ei, în sensul de a se referi la ceva (caracteristică,
situaţie, proces) negativ, pozitiv ori neutru.
Am anticipat deja în deschiderea capitolului că problemă poate fi ceva
atât pozitiv cât şi negativ. În această privinţă s-a obţinut procentul cel mai
mare de răspuns corect, aproape jumătate (47%) optând pentru varianta că
problema socială se poate referi atât la ceva negativ cât şi la ceva pozitiv. Un
procent apropiat (42%) adoptă înţelegerea unilaterală dominantă în gândirea
comună (problemă e doar ceva negativ) şi aproape 7% accepţiunea că problemă
este doar ceva pozitiv (vezi tabelul nr.6.3).

210
 Tabelul nr.6.3 (%)
Ce poate reprezenta obiectul unei probleme sociale

Obiect pozitiv doar doar altă

şi negativ pozitiv părere
neutru NR total
negativ
Subiecţi
Agenţi 41,09 49,45 5,82 0,73 1,09 1,82 275=100
economici
Autorităţi 45,71 44,29 5,71 1,43 2,86 - 70=100
publice
Sindicate 51,03 32,65 12,24 4,08 - - 49=100
Biblioteci 70,15 17,91 7,46 1,49 2,99 - 67=100
Total 47,07 42,30 6,72 1,31 1,52 1,08 464=100

Figura nr.14 (%)

Ce poate reprezenta obiectul unei probleme sociale
(total variante de răspuns)

subiecţi
100
90
80
70
60 47.07
50 42,30
40
30
20 6.72
10 1.31 1.52 1.08
0
pozitiv şi doar doar pozitiv neutru altă părere NR variante
negativ negativ

Aspectul tratat se referă la natura problemei sociale şi poate fi detaliat şi

în privinţa obiectului ei. Din unele exemple s-a dedus deja că în mod concret
probleme sociale pot deveni o mare gamă de situaţii ori procese (Zamfir, 1977,
p.50-55).

211
 a – o stare socială învechită fie ca forme sociale de organizare
depăşite, fie ca fenomene tradiţionale ce nu concordă cu realităţile
contemporane şi pe care societăţile actuale nu le acceptă. Putem da numeroase
exemple mai ales din societatea ce face tranziţia de la socialism la economia de
piaţă. Structurile de proprietate colectivă din agricultură au trebuit să fie
desfiinţate şi au apărut în România postrevoluţionară peste 5 milioane de
proprietari funciari a 1 –2 ha. Această fărâmiţare excesivă devine şi ea o
problemă de vreme ce suprafaţa minim eficientă pentru exploataţiile agricole
este de aproximativ 50 ha, deci noua problemă este a unei noi concentrări a
proprietăţii. Întreprinderile de talie foarte mare şi forme centralizate de
organizate (combinate, centrale, regii, companii naţionale etc.) se cer în multe
cazuri înlocuite cu IMM-uri. În Valea Jiului, chiar la începutul anilor `90,
diminuarea cererii de cărbune a reclamat abandonarea unor capacităţi de
producţie (mine) ca Lonea Pilier, Petrila Sud, Cariera Jieţ şi Cariera Câmpu lui
Neag.
b – procese sociale considerate în sine ca negative, unele existând în
orice tip de societate, altele doar în anumite societăţi şi etape. Exemple le
constituie furtul, omuciderea, delincvenţa juvenilă, drogurile, prostituţia,
tulburările psihice de masă, sinuciderea, incestul, dezorganizarea familiei,
corupţia, dezastrele naturale ori economice etc.

Spre exemplu, în minerit erau şi înainte de 1989 la ordinea zilei

sustragerile (de plasă de sârmă, ulei de motor, şnur Alecu, ciment, lemn, ulei
de compresor, bolţari, pânză de filtru etc.) şi ele au continuat chiar şi în anii
2000, iar restructurarea a fost însoţită de apariţia firmelor private “căpuşe” care
au parazitat subvenţiile acordate de stat. Tot probleme pot apare din stilurile
autoritare de conducere, din slaba implicare a autorităţilor locale în viaţa
comunităţilor, din rezistenţa la nou ş.a.m.d.

c – consecinţele negative ale unui proces social pozitiv. În fond orice

proces social chiar dacă este în sine pozitiv, poate implica consecinţe colaterale
212
negative. Procesul – legitim şi necesar – al privatizării poate fi însoţit de
aspecte negative ca subevaluarea obiectivelor, solicitarea/primirea de
comisioane, apariţia firmelor căpuşă, nerespectarea obligaţiilor (profil de
activitate, investiţii, forţă de muncă) asumate, nerambursarea datoriilor,
evaziune fiscală etc. Iar libera circulaţie a informaţiei, produselor şi persoanelor
poate fi însoţită de apariţia producţiei şi consumului de droguri, a contrabandei,
a traficului de persoane ş.a.m.d.
d – fluctuaţii ale factorilor externi naturali şi sociali de tipul
catastrofelor naturale (cutremurul din decembrie 2004 din Asia de Sud-Est,
uraganul Katrina, cutremurele din Turcia şi Japonia), a influenţei războiului din
Irak asupra pieţii mondiale a petrolului, a influenţei penuriei de produse
petroliere asupra preţului barilului de petrol etc. Integrarea României în NATO
şi perspectiva aderării la UE generează şi ele o vastă categorie de probleme de
tipul compatibilizării legislaţiei, a acceptării cotelor de producţie şi de
conformare cu standardele UE.
e – decalajele produse de dezvoltare. Este cazul eficienţei care să
menţină competitive intreprinderile noastre în context european, adaptarea
conţinutului învăţământului la cerinţele pieţii muncii, decalajele dintre preţurile
aliniate european (energie, combustibil etc.) şi salariile rămase “româneşti“ ca şi
necesitatea informatizării în toate domeniile de activitate. Faptul că nu toate
componentele (subsistemele) unui sistem se schimbă (modernizează) în acelaşi
ritm, produce decalaje între nivelele superioare şi cele rămase în urmă ale
dezvoltării.
f – apariţia de noi necesităţi. Sistemele sociale îşi modifică pragul de
necesităţi în funcţie de evoluţie, iar apariţia unei noi necesităţi în dinamica
sistemului echivalează cu apariţia unei noi probleme ce se impune a fi
soluţionată. Exemplu: restructurarea economiei poate duce la restrângeri de
activitate, acestea generează şomaj, iar şomajul generează nevoia de protecţie,

213
de reconversie profesională, de deplasare a forţei de muncă din sectorul
industrial spre cel de servicii etc.
g – probleme de dezvoltare. Orice sistem tinzând să se dezvolte,
apariţia unor direcţii de dezvoltare ridică noi probleme pe traseul
conştientizare/formulare – asumare – soluţionare. Toate sistemele sociale tind să
se schimbe, în ritmuri mai lente sau mai alerte, pe front social mai larg
(cuprinzând mai multe subsisteme sociale) ori mai îngust. Schimbarea poate
viza structuri, instituţii, organizarea, tehnicile, tehnologiile, stilurile de viaţă etc.
Exemplele pot reprezenta informatizarea inexistentă ca problemă cu decenii în
urmă, problema clonării (animale şi umane, măcar a aceleia terapeutice), nevoia
apariţiei unor noi instituţii şi mecanisme în acord cu noile realităţi (Consiliul
Naţional al Audiovizualului, Garda Financiară, Garda de Mediu, Consiliul
Concurenţei ş.a.m.d.).

Natura acestor probleme poate fi clasificată în termenii de probleme

structurale, funcţionale şi accidentale (Teodorescu, loc.cit.). Structurale sunt
problemele generate de tranziţia la economia de piaţă, deci problemele
proprietăţii, privatizării, concurenţei etc. Funcţionale sunt probleme ce apar
în virtutea funcţionării sistemului, exemple putând fi corupţia, polarizarea
socială, marginalizarea/excluziunea socială, şomajul, traficul de persoane,
contrabanda, evaziunea fiscală ş.a.m.d. Probleme accidentale pot fi de natura
dezastrelor economice (crah financiar, crize de supraproducţie, epuizarea
unor resurse, accident nuclear etc.) ori naturale (foamete, inundaţii,
epidemii, cutremure, incendii pe teritorii vaste etc.).

Analiza problemelor sociale poate fi pusă şi în alţi termeni. Majoritatea

pot proveni din constituirea şi funcţionarea instituţiilor (Dabu, Ielici, 1995,
p.59) adică din nedefinirea corectă a scopurilor şi domeniilor în care
acţionează, din erori de diviziune şi organizare a muncii, din grade diferite de

214
depersonalizare a funcţiilor ori din lipsa de încredere şi recunoaştere din
partea colectivităţii.

În mod analog putem considera că problemele sociale pot fi clasificate şi

în funcţie de relaţia ierarhică dintre conducători şi conduşi, deci pot exista
probleme de influenţă, control, putere şi autoritate (Dabu, Ielici, op.cit.,

p. 96-99).

Încheiem sumara abordare teoretică a naturii problemelor sociale şi a

definirii lor cu diferenţa dintre două accepţiuni a naturii acestor definiri: cea
lineară şi cea ciclică. O definire lineară a procesului/problemă socială este una
anterioară şi independentă în raport cu formularea soluţiilor. Altfel spus,
enunţ problema fără să mă gândesc dacă ea are soluţii de rezolvare şi care ar fi
acelea. În definirea de proces ciclic, existenţa ori inexistenţa soluţiilor
influenţează însăşi definirea problemei, deci aspectul “soluţii” răzbate în modul
de definire a problemei.

Întrebarea “ce poate deveni o problemă socială” a fost precodificată cu

cele 7 variante semnalate anterior de la a la g plus “altele”. S-a admis alegerea
dintre acestea a maximum 3 variante din intenţia de a forţa o detaşare în ierarhia
ce va rezulta a câtorva dintre ele.

Pe totalul numărului de alegeri (care au fost 1304), s-a uzat în procent

de 94% de dreptul la 3 alegeri (media de alegeri pe subiect a fost de 2,82) dar nu
s-a obţinut o ierarhie decalată ci una “strânsă”. În fond, cea mai bine plasată
variantă de ceea ce poate fi problemă socială (“o situaţie depăşită”) a obţinut
19,25% din alegeri pe total (între 16 – 22 % pe categorii de repondenţi) iar
ultima, cea de a şaptea variantă, care a fost “consecinţe negative ale unor
procese pozitive” a obţinut 10,12% pe total (între 5 – 11 % pe grupe de
subiecţi).

215
 Tabelul nr.6.4 (%)
Ce poate deveni problemă socială (% din subiecţi ce au ales varianta)

Problema situaţie decalaje apariţia procese probleme factori consecinţe

socială de de noi sociale de naturali negative de
depăşită dezvol- necesi- negative dezvoltare şi/sau proces
tare tăţi sociali pozitiv
Subiecţi
Agenţi 57,09 43,27 44,73 38,91 35,27 33,09 30,54
economici
Autorităţi 44,29 58,57 47,14 34,28 30,00 40,00 28,57
publice
Sindicate 61,22 59,18 44,90 30,61 30,61 32,65 14,28
Biblioteci 44,25 50,75 52,24 35,82 37,31 23,88 31,34
Total 54,44 48,37 46,20 36,88 34,27 32,75 28,63

Figura nr. 15 (%)

Ce poate deveni o problemă socială?
(total variante de răspuns)
subiecţi 100

90
80
70 54.44
60 48.37 46,20
50 36.88 34.27 32.75
40 28.63
30
20
10
0
A B C D E F G variante

A – situaţie socială depăşită E – probleme de dezvoltare

B – decalaje de dezvoltare F – factori naturali / sociali
C – apariţia de noi necesităţi G – consecinţe negative de proces pozitiv
D – procese sociale negative

216
 Concluzia evidentă este dispersarea pe intervalul procentual de doar
10% (între 10,12% şi 19,25%) a tuturor variantelor. Aceasta ne indică lipsa
conştiinţei faptului că o problemă poate deveni mai ales ori în primul rând un
număr mai redus de situaţii.
Dar putem prezenta aceeaşi informaţie (opinia despre ce poate deveni
problemă socială) nu prin raportare la numărul de alegeri ci ca pondere a
opţiunilor din numărul de subiecţi.
Ierarhia rezultată prin raportarea la subiecţi, deci la % celor ce
nominalizează o variantă ori alta este mai diferenţiată. Ordinea ierarhică nu se
modifică faţă de ierarhia alegerilor, ca şi faptul că toate categoriile de repondenţi
plasează pe primele trei locuri aceleaşi variante. Este drept că ordinea pe total
(1, 2, 3) este la agenţii economici 1, 3, 2, la autorităţile publice 3, 1, 2, la
biblioteci 3, 2, 1 şi coincide doar la liderii sindicali 1, 2, 3. Cum aceştia din urmă
erau doar 70 din 461 de subiecţi, ei nu puteau influenţa decisiv ierarhia pe total
cu care coincid, acest lucru fiind încă o dovadă a apropierii opiniilor celor patru
categorii de respondenţi.
Comentând ierarhia variantelor la extreme, observăm conştientizarea mai
ales a situaţiilor sociale depăşite, a decalajelor existente provocate de dezvoltare
ca şi problemele generate de noi necesităţi. În acelaşi timp aspectele
problematice mai puţin evidente şi imperioase cum ar fi probleme ale dezvoltării
în viitor sau consecinţele negative ale unor procese sociale pozitive în sine, sunt
mai puţin sesizate. Am remarcat totuşi că la aceste ultime variante, cele mai
bune ponderi – comparativ cu celelalte categorii de repondenţi – aparţin
angajaţilor din sistemul bibliotecilor.

6.3. Conştientizarea problemei sociale

Am anticipat faptul că pentru formularea ca problemă a unei dificultăţi,

conştientizarea ei reprezintă o premiză. La rândul ei ea este legată de două
condiţii referitoare la acel proces perturbator (Zamfir, 1977, p.56):
217
 - să nu existe ori să fie slab eficace mecanismele de contracarare a
perturbării. De exemplu, pentru combaterea crimei organizate, a
consumului de droguri, a evaziunii fiscale, a traficului de persoane
sau a doping-ului sportivilor etc., România n-a fost pregătită cu
instituţii, personal, logistică şi experienţă. Au trebui create
compartimentele poliţiei pentru combaterea crimei organizate,
Comisia Naţională Antidrog şi serviciile respective din cadrul
poliţiei, Garda financiară etc. Au trebuit specializaţi oameni,
cumpărată aparatură de laborator, asigurată o bază logistică şi
stabilite cooperări cu instituţii similare din străinătate.
- procesul perturbator trebuie să atingă şi să depăşească un
anumit prag de acceptabilitate. Numai când fenomenul/procesul
atinge un nivel considerat critic, de neacceptat în continuare, el este
conştientizat ca problemă ce reclamă soluţionare. Faptul că un
sportiv se dopează, că un om de afaceri dă mită, că un individ se
droghează ori că o firmă îşi diminuează profitul pentru a nu plăti
impozite, nu constituie o problemă câtă vreme fenomenul este
singular, izolat şi de proporţii reduse. Dar când fenomenul tinde să
devină de masă, să se generalizeze, el este conştientizat ca
problemă. În alţi termeni (Teodorescu, 1993, loc.cit.) problema trece
prin mai multe faze: incubaţia, conştientizarea, conflictul şi
încercarea de soluţionare şi declinul.

Nu există problemă socială “în general”, deci nu vorbim despre faptul

că ar exista în general corupţie, alcoolism, evaziune fiscală ori consum de
droguri. Problema este întotdeauna a unui sistem, deci trebuie să ne preocupăm
de corupţia la o anumită primărie ori universitate, de evaziunea fiscală la o
anumită firmă, de consumul de droguri în anumite localuri ori cămine
studenţeşti etc.

218
 Aceasta ridică şi problema cine conştientizează/formulează problema,
cine constată că perturbarea există şi a depăşit un anumit prag. Sursa
conştientizării, implicit a formulării problemei poate fi internă ori exterioară
sistemului. Sursele interne sunt conducerea (la diferite niveluri) a sistemului şi
participanţii la el. Sursele exterioare pot fi beneficiarii, sistemele
intermediare producător – beneficiar, sistemele supraordonate şi sistemele de
control politic ori profesional.
Nivelul conştientizării poate fi informal şi formal, în acest ultim caz
problema fiind înregistrată şi recunoscută în mod oficial. Ca o problemă să aibă
şansa de a fi soluţionată, ea trebuie să fie conştientizată (şi) din interiorul
sistemului, recunoscută şi asumată oficial de către conducerea acestuia.
Repondenţii noştri au fost rugaţi să ierarhizeze factorii de care depinde
conştientizarea/formularea problemelor sociale, precodificarea oferind trei
factori interni şi patru factori externi, cu posibilitatea de a nominaliza şi alţii.
Ierarhia poate fi prezentată pe totalul alegerilor, menţionând că s-au
permis trei alegeri ce s-au cerut ordonate în ordinea importanţei, posibilitate de
care au uzat 96% dintre repondenţi. Privită ca pondere din alegeri, 22% din
totalul lor revine conducerii interne a sistemului, 19% sistemului politic, câte
16% participanţilor din sistem, beneficiarilor activităţii şi controlului intern din
sistem şi doar 6% vizează sistemele supraordonate. Grupate pe factori interni şi
externi, 54% din totalul alegerilor s-au îndreptat spre factori interni şi 46% din
opţiuni vizează factorii exteriori.
Dar analiza se poate face şi pentru prima alegere, caz în care datele se
“închid” şi “pe subiecţi”, deci constatăm implicit ponderea acordată de fiecare
categorie de subiecţi fiecăruia dintre factori.
Aceste date vor fi oferite în tabelul nr.6.5 şi ulterior le vom grupa în
tabelul 6.6 pe categorii de factori, adică cei din şi din afara sistemului.
Comentând ambele tabele prezentate, remarcăm ca un lucru bun că factorul

219
considerat cel mai important este conducerea internă a sistemului în care apare
perturbarea ce va tinde să fie formulată ca problemă.
Tabelul nr.6.5 (%)
Factorii ce determină conştientizarea/formularea problemei sociale
Factori condu- benefi- sistemul partici- control siste- inter-
cerea ciarii politic panţii prof. mediari
internă activit. din din mele NR total
sistem sistem supraor prod.
Subiecţi -donate
benef.

Agenţi 26,91 22,18 23,27 10,18 9,66 5,09 2,18 0,73 275=
economici 100
Autorităţi 40,00 24,29 17,14 5,71 7,14 1,43 4,29 - 70=
publice 100
Sindicate 32,65 20,41 18,37 12,24 12,24 - 4,09 - 49=
100
Biblioteci 28,88 29,86 11,94 14,93 11,94 1,49 2,98 2,98 67=
100
Total 29,07 23,47 20,17 10,41 9,76 3,47 2,82 0,87 461=
100

Tabelul nr.6.6 (%)

Factorii interni şi externi sistemului în conştientizarea problemei sociale
Factori interni externi total
sistemului* sistemului**
Subiecţi
Agenţi 46,55 53,45 275=100
economici
Autorităţi 52,85 47,15 70=100
publice
Sindicate 57,13 42,85 49=100
Biblioteci 50,35 49,65 67=100

Total 49,24 50,76 461=100

*conducerea internă a sistemului + participanţii din sistem + controlul intern din sistem
**beneficiarii activităţii sistemului + sistemul politic + sistemele supraordonate +
intermediarii producători – beneficiari + NR

Vom vedea ulterior că va exista totuşi un decalaj de 12 – 13 % între rolul

conducerii interne în conştientizarea problemei şi acela de asumare a ei. În fond

220
dacă conducerea unui sistem nu recunoaşte că ceva este problemă şi mai ales
nu-şi asumă problema, şansele soluţionării ei sunt foarte reduse. Să ne
imaginăm situaţia în care într-o primărie, o întreprindere ori într-o universitate
participanţii sunt la curent că se dau şi se iau şpăgi ori se trafichează examene,
dar primarul, directorul ori rectorul declară “la noi nu există corupţie”. Deci nu
recunoaşte (conştientizează) şi implicit nu asumă problema; în atari condiţii
este aproape sigur că problema nu se rezolvă fără schimbarea conducerii în
cauză.

În privinţa raportului dintre factorii interiori/exteriori sistemului

constatăm – pe total – un echilibru aproape perfect: 49% faţă de 51%. Credem
că aşteptarea din partea factorilor externi (51%) este prea mare, că ea exprimă
o atitudine pasivă, de aşteptare ca alţii (beneficiarii, sistemul politic, eşaloanele
superioare) să observe care sunt problemele tale! De altfel, cunoaşterea
acestor rezultate de cercetare recoltate în 2003 ne-au determinat să propunem la
Conferinţa Naţională de Sociologie din 2004 o tentativă de anchetare şi a
factorilor externi. Remarcăm totuşi că cel mai corect, după opinia noastră,
dozaj intern/extern aparţine liderilor sindicali, urmaţi de autorităţile publice. Şi
înţelegerea cea mai puţin corectă aparţine agenţilor economici, lucru explicabil
prin faptul că aproape jumătate dintre ei (135 persoane) sunt agenţi economici
de stat ce reprezintă mineritul. Ori este notoriu faptul că cei din minerit aşteaptă
ca problemelor lor să fie sesizate şi rezolvate “de sus”, de către guvern, minister
ori alte agenţii exterioare întreprinderilor miniere.

Una dintre întrebările adresate subiecţilor s-a referit şi la accepţiunea

lineară ori ciclică a naturii problemelor sociale, noi anticipând deja că
accepţiunea lineară este independentă de soluţii iar cea ciclică ţine cont de
existenţa sau inexistenţa soluţiilor chiar în momentul formulării problemei.
Peste 58% din totalul respondenţilor (39% dintre sindicalişti şi 73% dintre cei
din biblioteci) au apreciat accepţiunea – corectă şi după opinia noastră – de
proces ciclic. Iar dintre factorii care fac ca problema să treacă din faza latentă în
221
faza manifestă, principalii în ordinea ponderilor obţinute au fost consideraţi
conştientizarea problemei (40% pe total), existenţa soluţiilor de rezolvare
(21%) şi asumarea problemei de către conducerea internă a sistemului
(16%). Făcând o analiză comparativă între categoriile de repondenţi la aceşti
factori principali amintiţi, conştientizarea problemei este valorizată superior de
către autorităţile publice şi biblioteci (49 – 50 %), soluţiile de rezolvare de către
biblioteci şi agenţii economici (21–24 %) iar asumarea de către conducere a
problemei, valorizată superior de către liderii sindicali şi agenţii economici
(18–22 %).
În ancheta din 2003 care a avut ca repondenţi doar subiecţi implicaţi în
conducerea Văii Jiului s-a mai pus şi întrebarea privind conştientizarea,
formularea, asumarea, soluţiile preconizate etc. în raport cu problemele
specifice Văii Jiului. La fiecare caracteristică au existat trei posibilităţi de
răspuns, spre exemplu că problemele sunt corect sau defectuos formulate, că ele
sunt bine ori insuficient conştientizate etc.; evident a existat şi posibilitatea
nonrăspunsului.

Luând în calcul doar aprecierile pozitive (corect, bine, costuri reduse,

soluţii eficace etc.) construim tabelul 6.7. În acest caz analizăm nu care sunt
problemele (acest lucru a fost făcut într-un capitol anterior) ci cum sunt
apreciate problemele Văii Jiului.

Situaţia prezentată ne indică cât de reduse sunt aprecierile favorabile

pe diferite aspecte privind problemele sociale ale Văii Jiului. Cu o formulare în
proporţie de doar 17% considerată corectă, cu o conştientizare considerată bună
de doar 16%, cu o asumare considerată doar în proporţie de 5% corectă şi cu
doar 3% soluţii considerate eficiente, complexul de probleme specifice Văii
Jiului are şanse foarte scăzute de soluţionare. S-ar putea remarca şi faptul că
nu există diferenţe deosebite în apreciere între categoriile de subiecţi. Doar
autorităţile publice valorizează superior, comparativ cu ceilalţi, aspectul
formulării problemelor iar sindicatele pe cel al asumării lor. Dar faptul că toţi

222
apreciază pozitiv doar în procent de 2 – 3 % eficacitatea soluţiilor de rezolvare a
problemelor sociale ale Văii Jiului, spune aproape totul despre efectul acestora.

Tabelul nr.6.7 (%)

Aprecierile favorabile privind problemele specifice Văii Jiului
Subiecţi agenţi autorităţi sindicate medie pe
economici publice total
Apreciere
- sunt corect formulate 15,63 22,86 18,37 17,26
- sunt bine conştientizate 14,91 18,57 18,37 15,99
- au costuri economice scăzute 15,27 7,14 6,12 12,69
- au costuri sociale reduse 8,73 5,51 6,12 7,87
- sunt corect asumate 4,36 4,28 8,16 4,82
- sunt însoţite de soluţii eficace 3,27 2,86 2,04 3,04
Notă: diferenţa până la 100% o reprezintă aprecierile defavorabile (incorect, defectuos,
insuficient…) + NR

Menţionăm că întrebarea nu s-a referit la o singură problemă ci la

situaţia Văii Jiului în general, deci nu doar la sectorul (primărie, întreprindere,
afacere privată, ligă sindicală etc.) în care activează repondentul. Tabelul 6.7 nu
conţine şi răspunsul celor din sistemul bibliotecilor, deşi întrebarea le-a fost
pusă şi lor în 2004, dar nu cu privire la problemele Văii Jiului pe care se
presupune că nu le cunosc suficient, fiind rezidenţi în alte localităţi ale judeţului.
Amintim totuşi că având ca adresă specifică problemele din sistemul
bibliotecilor, ponderea aprecierilor favorabile este de 2 – 5 ori mai mare ! Spre
exemplu, opinia că problemele sunt corect formulate atinge 42%, că ele sunt
bine conştientizate însumează 37%, că ele sunt corect asumate = 28% iar faptul
că soluţiile sunt eficace este afirmat de 15% dintre angajaţii bibliotecilor. Nu
afirmăm că în sistemul bibliotecilor situaţia ar fi ideală, existând şi acolo
probleme de asumare ori soluţii, dar ele sunt considerate la un nivel mult mai
bun decât în minerit şi Valea Jiului.

223
 Figura nr. 16 (%)
Aprecieri favorabile privind problemele specifice Văii Jiului
(total variante de răspuns)

subiecţi
100
90
80
70
60
50
40
30 17.26 15.99
20 12.69 7.87 4.82
10 3.04
0
A B C D E F apreciere

A – sunt corect formulate D – au costuri sociale reduse

B – sunt bine conştientizate E – sunt corect asumate
C – au costuri economice scăzute F – sunt însoţite de soluţii eficace

Situaţia devine şi mai evidentă dacă ne raportăm doar la totalul

aprecierilor (pozitive şi negative) exprimate, deci dacă eliminăm
nonrăspunsurile. Numărul nonrăspunsurilor pe diferite aspecte (formulare,
conştientizare, asumare…) nu a fost identic, respondenţi considerându-se în grad
diferit apţi de a formula o apreciere asupra aspectului respectiv. Eliminând un
termen (nonrăspunsul) din totalul la care ne raportăm, ponderile cresc puţin dar
ordinea se menţine şi se vede mai ales că cei ce au formulat aprecieri asupra,
spre exemplu, soluţiilor problemelor sociale, le-au apreciat favorabil în proporţie
de doar 5% şi defavorabil în procent de 95%.

6.4. Sinteză asupra înţelegerii corecte a problemelor sociale

Am tratat în paragrafele anterioare câteva aspecte cheie în înţelegerea

corectă a unei probleme sociale. Chestionarul a cuprins şi întrebări ale căror
răspunsuri nu le-am comentat, cum ar fi aceea a nivelului (societate,
organizaţie, individ) la care se manifestă mai ales problemele sociale.

224
 Tabelul nr.6.8
(% rotunjite)
Aprecierea favorabilă/defavorabilă în opiniile privind
problemele sociale ale Văii Jiului
Aprecierea favorabilă defavorabilă
Aspectul
- formularea problemelor 34 66
- conştientizarea problemelor 25 75
- costurile sociale 14 86
- asumarea problemelor 9 91
- soluţiile problemelor 5 95

Vom concluziona acum, evidenţiind într-un tabel (6.9) câteva aspecte ale
teoriei problemei sociale pe care le considerăm relevante şi în privinţa cărora
s-au pronunţat şi repondenţii anchetei noastre.
Tabelul nr.6.9 (%)
Opinia despre diverse aspecte ale teoriei problemei sociale
(% răspunsurilor considerate teoretic a fi cele mai corecte)
Aspecte problema conştienti- problema problema problema
poate zarea de presupune implică trebuie
consta în către schimbare conştienti- asumată
ceva pozitiv conducerea zare de
ori negativ internă conducere
Subiecţi
Agenţi economici 41,09 26,11 21,09 19,27 17,81
Autorităţi publice 45,71 40,00 14,29 20,00 7,14
Sindicate 51,03 32,65 18,37 16,33 22,45
Biblioteci 70,15 28,88 53,73 35,83 14,93

Total 47,07 29,07 24,51 21,47 16,26

Cu excepţia deja amintită în text, a faptului că problemă poate fi atât

ceva pozitiv cât şi negativ, toate celelalte aspecte obţin ponderi între 29% şi
16%.
225
 Când peste 400 de oameni dintre care imensa majoritate au răspunderi de
conducere pe plan local, dovedesc o atât de slabă înţelegere corectă a teoriei
problemei sociale, explicarea concluziilor din capitolele anterioare devine mult
mai consistentă şi evidentă.

Ipoteza acestei componente a sistemului nostru de cercetări s-a confirmat

deci în sensul că o înţelegere teoretică defectuoasă a problemelor sociale,
conduce şi la formularea defectuoasă a celor specifice Văii Jiului şi la
adoptarea unor soluţii cu eficienţă scăzută. Iar realităţile economico-sociale
din ultimii 15 ani ale Văii Jiului atestă evident în mod negativ enunţul concluziv
al ipotezei noastre.

226
 CONCLUZII ŞI SUGESTII

Dacă la începuturile perioadei de tranziţie din România (anii 1990 –

1995), declinul economic a fost considerat inevitabil şi chiar firesc în vederea
reformării unei economii super centralizate şi conduse după cu totul alte
principii decât cele de piaţă, pe măsura trecerii timpului a devenit tot mai clar că
această situaţie nu numai că a continuat dincolo de previziuni, dar s-a şi
deteriorat continuu.

Prelungirea termenului estimat de redresare a economiei a avut multiple

cauze şi, chiar dacă astăzi putem vorbi de o etapă posttranziţie, economia
românească abia începe să se aşeze pe un făgaş normal. De altfel “aproape
întotdeauna analiza efectelor produse de schimbare se concentrează mai mult
asupra destinaţiei spre care ne duce schimbarea decât asupra vitezei cu care se
face călătoria” (Toffler, 1973, p.15).
În ceea ce priveşte metodele de reformare a economiei putem afirma,
fără teamă de a greşi, că cea mai des utilizată a fost cea a concedierilor
colective. A încerca să eficientizezi un sistem economic reducând numărul de
personal a părut la început (anii 1996 – 1998) o soluţie binevenită, în condiţiile
în care se preconiza redresarea rapidă a sistemului. Dar dislocarea masivă a
forţei de muncă dintr-un subsisitem al economiei naţionale ar fi avut rezultate
pozitive doar dacă piaţa muncii ar fi fost în măsură să translateze această forţă
de muncă în alte sectoare. Realitatea a fost însă alta iar consecinţa directă a
reformei economice astfel gândite a fost o explozie a sărăciei şi o polarizare
accelerată a societăţii.
Deşi este evident că metoda concedierilor colective nu a avut rezultatele
scontate, ea este aplicată şi astăzi, fiind una dintre cauzele majore care frânează
rentabilizarea economiei. Pentru că sub aspectul costurilor economice
227
subsistemele economice din care a plecat mult personal angajat, nu s-au
redresat, ci s-au adăugat costurile sociale, bugetul statului a fost pus în situaţia
de a suporta cheltuieli crescânde cu pensiile, salariile compensatorii,
indemnizaţiile de şomaj, ajutoarele sociale etc.
Efectele restrângerii activităţilor economice sau ale restructurării lor prin
metoda disponibilizărilor de personal s-au făcut simţite cu precădere în zonele
cu economie de tip monofactorial, dependente de un singur domeniu ori sector
economic, cu atât mai mult dacă acesta era vizat de reformă. Valea Jiului este un
caz tipic în acest sens.
Ipoteza generală a demersului nostru a fost: “dacă se aplică soluţii
alternative dezvoltării monoindustriale, atunci politicile sociale de reabilitare a
Văii Jiului pot avea succes”. Din întregul efort documentar şi de cercetare pe
care l-am întreprins, a rezultat că, deşi au trecut opt ani de la primele dislocări de
personal, în Valea Jiului nu există nici acum soluţii alternative viabile de
ocupare a forţei de muncă. Cu toate programele, proiectele şi strategiile
elaborate în vederea redresării situaţiei din zonă, locuri de muncă în alte
activităţi ori sectoare economice nu au apărut. Nici cel puţin în industria
turismului, oferită de cele mai multe ori drept soluţie principală în eradicarea
şomajului şi dezvoltarea zonei.
Reiterăm succint câteva din cauzele lipsei de alternative economice:
lipsa surselor de finanţare pentru implementarea obiectivelor propuse, sărăcia
generalizată din zonă, rezistenţă şi atitudine de monopol a agenţilor economici
locali faţă de infuzia de capital exterior regiunii, lipsa spaţiilor şi terenurilor
necesare noilor investiţii, incoerenţe de ordin legislativ, dezinteres al
autorităţilor locale combinat cu birocraţie şi corupţie instituţionalizată, imaginea
Văii Jiului etc. În aceste condiţii, singurele politici sociale aplicate cu “succes”
în Valea Jiului au fost, în cea mai mare măsură, cele de tip pasiv, calate în
special pe susţinerea material – financiară a celor neocupaţi. N-au lipsit
tentativele de tip activ – pe baza cărora poate fi evaluată în fond eficienţa

228
politicilor sociale – dar pentru ca acestea să poată fi aplicate, era nevoie de o
existenţă reală a posibilităţilor de diversificare economică.
Exemple de soluţii active pot fi bursele locurilor de muncă, programele
de reconversie profesională, stimulentele şi facilităţile acordate angajatorilor şi
şomerilor, pentru toate acestea existând şi cadrul legal şi posibila disponibilitate
a organismelor abilitate de a le implementa, dar lipseşte conjunctura concretă:
unde şi în ce condiţii ? Bursele locurilor de muncă au succes numai în zonele
diversificat dezvoltate din punct de vedere economic, calificări şi recalificări nu
se prea pot face în zonele în care oamenii şi-au pierdut speranţa în finalitatea
acestor programe (angajarea) iar angajatorii – oricât de stimulaţi ar fi – nu pot
oferi locuri de muncă de care nu dispun. Suntem de părere că cea de a doua
ipoteză a lucrării noastre “ cu cât politicile sociale apelează la soluţii active, cu
atât ele sunt mai eficiente” este valabilă tot numai în condiţiile existenţei unor
alternative de ocupare în alte activităţi şi domenii.
Măsurile active care au avut cel mai semnificativ impact în Valea Jiului
au fost programele de dezvoltare comunitară, care – deşi pe perioade de timp
determinate – au reuşit să crească cu puţin gradul de ocupare.
Reamintim teoria conform căreia un sistem de protecţie socială eficient
este considerat cel care nu creează o dependenţă durabilă a individului de
sprijinul social şi care nu ajunge să-l determine pe acesta la a se complace în
situaţia de asistat social. Pentru a nu se ajunge la aceasta, protecţia de tip pasiv
– firească pentru o anumită perioadă – trebuie dublată de eforturi în reorientarea
economiei zonei, în pregătirea şi lansarea altor activităţi economice, în
reorientarea profesională a celor neocupaţi, în schimbarea mentalităţii generale
referitoare la atitudinea faţă de muncă şi faţă de posibilităţile oferite de piaţa
muncii.
Atât timp cât aceste eforturi nu dau rezultate – adică mai nimic nu se
modifică în mentalitatea oamenilor deci nici în peisajul economic al zonei –
asistarea socială de lungă durată devine politică de bază iar rezultatul este

229
menţinerea unei stări de apatie, în care lucrurile merg din inerţie şi în care
oamenii devin tot mai sceptici în ceea ce priveşte perspectivele lor profesionale
şi şansele de redresare economică.
Contrar teoriei nemuncii – consecinţă firească a situaţiei mai sus
expuse – una din ipotezele noastre de cercetare s-a referit la interesul celor
neocupaţi de a-şi găsi un loc de muncă. Mai precis, am opinat că aceştia vor
accepta – în condiţiile de viaţă cunoscute din Valea Jiului – să muncească orice
şi oriunde, accept care este direct proporţional cu starea tot mai precară a
situaţiei lor economice. Situaţia acestora s-a agravat în decursul ultimilor ani
(2000 – 2005), dar oamenii încă nu şi-au pierdut interesul pentru muncă, iar cei
aflaţi în condiţia de a fi dependenţi de ajutorul social al statului, valorizează cel
mai bine acest lucru. Asistaţii social – deveniţi şomeri de lungă durată – îşi
exprimă disponibilitatea de a accepta un loc de muncă oriunde în afara Văii
Jiului (52%), de a accepta chiar şi muncă necalificată (87%) şi de a accepta
salarii echivalente cu cel minim pe economie (62%), uneori chiar echivalent cu
ajutorul social primit (39%).
Din acest punct de vedere şi contrar opiniilor autorităţilor şi angajatorilor
din zonă, rămânem ferm convinşi că interesul oamenilor de a se reîncadra în
muncă este real, că numai o situaţie economică deplorabilă îi poate determina să
accepte un loc de muncă oriunde, de orice fel şi chiar prost plătit. Teoria
nemuncii a fost şi rămâne vehiculată de către aceia – autorităţi şi agenţi
economici – care ar trebui să găsească soluţii de creare a noi locuri de muncă. În
lipsa acestora, corelată cu dezinteresul celor amintiţi, scuzele de genul “oamenii
nu vor să muncească” sunt încercări de a voala neputinţa de a rezolva
problemele sociale.
Rezolvarea problemelor reprezintă un proces ce depinde în mod imperios
de mai mulţi factori: ce este sau ce poate deveni o problemă socială,
înţelegerea obiectului şi a naturii acesteia, conştientizarea problemei inclusiv a
factorilor ce determină procesul de conştientizare şi abia apoi căutarea soluţiilor

230
necesare rezolvării. Considerăm că nu poate exista decât o dependenţă directă
între înţelegerea teoretică a problemei “problemelor sociale” şi eficienţa
soluţiilor adoptate. Rezultatele cercetării referitoare la acest aspect au relevat o
slabă înţelegere a teoriei problemelor sociale, situaţie cu atât mai gravă cu cât
repondenţii au fost în marea lor majoritate, cadre de conducere, oameni puşi să
caute soluţii şi să ia decizii în favoarea rezolvării acestora. Atât timp cât foarte
puţini (16%) ştiu că o astfel de problemă trebuie să fie asumată de către
conducere, că ea implică conştientizare (21%), că presupune schimbare
(25%), că sarcina conştientizării revine în primul rând conducerii interne a
sistemului (29%) sau că o problemă socială poate consta în aspecte atât pozitive
cât şi negative (47%), este evident că nici soluţiile adoptate în aceste condiţii nu
pot avea efectele scontate. De altfel, doar 3% dintre cei cu răspunderi de
conducere pe plan local, sunt de părere că problemele Văii Jiului sunt însoţite de
soluţii eficace, 4% că ele sunt corect asumate şi 17% că ele sunt corect
formulate. Cu alte cuvinte, cei în cauză par a conştientiza mai bine situaţia reală
decât teoria care stă la baza rezolvării ei. Dacă atât de puţine cadre de conducere
(3%) apreciază că soluţiile găsite pentru problemele zonei sunt eficace, ne
punem firesc întrebarea: cine ar trebui totuşi să se ocupe de acestea sau care ar fi
totuşi soluţiile prioritare pentru o cât de cât remediere a situaţiei ?
S-au avansat zeci de variante şi propuneri pentru creşterea gradului de
ocupare în zonă, de la industria turismului şi a prelucrării lemnului până la
activităţile de ecologizare sau culesul fructelor de pădure. Marea majoritate au
fost gândite pe termen scurt, iar cele cu termen de implementare mai îndepărtat
(turismul, amenajări în infrastructură) sunt încă în faza incipientă. Despre
eliminarea interdicţiei de reangajare în minerit a celor disponibilizaţi sau despre
privatizarea sectorului minier nu poate fi încă vorba, iar dezvoltarea sectorului
privat este încetinită de sărăcie, neajunsuri legislative şi de ordin birocratic. Şi la
ora actuală locuitorii zonei – fie ei angajaţi sau nu – sunt de părere că singura
activitate care o mai menţine la limita de supravieţuire este mineritul.

231
 Previziunile specialiştilor conform cărora o mare parte a celor ieşiţi din
minerit vor emigra spre alte zone ale ţării nu s-au adeverit, iar pentru cei rămaşi
toate politicile active de ocupare s-au lovit de lipsa elementului principal:
locurile de muncă.
În concluzie, putem fi de acord cu faptul că zona nu a dus lipsă de
strategii de redresare, de atenţie din partea autorităţilor centrale, de politici şi
măsuri active care să redreseze situaţia economico-socială. Dar toate acestea nu
au avut şi nu vor avea şanse de reuşită atât timp cât lipseşte o strategie globală,
cu programe de implementare folosind oameni insuficient pregătiţi, cu lipsă de
fonduri şi mai ales, cu mentalităţi conservatoare.
O poziţie centrală în cadrul acestor neajunsuri o ocupă problema
resurselor umane şi a celor financiare. Reiterăm ideea conform căreia, chiar şi în
economiile avansate, gradul de atenţie acordat resurselor umane a fost
– comparativ – mai scăzut decât cel acordat celorlalte resurse. În situaţia în care
lipsa unei politici eficiente de creare şi gospodărire a resurselor umane se
combină cu disfuncţionalităţi de ordin financiar, legislativ sau instituţional,
oricât de bine gândite ar fi politicile sociale, şansele ca ele să fie eficient
implementate se reduc drastic.
Redresarea unei situaţii economico-sociale de genul celei din Valea
Jiului nu poate fi realizată în absenţa unei planificări strategice pe termen lung,
adoptarea de măsuri “pe picior” sau “în salturi”, funcţie de cerinţele momentului
ne făcând decât să agraveze fenomenele specifice.
După cum am menţionat în introducerea acestui demers, el a urmărit să
surprindă măcar câteva constante ale efectelor politicilor sociale şi ale
percepţiei asupra acestora în Valea Jiului. În lumina ideii că “în domeniul socio-
umanului, distanţa dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică este mai mică şi
zona lor de intersecţie foarte întinsă” (Iluţ, 1997, p.10), nu de puţine ori am
sesizat că percepţia repondenţilor noştri (şomeri, beneficiari de venit minim
garantat) a fost mai corectă decât cea a autorităţilor, cei din urmă nerealizând

232
gravitatea sau implicaţiile problemelor ori încercând să disimuleze efectele
acestora. În încercarea de a sintetiza rezultatele cercetărilor noastre, vom încerca
să creionăm câteva concluzii pe mai multe direcţii:
1. Premiza de bază în vederea dezvoltării economice şi sociale a
comunităţii – nivelul de educaţie şi instruire – este deficitar în zonă. Marea
majoritate a celor neocupaţi au un nivel redus de şcolarizare şi există cazuri
numeroase de oameni de afaceri aflaţi în situaţie similară. În ceea ce îi priveşte
pe cei meniţi să se ocupe de rezolvarea problemelor (cadre de conducere,
autorităţi publice, organisme abilitate), chiar dacă sunt aproape în totalitate
absolvenţi de învăţământ superior, locurile de muncă pe care le deţin nu sunt
conforme specializărilor (cazuri numeroase de primari, şefi servicii, asistenţi
sociali etc., cu pregătire exclusiv tehnică). O atare situaţie îngreunează mult
percepţia şi înţelegerea problemelor sociale chiar în condiţiile în care există
disponibilitatea necesară pentru acestea.
2. Lipsa unei strategii unitare de redresare economică a condus la
dependenţa oamenilor de susţinerea financiară a statului şi la aplicarea
sporadică a câtorva măsuri cu caracter activ, al căror impact a fost
nesemnificativ în ceea ce priveşte creşterea gradului de ocupare în zonă.
Soluţiile oferite până în prezent au fost prezentate la modul general, ca posibile
direcţii de redresare economică, neexistând proiecte ferme în vederea
implementării lor. Cele – puţine – variante alternative de ocupare care au
existat în zonă (fabrici de mobilă, fabrici de tricotaje, de produse lactate) au
dispărut sau şi-au restrâns activitatea. Pare oarecum paradoxal că într-o zonă în
care se preconizează dezvoltarea industriei lemnului şi în care există potenţial
zootehnic, metoda “privatizării prin lichidare” a dus la dispariţia tehnologiei
necesare pentru acestea. Este încă o dovadă a faptului că planurile de redresare
au fost elaborate fragmentat şi fără să se ţină cont de realităţi în timp ce, pe de
altă parte, deşi se vorbea întruna de alternanţă economică, se reduceau la zero
chiar posibilităţile deja existente.

233
 3. Lipsa fondurilor necesare implementării strategiilor de dezvoltare a
condus la o situaţie aproape ilară: foarte mulţi bani au fost cheltuiţi cu
elaborarea studiilor şi a proiectelor, dar pentru punerea acestora în aplicare n-a
existat finanţarea corespunzătoare. Blocajele economice din zonă – generate în
special de către Compania Naţională a Huilei – au redus la limită bugetele locale
şi dacă aproape orice proiect, chiar cu participarea majoritară a fondurilor
externe, necesita cofinanţare locală, ea era cvasimposibil de asigurat.
Singurele fonduri realmente alocate şi cheltuite în Valea Jiului au fost
cele puse la dispoziţie de către bugetul de stat, prin intermediul măsurilor active
prevăzute în Legea nr.76/2002 privind posibilităţile de ocupare a forţei de
muncă, adică cele distribuite programelor de tip comunitar, pentru salarizarea
celor încadraţi pe perioade determinate.
4. Economia Văii Jiului se caracterizează prin existenţa unui sector
privat prea puţin dezvoltat, mai ales în ceea ce priveşte activităţile de producţie
şi servicii către populaţie. Cu excepţia a câtorva întreprinzători locali şi a
firmelor cunoscute care au filiale în zonă, activităţile economice private sunt în
marea lor majoritate de tip comercial şi de mică anvergură. Una dintre cele mai
des propuse soluţii pentru redresarea regiunii – dezvoltarea sectorului privat şi al
întreprinderilor mici şi mijlocii – a rămas la faza de proiect, motivele pentru care
procesul privatizării nu a reuşit fiind variate: de la lipsa fondurilor necesare, la
aspecte privind legislaţia, birocraţia, lipsa de informaţii, puterea de cumpărare
redusă din zonă etc.
5. Dezinteresul şi – nu de puţine ori – incompetenţa celor aflaţi în
poziţia de a lua decizii în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor Văii, au
reprezentat în mod cert o frână puternică în derularea activităţilor de relansare
economică. Investitorii externi zonei nu au găsit deseori înţelegerea şi
disponibilitatea necesară la autorităţile publice locale, o atitudine obedientă a
celor din urmă faţă de monopolul economic local, lipsa de comunicare între
organismele abilitate, interesele personale care au avut prioritate în lansarea

234
proiectelor de reabilitare economică, toate pe fondul unor bugete locale
insuficiente, a lipsei spaţiilor şi terenurilor necesare (aflate în mare parte în
patrimoniul Companiei Naţionale a Huilei, puţin interesată în a le pune la
dispoziţia investitorilor) au concurat la menţinerea unei stări deplorabile a
economiei zonei. Adăugăm aici şi faptul că îngrijorător de multe persoane aflate
în funcţii de conducere (menite să ia decizii sau să participe la procesul
decizional) nu au calificarea necesară pentru aceasta. Marea majoritate a
cadrelor de conducere – de la primari, viceprimari, directori de întreprinderi
miniere, şefi servicii primării sau CNH – au pregătire exclusiv tehnică,
rezolvarea problemelor de natură economico-socială implicând şi o altfel de
viziune asupra lor. Unicul aport al autorităţilor publice locale la soluţionarea
situaţiei a fost cel de colaborare cu organismele centrale (prefectură, guvern) şi
externe (Banca Mondială) în vederea proiectării soluţiilor. Putem afirma fără
teamă de a greşi că şi în situaţia în care ar fi existat toate finanţările necesare
implementării programelor de redresare economică, procesul ar fi fost mult
îngreunat de lipsa de competenţă, dezinteresul şi mentalitatea celor abilitaţi să
rezolve problemele.

Sugestiile se cer a fi o consecinţă a concluziilor. De altfel, justificarea

acestor sugestii se găseşte în explicaţiile diseminate în capitolele lucrării şi
dintre care unele au fost reiterate sumar în concluzii.
În principiu concluziile pozitive, favorabile, consemnând îndeplinirea în
diferite grade a obiectivelor, cer sugestii de tipul: “să se continue”, “să se
aprofundeze”, “să se diversifice”, “să se dezvolte” ş.a.m.d. Din păcate din
studiul nostru au rezultat puţine asemenea concluzii, putând fi enunţate ca
sugestii doar:
- continuarea şi îmbunătăţirea sistemului burselor locurilor de
muncă,

235
 - ocuparea măcar temporară pe perioadă determinată, în cadrul
muncii în favoarea comunităţii,
- mai buna adaptare a reconversiei profesionale la cerinţele pieţei
locale a forţei de muncă,
- aplicarea legislaţiei favorabile (Legea nr. 76/2002, Legea nr.
116/2002) în vederea îmbunătăţirii ocupării, a combaterii şomajului
şi a marginalizării,
- toate acestea ar converge spre utilizarea marii disponibilităţi a
celor neocupaţi de a munci orice şi oriunde.
Dar sunt şi concluzii negative, defavorabile – din păcate în majoritate în
studiul nostru – care cer sugestii de tipul “să se schimbe”, “să se abandoneze”,
“să se înceapă”, “să se reconsidere” etc.
Pe acestea le-am putea subîmpărţi după natura factorilor preponderent
implicaţi în sugestii privind aspecte obiective şi subiective iar după orizontul
temporal al realizării sugestiilor în imediate (pe termen scurt) şi de perspectivă
(pe termen lung). Ar mai putea fi practicată o clasificare după sfera efectelor
preconizate, în sugestii pentru acţiuni cu efect global, marcând deci domeniul
mai multor politici sociale şi cele cu efect sectorial care se referă preponderent
la un singur domeniu de politică socială.
a) O primă sugestie privind un factor subiectiv, având efect de
perspectivă şi global, ar fi schimbarea pronunţată (dacă nu chiar
radicală) a mentalităţii celor implicaţi în ocuparea forţei de muncă.
Această cerinţă îi vizează pe toţi: autorităţile publice, agenţii
economici şi şomerii înşişi. Ea implică aspectul cunoaştere
(informaţie, înţelegere) şi atitudine (convingeri provenind din
componente cognitive, afective şi conative).
Într-o formulare mai sintetică, cerinţa este de îmbunătăţire
radicală a educaţiei profesionale a tuturor celor implicaţi. Educaţia
profesională vizează şi autorităţile (să dovedească interes şi

236
 competenţă), agenţii economici (să aplice cerinţele ce ei înşişi le
impun bursei locurilor de muncă) ori neocupaţii (să dovedească
interes real şi să depună un efort real în îndeplinirea obligaţiilor).
b) O sugestie extrem de importantă se referă la dezvoltarea
infrastructurii Văii Jiului. Ea reprezintă un aspect obiectiv, de
perspectivă şi global. În absenţa unor investiţii de amploare în
infrastructură: căi de acces, linii de comunicaţie, utilităţi (reţele de
apă, canalizare, electricitate, gaze etc.) orice soluţii de tipul
“alternativei turism” sunt sortite din start eşecului. Nu este de neglijat
nici faptul că în privinţa ocupării propriu zise, dezvoltarea
infrastructurii implică ea însăşi creşterea gradului de ocupare prin
forţa de muncă suplimentară necesară creării şi extinderii ei.
Există însă posibilitatea formulării şi unor sugestii privitoare la acţiuni
cu efect sectorial şi pe termen scurt. Ele ar ocupa – fiecare în parte – un număr
mai mic de forţă de muncă nefolosită dar prin efect cumulat ar consuma resurse
umane şi materiale relativ importante. Enunţăm în continuare câteva asemenea
posibilităţi:
a) crearea unei (unor) linii de captare/îmbuteliere a apei de izvor.
Toată Valea Jiului este plină de izvoare a căror gust le situează între
cele mai bune din ţară. Şi cu toate acestea în Vale se “importă” din
ţară (parţial şi din străinătate) diferite sorturi de apă plată;
b) potenţialul zootehnic al Văii Jiului ar permite instalarea unor
capacităţi de valorificare a produselor lactate. Fosta “fabrică de
lapte”de la Livezeni a fost dezafectată de un deceniu iar astăzi
magazinele sunt pline de produse lactate industrializate la Cluj-
Napoca, Alba Iulia, Timişoara, Bistriţa etc.;
c) resursele naturale specifice zonei montane oferă posibilitatea unor
activităţi de genul colectării răşinilor naturale pentru industria
farmaceutică şi cosmetică, colectarea (dar şi industrializarea)

237
 plantelor medicinale şi a fructelor de pădure, recoltarea
pământului pentru flori ori a seminţelor pentru gazon, care
actualmente se importă în majoritate din străinătate;
d) redeschiderea capacităţilor de prelucrare a lemnului pentru mobilă,
obiecte casnice tradiţionale ori artizanat;
e) utilizarea capacităţii hidroenergetice a extrem de numeroaselor
cursuri de ape de munte, prin instalarea (la cabane, zone turistice,
puncte de lucru forestiere, cătune etc.) a unor generatoare de energie
electrică de mică capacitate;
f) în fine s-ar putea ocupa un număr de oameni în activitatea de
reciclare a reziduurilor, deşeurilor şi a gunoiului (halde de mină,
cenuşi de termocentrale, gunoi menajer) pentru care ar fi necesari
oameni pentru construcţia capacităţilor, sortare, exploatare etc.

Am încheia cu o constatare de principiu: majoritatea politicilor,

programelor de acţiune, studiilor declară (ori măcar subînţeleg) existenţa unei
soluţii “unice”, ori “totale”. Credem că în realitatea socială nu există un
remediu unic, o soluţie – panaceu, care să rezolve integral problema.
Complexitatea socialului cere – în rezolvarea problemelor – de regulă un set de
soluţii, care să fie complementare, să se sprijine reciproc. Apelând la o
metaforă, suntem de regulă în prezenţa unei claviaturi pe care trebuie să apăsăm
mai multe clape pentru a obţine efectul dorit, deoarece atingând o singură clapă
– oricare ar fi aceea – obţinem doar un sunet nu şi melodia.

238
 BIBLIOGRAFIE

1. Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă (AJOFM) Hunedoara,

Situaţia concedierilor colective din septembrie 1977, 03.12.1997.
2. AJOFM Hunedoara, Situaţia populaţiei active şi ocupate din judeţul
Hunedoara, 10.07.2001.
3. AJOFM Hunedoara, Medierea muncii, situaţii din: 04/2001; 06/2001;
02/2002.
4. AJOFM Hunedoara, Situaţia şomajului în Valea Jiului,
nr.4056/03.09.2004.
5. AJOFM Hunedoara, Situaţii privind totalul concedierilor colective
realizate în judeţul Hunedoara pe perioada 1997 – 2004 (01/2005) şi
numărul de şomeri din Valea Jiului (06/2005).
6. Agenţia Locală de Ocupare a Forţei de Muncă (ALOFM) Petroşani,
Bursa generală a locurilor de muncă, 12.04.2002.
7. ALOFM Petroşani, Situaţiile locurilor de muncă vacante: 03/2001;
04/2002; 11/2002; 02/2003; 08/2004.
8. Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă (ANOFM), Cum poţi
depăşi momentul concedierilor beneficiind de serviciile ANOFM,
10/2002.
9. ANOFM, Facilităţi oferite şomerilor şi angajatorilor, 10/2002.
10. Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională, Planul de dezvoltare,
Regiunea V Vest, 1999.
11. Agenţia Naţională pentru Dezvoltarea şi Implementarea Programelor de
Reconstrucţie a Zonelor Miniere (ANDIPRZM), Notă privind
înfiinţarea Asociaţiei Comunităţilor Miniere din România RO-
ACOM, Petroşani, 30.08.2000.
12. Anghel A., Peste 65000 de şomeri angajaţi la lucrări de interes
comunitar, cotidianul Matinal nr.3948/27.05.2004, Petroşani.
239
13. Asociaţia Văii Jiului, publicaţia Altitudini nr. 1/2003, 4/2003, 8/2004.
14. I.C.C.V. Barometrul opiniei publice, Revista de Cercetări Sociale nr.:
1/1994, 2/1995, 1/1996, 2/1996, 3/1996.
15. Baron Mircea, Cărbune şi societate în Valea Jiului, Editura
Universitas, Petroşani, 1998.
16. Beldie Vasile, Sărăcia – boala Văii Jiului, cotidianul Matinal nr.
3774/18.09.2003, Petroşani.
17. Boboc Ion, costurile sociale ale restructurării mineritului în
România, Studiu de caz Valea Jiului, I.C.S. PROTECTOR – A.S.
Bucureşti, 1999.
18. Bocancea Cristian, Neamţu George, Elemente de asistenţă socială,
Editura Polirom, Iaşi, 1999.
19. Bogdan Mihai, Consideraţii privind organizrea turismului montan în
Valea Jiului, în vol. Krausz S. (coord.) Sociologia tranziţiei, Editura
Universitas, Petroşani, 1999.
20. Boiangiu Magdalena, În fiecare luni, în dilema veche, anul I, nr.34/3,
09.09.2004.
21. Botkin J.W., Elmandjra M., Maliţa M., Orizontul fără limite al
învăţării. Lichidarea decalajului uman, Editura Politică, Bucureşti,
1981.
22. Boudon Raymond (coord.) ş.a., Dicţionar de sociologie, Larousse,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
23. Bran Corneliu, Greva foamei şi azil politic în ..... Cuba, cotidianul
Matinal nr. 3635/28.02.2003, Petroşani.
24. Bran Corneliu, „Bunăstarea Văii” sintetizată în „raportul Costescu”,
cotidianul Matinal nr. 3657/01.04.2003, Petroşani, 2003.
25. Bran Corneliu, Valea Jiului – raiul lui Costescu şi purgatoriul nostru,
cotidianul Matinal nr. 3659/03.04.2003, Petroşani, 2003.

240
26. Chelcea Septimiu, Mărginean Ioan, Cauc Ion, Cercetarea sociologică.
Metode şi tehnici. Editura Destin, Deva, 1998.
27. Chelcea Septimiu, Cum să redactăm în ştiinţele socio-umane, SNSPA,
Bucureşti, 2000.
28. Chiribucă Dan, Comşa Mircea, Dâncu Vasile Sebastian, Rotariu Traian,
Efectele sociale ale restructurării economice a zonelor
monoindustriale, Studiu regional Valea Jiului, 2000.
29. Codin Mihaela, Şomajul în Europa. Dimensiuni şi soluţii, în Revista
Calitatea Vieţii nr.1/1990, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990.
30. Cojocaru Maria, Asistenţa socială şi protecţia socială la nivelul pieţii
muncii în România, în vol. Neamţu George (coord.) Tratat de
asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
31. Comisia Comunităţilor Europene, Direcţia Generală pentru ocupare,
relaţii industriale şi afaceri sociale, Acţiuni pentru dezvoltare, manual
practic. LEDA 3, Bruxelles, Louxemburg, 1995.
32. Compania Naţională a Huilei Petroşani, Situaţii ale evoluţiei
producţiei, productivităţii muncii şi numărului de personal,
Petroşani, 11.08.2004.
33. Covaci Ştefan, Dobra Gheorghe, Krausz Septimiu, The Future of
Mining and Tomorrow’s Mining Engineer, The VIII World Mining
Congress, Lima, Peru, 1974.
34. Dabu Romulus, Ielici B., Sociologie industrială, Editura de Vest,
Timişoara, 1995.
35. DC Comunication – European Union Assistance to Job Creation in
Gorj County and Jiu Valley, Programe ale UE în România, 1999.
36. Delegaţia Comisiei Europene în România, Comunicat de presă: „Cel
mai recent program al UE pentru zonele miniere a creat peste 1000
locuri de muncă”, Petroşani, 21.10.2002.
37. Ferréol Gilles, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

241
38. Fodor Dumitru, Baican Gavril, Impactul industriei miniere asupra
mediului, Editura Infomin, Deva, 2001.
39. Friedmann John, O reconsiderare a sărăciei: autonomizarea şi
drepturile cetăţenilor, în vol. Neculau A., Ferréol Gilles (coord.)
Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
40. Frunzaru Valeriu, De la statul bunăstării naţionale la politicile sociale
europene, Revista Calitatea Vieţii, anul XIII, nr. 1-4/2002.
41. Fundaţia CREDO, Banca Mondială, Prefectura Judeţului Hunedoara,
Raportul comitetului de iniţiativă la Seminarul Internaţional
„Oportunităţi de dezvoltare social-economică în Valea Jiului”,
Petroşani, 3-4.04.2001.
42. Fundaţia Internaţională de Management (FIMAN), Noi strategii de
combatere a şomajului de lungă durată în Belgia, Danemarca şi
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Bucureşti,
noiembrie 1995.
43. Fundaţia Internaţională de Management (FIMAN), Centrul de mediere
a muncii – manual de înfiinţare şi operare, Editura Expert, Bucureşti,
1996.
44. Gabor D., Colombo U., King A., Galli R., Să ieşim din epoca risipei,
Editura Politică, Bucureşti, 1983.
45. Galbraith John Keneth, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura
Politică, Bucureşti, 1982.
46. Guvernul României, Notă privind discuţiile purtate la întâlnirea cu
reprezentanţii greviştilor din oraşul Vulcan, judeţul Hunedoara,
adresa nr. 4326/20.07.2000.
47. Guvernul României, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, Programul
PHARE 2000 Coeziune Economică şi Socială, CFP 1/2001, Bucureşti,
mai 2001.

242
48. Horghidan C., Nicolau T., Ghid de mediere. Programme PHARE
„Developpment du Marche duTravail”, iulie 1994.
49. Iatan Bogdan, Salariul minim – instrument al politicii sociale, Revista
Calitatea Vieţii nr. 3-4/1991, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991.
50. Ilie Simona, Aspecte metodologice ale dimensiunilor sărăciei în
România, în Revista de Asistenţă Socială nr. 3–4/2003, Universitatea
din Bucureşti, 2003.
51. Iluţ Petru, Abordarea calitativă a socio-umanului, Editura Polirom,
Iaşi, 1997.
52. Iluţ Petru, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Teme actuale ale
psihosociologiei, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
53. IMC Consulting Limited, Rezumat al strategiei şi planului de acţiuni
pentru Valea Jiului, Proiect nr. RO 9504-01.04-L005, Petroşani, 1999.
54. Institutul Naţional de Statistică (INS), Anuarul statistic al României
din 1990, 1996, 2000, 2003.
55. INS – Direcţia judeţeană de statistică Hunedoara, Buletine statistice
lunare: 4/1996; 4/1997; 4/1998; iulie 2000, 2001, 2002; octombrie
2003, august 2004, mai – iunie 2005.
56. Isărescu Mugur, Postolache Tudorel, Strategia naţională de dezvoltare
economică a României pe termen mediu. Centrul Român de Economie
Comparată şi Consensuală, Bucureşti, iulie 2000.
57. King F. Ronald, Strategia cercetării, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
58. Krausz Septimiu, Populaţia şi mineritul. Actualităţi şi perspective, în
vol. Ionescu Al. (coord.). Populaţia şi mediul înconjurător, Deva,
1974.
59. Krausz Septimiu, Protecţia socială la Regia Autonomă a Huilei din
Petroşani, contract de cercetare nr.2/1996 cu RAH Petroşani, 1996.

243
60. Krausz Septimiu, Percepţia asupra stării mineritului şi vieţii în Valea
Jiului, în Cercetări şi rezultate în ştiinţă şi tehnică, Universitatea din
Petroşani, octombrie 1997.
61. Krausz Septimiu, Obsesiile tranziţiei, în vol. Krausz S. (coord.)
Sociologia tranziţiei, Editura Universitas, Petroşani, 1999.
62. Krausz Septimiu, Stegar Irinel, Cât de voluntară a fost
disponibilizarea în 1997 a minerilor din Valea Jiului, în Lucrările
Ştiinţifice ale Simpozionului Internaţional „Universitaria ROPET”,
Editura Universitas, Petroşani, 1999.
63. Krausz Septimiu, Beneficiarii de ajutoare sociale din Petroşani, în
Lucrările Ştiinţifice ale Simpozionului Internaţional „Universitaria
ROPET”, Editura Universitas, Petroşani, 1999.
64. Krausz Septimiu, Valea Jiului după ’89 – un deceniu de probleme şi
convulsii, în vol. Zamfir E., Zamfir C. (coord.) Starea societăţii
româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000.
65. Krausz Septimiu, Stegar Irinel, Înţelegerea problemelor sociale, în
Lucrările Ştiinţifice ale Simpozionului Internaţional „Universitaria
ROPET”, Editura Universitas, Petroşani, 2003.
66. Larionescu Maria, Rughiniş Cosima, Rădulescu Sorin, Cu ochii
minerului. Reforma mineritului în România. Editura Gnosis,
Bucureşti, 1999.
67. * * * Legea şomajului, Editura Ere Press, Bucureşti, 2004.
68. Maisonneuve Hervé, Redactarea ştiinţifică, Editura Dan, Iaşi, 1999.
69. Maliţa Mircea, Aurul cenuşiu, vol.II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.
70. Marina Lucian, Populaţia activă, încotro?, în Annales Universitatis
Apulensis, seria Sociologie, nr.1/2001, Universitatea 1 Decembrie 1918,
Alba Iulia, 2001.
71. Marshall George (editor), Dicţionar de sociologie, Oxfort, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.

244
72. Mărginean Ioan, Politica socială, în Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.),
Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.
73. Mărginean Ioan, Asigurările sociale în România, în Revista de
Cercetări Sociale, nr.1/1995.
74. Mărginean Ioan, Coordonarea deschisă a politicilor sociale în
Uniunea Europeană. Puncte de reper pentru România, în Revista
Calitatea Vieţii, anul XIV, nr. 2/2003.
75. Mesarovic Mihajlo, Pestel Eduard, Omenirea la răspântie. Al doilea
raport către Clubul de la Roma, Editura Politică, Bucureşti, 1975.
76. Miftode Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi,
1995.
77. Mihăilescu Constanţa, Populaţie şi ocupare, Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
78. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (MMPS), Direcţia Judeţeană
Hunedoara, Statistica şi prognoza pieţii muncii (ghid practic pentru
personalul MMPS), 1994.
79. MMPS, Populaţia în accepţiunea Organizaţiei Internaţionale a
Muncii, anexa 2, 1995.
80. MMPS, Programul de redistribuire a forţei de muncă – Asistenţa
tehnică USDOL, martie 2001.
81. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (MMSS), Adresa nr. 1046 din
29.06.2000 către Prefectura judeţului Hunedoara privind
distribuirea fondurilor destinate protecţiei sociale din Fondul
Naţional de Solidaritate.
82. MMSS, Direcţia Generală Hunedoara, Notă privind acţiunile
întreprinse pentru soluţionarea problemelor sociale din judeţul
Hunedoara, Deva, 30.04.2001.

245
83. MMSS, Direcţia Generală Hunedoara, Rapoarte statistice privind
aplicarea prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim
garantat, nr.1605/14.06.2001 şi 1969/28.09.2003.
84. MMSS, Direcţia Generală Hunedoara, Tabele cu persoanele din
judeţul Hunedoara propuse pentru acordarea unui ajutor financiar
conform Legii nr. 366/2001, nr. 550/01.03.2002 şi nr. 552/04.03.2002.
85. MMSS, Direcţia Generală Hunedoara, Situaţia privind acordarea în
Valea Jiului a ajutoarelor sociale, a alocaţiilor de solidaritate şi a
ajutoarelor de urgenţă în perioada 2000-2001.
86. MMSS, Direcţia Generală Hunedoara, Situaţie privind numărul
beneficiarilor de ajutoare de urgenţă acordate în Valea Jiului în
perioada 1999-2003.
87. Mitrache Diana, Zeci de şomeri se înscriu la cursurile de calificare,
cotidianul Matinal, nr.3964/18.06.2004.
88. Mitrache Diana, Şomerii nu mai au încredere în bursa locurilor de
muncă, cotidianul Matinal, nr.3970/27.06.2004.
89. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 378/12.10.1998, Ordonanţa
de urgenţă privind regimul zonelor defavorizate.
90. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 325/08.07.1999, Normele
metodologice privind aplicarea Legii nr. 20/1999 privind regimul
zonelor defavorizate.
91. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 401/20.07.2001, Legea nr.
416/2001 privind venitul minim garantat.
92. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 719/12.11.2001, Normele
metodologice de aplicare a legii venitului minim garantat.
93. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 814/18.12.2001, Legea
privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială.

246
94. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 193/21.03.2002, Legea nr.
116/05.02.2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării
sociale.
95. Moser C.A., Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor
sociale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
96. Naisbit John, Megatendinţe. Zece tendinţe care ne transformă viaţa,
Editura Politică, Bucureşti, 1989.
97. Neamţu Dorel, Rezultatele bursei generale a locurilor de muncă în
ţară, cotidianul Matinal nr.3669/17.04.2003.
98. Parlamentul României, Raportul comisiei speciale pentru analiza
problemelor economice, sociale şi a condiţiilor de viaţă din minerit,
Bucureşti, 1992.
99. Paşa Florin, Paşa Luminiţa, Cadrul juridic şi organizatoric al
asistenţei sociale în România, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
100. Paşa Florin, Paşa Luminiţa, Asistenţa socială în România, Editura
Polirom, Iaşi, 2003.
101. Pârvulescu Ion, Delicvenţa juvenilă în Valea Jiului, Editura
Universitas, Petroşani, 2000.
102. PHARE CFCU România, Fondul de reconstrucţie a Regiunilor
Miniere Afectate (MARR), Petroşani, 27.09.2000.
103. Pop Miruna Luana, Politici sociale. Elemente de teorie, analiză şi
evaluare a politicilor sociale, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
104. Popescu Emilian, Piaţa muncii, în Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.),
Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.
105. Preda Marian, Politica socială românească între sărăcie şi
globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
106. Prefetura Judeţului Hunedoara, Oficiul Prefectural Petroşani, Raportul
„Dezvoltarea capacităţii organizatorice a comunităţii locale pentru
elaborarea strategiei de dezvoltare a Văii Jiului”, Petroşani, 2000.

247
107. Prefectura Judeţului Hunedoara, Strategia de dezvoltare economică şi
socială a judeţului Hunedoara 2001-2004, Deva, octombrie 2001.
108. Prefectura Judeţului Hunedoara, Strategia pentru dezvoltarea zonei
Văii Jiului „Noroc Bun” 2001-2010, Deva, octombrie, 2001.
109. Primăria Municipiului Petoşani, Rapoarte statistice privind aplicarea
prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, nr.
598/05.2003; 268/07.2004; 625/08.2004; 499/08.2005.
110. Radu C., Aruxandei S., Evaluarea impactului Legii venitului minim
garantat asupra reducerii sărăciei extreme, în Revista de Asistenţă
Socială nr.1/2004, Universitatea din Bucureşti, 2004.
111. Richta R. ş.a., Civilizaţia la răscruce, Editura Politică, Bucureşti, 1970.
112. Rotariu Traian, Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică,
U.B.B. Cluj-Napoca, 1986/1991.
113. Rotariu Traian, Iluţ Petru, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie.
Teorie şi practică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
114. Rotariu Traian, Mezei Elemer, Consideraţii asupra migraţiei interne
din România 1948-1996, în Lucrările Ştiinţifice ale Simpozionului
Internaţional „Universitaria ROPET”, Ed.Universitas, Petroşani,1999
115. Rotariu Traian, Starea demografică a României în context european.
Posibile politici demografice şi consecinţele lor, în vol. Zamfir E.,
Bădescu I., Zamfir C. (coord.) Starea societăţii româneşti după 10 ani
de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000.
116. Rotariu Traian (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale,
Editura Polirom, Iaşi, 2000.
117. Rotariu Traian, Despre oportunitatea adoptării în România a unor
măsuri de politică demografică, în Annales Universitatis Apulensis,
seria Sociologie, nr.1/2001, Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba Iulia,
2001.

248
118. Roth Szamosközi Maria, Perspective teoretice şi practice ale
asistenţei sociale. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.
119. Roşia Romeo, Impactul socio-economic al turismului în Valea Jiului,
lucrare de licenţă, coord. Krausz S., Stegar I., Universitatea din
Petroşani, 2004.
120. Stahl Henri, Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
121. Stanciu Mariana, Situaţia socială a României din perspectiva
obiectivelor de dezvoltare ale mileniului, adoptate la O.N.U. Revista
Asistenţa Socială, Universitatea din Bucureşti, 1/2004.
122. Stegar Irinel, Zona defavorizată între mit şi realitate, în Lucrările
Ştiinţifice ale Simpozionului Internaţional „Universitatea ROPET”,
Universitatea din Petroşani, 1999.
123. Stegar Irinel, Strategia de zonă defavorizată între speranţă şi eşec, în
Lucrările Ştiinţifice ale Simpozionului Internaţional „Universitatea
ROPET”, Universitatea din Petroşani, 2000.
124. Stegar Irinel, Valea Jiului – reformă şi colaps economico-social, în
vol. Zamfir E., Bădescu I., Zamfir C. (coord.) Starea societăţii
româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000.
125. Stegar Irinel, Reconversia profesională a şomerilor din Valea Jiului,
în Analele Universităţii „Aurel Vlaicu”, seria Economie, Arad, 2002.
126. Stegar Irinel, Protecţia socială a şomerilor din Valea Jiului în
perioada 2000-2002, în Annales Universitatis Apulensis, seria
Asistenţă Socială, Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba Iulia.
127. Stegar Irinel, Perspectivele profesionale ale beneficiarilor de venit
minim garantat din Valea Jiului, în Lucrările Ştiinţifice ale
Simpozionului Internaţional „Universitatea ROPET”, Editura Focus,
Petroşani, 2002.

249
128. Stegar Irinel, Cultura nemuncii şi protecţia ssocială în Valea Jiului,
în Lucrările Ştiinţifice ale Simpozionului Internaţional
„Universitatea ROPET”, Editura Focus, Petroşani, 2003.
129. Stegar Irinel, Krausz Septimiu, Problema problemei sociale,
Conferinţa anuală a Asociaţiei Române de Sociologie şi a Asociaţiei
Române de Promovare a Asistenţei Sociale, „România socială. Drumul
schimbării şi al integrării europene”, Ed. EiKon, vol. 2, Cluj-Napoca,
2004.
130. Stegar Irinel, Protecţia socială de tip pasiv şi consecinţele aplicării ei
în Valea Jiului, Conferinţa anuală a Asociaţiei Române de Sociologie şi
a Asociaţiei Române de Promovare a Asistenţei Sociale, „România
socială. Drumul schimbării şi al integrării europene”, Ed. EiKon, vol.
2, Cluj-Napoca, 2004.
131. Stegar Irinel, Impactul aplicării politicilor sociale active asupra
situaţiei economico-sociale din Valea Jiului, a X-a Sesiune de
comunicări ştiinţifice „Leadership şi management la orizonturile
secolului al XXI-lea”, vol. IX, Editura Academiei Forţelor Terestre,
Sibiu, 2005.
132. Teodorescu Alin, Problema socială, în Zamfir C., Vlăsceanu L.
(coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.
133. Toffler Alvin, Şocul viitorului, Editura Politică, Bucureşti, 1973.
134. Trandafir Cornel, Politica socială în context european, în Annales
Universitatis Apulensis, seria Asistenţă Socială, nr. 3/2002,
Universitatea 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, 2002.
135. Tudosie Ana, Reformă şi conflict social în Valea Jiului, lucrare de
licenţă, coord. Vlăsceanu L., Facultatea de Sociologie, Psihologie şi
Pedagogie, Universitatea din Bucureşti, 1999.
136. TVR1, teletext, 12.08.2005, p.161.
137. TVR1, teletext, 28.08.2005, p.141.

250
138. Vlăsceanu Lazăr, Reforma, guvernarea şi politicile sociale: premise
pentru o opţiune, în Revista de Cercetări Sociale, nr. 1/1995.
139. Vlăsceanu Lazăr, Metodologia cercetării sociale, Editura Şttiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.178.
140. Vochiţoiu Haralambie, Gagyi Tiberiu, Stegar Irinel, Şomajul şi
reconversia profesională în Valea Jiului, contract de cercetare nr.
2/2001 cu AJOFM Hunedoara, 2001.
141. Vochiţoiu Haralambie, Anul 2004 – anul formării profesionale în
Valea Jiului, cotidianul Matinal nr.3987/21.07.2004.
142. Voinea Maria, Şomaj, în Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.) Dicţionar de
sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.
143. Zamfir Cătălin, Strategii ale dezvoltării sociale, Editura Politică,
Bucureşti, 1977.
144. Zamfir Cătălin, Politica de protecţie socială, în Revista de Cercetări
Sociale, nr. 1/1995.
145. Zamfir Cătălin, Evaluarea politicilor sociale ale bunăstării, în Zamfir
E., Zamfir C. (coord.) Politici sociale. România în context european,
Editura Alternative, Bucureşti, 1995.
146. Zamfir Cătălin, Dimensiuni ale sărăciei (coord.), Editura Expert,
Bucureşti, 1995.
147. Zamfir Cătălin, Politica socială în tranziţie, în Zamfir C. (coord.)
Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999.
148. Zamfir Cătălin, De la reforma socială la politica socială: o nouă
direcţie a sociologiei, în Zamfir C. (coord.) Politici sociale în
România, Editura Expert, Bucureşti, 1999.
149. Zamfir Cătălin, Politica socială în România în tranziţie, în vol.Zamfir
E., Bădescu I., Zamfir C. (coord.), Starea societăţii româneşti după 10
ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000.

251
150. Zamfir Cătălin, O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi după.”, Editura
Polirom, Iaşi, 2004.
151. Zamfir Elena, Statul bunăstării. Mecanismele producerii bunăstării
într-o societate modernă, în revista de Cercetări Sociale nr.1/1995.
152. Zamfir Elena, Statul bunăstării, în Zamfir E., Zamfir C.(coord.)
Politici sociale. România în context european, Editura Alternative,
Bucureşti, 1995.
153. Zamfir Elena, Asistenţa socială: caracteristici şi dimensiuni, în
Krausz S. (coord.), Sociologia tranziţiei, Editura Universitas, Petroşani,
1999.
154. Ziarul Financiar, anul VII, nr. 1698/19.08.2005.

252
 LISTA FIGURILOR DIN TEXT
(numerotate la nivelul lucrării)
Figura nr. 1. Acţiuni întreprinse în vederea angajării 107

Figura nr. 2. Aria spaţială unde ar accepta un loc de muncă 110

Figura nr. 3. Ar accepta un loc de muncă de necalificat 113

Figura nr. 4. Salariul minim pentru care ar accepta un loc

de muncă 115

Figura nr. 5. Situaţia ajutoarelor de urgenţă acordate

în Valea Jiului 136

Figura nr. 6. Opinia despre situaţia vieţii 139

Figura nr. 7. Opinia despre cuantumul ajutorului social

comparativ cu necesităţile unui trai decent 143

Figura nr. 8. Motive pentru care nu au urmat un curs de

calificare/recalificare 173

Figura nr. 9. Speranţe de angajare conform calificării 174

Figura nr. 10. Domeniul în care doresc să se califice 175

Figura nr. 11. Opinia subiecţilor despre perspectivele de angajare 178

Figura nr.12. Soluţii pentru reducerea şomajului 193

Figura nr. 13. Cele mai importante probleme ale Văii Jiului 201

Figura nr. 14. Ce poate reprezenta obiectul unei probleme sociale 211

Figura nr. 15. Ce poate deveni o problemă socială? 216

Figura nr. 16. Aprecieri favorabile privind problemele specifice

Văii Jiului 224

253
 LISTA TABELELOR DIN TEXT
Tabelul nr.1.1 Situaţia şomajului în România în perioada
1991 – iunie 2005 48
Tabelul nr.1.2 Şomajul şi rata şomajului prognozate pentru
perioada 2000-2004 48
Tabelul nr.1.3 Câştigul minim pe cap de locuitor în unele ţări
europene 52
Tabelul nr.2.1 Structura după sex a subiecţilor (şomeri) 61

Tabelul nr.2.2 Structura după vârstă a subiecţilor (şomeri) 61

Tabelul nr.2.3 Structura după starea civilă (şomeri) 61
Tabelul nr.2.4 Structura după studii a subiecţilor (şomeri) 61

Tabelul nr.2.5. Structura după vechimea în muncă (şomeri) 62

Tabelul nr.2.6 Structura după sex (v.m.g.) 63
Tabelul nr.2.7 Structura după vârstă (v.m.g.) 63
Tabelul nr.2.8. Structura după studii (v.m.g.) 63
Tabelul nr.2.9 Structura după vechimea în muncă (v.m.g.) 64
Tabelul nr.2.10 Structura după sex (problema socială) 65
Tabelul nr.2.11 Structura după vârstă (problema socială) 65
Tabelul nr.2.12 Structura după studii (problema socială) 66
Tabelul nr.2.13 Structura după sex (asistenţi sociali) 67
Tabelul nr.2.14 Structura după vârstă (asistenţi sociali) 67
Tabelul nr.2.15 Structura după studii (asistenţi sociali) 67
Tabelul nr.2.16 Structura după vechimea la locul de muncă
(asistenţi sociali) 67
Tabelul nr.3.1 Populaţia Văii Jiului 76
Tabelul nr.3.2 Populaţia Văii Jiului şi a judeţului Hunedoara
în perioada 1989-2002 77
Tabelul nr.3.3 Efectivul schimbărilor de domiciliu între oraşele
Văii între 1990-1998 77
Tabelul nr.3.4 Populaţia activă şi ocupată în perioada 1997-2002 78
Tabelul nr.3.5 Situaţia populaţiei active, ocupate şi a şomerilor
254
 în Valea Jiului, în iulie 2001şi august 2004 80
Tabelul nr.3.6 Numărul mediu al salariaţilor la nivel naţional 80
Tabelul nr.3.7 Numărul mediu al salariaţilor în judeţul Hunedoara 81
Tabelul nr.3.8 Evoluţia producţiei de cărbune pe perioada
1990-2003 83
Tabelul nr.3.9 Opinia subiecţilor faţă de situaţia mineritului şi viaţa
populaţiei 84
Tabelul nr.3.10 Structura după nivelul de studii (disponibilizaţi) 88
Tabelul nr.3.11 Structura după nivelul de calificare (disponibilizaţi) 88
Tabelul nr.3.12 Structura pe meserii a muncitorilor disponibilizaţi 89
Tabelul nr.3.13 Structura după vârstă a personalului disponibilizat 89
Tabelul nr.3.14 Evoluţia numărului de angajaţi, a producţiei realizate
şi a productivităţii fizice a muncii în perioada
1990-2004 90
Tabelul nr.3.15 Caracteristici ale eşantionului (disponibilizaţi) 93
Tabelul nr.3.16 Cunoaşterea conţinutului Ordonanţei 94
Tabelul nr.3.17 Sursele de informare 94
Tabelul nr.3.18 Principalele motive ale cererii disponibilizării 95
Tabelul nr.3.19 Câteva aspecte caracteristice situaţiei
postdisponibilizare 98
Tabelul nr.4.1 Acţiuni intreprinse în vederea angajării 106
Tabelul nr.4.2 Motive pentru care nu au reuşit să se angajeze 107
Tabelul nr.4.3 Unde ar accepta şomerii/asistaţii social un loc
de muncă 110
Tabelul nr.4.4 Ar accepta un loc de muncă de necalificat 112
Tabelul nr.4.5 Salariul minim pentru care ar accepta
un loc de muncă 116

Tabelul nr.4.6 Acceptarea unui loc de muncă stabil, plătit la

nivelul ajutorului social primit 117
255
Tabelul nr.5.1 Evoluţia ratei şomajului şi a numărului de şomeri,
în perioada 1996 – 2005 124
Tabelul nr.5.2 Dispoziţii de repartizare în muncă emise în perioada
septembrie 1997 – mai 2001 şi numărul de angajări 128
Tabelul nr.5.3 Dispoziţii de repartizare emise în perioada
1997 – 2001 şi numărul de angajări (comparativ
pe total Valea Jiului) 130
Tabelul nr.5.4 Cheltuieli cu protecţia socială a şomerilor în
perioada 1997 – 2002 la nivel naţional 132
Tabelul nr.5.5 Cheltuieli efectuate cu protecţia socială a şomerilor
la nivelul judeţului Hunedoara în perioada
1 ianuarie – 31 iulie 2004 134
Tabelul nr.5.6 Situaţia acordării alocaţiilor de solidaritate şi
ajutoarelor de urgenţă, în perioada 2000 şi
ianuarie - iulie 2001 135
Tabelul nr.5.7 Situaţia aplicării Legii 41 /2001 în judeţul
Hunedoara şi în Valea Jiului 137
Tabelul nr.5.8 Opinia despre situaţia vieţii 139
Tabelul nr.5.9 Opinia despre protecţia socială de tip pasiv,
bazată exclusiv pe suport financiar 142
Tabelul nr.5.10 Opinia despre cuantumul ajutorului social
comparativ cu nevoile unui trai decent 143
Tabelul nr.5.11 Structura după vârstă a subiecţilor
(zonă defavorizată – z.d) 148
Tabelul nr.5.12 Structura după nivelul de studii al subiecţilor (z.d) 148
Tabelul nr.5.13 Şanse economico-sociale de supravieţuire ale
Văii Jiului 149
Tabelul nr.5.14 Motive de reţineri ale investitorilor pentru a demara
o afacere în Valea Jiului 150
Tabelul nr.5.15 Soluţii de redresare a Văii Jiului 152
Tabelul nr.5.16 Acordul cu unele aprecieri globale asupra Văii Jiului 153
256
Tabelul nr.5.17 Aprecierea activităţii în folosul comunităţii 156
Tabelul nr.5.18 Posibilităţi de ocupare a forţei de muncă în judeţul
Hunedoara, în perioada 2002 – 2005 162
Tabelul nr.5.19 Situaţia locurilor de muncă vacante în Valea Jiului 164
Tabelul nr.5.20 Interesul pentru participarea la cel puţin o bursă
a locurilor de muncă 167
Tabelul nr.5.21 Motive pentru care oamenii nu reuşesc să se angajeze 168
Tabelul nr.5.22 Opinia subiecţilor despre perspectivele de angajare 177
Tabelul nr.5.23 Soluţii pentru reducerea şomajului 192
Tabelul nr.5.24 Avantaje şi dezavantaje ale menţinerii în
exploatare a unităţilor miniere 198
Tabelul nr.5.25 Probleme ale Văii jiului şi ale domeniului de
activitate 200
Tabelul nr.6.1 Problema socială este ceva ce se cere: 208
Tabelul nr.6.2 Sensul în care problema este “bine pusă” 209
Tabelul nr.6.3 Ce poate reprezenta obiectul unei probleme sociale 211
Tabelul nr.6.4 Ce poate deveni o problemă social 216
Tabelul nr.6.5 Factorii ce determină conştientizarea/formularea
problemei sociale 220
Tabelul nr.6.6 Factorii interni şi externi în conştientizarea
problemei sociale 220
Tabelul nr.6.7 Aprecieri favorabile privind problemele specifice
Văii Jiului 223
Tabelul nr.6.8 Aprecierea favorabilă/defavorabilă în opiniile privind
problemele sociale ale Văii Jiului 225
Tabelul nr.6.9 Opinia despre diverse aspecte ale teoriei problemei
sociale 225

257
ANEXE STATISTICE

258
Ancheta B: Beneficiari de venit Tabel de corelaţie nr.1 (%)
minim garantat
2002 – 615 subiecţi + 2004 – 503 subiecţi = 1118 subiecţi

Corelarea locului unde ar accepta loc de muncă cu alte variabile

Unde ar accepta loc de muncă Oriunde
Numai Numai
(în ţară şi
în în Valea Total
Variabile străi-
localitate Jiului
nătate)
speră loc de muncă
conform calificării
26,74 18,48 54,78 460=100
speră munci ocazionale 33,69 19,57 46,74 276=100
Perspective* speră loc de muncă cu
profesionale calificare diferită
22,92 19,44 57,64 144=100
nu speră indiferent de
calificare + alta
31,58 17,98 50,44 228=100
Ar accepta da 28,63 18,85 52,52 971=100
loc de
muncă nu + nu ştiu 32,65 17,01 50,34 147=100
necalificat
metodă bună pe termen 33,06 22,13 44,81 366=100
Opinia scurt
despre statul pierde mai mult
politica de decât dacă ar fi angajaţi
25,88 17,65 56,47 340=100
protecţie autorităţile scuză lipsa
socială de locurilor de muncă
27,78 15,56 56,66 270=100
tip pasiv metodă greşită, sistem
de a plăti nemunca
29,58 17,60 52,82 142=100
Sex masculin 21,24 17,52 61,24 485=100
feminin 35,23 19,43 45,34 633=100
până la 25 ani inclusiv 19,72 15,49 64,79 213=100
26-35 ani 30,45 16,59 52,96 440=100
Vârstă 36-45 ani 30,53 22,46 47,01 285=100
peste 45 ani 35,00 21,11 43,89 180=100
fără studii + primare 32,02 18,72 49,26 203=100
Studii gimnaziale 31,00 18,75 50,25 400=100
şcoală profesională 27,30 18,99 53,71 337=100
liceale + superioare 25,28 17,42 57,30 178 =100
Vechime în fără vechime 32,64 19,21 48,15 484=100
muncă până la 4 ani 28,04 15,89 56,07 107=100
4-10 ani 30,27 11,93 57,80 218=100
peste 10 ani 23,30 23,30 53,40 309=100

*
totalul de răspunsuri la „perspective profesionale” însumează 1108
259
Ancheta B: Beneficiari de venit Tabel de corelaţie nr.2 (%)
minim garantat
2002 – 615 subiecţi + 2004 – 503 subiecţi = 1118 subiecţi

Corelarea acceptării unui loc de muncă de necalificat cu alte variabile

Ar accepta loc de muncă de necalificat
Da Nu + nu
Total
Variabile ştiu

speră loc de muncă conform calificării 80,65 19,35 460 = 100

speră munci ocazionale 93,48 6,52 276 = 100
Perspective speră loc de muncă cu calificare diferită 97,22 2,78 144 = 100
profesionale* nu speră indiferent de calificare + alta 84,21 15,79 228 = 100
Unde ar numai în localitate 85,28 14,72 326 = 100
accepta loc de numai în Valea Jiului 87,98 12,02 208 = 100
muncă indiferent (în ţară şi străinătate) 87,33 12,67 584 = 100
Opinia metodă bună pe termen scurt 96,62 3,38 366 = 100
despre statul pierde mai mult decât dacă ar fi
politică de angajaţi
86,76 13,24 340 = 100
protecţie autorităţile scuză lipsa locurilor de
socială de tip muncă
88,52 11,48 270 = 100
pasiv metodă greşită, sistem de a plăti
nemunca 85,92 14,08 142 = 100
Sex masculin 84,54 15,46 485 = 100
feminin 88,62 11,38 638 = 100
până la 25 ani inclusiv 88,73 11,27 213 = 100
Vârsta 26-35 ani 88,18 11,82 440 = 100
36-45 ani 85,61 14,39 285 = 100
peste 45 ani 83,33 16,67 180 = 100
fără studii + primare 91,63 8,37 203 = 100
Studii gimnaziale 92,25 7,75 400 = 100
şcoală profesională 82,19 17,81 337 = 100
liceale + superioare 78,09 21,91 178 = 100
fără vechime 89,05 10,95 484 = 100
Vechime în până la 4 ani 87,85 12,15 107 = 100
muncă 4-10 ani 90,82 9,18 218 = 100
peste 10 ani 80,26 19,74 309 = 100

*
totalul de răspunsuri la „perspective profesionale” însumează 1108
260
 Ancheta B: Beneficiari de venit Tabel de corelaţie nr.3 (%)
minim garantat
2002 – 615 subiecţi + 2004 – 503 subiecţi = 1118 subiecţi

Corelarea opiniei despre politica socială de tip pasiv cu alte variabile

Politica socială de tip pasiv Metodă
Statul
bună pe
pierde mai Autorită- Metodă
termen
este: mult decât ţile scuză greşită,
scurt
dacă aceşti lipsa sistem de a Total
pentru
oameni ar locurilor plăti
asigurarea
avea locuri de muncă nemunca
Variabila subzisten-
de muncă
ţei
speră loc de muncă
29,56 33,04 24,13 13,27 460=100
conform calificării
Perspective speră mai mult
36,96 28,98 26,45 7,61 276=100
profesionale* munci ocazionale
speră loc de muncă
cu calificare 25,69 29,86 27,78 16,67 144=100
diferită
nu speră indiferent
39,04 27,63 17,98 15,35 228=100
de calificare + alta
numai în localitate 37,12 26,99 23,01 12,88 326=100
Unde ar numai în Valea
38,94 28,85 20,19 12,02 208=100
accepta un loc Jiului
de muncă oriunde în ţară şi
28,08 32,88 26,20 12,84 584=100
străinătate
Ar accepta loc da 32,44 30,38 24,61 12,57 971=100
de muncă de
nu + nu ştiu 34,69 30,61 21,09 13,61 147=100
necalificat
Sex masculin 28,04 33,40 24,95 13,61 485=100
feminin 36,33 28,12 23,54 12,01 633=100
până la 25 ani
35,68 32,39 18,78 13,15 213=100
inclusiv
Vârsta 26-35 ani 31,59 30,45 25,68 12,28 440=100
36-45 ani 29,47 27,72 30,53 12,28 285=100
peste 45 ani 37,22 32,22 16,67 13,89 180=100
fără studii +
40,39 25,62 16,26 17,73 203=100
Studii primare
gimnaziale 34,00 32,50 23,25 10,25 400=100
şcoală profesională 29,97 31,75 25,52 12,76 337=100
liceale + superioare 26,40 28,66 32,58 12,36 178=100
fără vechime 37,40 28,92 19,63 14,05 484=100
Vechime în până la 4 ani 26,17 28,97 28,04 16,82 107=100
muncă 4-10 ani 30,27 31,65 28,44 9,64 218=100
peste 10 ani 29,45 32,36 26,86 11,33 309=100

*
totalul de răspunsuri la „perspectivele profesionale” însumează 1108
261
 Ancheta B: Beneficiari de venit Tabel de corelaţie nr.4 (%)
minim garantat
2002 – 615 subiecţi + 2004 – 503 subiecţi = 1118 subiecţi

Corelarea perspectivelor profesionale cu alte variabile1*

Perspective profesionale
Speră un Speră loc
loc de Speră de muncă Nu
muncă munci cu speră + Total
conform ocazionale calificare altceva
calificării diferită
Variabile
Unde ar numai în localitate 37,73 28,53 10,12 22,08 326 = 100
accepta un numai în Valea Jiului 40,86 25,96 13,46 19,72 208 = 100
loc de oriunde în ţară şi
muncă 43,15 22,09 14,21 19,69 584 = 100
străinătate
Ar accepta da 38,21 26,57 14,42 19,77 971 = 100
loc de
muncă de nu + nu ştiu 60,55 12,24 2,72 24,49 147 = 100
necalificat
metodă bună pentru
asigurarea 37,16 27,87 10,11 24,32 366 = 100
Opinia subzistenţei
despre statul pierde mai mult
politica de decât dacă ar fi 44,71 23,53 12,65 18,53 340 = 100
protecţie angajaţi
socială de autorităţile scuză
tip pasiv lipsa locurilor de 41,11 27,04 14,81 15,19 270 = 100
muncă
metodă greşită,
sistem de a plăti 42,96 14,79 16,90 24,65 142 = 100
nemunca
Sex masculin 48,86 18,14 12,99 18,97 485 = 100
feminin 35,23 29,70 12,80 21,48 633 = 100
până la 25 ani
31,92 35,21 9,39 20,19 213 = 100
inclusiv
Vârsta 26-35 ani 43,86 24,09 15,00 17,05 440 = 100
36-45 ani 48,77 18,95 12,28 19,30 285 = 100
peste 45 ani 33,33 22,78 12,78 30,56 180 = 100
fără studii+primare 22,17 40,89 11,82 21,18 203 = 100
Studii gimnaziale 34,00 32,75 12,75 20,50 400 = 100
şcoală profesională 53,41 13,35 12,76 19,88 337 = 100
liceale + superioare 55,62 9,55 14,61 20,22 178 = 100
fără vechime 28,51 36,98 11,98 21,07 484 = 100
Vechime până la 4 ani 49,53 18,69 12,15 18,69 107 = 100
în muncă 4-10 ani 49,08 17,89 13,76 18,81 218 = 100
peste 10 ani 52,43 12,30 13,91 21,03 309 = 100

*
totalul de răspunsuri la „perspective profesionale” însumează 1108
262
Ancheta B: Beneficiari de venit Tabel de corelaţie nr.5 (%)
minim garantat
2002 – 615 subiecţi + 2004 – 503 subiecţi = 1118 subiecţi

Corelarea variabilei sex cu altele

Sex
Masculin Feminin Total
Variabile
speră loc de muncă conform
calificării
51,52 48,48 460 = 100
Perspective speră munci ocazionale 31,88 68,12 276 = 100
profesionale* speră loc de muncă calificare
diferită
43,75 56,25 144 = 100
nu speră indiferent de calificare
+ alta
40,35 59,65 228 = 100
Unde ar numai în localitate 31,59 68,41 326 = 100
accepta loc de numai în Valea Jiului 40,86 59,14 208 = 100
muncă indiferent (în ţară şi străinătate) 50,86 49,14 584 = 100
Ar accepta da 42,22 57,78 971 = 100
loc de muncă nu + nu ştiu 51,02 48,98 147 = 100
de necalificat
metodă bună pe termen scurt 37,16 62,84 366 = 100
Opinia despre statul pierde mai mult decât dacă
politica de ar fi angajaţi
47,65 52,35 340 = 100
protecţie autorităţile scuză lipsa locurilor
socială de tip de muncă
44,81 55,19 270 = 100
pasiv metodă greşită, sistem de a plăti
nemunca
46,48 53,52 142 = 100
până la 25 ani inclusiv 41,31 58,69 213 = 100
Vârsta 26-35 ani 42,05 57,95 440 = 100
36-45 ani 48,42 51,58 285 = 100
peste 45 ani 41,11 58,89 180 = 100
fără studii + primare 30,05 69,95 203 = 100
Studii gimnaziale 39,75 60,25 400 = 100
şcoală profesională 54,01 45,99 337 = 100
liceale + superioare 46,63 53,37 178 = 100
fără vechime 24,79 75,21 484 = 100
Vechime în până la 4 ani 34,58 65,42 107 = 100
muncă 4-10 ani 55,50 44,50 218 = 100
peste 10 ani 66,99 33,01 309 = 100

*
totalul de răspunsuri la „perspective profesionale” însumează 1108
263
 Ancheta B: Beneficiari de venit Tabel de corelaţie nr.6 (%)
minim garantat
2002 – 615 subiecţi + 2004 – 503 subiecţi = 1118 subiecţi

Corelarea variabilei vârstă cu altele

Vârsta Până la
26-35 36-45 Peste
25 ani Total
Variabile ani ani 45 ani
inclusiv
speră loc de muncă
conform calificării
14,78 41,96 30,22 13,04 460 =100
Perspecti- speră mai mult munci
vele ocazionale
27,17 38,41 19,57 14,85 276 =100
profesio- speră loc de muncă
nale* cu calificare diferită
13,89 45,83 24,31 15,97 144 =100
nu speră indiferent de
calificare + alta
18,87 32,89 24,12 24,12 228 =100
Unde ar numai în localitate 12,88 41,10 26,69 19,33 326 =100
accepta un numai în Valea Jiului 15,86 35,10 30,77 18,27 208 =100
loc de oriunde în ţară şi
muncă străinătate
26,63 39,90 22,94 13,53 584 =100
Ar accepta da 19,46 39,96 25,13 15,45 971 =100
loc de
muncă de nu + nu ştiu 16,33 35,37 27,89 20,41 147 =100
necalificat
metodă bună pe
Opinia termen scurt
20,77 37,98 22,95 18,30 366 =100
despre statul pierde mai mult
politica de decât dacă ar fi 20,29 39,41 23,24 17,06 340 =100
protecţie angajaţi
socială de autorităţile scuză
tip pasiv lipsa locurilor de 14,82 41,85 32,22 11,11 270 =100
muncă
metodă greşită,
sistem de a plăti 19,72 38,03 24,65 17,60 142 =100
nemunca
Sex masculin 18,14 38,14 28,46 15,26 485 =100
feminin 19,75 40,28 23,22 16,75 633 =100
fără studii + primare 36,45 26,11 13,79 23,65 203 =100
Studii gimnaziale 19,75 44,25 21,75 14,25 400 =100
şcoală profesională 10,38 41,25 32,94 15,43 337 =100
liceale + superioare 14,04 39,89 33,15 12,92 178 =100
fără vechime 38,84 41,32 12,60 7,24 484 =100
Vechime până la 4 ani 19,63 55,14 19,63 5,60 107 =100
în muncă 4-10 ani 1,83 54,59 32,11 11,47 218 =100
peste 10 ani - 20,06 43,04 36,90 309 =100
*
totalul de răspunsuri la „perspective profesionale” însumează 1108

264
 Ancheta B: Beneficiari de venit Tabel de corelaţie nr.7 (%)
minim garantat
2002 – 615 subiecţi + 2004 – 503 subiecţi = 1118 subiecţi

Corelarea variabilei studii cu altele

Studii Liceale
Fără Şcoală
Gimna- +
studii + profe- Total
ziale superi-
Variabile primare sională
oare
speră loc de muncă
9,78 29,57 39,13 21,52 460 = 100
conform calificării
Perspecti- speră mai mult munci
30,08 47,46 16,30 6,16 276 = 100
vele ocazionale
profesio- speră loc de muncă cu
nale* 16,67 35,42 29,86 18,05 144 = 100
calificare diferită
nu speră indiferent de
18,86 35,96 29,38 15,80 228 = 100
calificare + alta
Unde ar numai în localitate 19,94 38,04 28,22 13,80 326 = 100
accepta un numai în Valea Jiului 18,27 36,06 30,77 14,90 208 = 100
loc de oriunde în ţară şi
muncă 17,12 34,42 30,99 17,47 584 = 100
străinătate
Ar accepta da 19,16 38,00 28,53 14,31 971 = 100
loc de
muncă de
nu + nu ştiu 11,56 21,09 40,82 26,53 147 = 100
necalificat
metodă bună pe termen
22,40 37,16 27,59 12,85 366 = 100
scurt
Opinia statul pierde mai mult
15,29 38,24 31,47 15,00 340 = 100
despre decât dacă ar fi angajaţi
politica de autorităţile scuză lipsa
protecţie 12,22 34,44 31,85 21,49 270 = 100
locurilor de muncă
socială de metodă greşită, sistem
25,35 28,87 30,28 15,50 142 = 100
tip pasiv de a plăti nemunca
Sex masculin 12,58 32,78 37,53 17,11 485 = 100
feminin 22,43 38,07 24,49 15,01 633 = 100
până la 25 ani inclusiv 34,74 37,09 16,43 11,74 213 = 100
26-35 ani 12,05 40,23 31,59 16,13 440 = 100
Vârsta 36-45 ani 9,82 30,53 38,95 20,70 285 = 100
peste 45 ani 26,67 31,67 28,88 12,78 180 = 100
fără vechime 29,34 44,21 17,56 8,89 484 = 100
Vechime până la 4 ani 14,02 30,84 33,64 21,50 107 = 100
în muncă 4-10 ani 10,09 28,90 43,12 17,89 218 = 100
peste 10 ani 7,77 29,13 39,48 23,62 309 = 100

*
totalul de răspunsuri la „perspectivele profesionale” însumează 1108
265
 Ancheta B: Beneficiari de venit Tabel de corelaţie nr.8 (%)
minim garantat
2002 – 615 subiecţi + 2004 – 503 subiecţi = 1118 subiecţi

Corelarea vechimii în muncă cu alte variabile

Vechime în muncă
Fără Până la Peste 10
4-10 ani Total
Variabile vechime 4 ani ani

speră loc de muncă

30,00 11,52 23,26 35,22 460 = 100
conform calificării
Perspecti- speră mai mult munci
64,85 7,25 14,13 13,77 276 = 100
vele ocazionale
profesio- speră loc de muncă
nale* 40,28 9,03 20,83 29,86 144 = 100
cu calificare diferită
nu speră indiferent de
44,74 8,77 17,98 28,51 228 = 100
calificare + alta
Unde ar numai în localitate 48,47 9,20 20,24 22,09 326 = 100
accepta un numai în Valea Jiului 44,71 8,17 12,50 34,62 208 = 100
loc de oriunde în ţară şi
muncă 39,90 10,27 21,57 28,26 584 = 100
străinătate
Ar accepta da 44,39 9,68 20,39 25,54 971 = 100
loc de
muncă de
necalificat nu + nu ştiu 36,05 8,84 13,61 41,50 147 = 100
metodă bună pe
49,45 7,65 18,03 24,87 366 = 100
termen scurt
Opinia statul pierde mai mult
despre decât dacă ar fi 41,18 9,12 20,29 29,41 340 = 100
politica de angajaţi
protecţie autorităţile scuză
socială de lipsa locurilor de 35,18 11,11 22,96 30,75 270 = 100
tip pasiv muncă
metodă greşită,
sistem de a plăti 47,89 12,68 14,79 24,64 142 = 100
nemunca
Sex masculin 24,74 7,63 24,95 42,68 485 = 100
feminin 57,50 11,06 15,32 16,12 633 = 100
până la 25 ani
88,26 9,86 1,88 - 213 = 100
inclusiv
Vârsta 26-35 ani 45,45 13,41 27,05 14,09 440 = 100
36-45 ani 21,40 7,37 24,56 46,67 285 = 100
peste 45 ani 19,45 3,33 13,89 63,33 180 = 100
fără studii + primare 69,95 7,39 10,84 11,82 203 = 100
Studii gimnaziale 53,50 8,25 15,75 22,50 400 = 100
şcoală profesională 25,22 10,68 27,89 36,21 337 = 100
liceale + superioare 24,16 12,92 21,91 41,01 178 = 100

*
totalul de răspunsuri la „perspective profesionale” însumează 1108
266
 Ancheta C1: Problema socială Tabel de corelaţie nr.9 (%)
2003 – 394 subiecţi

Corelarea obiectului problemei sociale cu alte variabile

Obiectul problemei sociale
poate fi: Ceva atât Ceva
Doar ceva pozitiv pozitiv + Total
negativ cât şi neutru +
negativ altă părere
Variabile
Problema diminuat 51,80 36,69 11,51 139 = 100
socială, schimbat 40,26 48,05 11,69 77 = 100
aspect ce creat + consolidat +
se cere 44,94 46,07 8,99 178 = 100
stabilizat + altceva
formulată corect 38,81 51,97 9,22 152 = 100
Problema incluzând soluţii 50,83 35,83 13,34 120 = 100
„bine conştientizată 54,67 38,67 6,66 75 = 100
pusă” are sesizată din timp +
sensul 46,81 40,42 12,77 47 = 100
altul
Problemel societăţii 44,49 43,22 12,29 236 = 100
e sociale organizaţiei 33,33 57,57 9,10 33 = 100
au efect la individului + altă
53,60 39,20 7,20 125 = 100
nivelul părere
Definirea proces ciclic 43,38 46,57 10,05 219 = 100
naturii proces linear +
problemei dezacord + altă 50,29 38,86 10,85 175 = 100
sociale părere
conştientizarea
40,40 48,34 11,26 151 = 100
problemei
existenţa unor soluţii
60,00 25,00 15,00 80 = 100
Criteriul de rezolvare
trecerii la asumarea de către
stadiul conducerea 40,00 46,15 13,85 65 = 100
manifest sistemului
interferarea cu
probleme constatate
48,98 47,96 3,06 98 = 100
+ lipsa inerţiei sociale
+ altul
Sex masculin 44,72 42,68 12,60 246 = 100
feminin 49,32 43,92 6,76 148 = 100
până la 35 ani
43,24 46,85 9,91 111 = 100
Vârsta inclusiv
peste 35 ani 47,70 41,70 10,60 283 = 100
liceale şi asimilate lor 38,89 45,56 15,55 90 = 100
Studii superioare 48,68 42,43 8,89 304 =100

267
 Ancheta C1: Problema socială Tabel de corelaţie nr.10 (%)
2003 – 394 subiecţi
Corelarea întrebării referitoare la sensul sintagmei
„problemă socială bine pusă” cu alte variabile
Problema socială „bine Sesizată
Formulată Incluzând Conştien-
pusă” are sensul corect soluţii tizată
din timp Total
Variabile + altul
Problema diminuat 36,69 30,94 16,55 15,82 139=100
socială, schimbat 27,27 41,56 22,08 9,09 77=100
aspect ce se creat
cere +consolidat +
44,94 25,28 19,66 10,12 178=100
stabilizat +
altceva
Problemele societăţii 37,29 33,47 17,37 11,87 236=100
sociale au organizaţiei 36,36 24,24 24,24 15,16 33=100
efecte la individului +
41,60 26,40 20,80 11,20 125=100
nivelul altă părere
ceva negativ 32,24 33,33 22,40 12,03 183=100
Obiectul ceva atât
problemei pozitiv cât şi 46,47 25,29 17,06 11,18 170=100
sociale negativ
ceva pozitiv +
neutru + altă 34,15 39,02 12,20 14,63 41=100
părere
Definirea proces ciclic 34,70 31,96 21,00 12,34 219=100
naturii proces linear +
problemei dezacord + altă 43,43 28,57 16,57 11,43 175=100
sociale părere
conştientizarea
39,74 29,14 23,18 7,94 151=100
problemei
existenţa unor
soluţii de 28,75 41,25 13,75 16,25 80=100
Criteriul rezolvare
trecerii la asumarea de
stadiul conducerea 38,46 21,54 24,62 15,38 65=100
manifest sistemului
interferarea cu
probleme
constate+ lipsa 44,90 29,59 13,27 12,24 98=100
inerţiei sociale
+ altul
Sex masculin 38,21 31,71 16,67 13,41 246=100
feminin 39,19 28,38 22,97 9,46 148=100
până la 35 ani
36,94 24,32 26,13 12,61 111=100
Vârsta inclusiv
peste 35 ani 39,22 32,86 16,25 11,67 283=100
liceale şi
35,56 27,78 26,66 10,00 90=100
Studii asimilate lor
superioare 39,47 31,25 16,78 12,50 304=100
268
 Ancheta C1: Problema socială Tabel de corelaţie nr.11 (%)
2003 – 394 subiecţi
Corelarea aspectului esenţial implicat de problema socială cu alte variabile
Aspect ce se cere: Creat+
stabilizat+
Diminuat Schimbat consolidat+ Total
Variabile altceva
Problema formulată corect 33,55 13,82 52,63 152=100
„bine pusă” incluzând soluţii 35,83 26,67 37,50 120=100
are sensul conştientizată 30,67 22,67 46,66 75=100
sesizată din timp
+ altul
47= 100
Problemele societăţii 36,86 20,76 42,38 236=100
sociale au organizaţiei 24,24 24,24 51,52 33=100
efecte la individului + altă
nivelul părere
35,20 16,00 48,80 125=100
ceva negativ 39,34 16,94 43,72 183=100
Obiectul ceva atât pozitiv
problemei cât şi negativ
30,00 21,76 48,24 170=100
sociale ceva pozitiv +
neutru + altă 39,02 21,96 39,02 41= 100
părere
Definirea proces ciclic 36,53 21,00 42,47 219=100
naturii proces linear +
problemei dezacord + altă 33,71 17,71 48,58 175=100
sociale părere
conştientizarea
problemei
39,74 15,89 44,37 151=100
existenţa unor
soluţii de 36,25 31,25 32,50 80=100
Criteriul rezolvare
trecerii la asumarea de
stadiul către conducerea 20,00 16,92 63,08 65=100
manifest sistemului
interferarea cu
probleme
constatate + lipsa 37,76 17,35 44,89 98=100
inerţiei sociale +
altul
Sex masculin 36,58 15,85 47,57 246=100
feminin 33,12 25,67 41,21 148=100
până la 35 ani
Vârsta inclusiv
38,74 16,22 45,04 111=100
peste 35 ani 33,92 20,85 45,23 283=100
Studii liceale şi 32,22 21,11 46,67 90=100
asimilate lor
superioare 36,18 19,08 44,74 304=100

269
 Ancheta C1: Problema socială Tabel de corelaţie nr.12 (%)
2003 – 394 subiecţi

Corelarea nivelului la care au efect problemele sociale cu alte variabile

Problemele sociale au efect la
nivelul Individului
Societăţii Organizaţiei +altă Total
Variabile părere

Problema diminuat 62,59 5,75 31,66 139 = 100

socială, schimbat 63,64 10,39 25,97 77 = 100
aspect ce creat + consolidat +
se cere 56,18 9,55 34,27 178 = 100
stabilizat + altceva
formulată corect 57,89 7,89 34,22 152 = 100
Problema incluzând soluţii 65,83 6,67 27,50 120 = 100
„bine conştientizată 54,67 10,67 34,66 75 = 100
pusă” are sesizată din timp + altul
59,57 10,64 29,79 47 = 100
sensul
doar ceva negativ 57,38 6,01 36,61 183 = 100
Obiectul ceva atât pozitiv cât şi
60,00 11,18 28,82 170 = 100
problemei negativ
sociale ceva pozitiv + neutru +
70,73 7,32 21,95 41 = 100
altă părere
Definirea proces ciclic 60,73 7,76 31,51 219 = 100
naturii proces linear +
problemei dezacord + altă părere 58,86 9,14 32,00 175 = 100
sociale
conştientizarea
61,59 5,30 33,11 151 = 100
problemei
existenţa unor soluţii de
53,75 12,50 33,75 80 = 100
Criteriul rezolvare
trecerii la asumarea de către
stadiul 60,00 7,69 32,31 65 = 100
conducerea sistemului
manifest interferarea cu
probleme constatate +
62,24 10,20 27,56 98 = 100
lipsa inerţiei sociale +
altul
Sex masculin 59,76 10,57 29,67 246 = 100
feminin 60,14 4,73 35,13 148 = 100
până la 35 ani inclusiv 13,51 6,31 80,18 111 = 100
Vârsta peste 35 ani 78,09 9,19 12,72 283 = 100
liceale şi asimilate lor 56,67 16,67 26,66 90 = 100
Studii superioare 60,86 5,92 33,22 304 = 100

270
Ancheta C1: Problema socială Tabel de corelaţie nr.13 (%)
2003 – 394 subiecţi

Corelarea întrebării referitoare la accepţiunile definirii naturii

problemelor sociale cu alte variabile
Problema socială poate fi definită ca: Proces Proces
ciclic linear +
dezacord + Total
Variabile altă părere
Problema diminuat 57,55 42,45 139 = 100
socială, schimbat 59,74 40,26 77 = 100
aspect ce se creat + consolidat + stabilizat +
cere 52,25 47,75 178 = 100
altceva
formulată corect 50,00 50,00 152 = 100
Problema incluzând soluţii 58,33 41,67 120 = 100
„bine pusă” conştientizată 61,33 38,67 75 = 100
are sensul sesizată din timp + altceva 57,45 42,55 47 = 100
Problemele societăţii 56,36 43,64 236 = 100
sociale au organizaţiei 51,52 48,48 33 = 100
efect la individului + altă părere 55,20 44,80 125 = 100
nivelul
Obiectul doar ceva negativ 51,91 48,09 183 = 100
problemei ceva atât pozitiv cât şi negativ 60,00 40,00 170 = 100
sociale ceva pozitiv + neutru + altă părere 53,66 46,34 41 = 100
conştientizarea problemei 55,63 44,37 151 = 100
existenţa unor soluţii de rezolvare 53,75 46,25 80 = 100
Criteriul asumarea de către conducerea
trecerii la 53,85 46,15 65 = 100
sistemului
stadiul interferare cu probleme constatate
58,16 41,84 98 = 100
manifest + lipsa inerţiei + altul
Sexul masculin 55,28 44,72 246 = 100
feminin 56,08 43,92 148 = 100
Vârsta până la 35 ani inclusiv 54,05 45,95 111 = 100
peste 35 ani 56,18 43,82 283 = 100
Studii liceale şi asimilate lor 55,56 44,44 90 = 100
superioare 55,59 44,41 304 = 100

271
 Ancheta C1: Problema socială Tabel de corelaţie nr.14 (%)
2003 – 394 subiecţi

Corelarea criteriului trecerii la stadiul manifest cu alte variabile

Problema trecerii la Interfera-
stadiul manifest: rea cu
Asumarea
Existenţa probleme
Conştien- de către
unor constatate +
tizarea conduce- Total
soluţii de lipsa
problemei rea sistemu-
rezolvare inerţiei
lui
sociale +
Variabile altul
diminuat 43,16 20,86 9,35 26,63 139 = 100
Problema schimbat 31,17 32,47 14,28 22,08 77 = 100
socială, creat +
aspect ce se consolidat +
cere 37,64 14,61 23,03 24,72 178 = 100
stabilizat +
altceva
formulată 39,47 15,13 16,45 28,95 152 = 100
Problema corect
„bine pusă” incluzând 36,67 27,50 11,67 24,16 120 = 100
are sensul soluţii
conştientizată 46,67 14,67 21,33 17,33 75 = 100
sesizată din
25,53 27,66 21,28 25,53 47 = 100
timp + altul
Problemele societăţii 39,41 18,22 16,52 25,85 236 = 100
sociale au organizaţiei 24,25 30,30 15,15 30,30 33 = 100
efect la individului +
40,00 21,60 16,80 21,60 125 = 100
nivelul altă părere
doar ceva 33,33 26,23 14,21 26,23 183 = 100
Obiectul negativ
problemei ceva atât
sociale pozitiv cât şi 42,94 11,76 17,65 27,65 170 = 100
negativ
ceva pozitiv +
neutru + altă 41,46 29,27 21,95 7,32 41 = 100
părere
Definirea proces ciclic 38,36 19,63 15,98 26,03 219 = 100
naturii proces linear +
problemei dezacord + altă 38,29 21,14 17,14 23,43 175 = 100
sociale părere
Sex masculin 39,43 17,89 15,45 27,23 246 = 100
feminin 36,49 24,32 18,24 20,95 148 = 100
până la 35 ani
46,85 18,02 16,22 18,91 111 = 100
Vârsta inclusiv
peste 35 ani 34,98 21,20 16,61 27,21 283 = 100
liceale şi
30,00 22,22 22,22 25,56 90 = 100
Studii asimilate lor
superioare 40,79 19,74 14,80 24,67 304 = 100

272
Ancheta C1: Problema socială Tabel de corelaţie nr.15 (%)
2003 – 394 subiecţi

Corelarea variabilei sex cu altele

Sex Masculin Feminin
Variabile Total

Problema diminuat 64,75 35,25 139 = 100

socială, schimbat 50,65 49,35 77 = 100
aspect ce se creat + consolidat +
cere 65,73 34,27 178 = 100
stabilizat + altceva
formulată corect 61,84 38,16 152 = 100
Problema incluzând soluţii 65,00 35,00 120 = 100
„bine pusă” conştientizată 54,67 45,33 75 = 100
are sensul sesizată din timp + 70,21 29,79 47 = 100
altceva
Problemele societăţii 62,29 37,71 236 = 100
sociale au organizaţiei 78,79 21,21 33 = 100
efect la individului + altă părere 58,40 41,60 125 = 100
nivelul
doar ceva negativ 60,11 39,89 183 = 100
Obiectul ceva atât pozitiv cât şi 61,76 38,24 170 = 100
problemei negativ
sociale ceva pozitiv + neutru +
75,61 24,39 41 = 100
altă părere
Definirea proces ciclic 62,10 37,90 219 = 100
naturii proces linear +
problemei dezacord + altă părere 62,86 37,14 175 = 100
sociale
conştientizarea 64,24 35,76 151 = 100
problemei
Criteriul existenţa unor soluţii de
55,00 45,00 80 = 100
trecerii la rezolvare
stadiul asumarea de către
manifest 58,46 41,54 65 = 100
conducerea sistemului
interferare cu probleme
constatate + lipsa 68,37 31,63 98 = 100
inerţiei + altul
Vârsta până la 35 ani inclusiv 61,26 38,74 111 = 100
peste 35 ani 62,90 37,10 283 = 100
Studii liceale şi asimilate lor 61,11 38,89 90 = 100
superioare 62,83 37,17 304 = 100

273
Ancheta C1: Problema socială Tabel de corelaţie nr.16 (%)
2003 – 394 subiecţi

Corelarea variabilei vârstă cu altele

Vârsta Până la 35 ani

Variabile inclusiv Peste 35 ani Total

Problema diminuat 30,94 69,06 139 = 100

socială, schimbat 23,38 76,62 77 = 100
aspect ce se creat + consolidat +
cere 28,09 71,91 178 = 100
stabilizat + altceva
formulată corect 26,97 73,03 152 = 100
Problema incluzând soluţii 22,50 77,50 120 = 100
„bine pusă” conştientizată 38,67 61,33 75 = 100
are sensul sesizată din timp + altceva 29,79 70,21 47 = 100
Problemele societăţii 6,36 93,64 236 = 100
sociale au organizaţiei 21,21 78,79 33 = 100
efect la individului + altă părere 71,20 28,80 125 = 100
nivelul
Obiectul doar ceva negativ 26,23 73,77 183 = 100
problemei ceva atât pozitiv cât şi 30,59 69,41 170 = 100
sociale negativ
ceva pozitiv + neutru +
26,83 73,17 41 = 100
altă părere
Definirea proces ciclic 27,40 72,60 219 = 100
naturii proces linear + dezacord
problemei + altă părere
sociale 29,14 70,86 175 = 100

conştientizarea problemei 34,44 65,56 151 = 100

existenţa unor soluţii de
25,00 75,00 80 = 100
Criteriul rezolvare
trecerii la asumarea de către
stadiul 27,69 72,31 65 = 100
conducerea sistemului
manifest interferare cu probleme
constatate + lipsa inerţiei 21,43 78,57 98 = 100
+ altul
Sex masculin 27,64 72,36 246 = 100
feminin 29,05 70,95 148 = 100
Studii liceale şi asimilate lor 36,67 63,33 90 = 100
superioare 25,66 74,34 304 = 100

274
275