Subiecte Rezolvate MICRO NICA

1.
Celule eucariote şi procariote, caracteristici comparative
Bacteriile, organisme vii, de dimensiuni foarte mici, alcatuite dintr-o singura celula tip procariot,
prin a acrei diviziune directa iau nastere doua celule fiice noi, identice cu cea
parentala, ordinul de marime fiind acela al mitocondriilor celulelor eucariote.
Componenta celulara Celule procariote Celule eucariote

1. Nucleu -Nu au nucleu tipic. -Au nucleu tipic, cu
-Materialul nuclear (nucleoidul) nu nucleol si membrana
este delimitat de o membrana nucleara nucleara.
si e constituit dintr- o singura molecula -Mai multi cromosomi,
circular inchisa de ADN, care numar constant pentru o
reprezinta un cromosom unic. specie data.
-Nu au aparat mitotic. -In timpul diviziunii se
formeaza aparatul mitotic.
2. Organite -Absente -Prezente: mitocondrii,
celulare -unele celule poseda sisteme lizozomi, reticul
membranoase mai mult sau mai putin endoplasmatic, aparat
dezvoltate provenite din membrana Golgi.
citoplasmatica (mezozomi).
3. Ribosomi -70s (unitati 50s si 30s) -80s (60s si 40s)
4. Perete celular -Prezent (lipseste la micoplasme si -Prezent la levuri si plante

forme „L”), si absent la celulele
-componenta carcteristica: animale.
peptidoglicanul, in compozitia caruia
intra N- acetil muramic.
5. Diviziune -diviziune directa (amitoza) -Diviziune indirecta
celulara -Inmultirea sexuata foarte rara, zigotul (mitoza, cariochineza).
(merozigot) se formeaza prin -Inmultirea sexuata
recombinare genetica. frecventa, zigotul se
formeaza prin meioza.
6. Alte diferente -Nu prezinta fenomenul de endocitoza -Pot prezenta endocitoza si
si nu au vacuole digestive pot avea vacuole digestive
intracelulare. intracelulare.
-Nu au capacitate de diferentiere -au capacitate de
celulara. diferentiere celulara.
-Nu au capacitate de a forma -Formeaza frecvent
organisme pluricelulare. organisme pluricelulare.
-Dimensiuni mici. Dimensiuni mari.
2. Clasificaţi bacteriile după formă şi dispunere – exemple
In lumea bacteriilor exista diverse forme tipice pentru o specie data, datorita unor
structuri rigide, componente de invelis, cum ar fi peretele celular. Exista bacterii lipsite de perete
celular, cum sunt micoplasmele si formele „L”.
Clasificare, in functie de forma:

 Coci: bacterii sferice, uneori perfect rotunde (Staphylococcus aureus) sau: forma ovalara
(Streptococcus pyogenes), reniforma (Neisseria gonorrhoeae, Neisseria meningitidis).
 Cocobacili: bacterii usor alungite, intermediare ca forma intre coci si bacili (Pasteurella
spp, Bordetella pertusis, Brucella spp).
 Bacili: bacterii cilindrice, in forma de bastonase, drepte sau usor incurbate (Clostridium
botulinum, Corynebacterium diphtheriae), cu diametrul longitudinal mai mare decat cel
transversal.aspectul bastonaselor poate fi diferit, in functie de specie:
- Fusobacterium spp- poate avea capete ascutite, efilate,
- Corynebacterium diphtheriae: unul sau ambele capete ingrosate
- Bacillus subtilis: capete rotunjite,
- Bacillus cereus: capete taiate drept.
 Vibrioni: in forma de virgula sau semiluna (Vibrio cholerae).
 Spirili si spirochete: bacterii in forma de spirala. In cazul spirililor, corpul bacterian este
rigid, in timp ce la spirochete, corpul este flexibil si subtire (Borrelia, Treponema, Leptospira).
 Actinomicete: in cultura tanara, au aspectul unor filamente lungi, ramificate; ulterior are
loc fragmentarea filamentelor rezultand forme bacilare cu lungimi diferite (Actinomyces israelii).
 In culturile imbatranite sau crescute in conditii neadecvate de mediu, atmosfera, alti
factori fizici si chimici externi (pH, osmolaritate, antibiotice), bacteriile prezinta forme
neregulate, numite „ de involutie”. Insamantate pe medii de cultura adecvate, proaspete, incubate
in atmosfera specifica, fenomenul devine reversibil, bacteriile recapatand formele si dimensiunile
specifice de specie.
Modul de grupare a doua sau mai multe celule, caracteristic speciei, este in functie de
orientarea in spatiu a diferitelor planuri succesive de diviziune si de tendinta celulelor fiice de a
ramane unite timp de una sau mai multe generatii.
Daca planurile succesive de diviziune sunt paralele, rezulta celule dispuse in perechi
(Streptococcus pneumoniae, Neisseria meningitidis, Klebsiella pneumoniae), in lanturi
(Streptococcus pyogenes, Bacillus anthracis), in forma literelor chinezesti sau unghiuri ascutite
(Corynebacterium diphtheriae).
In cazul cocilor, diviziunea succesiva se poate realiza in doua planuri perpendiculare,
rezultand grupuri de patru celule (tetrade- Micrococcus tetragena), in trei planuri perpendiculare
(Sarcina spp.) sau in planuri diferit orientate, rezultand grupari neregulate (ciorchine de strugure-
Staphylococcus aureus).
3.Enumerati componentele constante si facultative ale celulei bacteriene
A. Componente constante, obligatorii:
1. Nucleul (Materialul nuclear):

Materialul nuclear bacterian are organizare primitiva in comparatie cu nucleul celulelor
eucariote, nu are membrana nucleara si nu prezinta nucleoli. Este localizat in partea centrala a
celulei, in legatura cu membrana citoplasmatica prin intermediul a 1-2 mezozomi. Materialul
nuclear contine 60% ADN, 30% ARN si 10% proteine (asigura mentinerea structurii compacte a
acestuia).
Functii: materialul nuclear bacterian este similar ca functii, nucleului eucariotelor. In
cromosomul bacterian se gaseste informatia genetica necesara autoreplicarii, dar si pentru
organizarea structurala si functionala a celulei bacteriene.
2. Mezozomii
Sunt structuri membranare care se formează prin invaginarea membranei citoplasmatice
sub formă de buzunar sau în deget de mănuşă, prezente la bacteriile gram - pozitive şi ocazional
la cele gram – negative.Ei participă la replicarea cromozomului bacterian şi diviziunea celulară,
sinteza peretelui celular şi formarea sporului bacterian.
3. Citoplasma
Este situata intre materialul nuclear si membrana citoplasmatica. Reprezinta un sistem
coloidal care contine 80% apa, in care se gasesc molecule organice, ioni anorganici, enzime si
ARN (mARN- mesager, tARN- de transport, rARN- ribosomal). In functie de specie, in
citoplasma bacteriilor se mai pot gasi plasmide, vacuole gazoase si incluzii.
 Ribosomii:
Ribosomii constituie elemente principale ale citoplasmei si reprezinta 40% din greutatea
uscata a celulei. Din punct de vedere chimic, contin 65- 70% acizi ribonucleici (ARN) si 30- 35%
proteine. Ribosomii bacterieni sunt formati din doua subunitati cu constante de sedimentare de
50s si 30s.
La niuvelul ribosomilor se realizeaza unul dintre cele mai importante procese necesare
vietii celulei, biosinteza proteinelor structurale si functionale (enzime).
 Biosinteza proteinelor:
La nivel ribosomal vor fi adusi de catre tARN si aminoacizii necesari formarii lantului
polipeptidic. Aminoacizii ajunsi la nivelul ribosomilor se vor aranja intr- o secventa specifica
proteinei ce va fi sintetizata, secventa dictata de succesiunea codonilor din mARN, rezultand in
final, un lant polipeptidic ce se va desprinde de ribosom.
3. Membrana citoplasmatica:
Este o structura ce margineste la exterior citoplama bacteriilor, separand-o de peretele celular.

Membrana citoplasmatica este o membrama biologica groasa, cu structura tristratificata,
organizata dupa structura modelului de „mozaic fluid”. Este alcatuita din doua straturi de
molecule fosfolipidice, dispuse cu partile hidrofobe fata in fata, printre care se gasesc molecule
globulare proteice.
Functii:
- membrana semipermeabila, cu rol de bariera osmotica, ce regleaza schimburile ce au loc
intre celula bacteriana si mediul extern (procese active si pasive - difuziune)
- Sediul enzimelor implicate in metabolismul respirator, fosforilare oxidativa, transportul
activ, sinteza lipidelor, replicarea ADN- ului, biosinteza componentelorn peretelui celular, sinteza
polizaharidelor capsulare. sinteza ARN
4. Peretele celular
Peretele celular inconjoara membrana citoplasmatica. Este o structura rigida.

2 modele structurale de baza:
 Pretele celular la bacterii Gram pozitive:
Perete celular gros, alcatuit dintr-un singur strat dens si uniform, numit peptidoglican
(glicopeptid, mureina).
 Peretele celular la bacterii Gram negative:
Perete celular mai subtire, alcatuit dintr-un strat fin de peptidoglican, acoperit de o membrana
externa. Spatiul dintre membrana citoplasmatica si membrana externa, spatiu care contine stratul
de peptidoglican, se numeste spatiu periplasmatic. Acesta constituie sediul de depozitare a unui
numar important de enzime si pigmenti.
Membrana externa- reprezinta stratul exterior al peretelui celular la bacteriile Gram negative.
Este tipul de structura al membranelor biologice, care apar triplu stratificate: fosfolipide, proteine,
lipopolizaharide.

B. Structuri bacteriene facultative: cili, pili, capsula, spori
1. Cilii (flagelii):
Sunt formatiuni implicate in locomotie, a caror existenta este controlata genetic.
Din punct de vedere al compozitiei chimice, cilii contin o proteina contractila denumita
flagelina, asemanatoare cu miozina din celula musculara animala.
Motilitatea cililor are la baza eliberarea de legaturi macroergice prin descompunerea ATP 
ADP + radical fosforic
A fost descrisa existenta a trei componente morfologic distincte: corpul bazal, carligul si
filamentul terminal.
2. Pilii (Fimbrii)
Fimbriile sau pilii sunt prelungiri scurte, rigide si groase evidentiate mai ales la speciile
bacteriene Gram negative (speciile familiei Enterobacteriaceae, Neisseria gonorrhoeae) si mai
putin la bacteriile Gram pozitive (Streptococcus sanguis)
Din punct de vedere chimic sunt polimeri proteici de pileina.
Functional, pilii se impart in doua categorii:
- pili comuni (somatici) sau pili de aderenta (fimbri).
- pilii “de sex” (sex pilii)
Ambele categorii de pili prezinta antigene specifice piliare si pot fi receptori pentru
bacteriofagi.
3. Glicocalix:
Glicocalixul bacterian este o structura polizaharidica, situat la exteriorul membranei

externe a bacteriilor Gram – negative sau la exteriorul peptidoglicanului bacteriilor Gram-
pozitive. Exista doua tipuri de glicocalix:
 Glicocalix de suprafata
 Glicocalix capsular (capsula).
Functii:
Pentru bacteriile cultivate in vitro, glicocalixul nu este o structura esentiala. In vivo, unde
apar factori nefavorabili sau substante antibacteriene (variatii de pH, ioni de metale grele,
bacteriocine, bacteriofagi, anticorpi, fagocite) glicocalixul este o structura cu importanta in
supravietuirea bacteriei, deoarece reprezinta suprafata de contact a celulei bacteriene cu mediul
inconjurator.
Alte functii:
- rol in rezistenta bacteriilor la antibiotice,
- blocheaza receptori pentru bacteriofagi la nivelul peretelui celular
- protejeaza impotriva desicarii,
- induce producerea interferonului,
- este un puternic adjuvant al raspunsului imun umoral,
4. Sporul bacterian
Sporii bacterieni sunt forme celulare care se formeaza in cursul procesului de sporulare,
ca structuri endocelulare.
Structura sporului, de la interior spre exterior:

a) Partea centrala (sambure):
b) Membrana citoplasmatica,
 Samburele impreuna cu membrana citoplasmatica formeaza protoplastul.
c) Perete celular primordial (cortex intern):
d) Cortex,
e) Membrane externa
f) Invelisuri sporale: rol in protejarea sporilor fata de factorii nefavorabili din mediu.
Sensul biologic al sporilor este acela de a asigura supravietuirea in timp a speciilor,

previne transformarea concomitenta a tuturor sporilor in noi celule vegetative, in conditii
de mediu care pot fi doar temporar favorabile.
4. Structura peretelui la bacteriile Gram pozitive şi Gram negative
Peretele celular inconjoara membrana citoplasmatica. Este o structura rigida, care

formeaza exoscheletul bacterian si reprezinta 20- 30% din greutatea uscata a celulei.
Perete celular gros, alcatuit dintr-un singur strat numit peptidoglican (glicopeptid,
mureina). Intre membrana citoplasmatica si peptidoglican exista un spatiu numit periplasmatic.
Peptidoglicanul este structura de baza a peretelui celular. Din punct de vedere chimic,
este un heteropolimer, format din lanturi polizaharidice de N- acetil- glucozamina si acidul N-
acetil- muramic. Peptidoglicanul constituie o structura rigida, numita sac mureinic. Contine
acizi teichoici, situati la suprafata lui.

Perete celular mai subtire, alcatuit dintr-un strat fin de peptidoglican, acoperit de o
membrana externa. Spatiul dintre membrana citoplasmatica si membrana externa, spatiu care
contine stratul de peptidoglican = spatiu periplasmatic. Acesta constituie sediul de depozitare de
enzime si pigmenti.
Membrana externa- reprezinta stratul exterior al peretelui celular la bacteriile Gram

negative. Structural, apare triplu stratificata, continand: fosfolipide, proteine, lipopolizaharide.
 Functii:
- La suprafata peretelui celular la bacteriile Gram pozitive se gasesc receptori pentru fagi si
antigene de suprafata,
- La bacteriile Gram negative - peretele celular este asociat cu un numar mare de enzime
situate la nivelul spatiului periplasmatic si membranei externe (fosfataze, penicilinaze,
ribonucleaza, dezoxiribonucleaza), care sunt eliberate prin membrana externa in functie de
necesitati, explicand capacitatea de adaptare la mediu a bacteriilor Gram negative, fata de cele
Gram pozitive, care, neavand membrana externa, elibereaza enzimele imediat ce sunt sintetizate.
Germenii gram + rezista la decolorare si isi mentin culoarea albastru violet initiala;
Germenii gram – se decoloreaza si se recoloreaza in rosu cu fuxina.
Exemple: Bacterii Gram +: streptococi, stafilococi, bacillus antracis

Bacterii Gram - : meningococ, Klebsiella, haemophilus influenzae
5. Rolul peretelui bacterian
Peretele celular inconjoara membrana citoplasmatica. Este o structura rigida, care

formeaza exoscheletul bacterian si reprezinta 20- 30% din greutatea uscata a celulei.
(glicopeptid, mureina). Inre membrana citoplasmatica si peptidoglican exista un spatiu numit
periplasmatic, greu de diferentiat.
Perete celular mai subtire, alcatuit dintr-un strat fin de peptidoglican, acoperit de o
membrana externa. Spatiul dintre membrana citoplasmatica si membrana externa, spatiu care
contine stratul de peptidoglican, se numeste spatiu periplasmatic. Acesta constituie sediul de
depozitare a unui numar important de enzime si pigmenti.
Membrana externa- reprezinta stratul exterior al peretelui celular la bacteriile Gram
negative. Este tipul de structura al membranelor biologice, care apar triplu stratificate:
fosfolipide, proteine, lipopolizaharide
 Functii:
Peretele celular- functii de importanta vitala:
- Structura rigida, care asigura forma si protectia osmotica a celulei bacteriene,
- La suprafata peretelui celular la bacteriile Gram pozitive se gasesc receptori pentru fagi si
antigene de suprafata,
- La bacteriile Gram negative - peretele celular este asociat cu un numar mare de enzime
situate la nivelul spatiului periplasmatic si membranei externe (fosfataze, penicilinaze,
ribonucleaza, dezoxiribonucleaza),
- Enzimele stocate la nivelul spatiului periplasmatic sunt eliberate prin membranma
externa in functie de necesitati, explicand capacitatea de adaptare la mediu a bacteriilor Gram
negative, fata de cele Gram pozitive, care, neavand membrana externa, elibereaza enzimele
imediat ce sunt sintetizate.
- Participa la diviziunea celulara,
- Sinteza peptidoglicanului este blocata de unele antibiotice (penicilina),
- Flexibilitatea peretelui celular la unele bacterii (spirochete) poate fi explicata prin
flexibilitatea membranei externe, cat si prin grosimea mica a stratului de peptidoglican
Membrana externa la bacteriile Gram negative: rol in transport molecular prin peretele
bacterian. Permeabilita ei este mai mare decat a membranei citoplasmatice. Trecerea substantelor
hidrofile prin membrana externa, este permisa de existenta unor pori (canale)- formate din
proteine matriceale si lipoproteine. Transportul unor molecule mai mari se realizeaza activ, cu
ajutorul unor proteine specifice de transport.
Proteine din membrana externa- receptori pentru fagi, colicine, unele implicate in replicarea
ADN.
6. Coloraţia Gram, timpi – interpretare – exemple

Coloratie combinata - coloratia Gram
 Larg utilizata in microbiologie , pentru ca deosebeste germenii gram pozitivi de cei gram
negativi, orientind cerecetarea in directia identificarii lor
 A fost descoperita de Hans Christian Gram (medic danez)
TEHNICA DE COLORARE
 Frotiul fixat este acoperit cu violet de gentiana 1-2 min
 Se spala cu apa de la robinet
 Se acopera cu solutie lugol pentru mordansare -2 min
 Se spala cu apa
 Se decoloreaza cu alcool acetona timp de 20 sec.
 Se spala cu apa
 Se recoloreaza cu fuxina diluata -2 min
 Se spala cu apa
 Se usuca frotiul si se examineaza cu imersie
(glicopeptid, mureina).
Perete celular mai subtire, alcatuit dintr-un strat fin de peptidoglican, acoperit de o membrana
externa.
Germenii gram + rezista la decolorare si isi mentin culoarea albastru violet initiala; Germenii
gram – se decoloreaza si se recoloreaza in rosu cu fuxina.
Coloratia Gram permite constituirea urmatoarelor grupe de bacterii:

-coci gram+: streptococi,stafilococi,pneumococi
-coci gram-: meningococ , gonococ
-bacili gram+ :bacillus antracis(bacilul carbunos),corynebacterium diphteriae(bacilul difteric), b.
botulinic, b. tetanic
-bacili gram -: E. coli, Klebsiella, Pseudomonas (b. piocianic), Salmonella typhi (b. tific)
-cocobacili gram-: haemophilus influenzae, bordetella pertussis
7. Coloraţia Ziehl-Neelsen, timpi – interpretare – exemple
• -se realizeaza pentru evidentierea bacteriilor din specia Mycobacterium
Tehnica:-etalarea produsului patologic

-uscarea
-fixarea
Etapele coloratiei
• Se acopera lama cu fuxina pura, 5-10 min,
• Se incalzeste pana la emisia de vapori(nu se ajunge la fierbere), de 2-3 ori in interval de
10 min
• Se spala cu apa de la robinet
• Se decoloreaza cu alcool-acid - 30 sec.
• Se spala cu apa
• Se recoloreaza cu albastru de metilen - 2 min.
• Se spala frotiul cu apa si se lasa la uscat in stativ
• Se foloseste obiectivul cu imersie
Mycobacteriile (bacilul tuberculos,bacilul leprei) apar colorate in rosu pe fond albastru = bacilii
acido-alcoolo rezistenti = BAAR, ceilalti germeni si elemente celulare apar colorate in albastru.
Proprietatea de acido-alcoolo rezistenta este caracteristica genului Mycobacterium se datoreaza
structurii particulare a peretelui celular, cantitatii mari de lipide pe care acesta le contine si in
special acidului micolic.
Un frotiu colorata Ziehl-Neelsen efectuat dintr-un produs patologic, ex.sputa, in care se pun in
evidenta bacili acido-alcoolo rezistenti, permite diagnosticul de tuberculoza.
8. Structura şi rolul membranei citoplasmatice

Este o structura ce margineste la exterior citoplama bacteriilor, separand-o de peretele
celular. Membrana citoplasmatica este o membrama biologica groasa, cu structura tristratificata,
organizata structural dupa modelul de „mozaic fluid”. Conform acestuia, membranele biologice
sunt alcatuite din doua straturi de molecule fosfolipidice, dispuse cu partile hidrofobe fata in fata,
printre care se gasesc molecule globulare proteice.
Moleculele proteice pot fi situate la nivelul unuia sau ambelor straturi fosfolipidice, le pot
traversa pe amandoua, fiind expuse pe ambele fete ale membranei, dau structura de mozaic.
Aceasta este o structura fluida, dinamica, temporara si reversibila, componentele sale avand un
anumit grad de libertate, fiind asamblate numai pe baza unor interactii polare si hodrofobe, ceea
ce permite miscarea lor in membrana.
 Functii:
- Membrana citoplasmatica este o membrana semipermeabila, cu rol de bariera osmotica,
ce regleaza schimburile ce au loc intre celula bacteriana si mediul extern, atat prin procese active,
cat si prin procese de difuziune pasiva.
- Sediul enzimelor implicate in metabolismul respirator, fosforilare oxidativa, transportul
activ, sinteza lipidelor, replicarea ADN- ului, biosinteza componentelorn peretelui celular, sinteza
polizaharidelor capsulare.
- Participa direct la cresterea si diviziunea celulei, formarea septului de diviziune, formarea
sporului.
- Implicata in sinteza ARN si, datorita asocierii cu ribosomii, in sinteza proteinelor.
9.Ribozomii, structură şi rol

 Ribosomii:
Ribosomii constituie elemente principale ale citoplasmei si reprezinta 40% din greutatea
uscata a celulei. Din punct de vedere chimic, contin 65- 70% acizi ribonucleici (ARN) si 30- 35%
proteine. Ribosomii bacterieni sunt formati din doua subunitati cu constante de sedimentare de
50s si 30s.
O proteina este formata dintr- o succesiune de aminoacizi, intr- un lant polipeptidic.
Informatia privind tipul aminoacizilor si succesiunea lor in lantul polipeptidic este continuta in
ADN-ul cromosomului bacterian. Aceasta informatie se transcrie de la ADN la mARN si este
transportata de acesta la nivelul ribosomilor, in citoplasma. La nivel ribosomal vor fi adusi de
catre tARN si aminoacizii necesari formarii lantului polipeptidic.
La nivelul ribosomilor (sediul sintezei proteice) tARN se ataseaza prin intermediul
bazelor azotate dintr-o secventa specifica de trei nucleotide (anticodonul aminoacidului pe care
il transporta) la alte trei baze complementare din secventa de nucleotide a mARN (codonul
aminoacidului). Deoarece mARN este format prin transcrierea ADN- ului cromosomial, rezulta
ca fiecare codon al unui aminoacid corespunde unui triplet de nucleotide cu baze complementare
din constitutia ADN. Informatia genetica necesara alegerii unui asminoacid ce va intra in
structura unei proteine este continuta intr- o secventa de trei nucleotide din cromosomul
bacterian.
Aminoacizii ajunsi la nivelul ribosomilor se vor aranja intr- o secventa specifica proteinei
ce va fi sintetizata, secventa dictata de succesiunea codonilor din mARN, rezultand in final, un
lant polipeptidic ce se va desprinde de ribosom.
Procesul de biosinteza dureaza cateva fractiuni de secunda. Fragmentele de ADN

cromosomial care determina secventa aminoacizilor in proteine nu sunt active permanent;
procesul de biosinteza nu se realizeaza oricum si oricand, ci este dirijat printr- un mecanism de
reglare.
10.Mezozomi – Incluzii – Vacuole (în structura celulei bacteriene)
Citoplasma este situata intre materialul nuclear si membrana citoplasmatica.

Reprezinta un sistem coloidal care contine 80% apa, in care se gasesc molecule organice, ioni
anorganici, enzime si ARN (mARN- mesager, tARN- de transport, rARN- ribosomal). In functie
de specie, in citoplasma bacteriilor se mai pot gasi plasmide, vacuole gazoase si incluzii.
Mezozomii
Sunt structuri membranare care se formează prin invaginarea membranei citoplasmatice
sub formă de buzunar sau în deget de mănuşă, prezente la bacteriile gram - pozitive şi ocazional
la cele gram – negative.Ei participă la replicarea cromozomului bacterian şi diviziunea celulară,
sinteza peretelui celular şi formarea sporului bacterian.
Materialul nuclear este localizat in partea centrala a celulei, in legatura cu membrana
citoplasmatica prin intermediul a 1-2 mezozomi.
Structuri inconstante:
-incluziile – formatiuni structurale inerte care apar in citoplasma la sfarsitul perioadei de crestere
activa, pot contine polimeri anorganici, substante anorganice simple, polimeri organici, lipide
etc.
-Vacuole – formatiuni sferice care contin diferite substante in solutie apoasa, au o membrana
lipoproteica numita tonoplast
11.Masa nucleară bacteriană – structură, caracteristici

celulei, in legatura cu membrana citoplasmatica prin intermediul a 1-2 mezozomi. Nucleul
reprezinta 10% din volumul celulei si ADN- ul care formeaza materialul nuclear reprezinta 2-3%
din greutatea uscata a celulei.
Materialul nuclear contine 60% ADN, 30% ARN si 10% proteine (ultimele componente
asigura mentinerea structurii compacte a acestuia).
ADN- ul este organizat intr-o singura molecula dublu helicoidala, circular inchisa, numita
cromosom bacterian. In faza de repaus, bacteriile contin un singur cromosom, cele aflate in faza
de multiplicare contin doi sau mai multi cromosomi identici, rezultati prin replicarea
cromosomului parental.
Din punct de vedere chimic, ADN- ul este constituit din baze azotate purinice (adenina-
A si guanina- G), baze azotate pirimidinice (citozina- C si timina- T), un zahar (dezoxiriboza)
si acid fosforic.
O baza azotata purinica sau pirimidinica legata de o molecula de dezoxiriboza si de un
radical fosforic reprezinta o unitate functionala numita nucleotid.
Nucleotidele sunt unite intre ele prin componente fosforice, formand lant polinucleotidic
(catena).
Structura dublu helicoidala a ADN-ului se realizeaza prin infasurarea a doua lanturi
polinucleotidice, orientate cu bazele spre interiorul structurii, astfel inacat, fata in fata se sa se
gaseasca intotdeauna fie adenina si timina sau citozina si guanina. Structura spatiala se
stabilizeaza prin doua legaturi de hidrogen intre timina si adenina si trei legaturi de hidrogen intre
guanina si citozina.
Functii: materialul nuclear bacterian este similar ca functii, nucleului eucariotelor. In

cromosomul bacterian se gaseste informatia genetica necesara autoreplicarii, dar si pentru
organizarea structurala si functionala a celulei bacteriene.
Inmagazinarea informatiei genetice in cromosomul bacterian se realizeaza prin formarea
unor lanturi de nucleotide dispuse intr- o anumita secventa. Un astfel de lant nucleotidic
constituie o gena si codifica un anumit caracter genetic al speciei. Intregul cromosom contine
gene care codifica caracterele ce definesc specia.
Autoreplicarea ADN- ului precede diviziunea celulara si este de tip semiconservativ:
fiecare molecula de ADN nou formata contine un lant polinucleotidic din molecula ADN
parentala si un lant polinucleotidic nou sintetizat.
Informatia genetica care codifica sinteza proteinelor structurale si functionale (enzime)
este transmisa de la molecula de ADN la ribosomi (sediul sintezei proteice), prin intermediul
mARN (ARN mesager), a carui structura reprezinta transcrierea mesajului genetic continut in
genele cromosomului.
12. Cum este înscrisă informaţia genetică în genomul celulei bacteriene

celulei, in legatura cu membrana citoplasmatica prin intermediul a 1-2 mezozomi. Nucleul
reprezinta 10% din volumul celulei si ADN- ul care formeaza materialul nuclear reprezinta 2-3%
din greutatea uscata a celulei.
Materialul nuclear contine 60% ADN, 30% ARN si 10% proteine (ultimele componente
asigura mentinerea structurii compacte a acestuia).
ADN- ul este organizat intr-o singura molecula dublu helicoidala, circular inchisa, numita
cromosom bacterian. In faza de repaus, bacteriile contin un singur cromosom, cele aflate in faza
de multiplicare contin doi sau mai multi cromosomi identici, rezultati prin replicarea
cromosomului parental.
Din punct de vedere chimic, ADN- ul este constituit din baze azotate purinice (adenina-
A si guanina- G), baze azotate pirimidinice (citozina- C si timina- T), un zahar (dezoxiriboza)
si acid fosforic.
O baza azotata purinica sau pirimidinica legata de o molecula de dezoxiriboza si de un
radical fosforic reprezinta o unitate functionala numita nucleotid.
Nucleotidele sunt unite intre ele prin componente fosforice, formand lant polinucleotidic
(catena).
stabilizeaza prin doua legaturi de hidrogen intre timina si adenina si trei legaturi de hidrogen intre
guanina si citozina.
Autoreplicarea ADN- ului precede diviziunea celulara si este de tip semiconservativ:
fiecare molecula de ADN nou formata contine un lant polinucleotidic din molecula ADN
parentala si un lant polinucleotidic nou sintetizat.
13.Enumeraţi şi descrieţi succint etapele biosintezei proteice

O proteina este formata dintr- o succesiune de aminoacizi, intr- un lant polipeptidic.
Informatia privind tipul aminoacizilor si succesiunea lor in lantul polipeptidic este continuta in
ADN-ul cromosomului bacterian. Aceasta informatie se transcrie de la ADN la mARN si este
transportata de acesta la nivelul ribosomilor, in citoplasma. La nivel ribosomal vor fi adusi de
catre tARN si aminoacizii necesari formarii lantului polipeptidic.
La nivelul ribosomilor (sediul sintezei proteice) tARN se ataseaza prin intermediul
bazelor azotate dintr-o secventa specifica de trei nucleotide (anticodonul aminoacidului pe care
il transporta) la alte trei baze complementare din secventa de nucleotide a mARN (codonul
aminoacidului). Deoarece mARN este format prin transcrierea ADN- ului cromosomial, rezulta
ca fiecare codon al unui aminoacid corespunde unui triplet de nucleotide cu baze complementare
din constitutia ADN. Informatia genetica necesara alegerii unui aminoacid ce va intra in structura
unei proteine este continuta intr- o secventa de trei nucleotide din cromosomul bacterian.
Aminoacizii ajunsi la nivelul ribosomilor se vor aranja intr- o secventa specifica proteinei
ce va fi sintetizata, secventa dictata de succesiunea codonilor din mARN, rezultand in final, un
lant polipeptidic ce se va desprinde de ribosom.
Procesul de biosinteza dureaza cateva fractiuni de secunda. Fragmentele de ADN
cromosomial care determina secventa aminoacizilor in proteine nu sunt active permanent;
procesul de biosinteza nu se realizeaza oricum si oricand, ci este dirijat printr- un mecanism de
reglare.
14.Capsula bacteriană – structură, rol, localizare

Glicocalixul bacterian este o structura polizaharidica, situat la exteriorul membranei
externe a bacteriilor Gram – negative sau la exteriorul peptidoglicanului bacteriilor Gram-
pozitive. Exista doua tipuri de glicocalix:
 Glicocalix de suprafata
 Glicocalix capsular (capsula)
Capsula bacteriana:
In functie de raporturile cu suprafata celulei bacteriene, capsula poate fi:
- integrata- intim asociata cu suprafata bacteriei (Streptococcus pneumoniae,
Klebsiella pneumoniae),
- periferica- desi poate fi asociata cu celula bacteriana, in general, este eliberata in
mediu (Pseudomonas aeruginosa).
In functie de grosime, capsula mai poate fi:

- microcapsula - structura foarte subtire, intim atasata de peretele celular:
Streptococcus pyogenes, Staphylococcus aureus, Mycobacterium tuberculosis,
- capsula obisnuita - contur delimitat, structura distincta, grosime mare: Klebsiella
pneumoniae, Streptococcus pneumoniae, Bacillus anthracis,
- strat mucos - material capsular, fara structura distincta, care se elibereaza in mediu:
Pseudomonas aeruginosa.
Majoritatea polizaharidelor sunt produse la nivelul membranei citoplasmatice si secretate

la exteriorul bacteriei. Cantitatea si compozitia chimica a acestora sunt controlate de factori
fiziologici, depind de prezenta si concentratia anumitor dizaharide din mediu sau de concentratia
ionica a acestuia.
Mai rar, capsula poate fi de natura proteica (bacilul carbunos).
Glicocalixul capsular:
- promotor al aderentei, si factor de colonizare pe suprafete inerte (glicocalixul din
structura biofilmului),
- protector al celulelor bacteriene contra factorilor nefavorabili si agentilor
antibacterieni din mediu).
Colonizarea: bacteriile se ataseaza, adera de suprafete inerte (prin intermediul pililor, fibrelor
de glicocalix), se inconjoara apoi cu o mare cantitate de glicocalix capsular, se multiplica in
interiorul acestuia si formeaza microcolonii aderente. In interiorul acestor microcolonii, celulele
bacteriene sunt protejate impotriva actiunii toxice a unor substante din mediu, a bacteriofagilor,
impotriva mecanismelor imune de aparare antibacteriana.
Glicocalixul confera bacteriilor confera bacteriilor rezistenta la anticorpi, fagocite.
Proprietatea antifagocitara a glicocalixului capsular confera virulenta crescuta bacteriilor
capsulate, comparativ cu variantele necapsulate, usor fagocitate.
Glicocalixul protejeaza bacteriile impotriva anticorpilor, prin mascarea suprafetelor
antigenice de la nivelul peretelui celular. El insusi are proprietati antigenice (antigen K) - permit
diferentierea unor tipuri serologice in cadrul aceleiasi specii bacteriene.
15.Flagelii bacterieni – structură, rol, localizare
Cilii (flagelii): structuri filamentoase, fragile, subtiri, cu lungime variabila (intotdeauna mai
mare decat corpul celular), situati la suprafata bacteriilor Gram negative, mai rar, la bacteriile
Gram pozitive.
Clasificare a bacteriilor in functie de numarul si dispozitia cililor pe suprafata celulelor
bacteriene:
- Bacterii atriche: lipsite de cili,
- Bacterii monotriche: un singur cil polar (genul Vibrio),
- Bacterii amphitriche: cate un cil la fiecare pol al celulei,
- Bacterii lophotriche: smoc de cili la un pol sau la ambele poluri ale celulei (Pseudomonas
fluorescens),
- Bacterii peritriche: cili dispusi pe toata suprafata celulei (Bacillus cereus, Clostridium
tetani, Proteus spp.)
Sunt formatiuni implicate in locomotie, a caror existenta este controlata genetic.

Dispozitia si numarul cililor sunt caracteristice speciei.
Din punct de vedere al compozitiei chimice, cilii contin o proteina contractila denumita
flagelina, asemanatoare cu miozina din celula musculara animala. In compozitia flagelinei, a fost
descris un aminoacid caracteristic N-metil-lizina.
Motilitatea cililor are la baza eliberarea de legaturi macroergice prin descompunerea

ATP  ADP + radical fosforic (acceptor de radical fosforic este molecula de arginina).
Structura intima a cililor bacterieni este furnizata de microscopia electronica. Astfel a fost
descrisa existenta a trei componente morfologic distincte: corpul bazal, carligul si filamentul
terminal.
- Corpul bazal (complex bazal) reprezinta componenta cilului prin care acesta se
ataseaza la corpul celulei bacteriene. Este o componenta structurala complexa, montata in
intregime in peretele celular si membrana citoplasmatica. Este constituit din patru discuri
paralele, dispuse sub forma a doua perechi pe o tija care trece prin centrul lor.
La bacteriile Gram negative (E. coli, Salmonella spp, Pseudomonas spp) exista doua
perechi de discuri ce delimiteaza corpul bazal: o pereche interna (inele M si S) localizata in
membrana citoplasmatica si o pereche externa situata spre carlig (inele L si P) in care discurile
sunt mai distantate.
La bacteriile Gram pozitive, corpusculul bazal este constituit dintr-o singura pereche de
discuri , unite printr- o tija centrala, discul intern fiind atasat de membrana citoplasmatica, iar
cel extern la stratul de peptidoglican.
La nivelul corpului bazal se afla motorul ciliar, a carui miscare este transmisa proteinei
flagelare, ceea ce face ca cilul sa se invarteasca.
- Carligul cilului – Se caracterizeaza prin natura antigenica si stabilitate la agenti fizici si

chimici.
- Filamentul flagelar – reprezinta partea flexibila, spiralata a cilului, ce se leaga de
capatul distal al carligului.
Functionalitate:
Cilii sunt organe de locomotie pentru bacterii. Mobilitatea si directia miscarii cililor este
asociata cu proprietatea de chemotaxie, care este o miscare dirijata inspre sau dinspre o
substanta chimica. Exista o chemotaxie pozitiva care se refera la miscarea spre o concentratie
pozitiva a unei substante chimice (zaharuri, aminoacizi) si aceasta se intalneste in mod obisnuit
cand substanta chimica reprezinta un avantaj pentru celula (substanta nutritiva). Se vorbeste si de
o chemotaxie negativa, o miscare prin care bacteria se departeaza de o substanta chimica
(fenolul, acizii, bazele), de obicei cand aceasta este daunatoare, toxica pentru celula. Stimulii
chimici care induc chemotaxia pozitiva sunt numiti atractanti, iar cei care induc chemotaxia
negativa - repelenti.
Cilii sunt sediul antigenelor flagelare (H), importante in identificarea bacteriilor (exemplu
Salmonella spp.), stimuland un raspuns imun. In plus, pot indeplini rolul de receptori pentru
virusuri si in unele cazuri determina aderarea de epitelii (la vibrionul holeric cilul intervine in
aderarea de epiteliul intestinal).
In practica de rutina se evidentiaza mobilitatea bacteriilor. Daca bacteria creste numai pe
traseul de insamantare este imobila, daca difuzeaza in mediu, ea este mobila.
16.Fimbriile bacteriene
Fimbriile sau pilii sunt apendici filamentosi neflagelari, prezenti pe suprafata multor
bacterii. Sunt prelungiri scurte, rigide si groase evidentiate mai ales la speciile bacteriene
Gram negative (speciile familiei Enterobacteriaceae, Neisseria gonorrhoeae) si mai putin la
bacteriile Gram pozitive (Streptococcus sanguis, Streptococcus salivarius). S-a constatat ca in
cadrul aceleasi specii pot exista tulpini fimbriate si tulpini nefimbriate. Sunt elemente mai
rezistente decat flagelii, in numar de 100-500/celula, cu dispozitie peritriche, cu evidentiere
numai prin microscopie electronica.
Pilii sunt structuri tubulare, uniforme, cu diametrul de 3- 10 nm si lungimea de 0,2- 20 µm.

Originea lor este la nivelul membranei citoplasmatice, dar spre deosebire de cili, nu poseda
complex bazal.
Din punct de vedere chimic sunt polimeri proteici de pileina care rezista la tripsina,
pepsina, acizi, baze. Aceasta natura proteica a pililor le confera proprietati antigenice.
Functional, pilii se impart in doua categorii:

- pili comuni (somatici) sau pili de aderenta (fimbri) a caror sinteza este controlata de gene
cromosomiale. Se gasesc in numar de 100-200 pe suprafata celulei. Pilii comuni constituie un
factor important de virulenta (de exemplu la gonococ). In afara de aderenta, acesti pili mai au si
proprietati antifagocitare.
- pilii “de sex” (sex pilii) sunt formatiuni putin mai lungi, flexibile, cu structura si forma diferita
(sferica, forma de cupa, de disc), in numar de 1-4 pe celula si intotdeauna codificati de
formatiunile genetice extracromosomiale - plasmide. Acesti pili prezinta o importanta deosebita
in transferul de material genetic intre bacterii, formand punti intre celula donatoare si cea
receptoare, in cursul procesului de conjugare. Sunt prezenti mai ales la bacteriile Gram
negative (Enterobacteriaceae, Pseudomonas spp.).
Ambele categorii de pili prezinta antigene specifice piliare si pot fi receptori pentru
bacteriofagi.
17.Sporii bacterieni – structură, rol, localizare

Sporii bacterieni sunt forme celulare care se formeaza in cursul procesului de sporulare, ca
structuri endocelulare.
O data format, sporul ramane in stare de repaus relativ (stare dormanta), cu activitate
metabolic redusa, lunga perioada de timp. Repus in conditii favorabile de mediu, el germineaza,
si, prin alta succesiune de evenimente, da nastere unei celule vegetative noi, identical cu cea din
care s-a format.
Sporul matur este rezistent la diferite conditii nefavorabile de mediu: temperature extreme,
uscaciune, radiatii, agenti chimici, presiuni ridicate sau scazute etc.
Forma, dimensiunile si localizarea sporului sunt variabile de la specie la specie:
- Spor deformant: diametrul lui mai mare decat cel al celulei (Clostridium spp),
- Spor nedeformant: diametrul sporului mai mic decat grosimea bacteriei (Bacillus
spp),
- Situat la capatul celulei bacteriene (Clostridim tetani),

- Localizare centrala (Clostridium anthracis)
- Localizare subterminala (Bacillus cereus)
Structura sporului, de la interior spre exterior:
g) Partea centrala (sambure):

 Alcatuit din ADN, in care e inmagazinata informatia genetica sporala si constituenti
citoplasmatici, necesari dezvoltarii ulterioare a celulei vegetative. In starea dormanta
ADN- ul este intr-o stare avansata de deshidratere si nu contine mARN: in aceasta
etapa, ADN- ul pierde capacitatea de transcriere a informatiei genetice. In sambure se
afla acidul dipicolinic. Dipicolinatul de calciu are rol in rezistenta la caldura,
mentinerea starii dormante si in procesul germinarii.
h) Membrana citoplasmatica,
Samburele impreuna cu membrana citoplasmatica formeaza protoplastul.
i) Perete celular primordial (cortex intern):
 Este implicat in rezistenta sporului la caldura si in mentinerea starii de deshidratare a
samburelui.
j) Cortex,
k) Membrane externa: Are rol de protejare a cortexului.
l) Invelisuri sporale: rol in protejarea sporilor fata de factorii nefavorabili din mediu.
Semnificatie biologica:
Procesul de formare a sporului bacterian poate fi considerat cea mai primitive forma de
diferentiere celulara. Nu este considerat un proces de reproducere, ci un proces in urma caruia
rezulta un tip diferit de “celula “ bacteriana, care contine intreaga informatie genetica a celulei
din care s- a format, dar de care se deosebeste prin structura, starea dormanta (criptobioza),
rezistenta crescuta la agenti fizici si chimici.
Sensul biologic al sporilor este acela de a asigura supravietuirea in timp a speciilor
(prin procesul de sporulare si rezistenta crescuta a sporilor la conditii de mediu nefavorabile), cat
si prin capacitatea de germinare conditionata si neuniforma, ceea ce previne transformarea
concomitenta a tuturor sporilor in noi celule vegetative, in conditii de mediu care pot fi
doar temporar favorabile.
18.Nutriţia principalelor bacterii studiate: tipuri de nutriţie
Nutritia bacteriana reprezinta totalitatea proceselor prin care bacteriile îsi procura din
mediul înconjurator substantele necesare supravietuirii, cresterii si înmultirii.
S- au descries tipuri principale de nutritie, pe baza a doua criterii importante:

1. Sursa de energie:
a) Tip fototrof- care utilizeaza energia radianta luminoasa, intalnit la bacterii
fotosintetice,
b) Tip chimiotrof- bacteriile obtin energia prin oxidare chimica.
b.1. tip chimiolitotrof- energia eliberata prin oxidarea substantelor anorganice
(compusi anorganici de sulf, ion amoniu, nitrat, hidrogen etc)
b.2. tip chimioorganotrof- energie obtinuta prin oxidarea substantelor organice
2. Sursa de carbon (C)- utilizata de bacterii pentru sinteza componentelor celulare:

a) Bacterii autotrofe: se dezvolta in medii compuse exclusiv din substante anorganice,
unica sursa de carbon fiind CO2 dizolvat in mediu, traind independent de material
organic.
b) Bacterii mixotrofe: pot utiliza atat substante organice, cat si CO2, ca sursa de
carbon. Aceste specii bacteriene sunt larg raspandite in natura, dar nu apartin
microbiotei animale.
c) Bacterii heterotrofe: utilizeaza ca sursa de carbon substante organice. Aceasta
categorie de bacterii utilizeaza pe langa surse de carbon si azot si factori de crestere.
Acestea sunt substante nesintetizate de bacterii, care trebuie adaugate in mediile de
cultura, pentru a asigura dezvoltarea acestora in afara organismului. Factori de
crestere sunt: vitaminele B, K, vitamine liposolubile A, D, vitamina C, aminoacizi,
baze purinice, pirimidinice, nucleotide etc. Bacteriile din genul Haemophilus se
dezvolta pe medii cu sange care contin doi factori de crestere indispensabili: factorul
“X” (hematina) si factorul “V” (NSD, NADP). Pentru bacteriile din genul
Mycoplasma, factorul de crestere este colesterolul, la Leptospira, acizii grasi joaca rol
de factori de crestere.
d) Bacterii paratrofe: nu se dezvoolta decat pe cellule vii (paraziti obligatorii celulari)
Rickettsiile si Clamydiaceaele.
19.Clasificarea bacteriilor în funcţie de tipul respirator
In functie de gradul de utilizare a proceselor de respiratie, pentru obtinerea energiei si de

relatia cu oxigenul din mediu, bacteriile se pot grupa astfel:
1. Bacterii strict aerobe: necesita pentru dezvoltarea lor prezenta in mediu a O2, ca unic
acceptor de hidrogen (proces de respiratie). Ex: Mycobacterium tuberculosis, Bacillus anthracis,
Pseudomonas aeruginosa etc.
2. Bacterii strict anaerobe: se dezvolta in medii lipsite de oxigen, prezenta acestuia avand
efect bactericid, (obtinerea energiei numai prin procese de fermentatie). Ex.: Clostridium,
Bacteroides, Fusobacterium etc.
3. Bacterii aerob- facultativ anaerobe: bacterii care se dezvolta mai bine in mediu cu O2
(procese de respiratie), dar si in lipsa O2, in conditii de anaerobioza, (procese de fermentatie,
pentru obtinerea de energie).
4. Bacterii microaerofile: pot folosi procese de respiratie sau fermentatie, dar cresc mai
bine in conditiile in care mediul are o tensiune scazuta de oxigen, realizata prin ibogatire cu 5-
20% CO2 (Neisseria, Brucella).
5. Bacterii aerotolerante (Streptococcus): utilizeaza energie din proces de fermentatie,
fiind lipsite de lant respirator, dar se dezvolta si in prezenta O2, care nu are efect nociv.
20.Definiţi factorii de creştere bacterieni; exemple
Fiziologia creşterii microorganismelor procariote

Procesul de creştere a microbilor este determinat de trei factori fiziologici esenţiali:
- prezenţa membranelor biologice la suprafaţa celulei, care prin proprietăţile sale de
permeabilitate selectivă menţin în interiorul celulei o mare concentraţie de molecule absolut
necesare procesului de biosinteză şi permit transportarea substanţelor nutritive în celulă;
- sursa energetică: solară sau chimică,
- prezenţa şi activitatea enzimelor care catalizează procesele de transformare a substanţelor
moleculare în constituenţi celulari noi.
Creşterea bacteriilor este controlată de condiţiile mediului extern: regimul termic, hidric,
pH, presiunea osmotică etc. Creşterea şi dezvoltarea microrganismelor este condiţionată de
mediile nutritive care prezintă un amestec de substanţe chimice diferite ca natură chimică,
complexitate, provenienţă, consistenţă care le asigură cu substanţe nutritive şi energie
(microorganismele chimiotrofe). Complexitatea chimică a mediilor nutritive utilizate pentru
cultivarea microorganismelor depinde de capacităţile de biosinteză a acestora, de setul lor
enzimatic.
21.Clasificaţi bacteriile în funcţie de temperatura optimă de dezvoltare; exemple
Diversitatea metabolica in raport cu factorii de mediu:

 Temperatura: pentru dezvoltare, este necesar un interval de temperatura: minima,
optima si maxima. In raport cu temperatura optima de dezvoltare, se disting trei grupe principale:
Bacterii psihro- sau criofile: Temp optima: 0ºC, 15ºC, 25- 30ºC (ghetari, poli, ocean
arctic)
Bacterii mesofile: Temp. optima: 30 - 45ºC (bacterii cu habitat uman, temp. optima ~
37ºC.). Sunt cele patogene deoarece se înmultesc la temperatura organismului, fiind denumite si
bacterii “homeoterme”. Limitele de temperatura în care aceste bacterii pot sa creasca sunt însa
mai mari si variaza de la specie la specie. Astfel, gonococul si meningococul nu suporta variatii
mai mari de 1-2°C fata de temperatura optima, spre deosebire de enterobacterii, care cresc în
limite foarte largi.
Bacterii termofile: Temp. optima: 55- 70ºC (unele se multiplica si la ~95 grade: ex:
thermus aquaticus). Nu sunt patogene.
Bacteriile care paraziteaza omul si animalele se caracterizeaza astfel: bacterii

heterotrofe, chimioorganotrofe, mesofile, osmotolerante.
Temperaturile moderat scazute, ca, de pilda, cea de +4oC din frigidere, nu distrug
bacteriile, dar opresc în general înmultirea lor prelungindu-le viabilitatea. Din acest motiv,
majoritatea produselor biologice sau patologice destinate examenului bacteriologic se pastreaza
în aceste conditii. Totusi, exista tulpini microbiene care se înmultesc si la temperatura
frigiderului ca, de exemplu, tulpinile criogene de Pseudomonas aeruginosa, ce se înmultesc la
0oC si tulpini din familia Enterobacteriaceae (E.coli) care se în înmultesc la +5oC.
22.Definiţi noţiunea de cultivare a bacteriilor; enumeraţi pe ce substraturi se realizează
Cultivarea se realizeaza prin insamantarea microorganismului pe medii de cultura.

Totalitatea microorganismelor acumulate prin multiplicarea intr-un mediu, poarta numele de
cultura.
Creşterea bacteriilor este controlată de condiţiile mediului extern: regimul termic, hidric,
pH, presiunea osmotică etc. În practica cultivării microorganismelor, creşterea bacteriilor
(numerică şi a biomasei) are ca suport anumite principii specifice bazate pe cerinţele nutritive,
energetice, condiţiile de respiraţie.
Fiecare organism primeşte din mediul extern substanţe nutritive (substanţe şi elemente
chimice) necesare pentru biosinteza celulară şi pentru obţinerea energiei.
Complexitatea chimică a mediilor nutritive utilizate pentru cultivarea microorganismelor
depinde de capacităţile de biosinteză a acestora, de setul lor enzimatic.
Clasificarea mediilor nutritive:
* după provenienţă:
1. Medii naturale care nu au o compoziţie chimică definită.
2. Medii artificiale care au o compoziţie chimică definită.
3. Medii seminaturale sau semiartificiale.
* după scopul utilizării:

1. Medii uzuale utilizate pentru cultivarea unui mare număr de microorganisme (bulionul, apa
peptonată, gelatina)
2. Medii speciale utilizate în scopuri bine determinate care permit creşterea preferenţială a
anumitor specii de microorganisme, evidenţierea anumitor caractere particulare de metabolism.
- Medii selective care includ agenţi care inhibă sau limitează (bacteriostatice) creşterea şi
dezvoltarea anumitor specii de microorganisme şi creează condiţii de dezvoltare pentru alte
specii. Ex: CHAPMAN
- Medii de îmbogăţire care nu conţin substanţe bacteriostatice dar oferă prin componenţa sa
preferinţe de creştere pentru anumite specii de microorganisme care au o viteza mare de
dezvoltare comparativ cu alte specii asociate lor. Ex: apa peptonata alcalina, bulion selenit
– Medii elective – nu conţin inhibitori de creştere. Ex: Loffler

- Medii de diagnostic diferenţial sunt acele medii care prin componenţa sa evidenţiază anumite
particularităţi metabolice ale microorganismelor
 AABTL CU AGARUL ALBASTRU DE BROMTIOL LACTOZAT – permite
diferentierea bacteriilor lactozo pozitive de bacteriile lactozo negative
- În funcţie de prezenţa sau lipsa oxigenului molecular se disting medii pentru aerobi şi medii
pentru anaerobi.
* după consistenţă - solide - lichide - semilichide - granulate
23.Definiţi noţiunea de creştere şi multiplicare bacteriană

Creştere, în sens biologic, reprezintă mărirea coordonată, ireversibilă a dimensiunilor
unui organism. Creşterea este o consecinţă a sintezei specifice, coordonate a compuşilor celulari
noi pe baza substanţelor nutritive din mediu. Sinteza constituenţilor celulari noi este coordonată
genetic, dar în acelaşi timp depinde de concentraţia, tipul, accesibilitatea substanţelor nutritive,
precum şi sursei de energie.
Pentru organismele monocelulare creşterea prezintă sporirea dimensiunilor celulei, ca
rezultat al sporirii tuturor elementelor celulare (creşterea masei bacteriene), precum şi sporirea
numărului celulelor din cultură (creşterea concentraţie celulelor).
Creşterea celulei bacteriilor are loc tridimensional, prin mărirea coordonată a celor trei
dimensiuni: lungimea, lăţimea şi grosimea. Deoarece creşterea biologică a celulei bacteriilor este
urmată de diviziunea ei sporirea numărului bacteriilor în cultură este rezultatul multiplicării
(diviziunii) celulare.
Multiplicarea celulelor procariote

Multiplicarea bacteriilor este o urmare a creşterii dimensiunii celulei. Creşterea biologică
a bacteriei nu este un proces infinit, dar se întrerupe la un anumit moment în care iniţiază
diviziunea celulară.
Multiplicarea celulei este precedată de replicarea cromozomului şi multiplicarea tuturor
constituenţilor celulari care sunt determinaţi de informaţia genetică a acestuia.
Diviziunea bacteriilor se realizează prin cîteva mecanisme:
- diviziune directă, simplă sau binară;
- înmugurire şi ramificare;
- prin spori.
-
Multiplicarea prin diviziune directă
Diviziunea directă este tipică bacteriilor care se află în condiţii optime de dezvoltare. În
urma acestui mod de diviziune rezultă două celule noi care pot fi aproximativ egale – izomorfe,
sau de dimensiuni diferite – heteromorfe.
Diviziunea are loc în corespundere cu unul sau cîteva planuri de diviziune.
Cocilor le este caracteristic un plan de diviziune.
Diviziunea binară la celulele procariote se produce în trei etape succesive:
- diviziunea în două părţi aproximativ egale a citoplasmei prin intermediul unui sept
membranar
- creşterea peretelui celular prin invaginare
- celulele se separă prin scindare peretelui celular comun în două părţi egale
Multiplicarea prin înmugurire şi ramificare

Celulele generate prin înmugurire au tendinţa de a rămîne împreună şi de a forma
“colonii” de celule care sunt unite prin formaţiuni tubulare.
Multiplicarea prin spori

După maturizare sporii sunt puşi în libertate în urma ruperii membranei sporofitului.
Sporogeneza prin segmentare are loc prin apariţia septelor transversale la extremităţile hifelor
aeriene. Celulele nou formate se transformă în spori.
24.Definiţi noţiunea de mediu selectiv, electiv şi de îmbogăţire; exemple
- Medii selective care includ unul sau mai mulţi agenţi care inhibă sau limitează
(bacteriostatice) creşterea şi dezvoltarea anumitor specii de microorganisme şi creează condiţii
de dezvoltare pentru alte specii. Astfel de inhibitori sunt: coloranţii, antibioticele, sărurile biliare,
sărurile metalelor grele etc. Ex: CHAPMAN
– Medii elective – nu conţin inhibitori de creştere dar prin componenţa sa satisfac

necesităţile minime ale unor specii date. De exemplu un mediu lipsit de azot este electiv pentru
dezvoltarea azotfixatorilor. Ex: Loffler: bacil difteric, Lowenstein: Mycobacterium tuberculosis
- Medii de îmbogăţire care nu conţin substanţe bacteriostatice dar oferă prin

componenţa sa preferinţe de creştere pentru anumite specii de microorganisme care au o viteza
mare de dezvoltare comparativ cu alte specii. La prepararea acestor medii se ţine cont de
particularităţile fiziologice ale microorganismelor: temperatura optimă de dezvoltare (probele
pentru izolare sunt tratate termic), pH mediului, toleranţa la inhibitori, necesităţi nutritive etc. Ex:
apa peptonata alcalina, bulion selenit.
25.Definiţi noţiunea de mediu diferenţial; exemple
Medii de diagnostic diferenţial sunt acele medii care prin componenţa sa evidenţiază
anumite particularităţi metabolice ale microorganismelor care aparţin aceleiaşi specii. Astfel
speciile hemolitice pot fi deosebite de cele nehemolitice prin examinarea coloniilor crescute pe
medii geloză sange. Mediu diferential contine un indicator de PH si un anumit substrat ( ex.
Zahar) care poate fi sau nu metabolizat; se detecteaza prin modificarea PH-ului si a culorii
indicatorului modificand aspectul culturii.
Ex: AABTL, ADCL ,agar sange, MIU(mobilitate,indol, uree), TSI(3 zaharuri si Fe)
AABTL CU AGARUL ALBASTRU DE BROMTIOL LACTOZAT – permite

diferentierea bacteriilor lactozo pozitive de bacteriile lactozo negative: lactozo+ (E.Coli) de
lactozo- (Salmonella)
26.Ce este o colonie bacteriană? Cum se pot obţine colonii bacteriene izolate?
O colonie bacteriana reprezinta totalitatea bacteriilor provenite din multiplicarea unei

singure celule. Introducerea mediilor de cultura solide permite dezvoltarea distincta a microbilor,
sub forma de colonii izolate.
Cel mai simplu mediu solid este geloza simpla, ce se obtine prin adaugarea la bulion a
unei substanta gelificabile, de regula geloza, un polizaharid obtinut din alga marina agar-agar. La
aceast mediu simplu se pot adauga diferite ingrediente (sânge de oaie, ser) pentru a putea cultiva
bacteriile pretentioase.
Caracterele culturale sunt foarte importante în identificarea microbilor. Coloniile cu
aspect neted, cu marginile regulate si care se suspenda omogen în ser fiziologic se numesc colonii
de tip S (smooth), pe când coloniile aceleiasi specii, cu suprafata rugoasa, relief si margini
neregulate si care aglutineaza sponatan în ser fiziologic - colonii de tip R (rough). În general, cu
unele exceptii, coloniile S apartin tupinilor virulente, pe când cele R sunt nevirulente, dar pot fi si
virulente (b.tuberculosis,b.difteric,b. antracis). Colonii de tip M - mucoid cu tendinta de a conflua
intre ele; colonie mare, stralucitoare, umeda, mucoasa, neteda, asemanatoare cu picatura de
miere. Este data de bacteriile care prezinta capsula ex. KLEBSIELLA.
27.Fazele dezvoltării unei culturi bacteriene
Acumularea bacteriilor în culturi satice are loc în cîteva faze succesive:
A. Faza de latenţă
Această fază începe în momentul introducerii bacteriilor în mediul de cultură
(însămînţării) şi momentul iniţierii multiplicării lor. În această perioadă au loc procese de
adaptarea la condiţiile noi ale mediului.
În cursul acestei faze bacteriile sunt active din punct de vedere metabolic, cresc în
dimensiuni, îşi utilizează toate substanţele nutritive de rezervă din citoplasmă.
 Durata – în funcţie de specie, condiţii de mediu, de numărul de celule din inocul
 Numărul bacteriilor este staţionar
 Metabolismul este intens
 Creşte volumul bacteriilor
 Sensibilitate crescută la antibiotice
B. Faza iniţierii şi accelerării ritmului de creştere
În această fază începe multiplicarea bacteriilor cu scurtarea progresivă a timpului de
generaţie pînă la atingerea unei valori constante tipice fazei ulterioare.
C. Faza de multiplicare exponenţială sau de creştere logaritmică

În această perioadă celulele bacteriene au dimensiuni mai mari comparativ cu cele
obişnuite, cu forme constante caracteristice speciei, citoplasma omogenă intens bazofilă cu un
conţinut sporit de ARN şi cu 2-4 molecule de ADN, lipsită de substanţe de rezervă. Astfel de
celule sunt cele mai potrivite pentru studierea morfologiei, proprietăţilor fiziologice şi
biochimice.
Evoluţia acestei faze are loc pînă în momentul cînd unul din componenţii nutritivi
esenţiali ai mediului sunt consumaţi sau/şi în mediu de cultivare se acumulează unul sau cîţiva
cataboliţi cu efect toxic asupra culturii.
 Bacteriile se înmulţesc în progresie logaritmică
 Este posibilă doar in vitro
 Bacteriile prezintă toate caracterele speciei
 Sensibilitate mare la antibiotice
 Compoziţia mediului se schimbă
 Perioadă de încetinire
D. Faza staţionara
 Durata – câteva ore
 Numărul de bacterii este constant (ele nu se înmulţesc, nu mor)
 Sensibilitate scăzută la chimioterapice
 Modificări ale morfologiei şi caracterelor tinctoriale
 Produc anumiţi metaboliţi secundari cu distribuţie taxonomică foarte riguroasă
o Antibiotice (Actinomyces)
o Colicine (Pseudomonas aeruginosa)
o Exotoxine (Corynebacterium diphtheriae, Clostridium tetani etc.)
E. Faza de încetenire a creşterii (faza creşterii negative). Faza de declin:

 Factorul limitativ al mediului (nutritiv sau/şi cel cu efect toxic) determină reducerea
vitezei de multiplicare a bacteriilor şi a ratei de creştere. Apar celule moarte.
 Numărul de bacterii scade constant
28.Aspectele culturilor bacteriene pe medii solide; corelaţii între acestea şi

patogenitate; exemple
Aspectul culturilor pe mediile solide

Dimensiunea:
-Mari, >2mm (Staphylococcus spp, K. pneumoniae)
-Medii 1-2 mm( Streptococcus pyogenes)
-Mici, 1mm ( Streptococcus viridans)
-Foarte mici( Mycoplasma, Ureaplasma)
•Bacteriile si fungii facultativ anaerobi se dezvolta in toata masa de lichid, tulburandu-l
•Bacteriile strict aerobe se dezvolta la suprafata mediului
•Tulpinile care pe medii solide formeaza colonii tip S, tulbura omogen mediul, tulpinile care
formeaza colonii R(b.tuberculosis,b.difteric,b. antracis), tulbura mai putin omogen, sau pot lasa
mediul limpede formand flocoane care se depun.
Se mai poate remarca pigmentogeneza sau aparitia unui miros caracteristic

Pigmentogeneza - data de bacteriile cromogene - determina un element util in identificare. Dupa
localizarea pigmentului bacteriile pot fi: cromofore, paracromofore,cromopare.
Virarea culorii indicatorului din mediu de cultura care contine substante si indicatori daca
germenul metabolizeaza substanta, indicatorul vireaza in functie de pH-ul modificat:
Indicator rosu fenol – la bacterii lactozo-pozitive (ex. E.coli, Klebsiella)
Culoarea galbena la stafilococul aureus exista in cazul tulpinilor manito-pozitive (m.
Chapman)
Culoarea albastra in cazul germenilor care folosesc citratul ca unica sursa de carbon
Klebsiella, Enterobacter.
Cultivarea microbilor pe medii solide permite, de asemenea, numaratoarea de germeni

într- un anumit produs. Acest aspect este important deoarece în multe infectii criteriul de
implicare etiologic este numarul bacteriilor în produsul de examinat (infectii urinare).
29. Aspectele culturilor bacteriene pe medii lichide; corelaţii între acestea şi patogenitate; exemple
Caracterele culturale ale microbilor pe medii lichide difera. Astfel, bacteriile apartinând
familiei Enterobacteria ceae tulbura uniform mediul, altele, ca de pilda bacteriile strict aerobe
(Pseudomonas, Nocardia) formeaza pelicule la suprafata mediului. Altele formeaza agregate care
se dezvolta sub forma de grunji ce se depun pe peretele eprubetei sau la fundul mediului
(Streptococcus). Unele bacterii secreta în mediu pigmenti difuzibili ca de exemplu bacilul
piocianic (Ps.aeruginosa).
Unele medii de lichide au ca factor electiv anumite substante, ca, de exemplu, selenitul
acid de sodiu, care permite dezvoltarea salmonelelor din materiile fecale.
30.Sisteme de culturi continue; definiţii şi exemple
În condiţii de laborator culturile bacteriene pot fi de două tipuri:

- statice (discontiui) care prezintă sisteme de tip închis: culturi care prezintă un volum
limitat de mediu, care nu primesc şi nu cedează materie şi energie mediului extern.
- continui (de tip deschis): culturi care cedează mediului extern şi adiţionează din mediul
extern materie şi energie.
31.Definiţi noţiunile de asepsie şi antisepsie; exemple de antiseptice; aplicaţii
Asepsia reprezinta absenta patogenilor (mentinerea sterilitatii) si presupune aplicarea

tehnicilor aseptice pentru a impiedica patrunderea microbilor intr-un substrat steril (prevenirea
contaminarii unor materiale si organisme, cu microorganisme).
Antisepsia-decontaminarea tegumentelor si mucoaselor cu ajutorul unor substante

chimice antiseptice bacteriostatice (netoxice pentru tegument):alcool etilic 70°,tinctura de iod
5% etc. Distruge doar formele vegetative.
Antiseptic: agent chimic aplicat pe tesuturi vii, avand ca efect inhibarea sau omorarea
microorganismelor
 Substante antiseptice si dezinfectante:
 Ethanol (50-70%)
 Isopropanol (50-70%)
 Tincture of Iodine (2% I2
 Chlorine (Cl2) gas
32. Definiţi noţiunile de sterilizare şi dezinfecţie; exemple de dezinfectante; aplicaţii

Sterilizarea este procedeul prin care sunt indepartate sau distruse toate microorganismele
vii(inclusiv a sporilor) de pe suprafata si din interiorul unor obiecte.
In alegera metodelor folosite trebuie sa se tina seama de sensibilitatea microorganismelor
fata de actiunea unor factori de mediu extern si de calitatile fizice si chimice ale materialului
supus sterilizarii.
Metodele de sterilizare se bazeaza pe actiunea:

Caldurii uscate:
1.Incalzirea la incandescenta(la rosu)
2.Flambarea
3.Incinerarea
4.Sterilizarea cu aer supraincalzit in etuva(cuptorul Pasteur = Poupinel)
Caldurii umede:
fierberea
pasteurizarea
tindalizarea
4.sterilizarea prin vapori sub presiune
Dezinfectia = distrugerea patogenilor(mai putin a sporilor) de pe suprafete, din aer, cu

ajutorul unor substante chimice dezinfectante bactericide(toxice pentru tesuturi
vii):fenoli,formoli. Impiedica raspandirea unor boli infectioase = metoda de aplicare a unui agent
chimic prin care se obtine distrugerea formelor vegetative
Conditii:
- sa fie bactericid la concentratii mici, in timp scurt, sa aibe spectru antimicrobian larg,
- solubil si stabil in apa, fara a pierde puterea bactericida,
- netoxic pentru tesuturi,
- cat mai penetrant, sa nu se combine cu materialul organic,
- sa nu fie coroziv, sa nu coloreze.
Ex:
 Ethylene-oxide gaz
 Clorura de mercur
 Formaldehida (8%)
Acizii si alcolii:
- acizii organici sunt dezinfectanti foarte activi,
Alcoolii:
- Puterea dezinfectanta: creste paralel cu lungimea lantului alifatic:
Argintul: toxic pentru celula, inhiband activitatea enzimatica.
Halogenii (Cl, I): in stare libera – toxici pentru celula bacteriana.
Clorul si compusii de clor: hipocloritul de sodiu- utilizat ca dezinfectant pentru
suprafete si cu efect sporicid, in prevenirea infectiilor cu Clostridium difficile.
33.Antiseptice şi dezinfectante. Mecanisme de acţiune
In functie de mecanismul de actiune se clasifica in:

a.Substante care denatureaza proteinele: alcoolul etilic 70-95%, utilizate atat ca antiseptice cat si
ca dezinfectante
b.Substante care oxideaza gruparile libere ale enzimelor : hipermanganat de potasiu, peroxid de
hidrogen 3%, halogenii: hipocloriti, lugol, betadina
c.Substante care lezeaza membranele celulare: fenoli, detergenti anionici (sapunuri), detergenti
cationici (saruri cuaternare de amoniu)
d.Substante care altereaza acizii nucleici: coloranti bazici (Al de metilen, fucsina bazica, violet
de gentiana), rivanol
1. Formolul: Efectul bactericid se manifesta prin alchilarea proteinei microbiene.

- In urma tratarii cu fenol a toxinelor bacteriene, se obtine detoxifierea, cu pastrarea proprietatilor
antigenice.
2. Glutaraldehida: germicid puternic: bactericid, sporicid, fungicid, virulicid
- In solutie 2%, tamponata, este moderat toxica pentru piele si ochi.
- Se utilizeaza pentru dezinfectarea instrumentelor chirurgicale, componentelor detasabile
de la endoscoape, bronhoscoape.
- Nu e coroziva.
3. Oxidul de etilen: mai eficient decat formolul.
- Cu aerul formeaza un amestec exploziv, care se evita prin amestec cu CO2,
- Sterilizeaza chimic material chirurgical, produse din cauciuc, plastic,
- Autoclavarea cu vapori de oxietilena sub presiune, cu control al temperaturii si umiditatii,
produce alchilarea compusilor organici, denaturarea acizilor nucleici.
- Este util in decontaminarea spatiilor inchise si a materialelor termolabile.
34.Sterilizarea prin căldură umedă; metode, presiune, temperatură, aplicaţii
 Caldura umeda:
1. fierberea
2. pasteurizarea
3. tindalizarea
4.sterilizarea prin vapori sub presiune (autoclavare)
Fierberea = este considerata sterilizare incompleta deoarece actioneaza prin denaturare

asupra formelor vegetative dar nu si asupra sporilor. Timpul de sterilizare este de minimum
30min.la 100°C, din momentul inceperii fierberii. Se foloseste pentru sterilizarea instrumentelor
ce se utilizeaza imediat.
Tindalizarea=sterilizare fractionata sau discontinua. Se incalzesc produsele in baia de apa

consecutiv 3-8 zile, timp de 1-3 ore intre 60-100°C. Intre incalziri materialul este pastrat la 4°C.
Metoda este aplicata in special pt lichidele care peste 100°C se altereaza ( unele medii de
cultura).
Autoclavarea
Sterilizare prin vapori de apa sub presiune.
Caldura umeda sub presiune fiind mai penetranta, este cea mai sigura metoda de sterilizare.
Ridicand presiunea vaporilor de apa la 1 atm., se realizeaza o temp. de 120°C care in 30 min.
distruge atat formele vegetative cat si sporii.
Se folosesc tuburi din sticla ce contin substante sub forma de pulbere cu punct de topire
cunoscut, in jur de 120°C (parachinona, sulf, acid benzoic); se aseaza in autoclav odata cu
obiectele de sterilizat; daca in autoclav s-a ajuns la temp. de topire a acestor substante, dupa
deschiderea autoclavului se va observa ca sant solidificate in bloc.
Pasteurizarea = sterilizare partiala, fiind distruse doar formele vegetative prin coagularea
proteinelor la temp. sub 100°C.
Incalzirea se face in baia de apa la 60-65°C timp de 30 min., 70-75°C timp de 15 min., sau 85-
90°C cateva secunde urmata de racirea brusca la 4°C.
Metoda reduce nr. microorganismelor si opreste trecerea sporilor in forme vegetative.
Se utilizeaza in special pt conservarea unor produse alimentare ( produse lactate, alcoolice).
Nu se distrug micobacteriile si enterovirusurile
35.Autoclavarea – principiu, parametrii tehnici, utilizări
Autoclavarea
Sterilizare prin vapori de apa sub presiune.
Caldura umeda sub presiune fiind mai penetranta, este cea mai sigura metoda de sterilizare.
Ridicand presiunea vaporilor de apa la 1 atm., se realizeaza o temp. de 120°C care in 30 min.
distruge atat formele vegetative cat si sporii.
Se folosesc tuburi din sticla ce contin substante sub forma de pulbere cu punct de topire
cunoscut, in jur de 120°C (parachinona, sulf, acid benzoic); se aseaza in autoclav odata cu
obiectele de sterilizat; daca in autoclav s-a ajuns la temp. de topire a acestor substante, dupa
deschiderea autoclavului se va observa ca sant solidificate in bloc.
36. Sterilizarea prin căldură uscată; metode, presiune, temperatură, aplicaţii
Caldura uscata:
1.Incalzirea la incandescenta(la rosu)-
2.Flambarea
3.Incinerarea
4.Sterilizarea cu aer supraincalzit in etuva(cuptorul Pasteur = Poupinel)
Sterilizarea cu aer supraincalzit

Se face in cuptorul Pasteur (sau Poupinel)
Sterilizarea se realizeaza la 180°C timp de o ora,sau la 160°C 2h, determinind carbonizarea
microorganismelor, forme vegetative sau spori. Temperatura de 180°C este necesara deoarece
caldura uscata are o putere redusa de patrundere.
Se aplica pentru obiecte din sticla si portelan(nu obiectelor cu parti metalice, a celor din cauciuc,
lichide)
Incalzirea la rosu în flacara a obiectelor se aplica anselor bacteriologice în laboratorul de

microbiologie.
37. Congelarea şi liofilizarea bacteriilor – definiţie, efecte asupra viabilităţii germenilor, aplicaţii
Temperaturile joase au in general un efect bacteriostatic. La temperaturi scazute, reactiile

biochimice incetinesc, multiplicarea este stopata. In functie de viteza de racire avem situatii
diferite:
a)CONGELAREA LENTA – are efecte bactericide prin formarea de cristale de gheata si prin
hiperconcentratie salina cu denaturarea proteinelor.
b)CONGELAREA BRUSCA
- duce la cristalizarea simultana a lichidelor intra- si extracelulare,
- viteza de congelare este f mare, obtinandu-se o solidificare de tip vitros, ceea ce evita
distrugerea peretilor celulari, cu mentinerea structurilor celulare si supravietuirea
microorganismelor.
c)LIOFILIZAREA (criodesicarea) reprezinta congelarea brusca concomitent cu desicatia

(deshidratarea in vid). O suspensie microbiana , in mediu protect, liofilizata poate fi pastrata in
fiole inchise timp indelungat (vaccinul BCG).
38.Bacteriofagii – definiţie, structură, tipuri de interacţiune fag-bacterie (enumerare)
Bacteriofagii sunt virusuri care infecteaza celulele bacteriene (eubacterii). Cel mai
adesea, rezultatul interactiunii este liza celulei gazda. Denumirile fagilor deriva de la grupul de
organisme gazda: actinofagi (infecteaza actinomicetele), cianofagi (pentru cianobacterii),
micofagi (infecteaza fungii microscopici).
Bacteriofagii sunt numite virusurile ce infectează bacteriile. Un virus este un organism (o
unitate genetică) care nu are structură celulară, nu posedă metabolism propriu şi este capabil să
se reproducădoar în celula-gazdă.
Bacteriofagii sunt paraziţi intracelulari obligatorii ai celulelor bacteriene.Toate bacteriile
pot fi infectate de către bacteriofagi. In majoritatea cazurilor, un fag anume infectează doar
celulele unui singur gen, unei anumite specii sau a unei tulpini –specificitatea fagului. Această
specificitate de infecţie este determinată de prezenţa receptorilor pentru acest fag la suprafaţa
bacteriei-gazdă.
Structura bacteriofagului:
• Structurafagilor corespunde regulilor generale ce se referă la structura virusurilor.

1. Acid nucleic (ADN sau ARN, mai frecvent dublu catenar, linear sau circular).
2. Inveliş proteic numit capsidă, cu rol de protecţie a materialului genetic. Prin receptorii de la
suprafaţă contribuie la infecţia gazdei.
• Capsida este constituită din subunităţi proteice, capsomere, aranjate simetric într-o ordine
distinctă, conferind forma fagului.
Există 3 forme morfologice principale de fagi:

* Fag icosaedric: simetrie cubică a capsidei
* Fag cilindric: simetrie helicoidală a capsidei
* Fag complex: este constituit din cap icosaedric ataşat la o coadă helicoidală. Coada este
formată din doua tuburi concentrice, un tub intern rigid – canalul axial, care este inconjurat de
teaca cozii, un manşon contractil. Gulerul cozii (colul) se aflăla joncţiunea capului cu coada. La
partea distală a cozii se află placa bazală, fiind ancorate câte un croşet şi o fibră. Ele reprezintă
sistemul de fixare a fagului pe bacteria receptoare şi contribuie la injecţia materialului genetic în
celulă.
Interacţiunea dintre bacteriofag şi celula-gazdă
•Bacteriofagii există în stare de virioni extracelulari, iar la infectarea unei bacteria ei pot duce
la doua tipuri de infecţii:
•• Infecţie litică: determinată de fagii virulenţi. La finele ciclului de multiplicare bacteria
infectată este lizată eliberând fagii nou-formati.
•• Infectie nelitica sau lizogenă: determinată de fagii temperaţi (moderaţi). Ei infectează
bacteriile fără a le distruge.
39.Interacţiunea fag-bacterie: ciclul litic (etape, evidenţiere)
INFECTIA LITICĂ (ciclul biologic al fagului virulent)
 Adsorbţia.
Dupa o ciocnire intâmplătoare, fagul se fixează prin intermediul plăcii bazale (la inceput prin
fibrele sale, apoi prin croşete) de un receptor specific la nivelul peretelui celular bacterian
(uneori flageli sau pili).
 Penetrarea.
După fixarea ireversibilă a fagului pe peretele bacterian, în urma acţiunii unei enzime (ex.
lizozim) care perforează peretele, are loc contracţia manşonului care apropie capul de placa
bazală, canalul axial penetrează membrane citoplasmică a bacteriei şi ADN fagic este injectat
in bacterie.
Expresia genomului viral (biosinteza componentelor fagice, maturizarea):
După penetrarea ADN viral în bacterie (fag vegetativ), timp de aproximativ 12 minute, virionul
nu este depistat în bacteria infectată. Aceasta este faza de eclipsă. Ea coincide cu sinteza
enzimelor virale care vor asigura ulterior:
— Replicarea ADN fagic;
— Sinteza proteinelor fagice;
— Asamblarea acestor elemente.
 Asamblarea fagilor. Odată ce compuşii capsidei şi acizii nucleici se sintetizează în

cantităţi suficiente, are loc asamblarea spontană a particulelor noi de fagi, prin
incorporarea acidului nucleic în capsidă.
• Eliberarea:
Majoritatea fagilor, după maturizare, sunt eliberaţi în urma lizei peretelui bacterian cu
enzime ale bacteriofagului (endolizina).
Timpul dintre infectie şi eliberare (ciclul de reproducere) este de 20-60 minute la 37°C.
Fagii sunt eliberaţi în valuri de 50-1000 fagi per celulă.
40.Interacţiunea fag-bacterie: ciclul lizogen, proprietăţile bacteriilor lizogene
• Fagii temperaţi (moderaţi) atunci cand infectează o bacterie pot:

- sau induce un ciclu complet de multiplicare, ce duce la liza bacteriei,
- sau, mai frecvent, după injectarea ADN-ului, să integreze acest ADN în cromozomul
bacterian prin recombinare specifică, formând un profag (lizogenizare)
- sau sa ramână în citoplasmă sub formă de plasmidă.
In ultimele două cazuri bacteria nu moare şi, multiplicându-se, replică genomul viral
concomitent cu propriul său genom: bacteria (cultura) este numită lizogenă. Ea posedă şi
transmite descendenţilor capacitatea de a produce fagi în absenţa infecţiei.
Proprietăţile culturilor lizogene

1. Inducţia ciclului litic. Profagul păstrează virulenţa potenţială. Menţinerea stării de
lizogenie implică sinteza unui represor proteic, codificat de fag. Dispariţia lui duce la inducţia
ciclului litic. Inducţia se poate declanşa spontan la un numar limitat de celule sau poate fi
provocată la majoritatea celulelor, la acţiunea unor mutageni, ca razele ultraviolet sau
mitomicina C.
2. Imunitate contra suprainfectiei. Bacteriile lizogene sunt imune la fagul virulent omolog
profagului găzduit.
3. Conversie fagică (modificarea fenotipului celulei cauzată de genele profagului).

Bacteriile infectate cu un fag pot prezenta unele caractere absente la celulele neinfectate.
Această conversie fagică poate fi cauzată de expresia unor gene ale fagului de către celule, sau
de inactivarea unor gene cromozomale la integrarea profagului. De ex., tulpinile de
Corynebacterium diphtheriae care provoacă difteria sunt lizogenizate de un anumit tip de fagi
care codeaza şi exprimă o toxină puternică: toxina eritrogenă a Streptococcus pyogenes etc
41. ADN bacterian; localizare, structură, rol
 Cromosomul bacterian: Analiza ADN a demonstrat existenta in celulele bacteriene a

unor structuri numite corpi cromatinieni care contin intreaga cantitate de ADN a celulei. Corpii
cromatinieni nu prezinta o membrana limitanta de tipul membranei nucleare ca la celulele
organismelor superioare; sunt considerati expresia morfologica a cromosomului bacterian.
Cromosomul bacterian este alcatuit dintr- o unica macromolecula ADN, cu o lungime de
500 ori mai mare decat dimensiunea medie a unei celule bacteriene, este evidenta necesitatea
organizarii acestei macromolecule intr-o structura compacta. Din punct de vedere chimic, ADN-
ul este constituit din baze azotate purinice (adenina-A si guanina- G), baze azotate
pirimidinice (citozina- C si timina- T), un zahar (dezoxiriboza) si acid fosforic. O baza azotata
purinica sau pirimidinica legata de o molecula de dezoxiriboza si de un radical fosforic
reprezinta o unitate functionala numita nucleotid. Nucleotidele sunt unite intre ele prin
componente fosforice, formand lant polinucleotidic (catena).
stabilizeaza prin doua legaturi de hidrogen intre timina si adenina si trei legaturi de hidrogen
intre guanina si citozina.
ADN- ul cromosomului bacterian nu este complexat cu proteine specific, ADN- ului
celulelor eucariote. Cantitatea de ADN/ cromosom este constanta pentru o anumita specie
bacteriana. O alta caracteristica a cromosomului bacterian consta in circularitatea lor.
Rol: depozitarea informatiei genetice; replicarea; transcrierea si traducerea genetica;

protejarea materialului genetic propriu; reglarea si controlul activitatii celulare.
42.Replicarea ADN bacterian; mecanism
Structura dublu spiralată a ADN permite replicarea lui identică, semiconservativă. Spirala se
deschide ca un fermuar la locul iniţial al replicării sub acţiunea unei ADN-giraze. Pe fiecare
spirală se va sintetiza o spirală nouă, complementară, cu participarea ADN - polimerazei (I, II,
III) din direcţia capătului 5' terminal spre capătul 3' terminal.
Autoreplicarea ADN- ului precede diviziunea celulara si este de tip semiconservativ: fiecare
molecula de ADN nou formata contine un lant polinucleotidic din molecula ADN parentala si un
lant polinucleotidic nou sintetizat.
43.Plasmidele; definire, tipuri, roluri în celula bacteriană
Plasmidele sunt elemente extracromosomale, componente stabile ale genomului

bacterian, fizic separate de cromosom. Acestea sunt implicate in transmiterea unor caractere:
rezistenta la antibiotice, producerea de bacteriocine, toxine, factori de virulenta, sinteza de
enzime implicate in cai metabolice etc. Plasmidele asigura supravietuirea bacteriei in diferite
conditii de mediu.
Plasmidele bacteriene sunt constituite (ca si cromosomul) din ADN dublu catenar.
Dimensiunea ADN plasmidic este redusa decat cea a cromosomului bacterian.
ADN- ul plasmidelor este circular, inchis covalent, present intr- o structura compacta, in
care, dublul helix prezinta rasuciri suprahelicoidale. Determinantii genetici purtati de un plasmid
sunt impartiti in doua clase: unii esentiali pentru autonomia replicativa a plasmidului respectiv si
altii care specifica functiile somatice ale plasmidului, ce se exprima in fenotipul gazdei.
Un plasmid este prezent in celula gazda in mai multe copii. Plasmidele se pot gasi in stare
autonoma, dar si integrate in cromosomul bacterian.
Clasificarea plasmidelor:
1. Plasmide care codifica rezistenta la agenti antibacterieni:
- Plasmide de rezistenta la UV
2. Plasmide care codifica sinteza unor agenti antimicrobieni:

- Factorii Col - (implicati in producerea de colicine),
3. Plasmide de patogenitate, codifica sinteza de:

- Enterotoxine
- Hemolizine,
- Factori de colonizare,
4. Plasmide care codifica sinteza de enzime ale unor cai metabolice:

- Plasmide degradative: permit dezvoltarea unor specii bacteriene in conditii toxice
5. Plasmide care permit transfer de material genetic cromosomial de la o celula la alta.

 Plasmide R: de rezistenta la antibiotice, sunt formate din:
- Gene care codifica proprietatea de antibiorezistenta,
- Gene care formeaza “factorul de transfer al rezistentei” (RTF),
 Plasmide “Col”: codifica proprietatea unor bacterii de a elabora substante antibiotice

numite bacteriocine: colicine (efect bactericid).
44.Factorul F şi factorul R; definiţie, roluri
Factorul F: (factor de “sex“, factor de “fertilitate”): controleaza capacitatea unor bacterii

de a actiona ca donatoare de material genetic in procesul de conjugare. Factorul “F” codifica
structurile (pilii”F”) si enzimele necesare transferului de ADN. În funcţie de prezenţa factorului
F, bacteriile se împart în:

- Bacterii F+: detin factorul F in citoplasma, sunt echivalente unor celule “mascule”,
donatoare de material genetic,
- Bacterii F-: lipsite de factor F, echivalente cu celule “female”, receptoare de material
genetic,
- Bacterii Hfr (High frequency of recombination): detin factorul F integrat in cromosomul
bacterian, sunt donatoare de material genetic (transfer de gene cromosomale), prin recombinare
si conjugare.
- Bacterii F’ : contin plasmide de tip special (factor de fertilitate recombinant) care au fost
anterior integrate in structura unui cromosom, s-au desprins de acesta, incorporand in structura
gene cromosomale. Aceste bacterii sunt donatoare de material genetic (factor F`).
Plasmide R: de rezistenta la antibiotic (Factorul R), sunt formate din: gene care codifica
proprietatea de antibiorezistenta si gene care formeaza “factorul de transfer al rezistentei” (RTF
Rezistenţa la peste 90% din tulpinile de spital este de natură plasmidică. Existenţa acestor
plasmide se explică prin aglomerarea mai multor gene de rezistenţă R, pe acelaşi plasmid, prin
fenomenul transpoziţiei repetate de material genetic. Plasmide de rezistenţă au fost evidenţiate la
genurile Escherichia, Salmonella, Proteus, Klebsiella, familia Enterobacteriaceae,
Pseudomonas, Vibrio, Haemophilus, Neisseria, Staphylococcus, Streptococcus.
Plasmidele prezente la bacilii gram- negativi sunt mai mari decât cele evidenţiate la
bacteriile gram-pozitive.
45.Definiţi noţiunile de genom, genotip şi fenotip; variabilitatea genetică şi

fenotipică
Genomul reprezinta totalitatea genelor din organism.

Totalitatea informatiei genetice a unui organism formeaza genotipul.
Suma caracterelor observabile, specifice unui organism, produse de genotip in
interactiune cu mediul ambiant = fenotip.
Variabilitatea fenotipica: reprezinta modificarile morfologice sau fiziologice de tip
adaptativ, care nu se transmit ereditar. Genomul nu este afectat.
Variabilitatea genotipica: reprezinta modificarile definitive ale materialului genetic
(cromozomiale sau extracromozomiale) care se transmit descendentilor. Mecanisme: mutatie ;
transfer genetic urmat de recombinarea genetica.
46.Mutaţiile la bacterii; definiţie, tipuri de mutaţii, clasificare
Modificările spontane ale genomului se numesc mutaţii şi constau din modificarea

secvenţei de nucleotide dintr-o genă. Ele pot fi punctiforme, inversii, inserţii, deleţii şi mutaţii
secundare.
Mutaţiile punctiforme afectează un singur nucleotid în cadrul unei gene şi sunt
reversibile.
•înlocuirea unui codon cu altul, ceea ce se va traduce prin înlocuirea unui aminoacid cu
altul din structura unui polipeptid.
•apariţia unui codon nonsens. Mutaţia nonsens împiedică sinteza în continuare a unui
polipeptid, iar dacă ea se produce la începutul genei ce codifică un polpeptid - mutaţie polară,
acesta nu se va mai putea sintetiza deloc.
Inserţia şi deleţia înseamnă adăugarea, respectiv pierderea a două până la sute sau chiar
mii de nucleotide, procesul fiind ireversibil. Acest tip de mutaţie duce la modificarea importantă
a secvenţei de aminoacizi, fiind denumită “mutaţie cu schimbare de proiect”.
Mutaţiile secundare sunt mutaţiile reversibile, care restabilesc o secvenţă nucleotidică

ce s-a modificat, iar mutaţiile supresoare permit exprimarea funcţiei anterioare a unei gene care a
suferit o mutaţie, fără restaurarea codonilor iniţiali. Acest fenomen se explică prin sinteza unui
ARNt care “ştie” să citească un codon nonsens.
Frecvenţa pe unitatea de timp cu care se produc mutaţiile este diferită şi se numeşte rată
de mutaţie. Mutaţia spontană variază de la genă la genă între 10 -6 şi 10 -10.
Tipuri de mutatii:
MUTATII REGRESIVE (retromutatii)
MUTATII SUPRESOARE – permit exprimarea functiilor anterioare ale genei, desi o modificare
a secventei bazelor nucleotidice persista.
MUTATIA SPONTANA – apare in conditii d mediu obisnuite si fara interventia unui factor
MUTIA INDUSA – care se produce sub actiunea unor factori fizici (radiatii, raze UV) sau
chimici care actioneaza ca agenti mutageni.
MUTATIILE EXTINSE – alterari care depasesc limitele unui codon, putand afecta secvente mai
mari ale uneia sau mai multor gene.
47.Transformarea la bacterii; definiţie, mecanism
Materialul genetic poate fi transferat de la o bacterie la alta (transmitere orizontală). Trei

mecanisme de transfer sunt posibile:
A. Transformarea
Fragmente de ADN (eliberate în urma lizei bacteriene) pot penetra în alte bacterii şi se
pot integra prin recombinare în ADN-ul lor.
Transformarea reprezintă transferul de material genetic de la o celulă donor la una
receptor. ADN-ul pneumococilor virulenţi, capabili să sintetizeze capsula, s-a transferat la
mutante R, nevirulente, acestea din urmă dobândind capacitatea de a sintetiza capsula.
Transformarea s-a pus în evidenţă la numeroase genuri cum sunt Streptococcus, Haemophilus,
Bacillus, Neisseria, Salmonella şi se petrece nu numai între tulpiile aceleiaşi specii, ci şi între
specii diferite.
Transformarea genetică este posibilă numai dacă bacteria receptoare se află în stare de
competenţă, stare care-i permite înglobarea de ADN străin. Competenţa este o stare fiziologică
temporară a bacteriei, care variază în funcţie de specie şi de faza de multiplicare în care se află
bacteria.
B. Transducţia
C. Conjugarea
48.Transducţia; definiţie, mecanism, tipuri de transducţie
Transferul de material genetic se realizează prin intermediul bacteriofagilor moderaţi. În

momentul exciziei profagului din cromosomul bacterian el devine virulent, multiplicându-se şi
lizând bacteria gazdă. În cursul acestui proces fragmente de ADN bacterian pot fi întroduse din
eroare în particulele virale, care la rândul lor se pot integra prin recombinare în cromosomul altei
bacterii – acest proces reprezintă transducţia.
Transducţia poate fi specializată şi generalizată.
Transducţia generalizată este mediată de fagii virulenţi, litici, care după pătrunderea în
celula bacteriană se multiplică şi determină liza celulei gazdă. În timpul lizei celulei bacteriene
cromozomul acesteia se fragmentează. Se poate întîmpla, ocazional, ca un fragment cu o
dimensiune apropiată de cea a genomului fagic să se integreze în capisda bacteriofagului, în
locul genomului fagic. Astfel de fagi nu se vor mai putea replica, dar pot pătrunde în alte celule
bacteriene injectîndu-le ADN-ul, ce provine de fapt din genomul celulei donoare. ADN-ul se va
integra în cromozomul celulei receptoare prin recombinare, conferindu-i acesteia caractere noi,
ca, de exemplu, rezistenţa la chimioterapice, proprietăţi ce ţin de patogenitatea bacteriei etc.
Transducţia specializată este mediată de fagii temperaţi. După pătrunderea în celula

bacteriană a ADN-lui bacteriofagului temperat, acesta suferă iniţial un proces de circularizare
după care se inseră în cromozom prin recombinare sub forma de profag. Inserţia în cromozom se
face pe baza homologiei dintre 10 perechi de bază ale ADN fagic şi bacterian. Profagul devine
parte integrantă a cromozomului bacterian, se va replica o dată cu acesta şi nu independent,
deoarece este supus unui proces de represie din partea genomului gazdă.
49.Conjugarea bacteriană
Mecanismul cel mai frecvent în natură. Este un transfer de ADN (plasmide conjugative)
de la o bacterie donor către o bacterie receptor. Bacteria donor exprimă pe suprafaţa sa structuri
ce permit contactul dintre celule (pili F). În timpul conjugării plasmida se replică şi o copie trece
prin intermediului pilului F în bacteria receptor. Transferul se efectuează între bacteriile de
aceeaşi specie, dar şi între specii diferite. Multiple gene de rezistenţă la antibiotic sunt localizate
în plasmide şi prin conjugare se asigură caracterul epidemic al rezistenţei la antibiotic.
Plasmida conjugativă poate asigura transferul unei plasmide neconjugative sau al unor
gene cromosomale (prin integrarea plasmidei în cromosom)
Conjugarea la bacilii gram negativi.

Conjugarea începe prin sinteza sex-pilului care va adera de receptori specifici prezenţi pe
peretele celular al bacteriei receptoare. După formarea legăturii dintre celula donor şi cea
receptor are loc replicarea de transfer a plasmidului. O catenă parentală de ADN va rămâne în
celula donor, iar a doua va trece în celula receptoare, pe tiparul lor sintetizându-se catene
complementare.
Importante sunt plasmidele conjugative de rezistenţă - plasmidele R.
Nu exista transfer intre bacterii G+ si G-
50.Substanţe antibiotice; definiţie, utilizări în clinică şi laborator
In trecut chimioterapicele erau substantele antimicrobiene din sinteza chimica si

antibioticele erau cele secretate de unele bacterii si mucegaiuri. Acum un antibiotic este o
substanta de origine biologica, semisintetica sau sintetica care are activitate electiva impotriva
bacteriilor si astfel poate fi utilizata in tratamentul infectiilor.
Conditii pentru un atibiotic ideal:
Spectru larg de activitate, poate distruge sau inhiba multe specii de microorg. patogene
Absenta toxicitatii pentru gazda
Absenta efectului alergizant pentru gazda
Absenta efectelor de eliminare a florei normale din organismul gazdei
Capacitatea de a accesa zonele anatomice in care se dezvolta infectia
Stabilitate chimica
Inductor slab al rezistentei microorg.
In clinica sunt utilizate in vederea combaterii infectiilor (nu trebuie folosite abuziv sau
fara interpretarea corecta a datelor de laborator).
In laborator antibioticele sunt testate pentru a se observa daca unele tulpini bacteriene
mai sunt sau nu sensibile la acestea.
Clasificare:
- Antibiotice active asupra peretelui bacterian
- Antibiotice active asupra membranei citoplasmatice
- Antibiotice active asupra proceselor localizate in citoplasma bacteriana: sinteza proteica,
replicarea ADN sau ambele
51.Antibiotice bactericide şi bacteriostatice; definiţii, exemple
Termenul de bactericid defineste antibioticele a caror actiune duce la distrugerea bacteriilor.

Exemple: penicilina, vancomicina, cefalosporine, bacitracina
Termenul de bacteriostatic defineste antibioticele care opresc multiplicarea bacteriana.

Exemple: tetraciclina, eritromicina, sulfamidele
Alte exemple:
- linezolidul- inhiba sinteza proteica, efect bacteriostatic pentru enterococi si stafilococi,
efect bactericid asupra streptococilor.
- ansamicine - inhiba ARN-polimeraza AND-dependenta astfel inhiba sinteza proteica,

efect bacteriostatic, apoi bactericid.
- macrolidele si lincosamidele- bacteriostatice
52.Clasificarea substanţelor antimicrobiene după mecanismul de acţiune; exemple
I. Antibiotice active asupra peretelui bacterian:

- beta-lactamine
- glicopeptide
- fosfonopeptide
II. Antibiotice active asupra membranei citoplasmatice:

- gramicidine
- polimixine
III. Antibiotice active asupra sintezei proteice:

- aminozide, cicline, lincosamide, ketolide, streptogramine
IV. Antibiotice active asupra replicarii ADN:

- fluoroquinolona
V. Inhibitori de beta-lactamaze
• MECANISMELE DE ACTIUNE ALE BETA-LACTAMINELOR

1. Patrunderea beta-lactaminelor in bacterie
2. Comportamentul asupra beta-lactamazelor periplasmatice
3. Interactiunea beta-lactaminelor cu PLP (proteinele care leaga penicilina)
4. Liza bacteriana.
Ex Beta-Lactamine: Peniciline: ampicilina,

Inhibitori de beta-lactamaze: amoxiclina
Cefeme
Monobactami
Peneme
53.Clasificarea antibioticelor după structura chimică; clase principale, exemple
1)Beta lactaminele: peniciline, cefalosporine

Structura chimica de baza este inelul beta-lactamic.
2)Aminoglicozidele: streptomicina
= Inhibitori ai sintezei proteice.
3)Cicline: tetraciclina
- Sunt antibiotice bacteriostatice, care inhiba sinteza proteica
- Tetraciclinele au o structura ciclica cu posibilitati multiple de atasare a unor radicali
diferiti.
4)Ansamicinele: rifampicina
- inhiba ARN-polimeraza AND-dependenta astfel inhiba sinteza proteica, efect
bacteriostatic, apoi bactericid.
5)Macrolidele: eritromicina
- structura ciclica
6)Polipeptide ciclice: bacitracina

Bacitracina este un antibiotic cu structura polipeptidica care din cauza toxicitatii ridicate
se utilizeaza doar în aplicatii locale în infectiile cutanate. Este activa numai pe bacteriile gram-
pozitive
54.Rezistenţa la acţiunea antibioticelor; definiţii, tipuri
Definitie: rezistenta la antibiotice reprezinta capacitatea unor microorganisme de a

supravietui si a se multiplica in prezenta antibioticelor
Rezistenta bacteriilor la antibiotice:

- naturala: caracteristica proprie, apartine tuturor membrilor unei specii sau unui gen,
transmisa vertical la descendenti, de tip cromosomial,
- dobandita: la o proportie redusa de tulpini, variabila in timp, rezultata prin dobandirea

unuia sau mai multor mecanisme de rezistenta, rezultand un anumit fenotip de rezistenta,
* rezistenta dobandita: suport genetic mobil (plasmid, transpozon),
* cu transmitere orizontala (rol in epidemii).
Tipuri:
A. Dupa nr. de antibiotice la care este rezistenta bacteria:

-monovalenta
-plurivalenta
B. Dupa tipul de antibiotice la care este rezistenta

-directa (un antibiotic)
-incrucisata (1 bacterie este rezistenta fata de mai multe antibiotice asemanatoare)
C. Dupa ritmul de instalare:

-Rapid: streptomicina
-Intermediar: eritromicina
-Lent: penicilina
-Foarte lent: vancomicina
MECANISME DE REZISTENTA DOBANDITA

1. Diminuarea cantitatii de antibiotic prin scaderea permeabilitatii sau prin aparitia
sistemelor de eflux, bacterii Gram (-)
- Ex: E. coli, Pseudomonas aeruginosa
- Ex. antibiotice: fluoroquinolone, cloramfenicol,
2. Inactivarea antibioticului:
- cel mai frecvent mecanism de rezistenta dobandita, prin distrugerea antibioticului:
3. Modificarea tintei antibioticului:
55.Antibiograma difuzimetrică; principiu, interpretare
Reprezinta o metoda calitativa.

Aceasta se efectueaza pe medii solide, in placi Petri, pe care s-a insamintat in panza
cultura bacteriana; apoi pe suprafata mediului se dispun discuri cu antibiotice astfel ca in
jurul acestora se va realiza un gradient de concentratie prin difuziunea locala a antibioticului
( in imediata vecinatate a discului realizindu-se o concentratie mai mare de antibiotic care
descreste pe masura indepartarii de acesta ).
Metoda difuzimetrica, cu toate ca nu stabileste concentratia minima inhibitorie (CMI), da

informatii pretioase asupra sensibilitatii speciei testate fata de antibioticele utilizate si este
folosita mai frecvent in laboratorele clinice.
Mediul de cultura indicat este geloza Müller-Hinton deoarece are o valoare nutritiva care
permite dezvoltarea optima a unei mari varietati de bacterii si nu contine inhibitori ai actiunii
unor antibiotice. Pentru bacterii cu necesitati de cultura speciale, se utilizeaza medii adecvate
(de ex. pentru Streptococcus pyogenes se foloseste geloza singe ).
Coloniile izolate (5 colonii) obtinute din produsul patologic, se insaminteaza in bulion,
care se incubeaza la 37 °C ( ~ 5-10 min.), se determina turbiditatea culturii corespunzatoare
etalonului 0,5 McFarland
Se insaminteaza placile in maxim 15 min. de la etalonare ; se lasa placa insamintata

cateva min. pentru adsorbtia inoculului.
Se depun discurile cu substante antibicrobiene la distanta, folosind, cel mai indicat, un

dispersor automat de discuri.
Se masoara cu sublerul sau cu rigla gradata in mm , diametrul zonelor de inhibitie

completa, in lumina reflectata, pe fond negru mat. In cazul mediilor transparente se masoara
pe spatele placilor, iar in cazul mediilor cu singe pe suprafata agarului.
Aspectul Zonei de Inhibitie trebuie sa fie clar si cu contur net.

In situatia in care se observa chiar si o singura colonie in interiorul zonei de inhibitie, se va
considera rezistenta la acel antibiotic, indiferent de diametrul zonei de inhibitie.
Se interpreteaza astfel : Sensibil S

Intermediar I
Rezistent R
in functie de valorile din tabelele de interpretare livrare odata cu kitul.
56.Definiţi noţiunea de CMI şi CMB; cum se determină şi care este utilitatea

determinării CMI şi CMB ?
Concentratia minima inhibitorie (CMI) a unui antibiotic pentru o anumita tulpina bacteriana
este cea mai mica concentratie care inhiba complet multiplicarea tulpinii respective (efect
bacteriostatic).
Concentratia minima bactericida (CMB) a unui antibiotic pentru o tulpina este concentratia
minima care omoara tulpina (efect bactericid).
Cu cât CMI sau CMB sunt mai mici fata de nivelul seric maxim pe care îl poate atinge un
antibiotic, cu atât acesta este mai activ.
Determinarea CMI
a.in mediu solid
- se face prin metoda E-Test asemenea metodei difuzimetrice
- metoda E- test exprimă direct, cantitativ, prin valori CMI, gradul de sensibilitate microbiană
b.in mediu lichid

-in bulion Muller-Hinton se prepara dilutii binare de antibiotic (descrescator)
-in fiecare tub se adauga cant. fixa de inocul
-se folosesc martori+ si martori-
-ultimul tub ramas limpede = CMI
Indicatiile determinarii CMI: Infectii sistemice, grave: septicemii, endocardite, meningite

purulente, osteomielite.
Determinare CMB
-se fac treceri pe medii solide din tuburile ramase vizibil limepezi (de la determinarea CMI)
-CMB corespunde ultimei concentratii de antibiotic care a determinat distrugerea completa a
bacteriilor (efect bactericid)
57.Definiţi noţiunile de simbioză, comensalism, parazitism; exemple
Între organismul uman si microorganisme (bacterii, virusuri, fungi, protozoare) se

stabilesc relatii care pot fi de comensalism, mutualism si parazitism.
Comensalismul este o asociatie în care un microorganism foloseste ca mediu de viata un

alt organism fara sa-l afecteze. Omul este gazda unei flore comensale foarte bogate, prezenta pe
piele, mucoase, tract digestiv si care alcatuieste flora normala.
Simbioza (Mutualismul) este o relatie care se stabileste în beneficiul ambilor parteneri ai

asociatiei. De exemplu, între bacilii lactici si gazda umana exista un beneficiu reciproc: vaginul
ofera conditii de viata bacililor lactici iar acestia la rândul lor acidifica, mediul împiedicând
dezvoltarea altor microorganisme.
Parazitismul este o relatie care se stabileste în mod cert în beneficiul microorganismului

si în detrimentul gazdei umane. Din aceasta categorie fac parte microorganismele patogene.
Parazitismul consta în folosirea unei specii de catre o alta specie ca habitat. Prin relatiile care se
stabilesc între bacteriofagi si celulele parazitate se pot raspândi diverse caractere, dintre care de
interes medical sunt cele legate de patogenitatea si rezistenta la antibiotice ale bacteriilor.
Subliniem, însa, ca acestor tipuri de relatii nu le corespund grupe taxonomice fixe de
microorganisme, deoarece relatiile ce se stabilesc depind în egala masura de gazda umana.
Astfel, în anumite conditii, relatia de comensalism sau mutualism poate sa se transforme într-
o relatie de parazitism cu efecte nefavorabile asupra gazdei.
58.Definiţi patogenitatea şi virulenţa; exemple de factori de patogenitate
Patogenitatea: capacitatea unei bacterii de a determina (natural sau in conditii

experimentale) un proces infectios. Bacteriile patogene produc infectie- boala datorita factorilor
de patogenitate determinati genetic. Ele depasesc barierele externe si interne ale apararii
nespecifice si produc imbolnaviri ale organismelor neimunizate, cu grad mare de letalitate,
complicatii precoce sau tardive.
Virulenta: ansamblul de caractere ale unei bacterii patogene care determina capacitatea
ei de colonizare si multiplicare in vivo, depasind posibilitatile de aparare ale gazdei.
Un numar restrans de bacterii, cele patogene, intra in relatii specifice cu organismele gazda.
Procesul infectios ca expresie anatomo- clinica, tisulara, umorala, celulara, moleculara a
conflictului gazda – bacterie, implica interactiuni competitive. Elementele acestui tip de conflict
sunt:
- Organismul- gazda care pune in actiune sisteme de aparare, bariere cutanate si mucoase,
mecanisme de aparare tisulara si mecanisme imunologice specifice;
- Bacteriile patogene intervin prin factorii de virulenta, toxine, alergene, in urmatoarele
etape succesive: colonizare, adaptare la conditiile locale ale gazdei, patrundere tisulara si/
sau umorala, manifestare tisulara, celulara, moleculara.
FACTORII DE VIRULENTA:
- factorii de colonizare,
- factorii care contribuie la multiplicare.
1. FACTORII DE COLONIZARE:
a.ADERENTA:
Aderenta implica depasirea apararii locale: sinteza de anticorpi ce blocheaza
adezinele, secretia locala a unor glicoproteine similare receptorilor celulari, (impiedica
fixarea pe receptorii propriu- zisi specifici), spalarea mecanica a suprafetelor prin secretii
si motilitate ciliara, descuamarea continua a epiteliilor etc.
b.PATRUNDEREA PRIN EPITELII:

- Odata aderate si inglobate in mucus, invazia unor bacterii se limitraza la epitelii
(Corynebacterium diphtheriae, Shigella dysenteriae, Escherichia coli, Helicobacter pylori).
Raman la acest nivel datorita incapacitatii lor de a trece de sistemele de aparare locale,
reprezentate de fagocite, anticorpi, factori bactericizi serici etc.,
- Alte bacterii depasesc epiteliul si ajung in spatiul subepitelial (Streptococcus pyogenes,
Neisseria gonorrhoeae, Salmonella spp)
2. FACTORII DE MULTIPLICARE:
ADAPTAREA LA CONDITIILE NUTRITIONALE ALE GAZDEI

AGRESINE:
Mecanismele de aparare ale gazdei sunt inhibate de componente bacteriene de suprafata
(constituenti ai peretelui celular, componente capsulare) sau enzime eliberate extracelular
(colagenaza, hialuronidaza, hemolizine), numite agresine.
FACTORI CARE INTERFERA CU RASPUNSUL IMUN
a) Raspuns imun intarziat sau raspuns imun ineficient:
b) Scaderea raspunsului imun
c) Variatia antigenica
- In unele cazuri se produc modificari ale antigenelor de suprafata care determina

ineficienta anticorpilor indusi de antigenele initiale (bacteriile patogene- Streptococcus
pyogenes, Staphylococcus aureus).
59.Flora microbiană normală a organismului uman
În timpul vietii intrauterine, organismul este steril, fiind ferit de contaminarea ascendenta
prin membranele fetale, iar placenta este impermeabila pentru majoritatea microorganismelor, cu
exceptia unor virusuri (virusul rubeolic, citomegalic), bacterii (Treponema pallidum) si paraziti
(Toxoplasma gondi). Prima întâlnire a organismului uman cu microorganismele mediului
înconjurator se produce în momentul nasterii, când fatul vine în contact cu flora vaginala si
cutanata a mamei.
Dupa nastere, organismul este supus unei contaminari continue. Unele din speciile cu
care organismul vine în contact dispar foarte repede, iar altele colonizeaza pielea si suprafetele
organismului ce vin în contact cu exteriorul, constituind flora normala a organismului.
Organismul uman este populat de foarte multe de specii bacteriene si de un numar mai
mic de virusuri, fungi si protozoare.
Flora normala a organismului depinde de o serie de factori, cum sunt: vârsta, regimul
alimentar, statusul hormonal, starea de sanatate, conditiile de igiena colectiva si personala. Este
foarte dificila definirea exacta a speciilor care alcatuiesc flora normala, deoarece o serie de specii
patogene pot fi si ele prezente temporar pe tegumente si mucoase, fara sa produca înbolnaviri.
De exemplu, pneumococul si meningococul sunt bacterii patogene, fiind cauza unor
infectii foarte grave. Totusi ele se gasesc la 10% din populatia sanatoasa.
Zonele organismului populate în mod normal cu microorganisme sunt: pielea, tractul

respirator superior (vestibul nazal, faringe), tubul digestiv (cavitatea bucala si intestinul gros),
tractul urinar (partea anterioara a uretrei) si vaginul.
Speciile ce colonizeaza aceste cavitatea bucala si vestibulul nazal sunt, în general,

streptococi, stafilococi, bacili difterimorfi, coci gram-negativi si mai rar ciuperci. Unele din
aceste specii, ca, de exemplu, S.aureus, Streptococcus pneumoniae, Neisseria
meningitidis, Candida, sunt conditionat patogene.
Intestinul gros este cea mai populata zona cu microbi a organismului. Aici, peste 90% din
flora este anaeroba, reprezentata mai ales de bacili apartinând genului Bacteroides, însotita de
enterobacterii care sunt facultativ anaerobe, la care se adauga protozoare nepatogene, ca, de
pilda Entamoeba coli.
60.Definiţi noţiunile de exotoxină, endotoxină, anatoxină şi antitoxină; exemple
Exotoxinele bacteriene sunt proteine biologic active cu o toxicitate de regulă foarte

ridicată. Unele dintre ele sunt cele mai puternice otrăvuri cunoscute.
Exotoxinele sunt puternic imunogene şi se transformă prin învechire şi sub acţiunea
formolului în derivaţi imunogeni, dar netoxici, numite anatoxine.
Fiind netoxice, dar imunogene, anatoxinele constituie baza vaccinării împotriva bolilor
produse de bacterii toxigene (tetanos, difterie). Unele bacterii, ca, de pildă, baciul difteric,
tetanic, botulinic, holeric, au ca singur factor de patogenitate toxigeneza, iar tabloul clinic este
caracteristic toxinei respective.
Elaborate in general de microbii gram + lizogenizati(si de grup A) sau codificati

plasmidic (clostridium tetani), dar si de bacili gram -, sub control plasmidic (e coli); structura
proteica proteica; prezinta un domeniu B obligatoriu (necesarpenetrarii) si o portiune enzimatica
A. Sunt secretate in timpul vietii.
Endotoxina este lipopolizahardul (LPZ) din membrana externă a peretelui celular al

bacteriilor gram-negative şi joacă un rol important în patogenia infecţiilor produse de aceste
microorgansime. Ea este “cartea de vizită” a bacteriilor gram-negative.
Au structura lipopolizaharidica, toxicitate mai redusa, dar pot actiona la
mai multe nivele (febra leucopenie hiperpermeabilitate vasculara) implicate in aparitia socului
endotoxic.
Macrofagele, activate de endotoxină, sunt capabile să distrugă unele celule tumorale.
ANTITOXINELE = struct proteica,imunogene si determina aparitia Ac specifici care pot
neutraliza activitatea toxica prin cuplare specifica cu toxina -> seruri imune.
61.Inflamaţia; definiţie, factori care determină procesul inflamator
Inflamatia = proces fiziopatologic complex, cu scopul limitarii si neutralizarii

„agresorului” (indiferent de natura).
În esenta, patrunderea microbilor în tesuturi duce la activarea complementului, ceea ce
are ca urmare liza celulelor microbiene, pe de o parte, si declansarea raspunsului inflamator
infectios, pe de alta parte.
Procesul inflamator este primul raspuns al organismului gazda la agresiunea produsa de

microorgasnismele patogene la nivelul tesuturilor.
Etape:
Degranularea mastocitelor, producerea de mediatori si vasodilatatie,
- Creste permeabilitatea vasculara (exsudarea plasmei, coagularea, fibrinoliza, activarea
sistemului complement, a interferonului- cu proprietati citolitice).
- Agregarea trombocitelor,
- Migrarea leucocitelor, printre leucocite se afla monocite care se transforma in macrofage
cu rol de inglobare si distrugere a microorganismelor patogene;
In focarul de infectie apar mediatorii inflamatiei, produse metabolice, detritusuri celulare,

care actioneaza asupra centrului termoreglator, tesutului hematopoetic, proteinelor reactante de
faza acuta (proteina C- reactiva).
Procesul infectios reprezentat de inflamatie, se resoarbe cu vindecarea completa a tesuturilor
sau poate evolua spre necroza, colectie purulenta sau fibroza.
Rolul fagocitelor incepe atunci cand raspunsul inflamator produce migrarea lor din axul
fluxului sanguin catre peretele vascular si fixarea lor de acestea la locul inflamatiei. Acest proces
este denumit proces de marginatie.
Odata ajunse in exudatul inflamator, fagocitele sunt atrase catre locul inflamatiei prin
fenomene de chemotactism. Cei mai importanti factori chemotactici pentru neutrofile, eozinofile
si monocite sunt reprezentati de: produsii bacterieni, fibrinopeptide, produsii de degradare ai
fibrinei, prostaglandine, factorii chemotactici ai neutrofilelor si eozinofilelor eliberati de
mastocite, factorii chemotactici ai monocitelor eliberati de neutrofile. Histamina desi nu
reprezinta un factor chemotactic favorizeaza chemotactismul.
Unele toxine bacteriene cum sunt de exemplu streptolizinele streptococilor- inhiba
chemotactismul neutrofilelor.
Fagocitoza reprezinta inglobarea in interiorul celulei si apoi distrugerea
microorganismelor, celulelor moarte, particulelor straine. Ea incepe imediat ce fagocitele au juns
la locul inflamatiei.
Procesul de fagocitoza implica patru stadii:
- recunoasterea celulei tinta;
- ingestia sau endocitoza ei cu formarea fagozomului,
- fuzionarea lizozomilor fagocitului de peretele celulei tinta (formarea fagolizozomuluI),
- distrugerea celulei tinta de catre enzimele lizozomale.
Cand fagocitul moare membrana se lizeaza si continutul citoplasmatic, inclusiv ezimele

lizozomale, sunt eliberate. Ele pot produce mari distrugeri ale tesutului conjuctiv inconjurator,
dar actiunea lor este inhibata de alfa-1-antitripsina - o proteina plasmatica sintetizata la nivelul
ficatului. Eliberarea produsilor lizozomali contribuie la alte aspecte ale inflamatiei: cresterea
permeabilitatii vasculare; chemotactismul monocitelor; distrugerea tesutului conjuctiv; activarea
sistemelor proteinelor plasmatice.
Fagocitoza reprezinta unul dintre mecanismele frecvent intalnite in rezistenta naturala
impotriva microorganismelor. Inglobarea bacteriilor nu este intotdeauna urmata de distrugerea
acestora, deoarece cocii piogeni sunt inzestrati cu un bogat echipament enzimatic si factori de
virulenta, care pot opri activitatea leucocitelor. Alte bacterii, cum sunt Mycobacteriile, Listeria,
Brucella, Neisseria gonorrhoeae au capacitatea de a se multiplica in interiorul celulelor
fagocitare.
62.Definiţi noţiunile de infecţie, infecţie inaparentă, stare de boală şi stare de

purtător de germeni
INFECTIE
-Infectia reprezinta o patrundere activa sau pasiva a unor germeni patogeni intr-un
organism gazda. Pt realizarea acesteia microorganismele trebuie sa colonizeze organismul gazda
si sa depaseasca mecanisemele de aparare, sa se multiplice si sa intre intr-un lant de transmitere
prin care poarte contamina o noua gazda.
INFECTIE INAPARENTA
-Infecţia inaparentă se desfăşoară asimptomatic, agentul patogen putând fi identificat
numai prin mijloace de laborator. Ea are o evoluţie acută şi ciclică, fiind urmată de imunitate din
cauza slabelor calităţi patogene ale agentului infecţios sau rezistenţei crescute din
partea organismului-gazdă (ex : difterie, rubeolă).
STAREA DE BOALA
-Se datoareaza intereactiunii microorganism – gazda si este urmata de leziuni manifestate
si de reactii din partea gazdei. Infectia nu este urmata neaparat de starea de boala.
PURTATOR DE GERMENI
-Starea de purtător de germeni este, de fapt, definitorie pentru orice persoană care
adăposteşte germeni patogeni. Deşi multe dintre acestea par sănătoase, ele constituie, totuşi,
potenţiale focare adiţionale de contaminare, cu atât mai mult cu cât, în practică, numărul lor este
mult mai mare decât al celor clinic afectate. În cazul acestor purtători ”aparent sănătoşi”, infecţia
se rezumă numai la procesul de multiplicare locală a germenilor, deoarece gradul mai mare de
rezistenţă sau imunitate al individului afectat împiedică răspândirea şi multiplicarea agenţilor
patogeni în întregul lor organism.
63.Definiţi noţiunea de răspuns imun şi precizaţi principalele sale atribute
- Raspunsul imun este reprezentat de un lant de procese, declansat de prezenta

unei structuri straine organismului, procese care au ca punct final distrugerea acestori
structuri (non-self). Implică obligatoriu stimularea şi proliferarea limfocitelor antigen-specifice şi
sinteza unor molecule de recunoaştere a antigenului, reprezentate de anticorpi şi/sau receptori
membranari.
-Răspunsul imun se derulează în trei secvenţe:
1.Selecţia clonală este etapa în care sînt selectate de către antigen doar acele limfocite capabile să
recunoasca antigenul, denumite limfocite antigen-specifice.
O clonă limfocitară este o populaţie de limfocite capabilă să recunoasca un singur tip de antigen,
datorită prezenţei pe suprafaţa membranei celulare a unui singur tip de receptor pentru antigen.
2.Activarea clonală: activarea metabolismului intermediar al limfocitelor selectate;
3.Expansiunea clonală: proliferarea celulelor selectate şi activate metabolic; consecinţă: creşterea

numărului limfocitelor din clona stimulată de antigen.
ATRIBUTE
-Specific
-Discerne intre self si nonself
-Are memorie
-Reactioneaza numai fata de moleculele care indeplinesc conditia de antigen
-Poate fi de tip
o Umoral
o Celular
64.Definiţi răspunsul imun umoral şi specificaţi celulele implicate în realizarea sa
- este declanşat de antigenele T-dependente;
- necesită cooperarea a trei categorii celulare: CPA(celule prezentatoare de antigen), limfocitele T

helper şi T supresoare (cu rol imunoregulator), şi limfocitele B efectorii.
Mijloacele de aparare imuna mediate umoral, cunoscute in infectiile bacteriene, sunt:

1. Imobilizarea bacteriilor ciliate sau flagelate,
2. Inhibitia aderentei la seroase sau mucoase,
3. Bacterioliza dependenta de complement,
4. Neutralizarea toxinelor bacteriene,
5. Opsonizarea.
1. Imobilizarea bacteriilor ciliate sau flagelate: poate fi realizata de catre toate clasele de
imunoglobuline, care limiteaza virulenta bacteriilor Gram negative (Salmonella spp.,
Escherichia coli, Proteus spp).
2. Inhibitia aderentei la seroase sau mucoase: aderenta este primul moment important al
invaziei. Unele bacterii cu localzare digestiva adera, se ataseaza initial de mucoasa
intestinala, prin intermediul adezinelor. Anticorpii, in special cei din clasa IgA, interfera cu
adezinele, inhiba aderarea si, deci, posibilitatea de multiplicare a bacteriilor, acestea fiind
eliminate din intestin.
3. Bacterioliza dependenta de complement: are loc ca urmare a activarii complementului

de catre anticorpii care s-au fixat pe bacteriile patogene. Cele mai susceptibile la fenomenul
de bacterioliza mediata de complement sunt formele „S” ale bacteriilor Gram negative;
formele „R” sunt mai rezistente, iar bacteriile Gram pozitive nu sufera fenomenul de
bacterioliza dependenta de complement.
Neutralizarea toxinelor bacteriene: realizata aproape exclusiv de catre anticorpii din
clasa IgG, este un mijloc eficient de aparare, in special in cazul bacteriilor producatoare de
exotoxine (Clostridium difficile, Staphylococcus aureus etc.)
4. Opsonizarea: Primul moment important in apararea imuna este reprezentat de

fagocitarea antigenului de catre macrofage, care, pe langa faptul ca elimina componentele
straine din organism, participa si la cooperarea si controlul functiilor limfocitelor. Bacteriile
au factori care le protejeaza de actiunea fagocitara a macrofagelor: capsula la Streptococcus
pneumoniae, proteina M la Streptococcus pyogenes, antigenele de suprafata AgO,
microvilii, polizaharizii capsulari. Pentru neutralizarea efectelor acestor factori
antifagocitari, leucocitele PMN si macrofagele, dispun de mijloace de activare a fagocitozei
sau de opsonizare.
65.Enumeraţi tipurile de imunitate şi descrieţi-le pe scurt
Imunitatea reprezinta totalitatea mecanismelor de aparare impotriva microorganismelor

invazive (bacterii, virusuri,paraziti), a structurilor non-self si a structurilor self modificate;
condiţie în care organismul, în contact cu un agent patogen (microbian sau de altă natură) nu
contractează în mod specific starea patologică (boala) indusă de agentul patogen respective.
IMUNITATEA MOSTENITA NESPECIFICA: structuri si mecanisme cu rol protector

(tegumente, mucoase, enzime din secretii exocrine – lizozimul, bactericidina), pH-ul secretiei
gastrice, temperatura corpului ce ofera conditii precare de dezvoltare unor microorganism.
IMUNITATEA MOSTENITA SPECIFICA: rezistenta unui organism fata de anumiti agenti

microbieni care il particularizeaza de alte organisme din aceeasi populatie sau specie, sensibile la
actiunea acelor agenti microbieni.
IMUNITATEA DOBANDITA
1. Pasiv
- Natural – transferul anticorpilor materni la fat
- Artificial – transferul de seruri imune sau anticorpi preformati de alta gazda
2. Activ
- Natural – in urma contactului cu diferite microorganism
- Artificiala – in cazul administrarii antigenelor sub forma vaccinurilor.
66.Organele centrale şi periferice ale sistemului imun; localizare, funcţii
Componentele sistemului imun:

- organele limfoide,
- celulele limfoide,
- mediatorii solubili. (limfokine, monokine)
Organele limfoide:
- plasate la intersectia principalelor vase limfatice,
- Asigura instruirea precursorilor limfocitari (organe primare),
- Asigura conditiile necesare desfasurarii activitatii celulelor mature (organe secundare)
Organe limfoide primare=centrale:

a) Maduva osoasa
b) Timus
De la nivelul lor rezulta doua clase de limfocite:
 Celulele B derivate medular
 Celulele T derivate timic
a) Maduva osoasa: instruieste precursorii limfocitelor B. Foarte activa la varste tinere, apoi
isi diminueaza activitatea de instruire, dar care nu dispare niciodata complet. Sintetizeaza factori
hormonali capabili sa maturizeze precursorii limfocitelor B in absenta organului.
b) Timusul: organ limfoid primar, este situat in regiunea toracica superioara si populat de
limfocite tinere (timocite). 5% parasesc timusul si trec in circulatie. Produce factori umorali
capabili sa restaureze activitatea imunologica in absenta organului. Stimulat de sistemul
endocrin.
Organele limfoide secundare=periferice:

- Splina,
- Ganglionii limfatici,
- Formatiuni limfoide associate tubului digestiv, respirator, genitourinar (apendice,
amigdale, placi Payer).
Sunt populate cu limfocite instruite in organele primare si devenite competente

functional.
La nivelul splinei si ganglionilor limfatici exista arii populate cu celule T (timo-
dependente), cu celule B (medulo- dependente) si arii mixte, cu celule T si B.
a) Ganglionii limfatici
- au rolul unui filtru pentru antigenele venite pe cale limfatică şi care vor fi preluate de
celulele prezentatoare de antigen (CPA): macrofage, celulel foliculare dentritice.
b) Splina
- este formată din pulpa roşie implicată în distrugerea eritrocitelor îmbătrânite şi pulpa albă
care reprezintă ţesutul limfoid al splinei. Acest ţesut este organizat în jurul arteriolelor
centrale, constuituind arii limfoide periarteriolare.
- Ele cuprind o zonă adiacentă arteriolei care conţine limfocite T, în jurul acestei
zone dispunându-se limfocitele B, organizate fie în foliculi primari nestimulaţi, fie în
foliculi secundari stimulaţi ce conţin centri germinativi. În zona marginală a centrilor
germinativi se găsesc macrofage şi celule dendritice
67.Enumeraţi celulele implicate în răspunsul imun
Limfocitele T si B, reprezinta un “mozaic” de celule diferite functional:

- Limfocitele T au functii citotoxice sau de reglare a raspunsului imun,
- Limfocitele B secreta imunoglobuline IgA, IgG, IgM.
Subclasele limfocitelor T:
Populatia limfocitelor T este compusa din celule cu rol de imunoreglare (TH, TA, TS, TC)
si din celule citotoxice, cu rol efector in imunitatea mediata celular.
 Limfocite TH, helper: ajuta limfocitele B, celulele citotoxice in activitatea lor specifica.
 Limfocitele TA, amplificatoare a raspunsului imun
 Limfocitele TS, supresoare: rol activ in reglarea raspunsului imun, deoarece restrang si
mentin in limite normale, sinteza anticorpilor si reactiile citotoxice.
 Limfocitele TC, citotoxice: actioneaza direct si specific asupra celulelor straine de
organism, lizandu- le.
Clasa limfocitelor B: Alcatuita din subpopulatii de celule care difera intre ele dpdv al
moleculelor de imunoglobuline secretate.
a) Limfocite citotoxice: actioneaza asupra tintei prin efect citotoxic direct:

Celulele K:
- Exercita efect citotoxic asupra celulelor tinta complexate cu anticorpi din clasa IgG, IgM,
IgE,
- Tintele: hematii, fibroblaste, limfocite, celule normale infectate, celule tumorale etc,
Celulele NK:
- Actioneaza spontan, in absenta anticorpilor, complementului, stimulilor anteriori care sa
induca memoria imunologica,
- Nu este celula fagocitara, nu are receptori imunoglobulinici, nu secreta imunoglobuline,
b) Macrofagele: celule cu rol central in reactiile imune, care:
- Recunosc,
- Fagociteaza si prelucreaza intracitoplasmatic structurile non- self,
- Prezinta antigenele prelucrate, limfocitelor.
68.Limfocitele T – origine, evoluţie, tipuri, funcţii
Limfocitele T au functii citotoxice sau de reglare a raspunsului imun,
Subclasele limfocitelor T:
Populatia limfocitelor T este compusa din celule cu rol de imunoreglare (TH, TA, TS, TC) si din
celule citotoxice, cu rol efector in imunitatea mediata celular.
 Limfocite TH, helper: ajuta limfocitele B, celulele citotoxice in activitatea lor specifica.
Limfocitul B nu poate raspunde la stimulul antigenelor timo- dependente decat atunci cand este
ajutat si coopereaza cu celulele TH.
 Limfocitele TA, amplificatoare a raspunsului imun: in primele saptamani de viata,
limfocitele TA sunt prezente in circulatia sanguine, dar lipsesc in organele limfoide secundare,
desi splina este un loc important pentru generarea si mentinerea activitatii lor.
 Limfocitele TS, supresoare: rol activ in reglarea raspunsului imun, deoarece restrang si
mentin in limite normale, sinteza anticorpilor si reactiile citotoxice.
 Limfocitele TC, citotoxice: actioneaza direct si specific asupra celulelor straine de
organism, lizandu- le. Pentru ca efectul citotoxic sa aibe loc, este necesar ca sa existe un contact
direct intre celulele TC si tinta. Acest tip de reactie imuna in care tinta este lizata prin interventia
directa a celulei efectoare, in absenta anticorpilor sau complemewntului este numita
“citotoxicitate mediat celular, timodependenta”. LC actioneaza specific asupra tintei, cu
instalarea memoriei imunologice, si expansiunea clonala dupa stimulul antigenic.
69.Limfocitele B – origine, evoluţie, tipuri, funcţii
Clasa limfocitelor B: Alcatuita din subpopulatii de celule care difera intre ele dpdv al
moleculelor de imunoglobuline secretate. Un marker caracteristic pentru clasa limfocitelor B este
natura imunoglobulinica a receptorului pentru antigen.
a)Limfocite citotoxice: actioneaza asupra tintei prin efect citotoxic direct:

- unele distrug tinta in prezenta anticorpilor, fara interventia complementului (celulele K)
- altele exercita efect citotoxic atat in absenta anticorpilor specifici, cat si in absenta
complementului (celulele NK).
 Celulele K:
- Exercita efect citotoxic asupra celulelor tinta complexate cu anticorpi din clasa IgG, IgM,
IgE,
- Tintele: hematii, fibroblaste, limfocite, celule normale infectate, celule tumorale etc,
- Este celula nefagocitara, nu secreta imunoglobuline (deosebire fata de macrophage si
LB).
 Celulele NK:
- Limfocite capabile sa omoare celule tumorale “la prima intalnire”,
- Actioneaza spontan, in absenta anticorpilor, complementului, stimulilor anteriori care sa
induca memoria imunologica,
- Nu este celula fagocitara, nu are receptori imunoglobulinici, nu secreta imunoglobuline,
- Interferonul stimuleaza functiile NK,
- Corticosteroizii deprima functia NK.
b)Macrofagele: celule cu rol central in reactiile imune, care:
- Recunosc,
Functiile macrofagelor:
- de curatire (fagocitoza, pinocitoza),
- sinteza si secretie a unor factori: lizozim, factori de crestere, interferon, prostaglandine
etc.,
- reglare: intensitatea stimulului antigenic, migrarea macrofagelor,
- activeaza proliferarea fibroblastelor,
- Efect citotoxic sau citostatic asupra celulelor tumorale,
- Unii imunomodulatori de origine bacteriana sau unele limfokine activeaza macrofagele,
facandu- le mai active.
70.Sistemul mononuclear – origine, tipuri de celule, funcţii
Fagocite mononucleare includ monocitele din sânge si macrofagele tisulare. Ele sunt
capabile sa fagociteze microorgansime opsonizate (reprezinta faza în care microorganismele sunt
pregatite pentru fagocitoza si adera de fagocite), sa distruga unele dintre ele dar nu pe toate.
Unele microorgansime (micobacterii, listerii, brucelle, toxoplasme) supravietuiesc si se
înmultesc în macrofage. În acest caz celula serveste ca factor de diseminare al infectiei, protejând
microorganismele respective. În cadrul proceselor imunitare mediate celular, monocitele activate
pot omorâ germenii patogeni intracelulari.
Monocitele/macrofagele reprezinta o linie celulara cu functie imp in imunologie, prin
interventia lor in imunitea naturala, in prezentarea antigenica si in react imuna specifica.
Macrofagele exista in toate tesuturile.
Se form in maduva osoasa hematogena, dintr-un precursor comun monoblast-
mieloblast.Cand devin mature poarta numele de monocite. Monocitele circula in sange 6-8 ore
dupa care migreaza in tesuturi unde iau nume diferite si au functii diferite:
histiocite in tesut conjnctiv,
celule microgliale in tesut nervos,
osteoclaste in tesut osos
macrofage alveolare pulmonare
macrofage peritubulare in rinichi,
celulele kuppfer in ficat,
macrofage splenice,
macrofage din maduva osoasa si timus (macrofagele de aici nu trebuie confundate cu celulele
dendritice)
Macrofagele: celule cu rol central in reactiile imune, care:

- Recunosc,
Functiile macrofagelor:
- de curatire (fagocitoza, pinocitoza),
- sinteza si secretie a unor factori: lizozim, factori de crestere, interferon, prostaglandine
etc.,
- reglare: intensitatea stimulului antigenic, migrarea macrofagelor,
- activeaza proliferarea fibroblastelor,
- Efect citotoxic sau citostatic asupra celulelor tumorale,
- Unii imunomodulatori de origine bacteriana sau unele limfokine activeaza macrofagele,
facandu- le mai active.
71.Granulocitele – tipuri, rol în imunitate
NEUTROFILELE
-Reprezinta majoritatea granulocitelor circulante. Adera la endoteliul capilar prin procesul
de marginatie si apoi il traverseaza prin diapedeza.
-Au un rol important in procesul de inflamatie acuta, fiind atrase de factori chemotactici precum:
fragmente ale complementului, factoi derivati din alte tipuri de leucocite, bacterii si trombocite.
-Contin un intreg arsenal de protein cu rol in fagocitoza
EOZINOFILELE
-celule cu slabe performanţe fagocitare care reprezintă 2-5% în formula leucocitară a sîngelui
periferic. Ele sînt totuşi capabile de a distruge microorganisme endocitate şi joacă un rol
important în apărarea antiparazitară.
-Mecanismul de acţiune împotriva paraziţilor implică fenomenul de degranulare a eozinofilelor,
proces în urma căruia este eliberat conţinutul granulelor în mediul extracelular. Acest proces
poate fi declanşat şi de alţi stimuli.
-Nu sînt celule prezentatoare de antigen, eozinofilul fiind implicat în limitarea procesului
inflamator şi reducerea migrării neutrofilelor în focarul inflamator datorită eliberării de
histaminază şi aril-sulfatază, inactivatorii substanţelor cu efect pro-inflamator eliberate de
mastocite.
BAZOFILELE SI MASTOCITELE
-celule implicate în realizarea răspunsului imun, dar nu sînt celule prezentatoare de antigen.
-Bazofilele sînt foarte puţin numeroase în sîngele periferic, ele reprezentînd numai 0,2% din
leucocitele circulante.
-Mastocitele sînt celule extrem de asemănătoare bazofilelor din punct de vedere funcţional; se
găsesc doar la nivelul mucoaselor şi ţesutului conjunctiv, fiind clasificate din acest motiv în două
categorii: mastocite ale mucoaselor (MMC – mucosa mast cell) şi mastocite ale ţesutului
conjunctiv (CTMC – conective tissue mast cell).
-Bazofilele şi mastocitele conţin granulaţii bogate în heparină, leucotriene, histamină şi factorul

chemotactic pentru eozinofile al anafilaxiei (ECF-A). Stimulul degranulării bazofilelor şi
mastocitelor este cel mai frecvent un antigen capabil să declanşeze reacţii alergice, adică
un alergen. Pentru declanşarea acestui tip de răspuns imun, alergenul interacţionează prin
intermediul IgE situate la suprafaţa bazofilelor şi mastocitelor care exprimă receptori pentru
fracţiunea Fc a acestor imunoglobuline (FcεR). Mediatorii eliberaţi astfel produc simptomele
clinice inflamatorii caracteristice alergiei
72.Sistemul complement – definire, elemente componente, roluri şi efecte biologice
Este principalul constituient al apararii naturale, al imunitatii umorale si respectiv unul

dintre elementele importante ale reactiei imune survenite ca urmare a actiunii Ac.
Definitie: considerat unul dintre factorii esentiali ai rezistentei naturale si ai homeostaziei

imunologice normale, prin care organismul gazda reuseste sa respinga celulele straine in cursul
proceselor de aparare impotriva microorganismelor.
Este un complex de proteine serice cu activitate enzimatică, citolitică şi reglatoare care
prin activare produc chemotaxie, opsonizare si citoliză a agenţilor patogeni.
Sistemul Complement este constituit din 12 componente macromoleculare, distincte
chimic si immunologic, existente in mod normal in umori, sub forma de molecule precursoare,
inactive.
Componentele C1, C2, C4 intervin in apararea specifica prin efectuarea reactiei de
activare clasica a Complementului, mediate de anticorpi.
Alte componente majore, numite factor D, factor B si properdina, participa la
apararea nespecifica si asigura calea de activare alternativa a Complementului, care este
declansata de component continute in peretele sau membranele celulelor agresoare.
Componenta C3 este piesa centrala a sistemului, al carei rol este acela de a face
jonctiunea dintre activarea clasica si alternativa si mecanismul de formare a complexului de
atac.
Procesul se desfasoara ireversibil, ca o succesiune de etape in “cascada”, care transforma
succesiv, intr- o ordine bine definita, precursorii inactivi in complexe molecular active.
Rolul biologic al complementului
Activarea complementului genereaza o serie de efecte biologice de o importanta
deosebita în rezistenta antiinfectioasa:
•declansarea inflamatiei. Activarea complementului aduce dupa sine declansarea reactiei
inflamatorii prin produsii intermediari rezultati pe parcursul activarii. Astfel, C5a este un
puternic factor chemotactic si chemokinetic pentru PMN pe care le va aduce în focarul infectios.
C3a si C5a sunt anafilatoxine care vor duce la o degranulare fiziologica a mastocitelor cu
eliberarea unor mediatori chimici vasoactivi;
•citoliza. Celulele pe care s-a fixat complementul si care în mod fiziologic sunt celulele
straine organismului (bacteriile, în cazul de fata) sunt lizate sub actiunea complexului de atac al
membranei. În cazuri patologice, complementul se poate fixa de celulele proprii organismului
• opsonizarea. Fagocitele au pe suprafata lor receptori pentru C3b. Astfel, microbii de
care s-a fixat C3b vor adera de celulele fagocitare fiind fagocitati mai eficient.
73.Calea clasică de activare a complementului

S-au descoperit trei cai de activare a complementului pana in prezent:
1. Calea clasica, declansata in urma legarii anticorpilor la un agent patogen;

2. Calea alternativa
3. Activarea de catre structurile polizaharidice de pe suprafata bacteriilor
Pentru calea clasica componentele sunt numerotate de la C1 la C9, secventa reactiilor

biochimice fiind urmatoarea: C1-C4-C2-C3-C5-C6-C7-C8-C9.
Toate caile au o secventa initiala de reactii proteolitice care conduc la obtinerea

componentei C5. In urma acestor procese rezulta 2 tipuri de fragmente proteice: unele mai
scurte, ce exercita si efectele biologice si altele mai lungi, ce raman legate intr-un complex
necesar pentru urmatoarea etapa proteolitica. In urma unei conventii, fragmentele scurte sunt
notate cu litera a (ex: C3a, C5a), iar cele lungi cu b (ex: C3b).
In secventa terminala, de la C5-C9, componentele complementului sunt activate intr-o
maniera neproteolitica si sunt ansamblate intr-un complex ce distruge membranele agentilor
microbieni (MAC).
Componentele C se gasesc in ser in stare inactiva. Pentru a declansa activarea lor este
necesar un stimul, pentru calea clasica punctul de pornire este reprezentat de complexele Ag-
Ac. Astfel, bacteriile cu care organismul a mai venit în contact, patrund în organism si intalnesc
anticorpii corespunzatori cu care vor forma complexe antigen anticorp. In mod asemanator calea
clasica poate fi activata si de microorganisme sau diferite substante chimice: bacterii
gram negative, glicoproteinele HIV, complexe heparina-protamina.
74.Calea de alternativă de activarea a complementului
S-au descoperit trei cai de activare a complementului pana in prezent:
1. Calea clasica
2. Calea alternativa declansata in urma recunoasterii unei structuri de suprafata

“straine”(non-self) a agentilor microbieni;
3. Activarea de catre structurile polizaharidice de pe suprafata bacteriilor
Pentru calea alternativa sunt necesare o serie de proteine (factori) cu denumirea: B, D,

P, H si I (H si I au functie reglatoare).
Secventa reactiilor biochimice fiind urmatoarea: C3b-B-D-P-C3-C5-C6-C7-C8-C9.
Toate caile au o secventa initiala de reactii proteolitice care conduc la obtinerea

componentei C5. In urma acestor procese rezulta 2 tipuri de fragmente proteice: unele mai
scurte, ce exercita si efectele biologice si altele mai lungi, ce raman legate intr-un complex
necesar pentru urmatoarea etapa proteolitica. In urma unei conventii, fragmentele scurte sunt
notate cu litera a (ex: C3a, C5a), iar cele lungi cu b (ex: C3b).
In secventa terminala, de la C5-C9, componentele complementului sunt activate intr-o
maniera neproteolitica si sunt ansamblate intr-un complex ce distruge membranele agentilor
microbieni (MAC)
Constituie una dintre primele linii de aparare a organismului contra unui agent patogen,
inaintea constituirii raspunsului imun. Aceasta cale poate fi activata de diferite microorganisme,
dar si de substante neimune, precum: bacterii gram + sau -, virusuri, fungi, paraziti, diverse
substante: endotoxine bacteriene, insulina, fibre de azbest, gluten, hemoglobina, prafuri, unele
prod de contrast utiliz in radiologie.
75.Inteleukinele – origine, tipuri, efecte
Componentele sistemului imun:

a. Organele limfoide
- Timus,
- Maduva osoasa
- Splina,
- Ganglionii limfatici,
- Formatiuni limfoide associate tubului digestiv, respirator, genitourinar (apendice,
amygdale, placi Payer etc).
b. celulele limfoide,
c. mediatorii solubili.
(limfokine, monokine)
Unele simptome generale ale infectiei, ca, de exemplu, febra, somnolenta, starea de
disconfort, durerea musculara etc., se datoreaza activitatii acestor substante.
În cazul invaziei organismului de catre agenti straini (bacterii, toxine), se declanseaza secretia de
citokine care contribuie în ansamblu la cresterea rezistentei la infectii.
Astfel, citokinele au rol important în declansarea inflamatiei. IL-1este implicata în
producerea febrei, cresterea permeabilitatii vasculare, induce explozia respiratorie în macrofage
si PMN, moment esential în fagocitoza. IL-6 declanseaza în ficat sinteza proteinelor de faza
acuta. IL-8 secretata de macrofage la stimularea acestora de Il-1 si TNFa este un puternic factor
chemotactic pentru PMN, contribuind astfel la formarea puroiului în focarul infectios. TNFa
favorizeaza agregarea si activarea leucocitelor neutrofile si eliberarea enzimelor proteolitice din
celulele mezemchimale, deci sunt producatoare de leziuni tisulare.
Citokinele sunt peptide, asemanatoare hormonilor, cu proprietati imunomodulatoare,
produse de celulele care raspund invaziei microbiene. Cele care actioneaza chiar asupra celulelor
care le produc sunt denumite autocrine, cele cu efect pe celulele învecinate paracrine, iar cele cu
efect pe celule la distanta endocrine. Exista multe celule producatoare de citokine, dar cele mai
importante sunt macrofagele si limfocitele.
76.Cooperări celulare directe, în răspunsul imun

O componenta antigenica ce vine in contact cu sistemul imun declanseaza o serie de
reactii care constau in neutralizarea si eliminarea ei. Aceste reactii implica sunt „mediate celular”
(interventia directa a celulelor efectoare), sau „mediate umoral”, prin anticorpi.
Activarea celulei si declansarea raspunsului imun recunoaste interventia a trei grupe de
mesageri: a) mesageri primari- antigenele sau liganzii care se fixeaza la receptori, b) mesageri
secundari - reactii biochimice la nivel membranar sau citoplasmatic, (complex de ioni si enzime);
c) mesageri tertiari- implicati in productia si activarea de citokine
Cooperari celulare intre limfocitele T si B
Colaborarea dintre limfocitele T si B este necesara pentru activarea functionala a

ambelor clase de celule, dar si pentru controlul raspunsului imun. Receptorul pentru antigen de
pe celula B prezinta antigenul celulei Th, activand-o. Activarea populatiei Th de catre celulele B
prezentatoare de antigen este o relatie cu dublu sens: semnalele activatoare mergand de la B catre
T si de la T inspre B. Interactiunea intre celulele T si APC se realizeaza astfel: APC stimuleaza
T, care, odata activate, vor produce limfokine: IL-2, IL-4, IL- 5, IFN- δ, cu efect stimulant pentru
APC.
Recunoasterea, prelucrarea si prezentarea antigenului sunt functii ale unor populatii
celulare numite „celule antigen- prezentatoare” sau APC („antigen presenting cells”). Acestea,
fie il internalizeaza prin fagocitoza sau pinocitoza si- l scindeaza in peptide imunogene (pe care
le prezinta limfocitelor in asociere cu moleculele HMC), fie il retin la nivelul membranei,
facilitand contactul cu limfocitele care au receptori specifici pentru el. Din prima categorie fac
parte macrofagele, iar din a doua, limfocitele B si celulele dendritice.
Activitatea costimulatoare este realizata de catre macrofage, celulele dendritice, celulele
B activate, dar nu de catre limfocitele B in stare de repaus sau de catre limfocitele T.
In cooperarile celulare care se declanseaza consecutiv stimulului antigenic, participa
diferite celule APC, care recunosc, prelucreaza si prezinta antigenul limfocitelor Th sau Tc.
Macrofagele, monocitele, limfocitele B si celulele dendritice sunt populatiile majore de celule
antigen prezentatoare/ APC. Cooperarile celulare educa sau stimuleaza limfocitele T in vederea
angajarii lor ca celule efectoare sau de memorie.
77. Cooperări celulare (indirecte) mediate de citokine, în răspunsul imun
Citokinele sunt peptide, asemanatoare hormonilor, cu proprietati imunomodulatoare,

produse de celulele care raspund invaziei microbiene. Cele care actioneaza chiar asupra celulelor
care le produc sunt denumite autocrine, cele cu efect pe celulele învecinate paracrine, iar cele cu
efect pe celule la distanta endocrine. Exista multe celule producatoare de citokine, dar cele mai
importante sunt macrofagele si limfocitele.
În cazul invaziei organismului de catre agenti straini (bacterii, toxine), se declanseaza
secretia de citokine care contribuie în ansamblu la cresterea rezistentei la infectii.
Astfel, citokinele au rol important în declansarea inflamatiei. IL-1este implicata în
producerea febrei, cresterea permeabilitatii vasculare, induce explozia respiratorie în macrofage
si PMN, moment esential în fagocitoza. IL-6 declanseaza în ficat sinteza proteinelor de faza
acuta. IL-8 secretata de macrofage la stimularea acestora de Il-1 si TNFa este un puternic factor
chemotactic pentru PMN, contribuind astfel la formarea puroiului în focarul infectios. TNFa
favorizeaza agregarea si activarea leucocitelor neutrofile si eliberarea enzimelor proteolitice din
celulele mezemchimale, deci sunt producatoare de leziuni tisulare.
78. Prezentaţi schematic principalele cooperări celulare ce intervin în răspunsul

imun
O componenta antigenica ce vine in contact cu sistemul imun declanseaza o serie de

reactii care constau in neutralizarea si eliminarea ei. Aceste reactii implica sunt „mediate celular”
(interventia directa a celulelor efectoare), sau „mediate umoral”, prin anticorpi.
Activarea celulei si declansarea raspunsului imun recunoaste interventia a trei grupe de
mesageri: a) mesageri primari- antigenele sau liganzii care se fixeaza la receptori, b) mesageri
secundari - reactii biochimice la nivel membranar sau citoplasmatic, (complex de ioni si enzime);
c) mesageri tertiari- implicati in productia si activarea de citokine
Cooperari celulare intre limfocitele T si B
Colaborarea dintre limfocitele T si B este necesara pentru activarea functionala a

ambelor clase de celule, dar si pentru controlul raspunsului imun. Receptorul pentru antigen de
pe celula B prezinta antigenul celulei Th, activand-o. Activarea populatiei Th de catre celulele B
prezentatoare de antigen este o relatie cu dublu sens: semnalele activatoare mergand de la B catre
T si de la T inspre B. Interactiunea intre celulele T si APC se realizeaza astfel: APC stimuleaza
T, care, odata activate, vor produce limfokine: IL-2, IL-4, IL- 5, IFN- δ, cu efect stimulant pentru
APC.
Recunoasterea, prelucrarea si prezentarea antigenului sunt functii ale unor populatii
celulare numite „celule antigen- prezentatoare” sau APC („antigen presenting cells”). Acestea,
fie il internalizeaza prin fagocitoza sau pinocitoza si- l scindeaza in peptide imunogene (pe care
le prezinta limfocitelor in asociere cu moleculele HMC), fie il retin la nivelul membranei,
facilitand contactul cu limfocitele care au receptori specifici pentru el. Din prima categorie fac
parte macrofagele, iar din a doua, limfocitele B si celulele dendritice.
Activitatea costimulatoare este realizata de catre macrofage, celulele dendritice, celulele
B activate, dar nu de catre limfocitele B in stare de repaus sau de catre limfocitele T.
In cooperarile celulare care se declanseaza consecutiv stimulului antigenic, participa
diferite celule APC, care recunosc, prelucreaza si prezinta antigenul limfocitelor Th sau Tc.
Macrofagele, monocitele, limfocitele B si celulele dendritice sunt populatiile majore de celule
antigen prezentatoare/ APC. Cooperarile celulare educa sau stimuleaza limfocitele T in vederea
angajarii lor ca celule efectoare sau de memorie.
79.Precizaţi succesiunea de evenimente din cadrul răspunsului imun umoral, până

la sinteza de anticorpi
Dacă microorganismul pătrunde direct în sânge, va ajunge în splină unde va avea loc şi
răspunsul imun. Microorganismele care pătrund în tegument ajung pe cale limfatică la primul
ganglion limfatic, iar cele care au reuşit să traverseze mucoasele (digestivă, respiratorie) vor
ajunge în sistemul limfatic ataşat mucoaselor (MALT).
Indiferent de calea de pătrundere a antigenelor, ele vor fi preluate prin fagocitoză de
macrofage. În macrofage, antigenele vor fi digerate de enzimele lizozomale până la
eliberarea epitopilor secvenţiali, care sunt întotdeauna peptide scurte.
În contact cu un limfocit Th a cărui receptor este complementar antigenului prezentat în

asociaţie cu MHC de clasa II şi poartă la suprafaţă antigenul CD4, se produce un semnal care va
stimula secreţia de Interleukină-1 (IL-1) de către macrofag. Aceasta va acţiona asupra
limfocitului T-helper care va secreta IL-2, care are induce creşterea celuelor ce au receptori
pentru această interleukină, printre care chiar limfocitul Th (activare autocrină).
Stimularea limfocitului Th este esenţială în răspunsul imun, deoarece Th va stimula în
continuare limfocitele B, care vor produce efectorii umorali ai imunităţii (anticorpii) şi celulele
Tc, efectorii imunităţii celulare.
Limfocitul Th va secreta după activare un factor de creştere şi un factor de diferenţiere
pentru limfocitele B, care se vor transforma în limfoblaşti, plasmoblaşti şi în final plasmociţi
secretori de anticorpi.
Deci, ca un antigen microbian să inducă un răspuns în anticorpi, el va trebui să fie
fagocitat pe de o parte de macrofag care îi va evidenţia epitopul secvenţial, iar pe de altă parte va
fi recunoscut prin epitopul structural de pe suprafaţa lui direct de limfocitul B care, sub influenţa
citokinelor secretate de limfocitului Th, va deveni celulă secretoare de anticorpi.
În decursul răspunsului imun o parte din limfocitele Th şi B se vor diferenţia în limfocite
T, respectiv B de memorie care vor iniţia la o stimulare ulterioară cu acelaşi antigen un răspuns
secundar mai rapid şi eficient.
80.Expuneţi principiile teoriei selecţiei clonale în răspunsul imun
Urmaşii unui limfocit B vor forma o clonă, şi atâta timp cât nu apare o mutaţie somatică
în clona respectivă, toţi descendenţii clonei vor da naştere unui singur tip de anticorp.
În decursul răspunsului imun normal se activează mai multe clone de limfocite B, care
produc anticorpi cu afinitate mai mare sau mai redusă pentru antigenul respectiv, astfel că în ser
vom găsi un amestec de anticorpi în a căror moleculă secvenţa de aminoacizi va fi diferită.
În mod natural anticorpi monoclonali apar prin malignizarea plasmocitelor care secretă
un anticorp monoclonal în cantităţi mari.
Dificultatea de a obţine anticorpi monoclonali in vitro a constat în imposibilitatea de
cultivare a limfocitelor B.
Anticorpii monoclonali s-au obţinut în laborator prin izolarea în cadrul unui răspuns imun
policlonal a unui singur limfocit B şi hibridizarea lui cu o celulă tumorală care să-i confere
“imortalitate”. Produsul de fuziune, hibridomul, uneşte imortalitatea celulei tumorale cu
specificitatea celulei B. Anticorpii monoclonali sunt reactivi foarte valoroşi întrucât recunosc un
singur epitop. Ei nu reacţionează încrucişat decât în cazuri de excepţie când structurile sunt
extrem de asemanătoare.
Anticorpii monoclonali au o largă utilizare atât în cercetare, terapie cât şi în practica de
rutină a oricărui laborator. Cu ajutorul anticorpilor monoclonali marcaţi cu o substanţă
fluorescentă se evidenţiază prin microscopie în UV antigene bacteriene sau virale în produsele
patologice sau biologice recoltate de la bolnavi, fiind astfel posibil un diagnostic rapid şi precis
în infecţii în care agentul etiologic este greu de cultivat (infecţii chlamydiene, herpetice, sifilis
etc.).
81.Răspunsul imun primar şi secundar; caracteristici principale
La o nouă întalnire cu antigenul, receptorii pentru antigen se găsesc în concentraţie mai

mare decât la prima întâlnire. Ca urmare reacţia imunogenetică va decurge mai rapid.
Răspunsul primar
În urma stimulării antigenice, răspunsul în anticorpi parcurge 4 faze:
• o perioadă de latenţă, a cărei durată depinde de natura antigenului
• o fază de creştere, în cursul căreia apar anticorpii, titrul lor crescând
• o faza în platou, în care anticorpii se menţin la un nivel costant pentru câteva săptămâni
• o fază de descreştere, în care anticorpii sunt metabolizaţi şi dispar.
Răspunsul secundar se deosebeşte de cel primar prin:

1. Cinetica răspunsului. Faza de latenţă în răspunsul secundar este mai scurtă, faza de platou
prelungită (luni) şi descreşterea mai lentă (luni, ani, uneori pe toată viaţa).
2. Nivelul de anticorpi. Titrul maxim de anticorpi este în general de 10 ori mai mari decât
în răspunsul primar.
3.Clasa de anticorpi. Anticorpii din răspunsul primar sunt IgM, iar cei din răspunsul secundar
IgG.
4.Afinitatea anticorpilor. În răspunsul secundar, afinitatea anticorpilor faţă de antigen este mai
mare decât în răspunsul primar.
Amplitudinea crescută şi rapiditatea răspunsului secundar sunt datorate memoriei
imunologice. Limfocitele B de memorie au pe suprafaţa lor receptori pentru antigene cu afinitate
mai mare pentru antigen, şi după contactul cu acesta proliferează foarte repede transformându-
se în plasmocite producătoare de IgG specifice.
Cunoaşterea dinamicii de apariţie ai anticorpilor în răspunsul primar şi secundar este
importantă pentru calendarul de vaccinări.
82.Vacinuri; ce sunt şi în ce scop se utilizează?
Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăți antigenice, care declanșează

apariția răspunsului imun la organismele supuse vaccinării. Protecția imunologică se instalează
după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcție de vaccin, și este de
lungă durată (ani).
Scopul este eliminarea totala a patogenitatii, mentinandu-se imunogenitatea. In afara de
antigenele corpusculare (bacterii, virusuri) sunt folosite vaccinuri obtinute din toxine (bacterii
transformate in produse atoxigene/anatoxine, dar imunogene), diverse glicoproteine,
polizaharide. Acestea sunt vaccinurile conventionale. Pe langa valoarea lor pozitiva
indiscutabila, au avut si efecte secundare: accidente postvaccinale, reactii alergice, boala
naturala.
Vaccinuri subunitare: care produc doar raspunsul imun dorit, fara efecte secundare. Se
obtin prin:
a) Tehnologia ADN- recombinat,
b) Introducerea vaccinului subunitar in purtatori heterologi atenuati,
c) Folosirea peptidelor sintetice,
d) Folosirea de anticorpi antiidiotip care sa imita structura sterica a moleculei de vaccin
natural.
Tehnologia ADN- recombinat consta din identificarea, izolarea si introducerea in
plasmide sau alti purtatori adecvati prin „clonare genica” a unui material genetic nou si
mentinerea lui in bacterii pentru un timp indefinit. Prin aceasta metoda se urmareste obtinerea
unor vaccinuri antivirale, antibacteriene sau chiar antiparazitare.
83.Clasificarea vaccinurilor; exemple
- Vaccinurile conventionale - antigenele corpusculare (bacterii, virusuri) sunt folosite

vaccinuri obtinute din toxine (bacterii transformate in produse atoxigene/anatoxine, dar
imunogene), diverse glicoproteine, polizaharide. Pe langa valoarea lor pozitiva
indiscutabila, au avut si efecte secundare (ex:reactii alergice).
- Vaccinuri subunitare: care produc doar raspunsul imun dorit, fara efecte secundare. Se
obtin, de ex., prin:
a) Tehnologia ADN- recombinat,
b) Folosirea peptidelor sintetice,
c) Folosirea de anticorpi care sa imita structura sterica a moleculei de vaccin natural.
Alta clasificare:
1.Vaccinări cu obligativitate generală
Vaccinarea împotriva difteriei și tetanosului
Vaccinarea antipolio
Vaccinarea antihepatită B
Vaccinarea împotriva rujeolei, oreionului și rubeolei
2. Vaccinări cu obligativitate selectivă

Vaccinări efectuate în situații epidemiologice speciale
Vaccinări de necesitate
Se efectuează preventiv, post expunere (de ex. vaccinarea antirabică și antitetanică, în
cazul mușcăturilor de animale)
Vaccinări de interes regional
Vaccinări de interes profesional
Vaccinări efectuate în funcție de sex
3.Vaccinări opționale
Vaccinare împotriva Haemophilus influenzae tip b (Hib)
Vaccinare antivariceloasă
Vaccinare antihepatitică A
Vaccinare antigripală
Vaccinare antipneumococică
Vaccinare antimeningococică
84.Descrieţi schematic structura unei molecule de imunoglobulină
= proteine cu functii de anticorp, care exista sub forma de molecule libere sau de
receptori de membrana pentru antigene, la suprafata limfocitelor B (celule efectoare ale
raspunsului imun mediat umoral). Sunt sintetizate de limfocitele B in faza matura (plasmocit).
Unitatea de bază a imunoglobulinelor - 2 lanţuri identice grele, H (heavy) şi 2 lanţuri
identice uşoare L (light), care se asamblează în formă de T. Lanţurile sunt legate între ele de
forţe necovalente hidrofobe şi prin punţi disulfurice: o punte între lanţurile L şi H şi cel puţin
două între lanţurile H în funcţie de clasa şi subclasa de anticorp.
Lanturile L sunt comune pentru toate clasele de imunoglobuline. Lanturile H se

deosebesc prin proprietatile lor antigenice, conferind caracterul de „clasa” imunoglobulinelor:
lantul greu al moleculelor IgM - µ, al celor IgG – γ, IgA - α, IgE – ε si IgD - δ. Lanturile L sunt
compuse dintr- o regiune variabila (VL) si una constanta (CL).
Prin tratament enzimatic (liza) asupra moleculei de imunoglobulina se obtin 3 fragmente:

doua cu capacitatea de a lega antigenul (Fab- fragment antigen binding) si un fragment
cristalizabil (Fc) - poate fixa complementul si se leaga citofil la receptorii pentru Fc de pe
membrana diferitelor celule.
Situsul combinativ (SC) situat la extremitatea NH2 terminala a fragmentului Fab este
locul prin care molecula de Ig recunoaste si leaga specific antigenul.
Regiunea „balama” este alcatuita 15 aminoacizi, uneste fragmentele CH1 cu CH2 ale
lanturilor grele; regiunea „balama” asigura conexiunea dintre Fab si Fc. Are rol in
functionalitatea moleculei, permitand flexibilitatea ei si transmiterea semnalelor de la SC la Fc.
Acesteia ii revin atribute fundamentale: permite fragmentelor Fab sa se orienteze in spatiu, in
diferite pozitii; asigura unirea fragmentelor Fab si Fc; la acest nivel se transmite de la SC al Fab
la domeniile constante ale Fc efectele complexarii moleculei cu antigenul.
85.Tipuri de imunoglobuline
Unitatea de bază a imunoglobulinelor este formată din 2 lanţuri identice grele, H (heavy)
şi 2 lanţuri identice uşoare L (light). Lanturile L sunt comune pentru toate clasele de
imunoglobuline. Lanturile H se deosebesc prin proprietatile lor antigenice, conferind caracterul
de „clasa” imunoglobulinelor: lantul greu al moleculelor IgM - µ, al celor IgG – γ, IgA - α, IgE –
ε si IgD – δ.
 Clasa Ig M: constituie anticorpii de raspuns primar, care apar dupa primul contact cu
antigenul. Se gasesc ca molecule libere in circulatie sau sub forma fixa, ca si receptori pentru
antigen pe membrana limfocitelor B.
Roluri IgM:
- Mare capacitate de aglutinare, precipitare sau liza,
- Activare a complementului, capaciate mult mai mare decat a moleculelor de IgG
- Responsabile de activitatea bactericida a serului - apararea imuna mediata celular, in anumite
infectii bacteriene si boli autoimune
 Clasa Ig A:
a) IgA serica: se afla in concentratie mare

b) IgA secretoare: in secretiile salivare, nazale, bronhice, gastrointestinale, mamare, fiind
secretata de catre plasmocite.
- Moleculele IgA nu activeaza complementul pe cale clasica (doar pe cale alternativa), nu

favorizeaza fagocitoza opsonica, nu pot aglutina, precipita sau liza antigenele corpusculare
- IgA secretoare au capacitate bactericida foarte mare
- Rol in apararea locala antivirala; impiedica penetrarea bacteriilor in celulele epiteliale ale
mucoaselor
 Clasa IgD: nivelul in ser este foarte redus

- Importanta minora: nu fixeaza si nu activeaza complementul, nu traverseaza placenta, nu
provoaca degranularea mastocitelor, nu se fixeaza citofil pe monocite sau limfocite.
- Are rol doar la nivel celular, cu rol in instalarea memoriei celulare.
 Clasa IgE: constituie moleculele de „anticorpi reaginici”, „anticorpi sensibilizanti ai

pielii”, „anticorpi hemocitotropi”.
Moleculele de IgE sunt secretate de plasmocite sub controlul limfocitelor T helper, T
supressor, actiunea reglatoare a acestora limiteaza durata si intensitatea raspunsului imun.
Raspunsul prin IgE este precoce, aparand imediat dupa IgM si inainte de IgG. Productia
lor se poate prelungi luni sau ani, aceasta prelungire explica persistenta riscului anafilactic si
durata lunga a manifestarilor alergice.
86. IgM şi IgG; structură şi rol
 Clasa Ig M: reprezinta 5- 10% din totalul imunoglobulinelor si constituie anticorpii de

raspuns primar, care apar dupa primul contact cu antigenul. Se gasesc ca molecule libere
in circulatie (pentameri) sau sub forma fixa, ca si receptori pentru antigen pe membrana
limfocitelor B. Pentamerul este alcatuit din 5 unitati identice, legate prin legaturi
disulfidice; au 10 situsuri identice de combinare cu antigenul.
Molecula de IgM are un al treilea lant care leaga manunchiul de monomeri, numit
lant J (joining chain), prezent numai la pentameri.
Roluri IgM:
- Mare capacitate de aglutinare, precipitare sau liza
- Activare a complementului, capaciate de 100 x mai mare decat a moleculelor de IgG
(fiind pentamer, are 5 fragmente Fc legate impreuna prin lantul J, este suficienta o
singura molecula pentru activarea acestuia).
- Aceasta clasa de molecule este responsabila de activitatea bactericida a serului - apararea
imuna mediata celular
 Clasa IgG: sunt imunoglobulinele cele mai cunoscute, care reprezinta 75% din totalul de
Ig din serul uman normal.
- Apar dupa stimulul antigenic secundar,
- Sunt principalii anticorpi cu rol in neutralizarea toxinelor, virusurilor, bacteriilor,
- Rol in fagocitoza opsonica,
- Rol in citotoxicitatea anticorp – dependenta,
- Activeaza complementul, se fixeaza la piele, pot traversa placenta.
Moleculele de anticorp din clasa IgG inhiba sinteza anticorpilor din clasa IgM printr- un
proces de reglare inversa.
87.IgA şi Ig E; structură şi rol
 Clasa Ig A
c) IgA serica: se afla in concentratie relativ mare (15- 20% din totalul imunoglobulinelor aflate in
circulatie). Molecula se afla sub forma de monomer.
d) IgA secretoare: principala imunoglobulina existenta in secretiile salivare, nazale, bronhice,
gastrointestinale, mamare, fiind secretata de catre plasmocite. Structural, este un dimer format
din doi monomeri legati prin lantul J.
- Moleculele IgA nu activeaza complementul pe cale clasica, nu favorizeaza fagocitoza opsonica,
nu pot aglutina, precipita sau liza antigenele corpusculare, dar pot activa complementul pe cale
alternativa.
- IgA secretoare au capacitate bactericida foarte mare
- Rol in apararea locala antivirala; impiedica penetrarea bacteriilor in celulele epiteliale ale
mucoaselor.
- Copiii se nasc fara IgA serica, pe care o primesc din laptele matern
- Indivizii cu deficit IgA sunt susceptibili la boli autoimune, infectii respiratorii, digestive.
 Clasa IgE: constituie moleculele de „anticorpi reaginici”, „anticorpi sensibilizanti ai pielii”,

„anticorpi hemocitotropi”.
- Nu se transmite transplacentar, fetusul incepe sa o sintetizeze inca din viata embrionara
- Nu activeaza complementul
- Se leaga citofil la receptorii Fc de pe membrana mastocitelor si bazofilelor, inducand
degranularea acestora si eliminarea de amine vasoactive.
- La persoanele normale, in momentul in care patrunde in organism un antigen, se transmit
semnale la celula care elibereaza imediat amine vasoactive (histamina, serotonina), ce vor
provoca contractia muschilor netezi, creste permeabilitatea vasculara, generand simptomatologia
tipica a hipersensibilitatii de tip I.
Raspunsul prin IgE este precoce, aparand imediat dupa IgM si inainte de IgG. Productia
lor se poate prelungi luni sau ani, aceasta prelungire explica persistenta riscului anafilactic si
durata lunga a manifestarilor alergice.
88.Ce sunt antigenele: definiţie, tipuri, exemple
Antigen = orice substanta care este recunoscuta ca fiind straina (non-self) pentru
organism, capabila sa declanseze reactii imune specifice si sa reactioneze cu anticorpii.
Antigenele pot avea origine exogena sau endogena si, odata recunoscute de catre
elementele sistemului imun, pot declansa reactii imune, cum ar fi: sinteza anticorpilor cu
specificitate de recunoastere pentru ele, activarea proliferarii limfocitelor, instalarea memoriei
imunologice, raspuns imun exagerat (hipersensibilitate).
Exista o relatie directa intre marimea moleculei de antigen si capacitatea sa de a induce

reactii imune: cu cat molecula este mai mare, cu atat antigenicitatea ei este mai evidenta.
Proteinele si glicoproteinele sunt foarte bune antigene; lipidele, glucidele si acizii nucleici
sunt slab imunogene.
Din punct de vedere al organismului care produce anticorpii faţă de antigene, acestea
sunt:
- antigene alogenice – exemplu: antigenele eritrocitare care determină grupele sanguine
- antigene singenice, care provin de la acelaşi organism,
-autoantigene = substanţe proprii organismului ce au suferit o modificare, nemaifiind recunocute
ca “self” de sistemul imunitar,
- antigene xenogenice sunt antigene care provin de la o altă specie - antigenele bacteriene.
Antigene bacteriene si virale:

Virusurile si bacteriile contin antigene care difera ca localizare, compozitie chimica, nivel
de imunogenitate. De mare importanta sunt polizaharidele existente in capsula si peretele celular
al majoritatii speciilor bacteriene.
Polizaharidele majoritatii formelor „S” ale bacteriilor gram pozitive nu sunt toxice si au
slabe proprietati antigenice. Cele ale speciilor gram negative sunt bogate in fosfolipide, sunt
toxice si au proprietati antigenice.
89.Antigenele; factori de care depinde imunogenitatea
Imunogenitate: capacitatea unei substante cu rol de antigen de a declansa raspuns imun,

numai dupa ce a venit in contact direct cu elementele celulare ale acestuia.
Factori care influenteaza:
- Calitatea de „non-self”, strain
- Izomerismul optic: influenteaza imunogenitatea: moleculele cu reziduuri de aminoacizi
levogiri (L) sunt mai imunogene decat cele cu aminoacizi dextrogiri (D).
- Persistenta moleculei in organism - Pentru a fi bune imunogene, substantele straine de
organism trebuie sa ramana un anumit timp in contact cu sistemul limfoid
- Greutatea moleculara
- Compozitie chimica
- Rigiditatea moleculei
Conditii care se refera la organismul gazda:

- Maturitatea sistemului limfoid: Inocularea unui antigen unui organism incompetent
imunologic, care nu si-a dezvoltat precursorii celulari, lipsit de limfocite care sa exprime
receptori pentru el, nu numai ca nu induce raspuns imun, dar poate duce la toleranta sau paralizie
imunologica.
- Varsta organismului: poate influenta raspunsul imun. La varste extreme acesta este mai
slab decat la maturitate. Dupa nastere, sistemul imun nu este matur functional, iar la varste
inaintate: scad functiile limfocitelor, creste procentul de limfocite T supresoare, scade activitatea
celulelor NK
- Conditia fiziologica a organismului
- Modalitatea de administrare a antigenelor;
 Calea de administrare: unele antigene sunt mai imunogene daca sunt inoculate
intradermic, dovedindu-se slab imunogene daca sunt administrate pe cale subcutanata sau
intravenoasa.
 Dozele prea mari sau prea mici pot avea efecte contrare celor scontate: in loc de raspuns
imun pot induce toleranta imunologica.
 Intervalul dintre administrari: administrarea prelungita sau la intervale scurte intre
administrari a aceluiasi antigen poate realiza supresia si nu activarea functiilor imune.
 Un antigen poate stimula functiile imune mai eficient daca este administrat impreuna cu
un adjuvant sau sub forma de complex antigen- anticorp, deoarece este mai bine fagocitat de
catre macrofage.
90.Reacţii antigen-anticorp; mecanism general şi forme de evidenţiere

Este determinată de interacţiunea specifică dintre epitopii antigenului şi paratopii
anticorpilor. Intervin legături:
- de hidrogen
- electrostatice
- forţe Van der Waals
- hidrofobe
Aceste reacţii pot fi folosite pentru:

 detectarea unui antigen necunoscut cu ajutorul unui anticorp cunoscut (metode de
diagnostic directe)
 detectarea anticorpilor din serul bolnavilor cu antigene cunoscute (serodiagnostic, metode
de diagnostic indirecte)
Forme de evidentiere:
Seroidentificare: detectarea şi dozarea Ag (component necunoscut) cu:
-Ac monoclonali
-Ac policlonali
Serodiagnostic: detectarea şi titrarea Ac din serul bolnavilor (component necunoscut) faţă de un

Ag specific cunoscut.
Pentru evidentiere se efectueaza:

1. Reactii de precipitare:
 in gel (R.Mancini,dubla difuzie Ouchterlony)
 in mediul lichid (R.Ramon,precipitarea in inel Ascoli)
2. Reactia de aglutinare: - in diagnosticul bacteriologic(R.Huddleson)

- in diagnosticul serologic (R.Wright)
3. Reactia de fixare a complementului(RFC):

- in diagnosticul sifilisului,leptospirozei
4. Reactii de seroneutralizare :
-reactia ASLO in diagnosticul infectiilor streptococice
5. Reactii in care componentele sunt marcate

- izotopic (RIA)
- enzimatic(ELISA )
91.Reacţii de precipitare în mediu lichid; exemple, utilizări
Reactia de precipitare reprezinta punerea in contact a antigenului solubil cu anticorpul
corespunzator formand complexul Ag-Ac.
Utilizare: în medicina legala (determinarea apartenenţei de specie a diferitor proteine:

sânge, spermă), în igiena alimentară (depistarea falsificării alimentelor).
1. Reactia de precipitare in amestec = Metoda Ramon: in care se pun in contact in amestec

cantitati egale de antigen cu cantitati variabile de anticorpi (efectuate prin dilutii succesive),
Reactie pozitiva apare precipitatul initial sub forma de depozit la fundul eprubetei,
Utilizare: det. cantitatii de toxina sau anatoxina.
2. Reactia de precipitare in inel (Ascoli)

Intr-un tub se introduce serul imun, pipeta se inclina si pe peretii tubului se lasa sa se
prelinga solutia de Ag, ca sa nu se amestece cu serul . Daca Ac din ser corespund cu Ag, la zona
de separare a celor doua lichide se formeaza un inel alb ceea ce semnifica precipitarea
complexului Ag-Ac.
Avantajul metodei - rapiditatea si simplicitatea.
92. Reacţii de precipitare în gel; exemple, utilizări
Precipitarea in mediu solid(gel) - In aceste reactii Ag si Ac difuzeaza unul spre celalalt

prin geloza iar la zona de concentratie optima se produce precipitarea sub forma de linii alb-
cenusii.
In gel: R.Mancini, dubla difuzie Ouchterlony.
1. Imunodifuzia simpla radiala(tehnica Mancini)

 Se efectueaza pe o placa acoperita cu geloza, in care sunt incorporati Ac specifici. Ag
este depus in godeurile din stratul de geloza si difuzeaza radial in geloza in 48 ore.
 Daca Ag corespunde Ac, atunci are loc formarea de discuri de precipitare.
 Utilizare:depistarea Ig, hormonilor, enzimelor
2. Tehn. Ouchterlony
 Utilizarea: determinarea toxinelor, antitoxinelor, Ag proteice
93.Reacţii de aglutinare; principiu, tipuri, exemple
In reactia de aglutinare Ag sunt de natura corpusculara(aglutinogene) reprezentate de

elemente figurate, iar Ac sunt complete, cel putin bivalenti. Aglutinarea este determinata de
formarea unei retele intre Ag si Ac, ce permite apropierea unui numar suficient de particule
figurate pentru a constitui aglutinate vizibile cu ochiul liber.
Clasificare:
 Aglutinare”activa”sau”directa” : in care particula figurate (Ag corpuscular) este el
insusi purtator de determinante antigenice specifice (hematii, leucocite, trombocite,
spermatozoizi, bacterii)
 Aglutinarea”pasiva”sau”indirecta”: in care particula serveste doar de suport pentru

un determinant antigenic solubil fixat artificial pe suprfafata sa. Utilizate ca suport - hematii
formolate, particule de latex sau microcristale de colesterol
1. Reactii de aglutinare active(directa)

Aspect calitativ
Reactia poate fi efectuata pe lama de sticla sau in tuburi
- Reactia pe lama
Se amesteca o picatura de ser cu o picatura de suspensie bacteriana(Ag).

Citirea se face la microscop sau cu ochiul liber.
Reactie pozitiva - apar conglomerate iar lichidul se clarifica.
Reactie negativa - lichidul ramane tulbure
Aglutinarea directa este utilizata pentru determinarea grupelor sangvine sau in

diagnosticul unor maladii infectioase (seroidentificarea Ag)
2. Reactiile de aglutinare pasiva(indirecta)
- Reactia de latex-aglutinare
Ac sau Ag sunt fixati pe particule de latex
Reactia se efectueaza pe lame de sticla
Folosita in identificarea factorului reumatoid la pacientii cu poliartrita reumatoida,
identificarea tulpinilor izolate si serodiagnosticul unor infectii.
- Reacţia de coaglutinare
Este utilizată în detectarea antigenelor diferitelor grupuri de steptococi, Neisseria
meningitidis şi Neisseria gonorrhoeae, Haemophilus influenzae, Streptococcus
pneumoniae
Test Coombs direct - La un nou-născut: prezenţa Ac materni anti-Rh fixaţi pe hematii

(dacă mama este Rh-)
Testul Coombs indirect - detecteazã anticorpii circulanti antieritrocitari
94.Reacţia de fixare a complementului; principiu, etape, utilizări, exemple

Este o reactie complexa, constituita din 2 sisteme Ag(antigen)-Ac(anticorp) si cu
participarea complementului (C).
In RFC participa Ig capabile sa fixeze complementul - IgM si IgG (se utilizeaza in

diagnosticul virozelor, infectiilor bacteriene)
Toate componentele RFC sunt utilizate in acelasi volum, fiind titrate in prealabil pentru
aprecierea dozelor de lucru. Rectia este însoţită de martori ai tuturor componenţilor.
RFC se efectuează în 2 etape utilizând 2 sisteme
I etapă - Sistemul de bază este constituit din Ag 1 (diagnosticuri sau Ag necunoscute), Ac

1(serul bolnavului) şi complement in doza de lucru.
Dacă Ac se combină cu Ag omolog va avea loc şi fixarea C (efect frecvent invizibil).
II etapă - la sistemul de bază se adaugă sistemul indicator(hemolitic), constituit din hematii de

berbec(Ag2) combinate cu Ac specifici- serul hemolitic(Ac2).
Interpretarea rezultatelor - dacă C a fost fixat de primul sistem Ag-Ac hemoliza nu se

observă(rezultat pozitiv).
Dacă Ag1 nu corespunde cu Ac1, C rămâne disponibil pentru fixarea pe sistemul indicator Ag2-
Ac2, provocând hemoliza (rezultat negativ).
95. Reacţia de seroneutralizare; principiu, tipuri, utilizări, exemple
Este reacţia serologică de inhibare specifică a unor caracteristici biologice ale

Ag(antigenului) microbian. Acest lucru înseamnă combinarea Ag specific, biologic activ, cu Ac
(anticorpul) corespunzător, conducând la blocarea proprietaţilor biologice ale acestuia.
Pentru a putea vizualiza reacţia trebuie sa adugăm un sistem indicator(hematii de oaie).
RSN se realizează în 2 etape:

I etapă - se pun în contact Ag şi serul imun neutralizant(contine Ac anihilanti)
După o perioadă de incubare(formarea reacţiei Ag-Ac) amestecul este testat pentru efectul său
biologic.
II etapă -dacă reactia Ag-Ac s-a realizat efectul biologic dispare (proprietatea biologică a Ag a
fost neutralizată); dacă nu, efectul biologic activ se produce pe sistemul indicator.
Aplicatii:
1.Diagnostic microbiologic: identif exotoxinei difterice, exotoxinei botulinice.
2.Serodiagnostic: dozarea ac ASLO, serodiagnosticul unor viroze
Reactia ASLO: reactia de seroneutralizare utilizată în diagnosticul microbiologic indirect.

ASLO se practica în: diagn serologic al infecţiilor streptococice şi post-streptococice şi a
complicaţiilor
ASLO(-) nu infirmă diagnosticul de infecţie streptococică
Principiu:dozarea Ac antistreptolizină O se bazează pe efectul neutralizant al acestora asupra

streptolizineiO. Prin existenţa în ser a antistreptolizinei O este observată prin absenţa hemolizei
unor eritrocite test(sistemul indicator).
Titrul este dat de tubul cu diluţia cea mai mare de ser de testat în care lipseşte hemolizaceea ce
exprimă prezenţa unei cantităţi suficiente de Ac ASLO, capabili sa neutralizeze întreaga cantitate
de SLO din amestec.
Titrul normal ASLO este între 0-200UI/ML.
96.Reacţii antigen-anticorp care utilizează componente marcate; tipuri de marcare,

utilizări
In unele cazuri este imposibil de a detecta o reactie Ag-Ac deoarece exista Ac care nu
precipita, altii care nu aglutineaza ,altii care nu fixeaza complementul. In aceste cazuri utilizam
Ac(anticorpi) marcati pentru a vizualiza Ag(antigenul) respectiv.
Conjugarea Ac cu marcanti nu afecteaza proprietatile lor imunologice.Aceste reactii se

monteaza pe suport solid (lama, placi din plastic).
Marcantii utilizati uzual:
1.Fluorocromi (rodamina, floresceina) care emit o lumina rosu-oranj sau verde-galbena la

tratarea lor cu raze UV (reactie de imunofluorescenta – RIF)
2.Enzime (fosfataza alcalina, peroxidaza) capabila sa modifice culoarea unui substrat(reactie

imunoenzimatica)
3.Radio-izotopi care emit raze gamma sau beta-analiza radioimuna.
97.Hipersensibilitatea – definire, tipuri de hipersensibilitate, exemple

Hipersensibilitate - reactiile imune violente, manifestate fata de antigene straine
organismului. Mecanismele care stau la baza reactiilor de hipersensibilitate difera fata de
raspunsul imun normal prin intensitatea manifestarii si tipul de celule responsabil de declansarea
lor.
Hipersensibilitatea se instaleaza dupa contacte repetate cu antigenul si are caracter
individual; dintr- un numar mare de indivizi expusi aceluiasi stimul, numai unii vor dezvolta
reactii alergice. Principiul declansarii acestora este similar reactiilor antigen - anticorp normale,
diferind doar clasa de imunoglobuline implicate: IgE in loc de IgM sau IgG.
Criterii de clasificare a reactiilor de hipersensibilitate:

- Natura efectorului (reactii mediate de anticorpi si reactii mediate celular),
- Timpul de declansare a lor dupa contactul cu antigenul (de tip imediat sau de tip
intarziat).
Reactii de hipersensibilitate – 4 tipuri:

1. Hipersensibilitate imediata de tipul I, anafilactica sau de tip reaginic,
2. Hipersensibilitate imediata de tipul II, citotoxic - citologica, mediata prin anticorpi,
3. Hipersensibilitate de tipul III, mediata de complexe imune,
4. Hipersensibilitate de tipul IV sau de „tip intarziat”.
Primele sunt mediate de catre anticorpi, iar ultima de catre limfocitele T de „hipersensibilitate de
tip intarziat”, la care participa si macrofagele.
98.Reacţii anafilactice – mecanism, forme de manifestare
1. Hipersensibilitatea imediata de tipul I sau „anafilactica”: este provocata de catre

anticorpii din clasa IgE, denumiti „reagine”.
- Caracteristica majora: aparitia rapida a leziunilor, la cateva minute dupa expunerea la
alergen, ca urmare a fixarii moleculelor IgE pe membrana mastocitelor si granulocitelor bazafile.
- La un nou stimul cu acelasi antigen, acesta se va fixa la situsul combinativ al moleculelor
IgE, atasate prin fragmentul Fc la receptorii pentru Fc de pe moleculele mediatoare, fixare care
declanseaza un influx de Ca2+, activarea fosfolipazei A2, degranularea, rezultata din fuzionarea
granulelor mastocitelor cu membrana plasmocitara si eliberarea de amine vasoactive si
spasmogene, care vor provoca urticarie, soc anafilactic, „febra de fan”, astm bronsic.
Dupa localizare, sunt:

a) Locale: reactia antigen- anticorp este limitata la nivelul pielii: urticarie, eczeme; la nivel
bronsic: astm, spasm bronsic;
b) Sistemice sau generalizate: se instaleaza vasodilatatia, scaderea tensiunii, edem glotic,
spasm bronsic, alterari respiratorii si circulatorii, moarte prin soc anafilactic.
c) Cale digestiva: apare „urticaria”, sindrom caracterizat prin stare subfebrila, edeme
cutanate bine delimitate.
99.Hipersensibilitatea de tip III – mecanism, boala serului, alte exemple
- mediata de complexe imune:

Antigenele ajunse in circulatie formeaza cu anticorpii complexe imune care sunt
eliminate fie prin fagocitoza opsonica, fie prin filtrare la nivelul rinichilor.
In unele cazuri, complexele se fixeaza pe diverse tesuturi si pe endoteliul vascular.

Prezenta lor activeaza trombocitele si bazofilele, care vor elibera substante vasoactive ce vor
determina vasodilatatie, cresterea permeabilitatii vasculare. Sunt activate componentele
complementului si sinteza factorilor chemotactici, pentru granulocitele PMN, cu agravarea
leziunile instalate.
Locurile de lectie pentru depozitarea complexelor sunt rinichii, articulatiile, pielea.
Boala serului: apare in caz de exces de antigen, ca o complicatie a seroterapiei. Inocularea

unor doze mari de ser imun favorizeaza formarea de complexe consecutiv legarii antigenului
liber si depunerea lor la nivelul membranei bazale a glomerulului renal si pe peretii vaselor,
cresterea permeabilitatii vasculare si activarea proceselor inflamatorii, care, se manifesta clinic
ca nefrite sau artrite.
Un alt exemplu: „Fenomen Arthus”: reactie de hipersensibilitate locala, care apare in exces de
anticorpi.
100.Hipersensibilitatea de tip IV – mecanism, evidenţiere, aplicaţii practice
Se deosebeste de celelalte tipuri prin:
- Fenomenele se manifesta tardiv: dupa 24- 48 de ore sau chiar zile de la contactul cu
antigenul.
- Nu poate fi transmisa prin ser, ci prin limfocitele Td de „hipersensibilitate de tip intarziat”
- Leziunile sunt situate exclusiv local, la nivelul de inoculare a antigenului.
Limfocitele Td sensibilizate de catre un antigen, la un nou contact cu acesta, elibereaza

limfokine care vor recruta la locul de reactie macrofage (provoaca leziuni vizibile dupa 24- 48
ore).
Modificarile locale constau in alterarea initiala a permeabilitatii vasculare, dilatarea vaselor,
urmate de infiltrarea zonei cu celule mononucleare.
Ex: Hipersensibilitatea de tip tuberculinic: se instaleaza dupa inocularea intradermica a

proteinelor derivate din micobacterii (tuberculina, PPD), la persoane bolnave de tuberculoza.
Apare o tumefactie dura si microvezicule in epiderma, provocate de infltratul cu limfocite,
monocite, granulocite PMN. Dupa cateva zile reactia dispare. Importanta practica deosebita prin
faptul ca este folosita pentru depistarea persoanelor bolnave de tuberculoza.

Subiecte Rezolvate MICRO NICA

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiecte Rezolvate MICRO NICA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

Celule eucariote şi procariote, caracteristici comparative

Componenta celulara Celule procariote Celule eucariote

4. Perete celular -Prezent (lipseste la micoplasme si -Prezent la levuri si plante

Clasificare, in functie de forma:

A. Componente constante, obligatorii:

1. Nucleul (Materialul nuclear):

Este o structura ce margineste la exterior citoplama bacteriilor, separand-o de peretele celular.

Peretele celular inconjoara membrana citoplasmatica. Este o structura rigida.

Glicocalixul bacterian este o structura polizaharidica, situat la exteriorul membranei

Structura sporului, de la interior spre exterior:

Sensul biologic al sporilor este acela de a asigura supravietuirea in timp a speciilor,

4. Structura peretelui la bacteriile Gram pozitive şi Gram negative

Peretele celular inconjoara membrana citoplasmatica. Este o structura rigida, care

 Peretele celular la bacterii Gram negative:

Membrana externa- reprezinta stratul exterior al peretelui celular la bacteriile Gram

Exemple: Bacterii Gram +: streptococi, stafilococi, bacillus antracis

5. Rolul peretelui bacterian

Peretele celular inconjoara membrana citoplasmatica. Este o structura rigida, care

6. Coloraţia Gram, timpi – interpretare – exemple

Coloratia Gram permite constituirea urmatoarelor grupe de bacterii:

7. Coloraţia Ziehl-Neelsen, timpi – interpretare – exemple

• -se realizeaza pentru evidentierea bacteriilor din specia Mycobacterium

Tehnica:-etalarea produsului patologic

8. Structura şi rolul membranei citoplasmatice

9.Ribozomii, structură şi rol

Procesul de biosinteza dureaza cateva fractiuni de secunda. Fragmentele de ADN

10.Mezozomi – Incluzii – Vacuole (în structura celulei bacteriene)

Citoplasma este situata intre materialul nuclear si membrana citoplasmatica.

11.Masa nucleară bacteriană – structură, caracteristici

Materialul nuclear bacterian are organizare primitiva in comparatie cu nucleul celulelor

Functii: materialul nuclear bacterian este similar ca functii, nucleului eucariotelor. In

12. Cum este înscrisă informaţia genetică în genomul celulei bacteriene

Materialul nuclear bacterian are organizare primitiva in comparatie cu nucleul celulelor

13.Enumeraţi şi descrieţi succint etapele biosintezei proteice

Informatia genetica care codifica sinteza proteinelor structurale si functionale (enzime)

14.Capsula bacteriană – structură, rol, localizare

In functie de grosime, capsula mai poate fi:

Majoritatea polizaharidelor sunt produse la nivelul membranei citoplasmatice si secretate

15.Flagelii bacterieni – structură, rol, localizare

Sunt formatiuni implicate in locomotie, a caror existenta este controlata genetic.

Motilitatea cililor are la baza eliberarea de legaturi macroergice prin descompunerea

- Carligul cilului – Se caracterizeaza prin natura antigenica si stabilitate la agenti fizici si

Pilii sunt structuri tubulare, uniforme, cu diametrul de 3- 10 nm si lungimea de 0,2- 20 µm.

Functional, pilii se impart in doua categorii:

17.Sporii bacterieni – structură, rol, localizare

- Situat la capatul celulei bacteriene (Clostridim tetani),

Structura sporului, de la interior spre exterior:

g) Partea centrala (sambure):

18.Nutriţia principalelor bacterii studiate: tipuri de nutriţie

S- au descries tipuri principale de nutritie, pe baza a doua criterii importante:

2. Sursa de carbon (C)- utilizata de bacterii pentru sinteza componentelor celulare:

19.Clasificarea bacteriilor în funcţie de tipul respirator

In functie de gradul de utilizare a proceselor de respiratie, pentru obtinerea energiei si de

20.Definiţi factorii de creştere bacterieni; exemple

Fiziologia creşterii microorganismelor procariote

21.Clasificaţi bacteriile în funcţie de temperatura optimă de dezvoltare; exemple

Diversitatea metabolica in raport cu factorii de mediu:

Bacteriile care paraziteaza omul si animalele se caracterizeaza astfel: bacterii

22.Definiţi noţiunea de cultivare a bacteriilor; enumeraţi pe ce substraturi se realizează

Cultivarea se realizeaza prin insamantarea microorganismului pe medii de cultura.

* după scopul utilizării:

– Medii elective – nu conţin inhibitori de creştere. Ex: Loffler