ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

22.09.2010
CURS I

Noţiuni generale

Definiţie. Anatomia este ramură a ştiinţei biologice care se ocupă cu studierea

morfologiei organismului (formă, mărime, structură).
Fiziologia se ocupă cu studierea funcţiilor pe care le îndeplinesc organele,
aparatele şi sistemele.
Ramuri:
Anatomia descriptivă – compararea din punct de vedere morfologic şi funcţional
a organelor între ele.
Anatomia topografică – se ocupă cu descrierea locului unui organ în cadrul
organismului.
Anatomia microscopică - cuprinde citologia (studiază intimitatea celulelor) şi
histologia (intimitatea ţesuturilor).
Celula reprezintă unitatea morfo-funcţională a organismului cu cea mai mică
dimensiune capabilă să îndeplinească multiple funcţii: mişcare, transport, excitabilitate,
diferenţiere, înmulţire.
În organism se găsesc celule libere cum sunt hematiile, ovulele, leucocitele care
au forma globuloasă şi altele asociate în ţesuturi care pot avea diferite forme în funcţie de
ţesutul din care fac parte: stelate şi piliforme în ţesutul nervos; fuziforme în cel muscular;
cubice, piramidale, aplatizate în epitelii.
Toate celulele din organism au dimensiune microscopică de ordinul micronilor;
cele mai mici de 4-5 microni sunt unii neuroni din cerebel; 5-6 microni hematiile iar cele
mai mari ovulele 180-200 microni.
Structura celulei: membrana, citoplasma si nucleul.
Membrana se formează din condensarea citoplasmei conferindu-i o rezistenţă
mare şi o selectivitate mărită, structură trilamelară având un strat mijlociu lipidic
delimitat de către o parte şi cealaltă de strat periodic. Pe suprafaţa unor celule se găsesc
nişte glicoproteine care au rol imunologic. Unele celule au membrana prevăzută cu
prelungiri temporare de natura pseudopodelor, valurilor şi ondulaţiilor iar altele prelungiri
permanente reprezentate de cili, flageli care asigură deplasarea celulei în spatiu.
Citoplasma – componenta constantă a celulei formată din substanţa
fundamentală numită hialoplasmă datorită conţinutului mare de hidrogen deoarece din
punct de vedere chimic citoplasma e formată din 50% apă şi conţine 60 din cele 105
elemente chimice unele în cantitate mai mare: carbon, oxigen, hidrogen, calciu, sodiu,
potasiu, fosfor, iar altele în cantitate mai mică: fier, zinc, brom, iod.
În citoplasmă se găsesc organite celulare şi incluziuni intracitoplasmatice.
Organitele celulare sunt de 2 feluri: comune (reprezentate de ribozomi, rizozomi, aparatul
Golgi care îndeplinesc funcţii comune) şi specifice (reprezentate de miofibrile,
neurofibrile, corpii Nissl care îndeplinesc funcţii specifice).
Incluziunile intracitoplasmatice – formaţiuni efemere reprezentate de proteine,
lipide, vitamine, pigmenţi (melanina dă culoarea părului, tenului, irisului; hemoglobina
dă culoarea sângelui.

1
 Nucleul este componenta fundamentală a celulei(pentru că e stocată informaţia
genetică), plasată aproximativ în centru şi reprezintă 1/3 până la 1/20 din volumul
citoplasmei.
Unele celule au un singur nucleu şi se numesc mononucleare. Celulele lipsite de
nucleu se numesc anucleare( hematiile = globulele roşii, leucocitele = globulele albe,
trombocitele).
Substanţa fundamentală din nucleu – carioplasma în timpul diviziunii celulare
când mai multe celule fuzionează pierzându-şi membrana şi păstrând mai mulţi nuclei se
formează un sinciţiu, caracteristic fibrelor musculare striate. Când în interiorul unei
celule nucleul se divide în mai mulţi nucleoli, se formează plasmodiile.
Caracteristic osteoblastelor , la microscop, în nucleu se observă filamentele de
cromatină care în timpul diviziunii celulare se lipesc şi formează cromozomii vizibili la
microscopul optic.
Rolul nucleului este de a stoca informaţia genetică conţinând cei 2 acizi: ARN şi
ADN; ARN – matricea care preia şi transmite informaţia. Nucleul mai are rol în
diviziunea celulară şi metabolismul celulei.
Funcţiile celulei:
Funcţia de mişcare se realizează atât în interiorul celulei cât şi în exterior prin
deplasarea acestora cu ajutorul cililor şi flagelilor dintr-un loc în altul.
Funcţia de transport – datorită permeabilităţii membranei între mediul
intracelular şi extracelular se realizează schimbul de apă şi substanţe nutritive realizându-
se metabolismul cu cele 2 laturi ale sale: anabolism şi catabolism.
Funcţia de excitabilitate – celulele au capacitatea de a reacţiona la stimuli fizici,
chimici, mecanici, biologici.
Funcţia de diferenţiere se realizează din momentului apariţiei oului sau zigotului
când în urma diviziunii celulare acestea se multiplică, unele plasându-se la periferie şi
intrând în alcătuirea epiteliilor şi sistemului nervos, altele se plasează în mijloc intrând în
alcătuirea muşchilor şi scheletului iar altele în interior intrând în alcătuirea organelor
interne.
Funcţia de înmulţire sau de diviziune celulară. Sunt 3 tipuri de diviziuni:
- diviziunea directă (amitoza) prin care se divide în acelaşi timp citoplasma şi nucleul;
- diviziunea indirectă (mitoza) caracteristică majorităţii celulelor; la acest tip de
diviziune nucleul trece prin 4 faze :profaza, metafaza, anafaza, teleofaza. Între aceste
faze se interpune o interfază, moment în care celulele acumulează substanţa de care
are nevoie pentru a creşte şi a se dezvolta;
- diviziunea seducţională (meioza) caracteristică numai celulelor sexuale. Prin acest tip
de diviziune se formează gameţii care conţin jumătate din numărul de cromozomi ai
sexului numindu-se gruparea haploidă. Prin unirea gametului feminin cu cel masculin
rezultă oul sau zigotul cu nr. perechi de cromozomi notaţi cu „2n” – grupare diploidă.
Cromozomii care se aseamănă între ei ca formă şi mărime = autozomi „xx2” iar
cromozomii care se deosebesc = heterozomi „xy2”. Gruparea hiploidă la femei
2n”xx” iar la bărbaţi 2n”xy”.
29.09.2010.
CURS 2

2
 ŢESUTURILE
Prin ţesut se înţelege asocierea mai multor celule care îndeplinesc aceeaşi funcţie şi care
sunt legate între ele printr-o substanţă intercelulară = ciment iar în alte ţesuturi (osos,
cartilaginos, sanguin) celulele sunt legate cu o mare cantitate de substanţă intercelulară =
substanţă fundamentală.
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc, ţesuturile se împart în:
- Ţesut epitelial.
- Ţesut conjunctiv.
- Ţesut muscular.
- Ţesut nervos.
- Ţesut sanguin.

Ţesutul epitelial – provine din cele 3 foiţe embrionare (endoderm, ectoderm,

mezoderm). Este format din celule aşezate unele lângă altele care se sprijină pe o
membrană bazală. Formarea celulelor din ţesutul epitelial este diferită (cubice,
piramidale, piriforme, aplatizate). Hrănirea ţesutului epitelial se face de către ţesutul
conjunctiv care îl însoţeşte în profunzime şi care este puternic vascularizat. Ţesutul
epitelial este de 3 feluri:
- de acoperire;
- glandular;
- senzitiv.
Ţesutul epitelial de acoperire intră în alcătuirea pielii şi căptuşeşte lumenul organelor
interne şi a vaselor de sânge. În funcţie de numărul de straturi ale celulelor care îl
alcătuiesc este şi el de 3 feluri:
- simplu – format dintr-un singur rând de celule;
- pseudostratificat – format dintr-un singur rând de celule de înălţime diferită din
care numai unele ajung la suprafeţei intră în alcătuirea traheii şi bronhiilor;
- pluristratificat – format din mai multe straturi de celule, ultimul strat se sprijină pe
o membrană bazală iar stratul superficial vine în contrast cu aerul, unele celule se
cheratinizează, mor şi se deshuamează (desprind) fiind înlocuite cu altele noi
datorită capacităţii lui germinative.
Ţesutul epitelial glandular este specializat în secreţie şi excreţie. Totalitatea proceselor
prin care se secretă un produs poartă numele de secreţie care se varsă direct în celule şi se
numesc exocrine sau direct în sânge şi se numeşte endocrine. Celulele exocrine se găsesc
în glande (salivare, sudoripare, glanda mamară). În funcţie de modul cum se elimină
această secreţie, glandele exocrine sunt de mai multe feluri:
- melocrine: când secreţia se realizează prin polul apical al celulei;
- holocrine: când se secretă întregul pol al celulei;
- apocrine: când se secretă întreaga celulă.
Ţesutul epitelial senzitiv este specializat în recepţionarea stimulilor interni şi externi. Îl
găsim în segmenta periferice ale analizatorilor. (vizual, gustativ…)

Ţesutul conjunctiv. Deşi în organism îl găsim în cantitate foarte mare, el nu vine

niciodată în contact cu mediul extern. Este format din celule conjunctive, fibre
conjunctive şi substanţă fundamentală.

3
Celulele conjunctive numite condroblaste (tinere) şi condrocite (mature) au rolul de a
secreta substanţa fundamentală. În funcţie de natura ţesutului in care intră, celulele poartă
mai multe denumiri: fibroblast, fibrocit, histocit, plastocit, mastocit.
Fibrele conjunctive sunt de:
- reticulină: intră în alcătuirea organelor interne moi (ficat, splină);
- colagenul
- şi elastină; intră în alcătuirea ligamentelor şi tendoanelor.
Substanţa fundamentală este de natură gelatinoasă şi constituie un rezervor de apă şi
substanţe nutritive pentru celule.
În funcţie de natura substanţei fundamentale şi de modul de orientare a fibrelor
conjunctive, ţesutul conjunctiv este de 3 feluri:
- moale;
- semidur;
- dur.
Ţesutul conjunctiv moale – în funcţie de orientarea fibrelor conjunctive
este de 3 feluri: neorientat, semiorientat şi orientat. Acest tip de ţesut
intră în alcătuirea organelor interne moi.
Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) – este de 3 feluri:
- hialin: intră în alcătuirea cartilagiilor de pe capetele articulare ale oaselor;
- fibros: îl găsim în discurile intervertebrale;
- elastic: intră în alcătuirea pavilionului urechii şi în epiglotă.
Ţesutul conjunctiv dur (osos) – este format din celule tinere (osteoblaste) şi mature
(osteocite) care secretă substanţa fundamentală, care este impregnată cu o mare cantitate
de săruri, de calciu şi fosfor. (2:1).
În procesul de osificare a osului apar nişte celule mai mari numite osteoane care au în
conţinutul lor un număr mare de nuclei care sunt plasate în nişte calităţi în substanţa
fundamentală.
În procesul de formare a osului se întâlnesc 2 etape:
- etapa econdrală: constituie etapa primară de osificare;
- etapa desmală: constituie etapa secundară de formare a osului.
Lamele osoase sunt aşezate sub forma unor lame concentrice în jurul unui canal numit
Hawers iar când între aceste lame osoase se delimitează nişte spaţii aerolare (pline cu aer)
se formează ţesutul osos spongios pe care îl găsim în capetele articulare (epifize) iar în
diafiză (corpul osului) se găseşte ţesutul osos compact.

Ţesutul muscular este de 3 feluri:

4
 - striat;
- neted;
- cardiac.
Ţesutul muscular striat intră în alcătuirea musculaturii scheletice şi reprezintă adevărate
sinciţii. În sarcoplasma (substanţa fundamentală) se găsesc miofibrile cu mai mulţi nuclei
şi cu diferite strii transversale.
Ţesutul muscular neted – miocitul sau leiocitul prezintă în sarcoplasma celulară diferite
elemente specifice numite mioglobine iar celulele prezintă un singur nucleu şi nu prezintă
strii transversale. Acesta intră în alcătuirea musculaturii organelor interne. (ex. rinichii)
Ţesutul muscular cardiac – intră în alcătuirea muşchiului inimii. Miocitul sau leiocitul
prezintă mai mulţi nuclei şi nu prezintă strii transversale. În acest tip de ţesut mai intră şi
ţesutul nodal de origine embriologică cu rol de reglarea automatismului cardiac. (bătăile
ritmice ale inimii).

Ţesutul nervos – este format din celule nervoase care este cea mai specializată celulă
din organism cu rol în recepţionarea stimulilor interni şi externi şi din celule
nevralgice (celule doici) cu rol de a proteja şi hrăni neuronul.
Neuronul este format din
- un corp central = pericarion;
- 2 tipuri de prelungiri, multiple sau comune = dendrite;
- o altă prelungire unică = axon.
Aceste prelungiri sunt acoperite de 3 teci:
- teaca de mielină: este întreruptă;
- locul de întrerupere = teaca Schwan;
- teaca Hellne acoperă cele 2 teci, este de natură conjunctivă şi este întreagă.

Ţesutul sanguin este singurul ţesut de natură lichidă din organism care este fromat din
substanţa fundamentală (plasma) în care plutesc elementele figurate:
- globulele roşii (hematiile = eritrocite);
- globulele albe (leucocite) – rol în imunitatea corpului;
- trombocitele – rol în hemostază (oprirea sângelui).

06.10.2010.
CURS 3

5
 Aparatul locomotor de susţinere şi mişcare
- cuprinde :
Osteologia care se ocupă cu studierea scheletului.
Miologia se ocupă cu studierea muşchilor.
Artrologia se ocupă cu studierea articulaţiilor.

Definiţie. Totalitatea oaselor legate între ele prin mijloace naturale numite articulaţii
formează scheletul care reprezintă partea pasivă a aparatului de susţinere şi mişcare
asupra cărora acţionează muşchii care reprezintă partea activă a aparatului de susţinere şi
mişcare.

OSTEOLOGIA
În organism se găsesc mai multe tipuri de oase.:
- oase lungi: ex. humerusul, femurul pe care le întâlnim la membre şi prezintă canal
medular;
- oase late: ex. omoplatul, ilium (la membrul inferior);
- oase alungite: coastele (nu prezintă canal medular);
- oase scurte: cu cele 3 dimensiuni aproximativ egale. Ex. vertebrele(coloana
vertebrală), carpiene(mâini), tarsiene(picior).

Pe suprafaţa oaselor se întâlnesc proeminenţe şi escavaţii nearticulare-------

Structura osului.
Efectuând o secţiune sagitară prin os în diafiză (corpul osului), se găseşte ţesut osos
compact iar în epifize (capetele articulare ale oaselor proximal şi vistal) se găseşte ţesut
osos spongios.
Osul e îmbrăcat de membrană periost care are rolul în ridicarea osului şi în refacerea
fracturilor.
Ţesutul osos compact este căptuşit în interior de o altă membrană numita endo