/. M.

Ş T E F A N

MISIUNE SPECIALA
MISIUNE SPECIALĂ
MISIUNE SPECIALĂ

MISIUNE SPECIALĂ

MISIUNE SPECIALĂ

MISIUNE SPECIALA

MISIUNE SPECIALA

n
EDITURA T I N E R E T U L U I
Coperta de Al.BIN' STANESCU
 S.O.S.

Trecuseră încă două zile.

Vremea se răcea mereu şi pe mare se iviseră pri­
mele sloiuri răzleţe.
Palid şi slăbit din cauza pierderii de sînge pe care
o suferise, căpitanul sorbea cafeaua turcească din-
tr-o ceaşcă înaltă, galbenă şi studia, pentru a nu ştiu
cîta oară, mesajul descifrat de Simion. Deşi radiote­
legrafistul nu cunoştea limba italiană, asemănarea
acesteia cu limba română ii îngăduise să se descurce
destul de bine în traducerea textului.
— Pe cinstea mea, îi spunea Gunnar Krag Hedei,
Breazu ăsta ne-a ajutat să scăpăm de un individ
foarte periculos. Nici n-am bănuit că Lombardi avea
un spion la bord î
— Fără îndoială că pentru Dick era şi bomba de
plastic a individului aceluia de la Namsos pus de
Arne pe fugă, remarcă Heda. Dar mă întreb dacă
Strîmbul nu se temea că „Vasco da G a m a " va e x ­
ploda o dată cu el ? Doar Sharpley ar fi trebuit s-o
detoneze !
— Naiba ştie. Se gîndea pesemne s-o pună cînd
vasul ar fi fost ancorat undeva, de pildă pe coasta

3
Insulei Urşilor, iar el ar fi coborit po pămînt. De alt­
fel, în bagajele lui am mai găsit un mijloc de scufun­
dare a vasului: un perforator electric cu motor pro­
priu, care lucra cu foarte puţin zgomot
— Putea găuri peretele vasului ?
— Şi încă foarte repede. Arne 1-a studiat. Este do
fabricaţie japoneză.
— De la Erik Vlgdal mai sînt veşti ? întrebă Ilcda,
după cîteva clipe de tăcere.
-•• C h i a r ;>• ta/i dimineaţă Simion a intrat în legă­
tură cu căpitănia. N-a venit încă nimic de la „Ber­
gen". In schimb, zvonuri, cîto vrei. Şi cum marinarii
sînt cam lăudăroşi, ba unii mint chiar de sting, s-au
găsit destui care se grozăvesc că l-au văzut pe Olaf
în ultima lor călătorie şi încă în puncte foarte înde­
părtate unul de celălalt. De-ar fi să-i crezi, ar în­
semna că, la interval de 2 — 3 zile, „Pîinea lui Dum­
nezeu" a colindat din antipod în antipod, de parcă
ar fi zburat cu un satelit artificial al Pămîntului.
— Poate că şi Strîmbul s-a lăudat cînd a povestit
că 1-a zărit pe tata, observă Fleda.
— Nu cred. Eu ştiu cînd spun marinarii gogoaşe
şi cînd nu. De altfel, ascultă acest fragment din me­
sajul către Lombardi interceptat de Simion : „...Am
căutat să le defectez busola, dar cabina timonei este
tot timpul supravegheată. N-ai însă grijă. Ducă vre­
mea c bună, in mai puţin do o săpi.

1
insulă, chiar înaintea oamenilor delfinului dumitale.
Acolo, şoarecii coboară, iar eu mă pun pe nuntit.
Numai să nu vină şi balena..."
— Nunta să fie... scufundarea vasului ? întrebă
Heda.
— Asta presupun şi eu. Iar şoarecii sîntem fără
îndoială noi.
— Dar „delfinul" ?
— Lombardi o fi aranjat din Oslo o nouă expedi­
ţie. Umbla doar şi la Trondheim după aşa ceva. P e ­
semne că vrea să afle cu orişice preţ ce s-a întîmplat
cu tatăl tău, mai precis cu misiunea pe care i-a în­
credinţat-o.
— Şi balena ? Cine să fie balena ?
— Asta nu mai ştiu. Dacă delfinul e într-adevăr
un vas al lui Lombardi, din spusele acestuia pare să
reiasă că balena este un altul, într-un anumit sens
rival, de care el se teme. Dar „Delfinul" şi „Balena"
ar putea să fie nu numai nume de vase, ci şi denu­
miri ale unor grupuri, ale unor bande. Nu uita că în
ajunul plecării noastre din Trondheim, Lombardi a
fost şi el atacat de nişte bandiţi.
In orice caz, Dick Sharpley ăsta a fost tare viclean.
S-a priceput să ne cîştige încrederea, poate fiindcă
urmărea să-1 lăsăm să păzească singur vasul, cînd
vom ajunge pe insulă. Noi l-am considerat un fel de
păcătos pocăit, pe care cinstea acordată de mine^l-a

5
prefăcut peste noapte din lup în miel, ier el şi-a făcut
mendrele. Dacă nu ar fi fost surprinse şi identificate
semnalele, o păţeam r ă u de tot, Heda.
,....Nu uitaţi să-mi spuneţi unde o «cuibul* pe
insulă, ca să aştept acolo delfinul vostru. Găsesc de
toate în cuib ?" — mai citi căpitanul. înţelegi, Heda ?
Şi asta îmi pare clar I Pe Insula Urşilor trebuie să fie
o cabană sau vreun adăpost într-o peşteră, iar Strîm-
bul se interesa dacă sînt bine aprovizionate. Cc nu
înţeleg însă, o ce-au găsit cu toţii pe Insula Urşilor.
Niciodată n-am auzit c-ar fi acolo cine ştie cc puncte
de atracţie : cîtcva mici zăcăminte de cărbuni şi fos­
faţi, iar la sud de insulă se află cîteodată bancuri de
peşti.
— Cîţi locuitori arc insula ?
— In totul vreo trei sute, ceea ce înseamnă că e
un pămînt în imensa lui majoritate pustiu...
— Spuneţi-mi, domnule Krag, aţi vorbit cu Bob
Lindsay ?
— Da, Heda. Chiar ieri. Cînd i-am spus că Aii
Hasan a pălăvrăgit, şi-a descărcat şi el sufletul. Mi-a
confirmat descoperirea căpitanului şi uneltirile şefu­
lui de echipaj, care voia să pună mîna pe aur. Aii
Hasan căuta mereu să-i aţîţe împotriva comandan­
tului. Pe cei cîţiva marinari care aflaseră despre
furjul hărţii, care indica poziţia comorii, îi ameninţa

e
cu moartea daca vor spune ceva. Bob era unul din­
tre ei.
— Şi la prima anchetă n-a mărturisit nimic ?
— Absolut nimic, Heda. Aii Hasan era un cuţitar
feroce şi Lindsay se temea de el. Acum l-am convins
însă să transmită o mărturie completă prin radio, pen­
tru înlesnirea anchetei.
Krag se întrerupse, căci în uşa salonului se ivise
Simion Breazu, cu o hîrtie în mînă. Radiotelegrafistul
se oprise în prag. Era peste măsură de emoţionat,
încît abia putu să vorbească :
— Un apel S.O.S., c ă p i t a n e !
Odin se apropie repede de el.
— Au indicat coordonatele ?
— Sînt la vreo 30 de kilometri la sud-sud-vcst de
insula J a n Mayen.
— De la cine e apelul ? întrebă Heda, cu un glas
care nu mai părea să fie el ei.
— De la „Bergen" — de la căpitanul Olaf ThBrdal.
Vasul vine dinspre Insula Urşilor. Sînt în plină fur­
tună şi se .scufundă... Apelul s-a întrerupt brusc.
Jonas Limarson era la timonă şi căpitanul Krag
îi transmise să schimbe imediat direcţia spre vest.
Stîncoasa insulă J a n Mayen, aparţinînd şi ea Norve­
giei, se găsea mult mai la sud decît Insula Urşilor,

7
cam la mijlocul drumului între arhipelagul Svalbard
şi Islanda.
— Iar tu — se adresă el lui Simion — comuni că-i
imediat lui Erik Vigdal conţinutul apelului. Să dea
alarma. Explică-i că noi nu putem ajunge acolo îna­
inte de două zile. Poate există vreun elicopter liber,
din patrula norvegiană de salvare. Sau poate că vre­
u n vapor se găseşte în imediata apropiere a naufra­
giului. Comunică-mi neîntîrziat cc ţi-a răspuns.
Căpitanul voia tocmai să iasă din salon, ca să
determine poziţia vasului şi să indice precis direcţia
de navigaţie, cînd ochii îi căzură asupra Hedei. Sîn-
gele i se scursese din obraz. Se apropie de ea şi-i puse
mina uriaşă pe umăr :
— Curaj, fata mea. Şi Odin şi „Punea lui Dumne­
zeu" s-au luptat nu o dată cu .stihiile dezlănţuite. Au
ştiut să le învingă. Acum cel puţin ştim că Olaf
trăieşte.
Heda nu-i răspunse şi căpitanul părăsi, grăbit, sa­
lonul.
Fiica lui Olaf Thordal îşi amintea de fratele ci mai
mare, de bălaiul Alf, care ajunsese căpitan la numai
25 de ani, dar nu se mai întorsese dintr-o vînătoarc
de balene în mările Sudului, de vărul ei, Djorn, care
pierise într-un uragan din Golful Mexicului, de ma­
mele, soţiile şi fiicele îndoliate pe care le întîlneai,
la tot pasul, în port. Şi i se păru că stînclle înalt .;, care
1

fi
străjuiau fiordul natal, se smulseseră din pămîntul
norvegian şi veneau spre ca. Veneau spre ea, ca pă­
durea răzbunătoare din Macbcth, gata s-o zdrobească.
— Mare blestemată ! izbucni Heda cu furie, îngro-
pîndu-şi faţa în palme. Vrăjitoare vicleană !
Rămase o vreme aşa, copleşită.
P e vas începuse tumultul. Echipajul aflase vestea
şi zgomotul paşilor şi al glasurilor ajungea pînă în
salon. Duduitul motoarelor devenise mai puternic.
încetul cu încetul, Heda îşi redobindi stăpînirea de
sine. Ii păru bine că numai căpitanul fusese martorul
slăbiciunii ei. Era doar fiica lui Olaf Thcirdal, sora
tînărului căpitan Alf Thordal, urmaşă a atîtor gene­
raţii de cutezători! în adîncul sufletului, iubea şi ca
marea, marea aceasta capricioasă şi crudă, dar cutre­
murătoare în măreţia ei.

FLOAREA VERDE

Trecuseră de mult de locul naufragiului, unde so­

siseră cu mult prea tîrziu. Nu descoperiseră nimic pe
marca devenită iarăşi calmă, aşa cum nimic nu des­
coperise nici elicopterul trimis acolo de Erik Vigdal,
cu două zile în urmă şi nici vapoarele aflate în apro­
pierea locului scufundării.

9
 Acum, în zorii celei de-a cincisprezecea zile a călă­
toriei, „Vasco da G a m a " se apropia de mica insulă
J a n Mayen, a cărei suprafaţă abia depăşea 370 de
kilometri pătraţi, dimensiune modestă, compensată
însă printr-un relief foarte a g i t a t : din depărtare,
părea spatele unui animal uriaş, o dihanie cu două
cocoaşe, ce se scălda în mare. Aci era cel mai apro­
piat pămînt unde 8 ar fi putut refugia cei de pe
„Bergen" : un pămînt stâncos, vulcanic, dominat de
sălbaticul Beerenberg — „Muntele Urşilor" — aco­
perit de gheţari, care fusese adesea comparat cu un
uriaş corn dc rinocer. Se ridica semeţ, pînă la o înăl­
ţime de 2 335 de metri.
Insula era locuită doar de personalul restrîns al
unei staţiuni de radioemisie şi al unei staţiuni meteo-
tologice, pentru care se construise o clădire mică.
ascunsă de vînturile puternice, într-un loc mai ferit.
Conform planului stabilit,' iahtul porni să încon­
joare insula, în timp ce Odin, împreună cu Arne,
lleda şi doi marinari tineri coborîră cu barca la mal,
într-un golf natural, unde acostau rarele ambarca­
ţiuni care ajungeau pe aici.
începură o cercetare amănunţită, pe malul stînoo's,
alcătuit din roci vulcanice. De multă vreme, nimeni
nu părea să mai fi pus piciorul pe acolo. Arne, îm­
preună cu unul dintre marinari, se duseră pînă la clă-

10
dii'ca staţiunilor ştiinţifico. Era pustie şi îngheţată •
pe uşă găsiră un anunţ din care reieşea că u n cutre­
mur defectase instalaţiile de electricitate şi încălzire,
obligîndu-i pe cei opt specialişti să părăsească tem­
porar insula.
Vegetaţia ţărmului era foarte săracă, mai ales că
în septembrie dincolo de Cercul Polar se apropie
iarna. Predominau muşchii sfagnum şi lichenii de
Islanda, presăraţi ici-colo, dar observară şi cîteva
firave plante alpine, cu flori galbene, mici, în locurile
mai ferite de vînturi. In ce priveşte animalele, erau
destul de numeroase. Pe mal, morse cu colţi lungi şi
piele lucitoare se strînseseră în mari familii, iar mai
în interior zăriră, în cîteva rînduri, iepuri polaz'i, lupi
arctici şi chiar u n urs alb. Dintre toate vietăţile, cele
mai numeroase erau aci păsările — pescăruşi gura­
livi, pagofile albe, presuri de zăpadă, care zburau
foarte jos, fără frică, asurzindu-i cu ţipetele lor. Se
vedea cît colo că oamenii se arătau rar pe acest pă­
mînt neprimitor, că nu ajunseseră încă să înspăimînta
vietăţile cu detunătura puştii ucigaşe.
Rătăceau de vreo cîteva ceasuri pe insulă, cînd trei
rachete verzi, de semnalizare, se arătară pe cer din­
spre mare. Era convenit ca, în felul acesta, cei de pe
„Vasco da G a m a " să anunţe că nu descoperiseră nici
o urmă. Dacă ar fi descoperit ceva, rachetele trebuiau

11
să fie roşii. Odin răspunse la rîndul lui, cu ajutorul
pistolului de semnalizare.
Pentru a explora o suprafaţă cit mai mare a insulei,
se hotărîră să se despartă în două grupuri. Arne şi
cei doi marinari urmau să escaladeze unul din vul­
canii insulei, de unde se deschidea o perspectivă foarte
largă, în timp ce Gunnar Krag şi Hcda aveau să stu­
dieze mai departe coasta.
Vremea se menţinea relativ bună, favorizîndu-le
planurile.
*
* *
Trecuseră trei ore de la despărţire, cînd Odin şi
Ileda zăriră rachetele luminoase lansate de Arne ^i
ai săi. Escaladarea reuşise, neaşteptat de repede, dar
rachetele erau tot verzi.
Intre timp, căpitanul şi fiica lui ThOrdal făcuseră
mulţi kilometri de-a lungul coastei. Krag păstra una
dintre acele tăceri îndărătnice, care la el putea avea
multe înţelesuri.
— Dac-ar fi ajuns pînă aci, ar fi lăsat desigur un
semn în golful unde am acostat! zise Heda, dezamă­
gită. Mi-e teamă că degeaba explorăm deşertul ăsta.
E drept... în ce alt loc s-ar mai putea afla ?
In ce alt loc ? gîndea căpitanul, fără să-şi mărturi­
sească temerile. Acest „alt loc" putea fi fundtd mării,
mormîntul atîtor marinari încercaţi.

12
 — Nu pot pricepe ce s-a întâmplat î spuse Hcda,
cu u n tremur în glas. De ce s-a ascuns tata de noi
toţi, nedîndu-ne nici o veste pînă la acel tragic S.O.S. ?
De ce au încercat toţi tîlharii aceia să-ţi zădărnicească
expediţia ? De ce ne urmăreşte Lombardi cu atîta
asiduitate ? Cum de s-a lăsat tata antrenat în misiu­
nea aceasta, legată de interesele destul de suspecte
ale unei firme suedeze ? Simt că sînt în joc forţe pe
care noi nici nu le bănuim.
Odin continua să tacă.
Toate întrebările acestea îl frămîntau şi pe el. Nu
le cunoştea răspunsul, dar ceea ce înţelegea era că
Olaf Thordal se angajase într-o treabă foarte primej­
dioasă, în care se înfruntau rivali puternici. Era con­
vins că făcuse acest lucru pentru a ieşi din situaţia
de strîmtorare în care ajunsese după ultimele călăto­
rii, sfîrşite destul de prost. Deşi „Pîinea lui Dumne­
zeu" era foarte iubit printre oamenii mării, datorită
blîndeţei şi înţelepciunii lui, mai erau şi destui caro
făceau haz pe seama ghinioanelor sale. De trei ori în
ultimele două decenii vapoarele comandate de el se
scufundaseră datorită ciocnirii cu alte vase în por­
turi. Acum u n an, cînd comanda un vapor frigorifer,
cu o mare încărcătură de carne din Argentina, insta­
laţia de refrigerare se stricase şi întreaga marfă se
alterase.

13
 Se făcuseră anchete şi nimeni nu-i descoperi nici
o vină. Clauzele din contracte erau însă, în asemenea
împrejurări, foarte severe.
Thordal găsea tot mai greu armatori care să-i ceară
să le conducă vasele. Desigur că atunci cînd Lombardi
se ivise, „Pîinea lui Dumnezeu" aştepta de multe
luni ca cineva să-i încredinţeze vreo navă şi fusese de
aceea o pradă uşoară...
In timp ce pietrişul scrîşnea sub paşii săi grei, Gun-
nar Krag se gîndea la toate acestea. Din cînd în
cînd se întorcea, făcîndu-i semn Hedei să nu rămînă
în urmă şi barba lui mare se clătina o dată cu capul.
Unde avea să-1 mai caute ? F u r t u n a împinge foarte
repede bărcile de salvare. Dac-ar fi putut măcar afla
direcţia în care bătea vîntul în ziua naufragiului!
Dar trecutul era mut şi nu se destăinuia în nici
un fel.
Se auzi un lătrat ascuţit şi tînguitor. Speranţa îi
miji iar în suflet, dar n u era decît o vulpe polară, un
animal graţios, cu blană albă ca zăpada, care fugi de
cum zări oameni...
— Priveşte, domnule, Krag I strigă deodată Heda.
Odin observase însă înaintea ei fenomenul. Dinspre
un defileu îngust, înghesuit între stînci, curgea spre
mare o apă ciudată, deasupra căreia pluteau aburi
verzui.
Heda fugi într-acolo.

14
 — Aburi fierbinţi! exclamă ea.
Amindoi o porniră de-a lungul cursului de apă, in
Busul clicilor. Aci, între stîncile înalte, viaţa pulsa cu
mult mai puternic, ca într-o seră naturală. Ienuperi
bogaţi, cu crăcile verzi, întinse ca nişte aripi de vul­
turi, acopereau suprafeţe destul de mari şi se fixa­
seră chiar şi în scobiturile stîncilor. în locurile cele
mai ferite, zmocuri de iarbă şi tufe de flori păreau să
aducă mesajul unei alte lumi.
— Căldura le-a dat aci viaţă ! spuse Heda, impre­
sionată de spectacol.
— Apa e atît de fierbinte, încît izvorul nu poate fi
departe, observă căpitanul.
Şi, într-adevăr, nu avură mult de urcat pînă la
izvor. Apa clocotindă ţîşnea cu putere din cîteva
găuri aflate în stîncă, la o înălţime apreciabilă şi
cădea în cascadă, învăluind locul într-o ceaţă de sma-
ragd, care vibra neîncetat.
—• Probabil că sînt izvoare de curînd formate, poate
de cîţiva ani, remarcă Odin. Altfel, locul ar fi desigur
însemnat pe hărţile insulei.
Observară că apa curgea la vale prin două albii,
amîndouă formate iniţial de torenţii de ploaie. Una
era cea pe care urcaseră spre izvor, iar cealaltă alcă­
tuia un unghi drept cu prima, coborînd spre coastă
printr-o vale bolovănoasă, dar presărată de asemenea,
ici-colo, cu vegetaţie. Acolo predominau trandafiri

15
polari — Dryas interfolia — cu petalele lor albe, stră­
lucitoare.
Se hotărîră să se întoarcă la ţărm prin cea de a
doua albie, deşi drumul părea mai anevoios şi cu mult
mai întortocheat. Valea era foarte îngustă şi, în două
rînduri, trecură pe sub bolţi de piatră, formate în m a ­
sivul stîncos.
într-un singur loc, valea se lărgea. Acolo se for­
mase un mic lac.
— Ştii, Heda, spuse căpitanul pe neaşteptate : în­
tr-un loc care semăna grozav cu ăsta, din sudul
Norvegiei, mi-a salvat cîndva Olaf viaţa.
— Nu mi-a spus niciodată nimic.
— E mult de atunci. Eu eram u n tînăr, iar el un
adolescent. Şi apoi, ce te miră că nu ţi-a vorbit despre
asta ? Olaf nu era omul care să se laude cu ispră­
vile lui.
— Asta-i adevărat... Dar dumneavoastră nu ştiaţi
să înotaţi ?
— înotam ca un peşte, dar m-a prins un vîrtej.
Şi n-a lipsit mult să ne tragă pe amindoi la fund. Cu
forţe unite, am fost pînă la urmă noi mai tari...
Porniră mai departe. Cînd, după vreo două ceasuri
de mers, marea se zări în depărtare, erau foarte oste­
niţi, în locul unde cheile se sfîrşeau, se aşezară, cu
faţa către plajă. Aci se formase o adevărată oază de
verdeaţă, protejată de stînci imense.

46
 Heda îi arătă căpitanului o floare ciudată, aflau
chiar la marginea poieniţei, unde începea nisipul.
— Ia te uită ! O floare verde. Aşa ceva n-am mai
văzut. Şi cît e de frumoasă !
— Pe cinstea mea, flori verzi nu există ! spuse că­
pitanul, cu tonul unui profesor dezamăgit de neştiinţa
elevului său.
Cînd o cercetară atent, se dovedi că „floarea" nu era
o floare, ci cu totul altceva. Era o capsulă străvezie,
un glob cu reflexe albastre, în interiorul căruia se
deosebea ceva galben, ca o frunză veştedă.
Căpitanul Krag luă globul în mînă şi îl examina cu
gravitate. Apa pătrunsese înăuntru. Odin tăie, cu un
gest grăbit, capsula cu* briceagul şi cîteva clipe mai
tîrziu ţinea în mînă un petec de hîrtie, pe care nu mai
erau vizibile decît cîteva cuvinte, şi acelea destul de
şterse.
— Un mesaj de la Olaf ! spuse Krag, ca să-i poto­
lească Hedei nerăbdarea.
Apoi, scoase dintr-o trusă lupa şi citi, fără ca glasul
să-i tremure :
— „Părăsit vasul «Bergen»- la 4 septembrie, ora...
şi 24 minute... scufundă... furtuna împinge barca...
sud-vest... provizii... trei zile..."
Atît se poate descifra, continuă Gunnar Krag, după
cîteva clipe. înţelegi, Heda ? Vasul a naufragiat în

2 — Misiune specială, voi. II

apropierea insulei J a n Mayen, iar echipajul a coborît
într-o barcă, pe care furtuna o împingea spre sud-
vest.
— Deci spre Islanda, dacă nu mă î n ş e l !
— întocmai, Heda. Capsula cu mesajul a fost însă
purtată de vreun curent capricios spre această insulă
şi aruncată de talazuri pe plaja unde n e aflăm acum.

BALENA SE ARATĂ

Se făcu ora 10. Arne Krag se plimba nervos prin

parcul oraşului. Omul care îi dăduse întîlnire întîrzia
şi inginerul era un fanatic al punctualităţii. Desigur,
nu acesta era esenţialul în cazul de faţă. Avea multe
alte pricini pentru a fi intrigat şi neliniştit, dar evo­
luţia imperturbabilă a acelor ceasului îl mînia, ca o
jignire personală şi totul începu să-1 indispună în
jurul său.
Parcul acesta, pe care islandezii îl px-eţuiau atît de
mult — promisiune a înverzirii insulei — îi apăru ca
o caricatură : arborii scunzi, anemici, pe care îi ghicea
înconjuraţi de o grijă fără margini, aveau ceva ridi­
col. Se lăsase ceaţă şi aerul, supraîncărcat cu ume­
zeală, devenise apăsător.

18
 Din cînd în cînd, Arne ridica privirea spre statuia,
cu o alură ce îi părea exagerat de eroică, a lui Ingol-
fur Arnarson, vikingul care, cu peste un mileniu în
urmă, ajunsese în acest „Golf al fumurilor", a cărui
înfăţişare dăduse capitalei inslandeze numele : Reyk-
javik. Fumurile, adică aburii fierbinţi, nu mai existau
aci de mult, ba urbea era chiar numită în glumă
„oraşul fără fumuri", dar casele nu se încălzeau cu
lemne sau cu păcură : apa fierbinte, ţîşnită din pă­
mînt, era adusă prin lungi conducte de piatră, în ca­
lorifere, bucătării şi băi.
Cît de mult ar fi vrut ca această întîlnire să-i pri-
lejuiască dezlegarea enigmei, ca el, Arne Krag, să fie
acela care să poată desface ghemul, tot mai îneîlcit,
al dispariţiei lui Olaf ThSrdal !
Reconstitui în minte întâmplările ultimelor zile.
După descoperirea capsulei, se hotărîseră să navi­
gheze spre sud-vest, direcţia de care vorbea frag­
mentul de mesaj, spre „Thule, ţara negurilor", cum
numeau anticii Islanda. Aruncaseră ancora la Reyk-
javik, capitala micului stat, cu o populaţie ce nu atin­
gea două sute de mii de locuitori şi cu cel mai vechi
parlament din Europa. Nădăjduiseră că vor afla aci
vreo veste, că vor găsi vreun indiciu care să-i ghideze
mai departe.
P r i m u l d r u m al lui Odin fusese la căpitănia portu­
lui. Descoperi într-adevăr că „Bergen" trecuse în luna

2* 19
mai pe la Reykjavik, deci la puţină vreme după ce
„Pîinea lui Dumnezeu" plecase din Trondhcim. Din
acte rezulta că vasul rămăsese doar trei zile în port,
şi declarase rută spre Godthaab, în Groenlanda, o
destinaţie care putea fi tot atît de bine fictivă ca şi
reală. De la plecare, nimeni nu aflase nimic despre
„Bergen". Telegrafiind la Godthaab, căpitanul Krag
se convinse că Olaf nu se arătase pe acolo.
A doua zi după ce ancoraseră la Reykjavik, Odin
îl intîlnise, în centrul oraşului, pe Till Dagbert, un
fost secund al său. La început, acesta se codi să vor­
bească despre cele ce ştia, dar pînă la urmă le dădu
informaţii preţioase. Mai întîi le spuse că, printre
oamenii care forfoteau în port în vremea cînd „Ber­
gen" se odihnea în radă, cel puţin doi se învîrteau
suspect de mult în apropierea vasului. Pe unul dintre
ci îl zărise chiar luînd, pe ascuns, nişte fotografii ale
pupei, tinde erau depozitate o grămadă de materiale,
Till profitase de ultima vizită la căpitănie a lui Olaf
ThSrdal, pe care-1 cunoştea de mult, pentru a-1 aver­
tiza asupra celor observate. „Pîinea lui Dumnezeu" îi
mulţumise şi îi şopti cîteva cuvinte insului cu care
venise, u n om scund şi îndesat, care purta ochelari cu
o ramă groasă şi neagră. Răspunsul acestuia fu un
torent de invective la adresa unor duşmani pe care
Till Dagbert nu-i cunoştea. Din discuţia ce urmase,

20
i se întipăriseră totuşi în minte cîteva cuvinte : „...afu­
risita aia de balenă. Mi-a spus doar Lom..." Restul nu
înţelesese. Apoi, secundul îl auzise pe Olaf vorbind,
cu glas scăzut, despre Insula Urşilor şi despre nişte
treburi însemnate care u r m a u să fie făcute acolo, pe
o coastă pustie.
Till Dagbert văzuse cum la Reykjavik pe „Bergen"
se încărcaseră cîteva lăzi cu maşini, dar ce fel de
maşini erau, nu ştia nimeni să spună şi în port se
vorbea destul de mult despre această încărcătură.
O dată cu ele, pe vas urcase şi omul care purta oche­
lari cu ramă groasă. Avea sub braţ o imensă servietă
albastră, de care nu se despărţea niciodată. Gunnar
Krag îşi amintise că şi Strîmbul pălăvrăgise despre un
„om cu servieta albastră", pe care pretindea că l-ar
fi zărit, lîngă Thordal, pe punte.
Till avusese prilejul să-1 observe atent. Devenise
parcă adevăratul stăpîn al vasului, consultîndu-se
rar şi numai de formă cu căpitanul şi iscodind toate
ungherele...
Arne Krag se uită din nou la ceas. Era de acum
zece şi douăzeci de minute. Primise, puţin după ora
opt dimineaţa, printr-un comisionar, scrisoarea aceea
ciudată, semnată Willem, prin care era chemat să vină
în parc la ora zece fără un sfert. Odin era tocmai ple­
cat la căpitănie, iar Heda se dusese să viziteze nişte

21
sere cu plante exotice. Nu avtisese deci cui să lase
vorbă unde pleca, deoarece în Simion nu avea încre­
dere. Scrisese totuşi în grabă un bilet, pe care-1 băgă
în Jurnalul de bord al tatălui său.
Măsura pentru a nu ştiu cîta oară aleea din preajma
statuii vikingului, cînd se trezi faţă în faţă cu un
bărbat voinic, cu ochi mici, verzui. P u r t a un costum
in carouri mari şi o bască cafenie în cap.
— Domnul Arne Krag, dacă nu mă înşel ? întrebă
insul.
— întocmai, răspunse el, cu o voce din care răzbă­
tea nemulţumirea. Dumneata eşti desigur Willem.
— Da, eu sînt. Scuzaţi-mă pentru întîrzire ! conti­
nuă celălalt. Un accident m-a împiedicat să vin la
timp.
— De tramvai sau de tren ? întrebă ironic Arne,
ştiind că în Islanda nu existau astfel de mijloace de
transport.
Vocea celuilalt se muie în inflexiuni care voiau să
îmbuneze.
— Vă rog, încă o dată, să mă iertaţi. Locuiesc la o
fermă din apropiere şi am avut o coliziune cu un jeep,
în timp ce veneam încoace. Sper ca folosul întreve­
derii să compenseze involuntara mea necuviinţă.
Arne îl privi atent pe omul acesta volubil, care
gesticula mult cînd vorbea. îi amintea de Bob Lind-

22
say, numai că avea o mustaţă mică, pătrată şi o cica­
trice foarte vizibilă îi parcurgea fruntea. O clipă îi
trecu prin minte că, poate, mustaţa şi cicatricea erau
doar lipite.
— N-aş fi venit la întîlnire, spuse Arne, dar mă,
interesează cele ce vreţi să-mi comunicaţi. Văd, că
cunoaşteţi foarte bine scopurile expediţiei noastre.
— Aşa şi este... Dar nu vreţi să ne plimbăm puţin ?
V-aş conduce cu automobilul meu prin împrejurimi,
dar am fost nevoit să-1 las la u n atelier de reparaţii.
Ieşiră împreună din parc şi străbătură cîtva timp
în tăcere străzile înguste şi regulate, mărginite de case
solide, din cărămidă şi beton armat. Din cînd în cînd,
se observau unul pe altul, cu coada ochiului.
— Aproape numai femei şi copii pe străzi, remarcă
Willcm. Bărbaţii sînt plecaţi pe mare, la pescuit...
Apoi, văzînd că nu primeşte nici un răspuns, conti­
nuă : să trecem la ce ne interesează.
— Era şi timpul, Lindsay !
Numele îi scăpase lui Arne fără să vrea. Willem
tresări ca atins de firele prin care trece un curent
electric, dar se stăpîni repede.
— Mă confundaţi, domnule Arne Krag. Numele
meu e Willem, Willem Mart.
— Avem un marinar pe care-1 cheamă Lindsay,
spuse Arne, fixîndu-1. Seamănă leit cu dumneata. Mă
gîndeam, nu ştiu de ce, la el, domnule Mart.

23
 Ajunseră pe o stradă mai largă, unde casele erau
viu şi cu gust colorate.
— Nu vreţi să discutăm la o halbă de bere ? întrebă
Willem, arătînd spre un local cu aspect destul de
plăcut.
Arne încuviinţă şi intrară înăuntru. Era u n restau­
r a n t mic, dar îngrijit, al cărui aspect rustic, din lemn,
imita interiorul unei corăbii vechi. Pe pereţi erau pic­
tate scene de pescuit şi atîrnau năvoade şi ancore.
După ce sorbiră în tăcere primele înghiţituri, Willem
începu să vorbească, apăsînd pe unele cuvinte :
— După cum v-am scris, întrevederea este în pri­
mul rînd în interesul dumneavoastră. Ştiu că-1 cău­
taţi pe căpitanul Thordal. Cunosc şi „misiunea spe­
cială" în care 1-a trimis Vitto Lombardi. Din păcate,
eforturile dumneavoastră, mai mult decît meritorii,
au devenit de prisos.
— Ce vrei să spui ?
— Un adevăr neplăcut, dureros şi anume că nici el
şi nici ceilalţi nu se mai află printre cei vii. „Bergen"
a naufragiat în apropiere de insula J a n Mayen, iar
barca de salvare în care s-a refugiat echipajul, s-a
scufundat şi ea.
— De unde ştii asta dumneata ?
— Navigam la nord de Isaf jordur, cînd am desco­
perit, plutind pe valuri, o ti-usă conţinînd, între altele,
unele lucruri personale ale căpitanului.

24
 Willem scoase din buzunar nişte acte, pe care Thor-
dal le purta întotdeauna într-o trusă impermeabilă.
A m e le examina cu emoţie şi îngrijorare. Printre hîr-
tii sa afla şi o fotografie a Hedei. Inginerul recunoscu
şi trusa şi actele, cît despre fotografia Hedei, era aceea
pe care tatăl ei o p u r t a mereu la el... Oare expediţia
de salvare devenise cu adevărat inutilă ? Arne nu
ştia ce să creadă... Rămînea de văzut cu ce scop voia
acest Mart să-i abată cu orice preţ de la căutarea că­
pitanului Thordal. Nu era doar primul care acţiona
în acest sens... Un gînd îi trecu prin minte : poate că
actele erau furate de la T h o r d a l ! Willem acesta avea
vorba mieroasă, dar o privire şireată.
- — Ce urmăreşti, domnule Mart ? întrebă Arne
direct.
— Vă rog să mă credeţi : vreau să vă scutesc de
strădanii şi sacrificii zadarnice ! veni repede răs­
punsul.
— O pornire pur filantropică deci ! Şi dacă vom
persevera ?
— Ar fi păcat de timpul pierdut. N-aţi recunoscut
oare actele ?
— P a r într-adevăr ale lui. Dar nu pot şti cum au
ajuns la dumneata, Willem Mart.
:— Vă dau toate aceste lucruri. Arătaţi-le şi tatălui
dumneavoastră. Poate că va fi mai rezonabil.

25
 — Sînt convins că nici el nu va abandona lupta,
spuse Arne.
— Credeţi într-adevăr ?
— Sînt sigur.
Faţa lui Mart se întunecă :
— Atunci, va trebui să procedez altfel, ca să vă
conving.
Arne nu dădu atenţie suficientă acestor ultime cu­
vinte. Bău halba şi se sculă în picioare ca să plece.
Simţi însă că Pămîntul i se învîrteşte sub picioare.
Cu un gest de scamator, pe care inginerul nici nu-1
observase, Mart,îi introdusese în băutură, cu cîteva
clipe înainte, un drog puternic. Arne nu ac prăbuşi,
dar o moliciune nemaipomenită îl copleşi, paralizîn-
du-i voinţa. în acelaşi timp, îşi dădu seama că Willem
îl luase de braţ şi îl susţinea. împreună ieşiră din lo­
cal. Ca prin vis, auzi pe un trecător spunînd : ,Ia te
s

uită ! S-a îmbătat în plină zi..."

Călătoriră cu taxiul, un timp pe care nu l-ar fi
putut defini şi apoi merse mult, nesfîrşit de mult, la
braţul lui Willem. în sfîrşit, intrară într-o casă, care
se afla undeva la marginea oraşului, lîngă o stîncă de
granit, de forma unei aripi de pasăre. Trecu prin
mai multe încăperi, stăpînit de aceeaşi inerţie şi se
trezi aruncat, printr-o trapă, într-un beci. Căzu pe
un morman de rumeguş, aşa că nu se lovi tare. Trapa

26
se închise şi, cu o mişcare instinctivă, Arne duse mina
la lanterna din buzunarul interior al hainei. O scoase
cu un mare efort şi o aprinse. Mănunchiul de raze
se roti printre vechituri de tot felul, pînă ce se opri
asupra unui t r u p prăbuşit într-un lac de sînge : Era
un ins înalt, slab, elegant îmbrăcat, ai cărui ochi sti­
cloşi, fără viaţă, priveau în depărtări nedefinite. Arne
îl recunoscu după descrierea tatălui său. î n fata lui
era cadavrul lui Jo lunganul ! Era sigur de asta. Ulti­
mul său gînd fu acela că era probabil prizonierul
duşmanilor lui Jo şi ai lui Lombardi, prizonierul „Ba­
lenei".

Willem Mart calculase că drogul îl va amorţi pe

Arne pentru cîteva ore bune, aşa că îl lăsase deocam­
dată să zacă în beci fără să se ocupe de el şi plecase în
oraş. Nu ţinuse însă seama de vigoarea fizică, de vita­
litatea tînărului.
Inginerul se trezi în mai puţin de jumătate de oră.
Capul îl durea îngrozitor, dar cînd se sculă în pi­
cioare îşi dădu seama că ameţeala îi trecuse. Se uită
la ceas, apoi scoase iar lanterna şi examina mai atent
încăperea. Jo era într-adevăr mort, probabil de cîteva
zile, căci trupul lui începuse să duhnească. Intr-un
colţ al beciului, Arne descoperi, cu uluire, o uriaşă

2%
servietă albastră. O deschise, dar nu găsi înăuntru
decît cîteva pietricele. Acum începea să vadă ceva
mai limpede în toată afacerea aceasta bizară. Bănu­
iala existenţei a două grupuri rivale, pe care o avu­
seseră la descifrarea mesajului adresat de Strîmbul
lui Lombardi, se adeverea. Din grupul „Delfinului"
făceau parte Lombardi, Aii Hasan, Jo, „omul cu ser­
vieta albastră" şi, ca un instrument inocent al lor,
„Pîinea lui Dumnezeu". Din grupul „Balenei" îl cu­
noştea pînă acum doar pe acest Willem Mart. Şi poate
că asemănarea sa cu Bob Lindsay nu era întîmplă-
toare. în orice caz, era limpede că Mart încercase
să-1 convingă de moartea lui Olaf Thordal şi abia cînd
constatase că nu reuşise, recursese la drogarea şi ră­
pirea lui.
După căutări îndelungate, lumina lanternei dădu
peste placa trapei. Era la o înălţime de cel puţin pa­
tru metri, dar Arne ştiu să-şi folosească dibăcia de
alpinist pentru a se căţăra pînă la ea, urcîndu-se pe
diferite obiecte. Era încuiată, dar inginerul avea în
buzunar o mică trusă de unelte universale, de care nu
se despărţea niciodată. Meşteri cîteva minute la trapă
şi izbuti să o forţeze.
Trecu repede prin casa pustie şi cînd se văzu în
stradă, răsuflă uşurat. Un orologiu bătea tocmai ora
douăsprezece şi jumătate. Arne opri u n taxi şi în pu­
ţină vreme era înapoi în port. în tot cursul drumului,

28
se gîndi ce va spune Willem Mart cînd va coborî în
beci, poate ca să-i facă şi lui de petrecanie sau ca să-1
lege, pentru a-1 ţine drept ostatec.
Cînd urcă pe punte, primul om cu care se întîlni
fu Bob Lindsay.
— Ce e cu dumneavoastră ? îl întrebă acesta, cu o
voce care era parcă a lui Mart. Arătaţi îngrozitor de
palid şi aveţi pete de sînge pe haină.
Arne îl privi îndelung :
— Ce-ai făcut astăzi dimineaţă, Bob ?
Limarson tocmai apăruse de după cabina timonei.
— A făcut treabă bună, să ştiţi, domnule inginer,
spuse el. Am lucrat împreună, tot timpul, la curăţirea
şi ungerea motorului.
— Ai vreun frate, Bob ? întrebă mai departe Arne.
Marinarul rămase ca pironit locului.
Nu răspunse cîtva timp nimic, apoi zise, cu voce
stinsă, nesigură :
— 11 ştiţi pe fratele meu, pe William Lindsay, dom­
nule Arne ?
— Am impresia că l-am întîlnit astăzi. Iţi seamănă
mult.
— Da, într-adevăr. Vocea lui Bob tremura. Poartă
însă o mustaţă pătrată şi e mai voinic decît mine...
Acum înţeleg... petele de sînge... V-a atacat şi a vrut
să vă jefuiască ?

29
 — Poate că da. Cu ce se ocupă ?
Bob ezită şi de această dată, apoi, deodată, izbucni î
— Cu ce se ocupă ? Cu cele mai mari ticăloşii care
s-au scornit vreodată pe P ă m î n t !

Gunnar Krag şi Heda Thordal apăruseră tocmai şi

ei. Dispariţia lui Arne îi îngrijorase foarte mult şi
bucuria revederii fu mare.
Hotărîră ca a doua zi să ridice ancora.

Ti, T2, T3...

Se aflau în drum spre Akureyri, un „oraş al herin­

gului", cum sînt denumite centrele pescăreşti din
nordul Islandei. Acesta este al doilea oraş ca mărime
din insulă, situat la capătul unui fiord care rivali­
zează ca lungime cu fiordurile norvegiene.
Cinau în salon, tăcuţi, iar clinchetul tacîmurilor ră­
suna nefiresc de voios. Afară, o feerică auroră polară
ilumina cerul, jucîndu-şi vălurile, dar în încăpere
atmosfera era apăsătoare. Acum, la aproape zece zile
după recepţionarea SOS-ului, la o săptămînă de la
descoperirea capsulei verzi din insula J a n Mayen, la
cîteva zile de cînd la Reykjavik aflaseră veşti atît de
îngrijorătoare, supravieţuirea echipajului de pe „Ber-

30
gen" apărea din ce în ce mai îndoielnică. Desigur,
aveau să-1 mai caute o vreme, dar cu ce perspective ?
Căpitanul examinase şi el, cu mare atenţie, hîrtiile
personale ale lui Thordal, pe care William Lindsay i
le dăduse lui Arne în cursul discuţiei din restaurant.
Era convins de autenticitatea lor şi aceasta putea în­
semna că oamenii „Balenei" îi uciseseră pe Olaf şi pe
„omul cu servieta albastră" sau că-i făcuseră prizo­
nieri, deşi nici alte posibilităţi nu erau excluse.
Gunnar Krag îşi aminti apoi cum Arne descoperise,
în timp cc navigau la apus de Islanda, cîteva sfărîmă-
turi identificate pînă la urmă ca provenind din epava
lui „Bergen". Erau înnegrite, arse, ca şi cum acciden­
tul in care pierise vasul n-ar fi fost provocat de fur­
tună, ci de un incendiu sau de o explozie. Cine ar fi
avut însă interesul să provoace naufragiul ? In afara
„Balenei", nu puteau bănui pe nimeni, dar substratul
acestei mârşăvii le scăpa. Găsiseră şi nişte capace din
plastic, provenind probabil de la recipiente. Toate erau
notate cu T, mai precis cu T i , Ta şi Ta. Nimeni nu
reuşi însă să interpreteze această inscripţie sibilinică.
Pînă la Akureyri mai aveau o zi bună de mers.
Aleseseră această modestă aşezare drept escală a
călătoriei lor în primul rînd fiindcă era un centru
important pe coasta de nord a Islandei, într-o regiune
unde ar fi fost posibil ca naufragiaţii să ajungă. Mai

31
aveau însă un motiv : radiotelegrafistul de acolo, cu
care Simion intrase în contact — ca şi cu atîţia alţii
— le dăduse o veste interesantă. La staţia din Aku-
reyri se recepţionau, în ultimele zile, nişte semnale
foarte slabe, ce nu putuseră fi descifrate ; păreau
emise de o sursă nu prea depărtată. Simion aflase că
aparatura staţiei din Akureyri era învechită, de putere
redusă, în orice caz mult inferioară celei de pe „Vasco
da Gama" ; poate că din pricina asta nu reuşiseră să
le identifice.
Alegerea rutei spre micul port din nordul Islandei
provocase o tensiune accentuată pe bord. Arne Krag
era de părere că expediţia ar fi trebuit să procedeze
altfel. După el, apărea acum necesar să se înceapă
neîntârziat o cercetare sistematică a coastei nordice a
insulei, pornind de la Isaf jordur şi continuînd, etapă
cu etapă, spre vest. Akureyri însemna o nouă întîr-
ziere, un ocol care trebuia evitat. Nu credea în serio­
zitatea relatării telegrafistului cu care comunicase
Simion. Auzise de atîtea ori asemenea oameni vor­
bind despre „semnale indescifrabile", care pînă la
urmă se dovediseră a fi simple amăgiri sau pur şi
simplu născociri ale fanteziei. Dar, spre surprinderea
sa, atît tatăl lui, cît şi Heda fuseseră „de partea lui
Simion", cum spunea el înciudat.
De data aceasta, Arne deschisese iar discuţia :

32
 — Pierdem zile preţioase, tată. Mai ai timp să te
răzgîndeşti.
Căpitanul tăcea, aşa cum obişnuia s-o facă atunci
cînd nu socotea necesar să se angajeze într-o discuţie.
Privirea lui, adîncă şi liniştită, părea să-i reproşeze
fiului său uşurinţa cu care judeca lucrurile.
— Ascultă, Arne, nu te înţeleg, interveni Heda,
Sînt atît de puţine indiciile pe care le avem. Cum
am putea să dăm la o parte pe unul din ele ?
Ii era drag omul acesta, astăzi la fel de mult ca în
prima zi cînd îl întîlnise. Dar îl şi osîndea pentru
încăpăţînarea lui, care mai întotdeauna se baza pe
vanitate.
—i Ne agăţăm de u n fulg, în loc să pornim o cer­
cetare temeinică, răspunse Arne, vădit enervat. Pro­
cedăm neştiinţific, pueril.
Odin continua să tacă. Zîmbise doar şi strînsese
buzele cînd fiul său rostise cuvîntul „pueril" — şi
asta într-un fel care-1 constrînse pe Arne să roşească.
Un timp, nimeni nu mai vorbi. Apoi, cînd Simion
Breazu ieşi din încăpere, Arne continuă :
— Nu am nici un fel de încredere în relatările
acestui Breazu. V-am mai spus-o.
Heda se amestecă iar.
— în fond, ce îi reproşezi ? Pînă acum s-a dovedit
foarte folositor şi cu toţii vedem că e extrem de con­
ştiincios.

3
33
 — Şi Sharpley părea la început un marinar model !
—• Comparaţia mi se pare cu totul deplasată, Arne.
Nimic nu justifică astfel de bănuieli.
— Nu-l observaţi de loc ? E u n ins care pare sau
vrea să pară întotdeauna natural, degajat. In timpul
liber cîntă ca o pasăre, nu-şi pune cravată nici cînd
coboară în port şi l-am văzut chiar citind „Medita­
ţiile" lui Lamartine. Romantismul acesta pueril nu se
potriveşte cu u n om civilizat şi mi se pare de aceea
„făcut", menit să ne cîştige încrederea.
— Romantismul şi naturaleţea nu sînt crime, după
cîte ştiu, replică Heda. S-ar putea ca nici lui să nu-i
placă ochelarii sau cravatele tale.
— Ii iei mereu apărarea.
— II nedreptăţeşti, Arne. Şi te iubesc prea mult ca
să te las sa fii nedrept.
— Te vei convinge într-o bună zi, Heda, că eu l-am
dibuit mai bine decît voi. Numai să nu fie prea tîrziu
atimci !
Căpitanul Krag se sculase în picioare. Arne şi Heda
se aşteptau ca el să spună ceva, să intervină în discu­
ţia lor. Dar Odin părea absorbit de alte g î n d u r i :
— Numai de-am intra în port înainte de-a începe
furtuna, zise el, într-un tîrziu. Asta contează acum.
Aţi văzut cît de jos zboară păsările ? Un iaht ca al
nostru nu-i decît o coajă de nucă cînd valurile încep
să clocotească.

34
 ERUPŢIA

în noaptea aceea, Simion Breazu făcea de cart în

cabina timonei. Deschise un geam, căci instalaţi; de
1

încălzire radia prea tare. Marea era liniştită, ca

un lac ferit de vînturi. Neptun o încremenise parcă,
după furtuna care bîntulse aproape o săptămînă, îm-
piedicîndu-i să iasă din Akureyri. Acum se aflau de­
parte, la sud de micul port pescăresc Seydisfjurdur,
ale cărui luminiţe sclipeau nesigur, în depărtare.
„Vasco da Gama" era ancorat la cîteva sute do metri
de coasta stîncoasă, neprimitoare. Aci, pe ţărmul de
vest al Islandei, îi dusese el, Simion Breazu, dar după
atîtea zile de căutări zadarnice se întreba dacă răs­
punderea pe care şi-o luase nu era prea mare.
Din salon răzbătea zvon de glasuri. Deci nu se
culcaseră încă ! Simion recunoscu inflexiunile vocii
lui Arne Krag. Şi, deşi nu desluşea înţelesul cuvin­
telor, ghici ironia lor muşcătoare, care îl rănise de
atîtea ori în ultimele zile. Probabil că-i reproşa din
nou tatălui său, lui Odin, că s-a luat după „boemul
de Simion". Şi într-adevăr, un hublou al salonului se
deschise pentru cîteva clipe şi radiotelegrafistul des­
luşi : „Ne-a dus de nas pe toţi ghitaristul. Şi poate
că nu-i numai ghitarist şi boem, ci încă ceva. V-ana
mai spus-o doar..."

3
35
 Lucrurile stăteau prost după explorarea fără folos
a ţărmului — îşi mărturisea Simion. Aparenţele erau
împotriva lui.
Şi totuşi, indicaţiile după care se orientase fuseseră
foarte clare. La Akureyri, unde rămăseseră, fără să
vrea, destulă vreme, a izbutit doar şi el să prindă
semnalele misterioase : o singură dată, e drept, dar
tot a descifrat cîteva cuvinte, care i-au dat certitu­
dinea că veneau de la echipajul vasului „Bergen". îşi
amintea şi acum crîmpeiul de mesaj : „...adăpostit...
captivi... coastă necunoscută... fier... vasul Bergen...
încercaţi".
Cît d e mult s-a discutat în acele zile despre semni­
ficaţia acestor cuvinte ! Tot atît de mult ca despre
ciudatele notări cu Ti, T2 şi Ts. Cine să fi capturat
echipajul ? Poate „balena", cum era botezată acea
forţă necunoscută, ameninţătoare, cu al cărei repre­
zentant se întâlnise Arne în capitala Islandei... Dar ce
semnificaţie avea cuvîntul „fier" ?
Cel mai important lucru era însă stabilirea locului
unde se aflau „captivii". în această privinţă, Simion
încercase să -fie cît mai precis. Dispunea de u n detec­
tor, pe care îl perfecţionase mult în ultimele luni.
Aparatul arăta că frîntura de mesaj a echipajului de
pe „Bergen" venea dintr-o regiune a coastei de vest
a Islandei, situată între Seydisfjordur şi Eskif jordur.

36
De îndată ce vremea se îmbunătăţise, „Vasco da
G a m a " pornise într-acolo, cu toată forţa motoarelor
sale.
Ţinutul era accidentat, cu fiorduri adînci şi munţi
stîncoşi, care înaintau pînă aproape de mare. Gunnar
Krag alcătuise mai multe echipe de explorare, con­
duse cu pricepere de Arne Krag, de el însuşi şi de
Limarson. Străbătuseră zeci de kilometri printre vul­
cani stinşi şi gheţari. Trecuseră rîuri scurte şi repezi,
specifice insulei şi parcurseseră cîmpuri întinse de
lavă. Pe el, pe Simion, îl lăsau de obicei pe vas. Mo­
tivul invocat era acela că trebuia să fie mereu la
post, pentru a recepţiona eventualele mesaje pe care
echipajul vasului „Bergen" le-ar fi p u t u t transmite.
Dar nici un mesaj nu mai răzbătea pînă la el şi Si­
mion se temea că scoaterea lui în afara acţiunii de
cercetare a ţărmului se datora neîncrederii pe care
Arne o insinuase celorlalţi.
Ciudat ora acest fiu al bătrînului Odin — îşi spunea
radiotelegrafistul. Cu toată rezerva lui faţă de auten­
ticitatea mesajului recepţionat, dăduse un exemplu
neîntrecut de tenacitate şi ingeniozitate în cursul ex­
pediţiilor organizate, străduindu-se să nu lase nici
un ungher necercetat. „Bravo, Arne ! îi spusese î n ­
tr-o seară tatăl său, cu ironie amestecară cu amără­
ciune. Aşa eşti tu. întotdeauna iei premiul întîi. De

37
data asta, o însă fără cunună, căci toţi ne zbatem
fără folos."
Cu toate eforturile istovitoare, nimeni nu descope­
rise vreun semn al prezenţei echipajului dispărut.
în flecare scară, rachetele luminoase de pe „Vasco
da Gama" brăzdau cerul. Nici un răspuns nu venea
de la naufragiaţi. Misterioasa lor staţie de radioemisie
amuţise şi cînd căpitanul Krag întreba dacă nu se
mai recepţionase nimic, radiotelegrafistul ghicea în
glasul lui un reproş nerostit. Speranţele se topiseră
aproape cu totul şi Simion simţea cum negura celei
mai grave învinuiri îl împresoară.
Ii veniră în gînd cuvintele rostite, cu puţine m i ­
nute în urmă, de Arne : „...Şi dacă nu-i numai ghita-
rist şi boem, ci încă ceva ?..." Oamenii aceştia consi­
derau poate cu toţii că el îi indusese în eroare...
într-adevăr, acum, cînd localizarea sursei semnale­
lor părea dubioasă, cum mai puteau să aibă încredere
în el ? „Cine ştie dacă Simion nu este şi el omul lui
Vitto Lombardi, ca Strîmbul" — aveau ei tot dreptul
să se întrebe.
Dinspre salon se auziră din nou cîteva cuvinte.
Erau ale lui Odin : „Baţi cîmpii, Arne, pe cinstea
mea ! Cunoşti oamenii, ca peştele uscatul..."
Apoi, brusc, glasurile se potoliră şi peste puţină
vreme lumina se stinse.

38
 Simion Breazu cumpănea, pentru a nu ştiu cita oară,
faptele. Dacă greşise, o făcuse fără intenţii rele. De­
sigur însă, asta nu era o scuză.
Nu-şi dădea seama unde putea să fie eroarea.
Semnalele recepţionate la Akureyri nu fuseseră o
nălucire, iar în detectorul său avea mare încredere.
Trebuia să-1 convingă, dacă era nevoie, pe căpitanul
Krag, să continue investigaţiile : zile la rînd, poate
chiar săptămîni. E drept, barca de salvare nu avu­
sese provizii decit pentru trei zile — aşa scria pe bi­
letul aruncat de valuri p e plaja insulei J a n Mayen.
Dar de atunci se mai întîmplaseră multe şi căpitanul
ThSrdal era u n om iscusit, care, o dată ajuns pe o
coastă, ştia să-şi completeze rezerva de alimente. E
drept, n u se putea şti ce se intîmplase în ciocnirea sa
cu „Balena"...
Gîndurile îl duseră pe Simion la nenorocirea pe­
trecută în noaptea trecută. De cart fusese Bob Lind­
say. Dimineaţa nu-1 mai găsiseră. Dispăruse fără
urmă. Desigur, multe se puteau presupune. De
cînd plecaseră din Reykjavik, mai precis, de cînd
aflase de prezenţa fratelui său acolo, Bob era foarte
nervos. Cînd îl controlase în cart, pe la zece seara,
Limarson îl găsise plimbîndu-se, cu paşi mari, pe
punte. II văzuse aplecîndu-se peste bord, parcă pen­
tru a cerceta ce se petrece în apă şi trebuise să-1
6 irige de mai multe ori ca să se facă auzit.

39
 Şeful echipajului presupunea câ survenise u n acci­
dent, că marinarul căzuse în mare şi fusese sfîşiat de
vreo dihanie, mai ales că pe apă descoperiseră cîteva
pete roşii, probabil de sînge. Dimineaţa îl căutaseră,
bineînţeles, şi pe coastă, dar fără să dea vreun in­
diciu, cît de neînsemnat.
Dar dacă Bob Lindsay nu era duşmanul, cum se
pretindea, ci aliatul fratelui său ?
Iahtul, apa, aerul, peisajul ţărmului — toate erau
nemişcate. Pe vas nu se mai auzea nici u n zgomot.
Nemişcarea şi tăcerea care-1 înconjurau îi şopteau
parcă lui Simion despre zădărnicia eforturilor între­
prinse pentru descoperirea lui Olaf Thordal, despre
inutilitatea voluntariatului său în această expediţie.
Clipele treceau încet, apăsătoare, înnecate într-o
amărăciune nesfirşită.
Deodată, Simion tresări. La cîţiva kilometri de
mul, deasupra unui masiv stîncos, i se păru că vede
u n fel de abur, care se ridica în noaptea senină.
Apoi, o coloană de apă ţîşni la zeci de metri Înălţime.
Era un gheiser, o izbucnire de apă fierbinte, încon­
jurată do o aureolă ceţoasă. Ca dezmeticit dintr-un
vis, radiotelegrafistul scoase binoclul, pentru a ob­
serva mai bine fenomenul.
— O erupţie fierbinte ! Un gheiser ! auzi Simion
o voce la spatele său.
Era Heda Thordal, ivită pe nesimţite, în cabina
timonei.

40
 Parcă şi glasul i se schimbase în ultimul timp, se
gîndi e l : devenise mai grav, aproape sumbru. Cur
viatele ei îi răsunară ciudat în urechi, ca şi cum ar fi
avut o semnificaţie cu totul deosebită. „O erupţie fier­
binte !" repetă Simion, fără să vrea.
In puţină vreme, erupţia începu să slăbească şi
coloana de apă se micşora treptat, pînă ce dispăru cu
totul.
— Să ştii, domnule Breazu, spuse Heda, că eu am
încredere în dumneata. Chiar dacă ai greşit, chiar
dacă tata... — se opri, fără să rostească pînă la capăt
temerea ei — buna credinţă şi zelul de care dai do­
vadă sînt impresionante. Ne-ai ajutat ca u n prieten
adevărat. Am venit anume ca să-ţi spun acest lucru.
In glasul fetei vibra un t r e m u r de emoţie şi dez­
nădejde. Simion simţi că în clipa aceasta ar fi dorit,
mai mult decît orice pe lume, să o ajute să-şi regă­
sească tatăl. Dar în acelaşi timp, primele cuvinte pe
care Heda le rostise cînd apăruse în timonă i se
roteau, ca într-un vîrtej, în minte. Nu ştia de ce. Ea
spusese doar atît : „O erupţie fierbinte ! Un gheiser !"
O simplă constatare. Şi totuşi... O erupţie fierbinte, o
erupţie fierbinte, o erupţie fierbinte, repeta acum în
Simion o voce interioară, care apăsa mereu pe ultimul
cuvînt. I se părea că e iar pe cale să facă o „desco­
perire" şi se temea să nu fie o nouă amăgire.

41
 — Ştii, domnişoară Heda, cred că am judecat cam
pripit lucrurile. Mi-e teamă că am pornit pe o pistă
greşită... Mie lucrurile mi se păreau atît de lim­
pezi ! Sînt dezamăgit, dar mai cu seamă întristat că
v-am încurcat. Ştiu că inginerul Krag mă crede chiar
rău intenţionat...
— Vorbele lui sînt nedrepte. I-am şi spus-o. Te
rog, nu le lua în seamă. Şi eu şi căpitanul îţi sîntem
recunoscători pentru faptul că ai venit cu noi, pen­
tru toată strădania dumitale.
— Cine ştie dacă fără mine n-ar fi ieşit mai bine
lucrurile. Aţi fi găsit, în alt port, un alt telegrafist,
cu mai puţine idei năstruşnice.
— Nu vorbi aşa. Dumneata ne-ai ajutat doar atît
de m u l t !
— Aş vrea să vă ajut şi în viitor. Ideile nu-mi
lipsesc niciodată, dar uneori îmi întind adevărate
curse. Uite, astăzi dimineaţă am descoperit pe mal
cîteva piese ale unor aparate de prospecţiuni geo­
logice. Şi m-am gîndit că dacă barca naufragiaţilor
a acostat într-adevăr aci, înseamnă că de la ei pro­
vin. In cazul acesta, cred că „Bergen" a fost în Insula
Urşilor pentru a prospecta, în secret, minereuri. Poate
că acele minereuri, vreau să spun probele respec­
tive, au fost puse în î-ecipientele pe ale căror capace
s-a scris Ti, T2 şi Ts...

42
 — Şi n-ai spus nimănui nimic ?
— Din nou să vin cu o „descoperire" care să in­
ducă în eroare ?... M-am gîndit că în mesajul re­
cepţionai la Akureyri cuvîntul „fier" era o parte din
„zăcămînt de fier"... Iar acum... Simion se sculă
brusc în picioare : Acum, chiar în clipa aceasta, mi-a
venit alt gînd, cu totul alt gînd.
— Ce vrei să spui ? întrebă turburată Heda. Vor­
beşte !
Simion îşi dăduse seama de ce îl obsedaseră cele
dinţii cuvinte ale Hedei : „O erupţie fierbinte". Nu
era vorba de fier, ci de un loc situat în apropierea
unei... erupţii fierbinţi, a unui gheizer. Şi poate că
undeva, în văgăunile unei stînci, sau prăbuşiţi în cră­
pătura unui gheţar, se aflau dispăruţii ! Naufragiaţii
nu mai emiteau semnale, fiindcă li se epuizaseră ba­
teriile...
Ii împărtăşi şi Hedei gîndurile şi ea îl ascultă cu
înfrigurare.
Simion duse binoclul la ochi.
Deasupra masivului stîncos îi atrase atenţia u n fir
subţire de fum. F u m sau tot abur ? se întrebă radio­
telegrafistul. Islanda era o ţară a izvoarelor fierbinţi
şi a aburilor. Ii trecu şi Hedei binoclul.
P e urmă, îi arătă cele cîteva piese pe care le des­
coperise şi ei i se păru că recunoaşte ceva din colo-

43
ritul şi formele aparatajului care fusese încărcat pe
„Bergen", la plecarea vasului din Trondheim.
— Trebuie să vedem neapărat ce-i cu fumul acela !
spuse Heda, şi odată rostite aceste cuvinte, simţi în
ea o forţă nebănuită. Dezamăgirile de pînă acum nu
trebuie să ne biruie 1
Se hotărîră repede. Simion trezi u n marinar din
somn şi-1 rugă să-1 înlocuiască la cart. Apoi, coborîră
în barca care se legăna pe apă lîngă iaht şi o por­
niră spre ţărm.
în timp ce vîslea, Simion o privea din cînd în cînd
pe Heda şi îi vedea faţa împurpurată, ochii neliniş­
tiţi, scrutînd depărtările. Cît de frumoasă era ! La
mal, trase barca pe pietriş şi amîndoi o porniră,
aproape alergînd, spre masiv.
Simion luase lanterna, dar Luna lumina atît de
puternic, încît, cel puţin deocamdată, era de prisos
s-o aprindă. îşi auzeau paşii strivind grohotişul şi li
se părea că, în liniştea care-i înconjura, zgomotul
acesta anunţa un eveniment extraordinar.
începură să urce. Suişul era greu, iar locul de unde
se ridica fumul se dovedea mai departe decît păruse
din i a h t ; Heda nu rări însă paşii, deşi mişcările îi
trădau oboseala tot mai accentuată.
— Să ne oprim puţin ! spuse, după vreo jumătate
de oră de mers, Simion. Abia te mai ţii pe picioare.

44
 Se aşezară pe o piatră, istoviţi.
— E fum, e sigur fum ! spuse zbuciumată Heda,
privind prin binoclu.
— Ştiţi ce cred eu că este „Balena" ? zise Simion
într-un tîrziu, încercând să micşoreze încordarea care-i
cuprinsese pe amîndoi, printr-o deviere a discuţiei.
E limpede că tatăl dumitale a fost trimis în Insula
Urşilor, prin intermediul lui Lombardi, pentru inte­
resele firmei suedeze unde lucrează italianul; „Ba­
lena" trebuie să fie o firmă rivală, cu interese potriv­
nice, care n u se dă înapoi de la nimic pentru a-şi atinge
scopurile. Tot ce am aflat noi duce la această con­
cluzie. Dumneata ce presupui ?
Heda parcă nu-1 auzise. Nu răspunse nimic, se ri­
dică cu greu şi porni înainte, cu paşi mari şi egali.
Grohotişul se terminase şi acum păşeau peste blocuri
întinse de granit. La un moment dat, Heda se îm­
piedică şi Simion o sprijini să nu cadă. Braţul ei
rămase pe urmă într-al lui. Mergea anevoie, cu opin­
tiri ; picioarele o dureau, dar chiar dacă ar fi simţit
că îi sîngerează, ar fi mers mai departe, spre fumul
acela, care acum se vedea bine şi cu ochiul liber...
Ajunseseră sus, aproape de platou.
Deodată, într-un loc adăpostit între pereţi înalţi
de stîncă, sub o boltă naturală, zăriră o adîncitură.
înaintară spre ea. Lumina Lunii nu pătrundea acolo ;

45
Simion trebui să aprindă lanterna. Razele ei dezvă-
hiiră intrarea într-o grotă, pe care o stîncă prăbuşită
o astupase aproape cu desăvârşire. Prin deschizătu­
rile rămase, fumul, un fum adevărat şi nu aburi, se
strecura afară.
— „Captivi I" exclamă Simion. Cuvîntul acesta are
poate alt înţeles decît am c r e z u t !
Iar Hedei i se păru că vede scena, aşa cum p r e ­
supunea că se petrecuse : un bloc de granit lunecase,
cu grupul de naufragiaţi, în adîncuri, iar în avalanşa
asurzitoare ce-i urmase, o stîncă blocase calea spre
hăul fără fund.
Din adîncuri se auzea un zgomot nedesluşit, un fel
de tumult care putea fi al curgerii unei ape.
Heda se desfăcu de braţul lui Simion şi porni spre
intrarea cavernei. Paşii ei aveau ceva solemn şi glasul
îi răsună puternic :
— Tată ! Tată ! !
In spaţiul boltit din piatră, strigătul stîrni rezo­
nanţe de orgă şi apoi începu să se rostogolească în
ecouri care se chemau unul pe celălalt. Era o r e ­
vărsare sonoră neaşteptată, răscolitoare, care dură
îndelung, iar cînd amuţi brusc, lăsă un gol uriaş în
urmă-i.
Liniştea abia coborîse, profundă, ireală, încremenind
totul, cînd din peşteră un alt glas cutremură tăcerea :
— Heda ! Fereşte-te !

46
 Cuvintele căpitanului Thordal se rostogoliseră şi
ele în ecouri nesfîrşite, alergînd din stîncă în stîncă
şi înălţîndu-se apoi spre cerul negru, presărat cu
stele.
— Fereşte-te, Heda ! înapoi, pentru numele lui
Dumnezeu ! răsună pentru a doua oară, sugrumată,
vocea din cavernă.
Era însă prea tîrziu ca să-i urmeze îndemnul. Heda
şi Simion simţiră cum lespezile se înclină, apoi le
lunecă sub picioare şi înainte de a putea să dea ascul­
tare avertismentului, începură să se prăbuşească în­
tr-un soi de pîlnie fără fund, izbindu-se, ca nişte
mingi, de pereţii ascuţiţi ai stîncilor. Un hohot de
ris batjocoritor răsună din adîncuri.

URMĂRIREA

Tatăl şi fiul păşeau, la fel de tăcuţi, peste cîmpia

de piatră, urmaţi de doi marinari, Mikael şi Fred,
înarmaţi cu puşti. Limarson şi un alt marinar rămă­
seseră la bord, ca să păzească vasuL
Peisajul era de o ariditate neînchipuită. Platoul de
bazalt, sumbru în nuanţele sale cenuşiu-închise, cu
incluziuni scînteietoare de sticlă vulcanică, era brăz-

47
dat de crăpături uriaşe, care se întindeau pe dis­
tanţe de kilometri. Părea o mare împietrită în plină
furtună şi apoi sfîrtecată de explozii gigantice, o
lume a formelor mari, dure, ameninţătoare. Nicăieri
nu se zărea măcar un fir de iarbă sau vreo floare,
cît de plăpîndă. Din loc în loc, aburii care se r i ­
dicau printre stînci dădeau priveliştii un aspect
turbure.
Arne se întoarse către Mikael, marinarul pe care
radiotelegrafistul îl lăsase de cart în locul său.
— Şi Simion nu ţi-a spus unde se duce ? Eşti sigur
de asta ?
— Absolut sigur, domnule inginer. A coborît îm­
preună cu domnişoara Heda în barcă şi i-am văzut
îndreptîndu-se spre mal.
— Şi după ce au acostat, încotro au luat-o ?
— Nu ştiu, domnule Arne. Nu m-am uitat după ei.
Credeam că pleacă la Seydisf jordur.
— Acolo nu sînt, Mikael. A fost Limarson, în zori,
să-i caute... Nu-ţi aminteşti despre ce vorbeau înainte
de plecare ?
— N-am dat atenţie. Abia mă trezisem din somn
şi mai moţăiam încă... De un singur cuvînt îmi amin­
tesc parcă : „erupţia". Cred că s-a repetat de mai
multe ori.
— O erupţie ? N-am observat nici un gheiser prin
apropiere.

48
 — O fi totuşi vreunul.
— Arătau grăbiţi, Mikael ?
— Da, de asta sînt sigur. Chiar foarte grăbiţi.
— Simion voia s-o convingă pe domnişoara Heda
să plece ?
— N u ştiu. Nu mi s-a părut. Amîndoi erau nerăb­
dători să ajungă la ţărm.
— C i u d a t ! Ce i-o fi atras oare pe mal ? Şi unde
o fi dispărut barca ?
Se apropie de tatăl său şi-i spuse încet, ca să audă
numai e l :
— Tare mi-e teamă că acest Simion este omul Ba­
lenei sau al Delfinului!
* Odin îi aruncă o privire dezaprobatoare. Era acum
în fruntea grupului. Mergea tot mai repede, antre-
nîndu-i pe ceilalţi cu autoritate în urma sa. In timp
ce paşii lui de uriaş continuau să fie rari şi egali,
iar barba lui se mişca într-un du-tc-vino lent, Mi­
kael, care era mic de statură, aproape că alerga ca să
se ţină de el.
După o oră de drum, ajunseră la vreo jumătate
kilometru de o stîncă cu înfăţişare ciudată. Părea
o mînă gigantică, crescută din platforma vulcanică,
care aţintea, într-o încleştare disperată, cerul. De la
această stîncă pornea valea Strygge, care urca, si­
nusoidal, spre u n masiv muntos.

4 49
 O mulţime de păsări se adunaseră la picioarele
stîncii, ca un covor negru şi mişcător. Ţipau, fugeau
ba încoace, ba încolo şi din cînd în cînd izbeau cu
ciocul u n a într-alta, de parcă s-ar fi luptat pentru o
pradă. Cîtva timp, nu desluşiseră care era pricina
acestei învălmăşeli.
Apoi, deodată, Arne începu să alerge.
— Un h o i t ! strigă Mikael, cînd ajunseră la cîteva
zeci de metri de stîncă.
Aruncară cu pietre şi păsările începură să se agite,
apoi se ridicară în aer, fîlfîind din aripile lor întu­
necate. O ploaie de pene curgea de sus.
— Un cadavru ! exclamă Fred, cel de al doilea
marinar, cînd ajunseră în apropiere.
F a ţ a mortului fusese sfişiată de ciocurile păsărilor,
aşa încît nu putea fi recunoscut. Hainele erau şi ele
ferfeniţă, înnecate în sînge. In cîteva locuri, furia
devoratoare a răpitoarelor dezvelise oasele albe.
— După statură aduce cu Simion, spuse îngrozit
Mikael.
Arne simţi cum u n fior îngheţat îi trece prin tot
trupul. Simion ? ! Asta înseamnă că poate şi Heda...
Nu sc-ncumeta să ducă gîndul acesta pînă la capăt.
— Nu e Simion I zise Gunnar Krag. Să-1 întoar­
cem : hainele trebuie să fie mai întregi pe spate.
Ajută-mă, Fred !

50
 Fred se trase cu cîţiva paşi înapoi. Cadavrul acesta
ciopîrţit era cel mai înfiorător lucru pe care-1 zărise
vreodată. Avea senzaţia că mîna care l-ar fi atins
s-ar fi descompus, ca sub puterea unei vrăji.
Bătrînul Krag se apropie de cadavru şi îl întoarse
singur.
; — E Bob, Bob Lindsay ! exclamă Arne. Ii recu­
noscu mantaua albastră.
— Da, el e ! spuse căpitanul Krag.
— Şi nici măcar o groapă nu-i putem săpa în
stîncă aceasta! observă Fred, care nu-şi mai putea
lua ochii de la masa de carne sfîrtecată.
Păsările continuau să se rotească deasupra cada­
vrului, coborînd uneori pînă la numai cîţiva metri
de el. Strigătele lor se amestecau strident, asurzindu-i.
— Asta e opera fratelui l u i ! observă Arne încet,
pentru sine.
— Nu-1 putem lăsa aşa, zise Odin. Şi nici nu-1 pu­
tem transporta într-alt loc. Eu spun să acoperim
cadavrul cu o boltă de bolovani şi pietre. Pe urmă,
vom porni în sus, de-a lungul văii Strygge, să ne
continuăm investigaţiile.
Lui Arne i se păru că tatăl lui vorbise nefiresc de
tare, de parcă ar fi vrut să fie auzit şi de altcineva.
— Să luăm mai întîi pietrele aflate aici, lîngă
stîncă asta în formă de mînă şi să le aşezăm peste el,
zise Mikael.

* 51
 — N-or să fie destule, spuse Fred.
— Ai dreptate, observă Gunnar Krag. După ce le
terminăm, rămîneţi voi, Fred şi Mikael, să păziţi de
păsări cadavrul, iar eu şi Arne vom aduna alte pietre,
ceva mai departe.
Din nou, Arne fu surprins de tonul ridicat pe care
vorbise bătrînul. Şi apoi, de ce ţinea să adune el
pietre, lăsînd în schimb pe Fred şi pe Mikael să se
odihnească ? Mikael protestă chiar, spunînd :
— O să mergem noi după pietre, cînd s-or termina
astea de a i c i !
— Taci ! ! şuieră căpitanul, aşa ca să nu poată fi
auzit decît din apropiere. Şi mai în şoaptă : Sîntem
în pericol...
Arne şi marinarii se puseră pe lucru, fără să pro­
testeze, dar şi fără să înţeleagă. Aplecîndu-sc la u n
moment dat în imediata apropiere a lui Arne şi p r e -
făcîndu-se că ridică u n bolovan mai greu, căpitanul
îi spuse, aşa ca numai fiul său să-l"audă :
— Ascultă, Arne ! Două ţevi de puşcă ne pîndesc.
Briganzii sînt ascunşi după nişte stînci. Cadavrul a
fost capcana şi probabil că acum aşteaptă să ne urcăm
de-a lungul văii Strygge, pentru a ne ataca la strîm-
toare. Cînd vom pleca după pietre, îi atacăm pe la
spate.
Arne nu răspunse nimic.

52
 V Cînd sc apropie a doua oară de el, Gunnar Krag ti
fopti :
— Unul o la dreapta, destul de aproape, celălalt
ai departe, la stînga. I-ai văzut ?
— Da, tată, răspunse Arne. I-am zărit acum şi eu.
— Trebuie să-i atacăm neapărat în acelaşi timp,
cam la zece minute după ce-o pornim de aci. Iţi voi
jda semnalul prin trei strigăte de corb.
— Nu vor fi acoperite de ţipetele păsărilor care
dau tîrcoale cadavrului ?
•— î n curînd vor fi mai slabe, vei vedea.
•— Bine, tată.
— Şi nu uita, Arne, că trebuie să-i prindem v i i !
Acum bolta de piatră acoperea aproape cu totul
cadavrul lui Bob şi păsările începură să-şi ia, una
după alta, zborul. Doar cîteva se încăpăţînau să mai
zboare deasupra locurilor.
— N-avem destule pietre p-aici ! spuse iar tare
căpitanul. Hai, Arne ! î n t r - u n sfert de oră sîntem
înapoi, cu desagile pline...
Pornirăm fiecare într-altă direcţie.
— Tu pricepi ceva ? întrebă după cîtva timp Fred.
Despre ce pericol vorbea căpitanul ?
Mikael dădu din u m e r i :
— Habar n-am. Să fim însă cu ochii în patru.
Minutele treceau greu.

53
 Deodată, trei strigăte do corb răsunară şi imediat
după aceea un ţipăt de om şi cîteva împuşcături. Cei
doi marinari îl văzură pe Odin coborînd din spatele
unei stînci.
De partea cealaltă a văii, Arne Krag cobora de ase­
menea, în salturi repezi, ducînd după el un omuleţ,
care se zbătea, fără să izbutească să se smulgă din
strînsoare.
— Ţi-a scăpat, tată ? întrebă tînărul.
— Da, Arne ! A tras în mine şi a trebuit să-1
împuşc.
— Dine că-1 avem măcar pe ăsta, replică Arne.
H e i ! Mikael! Fred ! Veniţi să-1 legăm !... Sper că
n e va fi de folos.
Continua să-1 ţină strîns, de mîinile întoarse la
spate, pe bandit, aceasta într-un în care ai ţine
o broască rîioasă sau alt animal dezgustător.
Păsările nu se mai roteau deasupra bolţii de bo­
lovani care acoperea trupul lui Bob. Descoperiseră
celălalt cadavru şi acum făceau acolo o larmă asur­
zitoare.
Deodată, o rafală de armă automată răsună şi Fred
se prăbuşi într-un lac de sînge. Ceilalţi se retraseră
spre un perele al văii, trăgînd pe rănit şi pe prizo­
nier după ei. Arne şi Mikael se repeziră în sus, căţă-
rîndu-se pe stînci, în timp ce o nouă rafală, răsu-
nînd din altă parte, sfîşia liniştea.

54
 CAPCANA

1 — A murit, domnilor, a m u r i t ! Avea probabil o

fiolă cu otravă ascunsă sub limbă şi a spart-o între
dinţi. Şi cînd mă gîndesc că dumnealui era unica
dumneavoastră şansă de scăpare !... Erik, ia cada­
vrul de aici şi aruncă-1 în curentul subteran...
Omul care vorbise astfel era William Lindsay, fra­
tele lui Bob. In semiobscuritatea peşterii, luminată
doar de o lampă de gaz, o umbră se desprinse de
lingă el şi încarcă mortul în spinare.
— Aşa, Erik ! Eşti u n băiat bun. Numai să nu te
împiedici. S-ar putea ca, în acest caz, domnul Rinolf
să cadă şi să-şi zdrelească degetele. Desigur, de su­
ferit nu va mai suferi, dar să nu uităm că este sub­
directorul unei mari societăţi metalurgice şi întot­
deauna mi-a plăcut să respect rangurile... Cum îi spu­
neaţi dumneavoastră pe „Vasco da Gama" ? îmi
amintesc parcă : „omul cu servieta albastră".
William duse încă un pahar de coniac la gură şi îl
dete peste cap. Se sprijini apoi cu coatele pe măsuţa
plină de băuturi şi se uită la oamenii din faţa lui cu
o privire împăienjenită.
— Aţi rămas deci trei. Dumneata, Olaf Thordal.
eşti patriarhul, iar ei doi — nişte tineri cam uşura-

55
tici. A fost do ajuns să se ridice u n fir de fum peste
acest sediu de campanie al nostru şi dumnealor s-au
lăsat atraşi, ca nişte muşte spre hîrtia ucigaşă...
— Vor veni să ne salveze, tîlharule ! izbucni Heda,
înecreînd zadarnic să se libereze de lanţul care-i lega
braţul de peretele stîncos.
— Ce urît vorbiţi, domnişoară. Oh, nu ! Nu vor
veni — sau mai curînd vor veni altfel decît credeţi
dumneavoastră. S-au prins desigur şi ei în capcană.
Viaţa este o uriaşă capcană, mai precis u n amalgam
de capcane, pe care ni le întindem unii altora.
— Asta pentru unii ca tine ! spuse Simion. Şedea
pe vine, cu capul aplecat înainte.
— Vor veni, William Lindsay ! Şi-atunci vai de
tine ! Tu nu-1 cunoşti pe Odin, spuse Olaf.
—• Nu, dragii mei, nu vă mai faceţi iluzii. Nu vor
veni să vă scape.
Mustaţa mică îi tremura. Mai bău un pahar şi-1 servi
şi pe Erik, care reapăruse. Apoi continuă :
— Eram sigur că vor începe investigaţiile pe m a ­
rele platou de bazalt, iar acolo le va atrage atenţia
stîncă aceea în formă de mînă, unde începe valea
Strygge. La picioarele stîncii am lăsat momeala : ca­
davrul neghiobului ăluia de Bob. Totul a fost precis
calculat. Creştini buni, cum sînt, au încercat desigur
să-i protejeze rămăşiţele de furia păsărilor răpitoare.

56
In timpul acosta, oamenii noştri i-au atacat. Aceasta
a fost capcana şi aş paria o mie contra u n u că nu au
scăpat-o. Am trimis acolo cîţiva băieţi tare isteţi şi
cred că acum îi aduc pe „salvatorii" dumneavoastră
încoace, morţi sau vii. Drept să vă spun, mi-ar place
să fie vii. Nu de alta, dar m-ar amuza peste măsură
să asist la mişcătoarea revedere a celor doi căpitani.
— Monstrule ! izbucni Heda. Eşti primul om de
pe această lume pe care simt că l-aş putea ucide cu
mîna mea.
— Vai, domnişoară Heda, ce limbaj vulgar ! Cîtă
brutalitate ! N-aţi bea mai bine cu mine u n păhărel ?
Cred că mai avem de aşteptat. După socotelile mele,
întîlnirea din valea Strygge a avut loc pe la ora
unsprezece dimineaţa. Acum e abia douăsprezece...
Ce păcat că a murit domnul subdirector Rinolf ! De
fapt, era u n om destul de a b i l : o vulpe şireată, ca şi
mine. Dacă ne-ar fi spus tot ce ştia despre Insula
Urşilor şi despre alte locuri pe care le-a cercetat,
putea să-şi salveze viaţa lui şi a dumneavoastră.
Acum, dumneavoastră nu mai prezentaţi nici o va­
loare practică pentru „Balena" noastră, căci m-am
convins că domnul Thordal nu a prea fost în temă.
— Dar ce-aţi căutat de fapt pe insula aceea p u s ­
tie ? întrebă Simion, care parcă se încolăcise, pradă
unor dureri de şale.

57
 — Ce naivitate turburătoare ! Chiar nu ştiţi, dom­
nule Breazu ? Să vă spună domnul căpitan, omul
„Delfinului" sau cum i se spune prin porturi : „Punea
lui Dumnezeu".
William Lindsay sorbea acum pahar ditpă pahar.
Continuă :
— L-am strîns puţin cu uşa pe fratele meu şi mi-a
povestit, între altele, de capacele acelea de recipiente
pe care le-aţi pescuit. T i , T2, T3 — asta nu-ţi spune
nimic, domnule radiotelegrafist ? '
— Ce vrei să zici ? întrebă Simion.
— De ce să mă mai ascund de dumneavoastră...
Nădăjduiesc că pe lumea cealaltă n-o să ne mai în-
tîlhim, mai ales că nici nu cred în viaţa „de din­
colo"... Deci, cărţile pe faţă : Tantal căutăm, domnule
Breazu. Tantal căuta şi expediţia de pe „Bergen",
organizată de „Delfin", adică de firma suedeză. Mai
precis, minereuri de tantal, de pildă tantalit şi co-
lumbit, ale căror probe au fost strînse în recipien­
tele de pe vas. E un metal extraordinar, cu u n viitor
strălucit. Vă rog să mă credeţi. Deşi a fost descoperit
încă din anul 1801 de compatriotul meu Charles Hat-
chett, abia în secolul nostru a ajuns să fie preţuit la
adevărata lui valoare : echipamentul de radar, m a ­
nile instalaţii chimice şi fotografia în infraroşu sînt
numai cîteva din utilizările sale moderne. Ei bine, „Ba-

58
lena" şi nu „Delfinul" va stăpîni tantalul din Insula
Urşilor. Vom descoperi zăcămintele, chiar fără bună­
voinţa domnului Rinolf : e drept, vom pierde cgva
timp, dar cred că acum expediţia noastră geologică
secretă lucrează deja acolo.
Heda se întoarse spre tatăl ei.
— Nu trebuia să faci asta !
Căpitanul Thordal trase adine aerul în piept. Era
u n bărbat înalt şi slab, cu ochi mari, avînd o e x ­
presie de nesfîrşită bunătate.
— Sigur, fata mea. Ai tot dreptul să mă con­
damni... Am v r u t să ieşim din lipsuri şi n-am ştiut
în ce junglă mă duce afacerea asta. Lombardi mi-a
prezentat-o doar ca o investigaţie minieră, care tre­
buia făcută cu multă discreţie.
— Cînd v-au furat actele ? îl întrebă Simion pe
Thordal. Şi ce-a fost cu mesajele acelea ?
— Să vă spun eu... interveni William Lindsay,
care se sculase în picioare, clătinîndu-se. începuse să
se împleticească la vorbă, şi se întrerupea la fiecare
cîteva cuvinte. O ştiu... mai bine. După naufragiul
lui „Bergen", la care Balena a contribuit şi ea ni-
ţeluş, barca de salvare... a eşuat aci, pe ţărmul is-
landez. î n t i m p ce naufragiaţii dormeau, istoviţi, pe
mal... le-am şterpelit cîteva lucruri şi i-am... curăţat
pe... pe... trei dintre ei. In servieta albastră... n-am

59
găsit însă planurile... şi indicaţiile la care ne... aştep­
tam — probabil că se pierduseră cu prilejul... nau­
fragiului —> aşa că... i-am lăsat pe domnii Rinolf şi
Thordal în viaţă, ca să obţinem mai tîrziu de la ei
verbal ce ne trebuia.
— P i r a t u l ! strigă Olaf.
Lindsay continuă nestingherit, dtipă ce mai- bău
un pahar :
— I-am atras apoi... în această capcană, unde ei
credeau că au căzut printr-o lunecare... naturală.
Ştiam că au un... u n mic radioemiţător şi eram bucu­
roşi că o să vă... atragă pe dumneavoastră încoace.
Timp de cîteva sătpămîni, au dus o existenţă... r o ­
mantică, de robinsoni subpămîntcni, hrănindu-se cu
animale... de peşteră şi devorîndu-şi... ultimele pro­
vizii. Apoi, cînd „Vasco da Gama" a apărut lîngă
ţărm, ne-am arătat în această cavernă şi i-am legat
fedeleş. E limpede... nu ?
— Limpede şi machiavelic ! spuse Heda, încet.
— Niccolo Machiavelli... este idolul meu... domni­
şoară ! observă William Lindsay, care o auzise. Teore­
ticianul lipsei de... scrupule, al folosirii înşelăciunii,
violenţei şi crimei... acest zeu splendid al cinismu­
lui a exprimat marea lege... a re... relaţiilor umane.
— Aşa cum le vezi dumneata, degradate.

60
 — Aşa cum sînt... de fapt şi aşa cum vor fi mereu.
Totul e... să ştii... să ştii să aşezi cursele... domni­
şoară. Să prinzi pe alţii, dar să nu cazi niciodată în
capcană.
Acum, Lindsay se apropiase, cu paşi tot mai ne­
siguri, de prizonieri. întindea tocmai mîna spre Heda,
ca pentru a o bate pe umăr, cînd Simion sări în sus,
ca u n resort. Izbutise să-şi desfacă lanţul, cu ajuto­
rul unei dălţi minuscule, ascunsă în mînecă, pe care
bandiţii nu o observaseră. Lovitura pumnului său îl
•culcă pe Lindsay la pămînt, unde acesta rămase n e ­
mişcat. Simion îi smulse fulgerător pistolul de la
brîu şi-1 îndreptă spre Erik. Traseră amîndoi în ace­
laşi timp şi ambele gloanţe îşi nimeriră ţinta. Erik
se prăbuşi peste măsuţa cu băuturi. Trupul lui zvîcni
de cîteva ori, ca parcurs de friguri şi pe urmă în­
cremeni. Simion, rănit la umăr, căzu în genunchi,
dar reuşi, cu un efort supraomenesc, să se tîrască pînă
la Olaf, pentru a-i da dalta. Apoi îşi pierdu cunoş­
tinţa.
Olaf se liberă curînd de lanţ şi după ce îl bandajă
pe Simion cu batista sa, îi desfăcu şi Hedei lanţul,
îl legă apoi pe William Lindsay. Cît despre Erik,
acesta nu mai era viu. Simion îşi revenise între timp
în fire.
Se pregăteau tocmai să caute ieşirea din peşteră,
cînci o lumină puternică îi orbi. Auziră paşi care

61
coborau, apoi voci cunoscute, tot mai apropiate. Cînd,
în sfîrşit, se obişnuiseră cu revărsarea de raze, Odin şi
Arne erau lîngă ei. Sus, la intrarea în peşteră, zăriră
silueta lui Mikael, care păzea doi oameni cu mîinile
legate la spate.
 Redactor responsabil : TUDOR POPESCU
T e h n o r e d a c t o r : GABR1ELA T A N A S E
Dat la cules 01.09.JOCS. H u n d e t i p a r 2B.li.l060.
Apărut 1866. Comanda nr. 7J95. Tira^ SO.liO. Hirtle
ziar sul d e 50 g/m'. Format 700X1000132. Coli edi­
toriale 2. Coli do tipar 2. A.T. I7.77S. C.Z. pentru
bibliotecile m i c i 811—03.
T i p a r u l e x e c u t a t s u b c o m a n d a n r . 60.577 la
C o m b i n a t u l P o l i g r a f i c „Casa Scînteli", P i a ţ a
S c î n t e i i n r . 1, B u c u r e ş t i — R e p u b l i c a Socialista
România
I