Dreptul financiar

de prof. univ dr E. Bălan

Rezumat din cartea din 2004

De invatat din in carte integral capitolele 10 /Realizarea creanţelor bugetare, 12

Controlul financiar si 11 Raspunderea

Capitolul I - Delimitarea noţiunilor de bani de cea de finanţe

Sunt relaţii financiare numai acele relaţii băneşti care constituie un transfer fără
echivalent direct şi imediat, în folosul societăţii.
Trăsătura caracteristică a finanţelor constă în aceea că resursele băneşti mobilizate
la fondurile publice nu presupun din partea statului acordarea unei contraprestaţii]
directe, imediate sau individualizate. Exemplu, sumele plătite sub forma impozitelor nu
sunt rambursabile în mod direct, adică nu presupun un contraserviciu direct şi imediat.
Funcţiile de bază ale finanţelor publice
Funcţia de mobilizare, repartizare şi utilizare a resurselor băneşti, numită şi
funcţia de repartiţie,
Funcţia de control asupra creării, repartiţiei, circulaţiei şi utilizării resurselor
publice.
Structura relaţiilor financiare
În doctrina contemporană, componentele structurale ale relaţiilor financiare sunt
următoarele: bugetul public (de stat, al asigurărilor sociale de stat şi local),
veniturile publice, cheltuielile publice, împrumutul de stat şi finanţele locale ale
colectivităţilor constituite în unităţile administrativ teritoriale, controlul financiar.
Nu fac parte din structura relaţiilor financiare: circulaţia bănească –monetară,
valutară, precum şi relaţiile băneşti stabilite de agenţii economici cu capital de stat în
derularea obiectului lor de activitate.
O componentă structurală specifică a relaţiilor financiare din ţara noastră este
reprezentată de finanţele aferente instituţiilor publice.

Fondurile publice – reprezintă sumele alocate din bugetul de stat, bugetele locale,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei
statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice
finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe,
contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se
asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, credite externe
contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale precum şi din
bugetele instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetele locale.
Patrimoniul public reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului,
colectivităţilor locale sau ale entităţilor publice ale acestora privind bunurile din
domeniul public sau privat, dobândite sau asumate cu orice titlu.

Sistemul financiar
Conceptul de finanţe publice în sensul material şi cel formal

În sens material prin finanţe publice se înţelege activitatea de formare,

administrare, angajare şi utilizare a fondurilor publice ale statului, unităţilor
administrativ teritoriale şi ale instituţiilor publice ale acestora, implicate în procesul
bugetar. (art 1 alin 1 din Lg 500/2002 a finanţelor publice).
Activitatea finanţelor publice face parte din exercitarea puterii executive a statului
fiind alcătuită din acţiuni dispozitive şi de prestare, pe linia organizării executării şi
executării în concret a legii.
Faptul administrativ financiar este un fapt social care constă în acte juridice şi
operaţiuni financiare săvârşite de organele sau instituţiile abilitate în relaţie cu
persoane fizice sau juridice.
Ce este activitatea financiară şi ce cuprinde aceasta?
Activitatea financiară reprezintă acţiunile, faptele, actele, operaţiunile desfăşurate
de stat sau de colectivităţile locale în derularea relaţiilor financiare, ca relaţii
economice, în formă bănească, reprezentând un transfer de resurse fără echivalent.

1
 Activitatea financiară cuprinde toate componentele unei activităţi administrative:
activă, deliberativă, consultativă şi jurisdicţională.

Structura sistemului financiar ( de văzut pag 6 cartea noua şi pag 15 cartea veche)

Conţinutul economic al finanţelor publice este reprezentat de relaţiile băneşti care

se stabilesc între stat, pe de o parte şi contribuabili, pe de altă parte, în care se
constituie şi utilizează fondurile băneşti necesare satisfacerii intereselor generale ale
societăţii.

Noţiunea şi obiectul dreptului financiar

Dreptul financiar poate fi definit ca ansamblu unitar de norme juridice care
reglementează relaţiile financiare, ca relaţii sociale, în formă economică, de formare,
administrare, întrebuinţare şi control al resurselor financiare publice, aparţinând
statului, colectivităţilor locale şi instituţiilor publice ale acestora.
Dreptul financiar grupează toate normele juridice care reglementează relaţiile
financiare. Dreptul fiscal reprezintă o subramură a dreptului financiar care înmănunchează
normele juridice privind impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului public,
precum şi pe cele referitoare la procedura fiscală.
Dreptul financiar, spre deosebire de cel fiscal, nu se limitează numai la normele
juridice referitoare la impozite, taxe, contribuţii, ci cuprinde şi normele în
conformitate cu care statul îşi asigură sub orice formă resursele financiare.

Normele juridice de drept financiar

Norma juridică, ca elemente constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită,
instituită de puterea publică sau recunoscută de către aceasta, a cărei respectare este
asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Normele juridice cuprinse în
legile bugetare au caracterul unor sarcini, stabilind un cadru precis în limitele căruia
se desfăşoară activitatea financiară a instituţiilor publice şi într-o anumită măsură şi a
altor persoane juridice sau cetăţeni. Dispoziţiile normelor juridice de drept financiar
au, în general, caracter imperativ.
Dintre sancţiunile cuprinse în normele dreptului financiar au caracter specific amenda
fiscală, pentru contravenţii prevăzute de norme ale dreptului financiar, majorările de
întârziere pentru neplata în termenele legale a obligaţiilor bugetare, suspendarea
creditării, supravegherea activităţii economico-financiare.

Izvoarele dreptului financiar

Izvoarele formale ale dreptului financiar sunt acte juridice normative, având forţă
juridică diferită în funcţie de tipul actului şi autoritatea emitentă. Principiul
legalităţii impune ca activităţile financiare să se întemeieze pe dispoziţiile legii,
impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului public putând fi stabilite numai
prin lege.
Izvoarele sunt:
1. Constituţia din 1991 republicată cu modificările aduse de Legea 429 din 2003 în
2003 care cuprinde şi reglementări în materia relaţiilor financiare.
Dispoziţiile din Constituţie sunt dezvoltate prin legi organice, ordinare, ordonanţe
de Guvernului, hotărâri ale Guvernului.
2. Legea este unul din principalele izvoare formale ale dreptului financiar, prin
faptul că ea determină întinderea obligaţiilor bugetare ale cetăţenilor şi autorizează
titularii bugetului să efectueze cheltuielile publice.
3. În sistemul izvoarelor dreptului financiar se cuprind şi hotărârile consiliilor
judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale care cuprind reglementări în materia
finanţelor publice locale.

Raporturile juridice de drept financiar

Raporturile juridice sunt relaţii sociale reglementate de normele juridice.

Premisele fundamentale ale raportului juridic sunt: norma juridică, subiectele de drept şi
faptul juridic.
Particularităţile pe care le prezintă raporturile juridice de drept financiar.

2
 Faptul juridic reprezintă acele împrejurări care, potrivit normelor juridice, duc la
apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, provocând prin aceasta anumite
consecinţe juridice. Faptele juridice pot fi evenimente sau acţiuni umane.
Subiectele raportului juridic de drept financiar.
SUBIECTUL ACTIV trebuie să fie o persoană purtătoare a autorităţii publice –statul, o
colectivitate locală, o instituţie publică aflată în subordonarea acestora. (Ministerul
Finanţelor publice cu structurile sale deconcentrate în teritoriu (direcţiile judeţene),
consiliile locale, Curtea de Conturi, inspectorate, oficii).
SUBIECTUL PASIV al raportului juridic de drept financiar poate fi orice persoană
juridică sau fizică, - contribuabilul căruia norma juridică îi stabileşte obligaţii sau
drepturi pe linia finanţelor publice. Poziţia părţilor în raportul juridic de drept
financiar este aceea de inegalitate, subiectul activ putând pretinde subiectului pasiv
prestaţiile sau abţinerile legale.
Subiectul activ are dreptul de a acţiona pentru executarea bugetului public, de a
acţiona pentru stabilirea şi încasarea, administrarea, utilizarea şi controlul resurselor
financiare publice. Subiectul pasiv are obligaţia de achitare a sarcinilor bugetare, de
folosire, potrivit destinaţiilor legale a sumelor alocate din bugetul public, precum şi
dreptul de a contesta modul de impunere, de executare silită, sancţiunile aplicate.
Conţinutul raportului juridic de drept financiar – natura financiară a drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor.
Obiectul raporturilor juridice financiare priveşte acţiunile sau sancţiunile
subiectelor în realizarea drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din conţinutul raportului
juridic.
Distingem: acţiuni privind stabilirea şi încasarea veniturilor bugetare, acţiuni
privind administrarea şi repartizarea resurselor financiare, acţiuni de control financiar
etc.

Locul dreptului financiar în sistemul dreptului

Ramura dreptului financiar face parte din dreptul public, întrucât, la fel ca
celelalte ramuri de drept public cuprinde norme juridice instituite în scopul satisfacerii
unor interese generale, publice.
Legătura dreptului financiar cu dreptul constituţional este determinată prin prisma
importanţei celui din urmă în oricare sistem de drept.
Organele (instituţiile) publice prin care se derulează relaţiile financiare fac parte
din structurile administraţiei publice, fiindu-le aplicabile în materie de organizare,
dispoziţiile dreptului administrativ.

Ştiinţa dreptului financiar

Noţiunea dreptului financiar are două sensuri. Într-un prim sens, prin drept financiar
înţelegem un ansamblu de norme juridice, care alcătuiesc o ramură distinctă de drept. În
cel de-al doilea sens, prin drept financiar, înţelegem acea ramură a ştiinţei juridice
care cercetează normele dreptului financiar, putându-se vorbi de ştiinţa dreptului
financiar. Obiectul ştiinţei dreptului financiar public îl constituie reglementările
juridice privind bugetul de stat şi procedura bugetară, impozitele şi celelalte venituri
bugetare, cheltuielile bugetare şi publice, creditul public, precum şi controlul financiar
de stat.
Conceptele, teoriile şi principiile ştiinţei dreptului financiar se află în strânsă
legătură cu celelalte ştiinţe juridice, cu teoria generală a dreptului şi cu ştiinţele
juridice de ramură. Ştiinţa dreptului financiar determină conţinutul reglementărilor
juridice privind instituţii de bază ca buget public, impozite, taxe, credit public etc.

BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL

Conceptul de buget public naţional

Resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar
de bugete: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale,
bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii
publice cu caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.
Resursele şi cheltuielile care sunt în aceste bugete, cumulate la nivel naţional
alcătuiesc resursele financiare publice totale, respectiv cheltuielile publice totale care
după consolidare prin eliminarea transferurilor dintre bugetele respective evidenţiază
dimensiunea efortului financiar public. Bugetul public naţional este alcătuit din: bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor
şi ale judeţelor.
Bugetul reprezintă deci, un plan financiar, ceea ce sugerează ideea de echilibru între
două componente: venituri şi cheltuieli. Prin bugetul public se proiectează şi se
3
desfăşoară activitatea financiară, putând aprecia că bugetul public reflectă activitatea
privind finanţele publice ale unui stat.
Dintre trăsăturile pentru bugetul public relevăm:
- bugetul este un act previzional indicând veniturile băneşti ale statului şi
destinaţia acestora exprimată în cheltuieli bugetare:
- este un act de autorizare prin care puterea legislativă împuterniceşte executivul să
cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;
- este un act anual, anul bugetar, ca exerciţiu financiar fiind cel mai potrivit
interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări execuţia veniturilor
şi cheltuielilor;
- bugetul public reprezintă un sistem de fluxuri financiare privind formarea
resurselor băneşti publice, gestionarea, utilizarea şi controlul folosirii acestora;
- bugetul public este şi un instrument de politică a statului în domeniul
fiscalităţii.
Bugetele care compun bugetul public naţional sunt autonome, având venituri şi
cheltuieli distincte, se elaborează şi se aprobă separat, iar titularii acestora sunt în
relaţii de autonomie.
Vom clasifica componentele bugetului public naţional în trei categorii:
- bugete centrale - bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, împreună
cu fondurile speciale constituite pe lângă acestea:
- bugete locale: bugete judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;
- bugetele instituţiilor publice.

Natura juridică a bugetului public

Există cinci teorii referitoare la natura juridică a bugetului de stat: este un act
administrativ; are natura juridică de lege; este un act administrativ şi legislativ, în
acelaşi timp; este un act de planificare; este un plan financiar.
a) Bugetul de stat, potrivit acestei opinii, ar fi un act-condiţie pus de legiuitor la
dispoziţia agenţilor administrativi pentru a realiza acte juridice prin care sunt create
creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi prin care se efectuează plata acestor
creanţe.
b) Se susţine că legea fiind orice decizie emanată de la puterea legislativă, iar
bugetul statului constituind un adevărat program de administraţie adoptat ca o decizie a
legislativului, el este o lege propriu-zisă.
c) Bugetul statului are natura juridică atât de lege cât şi de act administrativ
ajunge la concluzia că "bugetul este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii generale
şi act administrativ în părţile lui creatoare de acte individuale şi concrete".
d) Bugetul este un act de planificare financiară care, în urma adoptării de către
Parlament, printr-o lege emisă în acest scop, dobândeşte natura juridică de lege.
e) Bugetul de stat nu este decât un plan, principalul plan financiar cu caracter
executoriu al statului sau principalul plan financiar anual cu caracter operativ al
statului.

Principiile dreptului bugetar

Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede, la cap. II, că la baza elaborării şi
execuţiei bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi
bugetelor fondurilor speciale stau principiile: universalităţii, publicităţii, unităţi,
anualităţii, specializării bugetare, unităţii monetare.
Prin art 7-13 din OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale sunt prevăzute
următoarele principii aplicabile în materie: principiul universalităţii, principiul
publicităţii, principiul unităţii, principiul anualităţii, principiul unităţii monetare ,
principiul specializării bugetare, principiul echilibrului.
În doctrină este recunoscută aplicarea şi a altor principii ale dreptului bugetar cum
ar fi cel al neafectării veniturilor bugetare.

Principiul unităţii (unicităţii)

Aplicarea acestui principiu presupune înscrierea într-un singur document a tuturor
veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale şi deci, aprobarea în fiecare exerciţiu
financiar a unui singur buget, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea
fondurilor publice. (Art 10 alin 1 Lg 500/2002)
Acest principiu asigură o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor publice, a stării
echilibrului bugetar.
Din punct de vedere politic, principiul unităţii (unicităţii) bugetare facilitează
realizarea controlului Parlamentului şi exercitarea puterii sale de decizie în materia
finanţelor publice.
Lg 500/2002 la art 10 prevede:
4
 „Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme şi
denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile acestui buget, cu
excepţia celor proprii ale instituţiilor publice, precum şi a celor pentru constituirea,
potrivit legii, a fondurilor de stimulare a personalului.”
Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi
ale Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi
cheltuieli cu destinaţie specială, urmând regulile şi principiile acestui buget.
În vederea respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la data intrării
în vigoare a prezentei legi Guvernul va propune Parlamentului modificarea actelor
normative pentru desfiinţarea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse
în bugetul de stat.
Existenţa fondurilor speciale, ca venituri publice constituite prin legi speciale
prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora, reprezintă o derogare la principiul
unităţii bugetare.
În categoria bugetelor autonome fac parte bugetele colectivităţilor locale, elaborate
în temeiul OUG nr 45/2003, bugete care, spre deosebire de cel central sunt supuse
aprobării consiliilor locale judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale.

Principiul universalităţii
Presupune ca bugetul să cuprindă toate veniturile şi cheltuielile publice, deci toate
veniturile şi toate cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului şi nu
în afara acestuia.
Aplicarea acestui principiu are avantajul că permite cunoaşterea exactă a volumului
total al veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi conexiunile dintre acestea.
Respectarea principiului universalităţii bugetare, permite controlul Parlamentului
asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice. Legătura dintre bugetul
instituţiei şi bugetul public reprezintă diferenţa dintre cheltuielile mai mari şi
veniturile proprii (mai mici), adică soldul cheltuielilor.
Dificultatea aplicării acestui principiu constă în dimensiunea bugetului brut care
cuprinde astfel toate veniturile şi toate cheltuielile bugetare anuale de stat.
În bugetele publice moderne descentralizate, creşterea autonomiei bugetare a
comunităţilor locale sau a finanţelor instituţiilor publice speciale face să apară
derogări de la aplicarea în formă pură a acestui principiu. Astfel, instituţiile publice
care obţin venituri proprii lăsate la dispoziţia lor pentru constituirea fondurilor
proprii primesc alocaţii bugetare afectate de aceste venituri ca diferenţă între volumul
total al cheltuielilor prevăzute şi veniturile proprii.
Spre deosebire de bugetul brut, bugetul net cuprinde numai soldul rezultat din
compensarea veniturilor cu cheltuielile, el constituind suma soldurilor reprezentând
vărsăminte din venituri sau acoperirea cheltuielilor.

Principiul echilibrului bugetar

Acest principiu implică întocmirea unui buget public echilibrat, deci balansat:
veniturile publice să acopere cheltuielile publice.
Deficitul bugetar, ca diferenţă între venituri şi cheltuielile mai mari, era apreciat
ca o sursă de pericol care putea duce la bancruta (starea de insolvabilitate) statului şi
la inflaţie, deoarece acoperirea sa presupune împrumuturi de stat sau emisiune monetară
suplimentară.
Bugetele publice actuale se întocmesc şi se execută în condiţii de deficit. Deficitul
bugetar reprezintă autorizarea de cheltuieli superioare veniturilor, provenite din taxe şi
impozite, taxe, contribuţii şi alte prelevări obligatorii.
Prin Legea finanţelor publice se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat
prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţarea directă de către bănci.
Finanţarea deficitului bugetar se asigură prin împrumuturi de stat.
Ministerul Finanţelor Publice poate, pentru a face faţă cheltuielilor statului până la
încasarea veniturilor aprobate si cu aprobarea Guvernului, să emită bonuri de tezaur sau
alte instrumente specifice, purtătoare de dobândă şi a căror scadenţă nu poate depăşi
sfârşitul anului financiar.
Legea finanţelor publice reglementează că, prin legea bugetară anuală, se poate
stabili acordarea de către Banca Naţională a României a unui împrumut, fără dobândă,
pentru acoperirea cheltuielilor administraţiei centrale de stat, pe seama resurselor de
creditare normală ale acesteia.

5
 Principiul specializării (realităţii) bugetare
Potrivit acestui principiu, veniturile bugetare trebuie înscrise în buget şi aprobate
de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice care urmează să se
efectueze, pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor economic, potrivit
clasificaţiei bugetare.
Individualizarea poziţiilor privind veniturile şi cheltuielile publice, a veniturilor
pe resurse şi a cheltuielilor pe destinaţii această individualizare a veniturilor şi
cheltuielilor pe baza unor criterii semnifică specializarea bugetară.
Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o
ordine obligatorie şi după criterii unitare.
Clasificarea bugetară trebuie să fie simplă, clară şi să ofere o imagine privind:
a) sursele de provenienţă a veniturilor, pe categorii, cu identificarea veniturilor
fiscale, nefiscale, extraordinare, etc;
b) destinaţiile cheltuielilor, curente şi de capital, precum şi pe ramuri şi pe
domenii de activitate, pe ordonatorii de credite.
Atenţie! Respectarea specializării bugetare, prin clasificaţia bugetară, presupune
utilizarea creditelor bugetare în cadrul destinaţiilor pentru care s-au aprobat,
neadmiţându-se virarea acestora de la un ordonator la altul sau de la un capitol de
cheltuieli la altul. Virările de credite bugetare, între celelalte subdiviziuni ale
clasificaţiei bugetare la nivelul fiecărui ordonator de credite se pot efectua fiind de
competenţa acestuia pentru bugetul propriu şi pentru bugetele subordonate.
Clasificaţia bugetară tip, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice cuprinde ca
subdiviziuni: părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe, articole, alineate.

Principiul anualităţii
Aplicarea acestui principiu presupune că Guvernul este autorizat de către Parlament să
încaseze venituri publice şi să efectueze cheltuieli publice pe o durată de timp
determinată, de un an (12 luni calendaristice) care corespunde exerciţiului bugetar. La
expirarea acestei perioade, este necesară o nouă autorizare a Parlamentului pentru o altă
perioadă de timp, pentru un nou an bugetar.
Conform principiului anualităţii, bugetul public trebuie aprobat în fiecare an de
către Parlament.
Anualitatea permite Parlamentului să examineze proiectul bugetului public şi odată cu
acesta să exercite şi controlul asupra politicii executivului.
Din punctul de vedere istoric, anualitatea bugetului este considerată prima regulă
bugetară aplicată în practică.
Anul bugetar poate sau nu să coincidă cu anul calendaristic. Exemplu: Austria,
România, Franţa anul bugetar coincide cu cel calendaristic, dar in Marea Britanie, Canada,
Japonia nu se întâmplă acest lucru.
Principiul anualităţii nu semnifică numai intervalul de timp pe care parlamentul
autorizează executivul să încaseze venituri publice şi să efectueze astfel de cheltuieli,
ci şi aceea a perioadei de timp în care se execută bugetul public. Această perioadă poate
să coincidă sau nu cu cea pentru care s-a aprobat bugetul.
În teoria finanţelor, se apreciază că execuţia bugetului public, respectiv încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor autorizate pentru fiecare an bugetar, poate fi
organizată în două modalităţi alternative: sistemul exerciţiului bugetar; si sistemul de
gestiune bugetară.
Legea finanţelor publice stabileşte că exerciţiul bugetar este anual, coincide cu anul
calendaristic şi se încheie pe baza normelor metodologice elaborate de Min. Finanţelor
Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit
neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va
plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Constituţia României consacră principiul anualităţii în elaborarea, aprobarea şi
executarea bugetului de stat şi a celui al asigurărilor sociale de stat. De la acest
principiu este prevăzut o singură excepţie ”dacă legea bugetului de stat şi legea
bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptat cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare, bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale de stat ale anului precedent pentru adoptarea noilor bugete.

Principiul publicităţii
Potrivit acestuia, bugetul public, în toate componentele sale, se aduce la cunoştinţă
tuturor celor interesaţi, opiniei publice.
Art.9 din Legea finanţelor publice prevede:
"Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:
6
 a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor cu prilejul
aprobării acestora;
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de
aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege".
Cu ocazia dezbaterilor parlamentare sau în şedinţele consiliilor locale pentru
bugetele locale, şedinţe care au un caracter public, au loc dezbateri asupra principalelor
prevederi bugetare.
După adoptarea legii cu privire la bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de
stat, precum şi a bugetelor locale, acestea se publică în foaia oficială Monitorul
Oficial, respectiv Monitoarele judeţelor, pentru bugetele locale, existând posibilitatea
cunoaşterii prevederilor acestora.

Principiul neafectării veniturilor

cest principiu nu apare în Legea finanţelor publice dar este consacrat de teoria
finanţelor publice.
Conform acestui principiu, veniturile bugetare, prin perceperea lor, se
despersonalizează, nefiind permisă perceperea unui venit public pentru finanţarea unei
anumite cheltuieli publice determinate.
Nerespectarea acestui principiu este rezultatul încălcării şi a altor principii
bugetare, cum ar fi universalitatea şi unitatea bugetară.
Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare comune, cu
excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au stabilite destinaţii distincte.

Principiul unităţii monetare

Acest principiu a fost introdus prin art 13 din LG 500/2002 privind finanţele publice.
Potrivit cerinţelor principiului "toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă
naţională".
Constituţia art 137 alin 2 „Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia
este banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate
recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene.

Izvoare formale ale reglementărilor bugetare

Supunându-se principiului legalităţii, administrarea finanţelor publice este
reglementată prin normele dreptului.
Resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem de
bugete, care cuprinde: bugetului de stat; bugetului asigurărilor sociale de stat;
bugetelor fondurilor speciale; bugetului trezoreriei statului; bugetelor instituţiilor
publice autonome; bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din
bugetul de sta, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după
caz; bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetului
fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetul fondurilor
externe nerambursabile.
În cadrul legilor bugetare anuale se includ următoarele:
a) legea bugetului de stat, legea de rectificare a bugetului de stat;
b) legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea de rectificare a bugetului
asigurărilor sociale de stat.
Rezultatele fiecărui exerciţiu bugetar se aprobă prin: a) legea privind contul general
anual de execuţie a bugetului de stat; si b) legea privind contul general de execuţie a
bugetului asigurărilor sociale de stat.

Capitolul V
Elaborarea bugetului de stat

Guvernul –exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor

publice, elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de
stat pe care le supune separat aprobării Parlamentului. Asigură realizarea politicii
fiscal –bugetare care ia în considerare perspectivele economice şi priorităţile politice
cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament.
Guvernul asigură:
1. elaborarea raportului privind situaţia macroeconomică pt. anul bugetar respectiv
şi proiecţia acestuia in următorii de 3 ani,

7
 2. elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre
adoptare parlamentului, în cadrul termenului limită prevăzut de lege.
3. supunerea spre adoptarea Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare şi a
contului general anual de execuţie.
4. utilizarea fondului de rezervă bugetară şi a fondului de intervenţie la
dispoziţia sa pe bază de hotărâri.
5. exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice, scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri
pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar după caz.

Parlamentul adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare elaborate de

Guvern (ca proiecte) în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.
Ministerul Finanţelor Publice are în domeniul bugetar următoarele atribuţii:
 dispune măsurile necesare pt aplicarea politicii fiscal bugetare,
 emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de prezentare a
acestora,
 solicită rapoarte şi informaţii oricăror instituţii care gestionează fonduri
publice,
 aprobă clasificaţiile bugetare precum şi modificările acestora.
 analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor,
 emite norme metodologice, precizări şi instrucţiuni prin care se stabilesc
practicile şi procedurile pt încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea,
ordonanţarea şi plata cheltuielilor, controlul cheltuirii acestora, încheierea
exerciţiului bugetar anual, contabilizarea şi raportarea.
 stabileşte conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor elaborate de
ordonatorii principali de credite,
 colaborează cu Banca Naţională la elab. Balanţei de plăţi externe, a balanţei
creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi
valutar. Etc

Calendarul bugetar de citit din carte

Conţinutul bugetului de stat

„orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de stat, dacă legea nu
prevede altfel”. Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar cumulate la nivel naţional
alc. Veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale.
Creditele bugetare aprobate se utiliz.pt finanţarea funcţiilor administraţiei
publice, programelor, acţiunilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare potrivit
scopurilor prevăzute in legi şi alte reglementări.
Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare.
Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi,
capitole, subcapitole, titluri, articole, alineate, după caz.
Cheltuielile sunt prevăzute în capitole şi articole şi au destinaţie precisă şi
limitată.
Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de
autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale..
Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare.
Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită
dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.
Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar în conformitate cu
creditele de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.
Programele se aprobă ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite.
Fondurile externe nerambursabile se cuprind în anexe la bugetele ordonatorilor
principali de credite şi se aprobă o dat cu acestea.

În bugetul de stat se include Fondul de rezervă bugetară şi Fondul de intervenţie la

dispoziţia Guvernului.
Fondul de rezervă bugetară se repartizează unor ordonatori principali de credite ai
bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului, pentru
finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar.
Fondul de intervenţie se repartizează unor ordonatori principali de credite ai
bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului, pentru
finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi naturale
şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.
În cursul exerciţiului bugetar Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului poate
fi majorat de Guvern din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului în funcţie de

8
necesităţile privind asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor calamităţilor
naturale.
Bugetul public reprezintă un plan anual, o balanţă cuprinzând pe de o parte
venituri, iar pe de altă parte cheltuieli. Este foarte importantă o dimensionare corectă a
veniturilor şi a cheltuielilor cuprinse în bugetul public pentru a se lua o decizie
politică pertinentă.
Teoria finanţelor identifică trei metode clasice de evaluare a veniturilor şi
cheltuielilor:
Metoda autonomă se iau drept bază la întocmirea bugetului, veniturile şi
cheltuielile ultimului buget al cărui exerciţiu a fost încheiat şi se efectuează evaluări
forfetare.
Metoda majorării (diminuării) se bazează pe rezultatele executării bugetului de stat
în ultimii ani, pe un interval de minimum 5 ani consecutivi, determinându-se ritmul anual
de crestere (descrestere) a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Metoda evaluării directe presupune efectuarea de calcule pentru fiecare sursă de
venit şi fiecare categorie de cheltuieli.

Ajutorul de stat –înseamnă orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de
către unităţile administrativ teritoriale, din resurse de stat sau resurse ale
colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să
distorsioneze concurenţa, prin favorizarea anumitor întreprinderi, a producţiei anumitor
bunuri, a prestării anumitor servicii sau afectează comerţul dintre România şi statele
membre ale UE, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurenţial normal.
Sursa- resursele financiare publice colectate în bugetul public şi în fondurile speciale.
Ajutorul de stat se concretizează într-un transfer de venituri viitoare certe sau posibile
si care asigură unui agent economic un beneficiu de natură economică sau financiară pe
care nu l-ar fi obţinut în absenţa acestor măsuri. Beneficiile rezultate vor fi
considerate ajutor de stat dacă conferă un avantaj special anumitor agenţi economici sau
anumitor bunuri, servicii sau regiuni.
Ajutorul de stat poate lua forma unei scheme de ajutor de stat sau a unui ajutor
individual. În ajutorul de stat se includ: subvenţii, anularea de datorii, preluarea
pierderilor, exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor şi impozitelor, garanţii
acordate de stat, ajutoare sub forma serviciilor publice generale pentru activitatea
economică, în termenii şi în condiţiile care nu favorizează anumite sectoare sau anumiţi
agenţi economici, ajutoare pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre naturale sau
de evenimente excepţionale, împrumuturi sau garanţii acordate de autorităţile publice şi
organisme care administrează resursele statului, participări cu capital ale statului sau
ale altor organisme publice, dacă rata profitului este estimată a fi cel puţin egală cu
rata profitului anticipat de către un investitor privat prudent.

Orice ajutor de stat sub orice formă şi indiferent de beneficiar trebuie autorizat de
Consiliul Concurenţei, care după ce examinează notificarea are 3 posibilităţi: fie emite
decizia de autorizare a ajutorului de stat, fie emite decizia de respingere a autorizării,
fie decide deschiderea unei investigaţii atunci când măsura notificată prezintă îndoieli
cu privire la compatibilitatea sa.

Investiţiile publice
Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate
din fonduri publice se cuprind în proiectele de buget, în baza programelor de investiţii
publice care se prezintă ca anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.
Ordonatorii principali de credite trebuie să prezinte anual programul de investiţii
publice pe clasificaţia funcţională, această clasificaţie grupează cheltuielile după
destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective.
Ordonatorii principali de credite trebuie să transmită pentru fiecare obiectiv de
investiţii inclus în programul de investiţii informaţii financiare şi nefinanciare.
Informaţiile financiare includ:
 valoarea totală a proiectului,
 creditele de angajament,
 creditele bugetare,
 graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie,
 analiza cost- beneficiu
 costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune.
Informaţiile nefinanciare trebuie să includă: strategia în domeniul investiţiilor,
descrierea proiectului, stadiul fizic al obiectivelor.
Min. Finanţelor Publice este împuternicit să stabilească conţinutul, forma, şi
informaţiile referitoare la programele de investiţii necesare în procesul de elaborare a
bugetului. Acesta stabileşte prin norme metodologice criteriile de evaluare şi selecţie a
9
obiectivelor de investiţii publice. Min. Finanţelor trebuie să analizeze programul de
investiţii din punct de vedere al încadrării în limitele de cheltuieli stabilite, al
respectării criteriilor de selecţie şi prioritizare şi a eşalonării creditelor bugetare în
funcţie de durata de execuţie a obiectivelor. Min. Finanţelor coordonează monitorizarea
întregului program de investiţii, scop în care trebuie să solicite ordonatorilor
principali de credite toate informaţiile necesare.
Ordonatorii principali de credite, pe propria răspundere, actualizează şi aprobă
valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou sau în continuare, în funcţie de evoluţia
indicilor de preţuri. Această operaţiune este supusă controlului financiar preventiv.
Ordonatorii principali de credite sunt responsabili de realizarea obiectivelor de
investiţii incluse în programele de investiţii.
Aprobarea bugetului de stat –etapele sunt:
1. examinarea proiectului legii şi a raportului Guvernului de către comisiile
permanente ale fiecărei Camere,
2. avizele comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice se transmit comisiei
permanente de buget –finanţe, bănci, împreună cu eventualele amendamente
formulate,
3. comisiile de buget –finanţe ale celor două Camere reunite întocmesc un raport
comun asupra proiectului de lege care cuprinde toate amendamentele celorlalte
comisii şi formulează propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea
proiectului de lege care se transmit plenului,
4. dezbaterea generală a proiectului legii în plenul celor două Camere,
5. dezbaterea pe articole a proiectului legii,
6. adoptarea legii de aprobarea a bugetului de stat pe baza votului de ansamblu,
care poate fi deschis sau secret.

Execuţia bugetului de stat

Execuţia bugetului de stat presupune încasarea integrală şi la termen a impozitelor,
taxelor şi a celorlalte venituri publice şi efectuarea cheltuielilor publice în
concordanţă cu destinaţiile stabilite.
1. Guvernul - exercită conducerea generală a execuţiei bugetelor centrale. Guvernul
examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetară şi stabileşte
măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar.
Prin legea bugetară, Guvernului i s-a stabilit competenţa de a aproba modificări în
structură şi între ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în nivelul total al
cheltuielilor din credite externe, în funcţie de derularea programelor de împrumut extern,
aprobate potrivit legii.
Guvernul poate fi autorizat pentru a efectua şi/sau urmări:
- contractarea unor împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetului de stat, precum şi
pentru refinanţarea datoriei publice interne, ale cărei rate sunt scadente în anul bugetar
de referinţă;
- folosirea ca resurse de rambursare a datoriei publice preluate de către stat a sumelor
provenite din vânzarea acţiunilor pe care statul le deţine la societăţile comerciale;
- aprobarea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli pentru care se vor putea efectua
plăţi în avans din fondurile publice ale noului an bugetar;
- propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a schimbărilor intervenite în
evoluţia indicatorilor macroeconomici;
- contractarea de împrumuturi externe în numele şi în contul statului pentru realizarea
programelor de dezvoltare, restructurare economică, realizarea altor obiective sau acţiuni
de interes public.
2. Ministerul Finanţelor Publice, potrivit Legii finanţelor publice, ia măsurile necesare
pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului,
cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare.
Ministerul Finanţelor Publice exercită atribuţii importante ca:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor din bugetul de stat, pe
capitole de clasificaţie bugetare;
- deschiderea creditelor bugetare şi alimentarea cu fonduri a conturilor bancare deschise
pentru ordonatorii principali de credite.
- efectuarea transferurilor de către autorităţile colectivităţilor locale, în
limitele prevăzute de bugetul de stat în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare,
- efectuarea controlului preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor
publice, precum şi controlul de gestiune asupra patrimoniului public,
- conducerea trezoreriei naţionale.
3. Ordonatorii de credite sunt persoanele împuternicite prin lege sau prin delegare să
dispună şi să aprobe orice acţiuni cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau a

10
patrimoniului public, indiferent de natura acestora. Ordonatorii sunt conducătorii
instituţiilor publice care primesc credite bugetare prin legea bugetului de stat.
Ordonatorii de credite sunt de trei grade:
- Ordonatori principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii
şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
conducătorii autorităţilor administrative autonome. Aceştia repartizează creditele
bugetare, aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele
fondurilor speciale, pe unităţile ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora
cuprinse în bugetele respective şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu,
cu respectarea dispoziţiilor legale.
Atenţie! Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi
repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor
persoane împuternicite în acest scop. Ei pot repartiza creditele bugetare numai după
reţinerea a 10% din prevederile aprobate unităţilor subordonate, pt asigurarea unei
execuţii bugetare prudente, cu excepţia cheltuielilor de personal şi a celor care decurg
din obligaţiile internaţionale care vor fi repartizate integral.
- Ordonatorii secundari de credite sunt conducători ai instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite care aprobă
efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale
şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror
conducători sunt ordonatori terţiari de credite
- Ordonatorii terţiari de credite sunt conducători de instituţii publice cu personalitate
juridică din subordinea ordonatorilor principali sau secundari de credite, care utilizează
creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor
instituţiilor pe care le conduc.

Ordonatorii principali şi cei secundari au pe lângă atribuţii legate de întrebuinţarea

sumelor aprobate pentru instituţiile proprii şi atribuţii de repartizare a alocaţiilor
bugetare pe instituţii aflate în relaţie de subordonare.
Ordonatorii de credite răspund de:
a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
repartizate şi aprobate legal;
b) realizarea veniturilor;
c) angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza unei gestiuni financiare;
d) integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor
financiare asupra situaţie patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
f) organizarea monitorizării programului de achiziţii publice şi a programului de lucrări
de investiţii publice;
g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.

Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe trimestre şi pe ordonatori

de credite
Veniturile şi cheltuielile se repartizează pe trimestre în funcţie de termenele legale
de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de
finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în bugetele
centrale se aprobă de către:
1. Min. Finanţelor Publice pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora pe
titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la
venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale , la propunerea ordonatorilor
principali de credite, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi
pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea
ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale
ale finanţelor publice ale Ministerului Finanţelor Publice.
2. Ordonatorii principali de credite pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei
bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite
bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz,
3. Ordonatorii secundari de credite pentru bugetele proprii şi pentru bugetele
ordonatorilor terţiari de credite bugetare.

11
 Modificarea destinaţiei creditelor bugetare
Prin legea bugetară anuală se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui
exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora.
Structura funcţională grupează cheltuielile după destinaţia lor pentru a evalua
alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile
publice.
Structura economică grupează cheltuielile după natura şi efectul lor economic.
Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară
anuală nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator principal de
credite. Cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor altui capitol. Utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele
aprobate legal atrage răspunderea juridică a celor vinovaţi.
Tipuri de modificări:
1. virările de credite bugetare între subdiviziunile clasificaţiei bugetare,
2. transferul creditelor bugetare.

Realizarea veniturilor bugetare

Principiile care stau la baza realizării veniturilor bugetare:

1. impozitele, taxele şi orice alte venituri se înscriu în bugetul de stat numai
dacă au fost stabilite prin lege,
2. legea bugetară anuală aprobă pentru fiecare an lista impozitelor, taxelor
precum şi a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă,
3. este interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire, de contribuţii
directe sau indirecte, în afară de cele stabilite prin lege.
Orice venit neîncasat până la data de 31 decembrie a anului se va încasa în bugetul
anului următor.
Încasarea veniturilor se realizează prin mai multe procedee: calcularea şi plata
directă a acestora de către subiecţii impunerii, calcularea, reţinerea şi vărsarea la
bugetul de stat a impozitului datorat de către o terţă persoană, impunerea şi debitarea de
către organele fiscale.

Execuţia cheltuielilor bugetare

Creditele bugetare -sumele aprobate prin bugetul public în limita cărora se pot
angaja, ordonanţa şi efectua plăţi reprezintă creditele bugetare.
Denumirea provine dintr-o convenţie terminologică şi se deosebeşte esenţial de
împrumut.
Angajarea, contractarea de lucrări, bunuri şi servicii, precum şi efectuarea de
cheltuieli de către ordonatorii de credite se fac numai cu respectarea prevederilor legale
şi în limita creditelor bugetare aprobate, pe baza clasificaţiei bugetare.
Creditele bugetare au caracter nerambursabil şi nu sunt purtătoare de dobândă. Scopul
lor – finanţarea bugetară definitivă şi cu titlu gratuit , deci fără echivalent.
Un principiu de bază în execuţia cheltuielilor bugetare este obligativitatea
respectării destinaţiei cheltuielilor aprobate prin legea bugetară.
Creditele bugetare aprobate prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate într-un alt
exerciţiu bugetar.
Aprobarea deschiderii de credite se face în limita creditelor şi potrivit
destinaţiilor aprobate pe capitole, subcapitole, titluri de cheltuieli.
Procedura execuţiei cheltuielilor bugetare începe prin deschiderea creditelor
bugetare. După deschiderea creditelor bugetare , ordonatorii principali procedează la
repartizarea creditelor bugetare în baza dispoziţiei bugetare atât pentru cheltuielile
proprii cât şi pentru instituţiile din subordine.
Achitarea sumelor cuvenite din creditele bugetare se efectuează prin operaţiunile de
plată, efectuate ca urmare a ordonanţării cheltuielii în favoarea terţului creditor.
Executarea bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care
au calitatea de ordonator de credite de cele ale persoanelor care au calitatea de
contabil.

Capitolul VII
Noţiunea de instituţie publică –denumire generică ce include comunele, oraşele,
municipiile, sectoarele Mun Bucureşti, judeţele, Mun. Bucureşti, instituţiile şi
serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de
modul de finanţare a activităţii acestora. (OUG nr 45/2003).
Instituţiile publice sunt persoane juridice înfiinţate prin acte de putere de către
stat sau de către o colectivitate locală, în scopul realizării unor acţiuni de dispoziţie
12
ori de prestaţie. În identificarea unei organizaţii ca instituţie publică este importantă
prezenţa în capacitatea juridică a acesteia a puterilor de autoritate publică, de comandă
administrativă, alături de drepturile patrimoniale.
Ca persoană juridică instituţia publică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale.
Majoritatea instituţiilor publice se află în raporturi de subordonare ierarhică care
presupun exercitarea puterilor de instrucţie şi de control şi reformare. Unele instituţii
publice sunt de interes naţional altele de interes local. O trăsătură importantă a
instituţiilor publice se referă la modul asigurare a resurselor financiare.
Obiectul de activitate al instituţiilor publice este asigurarea în mod continuu a unor
activităţi de interes public din domenii diverse: social-cultural, apărarea naţională,
acţiuni economice etc
Din punct de vedere al dreptului financiar interesează alături de sfera de cuprindere
a conceptului şi reglementările juridice privind modul de finanţare a instituţiilor
publice, legăturile cu bugetul public, competenţele pe linie financiară.

Instituţiile publice statale sunt acele instituţii care aparţin statului şi nu

colectivităţilor locale având legături cu bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat sau bugetele fondurilor speciale.
Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor publice:
1. integral din bugetul de stat, al asigurărilor sociale de stat, al fondurilor
speciale
2. din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat, al
asigurărilor sociale de stat, al fondurilor speciale.
3. integral, din venituri proprii.
Instituţiile publice care sunt finanţate integral din bugetul de stat, al asigurărilor
sociale de stat, al fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate la
bugetul din care sunt finanţate.
Deşi există şi instituţii publice care realizează venituri proprii, regula este aceea
a finanţării bugetare, conducătorii având calitatea de ordonatori de credite.
Instituţiile publice pot folosi pentru desfăşurarea activităţii lor, bunuri materiale
şi fonduri băneşti primite de la persoanele juridice şi fizice sub formă de donaţii şi
sponsorizări, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice, în situaţia instituţiilor
publice finanţate integral de la buget, se varsă direct la bugetul din care se finanţează
acestea. Cu aceste sume se majorează creditele bugetare ale bugetului respectiv şi se vor
utiliza cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător.
Lunar, în termen de 10 zile de la expirarea lunii, ordonatorii principali de credite
sunt obligaţi să transmită Min. Finanţelor situaţia privind sumele virate la buget şi
utilizate, în vederea introducerii modificărilor corespunzătoare în volumul şi structura
bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, al fondurilor speciale după caz.
Bunurile materiale primite sub formă de donaţii şi sponsorizări se înregistrează în
contabilitatea acestora.
Sumele încasate din vânzarea ca atare sau din valorificarea materialelor rezultate în
urma demolării, dezmembrării sau dezafectării a unor mijloace fixe sau din vânzarea unor
bunuri materiale care aparţin instituţiilor publice finanţate constituie venituri ale
bugetului de stat, al asig. sociale de stat sau al fondurilor speciale , după caz şi se
varsă la acestea.
Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice finanţate se
regularizează la sfârşitul anului cu bugetul din care sunt finanţate în limita sumelor
primite de la acesta.
Excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice finanţate
integral din venituri proprii se reportează în anul următor.
Bugetele de venituri şi cheltuieli pentru activităţile finanţate integral din venituri
proprii se întocmesc o dată cu bugetul instituţiei publice de care aparţin şi se aprobă o
dată cu bugetul acesteia.
Excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale
activităţilor finanţate integral din venituri proprii se reportează în anul următor.
Finanţarea instituţiilor şi serviciilor publice locale se asigură :
 integral din bugetul local, în funcţie de subordonare,
 din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul local,
 integral, din venituri extrabugetare.

Instituţiile şi serviciile publice finanţate integral din bugetul local varsă

veniturile realizate la acest buget.
Veniturile extrabugetare provin din chirii, taxe, manifestări culturale şi sportive,
publicaţii etc.
13
 Competenţa de aprobare a bugetelor instituţiilor şi serviciilor publice locale diferă,
în funcţie de modul de finanţare a acestora:
- cele finanţate integral sau parţial din bugetele locale se aprobă de către
consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale, în funcţie de subordonarea
acestora,
- cele finanţate integral din venituri extrabugetare se aprobă de către organul de
conducere al acestora cu avizul ordonatorului principal de credite.
Execuţia de casa a bugetelor instituţiilor şi serviciilor publice de interes local se
efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului.
Execuţia de casa a bugetului reprez. complexul de operaţiuni care se referă la
încasarea, păstrarea şi eliberarea de resurse financiare pt efectuarea cheltuielilor
publice. Principiile care stau la baza executiei de casa sunt:
- Delimitarea atribuţiilor persoanelor care dispun de utilizarea resurselor
financiare , de atribuţiile celor care execută încasarea acestora,
- Unitatea de casa – veniturile fiecărui buget sunt concentrate în întregime în
cont.

Punctul 7.4 Acte procedurale privind execuţia bugetelor instituţiilor publice – nu

este în cartea Editia a II a

Acte procedurale privind execuţia bugetelor instituţiilor publice

Sumele aprobate prin bugetul public pe destinaţii în limita cărora se pot angaja,
ordonanţa, efectua plăţi reprezintă credite bugetare. Acestea sunt limite maxime care nu
pot fi depăşite, iar modificările lor se pot face numai în condiţiile legii.
Potrivit normelor legale în vigoare, instituţiile publice trebuie să respecte în
procesul execuţiei cheltuielilor bugetare o procedură care cuprinde 4 faze: angajarea,
lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Potrivit dispoziţiilor art 52 din Lg 5000/2002 privind finanţele publice,
operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonării cheltuielilor bugetare sunt de
competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza propunerilor şi avizelor
compartimentelor de specialitate ale instituţiilor publice.
1. Angajarea cheltuielilor
Ordonatorii de credite încheie acte juridice care dau naştere unor raporturi
juridice comerciale, civile, de muncă în conţinutul cărora figurează obligaţii pe seama
fondurilor bugetare. În aplicarea principiului anualităţii, potrivit căruia plăţile
efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget, aparţin exerciţiului
corespunzător de execuţie a bugetului respectiv şi a prevederilor legale, potrivit cărora
pt a efectua o plată este obligatorie parcurgerea celor trei faze prealabile: angajarea,
lichidarea , ordonanţarea, se impune punerea în rezervă a creditelor bugetare angajate.
În vederea respectării acestei cerinţe, angajamentul bugetar prin care au fost
rezervate fonduri publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate,
precedă angajamentul legal. Ordonatorilor de credite le este interzisă aprobarea unor
angajamente legale fără asigurarea că au fost rezervate şi fondurile publice necesare
plăţii acestora în exerciţiul bugetar.
Angajamentul legal reprezintă un act juridic din care rezultă o obligaţie pe seama
fondurilor bugetare. Poate fi un contract de achiziţie publică, de împrumut. Trebuie să
fie în scris şi semnat de către ordonatorul de credite.
Proiectele angajamentelor legale nu vor putea fi aprobate de către ordonatorul de
credite decât dacă au primit viza de control financiar preventiv. Acest aviz se acordă
dacă au fost îndeplinite următoarele:
 Proiectul respectă condiţiile formale cerute de normele legale,
 Există credite bugetare disponibile la subdiviziunea corespunzătoare din
bugetul aprobat,
 Proiectul de angajament legal se încadrează în limitele angajamentului bugetar
stabilite potrivit legii,
 Proiectul de angajament legal respectă toate prevederile legale care îi sunt
aplicabile, în vigoare la data efectuării sale, (controlul de legalitate)
 Proiectul de angajament legal respectă sub toate aspectele ansamblul
principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile
categoriei de cheltuieli din care fac parte (controlul de regularitate).
Ordonatorii de credite nu pot încheia nici un angajament legal cu terţe persoane, fără
viza de control financiar preventiv decât în condiţiile autorizate de lege. Evidenţa
cheltuielilor este ţinută de compartimentul de contabilitate din instituţia publică.

14
 2. Lichidarea cheltuielilor
Constă în săvârşirea unor operaţiuni administrativ-financiare de verificare a
existenţei angajamentelor, a realităţii sumei datorate, a condiţiilor de exigibilitate
ale angajamentului legal.
Verificarea se face prin verificarea documentelor justificative. Operaţiunile de
urmărire a respectării condiţiilor de exigibilitate a obligaţiei constau în verificarea
datelor înscrise în angajamentele legale, care trebuie să cuprindă date cu privire la
termenele de plată a obligaţiilor.

3. Ordonanţarea cheltuielilor

Pe baza confirmării de către persoana împuternicită că există o obligaţie certă,

lichidă şi exigibilă la o anumită dată, ordonatorul de credite emite „ordonanţarea de
plată” pentru efectuarea plăţii.
Ordonanţarea de plată reprez. actul prin care ordonatorul de credite dă dispoziţie
conducătorului compartimentului financiar –contabil să stingă raportul juridic
obligaţional şi să întocmească instrumentele de plată a cheltuielilor. Ordonanţarea de
plată trebuie să fie însoţită de documentele justificative în original şi să poarte viza
persoanelor autorizate din compartimentele de specialitate.
Şi actul juridic al ordonanţării de plată este supus condiţiei procedurale anterioare
emiterii a avizului conform emis sub forma vizei de control financiar preventiv. În lipsa
vizei de control financiar preventiv, ordonanţarea de plată nu produce efecte juridice şi
nu creează obligaţii în sarcina conducătorului compartimentului financiar contabil.
După aprobarea legală, ordonanţarea de plată împreună cu toate documentele
justificative în original trebuie să fie înaintate conducătorului compartimentului
financiar- contabil pentru plată.,

4. Plata cheltuielilor
Plata reprezintă actul juridic de drept financiar prin care se stinge obligaţia
bugetară angajată legal, instituţia publică fiind eliberată de obligaţiile sale faţă de
terţii creditori.
Plata cheltuielilor se efectuează de către persoanele autorizate care poartă denumirea
de contabil. Atribuţiile efectuării plăţii aparţin şefului compartimentului financiar
contabil care o va asigura în limita creditelor bugetare deschise şi neutilizate sau a
disponibilităţilor aflate în conturi.
Instrumentele de plată utilizate: cecul de numerar şi ordinul de plată pentru
trezoreria statului care se semnează de către 2 persoane: conducătorul compartimentului
financiar contabil şi o persoană care are atribuţii în efectuarea plăţii.
Ordinele de plată se emit pe numele fiecărui creditor, urmând a fi datate, numerotate
şi vor avea înscrise în spaţiul rezervat obiectului plăţii şi subdiviziunea bugetului
aprobat de la care se efectuează plata. Ele se emit pe baza documentelor justificative din
care să reiasă că urmează să se achite integral sau parţial o datorie contractuală şi
justificată.

Capitolul VIII –Datoria publică (de învăţat din carte, iar cei care au cartea ediţia a
II a învaţă din foile xeroxate)

Capitolul IX - ELEMENTE DE DREPT FISCAL

Caracteristici ale resurselor fiscale

Printre elementele esenţiale, caracteristice resurselor fiscale, relevate în literatura de
specialitate, remarcăm:
a) reprezintă, în general, plăţi fără echivalent, fără o contraprestare directă şi
imediată din partea autorităţii beneficiare. Impozitele, taxele, contribuţiile vărsate la
bugetul public se "depersonalizează", intră în masa comună a veniturilor publice, din care
se finanţează cheltuielile publice, fără a se stabili o legătură directă între o categorie
de venit fiscal şi o anumită cheltuială.
b) îmbracă forma bănească. Etalonul bănesc este folosit atât pentru determinarea valorii
masei impozabile cât şi pentru stabilirea cuantumului impozitelor.
c) reprezintă resurse financiare publice. Resursele fiscale sunt destinate a alimenta
bugetul naţional public, în diversele lui componente, având caracterul de resurse publice
folosite în scopul acoperirii nevoilor publice.
15
d) sunt instituite prin acte juridice unilaterale. Statul instituie impozitele, taxele,
contribuţiile prin voinţa puterii legiuitoare, dându-li-se astfel caracter şi putere de
lege, care se aplică, în mod unitar, indiferent de contribuabil. Statul poate recunoaşte
colectivităţilor locale competenţa de a institui impozite şi taxe cu caracter local.
e) caracterul obligatoriu. Instituirea resurselor fiscale prin acte de putere, determină
şi obligativitatea plăţii acestora la termenele şi în condiţiile stabilite de autoritatea
publică.

Impozite şi taxe
Impozitul este considerat a fi o contribuţie bănească legală, datorată bugetului publice,
în mod obligatoriu şi cu titlu nerambursabil, de către persoanele fizice şi juridice
pentru veniturile pe care le obţin, bunurile pe care le posedă precum şi pentru unele
fapte de consum.
Cele mai uzitate criterii sunt:
a) după forma de plată: impozite în natură şi impozite în bani. Este evident că prima
categorie are mai mult o valoare istorică;
b) după obiectul impunerii impozitele pot fi clasificate în două modalităţi:
- într-o variantă desuetă în: impozite personale şi impozite reale. Impozitele personale
sau subiective sunt cele stabilite în funcţie de atribute şi situaţii personale ale
contribuabilului. Impozitele reale sau obiective sunt cele care se datorează pentru bunuri
imobile sau mobile, pentru capitaluri sau valori mobiliare etc.
Veniturile, ca materie impozabilă pot cuprinde venitul global al persoanelor fizice,
salariile, dividendele, profilul etc.
Faptele de consum, alcătuiesc o categorie modernă de impozite, pornind de la impozitele
incluse în preţurile de vânzare a bunurilor de consum diferite - impozit pe cifra de
afaceri, pe circulaţia mărfurilor, accize etc.
c) după forma perceperii: impozite directe şi indirecte. Impozitele directe sunt cele care
se stabilesc şi se plătesc în cadrul unui raport direct, care se instituie între
autoritatea publică şi un contribuabil determinat, cum este cazul impozitului pe profit,
impozitului pe salarii, impozitului agricol etc. Impozitele indirecte sunt cele care se
percep cu prilejul circulaţiei bunurilor, prestărilor de servicii, al unor forme de consum
în general.
d) după autoritatea care le impune: impozite de stat, care alimentează bugetul statului şi
impozitele locale, care alimentează bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor
sau judeţelor.

Taxele
Spre deosebire de impozite, taxele sunt plăţi efectuate bugetului de către contribuabilii
persoane fizice şi juridice, cu ocazia şi în legătură cu prestarea unui serviciu public.
Taxa poate fi considerată o contribuţie la acoperirea cheltuielilor ocazionate de
prestarea unui serviciu public determinat, de către diferitele instituţii publice.
Instituirea taxelor are un scop fiscal - acela de a constitui venituri publice pentru
buget. Taxele au un caracter ante-factum, fiind datorate şi achitate în momentul
solicitării serviciilor sau lucrărilor care urmează a fi efectuate de către instituţiile
publice.
O categorie aparte o reprezintă taxele speciale instituite de autorităţile locale pentru
funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi
juridice.

Elemente definitorii ale resurselor fiscale

Elementele care definesc resursele fiscale şi pe baza cărora se realizează aşezarea şi
perceperea acestora sunt:
1. Subiectul impunerii (debitorul). Este persoana fizică sau juridică care, potrivit
normelor legale, are obligaţia de a plăti un impozit sau o taxă, la termenele şi în
cuantumul prevăzut de lege. Alte obligaţii ale debitorului sunt: de înregistrare fiscală,
de declarare a bunurilor şi veniturilor proprii, de ţinere a evidenţelor contabile. În
general, subiectul impunerii este şi plătitorul impozitului datorat. Persoana salariată
are calitatea de subiect al impunerii, iar cea de plătitor îi revine societăţii comerciale
sau instituţiei publice.
2. Obiectul (materia) impozabil(ă) reprezintă bunurile sau veniturile pentru care se
datorează impozite sau taxe. Obiectul impozabil poate îmbrăca forme diferite:
- în cazul veniturilor: salariu, profit, venituri liber-profesionişti etc.
- în cazul bunurilor: clădiri, terenuri, mijloace de transport.
3. Cota (tariful) de impunere reprezintă elementul cu ajutorul căruia se determină
cuantumul bănesc al resurselor fiscale datorate de contribuabili. Cota de impunere poate
avea formă procentuală sau în sumă fixă. Cota fixă reprezintă o sumă determinată,
prestabilită, pentru întreg obiectul impunerii sau pe tranşe ale acestuia. Cota
16
procentuală de impunere se foloseşte atunci când obiectul impozitării este valoarea
bănească a unui bun sau venitul realizat de către contribuabil. Cota procentuală poate fi
proporţională, progresivă sau regresivă în raport cu baza de impozitare.
4. În legătură cu evaluarea materiei impozabile este necesar să identificăm ca element
definitoriu al resurselor fiscale - unitatea de evaluare.
În practică, stabilirea valorii obiectului impozabil (evaluarea) se poate realiza forfetar
(agentul de impunere stabileşte împreună cu plătitorul mărimea aproximativă a materiei
impozabile), administrativ (evaluarea se realizează de către agentul fiscal, unilateral,
pe baza datelor pe care le deţine) sau pe baza declaraţiei contribuabilului.

Particularităţi ale raportului juridic de drept fiscal (în cartea veche)

Reglementarea juridică a relaţiilor fiscale (în cartea nouă)
Dreptul fiscal este o subramură a dreptului financiar.
Definim raporturile juridice de drept fiscal ca fiind relaţiile financiare care se
formează în procesul de instituire şi percepere a impozitelor, taxelor şi altor
contribuţii datorate bugetului public, relaţii reglementate de normele dreptului fiscal.
Raportul juridic de drept fiscal este un raport juridic obligaţional, în conţinutul căruia
intră atât dreptul de creanţă ce aparţine subiectului activ - creditorul, cât şi
corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria (obligaţia)
ce incumbă subiectul pasiv - debitorul.
Ca orice raport juridic, şi raportul juridic fiscal cuprinde următoarele elemente:
subiecte, conţinut, obiect.
Izvorul obligaţiei bugetare va fi întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de
lege care instituie şi reglementează un venit al bugetului de stat. Pentru apariţia unui
raport juridic este necesară, în afara normei juridice şi a subiectelor de drept, apariţia
împrejurărilor de fapt, arătate în ipoteza normei, adică a faptelor juridice.
După naşterea raportului juridic, apariţia unor noi împrejurări de fapt poate atrage
după sine modificarea sau stingerea raportului juridic.
Împrejurările care, potrivit normelor de drept, atrag după sine apariţia, modificarea
sau stingerea raporturilor juridice poartă numele de fapte juridice.
Au caracterul de izvor al raporturilor juridice concrete de drept fiscal fapte
juridice prevăzute de normele de drept financiar, cum sunt: realizarea unui venit,
dobândirea sau transmiterea unui bun, unele fapte de consum etc., fapte constatate prin
titluri de creanţă fiscală, ca acte juridice întocmite potrivit procedurii fiscale.
Subiectele raportului juridic de drept fiscal:
- unul dintre subiectele este deţinătorul autorităţi publice, statul sau colectivitatea
locală, ori instituţii publice ale acestora.
- cel ce-al doilea subiect poate fi o persoană fizică sau juridică, care, potrivit
normelor legale, are obligaţia de a plăti impozite, taxe, contribuţii în circumstanţele
prevăzute în ipoteza normei juridice. Acest subiect poartă numele de subiect impozabil sau
subiect taxabil sau de contribuabil.
Au calitatea de contribuabil persoane fizice ca: cetăţeni români; persoane fizice străine,
rezidente (care au reşedinţa în ţara noastră); persoane fizice străine nerezidente.
Printre persoanele juridice, subiecte pasive ale raportului juridic fiscal amintim:
regiile autonome; societăţile comerciale; asociaţii, fundaţii etc.
Conţinutul raportului juridic de drept fiscal relevăm următoarele particularităţi:
- subiectul activ - statul sau autorităţile locale - are dreptul de a institui, prin acte
unilaterale, obligaţii fiscale pentru subiectele pasive.
- subiectul pasiv - contribuabilul are în principal obligaţia de a plăti la termene şi în
cuantumul stabilit, sumele cuvenite statului din impozite, taxe, contribuţii.
Contribuabilul are dreptul de a pretinde ca impunerea şi perceperea veniturilor fiscale să
se facă conform dispoziţiilor actelor normative în vigoare. Subiectul pasiv va putea
contesta orice act juridic nelegal, potrivit procedurii instituite de lege şi va putea
solicita acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor fiscale.

Dreptul fiscal - subramură a dreptului financiar

Reglementarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor se realizează printr-un ansamblu de
norme juridice, de drept public, care au fost definite ca norme ale dreptului fiscal.
Dreptul fiscal est o parte componentă, o subramură a dreptului financiar care cuprinde
norme juridice de drept material şi norme de drept procedural.
În categoria normelor de drept material intră cele care reglementează obiectul
impunerii, subiectele raportului juridic de impunere privind impozite, taxe şi alte
venituri bugetare.
Din categoria normelor de procedură fac parte normele juridice privind procedura
fiscală şi jurisdicţia fiscală.
Aplicarea în timp şi spaţiu a normelor juridice fiscale este guvernată de principiul
anualităţii şi respectiv teritorialităţii.
17
 Anualitatea fiscală este o consecinţă a anualităţii bugetare, care impune exerciţiul
financiar limitat la durata unui an calendaristic.
Pe teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat, determinând conduita tuturor
persoanelor aflate pe acel teritoriu. Principiul teritorialităţii nu este absolut.

Codificarea dreptului fiscal

Sistemul legislaţiei cuprinde totalitatea actelor normative cu acest conţinut, acte
normative aflate în strânsă interferenţă. Varietatea actelor normative cuprinzând norme de
drept fiscal impune cu necesitate sistematizarea lor. Una dintre formele de sistematizarea
a actelor normative, alături de încorporare, este codificarea.
Codificarea, ca formă superioară de sistematizare, constă în cuprinderea tuturor sau
aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea
unui act normativ nou, denumit cod, care are valoarea unei legi. Adoptarea codurilor este
de competenţa organelor legislative.
Codificarea este forma superioară de sistematizare realizată de legiuitor întrucât ea
porneşte întotdeauna de la principiile generale ale sistemului de drept şi ale ramurii de
drept, căutând să redea într-un singur act, cu un conţinut şi o formă unitară toate
normele juridice dintr-o ramură.
Normele juridice care alcătuiesc dreptul fiscal au fost curpinse în acte normative
disparate uneori punând în evidenţă contradicţii şi necorelări care necesită o
sistematizare adecvată pt a asigura unitatea şi coeziunea lor.
Sistematizarea actelor normative prin codificare impune o activutate ştiinţifică
specializată. Acest rol revine Consiliului Legislativ „organ consultativ de specialitate
al Parlamentuluicare avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării,
unificării şi coordonării întregii legislaţii”. Consiliul Legislativ propune celor 2
Camere ale Parlamentului şi Guvernului un program de codificarea a legislatiei şi va
coordona operaţiunea de codificare.
Deşi are forţa juridică a unei legi, Codul nu este o lege obişnuită, ci un act
juridic unic, cu o organizare internă aparte în care normele juridice reflectă structura
internă a ramurii de drept respective.
Codul fiscal (apare numai în cartea nouă)
Legea privind Codul fiscal a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.
Scopul Codului fiscal este stabilirea cadrului legal pt impozitele şi taxele cuprinse
în sfera sa de reglementare, precizarea contribuabililor care trebuie să plătească aceste
impozite şi taxe precum şi modul de calcul şi de plată a acestora.
Supremaţia Codului fiscal este prevăzută la art 1 „ în materie fiscală, dispoziţiile
prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de
conflict între acestea aplicându-se prevederile Codului”.
In situaţia în care conflictul este între prevederile din Cod şi cele ale unui tratat
la care România este parte se aplică prevederea acelui tratat.
Impozitele şi taxele reglementate de Codul fiscal sunt: impozitul pe profit, impozitul
pe venit, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, impozitul pe veniturile obţinute
în România de nerezidenţi, impozitul pe reprezentanţe, taxa pe valoare adăugată, accizele,
impozitele şi taxele locale.
La baza acestor impozite şi taxe Codul fiscal a instituit următoarele principii:
 Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori
şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii legale
investitorilor, capitalului român si străin,
 Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare.
Prezentul Cod se modifică şi se completează numai prin lege, promovată de regulă,
cu 6 luni înainte de intrarea în vigoare a acesteia. Orice modificare sau
completare la prezentul cod intră în vigoare cu începere din prima zi a anului
următor celui în care a fost adoptată prin lege.
 Echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice prin impunerea diferită a
veniturilor, în funcţie de mărimea acestora,
 Eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor
Codului fiscal, astfel încât aceste efecte să nu conducă al efecte retroactive.
Ministerul Finanţelor are competenţa exclusivă de a elabora normele necesare de
aplicare unitară a Codului fiscal. Actele normative secundum legem proiectate sunt:
normele metodologice aprobate de Guvern, prin hotărâre şi ordinele şi instrucţiunile emise
de ministrul finanţelor publice.
Toate actele normative pentru a produce efecte juridice trebuie să fie publicate în
Monitorul Oficial. Deciziile Comisiei fiscale centrale capătă forţă juridică prin
aprobarea acestora prin ordinul ministrului finanţelor.

18
 Codul de procedură fiscală

Drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale prevăzute de Codul

fiscal sunt reglementate prin normele Codului de procedură fiscală.
Prevederile Codului de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea
drepturilor vamale precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii,
amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat. Prin
administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului
consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură
cu: înregistrarea fiscală, declararea, stabilirea, verificarea şi coelctarea impozitelor,
taxelor si a altor sume datrorate bugetului general consolidat,soluţionarea contestaţiilor
împotriva acetlor administrative fiscale.
Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele
fiscale în legătură cu: înregistrarea fiscală, declararea, stabilirea, verificarea şi
colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general
consolidat, soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Normele Codului de procedură fiscală constituie dreptul comun în materie procedurii de
administrare a impozitelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general
consolidat.

19