Acorduri sfărâmate - Alexandru Macedonski

I.

Ca marea de-năsprită îmi este întristarea;

Nemăsurate-adâncuri conţine tot ca marea,

Şi n-a pătruns vreodată un ochi în fundul lor!

Abia, printre furtună, din boltă de nori plină

Le-a luminat un fulger c -o palidă lumină...

Dar fulgerul a fost trecător!

Corabia Sperantii, de pânze încărcată,

Prin apele acele n-a tras cu brazda -i lată

Un drum să strălucească la soare luminat!

Iluzii mincinoase veneau ca samă -nsele;

Credeam c-o să sosească, dar rămâneam cu ele :

Spre alte locuri s -a strecurat!

II.

Izbită-n veci de soartă, bătută de furtună,

O stâncă-n voia mării se sparge şi răsună:

Ecoul lung vibrează de -o plângere adâncă!

Ah! inima mea este o stâncă -n vijelie

Pe care-o-mpresoară a traiului urgie

Şi plâng pe sfărâmata stâncă!

De vârful care încă se ţine pe picioare,

M-agăţ ca înecatul cu braţe -ncleștătoare,

Iar ochii înc-o dată mi-arunc la orizon,

Să văd de nu s-arată vreo pânză rătăcită...

Şi-n van a mea privire, adesea nălucită,

Aleargă pe valul monoton.

(1882)