Apel La Memorie, Anul I, Nr. 3, Aprilie 2019 PDF

Apel la memorie Anul I, nr.
3, aprilie 2019
Cuprins
• Daniel Lăcătuș - Elita hunedoreană încarcerată Redacția

(III). Sebastian Bornemisa...................................2
• Veaceslav Stavilă - Basarabia și raporturile
Redactori-colaboratori
româno-sovietice în perioada 1918-1945...........10
Prof. drd. Dragoș Lucian Curelea
• Prof. Daniela Curelea, prof. dr. Dragoș Lucian
Prof. Daniela Curelea
Curelea - Factori de formare cultural-națională în Membri de onoare ai redacției
rândurile voluntarilor Legiunii Române de Vânători Prof. univ. dr. Remus Rus
Transilvăneni și Bucovineni din Siberia între 1918- Prof. univ. dr. Ion Buzași
1920....................................................................22 Prof. univ. dr. Mircea Popa
• Alexandru Dărăban - Începuturile comunismului Prof. univ. dr. Constantin Cubleșan
în Sângeorz-Băi..................................................28 Prof. univ. dr. Ileana Căzan
Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian
• Victor Isac - Un erou național. Ilie Lazăr (1895-
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
1976)...................................................................35
Prof. Paul Aretzu
• Dr. Silviu-Constantin Nedelcu - Simpozionul
Redactor-fondator
Internațional: „Zilele «Mitropolit Visarion Puiu»” cu Daniel Lăcătuș
tema „Visarion Puiu – 140 de ani de la naștere şi
55 de ani de la trecerea sa în veșnicie”, ediția a Apare sub egida Fundației Corneliu
XXIII-a, Bălți, Pașcani, Roman, Mănăstirea Neamț, Coposu
25 – 28 februarie 2019........................................39
• Drd. Mihai Octavian Groza – Reconstituirea
Materialele (articole, comunicări, interviuri,
recenzii, prezentări de carte etc.) destinate
unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă (1896 –
publicării în revista Apel la Memorie se primesc
1977)...................................................................42 pe una dintre adresele de email:
• Pr. conf. dr. Constantin Necula - Icoana unei lacatus.daniel@gmail.com
femei înviate........................................................44 apellamemorie@gmail.com
• Grecu Dan Simion - Istoria în imagini (II)........46
Numărul 4 apare în 15 august 2019
Ne amintim, să nu uităm!
1
Apel la memorie Anul I, nr. 3, aprilie 2019
Elita hunedoreană încarcerată (III). Sebastian Bornemisa
Daniel Lăcătuș
S-a născut pe data de 24 iunie 1890 în comuna Burjuc, județul Hunedoara,

fiul Elenei și al lui Anghel Bornemisa, învățător. Înrudit prin căsătorie cu familia lui
Ioan Moța. Și-a efectuat studiile liceale la Orăștie și Brașov, pe cele superioare la
Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1909 - 1913), unde își
va lua doctoratul (1914).
Poet, prozator, editor, folclorist cu o activitate prolifică, Sebastian Bornemisa
a adus contribuții benefice literaturii române, atât din calitatea de creator, cât și din
cea de editor sau culegător de creații populare. A publicat mai multe volume literare,
culegeri folclorice, unele în Orăștie, altele la Cluj 1. Catalogul Librăriei Naționale,
Orăștie, 1911; Cele mai frumoase poezii poporale, Orăștie, 1912, ediția a II-a,
Orăștie, 1926; Cântece de dor și jale adunate din popor, Cluj, 1926; Nouăzeci și opt
de cântece de dragoste, Cluj, 1926; O sută patru chiuituri de la joc, Cluj, 1926;
Duhul cel rău (roman), Cluj, 1927; Durerile Ardealului, Cluj, 1927; Sufletu-mi de
odinioară (versuri), Cluj, 1929; Strigături de joc, Cluj, f.a.; Cum s-ar putea înfăptui
o Românie nouă și fericită, 1933.
Membru în Partidul Național Român, Partidul Poporului (1920) și în Partidul
Național Creștin (1935), Sebastian Bornemisa a fost dominat, încă din adolescență,
de sentimente naționaliste puternice. În luna martie a anului 1904, împreună cu mai
mulți colegi de școală, ar fi rupt coardele tricolore maghiare și le-ar fi aruncat în
noroi. După incident a fost transferat la gimnaziul român din orașul Brașov.2 Aici,
sentimentul patriotic este trăit cu și mai mult intensitate.
Printre cei care au profesat de-a lungul timpului la liceul „Andrei Șaguna”
din Brașov, a cărui absolvent este, îi regăsim pe Gavril Munteanu, Ion Mosora, Ioan
A. Lepădatu, David Almășan, Iosif Blaga, Virgil Onețiu, Andrei Bârseanu, Vasile
Goldiș, Valeriu Braniște, Axente Banciu ș.a.m.d., majoritatea personalități implicate
1
Lucian Nastasă, ITINERARII SPRE LUMEA SAVANTĂ. Tineri din spațiul românesc la studii în
străinătate (1864-1944), Editura Limes, 2006, p. 182.
2
Gheorghe Firczak, Marea unire reflectată maghiară hunedoreană, în Sargeția, volumul XXXII/2,
1997, p. 467.
Ne amintim, să nu uităm! 2
în viața politică, ca și unii dintre cei care au absolvit studiile la aceeași instituție.
Printre foștii elevi ai liceului, alături de Sebastian Bornemisa, îi regăsim pe Titu
Manolescu, Alexandru Vaida Voevod, Octavian Goga (foarte bun prieten al omului
de cultură hunedorean), Ștefan Iosif, Sextil Pușcariu, Ion Sârbu, Traian Moșoiu ș.a. 3
Odată cu izbucnirea primei conflagrații a fost mobilizat în armată austro-
ungară, în anul 1915 dezertând și refugiindu-se în Vechiul Regat, unde s-a angajat ca
profesor la Turnu Măgurele4. Între anii 1916 - 1918 s-a înrolat voluntar în Armata
Română. În 1918 a fost profesor la Liceul „Regina Maria” din Chișinău. Tot atunci,
pe fondul sentimentului naționalist specific perioadei, s-a alăturat campaniei inițiată
de Octavian Goga pentru susținerea cauzei Ardealului. În 1919 a fost ales deputat de
Hunedoara din partea Partidului Național Român, în anul 1926 fiind reales pe listele
Partidului Poporului. „(...) Dr. Sebastian Bornemisa, citind acolo la tribuna Camerei
Deputaților un articol din Cuvântul Satelor a scos în relief bunul simț politic şi
național al țăranului român, care scoțând o gazetă a sa, face apel la înfrățirea tuturor
claselor - în special la conducătorii firești ai satelor cu poporul, pentru ridicarea
țărănimii române - şi prin aceasta întărirea Patriei mărite.”5
A fost un susținător și promotor al unirii tuturor românilor. La data de 18
septembrie 1915 s-a înființat „Federația unionistă” din România, președinte ale fiind
Nicolae Filipescu, iar vicepreședinți Take Ionescu şi Simion Mândrescu. A două zi
după înființare, a expediat adeziunea și Sebastian Bornemisa. 6
Format intelectual în jurul unor personalități atașate valorilor creștine ale
Bisericii Ortodoxe Române, politicianul și jurnalistul Sebastian Bornemisa a fost în
permanență dedicat activităților religioase și a contribuit, atât ca enoriaș, cât și din
calitate de primar, cu donații la ctitorirea unor lăcașuri de cult și a încurajat religia în
care a crezut toată viața.
La apelul Consiliului Eparhial Ortodox Român din municipiul Cluj-Napoca,
alături de alte persoane sau societăți bancare (Banca „Albina” din municipiul Sibiu:
Banca „Vâlcea” din municipiul Râmnicul-Vâlcea), a contribuit cu suma de 500 lei
pentru zidirea Catedralei Mitropolitană din Cluj-Napoca.7
3
Ion Lupaș, Ce datorează românismul liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, în Foaia diecezană,
anul XI, nr. 22, 31 mai 1925, pp. 2, 3.
4
Politics and Political Parties in Roumania, International reference library publishing Company,
1936, p. 412.
5
Vasile Rămneanțu, Lucian Ciucurel, Istoricul gazetei Cuvântul satelor, Editura Mirton, 2005, p. 22.
6
Constantin I. Stan, Activitatea lui Cassian R. Munteanu pentru realizarea Marii Uniri, în Acta
Mvsei Porolissensis, vol. XXXVIII-XXIX, 2006-2007, p. 189.
7
Consiliul Eparhial Ortodox Român din Cluj, Mulțumită publică, în Renașterea, anul VI, nr. 15, 8
aprilie 1928, p. 8.
Cu ocazia începerii zidirii bisericii din parohia IlI-a, Cluj-Napoca, pe terenul

din Calea Regele Ferdinand, nr. 73, în faţa institutului Marianum, aflăm din organul
oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului, Geoagiului și Clujului,
Renașterea, că: „un ajutor simțitor a venit de la primăria oraşului Cluj, meritul fiind
al fostului primar Dr. Sebastian Bornemisa.”8 Aceeași publicație, cu ocazia sfințirii
Bisericii Ortodoxe din Huedin, ne spune că fostul publicist și politician, membru în
Comitetul de Direcție al Societății „Frăția Ortodoxă Română”, „a vorbit în numele
acestei asociații, asigurând de sprijinul necondiționat pe care îl dă Bisericii Ortodoxe
Române.”9
A fost un apropiat al lui Nicolae Ivan, academician român, primul episcop al
Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, pe care a condus-o din anul 1921 până la
sfârșitul vieții, personalitate despre care are doar cuvinte pline de laudă: „Aruncând
o privire scurtă retrospectivă asupra carierei Prea Sfinției Sale, pornită de la catedra
de modest institutor al Românilor din Orăştie şi priponită acum în tronul de arhiereu
al Clujului, eu descopăr, astfel, în această bogată şi tumultoasă carieră, biruința unui
deosebit talent de diplomat, căruia neamul românesc i-ar fi putut lua, pe orice teren,
același mare folos pe care i l-a luat sfânta noastră ortodoxie pe tărâmul bisericesc.”10
Decedat în anul 1936, teologul Nicolae Ivan a fost succedat la conducerea
Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului de Nicolae Colan, și el un apropiat al lui
Sebastian Bornemisa, episcop care, înconjurat de un sobor de preoți, a oficiat la data
de 2 iulie 1939 căsătoria dintre Lucia Bornemisa, fiica lui Sebastian Bornemisa, și
Eugen Bodea.11 Nașii de cununie au fost istoricul, academician, lider politic, Silviu
Dragomir și soția lui. 12
Activitatea jurnalistică
În 1911, Sebastian Bornemisa, „un tânăr student în filozofie, înzestrat cu un
frumos talent de scriitor”13 fonda în Orăștie revista Cosânzeana, „vrednică urmașă a
Familiei”14, începea în acest fel o activitate publicistică intensă, cu articole, creații
literare, editoriale, poezii populare pe care le-a cules de pe sate. Anterior a colaborat
8
O nouă biserică în Cluj (f.a.), în Renașterea, anul X, nr. 30-31, 24 iulie 1932, p. 1.
9
Sfințirea Bisericii Ortodoxe din Huedin (f.a.), în Renașterea, anul XII, nr. 42, 21 octombrie 1934, p.
2.
10
Sebastian Bornemisa, Diplomația Prea Sfințitului Nicolae, în Renașterea, anul XIII, nr. 21, 26 mai
1935, p. 35.
11
Informațiuni (f.a.), în Renașterea, anul XVII, nr. 28-29, 9 iulie 1939, p. 3.
12
Ibidem.
13
O. Sima, Scrisori din Ardeal, în Viața românească, anul VI, nr. 5, mai 1911, p. 299.
14
Horia P. Petrescu, Din trecutul revistelor de familie, în Viața ilustrată, anul I, nr. 1, martie 1934, p.
18.
la mai multe publicații din Transilvania, scrisul său a devenit însă mult mai variat în
Cosînzeana, revistă de cultură scoasă de el, mai întâi la Orăștie (1911-1915), apoi la
Cluj-Napoca (1922-1928). A fondat de asemenea gazeta Lumea și țara, apărută în
Cluj-Napoca (1923-1940) și în capitală (1940-1944). Începând din 1945, „Lumea şi
Țara, întemeiată și redactată de dl Dr. Sebastian Bornemisa, s-a contopit cu gazeta
Dreptatea Țăranilor de la Bucureşti.”15 La scurt timp își încetează apariția definitiv.
În decursul timpului, aceasta a fost puternic implicată în lupta politică, fapt
ușor de dedus din editorialele sale. Cu referire la articolul „Tovărășii urâte”, publicat
în Lumea și țara, revista Țara noastră, fondată de Octavian Goga, nota: „Lumea și
țara înregistrează felul în care Partidul Național a „descălecat” în Basarabia și se
ridică indignată împotriva faptului că iluștrii matadori ai comitetului de o sută din
Cluj n-au putut strânge la Chișinău decât adeziunea d-lui Dr. Corhan Bernstein și a
altor fruntași de același soi.”16 În articolul respectiv, Sebastian Bornemisa scrie „și
ne vine rău, nu știu cum, când ne închipuiam pe acest domn și pe mulți alți semeni
de-ai lui luând parte la sfaturile Partidului Național alături de domnii Maniu, Goldiș
și alții. Începutul acestei tovărășii se face azi șa Basarabia, ca mâine să se urmeze și
cu Ardealul de bună seamă. Urâte tovărășii pe care ochii noștri nu ar dori deloc să le
vadă și nici de ele să auzim.” 17 Țara noastră concluzionează: „Urate tovărășii, fără
îndoială. Noi de când o spunem? Dl. Sebastian Bornemisa de dovada de o oarecare
naivitate când se miră și se indignează în fața acestor lucruri. Simpaticul redactor al
gazetei Lumea și țara ar trebui să știe că d. dr. Cohan Bernstein de la Chișinău e
nepot de văr al fratelui mai mic Ignat Renner, care, ca și fratele său mai mare Max,
sunt amicii lui Vaida, și furnizorii săi de piele și de tantieme de la fabrica din Cluj,
cu același nume.”18 Este probabil ca autorul articolului din Țara noastră, nesemnat,
să facă aluzii la originea evreiască ale basarabenilor invocați.
Sub conducerea lui a mai funcționat gazeta Apărarea, care cultivă „simțul
românesc”19. Ziarul Unirea poporului prezenta noua gazetă entuziast. „Este complet
independentă și se va bucura de colaborarea intelectualilor din toate partidele.” 20
Din anul 1915 a colaborat la gazeta Epoca, fondată la 16 noiembrie 1885 de
Nicolae Filipescu, care deținea o rubrică: „Ardealul vorbește.”21 Tot din anul 1915 a
15
Știrile săptămânii (f.a.), în Unirea poporului, anul XXVII, nr. 1-5, duminică, 4 februarie 1945, p.
5.
16
Însemnări (f.a.), în Țara noastră, anul IV, nr. 39, 30 septembrie 1923, p. 1261.
17
Ibidem, 1262.
18
Ibidem.
19
Informațiuni (f.a.), în Înfrățirea românească, anul VI, nr. 15 ianuarie 1928, p. 12.
20
Știrile săptămânii (f.a.), în Unirea poporului, anul IX, nr. 47, 20 noiembrie 1927, p. 6.
21
Almanahul presei române, editat de Sindicatul Presei Române din Ardeal și Banat, 1926, p. 68.
fost redactor la Foaia Interesantă, supliment al ziarului Libertatea din Orăștie22. Ca

o formă de protest față de cenzura impusă de guvernul de la Budapesta, Ioan Moța
își mută publicațiile în capitală. „(....) în condițiile înăspririi cenzurii şi accentuării
șovinismului autorităților maghiare, preotul Moța este nevoit să părăsească orașul,
împreună cu principalul său colaborator şi ginere în același timp, Sebastian
Bornemisa.(....)”23 Cele două: Libertatea, care și-a schimbat denumirea în Libertatea
din Ardeal, și Foaia interesantă vor apărea doar până în 4 august 1916, cu câteva
zile înainte de intrarea în război a României. 24 În luna martie a anului 1918, Cuvânt
moldovenesc, ziar fondat de Pantelimon Halippa, a trecut sub conducerea preotului
protopop Ioan Moța, care l-a angajat ca redactor pe Sebastian Bornemisa, până în
decembrie 1918, când ambii s-au reîntors în Ardeal. 25
Cu referire la profesia de gazetar, Sebastian Bornemisa o definea ca „fiind
cea mai grea și cea mai nobilă dintre toate”26. Pe fondul entuziasmului debutului său
în Foaia interesantă cu versuri, la vârsta de 18 ani, a decis să dedice „toată viața și
tot rostul ei numai scrisului.” 27
Apreciindu-i talentul, preotul Ioan Moța l-a invitat pentru câteva săptămâni
la redacția ziarului Libertatea, pe care l-a fondat. „A doua zi am făcut rost de cele
două coroane care-mi trebuiau ca să pot lua trenul până la Orăştie și la două ceasuri
după-amiaza am bătut sfios în ușa redacției Libertatea. Nu voi uita niciodată această
clipă (....)”28
Antisemitismul lui Sebastian Bornemisa
Cu ocazia unui turneu de propagandă a Ligii Apărării Național-Creștine din
Cluj în județul Cojocna (Cluj), fostul lider politic și scriitor arată că „Jidanii sunt ca
un roi de lăcuste care, unde se așază, nimicesc totul” 29. Cuvântarea sa „a impresionat
mult pe țăranii adunați, a stârnit vii ovațiuni”30 Viziunile antisemite sunt împărtășite
și în Cosînzeana, de S. Bornemisa sau alți colaboratori apropiați. Într-un număr pe
anul 1927, revista din Orăștie publică faptul că „Un ziar din Capitală a obținut dintr-
22
Ibidem.
23
Valentin - Gabriel Orga, Ioan Moța - tabloul interzis al unui destin de naționalist ardelean (I), în
Sargeția, vol. XXV, 1992-1994, p. 685.
24
Marius Bârlianu, Clerici și mireni români din Scaunul Orăștiei în timpul primului război, în Arhiva
Someșană, seria a III, vol. IX, 2010, p. 220
25
Almanahul presei române, op. cit., p. 75.
26
Ibidem, p. p. 98.
27
Ibidem.
28
Ibidem, p. 99.
29
Marele turneu de propagandă a L. A. N. C. din Cluj în județul Cojocna (f.a.), în Înfrățirea
românească, anul II, nr. 1, 1 noiembrie 1925, p. 14.
30
Ibidem.
un josnic calcul bănesc, concesiunea publicării în românește a memoriilor asasinei

lui Grozăveascu. Este o profanare, împotriva căreia ne ridicăm cu toată indignarea.
Criminala de la Viena nu poate avea scuze pentru noi, care l-m apreciat şi iubit pe
Grozăvescu. Jidanca perversă şi rea, care a avut câinoșenia să suprime pe omul acela
blând şi bun, pentru a veni să strige astăzi în românește «l-am iubit cum nimeni
altcineva nu l-a iubit pe Grozăvescu», nu putea să găsească complicitate întru cinism
şi adăpost întru sfidare, decât numai în publicația românească a unui jidan.”31 Astfel
de revolte sunt întâlnite în mai multe numere și evidențiază mișcarea naționalistă din
Ardeal, aderența la extrema dreaptă. Dintr-un alt număr al publicației patronată de
Sebastian Bornemisa aflăm că: „întâmplarea a făcut să ne cadă în mână dosarul unei
afaceri foarte complicate cu unul din cinematografele „Fundației Principele Carol”
din Ardeal. Am descoperit astfel lucruri pe care, dacă ar fi venit cineva să ni le
povestească, mărturiseam că nu le-am fi crezut. Întreaga secțiune cinematografică a
acestei admirabile instituții de cultură națională e năpădită de jidani. (....) În Ardeal
toate concesiunile de cinematograf ale fundației sunt date jidanilor.”32
Derapajele de genul acesta pot fi puse doar pe seama sentimentelor patriotice
care l-au dominat pe fondatorul revistei, cu atât mai mult că s-a format ca jurnalist în
jurul preotului Ioan Moța, tatăl tânărului legionar Ioan I Moța, unul dintre fondatorii
Legiunii Arhanghelul Mihail, cunoscută și ca Mișcarea Legionară, decedat în timpul
războiului civil din Spania - 13 ianuarie 1937.
Gazetele prietenoase omului politic și publicist îl descriu fastuos, ca pe unul
dintre românii pătrunși de sentimente patriotice profunde: „Sufletu-i ales a vibrat în
anii de liniște de un lirism curat topit în versuri cristaline; s-a înflăcărat de simțul
străbun al iubirii de neam, în anii de sfârșit ai războiului mondial; și acum când are
satisfacția să trăiască în țara mult visată la 1917-18, lucrează ca bun român și bun
creștin, deci antisemit convins, la luminarea nației noastre, neglijată de politicieni și
jefuită de jidani.”33
Publicate sub semnătura lui S. Bornemisa, ale colaboratorilor apropiați sau
anonime, opiniile radicale din Cozînzeana ilustrează perfect derapajele presei de la
începutul secolului trecut. Poziția dezagreabilă față de comunitatea evreiască de la
noi din țară a avut la bază un principal motive religia, evreii fiind deseori priviți, nu
doar în România, ca niște invadatori și păgâni. Un alt motiv l-a reprezentat sistemul
economic.
31
Însemnări (f.a.), în Cosînzeana, anul XI, nr. 9-10, septembrie octombrie 1927, p. 131.
32
Îndemnări. Note despre mișcarea literară și intelectuală (f.a.), în Cosînzeana, anul X, nr. 32, 8
august 1926, p. 314.
33
Informațiuni (f.a.), în Înfrățirea românească, anul VI, nr. 1, 1 noiembrie 1929, p. 12.
Cu referire la cartea lui F. Roderich-Stoltheim: Jidanii în comerț, tradusă de

S. Julea şi I. Măgură, Sebastian Bornemisa scrie o scurtă notă de lectură în care, cu o
ostilitate caracteristică perioadei, ne spune: „Ca aproape în toate cărțile de această
natură, așa și-n aceasta găsim exasperante rânduri despre primejdia permanentă pe
care o înfățișează pentru orice stat național elementul evreiesc.”34 Cu mult înainte,
în anul 1912, citim într-un articol semnat Dr. I. T, referitor la situația teatrelor din
București: că „Cei care sunt de părerea că arta e internațională, consecvenți acestei
păreri, se şi abonează la teatrul diferitelor trupe ambulante de actori străini, jidani
adunați de prin suburbiile capitalei şi, cu toate că cei de o naționalitate cu ei declară
că sunt numai niște secături, vrednice de cabareiuri (sic!), ai noștri - şi ale noastre -
sunt încântați de „arta internațională”, sunt mândri c-au plătit trei părți din biletele
de intrare. Dar când vine vreun artist de al nostru, sala e goală (....)”35
Acest comportament îl regăsim în coloanele publicației și la Munteanu-Mio:
„Am găsit o cârciumă, nu departe de locul unde ne-am sfătuit, a cărei stăpân era un
jidan roșu ca un drac.”36 Tot el evidențiază deprinderile antisemite care au stăpânit
Ardealul într-o perioadă în care extrema dreapta se afla pe un trend ascendent. Cum
am menționat și anterior, religia a reprezentat unul dintre principalele motive care au
determinat manierele dușmănoase pe care le putem observa în revista Cosînzeana:
„(....) Am găsit, după două ore, un evreu. Nu știu pentru ce am o repulsiune pentru
acest neam. Să fie poveștile copilăriei cu jidanii care varsă sânge de creștin în pâinea
lor, sau...”37
Antisemitismul ne este înfățișat în revista ardeleană inclusiv în fragmente de
proză scurtă. Scriitorul și publicistul Alexandru Ciura descrie în secțiunea „Pagini
literare” cum: „(....) Peronul eră gol; câțiva jandarmi se șopoteau într-un colț cu șeful
gării, un jidan cu mutra congestionată, având aerul de a împărtăși grozave secrete de
stat.”38 La rândul său, scriitorul Ion Dragoslav descrie în fragmentul de proză scurtă
„Ghiță prostul” cum: „dracii de prunci de jidan iar s-au legat de dânsul, ba de data
asta şi mai mulți, şi l-au bătut.”39
Codirector al ziarelor Adevărul și Dimineața, director al cotidianelor A.B.C și
Zorile, Emanuel Socor a publicat în 1911 lucrarea O rușine universitară - plagiatul
domnului A.C. Cuza, care stârnit polemici aprinse în mai multe publicații, inclusiv în
34
Sebastian Bornemisa, Dări de seamă, în Cosînzeana, anul VIII, 25 ianuarie 1924, p. 16.
35
Dr. I. T., Concertele românești, în Cosînzeana, anul II, nr. 49, 8 decembrie 1912, p. 621.
36
Constantin-Mio, Omul care a mâncat diamante, în Cosînzeana, anul X, nr. 13, 28 martie 1926, p.
136.
37
Idem, Cadavrul meu, anul IX, , nr. 12-13, 10 iulie 1925, în Cosînzeana, p. 176.
38
Al. Ciura, La Sfântă Măria, în Cosînzeana, anul VI, nr. 4, 25 februarie 1922, p. 65.
39
I. Dragoslav, Ghiță prostul, în Cosînzeana, anul IV, nr. 5, 8 februarie 1914, p. 80.
Cosînezana, unde directorul fondator se manifestă vulcanic în apărarea fostului om

politic, militant antisemit și academician. „S-a făcut mare scandal pe treaba asta şi
numeroșii dușmani ai domnului Cuza au știut alarma țara întreagă, terfelindu-1 în
noroi. Erau la mijloc, bineînțeles, deosebirile politice la unii, şi ura de rasă la alții,
care nu puteau ierta dlui Cuza, că ani de-a rândul cu o stăruință de fier, cu argumente
sprijinite pe studii temeinice şi cu exemple scoase din viață a dovedit pericolul
evreiesc ce amenință România, şi a pornit ajutorat de iubitul său prietin şi marele
român, Nicolae Iorga, aceea luptă vehementă împotriva Jidanilor, care mai apoi s-a
dovedit atât de salutară pentru bietul popor românesc de dincolo.”40
Cu referire la experiența sa pe front, Sebastian Bornemisa a publicat pasaje
din romanul Duhul cel rău și în Cosînzeana. Se evidențiază, din nou, o atitudinea
antisemită: „(...) Acum în Galiția e altfel, aici sunt păduri sunt râuri, sunt câmpuri
pline de cucuruz, de cartofi. Mai seamănă a fi țară, ca a noastră. Numai oamenii nu-s
simpatici. Nu vezi decât jidani cu perciunii lungi, încovoiați ca o peana de rățoi, cu
bărbi mari şi stufoase, murdari şi cu ochii șireți, - şi ruteni cari nu prea vorbesc şi
cari nu ți-ar da un codru de pâine de pomană, să te vadă murind, ci te privesc cu ură
(....)”41
În aceeași măsură a fost un radical anticomunist, a se vedea cartea De ce nu
poate fi plugarul român comunist, 1933, publicată sub egida ASTRA, în cuprinsul
căreia vorbește despre: „râvna după proprietate”, „cine sunt dușmanii proprietății?”
„cum s-a născut comunismul”, „întâii sprijinitori ai învățăturilor în Rusia” (partea a
I-a); „Forme politice de sat”, „viața religioasa în statul comunist”, „despre viața
familiară”, „ce înseamnă comunizarea proprietății”, „viața în orașele comuniste”,
„traiul celor mari și puternici”, „susținerea ordinei publice”, „apărarea țării”, „cum
vreau (sic!) comuniștii să cucerească lumea” (partea a II-a); „Farmecul unui petec de
pământ”, „poate fi plugarul român comunist” și „să-i întărim pe plugari” (partea a
III-a). A fost arestat și închis, între 1950-1953, la închisoarea din Sighet, unde a stat
pentru o perioadă în aceeași celulă cu fostul președinte al PNȚ, Iuliu Maniu.
Bolnav de cancer, fostul om de cultură și politician ar fi fost ademenit cu
promisiuni privind medicația și o eventuală operație în schimbul unor informații
compromițătoare privitoare la alți deținuți, în principal liderul PNȚ, Iuliu Maniu42.
Conform certificatului de deces, a murit în închisoare la data de 16 iulie 1953.
40
Sebastian Bornemisa, Flori de-o zi, în Cosînzeana, anul II, nr. 6, 11 februarie 1912, p. 93.
41
Sebastian Bornemisa, Duhul cel rău, în Cosînzeana, anul, X, nr. 38, 19 septembrie 1926, p. 377.
42
Ion Dumitrescu, Așa i-am cunoscut, Editura Paco, p. 92.
Basarabia și raporturile româno-sovietice în perioada 1918-1945
Veaceslav Stavilă
Unirea Basarabiei cu Regatul României la 27 martie 19181 a fost un act

reparatoriu al injustiției istorice, săvârșite cu mai mult de o sută ani înainte, când
această regiune românească a fost anexată de Rusia. Insistând în politica sa
imperialistă, invadatorul nu numai că a refuzat să semneze cu România un tratat prin
care să-și confirme acordul cu starea ce s-a creat după hotărârea Sfatului Țării, 2 ci, în
întreaga perioadă interbelică, nu a lăsat Europa să se îndoiască de intenția sa de a
reanexa Basarabia la momentul oportun3.
În pofida lipsei oricăror drepturi asupra acestui teritoriu, Rusia Sovietică a
fost consecventă în revendicarea ținutului basarabean. Prima acțiune care a declanșat
criza în relațiile ruso-române a survenit în urma notei din 13/26 ianuarie 1918 a
guvernului sovietic în care se menționa „cotropirea” Basarabiei de către „monarhia
română” și, respectiv, ruperea relațiilor diplomatice cu România4. Atunci, dar și în
următorii doi ani, teritoriul era reclamat sub pretextul „eliberării... Basarabiei
muncitorești și țărănești”5.
Situația se schimbă întrucâtva după semnarea Protocolului de la Paris din 28
1
Vezi, de exemplu: I. Nistor, Basarabia sub dominație românească. La 20 de ani de la Unire,
Cernăuți, 1938, p.34-40; P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918, Iași, f.a., p.315-343.
Unii autori considerau actul Unirii ca “o manifestare a justiției divine”. (L.H. Grondiis, Basarabia,
Bucureşti, 1940, p.29).
2
A. Babel, La Bessarabie. Etude historique, ethnographique et economique, Paris, 1926, p.281.
3
W. Fitzgerald, The new Europe: An introduction to its political geography (With 28 maps), London,
Methuen and Co., 1945.
4
Vneșneia politika S.S.S.R. Sbornik dokumentov, tom I, M., 1944, p.46. Există lucrări în care se arată
imprecis că în nota guvernului sovietic de la 13/26 ianuarie 1918 nu se punea chestiunea Basarabiei și
că: „ruperea relațiilor diplomatice cu România nu avea la bază probleme teritoriale” (vezi: I. Scurtu,
C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, Editura Academiei de Înalte studii
militare, București, 1992, p.6). Val. Fl. Dobrinescu lasă să se înțeleagă că ruperea relațiilor
diplomatice a fost determinată, inclusiv, de actul Unirii Basarabiei de la 27 martie 1918. (Val. Fl.
Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p.779.
5
Vneșneia politika... tom I, M., 1944 p. 233. Excepție face cazul când, în martie 1918, Ucraina
intervine pe lângă puterile centrale sub pretextul “că amândouă popoarele - ucrainean și moldovenesc
- trăiesc amestecate în acest teritoriu” (în Basarabia - n.n.). Vezi: P. Cazacu, Moldova dintre Prut și
Nistru, p.310-311; M. Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, București,
1983, vol. I, p.565.
octombrie 1920 de Franța, Anglia, Italia și Japonia. Recunoscându-se suveranitatea

României asupra interfluviului pruto-nistrean6, Rusiei i se rezerva doar posibilitatea
de a supune arbitrajului Societății Națiunilor chestiunile de detaliu cu privire la
aplicarea tratatului, stăpânirea Basarabiei de către România trebuind să fie în afara
oricăror discuții7.
După ce, la 1 noiembrie 1920, protestează împotriva „Protocolului” pe motiv
că „evenimentul a avut loc fără participarea lor”8, un an mai târziu, la Conferința de
la Varșovia (22 septembrie - 25 octombrie 1921) sovieticii repun pe tapet „problema
basarabeană”. Partea română nu acceptă să discute asupra chestiunii, considerând-o
soluționată, invocând, totuși, diferite argumente în favoarea dreptului de suveranitate
asupra Basarabiei. Reprezentanții bolșevici, neindicând în baza cărui drept pretind la
acest teritoriu, neagă caracterul preponderent românesc al populației din ținut, insistă
în ideea că decizia Sfatului Țării a fost adoptată „sub presiunea autorităților militare”
românești, accentuând, în fine, că „unicul act care ar legaliza situația existentă de
facto a Basarabiei poate fi doar actul ce ar emana de la Rusia.”9
Intervine noua tactică a sovieticilor, conform căreia „respectarea statu-quo-
ului teritorial nu presupune sub nici o formă recunoașterea acestuia”. Pentru prima
dată acest principiu a fost expus de Gh. Cicerin, reprezentantul oficial al guvernului
sovietic, în cadrul conferinței internaționale de la Genova (mai, 1922): „Respectarea
statu-quo- ului între Ucraina și România, de exemplu, nu echivalează deloc, pentru
Rusia, cu recunoașterea statu-quo-ului teritorial al României și, în particular, cu
recunoașterea ocupării prezente a Basarabiei de România.”10
Fideli unei astfel de tactici, sovieticii declară la Conferința de la Viena (27
martie - 2 aprilie 1924) că, întrucât își construiesc relațiile cu vecinii în baza
„dreptului popoarelor la autodeterminare”, desfășurarea unui plebiscit în Basarabia
este indispensabilă. Reprezentanții României resping această cerere, deoarece
acceptarea ei ar fi generat contradicții între aliații care au recunoscut alipirea regiunii
la România. În plus, pretenția rusească era un gest sfidător la adresa Bucureștiului,
6
Vezi, de exemplu: Val. Fl. Dobrinescu, op.cit., p.88, şi conținutul Tratatului de la Paris (G. Popa-
Lesseanu, Basarabia. Privire istorică, Bucureşti, Tipografia „Jokey-Club”, 1924, p.46-51; A. Boldur
considera că „în intervalul 24 februarie -1 noiembrie 1920 (sovietele - n.n.) erau gata să încheie un
acord cu Romania, chiar cedând-i Basarabia,” (Al. Boldur, Basarabia şi relațiunile romano-ruse…, p.
39).
7
Titto Tommaso, Basarabia românească și Italia, f.1., f.a., p. 22.
8
Vneșneia politika..., tom I, m., 1944, p. 522.
9
Ibid., tom II, tom., 1944, p.173, 175, 182.
10
V. Moisuc, Premisele izolării politice a României. 1919-1940, Editura Humanitas, București, 1991,
p. 132.
Basarabia fiind unica, din toate teritoriile desprinse de Rusia, pentru care s-ar fi cerut
consultarea populației. Ciocnindu-se de un refuz net, partea sovietică anunță că, „în
viitor, va considera ținutul parte integrantă a Ucrainei și Uniunii Sovietice...”11
În consecință, până în 1934, România a fost unica țară învecinată cu Uniunea
Sovietică ce nu a recunoscut existența de iure a guvernului acesteia. În același timp,
ca rezultat al conjuncturii internaționale favorabile și, în special, al intenției
Kremlinului de a convinge Europa Occidentală că este pe calea unei normalizări în
relațiile cu statele limitrofe, pentru a le contesta dreptul la o mai puternică
înarmare,12 începând cu 1928, guvernul bolșevic renunță formal la intransigența sa
de odinioară în chestiunea Basarabiei. Situația respectivă a fost exploatată de către
diplomația română, obținându-se, prin semnarea Protocolului de la Moscova (1929),
angajamentul sovieticilor „de a nu recurge la război în soluționarea litigiilor
existente”. În acest context, o importanță deosebită a avut și parafarea, la Londra, a
Convenției de definire a agresiunii (4 iulie 1933).13 Cu toate acestea, recunoașterea
de iure a Basarabiei românești de către U.R.S.S.14 n-a avut sorți de izbândă. De
fiecare dată când trebuia să fie semnat un document menit să limpezească starea de
lucruri, urmau declarațiile verbale din partea oficialităților rusești în care se reiterau
vechile poziții în chestiunea basarabeană. Astfel, cu ocazia semnării Protocolului de
la Moscova, M. Litvinov a opinat că România „își face iluzii dacă își închipuie că
11
Vneșneia politika., tom II, M., 1944, p.854-857, 863; G. Popa-Lesseanu, op. cit., p.56-57; mai vezi
despre controversele Rusiei sovietice și României în legătură cu Basarabia: A. Dennis, The foreign
policies of Soviet Russia, New York, , E.P. Dutton and company, 1924, p.165-174. „Cel mai bun
plebiscit”, conform opiniei lui I.G. Pelivan, a fost participarea populației basarabene la scrutinul
pentru Adunarea Constituantă din 2-5 noiembrie 1919 (I. Pelivan, Les droits des roumains sur la
Bessarabie. Du point de vue historique, ethnique et de l'autodetermination, Paris, Imprimerie des Arts
et des Sports, 1920, p.16.
12
Nae Ionescu, Roza vânturilor, București, 1990, p.120.
13
I. Kopanski, I. Levit, Sovietsko-rumânskie otnoșenia. 1929-1934 g.g. Ot podpisania Moskovskogo
protokola do ustanovlenia diplomaticeskih otnoșenii, Izd-vo Nauka, M., 1971, p.25, 134.
14
Diplomația românească a apreciat că, semnând protocolul, U.R.S.S. recunoștea implicit granița de
est a României (vezi: Istoria României între anii 1918-1944, București, 1982, p.384; N. Dima,
Basarabia and Bucovina. The Soviet Romanian territorial dispute, Boulder; New-York, Columbia
University Press, 1982, p.25; Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992,
p. 521 (în toate lucrările indicate fiind vorba despre o recunoaștere de jure din partea U.R.S.S. a
apartenenței Basarabiei la România). A. Karețki și A. Pricop au lansat ideea că, începând cu 1 iulie
1933, S.U.A., de asemenea, au recunoscut de jure această apartenență a Basarabiei la statul român (A.
Karețki, A. Pricop, Lacrima Basarabiei. Culegere de documente, Chișinău, Știința, 1993, p.35). Fapt
cu care nu putem fi de acord, deoarece chiar în sursa utilizată de autori (M. Mușat, I. Ardeleanu,
România după Marea Unire, vol. II, partea 1.1918-1933, București, 1986, p.1137), dar după cum
arată și alți istorici (vezi: D. Șandru, Diplomația americană și Unirea Basarabiei cu România, în
Cugetul, 1993, nr.3-4, p.38), chiar și Statele Unite se limitau doar la o recunoaștere defacto.
problema Basarabiei poate fi considerată ca tranșată prin semnarea Protocolului”.15

În 1932, după Conferința de la Riga, același M. Litvinov ținea să releve: „România
ocupă de facto Basarabia, și ar dori să dea uitării litigiul existent, iar nespecificarea
lui s-o tălmăcească drept o acceptare tacită a ocupației. Nu putem fi de acord cu
aceasta”.16
Unii istorici sunt dispuși să creadă că, patru ani mai târziu, în cazul semnării
tratatului de asistență mutuală între România și U.R.S.S., parafat la Montreux,
ambițiile rusești ar fi fost lipsite de orice suport deoarece în clauzele lui se
recunoștea „integritatea teritoriului românesc, inclusiv Basarabia”. 17 Este adevărat,
M. Litivinov a acceptat punctul 2 al tratatului în care guvernul bolșevic era solicitat
să recunoască faptul că „trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul
fără o cerere formală, în acest sens, adresată guvernului Regal al României”,18
aceasta, însă, nu însemna decât „respectarea statu-quo-ului” și „neaplicarea forței
militare”.
Deși s-a obligat, în întreaga perioadă interbelică, să nu recurgă la violență în
soluționarea diferendelor, Uniunea Sovietică nu înceta să conteste revenirea
Basarabiei în matca sa firească, România. Mai mult decât atât: „adoptând o politică
de expectativă, colosul de la răsărit aștepta momentul prielnic pentru anexarea
teritoriul jinduit.”19
Revenirea definitivă a Uniunii Sovietice la seculara politică a raptului s-a
produs, în mod cert, cu o săptămână înainte de declanșarea conflagrației mondiale,
odată cu semnarea la 23 august 1939 a tratatului sovieto-german de neagresiune și a
protocolului său adițional secret; în acesta din urmă se stipula, în particular, interesul
sovieticilor pentru Basarabia. 20 Așadar, U.R.S.S. încălca principiile unanim
15
V. Moisuc, Premisele..., p.306.
16
I. Kopanski, I. Levit, Sovietsko-rumânskie..., p. 90.
17
Vezi: Val. Fl. Dobrinescu, op. cit., p.114; același lucru lasă să se înțeleagă V. Moisuc în Premisele.
(p.330); mai vezi la acest capitol: N. Stoenescu, Pentru ce luptăm?, București, 1941, p.18.
18
Gh. Zaharia, C. Botoran, Politica de apărare națională a României în contextul european
interbelic. 1918-1939, Editura militară, București, 1981, p.389; N. Titulescu, Basarabia pământ
românesc, Ediție îngrijită, studiu introductiv de dr. în drept Ion Grecescu, București, 1992, p.103.
19
I. Agrigoroaei, Gh. Palade, Basarabia în cadrul României întregite. 1918¬1940, Chișinău,
Universitas, 1993, p.85.
20
Vezi, de exemplu, surse rusești: 1939 god. Uroki istorii, Moskva, Mâsli, 1990, p.344; 1418 dnei
voinî. Iz vospominanii o Velikoi Otecestvennoi, M., 1990, p.21; God krizisa. 1938-1939, tom II. 2
iunia 1939-4 senteabrea 1939g. Dokumentî i materialî, M., 1990, p.320; M. I. Semireaga, Tainî
stalinskoi diplomatii 1939-1941, M., 1992, p.33; și altele, cum ar fi: M. Manoliu-Manea, Ed., The
Tragic plight a Borders Area: Bessarabia and Bucovina, Humbold State, University Press,
Califor¬nia, 1983, p.106; Diplomația cotropitorilor. Repercusiunile ei asupra Basarabiei și
Bucovinei de Nord. Culegere de documente, Chișinău, Universitas, 1992, p.48 etc. Englezii au intuit
recunoscute și normele imprescriptibile ale dreptului internațional, întrucât decidea

soarta României fără participarea ei. Pe de altă parte, grație, inclusiv, acestei regiuni
românești, I. Stalin opta pentru Hitler și, implicit, pentru declanșarea unui conflict de
proporții. 21 Din acel moment, după cum a remarcat, pe bună dreptate, V. Moisuc,
cele ce au urmat pentru România până în vara lui 1940 nu erau decât „încercări
disperate de a se temporiza revizuirea”. 22
La izbucnirea războiului, Rusia bolșevică trece la realizarea scenariului la
care s-a convenit în ziua de 23 august 1939, ocupând Polonia Răsăriteană (17
septembrie 1939) și constrângând, în mai puțin de două săptămâni, Țările Baltice
(Estonia, Letonia, Lituania) să accepte „protecția ” sa.23 Primele fricțiuni româno-
sovietice au intervenit la 20 septembrie, când V. Molotov, în cursul unor convorbiri
cu N. Dianu, a pus la îndoială neutralitatea României, bazîndu-se pe niște relatări din
presă despre trupe poloneze masate pe teritoriul român, în apropierea frontierelor
sovietice. Pentru a evita orice surpriză, chiar a doua zi, guvernului sovietic i s-a
remis o declarație prin care se reconfirma neutralitatea României. 24 Un timp, despre
Basarabia se discută atât de o parte, cât și de alta prin terțe persoane. Bunăoară, în
octombrie 1939, în timpul unei întrevederi cu Saracioglu, ministru al afacerilor
externe al Turciei, V. Molotov, preferindu-se la România, a afirmat că „U.R.S.S. se
gândește să-și restabilească frontierele din 1914”25. Simultan, prim- ministrul C.
Argetoianu a declarat ambasadorului italian la București: „România va lupta dacă
Uniunea Sovietică va cere soluționarea chestiunii basarabene”. 26
Astfel stând lucrurile, în mod sigur, până la finele lui 1939 s-ar fi ajuns la un
semnarea protocolului adițional secret ante și postfactum (vezi: I. Fleischauer, Pakt Ghitler, Stalin i
inițiativî ghermanskoi diplomatii. 1938-1939 (traducere din limba germană), M., Progress, 1991,
p.403; W. Churchill, Vtoria mirovaia voina, kniga pervaia, toma 1-2, M., Voiennoie izdvo, 1991,
p.208.
21
M. Heller, 70 ans qui ebranlerent le monde. Histoirepolitique de l'Union Sovietique, Calmann-
Levy, Paris, 1988, p.88; Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de
documente, Chișinău, 1991, p.118.
22
V. Moisuc, Considerații privind procesul izolării politice a României pe plan internațional, în
Probleme de politică externă a României. 1918-1940, București, 1988, p.279.
23
Vezi, de exemplu: N. Stoenescu, Pentru ce luptăm?, București, 1941, p.18.
24
Livia Dandara, România în vâltoarea anului 1939, București, 1985, p.338.
25
Pl. Chirnoagă, Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie
1941-23 august 1944, Madrid, 1965, p.63; vezi: istoricul relațiilor româno-ruse din 1918 până la 22
iunie 1941 (ibid., p.59-69).
26
B. Kolker, I. Levit, Vneșneia politika Rumânii i rumâno-sovietskie otnoșenia (senteabri 1939 - iuni
1941), M., Nauka, 1971, p.42; vezi: Declarații sovietice despre Basarabia la 5 decembrie 1939, în A.
Hilgruber, Hitler, Konig Carol und Marshall Antonescu. Die Deutschrumanischen Beziehungen,
1938-1944, Wiesbaden, Franz Steiner Verlag, Gmb. H., 1965, p.62.
conflict armat,27 însă, din cauza rezistenței de care a dat dovadă Finlanda, sovieticii
au fost nevoiți să-și modifice întrucâtva planurile, agresiunea fiind amânată pentru
următorul an.
La începutul lui 1940, la 7 ianuarie, partea română întreprinde o acțiune
ostentativă, manifestată prin vizita regelui Carol al II-lea la Chișinău, unde ultimul a
asigurat asistența că „a încins țara cu un stăvilar de foc, de fier și de beton, peste care
nimeni nu va putea trece”, iar „Basarabia va rămâne pentru totdeauna româ-
nească”. 28
Relațiile româno-ruse se tensionează progresiv. Numai în primele trei luni
ale lui 1940 se produc circa 26 de incidente de frontieră la Nistru,29 „regizate”,
indiscutabil, de către sovietici. La 29 martie 1940, în ședința sesiunii Sovietului
Suprem al Uniunii Sovietice, V. Molotov, deși într-o manieră echivocă, lansează
următoarea amenințare: „Printre țările meridionale vecine... există una cu care noi n-
am încheiat un pact de neagresiune, România. Faptul se explică prin existența unei
probleme nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost
niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta n-a pus nicicând
problema retrocedării Basarabiei pe cale militară.”30
În următoarele două săptămâni, sovieticii invocă niște incidente de frontieră,
arătând că ele depășeau orice limită. Evaluând situația militară cu cea a Finlandei, în
ajunul conflictului militar cu Sovietele, regele Carol convoacă, la 19 aprilie 1940,
Consiliul de coroană care se pronunță împotriva cedării Basarabiei și decide să se
opună rezistență armată în cazul unui atac din partea Uniunii Sovietice. 31
Cu toate acestea, armata română nu primește indicații precise în ce privește
teritoriul basarabean. La 23 mai 1940, date fiind concentrările masive ale sovieticilor
în apropierea Nistrului, șeful statului- major, gen. Fl. Țenescu, atenționa palatul
27
Fl. Constantiniu, Între Hitler și Stalin. România și pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius,
București, 1991, p. 97.
28
A. Lazarev, God 1940-prodoljenie soțialisticeskoi revoliuții v Bessarabii, Chișinău, 1985, p.23.
29
I. Antonescu, Citiți, judecați, cutremurați-vă, Ediție îngrijită de I. Ardeleanu și V Arimia. Editura
Tinerama, București, 1991, p.53; I. Antonescu și Garda de Fier. Pe marginea prăpastiei (21-23
ianuarie 1941), ediție îngrijită, cuvânt înainte, note, comentarii și indice de dr. Serafim Diucu, vol. I,
Casa de editură Rom-Edition, Târgu- Mureș, 1991, p.53; B. Kolker, I. Levit, op. cit., p.72; vezi și: A.
Hilgruber, op. cit., p.62.
30
Cf.: I. Șișcanu, Raptul Basarabiei. 1940, 1940, Ago-Dacia, Chișinău, 1993, p. 15. Observăm că
această declarație a făcut o impresie foarte proastă la Berlin (apud: Revista Arhivelor, nr.2/1991,
p.237).
31
Aspects des relations russo-roumaines (Etudes de G. Cioranescu, Gr. Filiti, R. Floresco etc.), Paris,
Minard, 1967, p.157; P.D. Quinlan, Clash over Romania. British and American Policies towards
Romania: 1938-1947, Los Angeles, 1977, p.61; N. Novikov, Vospominania diplomata. Zapiski 1938-
1947, M., 1989, p.40
regal: „Este ultimul moment pentru ca guvernul să dea ordin statului major dacă
Basarabia trebuie să fie apărată sau evacuată”. 32
Căderea Franței a alarmat atât Uniunea Sovietică, cât și România. Stalin
credea că, după semnarea tratatului de neagresiune cu Germania, va urma un război
de uzură între Germania, Franța și Marea Britanie, U.R.S.S. urmând să intre în
conflict „undeva spre sfârșit”. Înfrângerea rapidă a Franței, dar și mobilizarea
Angliei, l-a făcut să intuiască iminența ostilităților ruso-germane. 33 Pe de altă parte,
catastrofa ce s-a produs în Occident făcea pentru România inutile apelurile în
vederea unui sprijin din partea Marii Britanii și Franței împotriva unei eventuale
agresiuni sovietice. 34 Pe deasupra, orice ajutor care ar fi putut, totuși, veni din partea
Germaniei în favoarea României, în cazul Basarabiei, era blocat, a priori, prin
protocolul adițional secret din 23 august 1939.35
În asemenea condiții, la 26 și 27 iunie 1940, pregătită să utilizeze forța
militară36, Uniunea Sovietică i-a înaintat României două note ultimative prin care
cerea „înapoierea” și, respectiv, „evacuarea” Basarabiei. Evident, prin prezentarea
acestor ultimatumuri care excludeau orice discuție pașnică și liberă, U.R.S.S. a
violat pactul Briand-Kellog, Protocolul de la Moscova și Convenția de definire a
agresiunii de la Londra. 37 Pentru a nu avea accesai soartă cu Polonia, „dar în sens
invers - invadată de sovietici, mai întâi, și de germani, în urmă”, 38 între 28 iunie-3
iulie 1940, România evacuează Basarabia.
32
Aspects des..., p.57-158.
33
Vezi: despre opinia publică sovietică: K. Simonov, Glazami celoveka moego pokolenia, M.,
A.P.N., 1988, p.88.
34
Cf.. Gh. Tătărescu, Evacuarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Craiova, Scrisul românesc, 1940
passim; I. Șișcanu, op. cit., p.163; I. N. Westwood, Endurance and endeavour. Russian history.,
Oxford, University Press, 1987, p.332; Dj. Boffa, Istoria Sovietskogo Soiuza, tom I, Mejdunarodnîe
otnoșenia, M., 1990, p.559.
35
M. Semireaga, Tainî., p.259.
36
Vezi: Nazi-Soviet relations. 1939-1941, Edited by Raymond Sontag and James Biddll, Washington,
1948 p.161; 23 august 1944. Documente. 1939-1943, vol.I, București, 1984, p.77; mai vezi
documente sovietice în arhiva de la Chișinău - Arhiva organizațiilor social-politice a R. Moldova, F.
50 i.2 d.153 f.73-75 ș.a.
37
N. Dima, op. cit.,p.158; alte detalii: Șt. Lache, Gh. Țuțui, La Roumanie etla conference de lapaix
de Paris (1946), București, 1987; p.31; Lory Marie-Joseph, Douze leeonssur l'Europe. 1914-
1947,Bruges, de Tempel, tempehof, 1968, p.345; A. Bullok, Hitler: A study in Tyranny, New Zork,
Bantam Books, 1958, p.547. Referindu-se la prima notă ultimativă sovietică, un an mai târziu, Al.
Ciorănescu avea să scrie: „Rușii n-au văzut sau nu voiau să vadă decât pe cei 80000 de ruși sau pe cei
vreo 400000 de ucraineni; prezența acestora ar fi în orice caz o ciudată scuză pentru a acoperi
anexiunea silnică a peste 2000000 de români”. (Al. Ciorănescu, Dunărea și Nistrul în istoria
basarabeană, în Revista română, anul I, noiembrie-decembrie 1941, nr.7-8, p.497.
38
I. Șișcanu, Raptul., p.51-52; Val. Fl. Dobrinescu, op. cit., p. 162.
După ocuparea acestui ținut românesc, presiunile sovietice persistă,

manifestându-se prin intense deplasări de trupe și provocarea unui șir de incidente
pe linia de demarcație ce trecea pe râul Prut. Alarmat de pericolul ce-l comporta
pentru mașina sa de război o eventuală înaintare rusească asupra sondelor petroliere
de la Ploiești, A. Hitler își grăbește decizia de atacare a Uniunii Sovietice.39 Faptul
determină autoritățile românești să participe la o campanie militară de recuperare a
Basarabiei. La 7 septembrie 1940, în cadrul Consiliului Președinției de Miniștri, I.
Antonescu a declarat că, posibil, foarte curând statul român va participa la o acțiune
militară împotriva U.R.S.S. Generalul român lasă să se înțeleagă același lucru și mai
târziu (martie 1941), în convorbirea cu ambasadorul Italiei la București.40
Reatașarea Basarabiei la România se efectuează în cursul lunilor iunie-iulie
1941, imediat după izbucnirea războiului sovieto-german. La începutul lui iulie, sub
influența înfrângerilor catastrofale, autoritățile sovietice (I. Stalin, L. Beria, V.
Molotov) nu excludeau încheierea unui „al doilea tratat de la Brest” cu Germania.
Prin intermediul Bulgariei, a fost întreprinsă tentativa de a-i propune lui Hitler
teritoriile pe care acesta le „cedase” prin protocolul adițional secret din 1939 și, în
particular, Basarabia. Însă partea germană, fiind sigură de victorie, nu a acceptat
oferta.41 Mai adăugăm că, în primele luni ale războiului, conducerea Uniunii
Sovietice era aparent dispusă să-și delimiteze frontierele cu România 42, revenind la
situația existentă înainte de 1940.
Poziția sovieticilor se schimbă esențial odată cu sosirea iernii și începutul
crizei germane pe frontul de est; în urma contraofensivei rusești de sub Moscova,
urmează declarația de război României din partea Marii Britanii, în replică la refuzul
39
Vezi: Istoria partidului comunist român. Sinteză. Documentar, Capitolul V (1940-1944), Strict
Secret, f.a., p.533-535. Alte detalii: V. Suvorov, Ledokol. Kto naceal vtoruiu mirovuiu voinu?, 1992,
p.131; Val. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Anglia și România între anii 1939-1947, Editura didactică și
pedagogică. R.A., București, 1992, p.65.
40
B. Kolker, I. Levit, op. cit., p.138, 181. Participarea României la războiul împotriva U.R.S.S. era
explicată de I. Antonescu prin problema Basarabiei (I. Antonescu. Citiți..., p.92; M. Mourin, Le
drame des Etats satellites de l'Axe, de 1939 ă 1945, Paris, Paxyot, 1957, p.133. Unele surse arată că
ideea unui război în Est nu făcea parte din planul său de acțiuni în 1940. (Larry Wats, În serviciul
Mareșalului, Ion Dumitriu Verlag, vol. I, Munchen, 1985, p.161).
41
N. Zagladin, Istoria uspehov i neudaci Sovietskoi diplomatii. (Politologhiceskii aspekt), M.,
Mejdunarodnîe otnoșenia, 1990 p.122. Nici americanii nu excludeau posibiltatea încheierii unei păci
separate între U.R.S.S. și Germania (Robert E. Shervood, The White House papers of Larry L.
Hopkins, vol. I, september 1939 - january 1942, Eyre and Spottiswoode, London, 1948, p.401, despre
acțiunea României vezi: N. Baciu, Yalta și crucificarea României, Fundația Europeană Drăgan, f. 1.,
1990, p.20; M. Manoliu-Manea, op. cit., p.229.
42
Vneșneia politika Sovietskogo Soiuza v period Otecestvennoi voinî, Politizdat, M., 1946, tom I,
p.553, 556; Val. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, op. cit., p.105; N. Baciu, Agonia României. 1944-1948.
Dosarele secrete acuză, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.161.
guvernului Antonescu de a retrage trupele peste Nistru. La rândul său România, sub
presiune germană, declară (la 13 decembrie 1941) război Statelor Unite ale
Americii. 43 Astfel, între 16-18 decembrie, într-o convorbire cu A. Eden, secretar de
stat al Foreign Office-ului englez, I. Stalin condiționează colaborarea sovieto-anglo-
americană de recunoașterea de iure a anexărilor teritoriale ale U.R.S.S., inclusiv
Basarabia, din perioada 1939-1940.44
Inițial, Anglia nu a acceptat tranzacțiunea. În ianuarie 1942, W. Churchill
afirma: „Noi am recunoscut întotdeauna frontierele Rusiei, existente în 1941 doar de
facto. Ele s-au obținut ca urmare a unor acțiuni agresive în cârdășie rușinoasă cu
Hitler. Transmiterea Țărilor Baltice către Rusia Sovietică, împotriva voinței
popoarelor lor, ar veni în contradicție cu toate principiile în numele cărora purtăm
acest război și ne-ar face de rușine. Aceasta se referă, de asemenea, și la
Basarabia”. 45 Deci, pretențiile sovieticilor nu puteau fi satisfăcute: Marea Britanie și
S.U.A. au semnat la 14 august 1941 Carta Atlanticului, obligându-se să nu accepte
nici o schimbare teritorială fără consultarea „popoarelor cointeresate”. Culmea
ironiei - la 1 ianuarie 1942 la „Cartă” aderă și Uniunea Sovietică.46
Totuși, spre sfârșitul lui ianuarie 1942, poziția englezilor se schimbă. Într-o
minută întocmită de Sir Anthony Eden se aprecia: „... vom fi de acord cu toate
cererile rusești”, deoarece „n-ar fi indicat ca cineva să-și facă necazuri cu frontierele
rusești, având în vedere că Basarabia a fost un teritoriu rusesc înainte de 1918”.47
Puțin mai târziu, W. Churchill se adresează lui Fr. D. Roosevelt cu rugămintea ca
acesta din urmă să consimtă la semnarea unei convenții sovieto-anglo- americane în
privința frontierelor Rusiei după încheierea conflagrației. 48
Între timp, la 30 martie 1942, I. Maniu profită de prezența lui A. Eden la
Moscova pentru a expedia Rusiei o notă, în care acesteia i se solicita o declarație
formală de renunțare la Basarabia, fiindcă: „În chipul acesta, românii vor fi convinși
de inutilitatea războiului pe care-l poartă în răsărit” . Peste o lună, I. Maniu e anunțat
că o asemenea declarațiune comportă imense greutăți, însă situația s-ar schimba în
43
V. Israelean, Diplomatia v godî voinî. 1941-1945, M., Mejdunarodnîe otnoșenia, 1985, p.65; W.
Churchill, op. cit., kn., tom 3-4, p.287; R. Sherwood, Roosevelt i Hopkins. Glazami ocevidța, tom 2,
Izd. ini Lit-rî, M., 1958, p.22; P.D. Quinlan Ed., The United states and Romania. American-
Romanien relation in the twentien century, Woodland Hills, California, 1988, p.93, Al. Cretzianu,
The Iost opportunity, London, Jonathan, Cape, 1957, p.74.
44
W. Churchill, op. cit., kn. 2, tom 3-4, p. 310; vezi și: Al. Cretzianu, op. cit., p.74.
45
Vneșneia politika Sovietskogo Soiuza v period.... tom I, M., 1946, p.167, 194; vezi și: Basarabia
Românească, Editura Carpații, Madrid, 1984, p.9.
46
Val. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, op. cit., p.117.
47
V. Israelean, Diplomatia v godî., p.82.
48
Istoria Partidului Comunist., p. 443.
favoarea României dacă aceasta ar consimți să-și retragă trupele din Rusia.49
Condiția, de altfel, era inacceptabilă atât din considerente de ordin militar, cât și
datorită poziției conducerii de vârf române care considera că „nu poate să formuleze
un punct de vedere în problemele Răsăritului, înainte de a cunoaște soluția în
problemele Transilvaniei”. 50
La 26 mai 1942, simultan cu semnarea tratatului sovieto-englez de alianță,
colaborare și ajutor reciproc în războiul împotriva Germaniei hitleriste și sateliților
ei în Europa, printr-o clauză secretă, Basarabia este „cedată” Uniunii Sovietice. 51
După victoria Armatei Roșii la Stalingrad, în martie 1943, A. Eden și Fr. D.
Roosevelt au reconfirmat, față de M. Litvinov, ambasadorul rus la Washington, că
sunt de acord ca Rusia să primească Basarabia, „fiindcă ea a fost teritoriu rusesc de-
a lungul celei mai mari părți a istoriei sale (sic!)”. 52 Atitudinea față de statul român,
căruia îi aparținea pe drept acest teritoriu, era exprimată de W. Churchill în modul
următor: „Să nu mi se mai vorbească de România! Această țară, fără nici un motiv, a
atacat U.R.S.S.-ul”.53
Un an mai târziu, spre sfârșitul lui martie 1944, Armata Roșie ajunge la
Nistru și pătrunde pe teritoriul basarabean. La 2 aprilie, într- o conferință de presă,
V. Molotov reiterează pretențiile Rusiei Sovietice asupra Basarabiei. 54 Dacă
englezii, legați de clauzele secrete ale tratatului de amiciție din 1942, considerau că
„victoriile rusești au reglat în bună măsură problema... Basarabiei” 55 și altceva nu
mai era de făcut, partea americană se plasa pe o poziție diferită. La 8 aprilie 1944,
sovieticii erau rugați să se consulte în prealabil cu guvernul american „în cazul când
49
N. Baciu, Agonia., p. 95. Este, de fapt, unica sursă. Celelalte infirmă existența clauzelor secrete
(vezi: V. Israelean, Diplomatia v godî., p.82; I. Maiski, Vospominania sovietskogo diplomata. 1925-
1945, M., Mejdunarodnîe otnoșenia, 1987 p.656; L. Loghin, Mari conferințe internaționale. 1939-
1945, București, 1989, p.250.
50
R. Sherwood, Roosevelt i., tom 2, p.378, alte detalii: M. Joseph-Lory, op. cit., p.383. În septembrie
1943, Fr. D. Roosevelt concepea astfel problema Basarabiei: „Stalin va obține desigur Basarabia
(alături de Finlanda, Țările Baltice și jumătatea răsăriteană a Poloniei - n.n.). Nu e nici un motiv să ne
opunem dorințelor lui Stalin, întrucât el are puterea să le obțină oricum. Așadar e mai bine să i le dăm
de bună voie.” (Cf.: N. Baciu, Yalta și., p.181; A. Conte, Yalta ou la partie de monde (11 fevrier,
1945), Paris, Ed. R. Laffont, 1964, p.111).
51
Larry Wats, op. cit., vol.I, p.164.
52
M. Mourin, Le drame., p.146.
53
Moldova, nr.3 (8), iunie, anul II, Iași, 1991 (număr special), p.33.
54
Sovietsko-americanskie otnoșenia vo vremea Velikoi Otecestvennoi voinî. 1941-1945, tom.2. 1944-
1945, p.78-79.
55
Al. Cretizianu, op. cit., p. 137; D. Floyd, Rumania, Russia's dissident ally, Frederick A. Praeger,
Rublishers, New York-Washington-London, 1965, p.15. În original această cerere era formulată în
felul următor: „Restabilirea frontierei sovieto-române conform tratatului din 1940”. (Sovietsko-
americanskie otnoșenia..., tom.2, 1944-1945, p.525; Șt. Lache, Gh. Țuțui., op. cit, p.60).
condițiile armistițiului (cu România - n.n.) vor conține anumite momente ori situații
ce vor ieși din limitele capitulării românilor.”56. În replică, V. Molotov îi informează
că ambasadorul Uniunii Sovietice din Cairo a primit instrucțiuni corespunzătoare.
Până la 11 aprilie, englezii au propus o modificare, iar americanii nu au răspuns 57.
În ziua următoare, oficialitățile ruse comunică României condițiile încheierii
armistițiului, una din acestea fiind cererea de a accepta anexarea Basarabiei de către
U.R.S.S.58 Pe de altă parte, S.U.A. și România propun să se efectueze un plebiscit pe
teritoriul ce alimenta controversa ruso-română. Experții americani opinau că, în
urma aplicării principiului autodeterminării, Basarabia avea să fie împărțită între
Rusia și România; dar sovieticii au refuzat tacit soluția în cauză. În această situație,
considerând că „soarta Basarabiei. ar trebui să fie hotărâtă tocmai la sfârșitul
războiului”, la 15 mai 1944, guvernul Antonescu respinge condițiile armistițiului
propus de ruși în aprilie. În urma ofensivei Armatei Sovietice din vara lui 1944 și a
ocupării Țării, la 12 septembrie, prin forța armelor și fără drept de apel România este
impusă să accepte atașarea Basarabiei la U.R.S.S.59
Dacă până la finele lui septembrie departamentul american insista în fața
colegilor englezi să se discute chestiunea Basarabiei, din momentul ocupării ei de
Rusia Sovietică, regiunea în cauză constituie o pierdere irecuperabilă pentru
România, iar Conferința de la Potsdam (1945) și cele care au avut loc în următorii
doi ani au acceptat această încorporare teritorială.
Deși nu avea nici un drept asupra ținutului basarabean, pe perioada întregii
perioade interbelice U.R.S.S. revendica acest teritoriu provocând, în 1939, inclusiv
din cauza acestei pretenții, declanșarea unor ostilități de proporții care au degenerat
ulterior în conflagrație mondială, cu scopul de a pune stăpânire pe regiunea jinduită
prin amenințarea cu aplicarea forței (1940) și chiar prin utilizarea ei (1944).
La rândul său, România obține o recunoaștere de jure a dreptului său istoric
asupra Basarabiei din partea statelor Europei Occidentale, precum și obligațiunea
Uniunii Sovietice de a nu aplica forța militară în pretenția sa asupra Basarabiei. Dar
întrucât Rusia a violat acordurile, în 1940, este nevoită să evacueze teritoriul care
56
Departamentul de stat al S.U.A. i-a preîntâmpinat pe ruși că ocupația militară nu poate să
prejudicieze in nici un fel aranjamentele teritoriale de la conferința păcii.
57
Istoria Partidului Comunist…, p.753; Pl. Chirnoagă, op. cit., p.142, 145.
58
Spre deosebire de varianta din aprilie, în septembrie 1944 se utilizează o formulare și mai explicită:
„Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și România, stabilită
prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940...” (Sovietsko-americanskie otnoșeniatom. 2. 1944-
1945, p.502; Patrimoniu, 1992 nr.2 p.161). Despre semnarea armistițiului vezi: M. Mourin, op.cit.,
p.169; Șt. Lache, Gh. Țuțui, op. cit., p.101.
59
I.N. Westwood, op. cit., p.350.
forma obiectul litigiului. În iunie 1941, printr-un act de legitimă apărare, participând
alături de Germania la războiul împotriva bolșevismului, România își recapătă
ținutul, însă, în 1944, sub presiunea armelor rusești, este iarăși forțată să-și suspende
administrarea în spațiul pruto-nistrean. Toate luate împreună, dar și o serie de alte
circumstanțe, au condiționat situația malefică din Basarabia anilor interbelici, iar în
timpul războiului mondial, schimbarea în mai multe rânduri a statutului său juridic,
diverse modificări în economia și starea de spirit a locuitorilor ei.
Factori de formare cultural-națională în rândurile voluntarilor

Legiunii Române de Vânători Transilvăneni și Bucovineni din
Siberia între 1918-1920
Prof. Daniela Curelea

Prof. dr. Dragoș L. Curelea
Doi ani, între 1918-1920, voluntarii români au străbătut drumurile Siberiei în

efortul lor de repatriere. În condițiile în care în spațiul Rusiei s-a declanșat începând
din anul 1918 războiul civil între albgardiști și partizanii sovietelor, care au format
Armata Roșie, românii transilvăneni și bucovineni, (ofițeri, gradați, trupă) au fost
implicați în desfășurarea evenimentelor care au avut loc în Rusia. Ei au făcut parte
din forțele Aliate care au fost plasate sub autoritatea Misiunii Militare Franceze din
Orient, acționând militar-tactic în apropierea Legiunii Cehoslovace și a brigăzii
iugoslave1, iar alții, în serviciul noilor structuri de putere roșii care s-au conturat și
activau în Rusia în lupta pentru preluarea și controlul puterii în fostul Imperiu al
Țarilor 2. De altfel, constituirea și activarea unor mari unități cehe și slovace pe
teritoriul Imperiului Rusiei se poate urmări încă din cursul anului 1914, demers care
în accepțiunea autorităților imperiale de Sankt-Petersburg se încadra în politica pe
care o promovau asiduu, aceea a panslavismului în spațiul central-sud-estic al
Europei acelor ani3.
1
Gazeta Voluntarilor, an III, nr 10 din 15 iunie 1925; Elie Bufnea, Formațiile de voluntari, în
Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureşul, 1918-1928, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Cultura
Națională, 1929, p. 120-121; Idem, Revoluția de eliberare națională a Transilvaniei. Unirea 1914-
1918, Baia Mare, Editura Marist, p. 231.
2
Ionel Sigarteu, Prizonierii transilvăneni și bucovineni din Rusia în anul 1918. Voluntari pentru
armatele aliate sau angajați pentru gărzile roșii, în Astra Sabesiensis, nr. 4, 2018, Cluj-Napoca,
Editura Argonaut, 2018, p. 87-88. Vezi în acest sens, la același autor preocupări asupra acestui
subiect în: Ionel Sigarteu, Legiunea Română de Vânători transilvăneni și bucovineni în războiul civil
din Rusia (1918-1920), în Astra Salvensis, anul III, nr. 6, 2015, p. 61-72.
3
Helene Carrere D´Encausse, Imperiul Eurasiei: o istorie a Imperiului Rus de la 1552, până astăzi,
Bucureşti Editura Orizonturi, 2008, p. 194; Elie Bufnea, Revoluția de eliberare națională a
Transilvaniei, Unirea 1914-1918, Baia-Mare, Editura Marist, 2010, p. 60; Joan Mohr McGuire, The
Czech and Slovak Legion in Siberia, 1917-1922, Jefferson/North Carolina/London, Inc. Publishers,
2013, p. 96. În general despre panslavismul și atitudinile specifice în acest sens ale cehilor și
slovacilor se pot consulta informații la Thomas G. Masaryk, în monografia La résurrection d’un état:
souvenirs et reflexions 1914-1918, Paris, Librairie Plon, 1930, p. 210-217.
22
Istoriografia acestei teme ne oferă informația, printre multe altele, că între

1919-1920, Legiunea Română a avut în atribuție asigurarea căii feroviare pe un
parcurs de aproximativ 1000 km, unitatea militară românească avându-și garnizoana
principală în Irkutk, iar apoi în Taișet în Siberia centrală 4. În condițiile în care
cercetarea de specialitate nu oferă informații despre biblioteca existentă și presa
redactată în Orient de voluntarii români, iar dacă le menționează acestea sunt mai
mult cu caracter general și periferice, ne vom strădui să oferim cititorului în
rândurile studiului nostru date despre biblioteca românească de la Irkutk, Taișet și
Vladivostok, dar și despre presa care a existat și a circulat în rândurile voluntarilor
români contribuind în acest fel la informarea lor cotidiană și la formarea cultural-
națională a acestora5.
În planul manifestărilor culturale specifice remarcăm prima organizare care a
fost făcută începând din toamna anului 1918. Prelegeri și conferințe organizate după
modelul Asociațiunii au fost susținute cu precădere după 15 decembrie 1918 în
așezările siberiene, Ekaterinsburg, Krasnoiarsk, dar mai ales în așezarea limitrofă
Irkuțk-ului, Voenâi-Gorodak6. Au fost prezentate în fața publicului format din
soldații, aspiranții, gradații și ofițerii români ai acestei Legiuni de voluntari 35 de
conferințe și mai multe prelegeri. În cadrul acestor forme specifice de manifestare și
educare culturală au fost expuse teme de istorie românească, finanțe și economie,
probleme de drept, aspecte ale religiei, discuții și dialoguri interconfesionale. Nu au
lipsit teme despre literatura română clasică, prezentarea vieții și a principalelor
publicații ale personalităților culturii naționale românești.
De asemenea, un rol important în formarea, informarea și educarea
voluntarilor l-au avut periodicele românești care au fost redactate și editate în
Siberia. În principal amintim Gazeta Transilvaniei și Bucovinei, dar și Neamul
Românesc. Cele două periodice românești menționate au promovat în rândurile
voluntarilor dar și ale prizonierilor români literatura, au oferit informații despre
înființarea și activarea unor societăți literare românești în Siberia, despre sărbătorile
4
Ioan I. Șerban, Voluntarii transilvăneni și bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea
neamului, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2003, 302 p.; Marin C. Stănescu; Alexandru Roz, Prizonieri
și voluntari români din Primul Război Mondial și Marea Unire din 1918, Arad, ,,Vasile Goldiș”
University Press, 2003, 301 p.; Cornel Țucă, Prizonierii români din Armata Austro-Ungară internați
în Rusia. Problemele repatrierii, Cluj-Napoca, Argonaut, 2011, 379 p.
5
Gazeta Transilvaniei și Bucovinei, an I, nr. 5 din 8/21 decembrie 1918; Victor Braniște, Gazeta
Transilvaniei în Siberia, în Almanahul presei române pe anul 1926, București, 1925, p. 71-73.
6
Servilul Județean Iași al Arhivelor Naționale, (în continuare se va cita prescurtat: S.J.I.A.N.),
Colecția Victor Cădere, inventar 350, dosar 19, f. 26; Marin C. Stănescu, Alexandru Roz, Prizonieri
și voluntari români din Primul Război Mondial, p. 213-214.
23
religioase creștinești, despre Crăciun, nu în ultimul rând despre aniversarea zilelor

de 10 mai și 24 ianuarie, respectiv aniversările regelui Ferdinand I și ale principelui
moștenitor Carol7.
Fondatorul bibliotecii românești, atât la Irkuțk, dar și la Vladivostock a fost
locotenentul Elie Bufnea, cel care pe lângă comanda Escadronului de Lăncieri a
asigurat și Secțiunea culturală și publicistică a Misiunii Militare Regale Române din
Orient (condusă în numele guvernului român de maiorul dr. Victor Cădere). De
remarcat faptul că E. Bufnea a înființat o bibliotecă românească având sute de cărți
la Uzoraia Recica, din apropierea Vladivostok-ului unde se afla o parte din baza
românească din Orient.8. Elie Bufnea, aprecia că biblioteca românească care i-a
deservit pe voluntari dar nu numai a fost un unicat în rândurile misiunilor militare de
la Vladivostock între 1919-19209.
Secțiunea culturală română a obținut rezultate încă din perioada în care a
activat în garnizoana voluntarilor români de la Taișeț. Aceasta a fost înființată prin
grija ofițerilor români Augustin Șandru (sublocotenent) și Elie Bufnea (locotenent),
la 23 noiembrie 1919. În aceeași așezare în zilele care au urmat a luat ființă clubul
soldaților și gradaților români. Activitatea acestei structuri asociaționiste s-a derulat
în clădirea școlii comerciale din localitatea sus menționată și a înregistrat în decursul
a câtorva luni, între noiembrie 1919-februarie-marie 1920 40 conferințe.
Aceste forme specifice de manifestare culturală au avut ca subiecte pentru
publicul românesc teme ca educația patriotică, sanitară și religioasă. De menționat
că printre participanți nu au fost doar românii, ci și diferiți ofițeri și soldați din alte
corpuri ale voluntarilor și intelectuali din această așezare, ceea ce a avut ca rezultat
creșterea fondului de bani. Resursele financiare acumulate au fost trimise către
România pentru a ajuta pe urmașii voluntarilor români din Transilvania, Banat și
Bucovina care au pierit în Siberia10. În fondul de carte al Bibliotecii românești de la
Vtoraia Recica (Vladivostock) se aflau opere ale clasicilor literaturii române, dar nu
numai. În această direcție menționăm câteva titluri de carte și autorii lor: Ion Roată
7
Marin C. Stănescu, Alexandru Roz, Prizonieri și voluntari români din Primul Război Mondial, p.
214.
8
S.J.I.A.N., Colecția Victor Cădere, inventar 350, dosar III, partea a II-a, f. 166; Ibidem, dosar XVI,
f. 20-22, dosar XIX, f. 33-40; Elie Bufnea, Voluntari români din Siberia, Brașov, 1928, vol. II, p. 89-
92. Remarcăm că unele dintre aceste volume au fost litografiate, multiplicate la șapirograf, iar altele,
nu puține, au fost dactilografiate la mașini de scris sau pur și simplu scrise de mână.
9
S.J.I.A.N., Colecția Victor Cădere, inventar 350, dosar XIV, partea a II-a, f. 231-249.
10
Menționăm că volumele acestei biblioteci românești care era parte a Secțiunii culturale, inițial a
legiunii Române, iar apoi a Misiunii Militare Române din Orient, au ajuns prin rotație la toți cititorii
care au dorit și au fost interesați să le parcurgă sau după caz să le recitească.
24
și Unirea (Ion Creangă), Cântece cetățenești din alte vremi (Victor G. Cădere),
Pagini de popularizare a Asociațiuni, (Andrei Bârseanu), Cântece de crăciun și
colinde (George Coșbuc), Rugăciuni și Colinde (Biblioteca ,,Astra”), Poezii alese
(Mihai Eminescu), Istoria Războiului românesc și Misiunea Română în Siberia
(Victor G. Cădere), Calendarul asociațiunii, (Biblioteca ,,Astra”), dar și alte cărți11.
De remarcat că Secția culturală a Misiunii Militare Române din Siberia și Orient,
prin ofițerii Augustin Șandru și Elie Bufnea au fondat în Vladivostock Asociația
Casa Voluntarilor Români din Siberia, structură asociaționistă cu scop național și
cultural. Asociațiunea menționată și-a propus în paragrafele sale constitutive să ajute
voluntarii întorși acasă în Transilvania și Bucovina, dar și pe supraviețuitorii
voluntarilor care au pierit în lungul drum al Sibieriei12. În baza românească din
Vtoraia Recica, locotenentul Elie Bufnea a prezidat clubul soldaților și ofițerilor
români, organizând serate muzicale, spectacole, piese de teatru și declamațiuni, seri
de poezie, activități comemorative cu ocazia unor mari momente din istoria
românilor. Mai mult, împreună cu societatea americană, Young Man Christian
Association, voluntarilor și prizonierilor români le-a fost pus la dispoziție un aparat
de proiecție, care de două ori pe săptămână, marțea și sâmbăta, rulau în mod gratuit
filme la care asistau aproape toți românii13.
Între 4 februarie și 29 aprilie 1919, ca urmare a contribuției la formarea și
educarea voluntarilor români din Siberia, remarcăm și activitatea unei școli
românești de ofițeri constituită la Voenâi Gorodek, în apropierea orașului Irkuțk.
Școala românească a avut în programă și conferințe educative, astfel încât, cei 42 de
soldați și subofițeri absolvenți să fie pregătiți și în plan cultural și educativ, nu doar
tactic și militar. Această instituție românească a avut în conducerea sa pe ofițerii
Gavrilă Dumitru Bălan (locotenent) și Iacob Brândușan (locotenent-colonel) 14. De
făcut mențiunea că inaugurarea școlii, dar și deschiderea cursurilor pentru aspiranții
11
S.J.I.A.N., Colecția Victor Cădere, inventar 350, dosar XIX, f. 26-27.
12
Marin C. Stănescu; Alexandru Roz, Prizonieri și voluntari români din Primul Război Mondial, p.
215-216.
13
Ibidem.
14
S.J.I.A.N., Colecția Victor Cădere, inventar 350, dosar II, f. 120-126; M.N.U.A.I., Colecția
documente, Colecția Corpului Voluntarilor Români din Siberia, dosar III, inventar 6548, nr. 42,
Tabel nominal cu elevii Școlii; Ibidem, dosar III, inventar 6548, nr. 94, Tabel nominal cu elevii care
au terminat școala de ofițeri a Corpului Voluntarilor Români, 26 aprilie 1919; Ioan I. Șerban,
Voluntarii transilvăneni și bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului, p. 216-217.
Absolvenții acestei școli trebuiau să îndeplinească unele condiții, precum: să fi făcut cel puțin 4 clase
primare, respective nu trebuia să fie trecuți de 35 de ani, iar ca grade, trebuiau să fie soldați, caporali,
sergenți sau plutonieri, cu cel puțin 3 luni instrucție combativă și alte 6 luni minim participare pe linia
frontului.
25
la gradul de sublocotenent s-a făcut în prezența unui număr de 42 elevi, (plutonieri,

sergenți, caporali, fruntași și un soldat)15. Absolvenții acestei prime serii au primit
documente din care putem desprinde informații cu privire la disciplinele studiate,
fiecare dintre acestea fiind trecute în rubricatura sa specifică16. În contextul în care la
26 aprilie 1919, s-au finalizat cursurile aflăm că absolvenții au studiat materii ca:
artilerie, calitățile militare, fortificații, geografie generală și geografie militară,
instrucție, mitraliere, regulamente, tactică, telefon, topografie, toate acestea fiind
considerate de bază în formarea și competențele necesare ale unui viitor ofițer 17.
Astfel, în cadrul Legiunii Române de Vânători Transilvăneni și Bucovineni, au mai
rămas, începând din aprilie 1919, doar 6 ofițeri străini, (2 ruși și 4 cehi), celorlalți
ofițeri fiindu-le solicitat prin Ordinul nr. 52 din 22 martie 1919, revenirea la
unitățile lor18.
În perioadă staționării la Vladivostok, la propunerea lui Elie Bufnea de două
ori pe săptămână au fost organizate, de regulă seara între orele 7-8 conferințe la
fiecare dintre cele trei batalioane românești (Horea, Mărășești și Rezervă, dar și
unitățile mai mici, cum a fost Escadronul de Lăncieri).
Menționăm că temele predilecte ale acestor conferințe erau: organizarea
statelor medievale românești, în care era subliniată românitatea provinciilor din care
proveneau voluntarii, perioada domniei și faptele lui Mihai Viteazul, răscoalele
românilor din Transilvania, cu deosebire fiind abordată ca temă Răscoala condusă de
Nicola Ursu din Albac (Horea). Și celelalte teme majore ale istoriei noastre moderne
s-au regăsit în discursul conferențiarilor români 19.
15
M.N.U.A.I., Colecția documente, Colecția Corpului Voluntarilor Români din Siberia, dosar III,
inventar 6548, nr. 42, Tabel nominal cu elevii Școlii; Ioan I. Șerban, Voluntarii transilvăneni și
bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului, p. 216.
16
Dragoș Curelea; Daniela Ștefania Curelea, Contribuții la cunoașterea demersurilor militar-tactice
ale retragerii Legiunii Române de Vânători Transilvanei și Bucovineni din Siberia (1919-1920), în
Țara Bârsei, Serie nouă, XVII (XXVIII), nr. 17, 2018 p. 258-260.
17
inventar 6548, nr. 94, Tabel nominal cu elevii care au terminat școala de ofițeri a Corpului
Voluntarilor Români, 26 aprilie 1919. De remarcat că în atare condiții, ofițerii cehi care au fost
detașați în Legiunea Română, declarați disponibili au fost trimiși la unitățile militare de origine, din
care ei proveneau.
18
inventar 6548, nr. 75.
19
S.J.I.A.N., Colecția Victor Cădere, inventar 350, dosar II, f. 124-126; Ibidem, dosar III, partea I, f.
106-107. Alte teme de istorie modernă care au fost abordate în aceste conferințe erau legate de
activitatea corifeilor Școlii Ardelene, revoluția de la 1848 și activitatea lui Avram Iancu la
conducerea mișcării revoluționare românești din Transilvania, Unirea Principatelor Române și
memorandumul românilor din Transilvania, dar și luptele armatelor României în marile bătălii din
sud-estul Moldovei din anul 1917.
26
Menționăm că Asociația Casa Voluntarilor Români din Siberia a fost

structurată pe trei secții; prima a avut în atribuție presa și propaganda culturală
românească; cea de-a doua secțiunea s-a preocupat mai ales de educația tinerimii
române prin mijloace active de formare și educare (cursuri de alfabetizare, prelegeri,
conferințe).
A treia secțiune se ocupa cu activitatea de prevenție a bolilor, de asigurare a
igienei personale și a igienizării spațiilor administrative și de încazarmare în care
Legiunea Română de voluntari a fost cantonată în Vladivostock și împrejurimi în
anul 1920 până la data în care aceasta a fost transportată în mai multe etape către
Europa, având ca destinație finală România Mare20.
20
Centrul de Studiere și Păstrare a Arhivei Militare Istorice, Pitești, (în continuare se va cita
prescurtat: C.S.P.A.M.I.), Fond Marele Stat Major. Biroul Atașați Militari, dosar nr. 215, f. 29; Țara
Noastră, I, nr. 16, 26 iulie 1920, p. 2; Elie Bufnea, Voluntarii români din Siberia, p. 63-64; Cornel
Țucă, Prizonierii români din Armata Austro-Ungară internați în Rusia. Problemele repatrierii, p.
278- 281.
27
Începuturile comunismului în Sângeorz-Băi
Alexandru Dărăban
Instaurarea comunismului în România s-a realizat cu sprijinul nemijlocit al

Armatei Roşii şi s-a consolidat datorită represiunii şi terorii publicate în anii
guvernării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Represiunea a fost favorizată de legi
publice sau secrete cu caracter opresiv, care au instituit teroarea ca politică de stat,
dar şi de articolul 15 din Convenţia de Armistiţiu, ce impunea statului român
obligativitatea desfiinţării „tuturor organizaţiilor prohitleriste de tip fascist, aflate pe
teritoriul României, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât şi orice alte
organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii
Sovietice” sau a celor considerate ca atare1.
Rolul Partidului era să distrugă factorii de sprijin ai regimului politic
instaurat după lovitura de stat din 23 august 1944. Aceasta implica, în primul rând,
neutralizarea mijloacelor de menţinere a ordinii sociale, adică armata, sistemul
judiciar şi poliţia, iar, în al doilea rând, crearea sprijinului de masă de către partidul
comunist era lipsit şi care i-ar fi asigurat noului regim impus de comunişti o
legitimitate teoretică.
Perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 a fost caracterizată prin acţiuni de
destabilizare întreprinse de comunişti, care vizau intimidarea forţelor democratice 2.
Prima sarcină a Partidului Comunist era de a-şi lărgi capul de pod din
guvern. Acest lucru, în sine, cerea accesul lui la posturile ministeriale cruciale –
Internele, Apărarea şi Justiţia – şi crearea unui sprijin de masă, ce putea fi folosit
pentru a cere schimbări politice radicale. La 2 octombrie 1944, Partidul Comunist şi
Partidul Social - Democrat (P. S. D.) şi-au unit forţele pentru a forma Frontul
Naţional Democrat (F. N. D.)3. La data de 12 octombrie vor mai adera Frontul
Plugarilor şi alte partide de stânga, urmând ca la alegerile din 1946 să se prezinte
sub sigla Blocului Partidelor Democrate (B. P. D.). Membrii Frontului îi ameninţau
pe muncitorii de la principalele fabrici din Bucureşti şi din alte localităţi cu arestarea
1
Dumitru Lăcătuşu, Ideologia – baza represiunii comuniste, în Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu,
Forme de represiune în regimurile comuniste, Bucureşti, Editura Polirom, 2008, p. 33.
2
Cristina Roman, Campania de lichidare a opoziţiei politice în perioada 1945-1947, în Ibidem , pp.
121-122.
3
Dennis Deletant, Primii paşi ai acaparării, în „Revista 22”, anul XV (849), Bucureşti.
28
de către armata sovietică, în cazul în care refuzau să desfiinţeze prin vot vechile
comitete de uzină şi să-i aleagă în locul lor pe reprezentanţii F. N. D.
La 1 martie 1945, Vişinski l-a informat pe Rege că Petru Groza era
„alegerea sovietică”. Regele Mihai i-a dat cale liberă lui Groza să formeze un guvern
fără liberali şi ţărănişti. Aceştia au refuzat să intre într-un guvern controlat de F. N.
D. Primul cabinet al lui Groza a fost respins de rege. La 5 martie, Vişinski l-a
informat pe Rege că, dacă nu era acceptat guvernul Groza, „nu mai putea răspunde
pentru existenţa în continuare a României ca stat independent”. Temându-se de o
lovitură de stat, regele şi-a dat consimţământul a doua zi după-amiază. După aceea,
acapararea comunistă a României a înaintat cu paşi repezi4.
În rândurile ce urmează vă voi prezenta modul cum şi-a făcut intrarea P. C.
R.-ul în Sângeorz-Băi, sarcina având-o Comitetul Judeţean P. C. R. Năsăud. În orice
caz, în anul 1945, în Sângeorz-Băi nu exista niciun membru P. C. R., fapt dovedit de
două situaţii întocmite în 16 aprilie 1945 şi în 10 mai 1945, în care se prezentau
situaţia numărului membrilor de partid în celula Sângeorz-Băi5.
Într-un raport întocmit de Secţia organizatorică şi instructaj a plasei Rodna
(organizarea administrativă era pe judeţe, iar plasa era unitatea administrativă
inferioară judeţului, s.n.) se specifica că „în această plasă din 10 comune în toate
avem celule, cu toate că aici e cea mai grea plasă şi cea mai reacţionară. Totuşi, în
plasă se duce o muncă bună. În această plasă avem cel mai mare număr din judeţ.
Totuşi, avem comune ca Maieru, Poiana Ilvei şi Sângeorz-Băi unde avem celule
slabe. Comitetul de plasă este complet şi acţionează bine6. Acest document a fost
întocmit la data de 25 septembrie 1946. Trebuie să facem menţiunea că cel mai
repede P. C. R.-ul şi-a făcut loc în comunele Rodna şi Ilva-Mică, datorită activităţii
industriale ce se desfăşura în aceste localităţi (minerit şi prelucrarea lemnului),
precum şi existenţa într-un număr destul de mare şi a altor locuitori de altă
naționalitate decât cea română. Grosul membrilor de partid, în perioada de început,
îl formau aceşti locuitori (maghiari, saşi, evrei, ţigani, etc.). Celulele cele mai slabe
erau la Maieru (6 membri) şi Sângeorz-Băi (31 membri)7.
La data de 27 octombrie 1946 se înaintează un nou raport întocmit de
Comitetul de plasă Rodna în care se specifica că „este cea mai bine organizată plasă
unde avem un număr 6 activişti care vizitează celulele regulat, stând două-trei zile în
4
Ibidem.
5
Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud a Arhivelor Naţionale (S.J.B.N.A.N.), Fond Comitetul Judeţean
PCR Năsăud (1945-1950), Secţia organizatorică, document 4/575-1945.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
29
câte o comună în raport cu necesităţile muncii locale. S-a reuşit în cursul acestei luni
ca numărul membrilor să fie majorat cu 250 membri. Se ţin şedinţe săptămânale cu
activul de bază a partidului la Comitetul de plasă. Avem celule puternice în
majoritatea comunelor din plasă. Totuşi, în Maieru şi Poiana Ilvei celulele noastre
sunt slabe... Într-un număr de celule s-a reuşit să se dea viaţă grupurilor de partid
care funcţionează şi anume: Sângeorz-Băi cu 3 celule”8.
După cum se poate vedea, raportarea numărului de membri PCR înscrişi
trebuia făcută în fiecare lună. În noiembrie 1946 se menţiona că „numărul
membrilor a crescut cu 460 tovarăşi, angajamentul luat a fost de 250, s-a depăşit
acest număr cu 214 înscrieri. În această plasă am avut patru activişti care au dus o
muncă intensă, zi de zi, s-a putut ţine contact permanent cu toate celulele şi am putut
fi antrenaţi în muncă toţi membrii de partid în vederea alegerilor. Totuşi sunt mici
greşeli în muncă”9.
În raportul întocmit în 22 decembrie 1946, întocmit de secretarul
organizaţiei Luşcan Alexandru, se spune că „în cursul acestei luni munca a mers
foarte slab. Motive: tovarăşul Vianu a intrat definitiv în producţie şi a neglijat munca
de partid. Instructorii noştri nu s-au deplasat pe teren din cauza lipsei de finanţe,
totodată salariile fiind mici în raport cu piaţa, iar economat nu au. A fost vizitat
Comitetul de plasă unde s-a ţinut o şedinţă cu biroul. Totodată a fost vizitată şi
celula de la fabrica de la Ilva-Mică. S-au luat măsuri ca îndată după Crăciun să fie
rezolvată problema financiară şi alimentarea tovarăşilor din biroul de plasă. Celulele
din plasă funcţionează slab” 10.
Concluziile acestui raport, adică rezultate slabe, se datorează rezultatelor
obţinute de comunişti la alegerile din 1946, deoarece, aici în Sângeorz-Băi şi în alte
comune din zonă, nu au reuşit să falsifice voturile. Rezultatele au fost date corect,
chiar şi în documentele oficiale ale alegerilor, ca de pildă:
Sângeorz-Băi: P. N. Ţ – 1.887 voturi, B. P. D. – 490 voturi11. În continuare
voi prezenta o situaţie statistică (un inventar al membrilor P. C. R. din Sângeorz-Băi
în anul 1946), aceştia fiind primele cadre de nădejde ale partidului.
Anul de debut al comunismului în Sângeorz-Băi este 1946, primul membru de
nădejde înscris consemnându-se în persoana lui Răzvanţă Nicolae, de profesie
meseriaş, la data de 26 martie.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Dănuţ Archiudean, Alegerile din 1946 în judeţul Năsăud în „Anuarul Asociaţiei profesorilor de
istorie din România, Filiala Bistriţa-Năsăud, pp. 79-87.
30
Creşterea numărului de membri P. C. R. a luat avânt în lunile septembrie,

octombrie şi noiembrie 1946. În rândurile ce urmează vom prezenta numele celor
înscrişi în aceste luni menţionându-se profesia şi naţionalitatea.
Septembrie
Nr. crt. Numele şi prenumele Profesia Naţionalitatea

1. Andresi Ioan meseriaş român
2. Morar M. Ioan meseriaş român
3. Gabor Maxim meseriaş român
4. Strugar Ioan muncitor român
5. Şpaimoc Florea meseriaş român
6. Şomkereki Anton muncitor maghiar
7. Mandrasevski Vladimir intelectual român
8. Remus Varvari meseriaş român
9. Hâruţa Ilie intelectual român
10. Urs Ion muncitor român
11. Bozbici Dumitru muncitor român
12. Pop Macedon muncitor român
13. Neamţu Vasile muncitor român
14. Avram Maxim muncitor român
15. Şpaimoc Anton muncitor român
16. Moldovan Emil muncitor român
17. Lăpuşan Solomon muncitor român
18. Costan Mihăilă muncitor român
19. Georgeş Gavrilă muncitor român
20. Bozbiciu Cornel intelectual român
21. Ivu Vasile muncitor român
22. Ruşti Leon muncitor român
23. Avram Vasile muncitor român
24. Baba Aurel muncitor român
25. Şpaimoc Ioan muncitor român
26. Călina Ilie muncitor român
27. Uza Iosif intelectual român
28. Dărăban Alexandru muncitor român
31
29. Larionesi Ioan muncitor român

30. Fabian Emerich muncitor maghiar
Recapitulație luna septembrie:

- total: 30 membri (bărbaţi);
- după profesie: 4 intelectuali, 5 meseriaşi şi 21 muncitori;
- după naţionalitate: 2 maghiari şi 28 români.
Octombrie

1. Victor Zăgreanu învăţător român
2. Iepureanu Victor învăţător român
3. Ţimuca Anton podăraş român
4. Râmbulea Partene plugar român
5. Ilieş Solomon tâmplar român
6. Ciocan Măriuca casnică român
7. Kapel Marius cizmar evreu
8. Călina Alexandru muncitor român
9. Mutu Todosia casnică român
10. Gaborfi Ştefan pantofar evreu
11. Şomkereki Ana casnică maghiar
12. Stencz Lazăr pantofar evreu
13. Hanţic Rozalia casnică evreu
14. Ausberg David muncitor evreu
15. Pollac Rozalia casnică evreu
16. Edelstein Elias muncitor evreu
17. Pop Alexandru ceasornicar român
18. Berci Marian comerciant român
19. Ilea Vasile muncitor român
20. Anisie Gheorghe muncitor român
21. Soros Arpad frizer maghiar
22. Isip Ioan muncitor român
23. Dănilă Ioan meseriaş român
24. Grumeza Emilian fotograf român
32
25. Pop Gheorghe mecanic român

26. Sbârcea Simion plugar român
27. Lăpuşan Alexandru muncitor român
28. Flore Ioan plugar român
29. Onea V. Alexandru plugar român
30. Sfrângeu Anton plugar român
31. Joja Alexandru plugar român
Recapitulaţie luna octombrie:

- total: 31 (5 femei + 26 bărbaţi);
- după profesie: 1 fotograf, 1 frizer, 1 ceasornicar, 1 comerciant, 1 podăraş, 1
cizmar, 1 mecanic, 1 meseriaş, 2 pantofari, 2 învăţători, 5 casnice, 6 plugari, 8
muncitori;
- după naţionalitate: 2 maghiari, 7 evrei, 22 români.
Noiembrie

1. Pleşcan Simion muncitor român
2. Ilie Duhaschi muncitor român
3. Borgovan Gheorghe muncitor român
4. Duhaschi Nechita plugar român
5. Casian Ioan intelectual român
6. Şpaimoc Traian plugar român
7. Ciociu Ioana muncitoare român
8. Ciociu Alexandru plugar român
9. Râmbulea Ioan plugar român
10. Motofelea Alexandru plugar român
11. Larionesi Vasile plugar român
12. Petri Simion plugar român
13. Clipotă Alexandru plugar român
14. Lăpuşan Gheorghe muncitor român
15. Ogâgău Emil plugar român
16. Nicolae Maxim plugar român
17. Clipotă Gavrilă plugar român
33
18. Rebrean Flore meseriaş român

19. Isip Maxim muncitor român
20. Dobzău Alexandru plugar român
21. Larionesi Maxim plugar român
22. Sfrângeu Ioan plugar român
23. Gabor Maxim muncitor român
24. Ban Teodor meseriaş român
25. Benţa Vasile plugar român
26. Tahâş Maxim plugar român
Recapitulaţie luna noiembrie:

- total: 26 (1 femeie + 25 bărbaţi);
- după profesie: 1 intelectual, 2 meseriaşi, 16 plugari, 7 muncitori;
- după naţionalitate: 26 români.
La sfârşitul anului 1946 organizaţia P. M. R., de plasă Rodna, raporta
Comitetului judeţean P. M. R. Năsăud că au un total de 29 organizaţii, dintre care
18 în comune, 7 în întreprinderi, 4 în instituţii. Totalul membrilor ajunsese la 1.123
membri dintre care:
- 488 muncitori;
- 330 ţărani săraci;
- 73 ţărani mijlocaşi;
- 76 funcţionari;
- 39 liberi profesionişti;
- 114 proletari agricultori;
- restul intelectuali.
În ceea ce priveşte componenţa pe etnii situaţia se prezenta astfel:
- 875 români;
- 221 maghiari;
- 123 evrei;
- 6 saşi;
- 8 de alte naționalități12.
12
Ibidem.
34
Un erou național. Ilie Lazăr (1895-1976)134
Victor Isac
În sfârșit, după zece ani de la restaurarea democrației în

țara noastră și reafirmarea Partidului Național Țărănesc (P.N.Ț.),
devenit, prin intervenția venerabilului Corneliu Coposu, Partidul
Național Țărănesc Creștin Democrat (P.N.Ț.C.D), se evocă și
despre unul dintre fruntașii celebri ai partidului originar, Ilie
Lazăr. Cauza principala a crizei de evocări a vechilor fruntași,
obișnuit denumiți țărăniști, constă în faptul căci contemporanii
lor au trecut de mult timp în planul veșniciei. Norocul face ca eu
să rezist, să reușesc a deveni octogenar și a depăși șase decenii de afiliere și
devoțiune a aceluiași partid, întrunind numeroase contracte și colaborări cu ilustre
figuri ale Partidului Național Țărănesc, temei al unor evocări ce astăzi au caracter și
chiar valoare istorică. Un fapt de acest gen este cel ce urmează, reprezentând primul
act de colaborare cu Ilie Lazăr, ce a avut loc în primăvara anului 1940, în perioada
așa zisei dictaturi regale, regim totalitar incontestabil.
Eu eram student în anul II la Filosofie și locuim la căminul studențesc
„Constantin Vasiliu-Bolnavu” din Piața Amzei. Într-o bună zi, mă trezesc cu o
delegație muncitorească de la Hunedoara, respectiv a „Uzinelor de Fier”, condusă de
muncitorul cunoscut ca bun și apropiat al fratelui meu Niculiță, și el muncitor la
aceeași uzină, mi-a zis: „Avem proces la Orăștie, n-avem bani și termenul este peste
două zile, n-avem nici unde dormi”. Eram secretar al căminului. Am vorbit cu
Veoni, administratoarea, și am rezolvat cazarea. Mâncare aveau în traistă. Ce mă fac
cu apărarea? Nu mai știu pe cine am consultat, dar în final mi s-a spus: „Ilie Lazăr
este cel mai chemat”. Mi s-a dat adresa: str. Poștei, nr. 2, sfătuit să-l caut. L-am
căutat, d-na Mara a fost foarte generoasă, mi-a asigurat spre seară întâlnirea în care
am realizat totul. N-au rost amănuntele, că le-am mai și uitat, important e rezultatul.
Procesul s-a susținut, cauza muncitorilor a biruit, prin Ilie Lazăr. Muncitorii au fost
foarte mulțumiți. Aprecierea lor a fost categorica: „Un așa om n-am mai văzut. Nu
ne-a pretins nimic. Dumnezeu să-1 răsplătească.”
134
Manuscrisul (dactilografiat), pus la dispoziție de dr. Cosmin Budeancă, nu a mai fost publicat.
35
A urmat blestematul Dictat de la Viena, prin care s-a cedat Ungariei Ardealul
de Nord, inclusiv Maramureșul, cu locurile natale ale lui llie Lazar, ce a intrat în
categoria refugiaților. Spre mângâierea sufletească a refugiaților, Ilie Lazăr a fost
prezent cu discursurile sale înflăcărate la Căminul Cultural „Avram lancu” al
refugiaților de la Muzeul Satului și la căminul studențesc din Palatul Tinerimii
Române, participări semnalate în evocarea d-lui Gabriel Țepelea, și el refugiat.
Eu semnalez latura pragmatică. Ilie Lazăr a înființat o centrală cooperatistă,
cu numeroase magazine de aprovizionarea cărora se ocupa personal, fiind președinte
al consiliului de administrație. Toți angajați erau ardeleni refugiați. Cooperativele
erau prospere. Beneficiile se împărțeau tot refugiaților acționari. M-a invitat și am
depus și eu o bursă, dar n-am ridicat niciodată cota de beneficiu.
Demn de menționat este și o manifestație publică de proporții, prilejuită de
cooperația refugiaților. Nu știu dacă prin invitație sau inițiativă proprie, a avut loc o
vizită în zona Călărași, unde erau două magazine mari ale cooperativelor refugiaților
ardeleni, a doamnelor Maria Antonescu si Veturia Goga, reprezentând „Patinajul”,
centru oficial de binefacere și ajutor celor nevoiși. Ilie Lazăr a fost prezent alături de
2-3000 de refugiați.
Ca om cu chemare pentru viața publică, s-a entuziasmat, a susținut un măreț
discurs patriotic, mulțumind doamnelor și elogiind conducătorul statului, Antonescu.
Relatând cele întâmplate lui Iuliu Maniu, acesta a spus: „Normal, Ilie s-a
entuziasmat și a depășit limitele cuvenite evenimentului. În situația actuală noi,
adică Partidul (P.N.Ț.), nu putem aduce elogii politicii conducătorului Antonescu,
aliat total Germaniei naziste”.
Ilie Lazăr a făcut totul în interesul centralei cooperatiste, bază de ajutorare
refugiaților. Relatez și un fapt de tristă memorie, la care Ilie Lazăr n-a putut lipsi.
Normal, în perioada 1940-1944 au murit refugiați, cu triste înmormântări. Astfel, nu
știu în ce an anume m-a anunțat: „Avem de înmormântat un student maramureșean.
Nu are absolut pe nimeni”. Mi-a solicitat concursul, cerându-mi să asigur o modestă
asistentă (sic!) de înmormântare. Evident m-am conformat. L-am văzut mai trist ca
oricând, plângând la mormânt, unde a susținut și un mic panegiric, provocând
lacrimi micii asistențe. Ilie Lazăr a susținut toate cheltuielile, modeste, dar totuși au
fost. A fost un gen de părinte al maramureșenilor refugiați.
De la sine înțeles, Ilie Lazăr a fost un erou luptător și fruntaș al Partidului
Național Țărănesc, fiind printre cei mai iluștri admiratori ai lui Iuliu Maniu, de la 1
Decembrie 1918 și până la sfârâitul vieții. Iuliu Maniu a ținut să-i mulțumească la
procesul din 1947, în care au fost condamnat pentru fidelitatea sa permanentă și
36
exemplară. În aceste condiții, Ilie Lazăr e fost onorat cu funcția de președinte al

organizației P.N.Ț. a județului Maramureș.
În refugiu, după decesul avocatului Iustin Pop, președinte al organizației
P.N.Ț. a Județului Hunedoara, În anul 1942, Iuliu Maniu i-a Încuviințat președinția
acestui județ. În această calitate, a făcut o vizită la Hunedoara. În biroul fostului
notar public George Dănilă, președinte al organizației P.N.Ț. a plasei Hunedoara, am
realizat o consfătuire, la care au mai luat parte și noul președinte al plasei, avocatul
Ion Albu, veteranii partizani din zonă, învățătorul Dumitru Stana din Boș, pantofarul
Nicolae Suciu și fruntașul gospodar Scurta Ioan, ambii din orașul meu natal Zlaști.
După 23 august 1944, Ilie Lazăr a preluat activ organizația P.N.T. a județului
Hunedoara la conferința județeană din octombrie 1945, desfășurată la Orăştie, în
condiții vitrege de luptă cu agresorii comuniști, în care eu am fost propus președinte
al Tineretului, Ilie Lazăr a reușit una din cele mai impresionante întruniri politice de
afirmare patriotică, anticomunistă. Eu n-am luat parte, căci eram arestat, condamnat
și deținut la Văcărești. În anul următor, în aceeași închisoare, ne-am întâlnit, fiind
judecat și condamnat în procesul „Sumanele negre”. În alegerile din 1946, Ilie Lazăr
n-a luat parte, n-a fost ales deputat. În județul Hunedoara, Ilie Lazăr a fost înlocuit
cu Virgil Solomon, iar în județul Maramureș unde a fost președinte înainte de 1946,
a cedat funcția în favoarea fratelui său. Împreună au suferit, luând cunoștință că în
județul Hunedoara lista P.N.Ț. n-a obținut niciun loc în parlament.
Furtul și falsul au fost radicale, toată lista de candidați guvernamentală,
având în frunte pe Petru Groza, a fost declarată reușită, în favoarea fruntașilor de la
„Frontul Plugarilor”, prezidat de P. Groza, prim-ministru.
De reținut că în timpul cât Ilie Lazăr a fost la Văcărești, fiica sa Lia Lazăr,
mai târziu Lia Gherasim, factor conducător în P.N.Ț.C.D., aducea mâncare la
penitenciar pentru toți deținuți țărăniști.
După trista întrevedere în oare, cu tristețe, am comentat rezultatul alegerilor,
au intervenit schimbări în penitenciar și nu ne-am mi văzut. În unul următor, 1947,
fiind eliberat, a fost arestat la „Tămădău”, făcând parte dintre cei planificați pentru
plecare și condamnat la munca silnica pe viața. S-a eliberat în 1964, adică după 17
ani de detenție, din tabăra de muncă da la Periprava.
Am întâlnit un fost deținut, în aceeași tabără, care a relatat despre Ilie Lazăr
următoarele: „Era bolnav, foarte slăbit, incapabil de muncă, dar spiritual era cel mai
puternic. Tot timpul ne-a încurajat, ne vorbea despre dragostea de țară, asigurându-
ne că vor veni și zile mai bine, să nu ne pierdem încrederea în viitorul neamului, să
ne păstrăm crezul politic, pentru care suferim.”
37
De încheiere, ultima întâlnire, surpriza surprizelor. În deceniul 8, fiind la

tratament la sanatoriul Voinești-Covasna, la o plimbare prin oraș, întâlnesc pe Ilie
Lazăr. L-am salutat, l-am întrebat de sănătate. Mi-am dat seama că nu mă
recunoaște. Când i-am spus că sunt din Hunedoara, s-a înviorat și mi-a spus: „Eu am
fost președintele organizației P.N.Ț. a județului Hunedoara. Am cunoscut un tânăr
ce scria frumos”. Se referea la colaborarea mea la „Ardealul”, oficiosul ardelenilor
refugiați. Nu m-am descoperit și l-am ascultat, relatând calvarul detenției și sărăcia
în care trăia. Interesantă rămâne declarația politică: „În situația actuală, eu sunt
președintele legitim al P.N.Ț., ca cel mai fidel urmaș al lui Iuliu Maniu.” Evident m-
am înspăimântat, l-am aprobat dar m-am și retras, fiindcă am fost anchetat – liber
fiind – la securitate, că am relații cu foștii țărăniști ce luptă pentru reorganizarea
P.N.Ț. Realmente n-am cunoscut pe nimeni care să fi propus activizarea partidului.
38
Simpozionul Internaţional „Zilele «Mitropolit Visarion Puiu»” cu

tema „Visarion Puiu – 140 de ani de la naştere şi 55 de ani de la
trecerea sa în veşnicie”, ediţia a XXIII-a, Bălţi, Paşcani, Roman,
Mănăstirea Neamţ, 25 – 28 februarie 2019
Dr. Silviu – Constantin Nedelcu

Biblioteca Academiei Române
În perioada 25 – 28 februarie 2019 a avut loc la Roman cea de-a XXIII-a

ediţie a Simpozionului Internaţional „Zilele «Mitropolit Visarion Puiu»” cu tema
„Visarion Puiu – 140 de ani de la naştere şi 55 de ani de la
trecerea sa în veşnicie”, eveniment organizat de Mitropolia
Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopia Romanului şi
Bacăului şi Asociaţia „Mitropolit Visarion Puiu”.
În dimineața zilei de miercuri – 27 februarie 2019, la
Catedrala Arhiepiscopală din Roman, a fost săvârşită Sfânta
Liturghie şi parastasul pentru Mitropolitul Visarion Puiu, iar
de-acolo ne-am deplasat spre Muzeul de Istorie Roman,
locul unde s-a desfăşurat sesiunea de comunicări ştiinţifice.
Simpozionul a avut loc în Sala Unirii a muzeului, iar lucrările au început la
ora 14 00.
Deschiderea oficială fost făcută de Pr. Dr. Aurel – Florin Ţuscanu care a
prezentat într-o scurtă introducere personalitatea şi activitatea mitropolitului
Visarion Puiu, cu un accent deosebit pe anii exilului său (1944-1964), respectiv
condamnarea nedreaptă la moarte în contumacie din 1946 dată de un aşa-zis
Tribunal al Poporului, caz unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române, şi faptul că
acest lucru nu a putut fi remediat până în prezent din cauza faptului că Mitropolitul
Visarion nu are urmaşi care să ceară ridicarea acestei injuste condamnări.
A urmat apoi citirea mesajelor oficiale din partea Mitropolitului Teofan al
Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopului Ioachim al Romanului şi Bacăului şi a Col.
(r) Dumitru Stavarache, preşedintele onorific al Asociaţiei „Mitropolit Visarion
Puiu”.
39
Pr. Dr. Aurel – Florin Ţuscanu a lansat cartea VISARION PUIU, Episcopul
Hotinului. Glas în pustie (îmbunătăţiri bisericeşti întârziate). Ediţie îngrijită şi
cuvânt înainte de pr. dr. Aurel Florin Ţuscanu. Piatra Neamţ: Cetatea Domnei, 2019.
220 p. Această carte a fost tipărită iniţial în două volume (vol I - 1931 şi vol. II -
1933), fiind retipărită după mai bine de 80 de ani.
A avut loc apoi lansarea cărţii Pr. Petru Ciobanu, Mitropolia Moldovei –
Chişinău, intitulată Misiunea Bisericii Ortodoxe Române în Episcopia Hotinului
(1923-1944). Cluj-Napoca: Renaşterea, 2018. 453 p. Această carte reprezintă teza de
doctorat a autorului.
Au urmat şi ceilalţi vorbitori care au prezentat teme deosebit de interesante
cu privire la viaţa şi activitatea Mitropolitului Visarion Puiu, dintre care amintim
câteva:
1) Col. (r) Miluţă Aniculaesei – Romanul, în amintirile mitropolitului
Visarion Puiu;
2) Pr. Dr. Cristinel Ştefan Tanasă – Ultimele zile din viaţa zbuciumată a
mitropolitului Visarion.
A urmat o scurtă pauză apoi lucrările simpozionului au fost reluate, unde au
fost prezentări deosebit de interesante dintre care pot fi amintite:
1) Fr. Giancarlo Conatto, Pr. Gianni Bombieri – Visarion Puiu şi Don
Calabria. Interferenţe;
2) Prof. Dr. Vilică Munteanu – Însemnări pe vechi cărţi româneşti păstrate
în Arhivele Naţionale;
3) Pr. Dr. Aurel – Florin Ţuscanu – Pe urmele lui Visarion Puiu în Italia.
Documente inedite din Arhivele Vaticanului.
Au mai avut loc şi alte lansări de carte precum şi prezentarea expoziţiei foto-
documentare: „In memoriam – Visarion Puiu”.
Evenimentul a fost moderat de Pr. Dr. Aurel – Florin Ţuscanu, preşedintele
Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, şi de Prof. Dr. Vilică Munteanu, fostul
director al Serviciului Județean Bacău al Arhivelor Naţionale ale României.
Lucrările sesiunii de comunicări ştiinţifice s-au încheiat cu un scurt cuvânt
ţinut de Pr. Dr. Aurel – Florin Ţuscanu.
A doua zi, joi – 28 februarie 2019, am pornit spre Mănăstirea Neamţ, unde a
avut loc slujba de parastasul Mitropolitului Visarion Puiu la 55 de ani de la moartea
sa.
40
Slujba a fost oficiată de un sobor de clerici condus de Arhim Dr. Benedict

Sauciuc, Stareţul Mănăstirii Neamţ, înconjurat de un sobor de călugări şi participanţi
la simpozion.
De-acolo am mers la Seminarul „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea
Neamţ unde a avut loc o evocare a Mitropolitului Visarion Puiu în prezenţa elevilor
şi profesorilor Seminarului.
Prin bunăvoinţa părintelui Stareţ Benedict Sauciuc toţi participanţii la
simpozion am luat masa de prânz la stăreţia Mănăstirii Neamţ, apoi am vizitat Casa
memorială Visarion Puiu - Muzeul Mihail Sadoveanu, încheind astfel lucrările
simpozionului dedicate Mitropolitului Visarion Puiu.
41
Note de lectură
Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă

(1896 – 1977)
Drd. Mihai Octavian Groza
Cercetători cunoscuți peisajului istoriografie sibian și nu numai, dascăli de

vocație (care, prin activitățile desfășurate împreună cu elevii, amintesc de „domnul
Trandafir” sau „Dăscălița” marilor Mihail Sadoveanu și Octavian Goga), aflați
mereu în căutarea pietrei filosofale, soții Daniela și Dragoș Curelea ne propun de
această dată, prin lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: monahia Mina Hociotă
(1896-1977), o restituire integrală și onestă a vieții și activității unei eroine a celor
două războaie mondiale. Nu întâmplătoare, publicarea acesteia în anul centenarului
Marii Uniri îi conferă o valoare deosebită, dat fiind faptul că reconstituie frânturi din
lupta pentru realizarea acesteia.
Născută în Săliștea Sibiului, trecută în Vechiul Regat, maica Mina Hociotă
s-a remarcat, ca sanitar, în anii celor două războaie mondiale (fiind a doua femeie
ofițer, alături de Ecaterina Teodoroiu), alinând suferința soldaților români.
Decorată cu medalia „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918” și
„Virtutea Ostășească”, clasa I, absolventă a Institutului Surorilor de Caritate „Regina
Elisabeta” din București, a desfășurat un adevărat apostolat în zona Argeșului, la
vremea potrivită preluând conducerea Mănăstirii de la Nămăiești. Nu puțini au fost
cei care s-au aplecat asupra cercetării vieții și activității maicii Mina Hociotă, mai
mult sau mai puțin documentați, cu mai mult sau mai puțină competență, limitându-
se, însă, doar la transmiterea unor informații evenimențiale, pur factologice.
Pentru prima dată, lucrarea soților Daniela și Dragoș Curelea propune o
abordare diferită, bazată pe o documentație serioasă, prezentându-ne parcursul
acesteia, modul în care și-a înțeles menirea pe pământ, emoțiile, sentimentele,
trăirile încercate, precum și modul acesteia de raportare la indivizi și colectivitate
de-a lungul unei vieți închinate bisericii și neamului românesc.
După detaliile tehnice, privind metodologia cercetării, volumul colegilor
Daniela și Dragoș Curelea ne prezintă scurte incursiuni în istoriografia problemei,
42
urmate de date legate de biografia maicii Mina Hociotă, de implicarea acesteia în

Primul Război Mondial și în tot ceea ce a presupus activitatea monahilor sanitari, de
parcursul postbelic al acesteia și de participarea la cel de-al Doilea Război Mondial,
precum și de evidențierea acesteia cu ocazia aniversărilor Marii Uniri. După
prezentarea acestor date, autorii ne propun o serie de anexe documentare, întregite,
într-un mod fericit, de o serie de anexe fotografice (parte inedite).
Cercetare amplă, ce îmbină metoda narativă cu cea analitică și, pe alocuri,
cu cea deductivă, lucrarea soților Daniela și Dragoș Curelea ilustrează un efort
considerabil de colectare și sistematizare a informațiilor disipate în periodicele
vremii, în paginile unor dicționare, lucrări generale sau speciale, dar mai ales de
interpretare critică a acestora (nu este un secret pentru nimeni faptul că, de-a lungul
anilor, cei care s-au oprit asupra personalității maicii Mina Hociotă au proiectat o
imagine romanțată, chiar ideologizată, asupra acesteia).
Prin parcurgerea lucrării soților Daniela și Dragoș Curelea descoperim doi
istorici maturi, profunzi, stăpâni pe tot ceea ce presupune instrumentarul unei
cercetări științifice de înaltă ținută, de care suntem convinși că vom auzi doar lucruri
bune în viitor. Publicată în anul centenarului Marii Uniri, lucrarea soților Daniela și
Dragoș Curelea constituie o veritabilă contribuție la cunoașterea vieții și activității
unei personalități insuficient reliefate în istoriografia românească.
Elaborată pe baza unei bibliografii exhaustive, cu un real talent literar, într-
un limbaj accesibil publicului larg, aceasta înscrie o pagină importantă în proiectele
editoriale dedicate personalităților românești implicate în Primul Război Mondial.
43
Icoana unei femei înviate
Pr. conf. dr. Constantin Necula
Dintre multele maxime păstrate din gândirea Sfanțului Grigorie de Nazianz,

una îmi pare cea mai potrivită pentru personajul acestei scurte biografii ce o veți
străbate, biografia Maicii Mina Hociotă (1896-1977): „Câștigul vieții este a ieși din
viața în fiecare zi”1. Nimic nu pare că se potrivește mai mult acestei eroine, în cel
mai adânc sens al cuvântului. Doi profesori. Daniela și Dragoș Curelea, au lucrat să
ne pună la dispoziție icoana reconstituită a unei Maici din pragul Ortodoxiei
Luptătoare care luminează dc-acum din orizontul
Ortodoxiei Biruitoare dovedind, după spusa Mitropolitului
Antonie Plămădeala, că doar împlinirea în cele două
planuri te face locuitor al Bisericii Slujitoare, Ortodoxia
împlinită ca împărăție a cerurilor. Niciodată altfel în
gândire decât aproape de oameni, Maica Mina a lucrat de
partea lui Dumnezeu întru împlinirea poruncii iubirii
aproapelui.
Ce avem consemnat în paginile acestei contribuții
la o posibilă» mai amplă, monografie sunt punctele de
reper într-o viață de femeie dedicată Evangheliei. Nu ai
cum să nu te emoționezi» cum să nu te bucuri de existența
unor astfel de oameni în tripticul uman al istoriei României. Acumulând documente
și date, intuind izvoare de istoricitate încă nedescoperite azi, dar pentru care merită
să ne coborâm în praful Arhivelor, autorii alcătuiesc o monografie de suflet,
riguroasă, dar și marcată de emoție.
Ar fi fost frumos să putem cuprinde în imagini zdroaba lor ori bucuria la
descoperirea a încă unui document, a încă unei cote de carte, ori a încă unei fo-
tografii. Pentru cei cărora li se pare că istoria este simplă redare de lecturi particulare
merită reamintit că istoria înseamnă oameni și cercetare atenta a striațiilor lumii în
care trăim. Pentru teologii patos întru restaurarea patristică a discursului public al
Bisericii merită amintit că pe front ori în spitale, în arena ideilor publice, Biserica
are nevoie de mărturisitori abdatați la traficul de răutate din jur, atenți la făptuiri și
1
Maximele Părinților - sfaturi înțelepte pentru o viață creștină, Deisis, Sibiu, 2010, p. 77
44
lecturi, dar mereu așezați în situații de risc. Din acest punct de vedere, Maica Mina
este un răspuns oferit de Dumnezeu generațiilor de căldicei, de intelectuali fâstâciți
dinaintea vieții propriu-zise, un răspuns de omenie la vremuri de pierdere a omeniei.
De aici frumusețea fără margini a unei mărturisiri. Veți descoperi bornele de viață
ale unei femei cu totul deosebite prin abnegație, demnitate și smerenie, linia unei
vieți puse zălog vieții altora.
Om de rugăciune și acțiune, Maica Mina primește aceste rânduri ale celor
doi tineri istorici asemeni unei scrisori de neuitare. Așa cum va fi primit ovațiile
soldaților români pe când pășea pragul împărăției iui Dumnezeu. Unii plecați încă de
pe câmpul de luptă fiind mărturie că femeia aceasta creștină a trecut prin moarte
pentru ei. Nu, nu medaliile omenești ori reacția muritoare a timpului i-au fost Maicii
Mina motivația, ci zelul plinirii Evangheliei lui Hristos. Și așa, cu moartea pe moarte
călcând. De aceea am scris că această lucrare este despre o femeie înviată. A murit
de prea multe ori pentru a nu înțelege cine este Împăratul Oștirilor, Domnul Savaot.
Și poate că ar fi înțelept, la an Centenar, să ne aducem aminte și noi că biruința unei
oștiri nu stă doar pe tehnica de luptă, ci și pe încrederea în Conducătorul Oștirilor.
Maica Mina Hociotă, o mână de pământ, a înțeles. De aceea acum e o mână din Cer,
mereu întinsă să ne ajute.
45
Istoria în imagini (II)
Dan Grecu Simion
Ianuarie 1943 - Mesaj românesc din infernul de la Stalingrad.
Așa arată o corespondență militară română expediată din încercuirea de la Stalingrad (nov.
1942 – ian. 1943, piesă deja din categoria rarităților). Este scrisă pe o carte poștală germană
de un plutonier Gh. Pop soției sale Eliza Pop din Petroșani, nu demult căsătoriți (după cum
scrie pe verso ”primul Crăciun din căsnicia noastră petrecut departe de voi„), militar din
Regimentul 82 Infanterie, Divizia 20 Infanterie, cea care a fost încercuită în cvasi-totalitate
de sovietici. Stânga-jos se vede cașetul militar al regimentului și cel al comandamentului
diviziei de la gara Basargino (cel cu Cenzurat), expediția a fost făcută prin oficiul poștal
militar al diviziei, OPM nr. 135, la 5 ianuarie 1943 (textul este din 28 decembrie, dar timp
de o săptămână nu a fost posibilă trimiterea din cauza vremii sau situației operative urmare a
ocupării de către ruși a aeroportului exterior Morozovskaia). Este CEA MAI TÂRZIE
corespondență românească cunoscută din încercuirea de la Stalingrad și probabil printre
ultimele posibile (la 16 ianuarie 1943 rușii ocupă aerodromul Pitomnik, singura legătură cu
46
exteriorul). Singura posibilitate de expediție poștală era așadar prin poșta aeriană militară
germană, motiv pentru care corespondența era raționalizată, trebuind să poarte obligatoriu
câte o marcă poștală albastră germană pentru acest serviciu (Luftfeldpostmarke). Și militarii
români au primit câte 4 mărci poștale lunar. Expedierea par avion peste încercuire a avut loc
de pe aerodromul Pitomnik probabil până la noul aeroport exterior de la Rostov (după
ocuparea celui de la Morozovskaia). Aici cartea poștală este livrată din nou poștei militare
române, fiind transportată în țară tot prin avion prin preluarea sa la 8 ianuarie de către
Gruparea Aeriană de Luptă (care folosea ștampila Oficiului Poștal Militar nr. 10 și se afla
probabil la Novocerkask sau poate chiar la Rostov, ceea ce ar explica preluarea imediată).
Câteva zile mai târziu, la 31 ianuarie 1943 trupele din sudul încercuirii, incluzând Divizia
20 Infanterie, au fost luate în prizonierat.
O carte poștală sovietică (de „captură„) folosită în corespondența unui militar din
Divizia 13 Infanterie română (7 septembrie 1941, Transnistria). După o victorie chinuită la
Odesa în octombrie 1941, în a doua parte a campaniei din est Divizia 13 va fi hărțuită și
atacată continuu la Stalingrad în lunile octombrie - noiembrie 1942 (pierzând aproape 50%
din personal înaintea marii ofensive sovietice) fiind apoi total nimicită după atacul frontal
blindat din 19 noiembrie 1942 (aici sovieticii au socotit că este punctul cel mai vulnerabil
din întreg frontul de la Cotul Donului, și nu au greșit, din păcate pentru noi).
47
Corespondență militară foarte rară, de la o unitate încă nedocumentată poștal; este

vorba de GRUPUL OPERATIV AL BRIGĂZII C.F., o grupare de unități de reparații căi
ferate constituită la 9 octombrie 1944 și pusă DIRECT sub comanda sovietică a Frontului 2
Ucrainean. Cartea poștală ilustrată este din Érsekújvár (azi Nové Zámky în Slovacia), acolo
unde Grupul a avut comandamentul între 7-14 aprilie 1945 (o singură săptămână așadar),
timp în care a început lucrul de refacere a căilor ferate din Slovacia de azi. Transportul spre
țară a fost făcut evident cu poșta militară sovietică, iar ștampila ciudată atestă trecerea la 28
aprilie 1945 prin gara din Oradea, spre destinația Sibiu (este vorba de o ștampilă provizorie
uzată, cu textul OFICIUL PTT ORADEA II, utilizată doar din 9 aprilie până spre mijlocul
lunii mai 1945). Este posibil ca această ștampilă să ateste activitatea cenzurii sovietice din
Oradea, într-o Transilvanie de Nord unde autoritățile românești au preluat controlul absolut
de-abia prin mai-iunie 1945 (deși înmânarea oficială a regiunii spre România a avut loc la
13 martie 1945).
Carte poștală expediată de la Misiunea Militară Aeriană, de către mitraliorul francez

Georges Godard, din Esacdrila B.M.8 Bombardament (care, sub comanda lt. Delas Armand,
48
staționa pe aerodromurile de la Galați, și Vânători și a întreprins mai multe bombardamente

asupra Brăilei). Se văd două ștampile interesante, cea franceză a Comandamentului Aviației
Militare și cea română a Escadrilei BM8.
Primul semn pe care-l cunosc, al prezenței românești în Transilvania, după

remobilizarea din noiembrie 1918: carte poștală expediată la 21 decembrie 1918 din Târgu
Mures spre Sighișoara, interceptată de Divizia 7 Infanterie Română (care ocupase nordul
Ardealului imediat după 20 noiembrie) și care și-a asumat astfel și rolul de cenzor al
corespondenței civile din teritoriu. Pentru a atesta acest lucru, a fost aplicat sigiliul militar
rotund ARMATA DE OPERATII * LIBERA EXPEDIERE / DIVIZIA 7-a (ceva mai greu
vizibil).
Mandat poștal expediat de la HOTIN la CERNĂUȚI în timpul ocupației sovietice

(martie 1941), față+verso
49
1945: Corespondență dintr-un lagăr sovietic din Timișoara. O piesă UNICĂ până în
prezent, expediată în 1945 din lagărul sovietic de prizonieri din Timișoara (mai precis din
spitalul de pe lângă lagăr). Poartă ștampila Crucii Roșii Române, filiala Timișoara și o alta,
unică și ea până în prezent, al AGIT-PROP-ului iugoslav din Timișoara, care funcționa în
lagăr cu scopul reeducării comuniste a prizonierilor. Probabil acesta s-a ocupat de trimiterea
prin curier până la PETROVGRAD (azi Zrenjanin, românește Becicherecul Mare), unde
este cartată poștal la 20.06.1945, cenzurată și expediată destinatarului în Karanac, Baranya
(azi Croația, aproape de granița maghiară). Prizonierul este un ungur din Voivodina, de
altfel lagărul era destinat prizonierilor unguri capturați de sovietici în Banat în toamna 1944.
Carte poștală (față + verso) expediată din București la 12 decembrie 1916 de un militar
bulgar din Compania 11-a a Regimentului 25 Dragoman din Țaribrod (azi Dimitrovgrad în
Serbia), parte din Divizia 1 Infanterie Bulgară, la doar 6 zile după ocuparea Capitalei de
50
trupele Puterilor Centrale. Este cea mai timpurie corespondență militară bulgară din
București pe care o am în colecție (germane am chiar din 6 decembrie, ziua predării)
Colonelul Eitl Ioan, comandantul Batalionului 16 Vânători de Munte, în Crimeea (iarna 1943/1944)
2 august 1942 - Vedere din marginea Rostov-ului, în fața Donului (luată de un ofițer din Bat. 7
Vânători Munte).
51
Prizonier din lagărul Stralsund (Germania), din fericire identificabil după dedicația
de pe verso: Stralsund, 6/19 August 1917, de la Vlad Manoliu: În amintirea zilelor petrecute
ca răniți la Târgoviștea. Este vorba de Lt.(r) Manoliu Vlad: născut 10.12.1893 la Bacău,
ofițer în compania 8 din Reg. 54 Inf., luat prizonier de germani la Prisaca în 3.12.1916.
Adus la Stralsund din lagărul central de tranzit Slatina.
52
ISSN 2601-811X

Apel La Memorie, Anul I, Nr. 3, Aprilie 2019 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Apel La Memorie, Anul I, Nr. 3, Aprilie 2019 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Apel la memorie Anul I, nr.

• Daniel Lăcătuș - Elita hunedoreană încarcerată Redacția

Numărul 4 apare în 15 august 2019

Elita hunedoreană încarcerată (III). Sebastian Bornemisa

S-a născut pe data de 24 iunie 1890 în comuna Burjuc, județul Hunedoara,

Cu ocazia începerii zidirii bisericii din parohia IlI-a, Cluj-Napoca, pe terenul

fost redactor la Foaia Interesantă, supliment al ziarului Libertatea din Orăștie22. Ca

un josnic calcul bănesc, concesiunea publicării în românește a memoriilor asasinei

Cu referire la cartea lui F. Roderich-Stoltheim: Jidanii în comerț, tradusă de

Cosînezana, unde directorul fondator se manifestă vulcanic în apărarea fostului om

Basarabia și raporturile româno-sovietice în perioada 1918-1945

Unirea Basarabiei cu Regatul României la 27 martie 19181 a fost un act

octombrie 1920 de Franța, Anglia, Italia și Japonia. Recunoscându-se suveranitatea

problema Basarabiei poate fi considerată ca tranșată prin semnarea Protocolului”.15

recunoscute și normele imprescriptibile ale dreptului internațional, întrucât decidea

După ocuparea acestui ținut românesc, presiunile sovietice persistă,

Factori de formare cultural-națională în rândurile voluntarilor

Prof. Daniela Curelea

Doi ani, între 1918-1920, voluntarii români au străbătut drumurile Siberiei în

Istoriografia acestei teme ne oferă informația, printre multe altele, că între

religioase creștinești, despre Crăciun, nu în ultimul rând despre aniversarea zilelor

la gradul de sublocotenent s-a făcut în prezența unui număr de 42 elevi, (plutonieri,

Menționăm că Asociația Casa Voluntarilor Români din Siberia a fost

Începuturile comunismului în Sângeorz-Băi

Instaurarea comunismului în România s-a realizat cu sprijinul nemijlocit al

Creşterea numărului de membri P. C. R. a luat avânt în lunile septembrie,

Nr. crt. Numele şi prenumele Profesia Naţionalitatea

29. Larionesi Ioan muncitor român

Recapitulație luna septembrie:

Nr. crt. Numele şi prenumele Profesia Naţionalitatea

25. Pop Gheorghe mecanic român

Recapitulaţie luna octombrie:

Nr. crt. Numele şi prenumele Profesia Naţionalitatea

18. Rebrean Flore meseriaş român

Recapitulaţie luna noiembrie:

Un erou național. Ilie Lazăr (1895-1976)134

În sfârșit, după zece ani de la restaurarea democrației în

exemplară. În aceste condiții, Ilie Lazăr e fost onorat cu funcția de președinte al

De încheiere, ultima întâlnire, surpriza surprizelor. În deceniul 8, fiind la

Simpozionul Internaţional „Zilele «Mitropolit Visarion Puiu»” cu

Dr. Silviu – Constantin Nedelcu

În perioada 25 – 28 februarie 2019 a avut loc la Roman cea de-a XXIII-a

Slujba a fost oficiată de un sobor de clerici condus de Arhim Dr. Benedict

Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă

Drd. Mihai Octavian Groza

Cercetători cunoscuți peisajului istoriografie sibian și nu numai, dascăli de

urmate de date legate de biografia maicii Mina Hociotă, de implicarea acesteia în

Icoana unei femei înviate

Pr. conf. dr. Constantin Necula

Dintre multele maxime păstrate din gândirea Sfanțului Grigorie de Nazianz,

Istoria în imagini (II)

Dan Grecu Simion

Ianuarie 1943 - Mesaj românesc din infernul de la Stalingrad.

Corespondență militară foarte rară, de la o unitate încă nedocumentată poștal; este

Carte poștală expediată de la Misiunea Militară Aeriană, de către mitraliorul francez

staționa pe aerodromurile de la Galați, și Vânători și a întreprins mai multe bombardamente

Primul semn pe care-l cunosc, al prezenței românești în Transilvania, după

Mandat poștal expediat de la HOTIN la CERNĂUȚI în timpul ocupației sovietice

S-ar putea să vă placă și