O Unire câștigată de înaintași

Rotaru Andreea

Colegiul Național ”Unirea” Focșani, jud. Vrancea

De multe ori uităm să privim lucrurile mai în amănunt, să fim atenți la detalii, la ceea ce
povestesc părinții, bunicii și chiar străbunicii noștri, să respirăm mai profund acest aer al
României „Dodoloațe” ce a fost încărcat acum zeci de ani de urlete și vaiete cum că am putea să
o pierdem, dar și de râsete și surâsuri când am eliberat-o sau când am unit-o.

Deși reprezintă unele dintre cele mai importante momente ale Istoriei Românilor, atât
Mica Unire, cât și Marea Unire nu sunt cunoscute în societatea noastră sub toate aspectele
fundamentelor lor. Cu toții am auzit despre Alba-Iulia și despre Marea Adunare Națională care s-
a desfășurat acolo pe 1 decembrie sau despre dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la Iași,
respectiv București din 1859, dar puțini știm de multe alte acțiuni și personalități care au existat
și s-au implicat pentru ca Mica și Marea Unire să devină realitate.

Mica Unire sau Unirea cea Mică de la 1859 și reformele lui Alexandru Ioan Cuza au pus
bazele României moderne și au constituit un prim pas spre Marea Unire de la 1918. Însă unirea
celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere
culturală și economică între cele două țări, Moldova și Țara Românească.

După cum spunea Nicolae Iorga „Unirea Românească nu este legată de anumite
momente, ci este despre zbaterea sufletească necontenită a unui întreg popor, creat unitar pentru
a trăi și a rămînea în aceeași unitate neîntreruptă, este în mare parte și întruparea unei epoci de
renaștere națională. Unirea este întruparea în aceste timpuri a unui drept cîștigat din strămoși,
care trebuie să ne inspire în fiecare moment ajutându-ne să deosebim căile cele bune care
trebuiesc urmate, de căile cele rele, împotriva cărora orice conștiință românească trebuie să se
îndrepte cu hotărâre.”

Problema fundamentală a națiunii române, dar, totodată, problemă de importanță

internațională, chestiunea Unirii Principatelor avea să-și găsească rezolvarea prin fapta împlinită
a românilor. Românii își doreau unire, doreau să se simtă ca făcând parte dintr-un întreg, iar acest
fapt, de a deveni un întreg, s-a văzut în ființa lui Alexandru Ioan Cuza.

Dacă în Țara Românească împrejurările nu păreau să favorizeze îndeplinirea obiectivelor

naționale, în Moldova domnea o atmosferă optimistă. Când, la 28 decembrie 1858/ 9 ianuarie
1859, au fost deschise lucrările Adunării elective, poporul i-a salutat pe deputați cu strigătele
„Trăiască Unirea!”. Printr-un discurs cald și emoționant, Mihai Kogălniceanu a reliefat
importanța actului care se săvârșise. „Alegându-te pe tine Domn în țara noastră – i-a spus el lui
Alexandru Ioan Cuza – am voit să arătăm lumii ceea ce toată țara dorește: legi nouă, om nou...
Fii dar omul epocii... fă legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai
ales pentru acei pentru care mai toți Domnii au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci
de deputați te-au ales Domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni”.

Satisfacția publică s-a manifestat puternic la Iași. Anunțarea rezutatului alegerii uriașei
mulțimi a fost întâmpinată cu o bucurie de nedescris. „Un entuziasm atât de sublim – avea să
noteze D.Bolinteanu – nu mai fusese înregistrat...decât în timpul Revoluției din anul 1848.”

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat rezultatul concret al eforturilor
generației pașoptiste, iar domnia acestuia, deși a fost una scurtă, a fost perioada de maximă
dezvoltare a ceea ce avea să ajungă România Dodoloață. Prin recunoașterea Unirii depline,
crearea primului Parlament unic al României și al primului guvern unitar, dar și prin reformele
sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor
mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului, Alexandru Ioan Cuza a devenit un
dezvoltator al României.