Introducere

Cuvinte cheie: migrație, invazie, germanici, goți, ostrogoți, franci, romani.

Rezumat: Lucrarea de față e compusă din trei capitole. De asemenea există o introducere, concluzii
generale, bibliografie și webografie. În acest studiu sunt prezentate caracteristicile germanicilor din
primul val de invazii (secolele III-VI), grupurile care făceau parte din triburile germane, specificul
societății germane în raport cu cea romană, cauzele destrămării Imperiului Roman de Apus și
influența invaziilor germanice asupra Imperiului Roman de Apus și a întregii Europe.
Drept surse în realizarea lucrării respective am consultat mai mult lucrări scrise, indicate în
bibliografie, autorii cărora sunt: Radu Manolescu, Pierre Riché, Serge Berstein, Jean Carpentier etc.
De asemenea, am utilizat informații selectate din surse electronice, acestea fiind:
enciclopediaromaniei.ro, arheologie.ulbsibiu.ro și historia.ro.
Migrația popoarelor, cunoscută și ca invaziile barbare (Völkerwanderung, migrația populațiilor
germanice) a fost un fenomen istoric ce a constat dintr-o perioadă intensă de migrații masive ale
unor populații de origine germanică, slavă sau asiatică în Europa între secolele III-XI, în tranziția de
la Antichitatea Târzie la Evul Mediu Timpuriu.
Referitor la episodul pătrunderii în Europa a populaţiilor barbare – fenomen ce a adus
transformări şi mutaţii politico-sociale radicale - au fost avansate mai multe teorii: a migraţiilor, a
invaziilor, a năvălirilor. Cea mai des utilizată în ultimul timp este cea a migraţiilor, deoarece
„invazia nu este decât un aspect preliminar al unui fenomen mult mai vast, invazia doar, fapt
preponderent militar, se limitează la câţiva ani” (Lucien Musset). Termenul desemnează, în cele din
urmă, ansamblul complex al mutaţiilor survenite în plan politic, militar, economic, social şi cultural
ca urmare a apariţiei acestor elemente migratoare în spaţiul european.1
Fenomenul marii migraţii germanice, ca orice complex istoric determinat, a fost cauzat de o
seamă de realităţi social-politice şi economice, culturale şi spirituale ale epocii în discuţie. De
subliniat este şi dubla cauzalitate a evenimentelor: pe de o parte situându-se lumea germanică în
devenire iar pe de altă parte lumea romană în decădere. Este însă foarte dificil, dacă nu imposibil de
stabilit, care dintre aceste aspecte a predominat, fiind mai curând vorba de o interdependenţă şi
condiţionare reciprocă.2
Per ansamblu, a fost o perioada marcată de schimbări teritoriale, sociale, și nu doar, în
Imperiului Roman dar și de dincolo de frontierele „barbare”. Primii migratori proveneau din triburi
germanice ca goții, vandalii, anglii, saxonii, longobarzii, suevii, frizii și francii. Între timp, au venit
și populațiile asiatice ca hunii, avarii, slavii, bulgarii și alanii.

1
Marcu, George, Marile Migraţii şi spaţiul carpato-danubiano-pontic (Secolele V―VII d. Hr.), pe
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Studiu:Marile_migra%C5%A3ii_%C5%9Fi_spa%C5%A3iul_carpato-danubiano-
pontic , consultat la 20.03.2017
2
Pinter, Zeno-Karl, Țiplic, Ioan Marian, Marea migraţie a popoarelor şi constituirea statelor barbare, pe
http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/3a.htm , consultat la 20.03.2017
1
CAPITOLUL I: Trăsăturile distinctive ale triburilor germanice
1.1 Originea și clasificarea
Originea germanicilor rămâne necunoscută. Unii savanți germanici îi văd drept poporul care a
stat la baza formării familiei indo-europene, veniți din Rusia orientală, pe când alții presupun că
primii germanici ar fi ,,nordici” care deja au ocupat regiunile scandinave și baltice, adoptând limba
indo-europeană. Totuși, analizând urmele de proveniență a acestora, descoperim că triburile
germane ocupau regiuni întinse cuprinse între Rin, cursul superior și mijlociu al Dunării și Vistula,
precum și din sudul Scandinaviei și din nordul Mării Negre.
Germanicii se aflau la începutul erei noastre în stadiul de viață sedentară. Ei trăiau în sate,
neavând orașe și târguri.
În secolele III-IV triburile germane erau împărțite în trei mari ramuri:
- Apuseană, care includea francii, așezați pe cursul inferior și mijlociu al Rinului, alamanii- pe
cursul superior al Rinului, frizii- în Olanda, saxonii- pe țărmurile Mării Nordului, anglii- în
sudul, iar iuții – în nordul peninsulei Iutlanda, longobarzii- între cursurile inferioare ale
Weserului și Elbei, suabii- între Elba și Oder.
- Răsăriteană cuprinde: herulii, rugii și schirii, așezați pe cursul inferios al Oderului, burgunzii
și vandalii- pe cursul său mijlociu și superior, gepizii- între Oder și Vistula, și goții, care se
așezaseră în nordul Mării Negre.
- Nordică sau Scandinavă include triburile danilor și suedezilor, care trăiau în sudul
Peninsulei Scandinave.
În cursul secolelor III-IV s-au constituit câteva uniuni de triburi germane mai însemnate, ca
acelea ale alamanilor, francilor, saxonilor, thuringilor, bavarezilor, goților.3

1.2 Societatea
Legăturile de rudenie jucau un rol mare în societatea germană. Potrivit relatărilor lui Tacit, cetele
armate erau de obicei alcătuite ,,din familii și din rudenii”, iar amenzile de răscumpărare a daunelor,
rănirilor și uciderilor se plăteau în cai și vite. Deși patriarhatul era forma dominantă de organizare a
familiei, în societatea germană mai dănuiau rămășițe ale matriarhatului. Mai multe familii
patriarhale alcătuiau o gintă, mai multe ginți formau un trib.
În primele secole ale erei noastre, în special în secolele IV-V, s-a accentuat procesul de
constituire și de separare de masa oamenilor liberi a aristocrației gentilice. El a avut loc ca urmare a
diferențierii după avere în cadrul comunității gentilice și al obștii sătești, prin deținere de loturi mai
întinse de pământ, prin posedare de robi patriarhali și de turme de animale. Pentru purtarea
războiului și chiar și în timp de pace, căpeteniile militare și o parte din aristocrația gentilică se
înconjurau de cete armate, alcătuite din rude, prieteni și războinici tineri, legați de conducătorul lor
prin jurământ de credință.
În afară de marea masă a oamenilor liberi și de pătura subțire de oameni în curs de aservire, în
societatea germană mai exista și robia patriarhală.
Triburile germanice, la care apăruseră deja, către secolul V, clasele sociale, trăiau încă în
condițiile organizării politice prestatale a ,,democrației militare”. Cârmuirea aparținea adunării
poporului, formată din toți oamenii liberi purtători de arme ai tribului. Ea hotăra problemele cele
mai importante ale tribului: purtarea războiului și încheierea păcii, alegerea regilor și a căpeteniei
militare, judecarea, pe baza datinilor juridice nescrise. Adunarea poporului alegea regii din rândul
familiilor aristocratice de vază și căpeteniile militare dintre cei mai viteji. Din secolele IV-V, pe
3
Manolescu, Radu, Istoria medie universală, Editura didactică și pedagogică, București, 1980, p. 17
2
măsura apariției germenilor claselor sociale, a primelor manifestări ale contradicțiilor sociale și a
constituirii uniunilor de triburi mai statornice, puterea legală s-a întărit și a devenit ereditară,
formându-se treptat dinastii regale, ca a Amalilor la ostrogoți sau a Merovingienilor la francii
salieni.4
Familia, în sens larg, îi cuprinde pe toți cei înrudiți. Tatăl are drept de protecție, putere absolută,
numită ,,mund”, asupra copiilor și a soției atunci când își căsătorește fiica, el transmite acest
,,mund” viitorului soț. Legile barbare luptă împotriva răpirii și consimt divorțul. Copiii nu se supun
autorității tatălui; dacă acesta moare, unchiul mater este cel care îi ia locul. Vârsta majoratului
diferă în funcție de legi: doisprezece ani la francii salieni, paisprezece ani la francii din Koln, zece
ani la anglo-saxono, cincisprezece ani la burgunzi. Fetele până la căsătorie și băieții până la
doisprezece sau cincisprezece ani, vârsta când ei sunt armați și admiși printre războinici, trăiesc în
sânul familiei, ocupându-se cu activități domestice sau cu activități de cultivare a pământului.
În societatea germană, răzbunarea privată privește întregul grup. Se încearcă să se limiteze
nelegiuirile prin aranjamente financiare ale căror tarife ne sunt date de legile germanice; studierea
acestor reglementări ne permite să cunoaștem societatea. Tarifele diferă în funcție de importanța
delictului și de categoria socială a celui care este lezat sau ucis. În dreptul vizigot, asasinul și
familia sa plătesc 300 de solidi de aur pentru omorârea unui bărbat cu vârsta cuprinsă între 20-50
ani, 100 de solidi dacă victima are mai mult de 65 de ani. Femeia are o valoare mai mică decât
bărbatul, iar femeia însărcinată are una mai mare decât cea care nu așteaptă copil. Conform Legii
salice: ,,Lovirea cuiva în cap astfel încât să i se vadă creierul și cele 3 oase care îl acoperă: 30 de
solidi; smulgerea unei mâini, a unui picior, unui ochi, a nasului: 100 de solidi. Dacă mâna rămâne
atârnată, se reduce la 63 de solidi. Smulgerea celui de-al doilea deget, adică a celuia care servește la
trasul cu arcul: 35 de solidi.” Dacă vinovatul nu-și poate plăti amenda, familia o va face în locul lui.
Anumite delicte nu pot fi răscumpărate, precum trădarea, dezertarea, incestul: ele sunt pedepsite
prin confiscarea bunurilor sau cu pedeapsa capitală. Procedura germanică diferă de procedura
romană: acuzatul trebuie să presteze un jurământ, cerând unor cojurați să jure o dată cu el. Dacă
partea adversă declară jurământul ca mincinos, se ajunge la ordinalii: apă fiartă, fier roșu sau duel
judiciar.

1.3 Viața militară și economică

Germanicii sunt mai întâi de toate soldați și țărani. Ei trebuie să fie permanent gata de atac.
Perioada recoltei punea capăt războaielor. Germanicii trăiau din creșterea animalelor și
agricultură. Cultivau grâu, ovăz, orz, secară, mei și plante textile ca inul și cânepa. Agricultura era
extensivă, având la bază sistemul cultivării temporare a pământului. Pământul era lucrat câțiva ani
la rând, apoi era lăsat câțiva ani în șir necultivat, pentru a se reface, în acest timp fiind folosit ca
pășune. Un rol însemnat jucau pescuitul pe coastele Mării Baltice și ale Mării Nordului și în râuri și
bălți, precum și vânătoarea.5
Creșterea animalelor joacă un rol mare în economia germanică. De cele mai dese ori ei creșteau
oi, cai și vite. În Legea salică, 74 de cazuri de furturi de animale din 154 de alte furturi fac obiectul
unei amenzi: 45 de solidi dacă este vorba despre un armăsar de prăsilă, 72 de solidi pentru o cireadă
cu șapte iepe, 30 de solidi pentru o iapă gestantă, 3 solidi pentru un mânz care nu poate fi despărțit
de mama lui etc.6
Casele germanicilor erau construite de lemn, de obicei erau niște colibe dreptunghiulare,
consolidate cu pari și acoperite cu pământ și cu paie, cu un singur etaj și cele mai dese ori cu o
4
ibidem Manolescu, pp. 15-17
5
Riché, Pierre, Les invasions barbares, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 1974, p. 5-9
6
Riché, Pierre, Europa barbară din 476 până în 774, Editura Corint, București, 2003, pp. 34-36
3
singură cameră de locuit, acolo unde se găsește căminul. Aceste case pot fi abandonate dacă satul se
deplasează în căutare de pământuri noi pentru exploatare sau de păduri pentru defrișat.
Hainele le confecționau din lână sau blană, strânsă cu o centură și deasupra acestei tunici aveau
un mantou prins cu o agrafă.
Industria germanicilor era modestă, dar ea le permitea să-și confecționeze arme de o deosebită
calitate. Germanicii erau cunoscători de invidiat a procesului de întărire a oțelului cu azot, regăsit în
epoca modernă. De asemenea, ei fabricau ceramică, construiau caruri și bărci.

1.4 Viața intelectuală și artistică

Exista un sistem de scriere de origine germanică- runele, cu ajutorul cărora deseori se făceau
inscripții pe arme, bijuterii sau pietre. Aceste inscripții au un rol decorativ, dar mai mult decât atât
magic: ele protejau persoana care purta aceste obiecte, dar sensul pe care îl transmitea acestea
rămâne de cele mai multe ori secret. Se presupune că alfabetul runic a fost inventat în baza celui
grecesc. Ba mai mult, pare că germanicii au fost mediatorii artistici între arta decorativă sarmată, ea
înșiși înspirată din arta persiană cu unele elemente din arta romană a secolului al IV-lea, în
domeniul argintăriei și emailării. 7
Galii, celtiberii, bretonii şi celţii transrenani de asemenea au transmis cuceritorului roman şi unei
mari părţi a popoarelor europene un patrimoniu cultural de o bogăţie extraordinară. Arta lor este în
special o artă a decorului, concepută nu atât pentru zei, cât pentru oameni, şi destinată, în mod
deosebit, podoabelor (coliere, brăţări, pandative, fibule etc.), căminului (căţei de vatră, recipiente
din metal şi din ceramică) şi mai ales echipamentului de război (căşti, spade, scuturi). Este, de
asemenea, în mod prioritar, o artă a metalului care utilizează aurul, bronzul şi, mai rar, argintul, în
asociaţie cu fildeşul, osul, pietrele preţioase şi coralul. Inspirindu-se din plin din lumea
mediteraneană, cât şi de la alte popoare barbare (sciţii, de exemplu), această artă nu le este deloc
inferioară în originalitate, perceptibilă mai ales în preferinţa pentru o reprezentare stilizată a faunei
şi a florei, într-o decoraţie voluntar abstractă, în gustul pentru linia curbă şi formele sinuoase
(ajungîndu-se, la sfirşitul perioadei, la o adevărată abundenţă "barocă"), şi, într-un "realism" care nu
este, totuşi, o simplă copie a realului. Toate aceste trăsături, conjugate cu contribuţiile romanităţii şi
ale Orientului elenizat, vor contribui, cincisprezece secole după apogeul civilizaţiei celtice, la
înflorirea primei arte romane.8
În Spania, arta vizigotă este cunoscută mai mult, căci putem până în ziua de astăzi să admirăm în
Catalonia și în Vechea Castilia, biserici care s-au păstrat foarte bine.
Obiectele de argint au un caracter original, fiind inspirate de la goți, influențați de Bizanț, fiind
confecționate printr-o tehnică hispano-romană.
Un alt aspect al vieții culturale a germanilor este transmiterea pe care orală a epopeilor careu au
fost așternute în scris mult mai târziu. Povestea burgundului Gunther și a fraților săi a fost preluată
în ,,Cântecul Nibelungilor” (,,Nibelungenlied”); cea a lui Theodoric Ostrogotul se regăsește în
epopeea lui ,,Dietrich din Berna”, adică Theodoric de Verona, și în cea a lui Hildebrand. Aceste
epopei transmise oral sunt strămoșii cântecelor de gestă.

1.5 Religia
Germanicii, goți sau burgunzi, care se instalează în Occident sunt în principiu creștini, de
confesiune aeriană. Însă dacă șefii sunt creștini, majoritatea populației și-a păstrat tradițiile păgâne.
Pe de altă parte, francii, saxonii au rămas fieli păgânismului strămoșilor lor. Ei venerează natura și

7
ibidem Riché, Les invasions barbares, pp. 8-25
8
Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, Vol. I, Editura Institutul European, Iași, 1997, p. 60
4
forțele acesteia. Natura este pentru ei un câmp de luptă unde se înfruntă zeii, Wotan, zeul
războiului, al mâniei, vânător neîmblânzit, soția sa Frigg, divinitate a iubirii și a căminului, Thonar
sau Thor, care, cu ajutorul ciocanului său apără lumea zeilor împotriva dragonilor și a giganților.
Calendarele german și englez au păstrat amintirea unora dintre acești zei (Donnerstag, Thursday,
Freitag, Friday, Dienstag, Tuesday).
În lumea germanică șefii de familie, prinții joacă rolul de preoți cu ocazia adunărilor religioase
în locuri sacre unde se află salvarea: păduri cu arbori imenși considerate a fi axa lumii, pietre
megalitice, izvoare etc.
Sacrificarea de animale, în special de cai, sunt menite să atragă bunăvoința zeilor. Germanicii se
conciliază cu forțele superioare cu ajutorul practicilor magice. Obiectele de origine umană (păr,
unghii), animală (oase de cerbi, canini de urs, cochilii), vegetală (rășină, chihlimbar, flori de mirt,
lemn de alun), minerală (piatră, sticlă) sunt considerate amulete. Pe arme sau pe pietre se gravează
semne magice, roata sau svastika, crucea gamată, fie runele ce formează un alfabet de douăzeci și
patru de semne. Cel care cunoaște limbajul runelor deține o poziție superioară asupra celorlalți.
Germanicii au puține spirite, astfel încât ei practică mutilări rituale pe cadavre. Își îngroapă
morții la mare adâncime, construiesc tumuli pe mormintele conducătorilor. Numeroase morminte
au scos la iveală arme, bijuterii, obiecte familiare, monede. Din păcate, numeroase necropole au fost
violate. Deja Legea salică interzicea, în articolul, dezgroparea trupurilor din morminte. Mormintele
germanice au scos la iveală vase, ceea ce permite studierea olăritului din acea epocă, arme, de bună
calitate care ne face să-i recunoaștem pe germanici drept buni meșteri în metalurgie. De asemenea
au fost descoperite multe bijuterii: plăci de centiroane, fibule, rotunde sau cu alte forme, acoperite
cu mărgele lucrate sau decorate cu împletituri complicate și cu figuri animaliere stilizate. Decorul
zoomorf, caracteristic pentru ,,arta e stepă”, a fost fără îndoială transmis goților, pe urmă altor
germanici, de către popoarele stepei, sarmații și alanii. Această artă germanică, cu preferința sa
pentru suprafețele în întregime decorate, cu simetria deseneor sale care repetă neîncetat anumite
motive, se alătură tendințelor artelor indigene, celte și iberice.
Un aspect important al religiei era de asemenea faptul că defunții incinerați sau înhumați
trebuiau să păstreze lângă ei armele și obiectele ce le aparțin.9

1.6 Războiul
Epopeile amintesc marile fapte de arme ale războinicilor, căci barbarii sunt, înainte de orice
altceva, oameni care trăiesc de pe urma războiului și pentru război. Educația lor este una militară în
familia proprie sau pe lângă un șef, economia este bazată în mare parte pe jaf și cucerire, psihologia
lor este forțată de ardoarea luptei. Se pare că cuvântul ,,franc” provine din termenul din germana
veche ,,Frekk”, însemnând ,,curaj războinic”.
Populația sau tribul germanic era un ansamblu de războinici liberi și sub arme, grupați în jurul
unei familii al cărei conducător întruchipează valorile naționale. Aceste grupări se descompun în
formații instabile în timp și spațiu. Este vremea fărâmițării, fiecare regiune definindu-se în același
timp prin atașamentul său, mai mare sau mai mic, față de romanitate și prin prezența, mai mult sau
mai puțin puternică, a unei populații germanice dominante. Fiind luptători de temut și temuți, mulți
scriitori ai acelor vremuri se exprimau asupra acestora. Scriitorul roman Sidonius Apollinaris îi
scria prietenului său Namatius, către anul 470, că saxonul ,,este cel mai crud dintre toți dușmanii. El
atacă pe neașteptate și atunci când i-ai prevăzut atacul, el scapă. Îi disprețuiește pe cei care i se
opun, îi doboară pe cei pe care i-a luat prin surprindere, dacă pleacă în urmărire, taie retragerea,
dacă trebuie să fugă, scapă. Naufragiile, departe de a-l înspăimânta, sunt pentru el un mijloc de a se
antrena...” Francii salieni, afirmă el într-un poem, ,,au din copilărie pentru război pasiunea obișnuită

9
ibidem Riché, Les invasions barbares, p. 10
5
la vârsta coaptă. Dacă din întâmplare numărul adversarilor sau poziția avantajoasă îi copleșește,
singură moartea poate să-i doboare, niciodată teama. Ei rămân pe loc neînvinși, iar curajul le
supraviețuiește, să zicem așa, ultimei suflări.”10
Hydatius, episcop spaniol scria în cronicile sale:,,Barbarii, care pătrunseră în ținuturile hispanice,
jefuiesc și ucid fără milă. Nici ciuma nu iartă, făcând adevărate răvagii. În timp ce ținuturile
hispanice cad pradă exceselor barbarilor, nenorocirea provocată de ciuma care bântuie nefiind nici
ea mai puțin îngrozitoare, bogățiile și proviziile adunate în orașe sunt stoarse de tiranicul strângător
de impozite și irosite de soldat. Ținuturile hispanice zac prefăcute în ruină, barbarii, convertiți din
mila Domnului, la ideea de a institui pacea, trag la sorți teritoriile provinciilor pentru a se stabili
acolo. Vandalii ocupă Galicia, iar suebii regiunea situată la extremitatea occidentală, la țărmul
oceanului. Alanii trag la sorți Lusitania și Cartagina, în timp ce vandalii, porecliți silingi, obțin
Baetica. Spaniolii din cetăți și satele fortificare care supraviețuiseră flagelului barbarilor stăpâni ai
provinciilor se resemnează cu robia.”11
Dintre armele ofensive putem menționa securea de luptă, utilizată fie pentru lupta corp la corp,
fie ca armă de lansare, săbii lungi cu două tăișuri, topoare, lancea lungă din lemn terminată printr-o
bucată de fier ascuțită ori un cârlig, marea spadă amintind de săbiile celtice; scramasaxul scurt,
adică o sabie cu un singur tăiș ce apare în secolul al V-lea. Pentru a se apăra, germanicul dispune de
un scut rotund din lemn a cărui parte centrală este din metal, zale din lamele de metal sau piele,
căști din metal sau lemn, armurile și căștile fiind rezervate unei elite de războinici.12

10
ibidem Riché, Europa barbară din 476 până în 774, pp. 37-38
11
ibidem Berstein, Milza, Vol. I, pp. 90-97
12
ibidem Riché, Europa barbară din 476 până în 774, pp. 37-38
6
CAPITOLUL II. Marea migrație a triburilor germanice și destrămarea
Imperiului Roman de Apus
Din secolul al III-lea până în secolul al V-lea, Europa e martora redistribuirii forțelor. Imperiul
roman, încă puternic, e într-o continuă reorganizare, transformare, în special prin adoptarea
creștinismului, dar trebuie să își transfere capitala în regiunile estice și, confruntat cu mișcările
populațiilor germanice, trebuie să le recunoască acestora puterea în partea vestică: se conturează o
nouă Europă. Expansiunea popoarelor continuă de-a lungul întregii perioade imperiale, sub
presiunea demografică internă și prin sosirea unor elemente noi.13
Pentru unii, cauzele principale care au dus la căderea Imperiului Roman de Apus au fost luptele
sociale, revolta sclavilor și a coloniștilor și complicitatea lor cu barbarii sau dezertarea ,,falșilor
cetățeni” care erau creștini; pentru alții, degradarea solului cultivabil, depopulația, revenirea la
economia naturală explică ruinarea imperiului.
Lumea s-a împărțit în două tabere: pe deo parte ,,germaniștii” care susțineau că barbarii erau
regeneratorii unei lumi în declin, aducând forța și libertatea populațiilor înnăbușite de sistemul
roman, pe de altă parte ,,romaniștii” care demonstrau că invaziile nu au schimbat cu nimic
Occidentul, întrucât amprenta romană era destul de profundă.14
Abatele Dubois, în a sa ,,Istorie critică a instituirii monarhiei franceze în Galii”, aprecia că
invazia germanică nu a avut nicio influență și că regalitatea merovingiană era moștenitoarea
imperiului. În același timp, Guizot susținea că barbarii au introdus sentimentul independenței
persoanale, gustul libertății și devotamentul de la om la om.
Un alt scriitor, Fustel de Coulanges, în lucrarea sa ,,Istoria instituțiilor politice ale vechii Franțe”,
demonstrează că invazia nu a fost o cucerire, că nu au existat lupte între două lumi organizate, că
barbarii au accelerat o evoluție deja începută și că germanicii au adoptat instituțiile statului roman.
Pirenne, în ,,Mahomet și Charlemagne” (1936) menționează: ,,Invaziile germanice nu au pus capăt
nici unității mediteraneene a lumii antice, nici la ceea ce poate fi considerat ca esențial în cultura
romană. Nu apar principii noi nici în ordinea economică, nici în ordinea socială, nici în situația
lingvistică, nici în instituții”.
De asemenea există două opinii contradictorii care încearcă să explice cauzele care au dus la
căderea Imperiului de Apus. Pentru Ferdinand Lot, în ,,Sfârșitul Lumii Antice și începutul Evului
Mediu”, Imperiul Roman de Apus a murit de ,,boală internă”. Regii germanici nu au avut multe
dificultăți în a-i înlocui pe împărați. Pe de altă parte, Andre Piganiol, în concluzia la ,,Imperiul
creștin”, din 1947, refuză această idee a decăderii. El vede în invazia barbarilor originea căderii
Imperiului: ,,Civilizația romană nu a murit de moarte bună. Ea a fost asasinată.”15

2.1 Relațiile cu Roma

Între romani și germani existau strânse relații economice, în speciale bazate pe schimburi
comerciale. În mormintele germanice din Pomerania sau din Danemarca, s-a descoperit argintărie
romană, în zăcămintele de turbă găsindu-se și arme romane, care pot fi la fel de bine un element de
pradă sau pot fi rezultate din comenț. De fapt, exporturile romane constau mai ales în obiecte
metalice (bronz, argint, arme), sticlărie și ceramică, în schimb, Roma importa blănuri, chihlimbar și
sclavi.

13
Carpentier, Jean, Lebrun, François, Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 2006, p. 81
14
ibidem Bernstein, Milza, Vol. I, p. 69-73
15
ibidem Riché, Europa barbară din 476 până în 774, pp. 22-23
7
 Putem să remarcăm urmele căilor de schimburi comerciale de la Elba până la Mediterană prin
valea Rinului, sau prin Vistula și Marea Neagră. Germanicii ofereau marmură, piei, lemn, sclavi,
păr de femei în schimbul metalelor prețioase, vinului, cazanelor sau a bijuteriilor fabricate în special
în orașele Imperiului. 16
De asemenea, relațiile devin și mai strânse între germani și romani odată cu venirea la tron lui
August, împărații angajează barbari în garda lor personală. Cu timpul barbarii ajung să fie în
anturajul împăratului din ce în ce mai mult, ba chiar barbarii ajungând să aibă sarcină onorifică la
consulat. Acești germanici ,,naturalizați” ajung chiar să intre în familia imperială, precum Stilicon
care s-a căsătorit cu o prinţesă imperială şi care veghează la Milano asupra moştenitorului atâtor
împăraţi. Alţii îi vor succeda, pînă ce, în Apus, un şef barbar, mai îndrăzneţ decât alţii, îl înlătură, în
476, pe nevolnicul Romulus Augustulus şi instalează în locul său primul regat barbar din Italia.17
Absența brațelor de muncă rurală a forțat împărații să accepte stabilirea barbarilor pe teritoriile
imperiului, ceea ce a triplat avantajele: ei cultivau pământul, stabileau relațiile între națiunile
germanice și romani și în cele din urmă restabileau rezervele de soldați, în special în acele
momente de criză politică. Astfel pe teritoriul roman s-au instalat popoare întregi, fiind legate de
acesta printr-un tratat (feud), ei continuau să își păstreze tradițiile, organizarea politică și socială,
ocupând teritoriul roman, ei se obligau să dea în schimb guvernului imperial un oarecare număr e
soldați. 18

2.1.1 Obstacole care au stat în calea fuziunii germanicilor și romanilor

În pofida acestor condiții de instalare, șansele de fuziune sunt a priori puține, totul opunând
câștigătorii cu cei înfrânși: limba, religia, arianism sau păgânism, costumele, armele și mai ales
instituțiile politice și sociale.
Germanicii aveau un regat sprijinit în totalitate pe forța militară, prinții, regii franci, goți, vandali,
neavând nicio idee al unui stat de care ar fi responsabili. Ei sunt proprietarii propriilor lor cuceriri,
pe care le împart între succesorii lor, cu fiii lor în general. Curtea lor e compusă din fidelii și rudele
acesteia. Organizarea familială rămâne identică și după invazii: ,,cumpărarea” soției, dreptul la
corecția paternă, solidaritate familială, divorț rar, dar poligamie frecventă, mai puțin la regi.
Astfel, organizarea politică, familială, juridică a invadatorilor era pentru romani o reîntoarcele la
epoca primitivă. Dar germanicii nu căutau să-și impună instituțiile: refuzând o unificare, fiecare
grup își păstra propria legislație: franc salianul va fi judecat după legea salică, burgundul după codul
burgund și romanii după Lex Romana. Toate aceste legislații vor supraviețui și în cele din urmă vor
da naștere unor numeroase tradiții medievale.

2.1.2 Elementele care au servit la fuziunea germanicilor și romanilor

Adoptarea limbii latine de către invadatorii germanici este un fenomen istoric a cărui importanță
merită a fi subliniată. Începând cu secolul V, germanicii redactează legile în latină și prin urmare și
corespondențele. Limba latină se îmbogățește cu numeroși termeni uzuali, împrumutați de la
germanică: termeni de război, de instituții, dar de asemenea și termeni din viața cotidiană. Astfel, în
Occident se crează o limbă comună. Numai în Anglia, o parte din Belgia și în unele regiuni din estul
Germaniei, limba latină nu a fost implantată definitiv, ele scăpând de această ocupație lingvistică.
Regii germanici adoptă latina ca limbă administreativă, o vorbesc, o scriu, dar fac și mai mult ca
să se apropie de populațiile romane: în organizarea curții lor, ei utilizează nu doar terminologia

16
ibidem Riché, Les invasions barbares, p. 25
17
Ibidem Bernstein, Milza, Vol.I, p. 315
18
ibidem Riche, Les invasions barbares, pp. 26-27
8
folosită la curtea romană (Măreția Voastră, Sublimitatea Voastră), dar și costumele celei din urmă.
Unii părăsesc pieile de animale și armamentul barbar pentru îmbrăcămintea împăraților bizantini.
Totuși, în pofida orgoliului, germanicii au păstrat instituțiile romane. Astăzi, regăsim în Galia,
Italia, Spania, cadre administrative ale Imperiului, cu modificări minore: aceleași impozite directe
sau indirecte, aceleași tribunale, uneori aceleași instituții municipale.
Tehnicile agricole de asemenea nu au fost modificate de invadatori: rotația bienală sau trienală a
culturilor, în funcție de regiuni, defrișarea cu ajutorul focului, lărgirea poienelor. În această epocă a
avut loc de asemenea inventare morii de apă, datorată mai mult călugărilor țărani decât
invadatorilor germanici.19

2.2 Invaziile
Luarea Olbiei de pe coasta Mării Negre, în 238, deschide perioada invaziilor din secolul al III-
lea. Goții pustiesc provinciile Europei Orientale, cu toată opoziția armatelor imperiale. Pe Dunăre,
vandalii amenință provincia Dacia. În Occident, presiunea ligilor germane ale francilor și
alamanilor are ca rezultat invadarea parțială a Galiei și a Peninsulei Iberice. Litoralul oceanic galic
și țărmurile Britaniei sunt regulat atacate de raidurile piraterești ale francilor.

2.3 Devastările
Una dintre primele consecințe ale invaziilor este ruinarea și pustiirea provocate de trecerea
armatelor germanice. Numeroase orașe sunt jefuite și distruse în Galia nordică și estică, pe
țărmurile Mării Negre, în regiunile danubiene și în Grecia, unde Atena este incendiată în 267.
Aceeași soartă e rezervată și vilelor din zona rurală. Climatul de insecuritate generală are ca
rezultat un fenomen de tezaurizare: pentru a-și salva o parte din avere, proprietarii își îngroapă
rezerva monetară în ascunzători. Studierea acestor comori permite măsurarea dimensiunilor
impactului acestor invazii.

2.4 Uzurpările
Slăbirea puterii imperiale și necesitatea de a face față pericolului aduc armata în situația să-și aleagă
noi împărați. Astfel, Galia se desprinde de Roma, transformându-se în imperiul galic odată cu
urcarea la tron a împăratului Postumus, în 260, la Köln. Pe Dunăre, se produc în același timp și alte
uzurpări, ce pun sub semnul întrebării unitatea imperiului. Astfel, acest fenomen se prelungește
câțiva zeci de ani în Galia, până la domnia împăratului roman Aurelian, care restabilește unitatea
imperiului în 270.

2.5 Repercusiunile
Fenomenul de tezaurizare a dus la o gravă criză economică și monetară. Schimburile comerciale
încetinesc, astfel uleiul din Spania nu mai ajunge pe piața romană. Producția artizanală scade,
populația rurală căutând refugiu în orașe, care trebuie să-și sporească apărarea sau să construiască
ziduri de apărare. Sistemul monetar se prăbușește, monedele pierzând din greutate și din valoare
odată cu scăderea conținutului de metal prețios din compoziție. Această devalorizare monetară
accentuează decalajele de avere. Criza întreține un sentiment de neliniște și de pierdere a încrederii,
favorabil dezvoltării unor curente religioase cum e creștinismul, care recunoaște o remarcabilă
perioadă de expansiune, în ciuda persecuțiilor suferite în secolul al III-lea. Totuși, criza a fost
redresată odată cu venirea la putere a lui Diocletianus, care a restaurat ordinea în Imperiu.20

19
ibidem Riche, Les invasions barbares, pp. 69-77
20
ibidem Carpentier, Lebrun, pp. 82-83
9
CAPITOLUL III. Rolul marilor migrații germanice în geneza Evului Mediu
Marea migrație a triburilor germane a avut urmări atât pentru provinciile romane, în care s-au
așezat germanii, cât și pentru teritoriul Germaniei, de unde a plecat majoritatea lor. Ele au fost fie
imediate, manifestându-se încă din secolul al V-lea, fie ulterioare, efectele lor apărând în secolele
următoare.
Datorită migrației triburilor germane, în Imperiul Roman de Apus s-au stabilit mari mase de
oameni, al căror număr era totuși sensibil inferior populației romane din provincii. Francii s-au
așezat în nordul Galiei, burgunziii în estul Galiei, vizigoții în sudul Galiei și în Spania, ostrogoții și
longobarzii în nordul Italiei, anglii și saxonii în Bretania. În condițiile așezării triburilor germane în
provinciile imperiului a început procesul îndelungat de formare a popoarelor din Europa apuseană:
italian, spaniol, portughez, francez, englez.
Desfășurarea migrațiilor a grăbit procesul formării economiei naturale, iar constituirea regatelor
,,barbare” a avut ca urmare accentuarea destrămării unității economice a lumii romane. Viața
economică și-a reluat însă treptat cursul normal, constatându-se, în secolele următoare unele
progrese față de epoca precedentă. S-au efectuat defrișări, asanări și desțeleniri, populându-se
regiuni de slabă densitate demografică, a început să se folosească pe scară largă plugul cu roți, s-a
intensificat creșterea vitelor și a porcilor.
Principalul rol social al triburilor germane constă în faptul că ele și-au adus contribuția la
slăbirea relațiilor sclavagiste și la răspândirea rânduielilor gentilice în provinciile fostului Imperiu
Roman de Apus, și ca atare, la crearea premiselor trecerii la feudalism.
Ulterior, a avut loc procesul de destrămare a obștii sătești, în care s-a păstrat proprietatea și
folosința comună asupra pădurilor, pășunilor, pământului nelucrat și a apelor și de transformare a
locului de pământ al membrilor obștii întâi din posesiune temporară în posesiunea permanentă, iar
apoi în proprietate deplină.
Înzestrarea cu pământuri a triburilor germane a avut ca urmare scăderea ponderii marii
proprietăți funciare romane și sporirea corespunzătoare a ponderii obștii libere și a micii proprietăți
individuale libere.
Prăbușirea Imperiului Roman de Apus, destrămarea orânduirii comunei primitive și formarea
claselor sociale la triburile germane au impus treptat cuceritorilor adaptarea sau înlocuirea
aparatului de stat roman cu o nouă formă de stat, corespunzătoare prefacerilor sociale și politice
petrecute în societatea romană și ,,barbară”, aceea a regatelor ,,barbare”: vizigot, burgund, franc,
ostrogot etc.
În noile state, puterea supremă aparținea regalității, de origine germanică, exponentă a
intereselor aristocrației germane. Baza materială a puterii regale o constituiau intinsele sale domenii
funciare, dobândite prin confiscarea de domenii imperiale sau nobiliare romane, iar baza militară-
cetele armate alcătuite din aristocrați și ostași ,,barbari” legați de rege prin jurământ de credință.
Statul nu mai era considerat o instituiție publică, ci o posesiune patrimonială, regală, dobândită prin
cucerire, de care regelele putea dispune după regulile succesorale ale dreptului nescris german,
lăsându-l moștenire, împărțindu-l între fii, înstrăinându-l, iar locuitorii nu mai erau socotiți cetățeni,
ci supuși depinzând personal de rege.
Se pare că, la nivelul instituţiilor, fuziunea între civilizaţia romană şi cea a barbarilor a fost
extrem de fragilă. Desigur că primele monarhii germanice s-au arătat foarte respectuoase la adresa
moştenirii imperiale. Dar, foarte curînd, limitele influenţei romane au ieşit la iveală, mai cu seamă
în domeniul succesiunii regale. Noţiunii romane de Res Publica, a unui stat superior indivizilor, i s-
a substituit aceea a unei regalităţi absolute, ereditare şi patrimoniale. În Galia francă, suveranul este
10
un şef militar a cărui putere nu face nici un fel de distincţie între stat, persoana sa şi bunurile sale.
Iată de ce, la moartea sa, regatul se vede împărţit între copii, conform legii salice. 21
Regalitatea a păstrat aparatul fiscal și administrativ. Totodată s-au păstrat și o parte din
orânduielile comunei primitive, ca adunarea oamenilor liberi din obști sătești și adunarea poporului,
care, pentru a nu îngrădi puterea regală, au fost treptat despuiate de atribuțiile lor politice, lăsându-
li-se numai sarcini militare, judiciare și administrative.
Ca urmare a marii migrații, numeroase triburi germane au părăsit teritoriul Germaniei, a cărei
populație a scăzut simțitor. Populațiile alamanilor, francilor, frizilor, saxonilor, thuringilor,
bavarezilor, împreună cu populația romanizată de la vest de cursul mijlociu al Rinului, au constituit
baza etnică și lingvistică a poporului și a limbii germane, care s-au format în cursul secolului VI-IX.
Prin migrația și așezarea lor în Imperiul Roman de Apus, triburile germane și-au adus contribuția
la prăbușirea orânduirii sclavagiste și a statului scalavagist roman, la crearea premiselor trecerii la
feudalism, la constituirea unor state noi- regatele ,,barbare”- precum și la formarea popoarelor și
limbilor din Europa Apuseană și a culturii feudalismului timpuriu.22

21
Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, Vol. II, Editura Institutul European, Iași, 1997, p. 31
22
ibidem Manolescu, pp. 21-24
11
 Concluzii generale
Majoritatea istoricilor consideră că momentul decisiv care a determinat începutul trecerii
germanicilor în Imperiul Roman a fost venirea hunilor în Europa. Până în a doua jumătate a
secolului al IV-lea, amenințarea barbară nu a fost atât de reală pe cât lasă să se înțeleagă autorii
romani. Nu putem considera că neamurile germanice din nord doreau să cucerească imperiul.
Faptul că autoritatea imperială în regiunile de margine devenea tot mai slabă a reprezentat un
element de atracție pentru aceste triburi. Întrucât nu mai primeau ajutor de la centru, elitele locale
romane au început să-și îndrepte tot mai mult cererile de ajutor către germanici. Astfel, în regiunea
adiacentă limes-ului (numele frontierei fortificate a Imperiului Roman), legăturile dintre cele două
părți au devenit din ce în ce mai strânse, fapt ce a avut consecințe politice asupra evoluției
confederațiilor amintite mai sus. 23
Chiar dacă suntem de părere că între romani și germanici s-a stabilit ceva vreme o coezistență,
chiar dacă admitem că șefii barbari au fost romanizați, nu înseamnă că civilizația germanică nu
diferă profund de cea a romanilor.
Pentru aristocratul roman, societatea barbară este formată din subiecți supuși capriciilor
conducătorului, fără legi scrise, fără tribunale organizate, fără vreun ideal comun în afara celui al
războiului, fără cultură intelectuală.24
Totuși, ciocnirea acestor două civilizații, germanice și romane, au dus la schimbări majore în
organizarea politică, socială a romanilor și nu doar. Ei aveau de ales între două situații: pe de o
parte, civilizația urbană, cu tot confortul și satisfacția materială și intelectuală, fericirea de a trăi ca
un cetățean liber, într-un stat, sub ordinele unui prinț conștient de rolul său organizator și juridic. Pe
de altă parte, asociațiile familiale și tribale, supuse capriciilor șefului, fără legi scrise, fără tribunale
organizate, fără ideal comun, fără a fi alfabetizați și nevăzând nimic în afară de războaie și jafuri.
Migraţiile barbarilor au făcut ravagii în Europa şi au contribuit decisiv la conturarea noului peisaj al
societăţii. Centrul de greutate al vieţii oamenilor nu mai este oraşul ci satul, iar multitudinea de popoare
şi limbi grafate pe corpul Imperiul Roman a dat o nouă înfăţişare Occidentului. În locul Imperiului
Roman de Apus au răsărit statele succesoare, unde peste vechile structuri clasice se suprapune elementul
germanic. Sinteza aceasta a născut civilizația medievală.25

Atunci cînd invaziile barbare au năvălit asupra Imperiului roman, oraşele s-au repliat în ele
însele, înconjurîndu-se cu ziduri de apărare ridicate în grabă cu materialul monumentelor publice şi
particulare (temple, amfiteatre, morminte etc.), lăsînd în exteriorul incintei cartierele ce nu puteau fi
apărate şi umplînd golurile interioare (forumuri şi pieţe) cu insule de locuire ocupate foarte dens şi
tăiate de străduţe întortocheate. De la sfîrşitul secolului al IV-lea, în multe din regiunile cucerite de
triburile germanice sau altele, oraşul de tip antic va ceda locul oraşului medieval, simbol al unei
regresii culturale. 26 Anume popoarele germanice au fost cele care au dus la slăbirea relațiilor
sclavagiste și la răspândirea rânduielilor gentilice în provinciile fostului Imperiu Roman de Apus și
la crearea premiselor trecerii la feudalism.
În cele din urmă putem menționa că Occidentul păstrează multe dintre trăsăturile civilizației
germanice. Legislația invadatorilor se menține, chiar dacă dreptul roman inspiră dreptul canonic și
se conservă în regiunile meridionale. Procedura germanică (jurământ, ordalie, duel judiciar) este

23
Platon, Alexandru-Florin, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile
descoperiri geografice (secolele V-XVI), Editura Polirom, Iași, 2010, p. 25
24
ibidem, Riche, Europa barbară din 476 până în 774, p. 31
25
Manea, Irina-Maria, Cum s-au instalat barbarii în Europa, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-
s-au-instalat-barbarii-n-europa, accesat la data 20.03.2017
26
ibidem Bernstein, Milza, Vol. I, p. 323
12
încă utilizată, căsătoria rămâne încă multă vreme o instituție privată, vasalitatea care îl leagă pe
șeful războinic de fidelii săi se dezvoltă peste tot, cel puțin pe continent. Alături de cultura savantă a
clericilor și călugărilor și chiar a câtorva aristocrați laici, subzistă o cultură populară. Totuși, regii și
aristocrații rămân fideli tradițiilor romane și tind să mențină statul unitar. Astfel ei se lovesc de
forțele de disociere transmise de populațiile barbare. Europa feudală suferă încă multă vreme de pe
urma influențelor cuceritorilor barbari, încercând în același timp să realizeze o sinteză a diferitelor
forțe care au contribuit la nașterea sa. 27 Ceea ce romanii au mai păstrat de la aceste popoare
războinice este o frică pe care o vor transmite din generație în generație. Toate victoriile locale,
capturarea prizonierilor aducându-le aminte de perioadele când au fost și ei exploatați.

27
ibidem Riche, Europa barbară din 476 până în 774, pp. 205-206
13
 Bibliografie
1. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, Vol. I, Editura Institutul European, Iași, 1997
2. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, Vol. II, Editura Institutul European, Iași,
1997
3. Carpentier, Jean, Lebrun, François, Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 2006
4. Manolescu, Radu, Istoria medie universală, Editura didactică și pedagogică, București, 1980
5. Platon, Alexandru-Florin, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman
târziu la marile descoperiri geografice (secolele V-XVI), Editura Polirom, Iași, 2010
6. Riché, Pierre, Europa barbară din 476 până în 774, Editura Corint, București, 2003
7. Riché, Pierre, Les invasions barbares, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 1974

Webografie
1. Manea, Irina-Maria, Cum s-au instalat barbarii în Europa,
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-au-instalat-barbarii-n-europa,
accesat la data 20.03.2017
2. Marcu, George, Marile Migraţii şi spaţiul carpato-danubiano-pontic (Secolele V―VII d.
Hr.),pe
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Studiu:Marile_migra%C5%A3ii_%C5%9Fi_spa%C5%
A3iul_carpato-danubiano-pontic , accesat la data 20.03.2017
3. Pinter, Zeno-Karl, Țiplic, Ioan Marian, Marea migraţie a popoarelor şi constituirea statelor
barbare, pe http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/3a.htm, accesat la data
20.03.2017

14