Capitolul 1

Ecuaţii diferenţiale de ordinul

ı̂ntâi rezolvabile prin metode
elementare

Definiţia 1.0.1 O ecuaţie diferenţialǎ de ordinul ı̂ntâi este o relaţie de dependenţǎ

funcţionalǎ de forma
g(t, x, ẋ) = 0 (1.1)
ı̂ntre funcţia identicǎ t 7→ t definitǎ pe intervalul I necunoscut, o funcţie
necunoscutǎ x şi derivata ei ẋ definite pe acelaşi interval.

În ecuaţia (1.1) funcţia g se considerǎ cunoscutǎ, iar rezolvarea ecuaţiei

ı̂nseamnǎ determinarea funcţiilor necunoscute x care verificǎ ecuaţia.

Definiţia 1.0.2 O funcţie realǎ x de clasǎ C 1 definitǎ pe un interval deschis

I ⊂ IR1 se numeşte soluţie a ecuaţiei (1.1) dacǎ pentru orice t ∈ I tripletul
(t, x(t), ẋ(t)), aparţine domeniului de definiţie al lui g şi

g(t, x(t), ẋ(t)) = 0. (1.2)

Graficul unei soluţii: Γ = {(t, x(t))|t ∈ I} se numeşte curbǎ integralǎ.

La ı̂nceput vom prezenta câteva cazuri particulare de asemenea ecuaţii,
care se rezolvǎ cu metode elementare şi probleme concrete din diferite domenii
care au condus la asemenea ecuaţii.

1
2 CAPITOLUL 1

1.1 Problema primitivei. Ecuaţii

diferenţiale de forma ẋ = f (t)
Problema 1.1.1 O conductǎ termicǎ are diametrul 10 (cm) şi este izo-
latǎ cu un strat cilindric de 10 (cm) grosime. Temperatura conductei este
160 (◦C), iar temperatura mediului exterior este 30 (◦C).

i) Care este legea de variaţie a temperaturii ı̂n stratul izolant ı̂n cazul
staţionar?

ii) Ce cantitate de cǎldurǎ cedeazǎ fiecare metru de conductǎ ı̂n 24 ore?

Se dǎ coeficientul de conductivitate termicǎ k = 0, 07 (W/K · m).

Rezolvare:
Fie t distanţa unui punct din stratul izolant şi axa conductei termice,
t ∈ (5, 15) × 10−2 m şi x(t) temperatura ı̂n acest punct. Temperatura este
funcţia necunoscutǎ şi depinde de t, iar funcţia x = x(t) descrie variaţia
temperaturiii ı̂n stratul izolant.
i) Pentru determinarea funcţiei x(t) folosim legea lui Fourier: cantitatea
de cǎldurǎ Q cedatǎ ı̂n unitatea de timp ı̂n regim staţionar pe suprafaţa
lateralǎ a cilindrului de razǎ t este proporţionalǎ cu produsul dintre aria
lateralǎ a cilindrului şi variaţia temperaturii dx:
dx
−k · S(t) · = Q. (1.3)
dt
unde k este conductivitatea termicǎ a materialului izolant.
Aria lateralǎ a cilindrului de razǎ t şi lungime l, este S(t) = 2π · t · l. Rezultǎ:

dx Q 1
=− · . (1.4)
dt 2π k l t
Prin urmare avem de determinat o funcţie x(t) care veificǎ (1.4).
Din teoria primitivelor rezultǎ cǎ orice funcţie x(t) care verificǎ (1.4) este
datǎ de formula
Q
x(t) = − · ln t + C (1.5)
2π k l
ı̂n care t ∈ (5, 15) şi C este o constantǎ oarecare. Determinarea legii de
variaţie cerute revine la selecţionarea acelei funcţii x(t) din familia (1.5) care
Problema primitivei. Ecuaţii diferenţiale de forma ẋ = f (t) 3

verificǎ condiţiile: pentru t1 = 5 (cm) avem x(t1 ) = 160 (◦C), şi pentru
t2 = 15 (cm), x(t2 ) = 30 (◦ C).
Impunând aceste condiţii, rezultǎ
ln 15 · 10−2 Q 130
C = 303 + 130 · = 78, 51(◦K) şi = ,
ln 3 2π k l ln 3
de unde
x(t) = 78, 51 − 118, 33 ln t.
ii) Folosind valorile numerice rezultǎ Q iar pentru cantitatea de cǎldurǎ
cedatǎ de fiecare metru liniar (l= 1 m) ı̂n 24 ore, q = Ql · 24 · 3600(s).

Trecem acum la cazul general de rezolvare a unei ecuaţii diferenţiale de

forma ẋ = f (t) ı̂n care f este o funcţie realǎ continuǎ definitǎ pe un interval
I ⊂ IR1 , consideratǎ cunoscutǎ.
Din teoria primitivelor se ştie cǎ, dacǎ f este o funcţie realǎ continuǎ
definitǎ pe un interval I ⊂ IR1 , atunci existǎ o familie de funcţii reale de
clasǎ C 1 definite pe I a cǎror derivatǎ este funcţia f . Aceste funcţii diferǎ
ı̂ntre ele printr-o constantǎ şi se obţin cu formula:
Z t
x(t) = f (τ )dτ + C (1.6)
t∗
Z t
ı̂n care C este o constantǎ realǎ iar f (τ )dτ este o primitivǎ a funcţiei f .
t∗
Pentru t0 ∈ I şi x0 ∈ IR1 existǎ o singurǎ soluţie x = x(t) a ecuaţiei (1.6)
care verificǎ condiţia x(t0 ) = x0 şi aceasta este datǎ de formula
Z t
x(t) = x0 + f (s)ds. (1.7)
t0

Problema determinǎrii acelei soluţii a ecuaţiei ẋ = f (t) care verificǎ condiţia

x(t0 ) = x0 se numeşte problemǎ cu date iniţiale sau problemǎ Cauchy. Într-o
asemenea problemǎ t0 şi x0 se considerǎ cunoscute şi se numesc date iniţiale.
Problema ı̂n sine se noteazǎ tradiţional astfel:

ẋ = f (t) (1.8)
x(t0 ) = x0

şi soluţia ei cu x(t; t0 , x0 ).

4 CAPITOLUL 1

Concluzii
1. Existǎ probleme de fizicǎ care conduc la ecuaţii diferenţiale de forma
ẋ = f (t) (numitǎ problema primitivei) ı̂n care f este o funcţie realǎ
continuǎ definitǎ pe un interval deschis (a, b) ⊂ IR1 .

2. Oricare ar fi soluţia x = x(t) a ecuaţiei diferenţiale ẋ = f (t) existǎ o

constantǎ realǎ C astfel ı̂ncât
Z t
x(t) = f (τ )dτ + C, (∀)t ∈ (a, b).
t∗

3. Oricare ar fi t0 ∈ (a, b) şi x0 ∈ IR1 existǎ o singurǎ funcţie x = x(t)

definitǎ pe (a, b) care este soluţia problemei cu date iniţiale

ẋ = f (t)
x(t0 ) = x0

Exerciţii
1. Sǎ se determine soluţiile urmǎtoarelor ecuaţii diferenţiale (cu calcula-
torul):

t3 t2
a) ẋ = 1 + t + t2 ; t ∈ IR1 R : x(t) = + +t+C
3 2
1
b) ẋ = ; t > 0 R: x(t) = ln t + C
t
1
c) ẋ = 1 + sin t + cos 2t; t ∈ IR1 R: x(t) = t − cos t + sin 2t + C
2
1
d) ẋ = 2
; t ∈ IR1 R: x(t) = arctan t + C
1+t
1 1 1−t
e) ẋ = ; t ∈ (−1, 1) R: x(t) = ln +C
t2 − 1 2 1+t
1 √
f) ẋ = √ ; t ∈ IR1 − [−2, 2] R: x(t) = ln(t + t2 − 4) + C
t2 − 4
Problema primitivei. Ecuaţii diferenţiale de forma ẋ = f (t) 5

1
g) ẋ = e2t + sin t; t ∈ IR1 R: x(t) = e2t − cos t + C
2
2
h) ẋ = et ; t ∈ IR1 R: se determinǎ numeric o primitivǎ
Z t
2
t2
a lui e , de exemplu es ds
0
2. Sǎ se rezolve urmǎtoarele probleme Cauchy şi sǎ se reprezinte grafic
soluţiile (cu calculatorul):

a) ẋ = 1 + t + t2 , t ∈ IR1 , x(0) = 1

t3 t2
R: x(t) = + +t+1
3 2
1
b) ẋ = , t > 0, x(1) = 0
t

R: x(t) = ln t
c) ẋ = 1+sin t+cos 2t, t ∈ IR1 , x(−π) = 7

1
R: x(t) = −cos t+ sin 2t+t+6+π
2
1
d) ẋ = , t ∈ IR1 , x(−1) = −2
1 + t2
1
R: x(t) = arctan t + π − 2
4
2
e) ẋ = − , t < 1, x(−2) = 0
(t2 − 1)2
r
t−1 t 2 √
R: x(t) = ln +2 + −ln 3
t+1 t −1 3
1
f) ẋ = √ , t > 0, x(1) = 1
t2 + t
 
1 √
2
R: x(t) = ln +t+ t +t +ln 2+1
2
6 CAPITOLUL 1

1.2 Ecuaţii diferenţiale autonome ẋ = g(x)

Problema 1.2.1 O rachetǎ meteorologicǎ este lansatǎ vertical ı̂n sus cu
viteza iniţialǎ de 100 (m/s). Rezistenţa aerului frâneazǎ mişcarea ei şi-i
comunicǎ acceleraţia −k · v 2 (t), v(t) fiind viteza rachetei la momentul t iar
k o constantǎ pozitivǎ.
i) Sǎ se afle timpul ı̂n care racheta atinge ı̂nǎlţimea maximǎ.
ii) Sǎ se afle ı̂nǎlţimea maximǎ la care se ridicǎ racheta.

Rezolvare:
i) Acceleraţia totalǎ a rachetei, ı̂n lansarea pe verticalǎ ı̂n sus este a =
−(g + k v 2 ) unde g ≈ 10 (m/s2 ) este acceleraţia gravitaţionalǎ, iar k o
constantǎ pozitivǎ consideratǎ cunoscutǎ.
Legea de mişcare a rachetei se scrie astfel:
dv
= −(g + k v 2 ) (1.9)
dt
Funcţia v care intervine ı̂n (1.9) reprezintǎ viteza rachetei şi este necunoscutǎ.
Ea trebuie gǎsitǎ pentru ca apoi egalând-o cu zero (aceasta ı̂nseamnǎ cǎ
racheta a atins ı̂nǎlţimea maximǎ) sǎ gǎsim timpul ı̂n care racheta atinge
ı̂nǎlţimea maximǎ.
Din (1.9) şi din inegalitatea g + k v 2 > 0 rezultǎ egalitatea
1 dv
− 2
· = 1.
g + k v dt
Trecând la primitive se obţine egalitatea
Z t Z t
1 dv
− 2
· dτ = dτ
t∗ g + k v (τ ) dτ t∗

din care printr-o schimbare de variabilǎ rezultǎ

s s !t
k k 
arctan v(τ ) ·  = −kτ |tt∗
g g ∗
t
sau s r 
k g
v(t) = · tan (−k t + C) .
g k
Ecuaţii diferenţiale autonome ẋ = g(x) 7

Constanta C se determinǎ din condiţia iniţialǎ v(0) = 100 (m/s) şi se obţine
s s !
k k
C= · arctan · 100
g g

iar timpul t1 dupǎ care racheta ajunge la ı̂nǎlţimea maximǎ se determinǎ din
condiţia v(t1 ) = 0 şi se obţine
 q 
arctan 100 kg
t1 = √ (s)
gk
ii) Pentru a gǎsi ı̂nǎlţimea maximǎ la care se ridicǎ racheta se noteazǎ cu
x(t) ı̂nǎlţimea la care se aflǎ racheta la momentul t. Funcţia x(t) este ne-
cunoscutǎ şi pentru determinarea ei se ţine seama cǎ viteza v(t) este derivata
funcţiei x(t):
r "r s s !!#
dx g g k k
= · tan −k t + · arctan · 100
dt k k g g

şi cǎ x(0) = 0 (racheta pleacǎ de pe sol). Determinarea funcţiei x(t) care
verificǎ aceste condiţii este o problemǎ Cauchy de forma ẋ = f (t), x(t0 ) = x0
şi rezolvarea ei a fost fǎcutǎ ı̂n §1.1. Se determinǎ soluţia x(t; 0, x0 ) a proble-
mei Cauchy şi se calculeazǎ apoi x(t1 ; 0, x0 ). Aceasta este ı̂nǎlţimea maximǎ
la care se ridicǎ racheta meteorologicǎ.

Raţionamentul prezentat la rezolvarea punctului i) al problemei 1.2.1

poate fi generalizat pentru determinarea soluţiilor unei ecuaţii diferenţiale
de forma:
ẋ = g(x) (1.10)
ı̂n care g este o funcţie realǎ continuǎ definitǎ pe un interval J ⊂ IR1 , care
nu se anuleazǎ (g(x) 6= 0 (∀)x ∈ J) şi este cunoscutǎ.
Într-adevǎr, dacǎ o funcţie realǎ x : I → J este o soluţie a ecuaţiei (1.10)
atunci pentru orice t ∈ I avem
dx
= g(x(t))
dt
sau
1 dx
· = 1.
g(x(t)) dt
8 CAPITOLUL 1

Trecând la primitive rezultǎ egalitatea

Z t Z t
1 dx
· dτ = dτ
t∗ g(x(τ )) dτ t∗

din care printr-o schimbare de variabilǎ se obţine

Z x
1
du = t + C. (1.11)
x∗ g(u)

Rezultǎ ı̂n acest fel cǎ o soluţie x = x(t) a ecuaţiei diferenţiale (1.10) este
soluţie pentru ecuaţia implicitǎ

G(t, x; C) = 0 (1.12)

ı̂n care Z x
1
G(t, x; C) = t + C − du. (1.13)
x∗ g(u)
Este uşor de arǎtat folosind teorema funcţiilor implicite cǎ, dacǎ x(t; C)
este o soluţie a ecuaţiei (1.12), atunci este şi soluţie a ecuaţiei diferenţiale
(1.10).

Observaţia 1.2.1 Dacǎ funcţia g se anuleazǎ ı̂n x∗ ∈ J, atunci funcţia

constantǎ x(t) = x∗ este soluţie a ecuaţiei diferenţiale (1.10).

Observaţia 1.2.2 Pentru t0 ∈ IR1 şi x0 ∈ J, problema determinǎrii acelei

soluţii a ecuaţiei (1.10) care verificǎ condiţia suplimentarǎ x(t0 ) = x0 se
numeşte problemǎ Cauchy sau problemǎ cu date iniţiale:

ẋ = g(x)
x(t0 ) = x0 (1.14)

iar soluţia acesteia, x = x(t; t0 , x0 ), este datǎ de ecuaţia implicitǎ:

Z x
1
du = t − t0 . (1.15)
x0 g(u)

Într-o problemǎ Cauchy t0 şi x0 sunt considerate cunoscute şi se numesc date
iniţiale.
Ecuaţii diferenţiale autonome ẋ = g(x) 9

Concluzii
1. Existǎ probleme de fizicǎ care conduc la ecuaţii diferenţiale de forma
ẋ = g(x) ı̂n care g este o funcţie realǎ continuǎ definitǎ pe un interval
deschis (c, d) ⊂ IR1 şi nu se anuleazǎ.

2. Oricare ar fi soluţia x(t) a ecuaţiei diferenţiale ẋ = g(x) şi oricare ar

fi x∗ ∈ (c, d) existǎ
Z ox constantǎ scalarǎ C astfel ı̂ncât x(t) este soluţia
1
ecuaţiei implicite du − t − C = 0 şi reciproc, o soluţie a acestei
x∗ g(u)
ecuaţii implicite este soluţie pentru ecuaţia diferenţialǎ.

3. Oricare ar fi t0 ∈ IR1 şi x0 ∈ (c, d) existǎ o funcţie unicǎ x = x(t)

definitǎ pe un interval deschis I0 (care conţine pe t0 ) şi cu valori ı̂n
(c, d) care este soluţia problemei cu date iniţiale ẋ = g(x), x(t0 ) = x0 .

4. Dacǎ funcţia g se anuleazǎ ı̂ntr-un punct x∗ ∈ (c, d) atunci funcţia

constantǎ x(t) ≡ x∗ este soluţie a ecuaţiei diferenţiale.

Exerciţii
1. Sǎ se determine soluţiile urmǎtoarelor ecuaţii diferenţiale (cu calcula-
torul):

a) ẋ = 1 + x2 , x ∈ IR1 R: x(t) = tan(t + C), t + C 6= (2k + 1) · π

2

b) ẋ = e−x , x ∈ IR1 R: x(t) = ln(t + C), t + C > 0

c) ẋ = k · x, x > 0 R: x(t) = C · ek t , C > 0, t ∈ IR1

d) ẋ = k · x, x < 0 R: x(t) = C · ek t , C < 0, t ∈ IR1

1
e) ẋ = x2 , x > 0 R: x(t) = − , t+C <1
t+C
10 CAPITOLUL 1

2. Sǎ se rezolve urmǎtoarele probleme Cauchy şi sǎ se reprezinte grafic

soluţiile cu calculatorul:

a) ẋ = k x, x(0) = x0 R: x(t) = x0 ekt

x0
b) ẋ = −x + x2 , x(0) = x0 R: x(t) =
x0 − et (x0 − 1)

c) ẋ = 1 + x2 , x(0) = x0 R: x(t) = tan(t + arctan x0 )

x0
d) ẋ = x2 , x(0) = x0 R: x(t) = −
t x0 − 1
Ecuaţii diferenţiale cu variabile separate 11

1.3 Ecuaţii diferenţiale cu variabile

separate
O ecuaţie diferenţialǎ cu variabile separate are forma

ẋ = f (t) · g(x), (1.16)

unde f şi g sunt funcţii reale continue, f : (a, b) → IR1 , g : (c, d) → IR1
şi se considerǎ cunoscute. Dacǎ funcţia g nu se anuleazǎ pe intervalul (c, d)
(g(x) 6= 0, (∀)x ∈ (c, d)) atunci soluţiile ecuaţiei (1.16) se determinǎ fǎcându-
se un raţionament asemǎnǎtor cu cel din paragraful precedent.
Dacǎ x : I ⊂ (a, b) → (c, d) este o soluţie a ecuaţiei (1.16) atunci pentru
orice t ∈ I are loc
dx
= f (t) · g(x(t))
dt
sau
1 dx
· = f (t)
g(x(t)) dt
Trecând la primitive rezultǎ
Z t Z t
1 dx
· dτ = f (τ )
t∗ g(x(τ )) dτ t∗

care printr-o schimbare de variabilǎ conduce la egalitatea

Z x Z t
1
du = f (τ ) + C. (1.17)
x∗ g(u) t∗

Am obţinut ı̂n acest fel cǎ o soluţie a ecuaţiei (1.16) este soluţie pentru
ecuaţia implicitǎ
G(x, t; C) = 0 (1.18)
ı̂n care funcţia G(x, t; C) este datǎ de egalitatea:
Z t Z x
1
G(x, t; C) = f (τ ) + C − du. (1.19)
t∗ x∗ g(u)

Folosind teorema funcţiilor implicite se aratǎ uşor cǎ dacǎ x(t, C) este o
soluţie a ecuaţiei (1.18) atunci este soluţie şi a ecuaţiei diferenţiale (1.16).
12 CAPITOLUL 1

Exemplul 1.3.1 Sǎ se determine soluţiile ecuaţiei diferenţiale:

1
ẋ = (1 + x2 ), t ∈ IR1 , x ∈ IR1
1 + t2

În acest caz f : IR1 → IR1 , f (t) = 1

1+t2
şi g : IR1 → IR1 , g(x) = 1 + x2 , iar

G(t, x; C) = arctan t + C − arctan x

Ecuaţia implicitǎ este:

arctan t + C − arctan x = 0

de unde
x(t) = tan(arctan t + C)

Observaţia 1.3.1 Dacǎ funcţia g din ecuaţia (1.16) se anuleazǎ ı̂ntr-un

punct x∗ ∈ (c, d) atunci funcţia constantǎ x(t) = x∗ este soluţia ecuaţiei
diferenţiale (1.16).

Observaţia 1.3.2 Pentru t0 ∈ (a, b) şi x0 ∈ (c, d) problema determinǎrii

acelei soluţii a ecuaţiei (1.16) care verificǎ condiţia suplimentarǎ x(t0 ) = x0
se numeşte problemǎ Cauchy sau problemǎ cu date iniţiale şi se noteazǎ cu

ẋ = f (t) · g(x), x(t0 ) = x0 . (1.20)

Soluţia acestei probleme se noteazǎ de obicei cu x = x(t; t0 , x0 ) şi este datǎ

de ecuaţia implicitǎ
Z x Z t
du
− f (τ )dτ = 0. (1.21)
x0 g(u) t0

Într-o problemǎ Cauchy, t0 si x0 sunt considerate cunoscute şi se numesc

condiţii iniţiale.

Observaţia 1.3.3 O clasǎ particularǎ importantǎ de ecuaţii diferenţiale cu

variabile separate sunt ecuaţiile diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare şi omo-
gene. Aceste ecuaţii sunt de forma

ẋ = A(t) · x, t ∈ (a, b), x ∈ IR1 (1.22)

Ecuaţii diferenţiale cu variabile separate 13

ı̂n care A(t) este o funcţie realǎ continuǎ pe (a, b). Conform celor arǎtate,
soluţiile ecuaţiei (1.22) sunt date de formula
Rt
A(τ )dτ
x(t) = C · e t∗ (1.23)
ı̂n care C este o constantǎ realǎ oarecare.
Soluţia problemei Cauchy
ẋ = A(t) · x, x(t0 ) = x0 t0 ∈ (a, b), x0 ∈ IR1 (1.24)
este datǎ de formula:
Rt
A(τ )dτ
x(t; t0 , x0 ) = x0 · e t0
. (1.25)
Problema 1.3.1 O pâine scoasǎ din cuptor are temperatura 100◦ C şi capǎtǎ
temperatura de 60◦ C ı̂n decurs de 20 minute. Temperatura aerului fiind de
20◦ C, peste cât timp, ı̂ncepând din momentul rǎcirii, pâinea va cǎpǎta tem-
peratura de 25◦ C?
Rezolvare:
Notǎm cu x(t) temperatura pâinii la momentul t şi folosim legea lui New-
ton dupǎ care, viteza de rǎcire a unui corp cu temperatura x(t), situat ı̂ntr-un
mediu cu temperatura x0 , este proporţionalǎ cu diferenţa x(t) − x0 :
ẋ(t) = k [x(t) − x0 ].
Funcţia y(t) = x(t) − x0 verificǎ ecuaţia
ẏ(t) = k · y(t)
care este o ecuaţie liniarǎ şi omogenǎ. Rezultǎ
y(t) = C ek t
şi astfel
x(t) = x0 + C ek t .
În aceastǎ egalitate x0 = 20◦ C. Pentru determinarea constantelor C şi k
ţinem seama de condiţiile x(0) = 100◦C şi x(20) = 60◦ C. Rezultǎ x(t) =
  20t
◦ ◦ 1
20 C + 80 C · . Dacǎ t∗ este timpul dupǎ care temperatura devine
2
  20
t∗
1
25◦ C rezultǎ 25◦ C = 20◦ C + 80◦ C · , de unde t∗ = 80 minute.
2
14 CAPITOLUL 1

Concluzii
1. Existǎ probleme de fizicǎ care conduc la ecuaţii diferenţiale de forma
ẋ = f (t) · g(x), numite ecuaţii cu variabile separate, ı̂n care f şi g sunt
funcţii reale continue, funcţia f este definitǎ pe un interval (a, b) ⊂ IR1 ,
iar funcţia g este definitǎ pe un interval (c, d) ⊂ IR1 şi nu se anuleazǎ
ı̂n nici un punct (g(x) 6= 0, (∀)x ∈ (c, d)).

2. Oricare ar fi soluţia x(t) a ecuaţiei diferenţiale cu variabile separate şi

oricare ar fi t∗ ∈ (a, b) şi x∗ ∈ (c, d), existǎ o constantǎ C astfel ı̂ncât
x(t) este soluţia ecuaţiei implicite
Z x Z t
du
− f (τ )dτ − C = 0
x∗ g(u) t∗

şi reciproc, oricare ar fi t∗ ∈ (a, b), x∗ ∈ (c, d) şi C ∈ IR1 , o soluţie

x = x(t) a ecuaţiei implicite este soluţie pentru ecuaţia diferenţialǎ.

3. Oricare ar fi t0 ∈ (a, b) şi x0 ∈ (c, d) existǎ o funcţie unicǎ x = x(t)

definitǎ pe un interval deschis I0 (care conţine punctul t0 ) şi cu valori
ı̂n intervalul (c, d), x : I0 ⊂ (a, b) → (c, d) care este soluţia problemei
cu date iniţiale ẋ = f (t) · g(x), x(t0 ) = x0 .

4. Dacǎ funcţia g se anuleazǎ ı̂ntr-un punct x∗ ∈ (c, d) atunci funcţia

constantǎ x(t) = x∗ este soluţie a ecuaţiei diferenţiale.

Exerciţii
1. Sǎ se determine soluţiile urmǎtoarelor ecuaţii diferenţiale (cu calcula-
torul):

√
t 1 + x2 √ √
a) ẋ = − √ · , x < 0, t ∈ IR1 R: x2 +1+ t2 +1 = C
1 + t2 x

t 1+t
b) ẋ = (1 − x), t > −1, x > 1 R: = C · et
1+t 1−x
  2
1 x +1
c) ẋ = 1 + · 2 , t > 0, x ∈ IR1 R: x+arctan x = ln t+t+C
t x +2
Ecuaţii diferenţiale cu variabile separate 15

2. Sǎ se rezolve urmǎtoarele probleme Cauchy şi sǎ se reprezinte soluţiile (cu
calculatorul):

√
a) ẋ = t x, t > 0, x > 0, t0 = 1, x0 = 0

R: x(t) = 0
√
4−x2
b) ẋ = −2t , t ∈ IR1 , x ∈ (0, 2), t0 = 0, x0 = 1
x
√ √
R: 4−x2 −t2 − 3 = 0

1 1−x2 1
c) ẋ = · , t < 1, x ∈ (0, 1), t0 = 0 x0 =
1−t x 2
r
3 3 1
R: x(t) = − t2+ t+
4 2 4
16 CAPITOLUL 1

1.4 Ecuaţii omogene ı̂n sens Euler

Ecuaţiile omogene ı̂n sens Euler sunt ecuaţii de forma
P (t, x)
ẋ = (1.26)
Q(t, x)
ı̂n care funcţiile P (t, x) şi Q(t, x) sunt funcţii omogene ı̂n sens Euler de acelaşi
grad, considerate cunoscute:

P (λt, λx) = λk · P (t, x) şi Q(λt, λx) = λk · Q(t, x). (1.27)

Din (1.27) rezultǎ egalitatea:

P (t, x) P 1, xt
=
, (∀)t 6= 0 (1.28)
Q(t, x) Q 1, xt

şi prin urmare ecuaţia omogenǎ (1.26) are forma canonicǎ

x
ẋ = g , (∀)t 6= 0 (1.29)
t
ı̂n care

x P 1, xt
g =
.
t Q 1, xt
Funcţia realǎ g este consideratǎ continuǎ şi cunoscutǎ.
Pentru determinarea soluţiilor ecuaţiei (1.29) se introduc noile funcţii
x
necunoscute y = care verificǎ ecuaţia:
t
1
ẏ = [g(y) − y]. (1.30)
t
Ecuaţiile diferenţiale (1.26) şi (1.30) sunt echivalente ı̂n sensul urmǎtor: dacǎ
x(t)
o funcţie x(t) este soluţie pentru ecuaţia (1.26) atunci funcţia y(t) =
t
este soluţie pentru ecuaţia (1.30) şi reciproc.
În acest fel, rezolvarea ecuaţiei omogene ı̂n sens Euler se reduce la re-
zolvarea ecuaţiei cu variabile separate (1.30).

Problema 1.4.1 Ce suprafaţǎ de rotaţie trebuie sǎ reprezinte oglinda unui

proiector, pentru ca toate razele de luminǎ ce pleacǎ de la o sursǎ punctiformǎ
sǎ fie reflectate paralel cu o direcţie datǎ?
Ecuaţii omogene ı̂n sens Euler 17

Rezolvare:
Considerǎm un plan meridian pe care ı̂l luǎm ca fiind planul (tOx). Axa
Ot o alegem paralelǎ cu direcţia dupǎ care lumina trebuie reflectatǎ, iar
originea axelor ı̂n sursa de luminǎ.

Figura 2 - Reflexia razelor de luminǎ pe o oglindǎ parabolicǎ

Dupǎ legile reflexiei ∢OP M = ∢MP Q şi ∢RP O = ∢R′ P Q şi deci v = 2u.
x 2 tan u
Cum tan v = şi tan u = ẋ iar tan 2u = rezultǎ
t 1 − tan2 u
√
x 2ẋ −t ± t2 + x2
= sau ẋ = .
t 1 − ẋ2 x
Ecuaţia diferenţialǎ este omogenǎ ı̂n sens Euler (este de
 forma(1.29))
C
şi se rezolvǎ dupǎ modul prezentat obţinându-se x2 = 2C t + . Deci
2
curba meridianǎ este o parabolǎ cu vârful pe Ot iar oglinda un paraboloid
de rotaţie.

Concluzii
1. Existǎ probleme de fizicǎ care conduc la ecuaţii diferenţiale de forma
x
ẋ = g (numite ecuaţii omogene ı̂n sens Euler) ı̂n care g este o
t
funcţie realǎ continuǎ definitǎ pe un interval I ⊂ IR1 .
18 CAPITOLUL 1
x
2. O funcţie x = x(t) este soluţie a ecuaţiei ẋ = g dacǎ şi nu-
t
x
mai dacǎ funcţia y = este soluţie a ecuaţiei cu variabile separate
t
ẏ = 1t [g(y) − y].
x
3. Rezolvarea problemei Cauchy ẋ = g , x(t0 ) = x0 se reduce la
t
1 x0
rezolvarea problemei Cauchy ẏ = [g(y) − y], y(t0) = y0 = .
t t0

Exerciţii
1. Sǎ se determine soluţiile urmǎtoarelor ecuaţii diferenţiale:

x x x
a) ẋ = + et R: ln(t) = e− t + C
t
x2 + t2
b) ẋ = R: x2 = 2t2 ln(t) + C · t2
t·x
r
t+x x x2
c) ẋ = R: arctan −ln +1 = ln t+C
t−x 2 t2
r
x t x
d) ẋ = √ R: − ln = ln t + C
t − 2 tx x t
2. Sǎ se rezolve urmǎtoarele probleme Cauchy şi sǎ se reprezinte grafic
soluţiile (cu calculator):

4tx − x2 2t2
a) ẋ = , t0 = 1, x0 = 1 R: x(t) =
2t2 t+1
2tx
b) ẋ = , t0 = 0, x0 = 0 R: x(t) = 0
3t2− x2
2t + x
c) ẋ = , t0 = 1, x0 = 1 R: x(t) = t
4t − x
x+t 1 1√
d) ẋ = − , t0 = 1, x0 = 0 R: x(t) = − t+ −4t2 +5
5x + t 5 5
Ecuaţii omogene generalizate 19

1.5 Ecuaţii omogene generalizate

Ecuaţiile omogene generalizate sunt ecuaţii diferenţiale de forma:
 
at + bx + c
ẋ = f (1.31)
a1 t + b1 x + c1
ı̂n care funcţia realǎ f este consideratǎ continuǎ şi cunoscutǎ, şi unde c21 +c2 6=
0 (dacǎ c1 = c = 0, ecuaţia este omogenǎ ı̂n sens Euler). Pentru determinarea
soluţiilor acestei ecuaţii ţinem seama de urmǎtoarele rezultate:
a b
Propoziţia 1.5.1 Dacǎ 6= atunci ı̂n urma schimbǎrii de variabilǎ
a1 b1
independentǎ t şi de funcţie necunoscutǎ x definite de formulele:
τ = t − t0 şi y = x − x0 (1.32)
ecuaţia diferenţialǎ (1.31) se transformǎ ı̂n ecuaţia diferenţialǎ omogenǎ ı̂n
sens Euler:  
dy aτ + by
=f (1.33)
dτ a1 τ + b1 y
unde (t0 , x0 ) este soluţia sistemului de ecuaţii algebrice

at + bx + c = 0
(1.34)
a1 t + b1 x + c1 = 0.
Demonstraţie: Prin calcul.

În urma schimbǎrii de funcţie necunoscutǎ definitǎ prin

y
z= (1.35)
τ
ecuaţia (1.33) se transformǎ ı̂n ecuaţia diferenţialǎ cu variabile separate
   
dz 1 a + bz
= f −z . (1.36)
dτ τ a1 + b1 z
a b
Propoziţia 1.5.2 Dacǎ = = m, atunci ı̂n urma schimbǎrii de funcţie
a1 b1
necunoscutǎ x definitǎ de
y(t) = a1 t + b1 x(t) (1.37)
ecauţia diferenţialǎ (1.31) se transformǎ ı̂n ecuaţia diferenţialǎ autonomǎ
 
my + c
ẏ = a1 + b1 · f . (1.38)
y + c1
20 CAPITOLUL 1

Exerciţii
1. Sǎ se rezolve urmǎtoarele ecuaţii diferenţiale:

 
3t−4x+7 1 4 1p 2 2
a) ẋ = R: x(t) = −5− − (t+1)+ (t+9) C +5
4t−5x+11 C 5 5

3t+3x−1 1
b) ẋ = − R: − (x+t)−ln(x+t−1) = t+C
t+x+1 2

2(x+2)2 −x−2 −x−2

c) ẋ = R: 2 arctan −ln −ln t−C = 0
(t+x+2)2 t t
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul ı̂ntâi 21

1.6 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul ı̂ntâi

O ecuaţie diferenţialǎ de forma

ẋ = A(t)x + B(t) (1.39)

se numeşte ecuaţie diferenţialǎ liniarǎ de ordinul ı̂ntâi. În ecuaţia (1.39) A

şi B sunt funcţii reale continue A, B : (a, b) → IR1 şi se considerǎ cunoscute.
Dacǎ funcţia B este identic nulǎ, atunci ecuaţia (1.39) se numeşte ecuaţie
diferenţialǎ de ordinul ı̂ntâi liniarǎ omogenǎ şi soluţiile ei sunt date de for-
mula: Rt
x̃(t) = C · e t∗ A(τ )dτ (1.40)
ı̂n care C este o constantǎ realǎ oarecare (a se vedea §1.3).
Pentru a determina soluţiile ecuaţiei (1.39) remarcǎm faptul cǎ diferenţa
a douǎ soluţii ale acestei ecuaţii este o soluţie a ecuaţiei liniare şi omogene.
Acest fapt se verificǎ uşor prin calcul. Rezultǎ de aici cǎ dacǎ x este o soluţie
oarecare a ecuaţiei (1.39) şi x̄ este o soluţie fixatǎ a ecuaţiei (1.39), atunci
diferenţa x − x̄ este soluţie pentru ecuaţia liniarǎ şi omogenǎ, şi prin urmare
Rt
A(τ )dτ
x(t) − x̄(t) = C · e t∗

sau Rt
A(τ )dτ
x(t) = C · e t∗ + x̄(t). (1.41)
Egalitatea (1.41) aratǎ cǎ o soluţie oarecare x(t) a ecuaţiei (1.39) se obţine
adǎugând la o soluţie particularǎ x̄(t) aR acestei ecuaţii, o soluţie oarecare a
t
ecuaţiei liniare şi omogene x̃(t) = C · e t∗ A(τ )dτ . În acest mod determinarea
tuturor soluţiilor ecuaţiei (1.39) se reduce la determinarea unei soluţii par-
ticulare a acestei ecuaţii.
Determinarea unei soluţii particulare a ecuaţiei (1.39) se face cu ”metoda
variaţiei constantei a lui Lagrange”.Aceasta ı̂nseamnǎ cǎ pentru ecuaţia (1.39)
se cautǎ o soluţie particularǎ x̄(t) care are forma funcţiei datǎ de (1.40),
deosebirea fiind cǎ C nu mai este o constantǎ realǎ ci este o funcţie de t
(C = C(t)): Rt
x̄(t) = C(t) · e t∗ A(τ )dτ . (1.42)
Pentru a impune funcţiei x̄(t) sǎ verifice ecuaţia (1.39) se admite cǎ
funcţia C(t) este derivabilǎ şi din faptul cǎ x̄(t) verificǎ (1.39) se obţine:
Rt Rt Rt
A(τ )dτ A(τ )dτ A(τ )dτ
Ċ(t) e t∗ + A(t) C(t) e t∗ = A(t) C(t) e t∗ + B(t)
22 CAPITOLUL 1

sau Rt
Ċ(t) = B(t) e− t∗ A(τ )dτ
. (1.43)
În §1.1 am vǎzut cǎ toate funcţiile care verificǎ (1.43) sunt date de
Z t Ru
C(t) = B(u) e− t∗ A(τ )dτ du + C ′ (1.44)
t∗

Întrucât avem nevoie de o singurǎ soluţie, considerǎm C ′ = 0 şi ı̂nlocuind ı̂n

(1.42) avem: Z t  R
R
− tu∗ A(τ )dτ t
x̄(t) = B(u) e du e t∗ A(τ )dτ (1.45)
t∗
Rezultǎ ı̂n acest mod cǎ toate soluţiile ecuaţiei (1.39) sunt date de:
Rt
Z t R
 R
∗ A(τ )dτ − tu∗ A(τ )dτ t
x(t) = C e t + B(u) e du e t∗ A(τ )dτ . (1.46)
t∗

Pentru t0 ∈ (a, b) şi x0 ∈ IR1 ecuaţia (1.39) are o singurǎ soluţie x care
verificǎ x(t0 ) = x0 şi este datǎ de formula:
Rt Z t Rt
A(τ )dτ
x(t; t0 , x0 ) = x0 e t0
+ B(u) e u A(τ )dτ du. (1.47)
t0

Problema 1.6.1 Unei bobine cu inductanţa L = 1 (H) şi rezistenţa R =

2 (Ω) i se aplicǎ tensiunea electromotoare u = sin 3t (V ). Care este intensi-
tatea curentului prin bobinǎ?
Rezolvare:
Legea lui Kirchoff aplicatǎ circuitului format din bobinǎ şi sursa de ten-
siune ne dǎ
L · ẋ + R · x = sin 3t,
x(t) fiind intensitatea curentului. Ţinând seama de datele numerice rezultǎ
ecuaţia diferenţialǎ liniarǎ de ordinul ı̂ntâi
ẋ + 2x = sin 3t.
Conform celor arǎtate obţinem cǎ intensitatea curentului este:
3 −2t 2 3
x(t) = e + sin 3t − cos 3t.
13 13 13
(S-a considerat cǎ la momentul iniţial intensitatea curentului ı̂n circuit este
zero).
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul ı̂ntâi 23

Concluzii
1. Existǎ probleme de fizicǎ care conduc la ecuaţii diferenţiale de forma
ẋ = A(t)x + B(t) (numite ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul ı̂ntâi) ı̂n
care A, B sunt funcţii reale continue definite pe un interval real I ⊂ IR1 .

2. Oricare ar fi soluţia x = x(t) a ecuaţiei şi oricare ar fi t∗ ∈ I existǎ o

constantǎ realǎ C astfel ı̂ncât sǎ avem
Rt
Z t R
t
A(τ )dτ
x(t) = C e t ∗
+ e τ A(s)ds B(τ )dτ, (∀)t ∈ I.
t∗

3. Oricare ar fi t0 ∈ (a, b) şi x0 ∈ IR1 existǎ o singurǎ funcţie x = x(t)

definitǎ pe I care este soluţia problemei cu date iniţiale ẋ = A(t)x +
B(t), x(t0 ) = x0 şi aceastǎ funcţie este datǎ de formula:
Rt Z t R
A(τ )dτ t
x(t) = x0 e t0 + e τ A(s)ds B(τ )dτ.
t0

Exerciţii
1. Sǎ se rezolve urmǎtoarele ecuaţii diferenţiale (cu calculatorul):

1
a) ẋ = x − 1 R: x(t) = t (− ln t + C)
t
2 (−t2 + 2t + C) (t + 1)2
b) ẋ = − 2 x+2t+2 R: x(t) =
t −1 1 − t2
 
2 4t 4 (t+1)2
c) ẋ = − 2 x+ R: x(t) = 4 ln(t+1)+ +C ·
t −1 1−t2 t+1 1−t2

d) ẋ = x − t2 R: x(t) = t2 + 2t + 2et C
24 CAPITOLUL 1

2. Sǎ se rezolve urmǎtoarele probleme cu date iniţiale şi sǎ se reprezinte

grafic soluţiile lor (cu calculatorul):

e−1 1 1 1 2
a) ẋ = −2tx + t3 , t0 = 0, x0 = R: x(t) = t2 − + e−t +1
2 2 2 2
 
1 1 2
b) ẋ = x − ln t, t0 = 1, x0 = 1 R: x(t) = − ln t+1 t
t 2

c) ẋ = −x + 2et , t0 = 0, x0 = 2 R: x(t) = et + e−t

e−a t
d) ẋ = −ax+bep t , t0 = 0, x0 = 1 R: x(t) = be(p+a)t−b+p+a ·
a+p
Ecuaţia diferenţialǎ a lui Bernoulli 25

1.7 Ecuaţia diferenţialǎ a lui Bernoulli

Ecuaţia diferenţialǎ a lui Bernoulli are forma

ẋ = A(t) x + B(t) xα (1.48)

ı̂n care funcţiile A şi B sunt funcţii reale continue A, B : (a, b) → IR1 şi
se considerǎ cunoscute, α este un numǎr real diferit de 0 şi 1 cunoscut, iar
funcţia necunoscutǎ x(t) este pozitivǎ.
Pentru a determina soluţiile x (pozitive) ale ecuaţiei (1.48) se introduce
o nouǎ funcţie necunoscutǎ y = x1−α . Aceasta verificǎ ecuaţia:

dy
= (1−α) A(t) y + (1−α) B(t). (1.49)
dt
Ecuaţia (1.49) este o ecuaţie liniarǎ de ordinul ı̂ntâi şi soluţiile ei sunt date
de formula:
Rt
y(t) = C e(1−α) t∗ A(τ )dτ + (1.50)
 Z t Ru
 Rt
+ (1−α) B(u) e−(1−α) t∗ A(τ )dτ du e(1−α) t∗ A(τ )dτ .
t∗

Soluţiile pozitive x(t) ale ecuaţiei (1.48) se determinǎ din y(t) cu formula
1
x(t) = y(t) 1−α şi ı̂n general sunt definite pe (a, b).
Pentru t0 ∈ (a, b) şi x0 > 0 ecuaţia (1.48) are o soluţie care verificǎ
x(t0 ) = x0 şi este datǎ de formula
1
x(t; t0 , x0 ) = y 1−α (t; t0 , x0 ) (1.51)

unde:
Rt
Z t Rt
(1−α) A(τ )dτ
y(t; t0 , y0 ) = y0 e t∗ + (1−α) B(u) e−(1−α) u A(τ )dτ
du (1.52)
t0

şi y0 = x1−α
0 .

Observaţia 1.7.1 Ecuaţia Bernoulli apare ı̂n studiul mişcǎrii corpurilor ı̂n
medii care opun o rezistenţǎ la mişcare de forma R = k1 v + k2 v α , v fiind
viteza corpului.
26 CAPITOLUL 1

Problema 1.7.1 Sǎ se determine curba r = r(u) ştiind cǎ aria sectoarelor
limitate de curbǎ, raza vectoare a punctului P0 (r0 , u0 ) şi raza vectoare a punc-
tului P (r, u) este proporţionalǎ cu produsul r·u, coeficientul de proporţionalitate
fiind a.

Rezolvare:
Conform enunţului avem:
Z u
1
r 2 du = a r u
2 u0

din care prin derivare obţinem:

r 2 = 2a (ṙ u + r)

care este o ecuaţie Bernoulli.

Concluzii
1. Existǎ probleme de fizicǎ care conduc la ecuaţii diferenţiale de forma
ẋ = A(t) x + B(t) xα , (α ∈ IR1 , α 6= 0, 1) (numitǎ ecuaţia diferenţialǎ
a lui Bernoulli) ı̂n care A, B sunt funcţii reale continue definite pe un
interval I ⊂ IR1 .

2. O funcţie pozitivǎ x = x(t) este soluţie a ecuaţiei Bernoulli dacǎ şi

numai dacǎ funcţia y(t) = [x(t)]1−α este soluţie a ecuaţiei diferenţiale
liniare de ordinul ı̂ntâi ẏ = (1−α) A(t) y + (1−α) B(t).

3. Determinarea soluţiilor pozitive ale ecuaţiei Bernoulli se reduce la re-

zolvarea unei ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul ı̂ntâi.
Ecuaţia diferenţialǎ a lui Bernoulli 27

Exerciţii
1. Sǎ se determine soluţiile pozitive ale ecuaţiilor:

1 1 2t
a) ẋ = − x + 2 x2 R: x(t) =
t t 1 + 2t2 C
 
p 1
b) ẋ = 4t x + tx1/2 R: x(t) = − − ln t + C · t2 = 0
2

1 1
c) ẋ = − x + tx2 R: x(t) = −
t (t − C) t

1 3t
d) ẋ = x − 2tx2 R: x(t) =
t 2t3 + 3C

2. Sǎ se rezolve urmǎtoarele probleme Cauchy:

1 1
a) ẋ = − x+tx2 , t0 = 1, x0 = 1 R: x(t) = −
t t(t−2)

1 3t
b) ẋ = x−2tx2 , t0 = 1, x0 = 1 R: x(t) =
t 2t3 +1

2 1 2t2
c) ẋ = x+ 2 x2 , t0 = 1, x0 = 1 R: x(t) =
t 2t 3−t
28 CAPITOLUL 1

1.8 Ecuaţia diferenţialǎ a lui Riccati

Ecuaţia diferenţialǎ a lui Riccati are forma

ẋ = A(t) x2 + B(t) x + C(t) (1.53)

ı̂n care A, B, C sunt funcţii reale A, B, C : (a, b) → IR1 continue (A(t) 

≡ 0,
C(t) ≡ 0) considerate cunoscute.

Propoziţia 1.8.1 Dacǎ x1 (t) este o soluţie fixatǎ a ecuaţiei (1.53) şi x(t)
este o soluţie oarecare a aceleiaşi ecuaţii, atunci funcţia y(t) = x(t) − x1 (t)
este o soluţie a ecuaţiei Bernoulli

ẏ = A(t) y 2 + (2A(t) x1 + B(t)) y. (1.54)

Demonstraţie: Se verificǎ prin calcul.

Propoziţia precedentǎ reduce determinarea soluţiilor ecuaţiei Riccati la
determinarea soluţiilor unei ecuaţii Bernoulli. Trebuie subliniat cǎ aceastǎ
reducere se face ı̂n ipoteza cǎ se cunoaşte o soluţie x1 (t) a ecuaţiei Riccati. În
general dacǎ nu se cunoaşte o soluţie pentru ecuaţia lui Riccati, determinarea
soluţiilor acestei ecuaţii nu se poate face cu metode elementare.

Observaţia 1.8.1 Prin schimbarea de funcţie y(t) = x(t) − x1 (t) rezolvarea

ecuaţiei lui Riccati (1.53) se reduce la rezolvarea unei ecuaţii de tip Bernoulli
care, conform cu §1.7 se reduce la o ecuaţie diferenţialǎ de ordinul ı̂ntâi
liniarǎ.

Observaţia 1.8.2 Rezolvarea ecuaţiei lui Riccati se poate reduce direct la

rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniarǎ cu necunoscuta
z(t) dacǎ se face schimbarea de funcţie
1
x(t) = + x1 (t).
z(t)
Ecuaţia diferenţialǎ a lui Riccati 29

Exerciţii
1. Sǎ se determine soluţiile urmǎtoarelor ecuaţii diferenţiale Riccati:

sin t 1
a) ẋ = −sin t·x2 +2 , x1 (t) =
cos2 t cos t
1 6 cos 2t+6
R: x(t) = +
cos t −cos 3t−3 cos t+12 C
a a a
c) ẋ = x2 − x − 2 , x1 (t) =
t t t
a a+1
R: x(t) = +
t −t+t−a (a+1) C

2. Sǎ se rezolve urmǎtoarele probleme Cauchy:

1 4t+1 4t
a) ẋ = − x2 + x− , x1 (t) = 1, t0 = 2, x0 = 1
t(2t−1) t(2t−1) t(2t−1)

t(2t−1)
R: x(t) = +1
5−t
4 4 1
b) ẋ = −x2 + x − 2 , x1 (t) = ,t0 = 1, x0 = 0
t t t
3 1
R: x(t) = +
t(t+2) t
30 CAPITOLUL 1

1.9 Ecuaţii cu diferenţialǎ totalǎ exactǎ.

Factor integrant
O ecuaţie diferenţialǎ de forma:
P (t, x)
ẋ = − (1.55)
Q(t, x)

este cu diferenţialǎ totalǎ exactǎ dacǎ existǎ o funcţie U de clasǎ C 1 cu

proprietatea:
dU = P dt + Q dx. (1.56)
Acesta ı̂nseamnǎ cǎ existǎ o funcţie U de clasǎ C 1 a cǎrei diferenţialǎ este
∂U ∂U
egalǎ cu P dt + Q dx. Altfel spus, P = şi Q = .
∂t ∂x
Propoziţia 1.9.1 Dacǎ ecuaţia diferenţialǎ (1.55) este cu diferenţialǎ totalǎ
exactǎ şi o funcţie realǎ U = U(t, x) de clasǎ C 1 are proprietatea (1.56),
atunci pentru orice soluţie x = x(t) a ecuaţiei (1.55)

U(t, x(t)) = const.

Demonstraţie: Pentru a demonstra cǎ funcţia U(t, x(t)) nu depinde de t,

se deriveazǎ ı̂n raport cu t şi se obţine:
 
d ∂U ∂U dx P (t, x)
U(t, x(t)) = + · = P (t, x(t))+Q(t, x(t))· − =
dt ∂t ∂x dt Q(t, x)
= P (t, x(t)) − P (t, x(t)) = 0

Aceastǎ propoziţie aratǎ cǎ o soluţie x(t) a ecuaţiei cu diferenţialǎ totalǎ

exactǎ este o soluţie a ecuaţiei implicite:

U(t, x) = C (1.57)

ı̂n care C este o constantǎ realǎ.

Este uşor de verificat cǎ şi afirmaţia reciprocǎ este adevǎratǎ: o soluţie
x = x(t) a ecuaţiei implicite (1.57) este o soluţie a ecuaţiei cu diferenţialǎ
totalǎ (1.55).
Astfel, determinarea soluţiilor ecuaţiei cu diferenţialǎ totalǎ (1.55) se re-
duce la determinarea soluţiilor ecuaţiei implicite (1.57). Acest rezultat con-
duce ı̂n mod natural la urmǎtoarele douǎ probleme:
Ecuaţii cu diferenţialǎ totalǎ exactǎ. Factor integrant 31

1. Cum ne dǎm seama cǎ ecuaţia (1.55) este cu diferenţialǎ totalǎ?

2. Cum se determinǎ o funcţie U = U(t, x) a cǎrei diferenţialǎ este egalǎ

cu P dt + Q dx?

Un rǎspuns la aceste ı̂ntrebǎri este dat de urmǎtoarea propoziţie.

Propoziţia 1.9.2 Dacǎ funcţiile P şi Q sunt de clasǎ C 1 pe un domeniu Ω

∂P ∂Q
şi = , atunci pentru orice (t0 , x0 ) ∈ Ω existǎ un r > 0 şi o funcţie
∂x ∂t
realǎ U = U(t, x) definitǎ pe discul centrat ı̂n (t0 , x0 ) şi de razǎ r astfel ı̂ncât
sǎ aibe loc relaţia (1.56).

Demonstraţie: Pentru un punct (t0 , x0 ) ∈ Ω se considerǎ r > 0 astfel ca

discul centrat ı̂n (t0 , x0 ) şi de razǎ r > 0 sǎ fie inclus ı̂n Ω. Z
Pornind de la faptul
t
∂U
cǎ pe disc trebuie sǎ avem = P deducem cǎ U(t, x) = P (τ, x)dτ +Ψ(x)
∂t t0
∂U
unde Ψ este o funcţie de clasǎ C 1 necunoscutǎ. Impunând condiţia =Q
∂x
obţinem egalitatea:
Z t
∂P
(τ, x) dτ + Ψ′ (x) = Q(t, x).
t0 ∂x

∂P ∂Q
Ţinând seamǎ acum de egalitatea = deducem cǎ:
∂x ∂t
Z t
∂Q
(τ, x) dτ + Ψ′ (x) = Q(t, x).
t0 ∂t

Efectuând integrarea se obţine egalitatea:

Q(t, x) − Q(t0 , x) + Ψ′ (x) = Q(t, x)

din care rezultǎ:

Ψ′ (x) = Q(t0 , x).
Prin urmare funcţia Ψ(x) este datǎ de formula:
Z x
Ψ(x) = Q(t0 , y) dy + C (1.58)
x0
32 CAPITOLUL 1

ı̂n care C este o constantǎ realǎ. Revenind la funcţia U(t, x) obţinem cǎ
aceasta este datǎ de formula:
Z t Z x
U(t, x) = P (τ, x) dτ + Q(t0 , y) dy + C. (1.59)
t0 x0

Formula aceasta defineşte o mulţime de funcţii U(t, x) care au proprietatea

exprimatǎ prin relaţia (1.56).
∂P ∂Q
Comentariu: Propoziţia aratǎ cǎ egalitatea = este o condiţie
∂x ∂t
suficientǎ pentru ca sǎ existe ı̂n vecinǎtatea oricǎrui punct (t0 , x0 ) ∈ Ω o
funcţie U(t, x) de clasǎ C 2 astfel ca dU = P dt + Q dx.
Menţionǎm cǎ şi reciproca acestei afirmaţii este adevǎratǎ. Mai precis
este adevǎratǎ urmǎtoarea afirmaţie: dacǎ existǎ r > 0 şi o funcţie U(t, x)
de clasǎ C 2 pe discul centrat ı̂n (t0 , x0 ) şi razǎ r astfel ca dU = P dt + Q dx
pentru orice (t, x) din acest disc, atunci funcţiile P şi Q sunt de clasǎ C 1
∂P ∂Q
şi = pentru orice (t, x) din disc. Acest rezultat se obţine folosind
∂x ∂t
posibilitatea inversǎrii ordinii de derivare, stabilit de Schwartz.

Observaţia 1.9.1 Dacǎ funcţiile P şi Q sunt de clasǎ C 1 pe Ω ⊂ IR2

∂P ∂Q
dar 6= atunci ecuaţia (1.55) nu este o ecuaţie cu diferenţialǎ totalǎ
∂x ∂t
exactǎ şi metoda prezentatǎ nu poate fi utilizatǎ pentru determinarea soluţiilor
ecuaţiei. În acest caz este util sǎ observǎm cǎ ecuaţia (1.55) are aceleaşi
soluţii ca şi ecuaţia
P (t, x) · µ(t, x)
ẋ = − (1.60)
Q(t, x) · µ(t, x)
ı̂n care µ(t, x) este o funcţie de clasǎ C 1 care nu se anuleazǎ.

Datoritǎ acestui fapt apare natural sǎ ı̂ncercǎm sǎ determinǎm funcţia
µ(t, x) astfel ca ecuaţia (1.60) sǎ fie cu diferenţialǎ totalǎ. Impunând aceastǎ
condiţie rezultǎ cǎ funcţia µ(t, x) trebuie sǎ verifice relaţia:

∂P ∂µ ∂Q ∂µ
µ+P = µ+Q . (1.61)
∂x ∂x ∂t ∂t

O funcţie care verificǎ (1.61) se numeşte factor integrant, iar relaţia de

dependenţǎ funcţionalǎ (1.61) se numeşte ecuaţia factorului integrant.
Ecuaţii cu diferenţialǎ totalǎ exactǎ. Factor integrant 33

Exerciţii
1. Sǎ se rezolve urmǎtoarele ecuaţii cu diferenţiale totale:

4tx − xetx
a) ẋ = tx R: 2t2 x(t) + et x(t) = C
te − 2t2

tm +2tx2 + 1t tm+1 x(t)n+1 2

b) ẋ = R: + +t x(t)2 +ln(t x(t)) = C
xn +2t2 x+ x1 m+1 n+1

2tx − 2x3
c) ẋ = − R: t2 x(t) − 4t x(t)3 = C
t2 − 6tx2

2. Sǎ se rezolve urmǎtoarele probleme Cauchy:

t+x √
a) ẋ = − , t0 = 0, x0 = 1 R: x(t) = t + 2t2 + 1
t−x

t2 √
b) ẋ = − 2 , t0 = 1, x0 = 1 R: x(t) = 3
−t3 + 2
x

3. Sǎ se rezolve ecuaţiile diferenţiale ştiind cǎ ele admit factor integrant
µ = µ(t):

t sin x + x cos x
a) ẋ = − R: µ(t) = et
t cos x − x sin x

et [(t − 1) sin x(t) + x(t) cos x(t)] = C

1 − t2 x 1
b) ẋ = − R: µ(t) =
t2 (x − t) t2

x(t)2 1
− t x(t) − = C
2 t
34 CAPITOLUL 1

4. Sǎ se rezolve ecuaţiile diferenţiale ştiind cǎ ele admit factor integrant
µ = µ(x):

x(1 − t x) 1
a) ẋ = − R: µ(x) =
−t x2

t t2
− =C
x(t) 2

2t x 1
b) ẋ = − R: µ(x) =
3x2 − t2 + 3 x2

t2
+ 3x(t) = C
x(t)
Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor de ordinul ı̂ntâi 35

1.10 Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor

diferenţiale de ordinul ı̂ntâi
Foarte multe dintre modelele matematice ale unor fenomene din realitate
conţin cel puţin o ecuaţie diferenţialǎ. Toate softurile comerciale de matema-
ticǎ (Maple, Mathematica, Mathcad) oferǎ posibiltatea sǎ rezolvǎm numeric
aceste probleme.
Exemplele de rezolvare numericǎ care sunt ı̂n acest curs vor fi prezentate
ı̂n programul Maple 9, versiune care acoperǎ toate celelate versiuni de Maple
ı̂n momentul de faţǎ.

Pentru rezolvarea numericǎ a ecuaţiilor diferenţiale cu programul Maple se

foloseşte funcţia dsolve (solve ordinary differential equations - ODEs) cu una
din urmǎtoarele sintaxe :

dsolve(ODE);

dsolve(ODE, x(t), extra.args);

dsolve({ODE, ICs}, x(t), extra.args);

ı̂n care:

ODE - ecuaţia diferenţialǎ ordinarǎ pe care dorim sǎ o rezolvǎm

x(t) - funcţia necunoscutǎ pe care dorim sǎ o determinǎm
ICs - condiţiile iniţiale
extra.args - argumente opţionale care se folosesc pentru schimbarea
formei de afişare a soluţiei (explicitǎ, implicitǎ, parametricǎ),
a metodei de rezolvare a ecuaţiei (separarea variabilelor,
Bernoulli, Riccati, etc.).
Pentru exemplificare, considerǎm ecuaţia diferenţialǎ de ordinul ı̂ntâi:
t
ẋ = · (1 − x); t ∈ R − {−1}, x ∈ R − {1}. (1.62)
1+t
Aceastǎ ecuaţie este cu variabile separate (caz particular de ecuaţie liniarǎ).
Prin utilizarea sintaxei dsolve(ODE) se obţine mulţimea soluţiilor ecuaţiei
date (ecuaţia familiei de curbe integrale scrisǎ sub formǎ explicitǎ):
36 CAPITOLUL 1

> dsolve(diff(x(t),t)=(t/(1+t))*(1-x(t)));
 t 
e
x (t) = 1+t + C1 (e−t + e−t t).
Dacǎ dorim ca soluţiile sǎ fie afişate sub formǎ parametricǎ, atunci se
foloseşte argumentul opţional ‘parametric‘ şi obţinem:
> dsolve(diff(x(t),t)=(t/(1+t))*(1-x(t)),x(t),‘parametric‘);
−t −t
x (t) = 1 − eC1 − eC1t .
Se mai poate utiliza ca argument opţional ”metoda de rezolvare a
ecuaţiei”. Dacǎ dorim sǎ se rezolve ecuaţia diferenţialǎ ca o ecuaţie
liniarǎ, atunci se foloseşte argumentul opţional [linear] şi obţinem:
> dsolve(diff(x(t),t)=(t/(1+t))*(1-x(t)),x(t),[linear]);
 t 
e
x (t) = 1+t + C1 (e−t + e−t t),
iar dacǎ dorim sǎ se rezolve ecuaţia diferenţialǎ ca fiind o ecuaţie
cu variabile separate, atunci folosim argumentul opţional [separable] şi
obţinem:
> dsolve(diff(x(t),t)=(t/(1+t))*(1-x(t)),x(t),[separable]);
( C1 et −1−t)e−t
x (t) = C1
.
Nespecificând metoda de rezolvare Maple va alege una dintre ele.

Deoarece ı̂n secvenţele de mai sus nu s-a dat nici o condiţie iniţialǎ, Maple a
afişat rǎspunsul cu ajutorul unei constante necunoscute. Dacǎ specificǎm şi
condiţia iniţialǎ atunci calculatorul va rezolva o problemǎ cu condiţii iniţiale
(Problemǎ Cauchy) şi va afişa soluţia acesteia.
Pentru ecuaţia diferenţialǎ (1.62) vom considera douǎ Probleme Cauchy
deoarece domeniul de definiţie al membrului drept este reuniunea
(−∞, −1) × IR1 ∪ (−1, +∞) × IR1 .
Dacǎ considerǎm t > −1 şi condiţia iniţialǎ x(2) = 4, atunci se obţine
soluţia:
> dsolve({diff(x(t),t)=(t/(1+t))*(1-x(t)),x(2)=4},x(t));
 t −2 e2 −4

e
x (t) = 1+t − 1/3 e e−2 (e−t + e−t t),
iar dacǎ considerǎm t < −1 şi condiţia iniţialǎ x(−2) = 0, atunci se
obţine soluţia:
> dsolve({diff(x(t),t)=(t/(1+t))*(1-x(t)),x(-2)=0},x(t));
Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor de ordinul ı̂ntâi 37

 
et
x (t) = 1+t
+ e−2 (e−t + e−t t).
Pentru reprezentarea graficǎ a soluţiei unei probleme cu date iniţiale, pro-
gramul Maple foloseşte funcţia plot (create a two-dimensional plot of func-
tions).
Utilizarea acesteia implicǎ urmǎtoarea sintaxǎ:

plot(f,h,v);

ı̂n care:

f - funcţia care trebuie reprezentatǎ grafic;

h - domeniul de definiţie al funcţiei pe axa orizontalǎ;
v - (opţional) domeniul de variaţie al funcţiei pe axa verticalǎ.
Soluţia Problemei Cauchy a ecuaţiei (1.62) corespunzǎtoare condiţiei iniţiale
x(2) = 4 este reprezentatǎ pe Figura 2.
> f1:=(exp(t)/(1+t)-1/3*(exp(-2)*exp(2)-4)/exp(-2))*
(exp(-t)+exp(-t)*t):
> plot(f1,t=-1..infinity);

Figura 2

iar soluţia Problemei Cauchy corespunzǎtoare condiţiei iniţiale x(−2) = 0

este reprezentatǎ pe Figura 3.
38 CAPITOLUL 1

Figura 3

Dupǎ cum se poate observa din instrucţiunile de mai sus s-a atribuit variabilei
f 1 funcţia soluţie a Problemei Cauchy şi apoi am folosit ı̂n instrucţiunea plot.
În general, este recomandabil sǎ se atribuie unor expresii matematice vari-
abile, deoarece aceasta simplificǎ scrierea.

În cele ce urmeazǎ, continuǎm exemplificarea rezolvând trei probleme cu

date iniţiale şi, ı̂n fiecare caz, vom reprezenta grafic soluţia:

1. Ecuaţia liniarǎ
ẋ = −x + 2et (1.63)

> dsolve(diff(x(t),t)=-x(t)+2*exp(t),x(t),[linear]);
x (t) = et + e−t C1
> dsolve({diff(x(t),t)=-x(t)+2*exp(t),x(0)=2},x(t),
[linear]);
x (t) = et + e−t
> plot(exp(t)+exp(-t),t=-2..2);
Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor de ordinul ı̂ntâi 39

Figura 4

sau
> plot(exp(t)+exp(-t),t=-2..2,color=black,style=point,
axes=boxed);

Figura 5

ı̂n care am folosit diferite comenzi opţionale referitoare la modalitatea

de afişare a graficului.

2. Ecuaţia de tip Riccati

4 4
ẋ = −x2 + · x − 2, t>0 (1.64)
t t
40 CAPITOLUL 1

> eq:=diff(x(t),t)=-x(t)^2+(4/t)*x(t)-4/t^2;
eq := dtd x (t) = − (x (t))2 + 4 x(t)
t
− 4 t−2
> dsolve(eq,‘explicit‘,[Riccati]);
−1 −4
x (t) = ( C1 − 1/3 t−3) t + 4 t−1
> dsolve(eq,[Riccati]);
−1 −4
x (t) = ( C1 − 1/3 t−3) t + 4 t−1
> dsolve({eq,x(1)=2},x(t));
4 t3 +2
x (t) = (2+t3 )t
> dsolve({eq,x(1)=2},x(t),[Riccati]);
−1
x (t) = (−1/6 − 1/3 t−3 ) t−4 + 4 t−1
> sol1:=(4*t^3+2)/((2+t^3)*t):
> sol2:=1/((-1/6-1/3/t^3)*t^4)+4/t:
> plot([sol1,sol2],t=0..90,x=0..3,color=[red,blue],
style=[point,line]);

Figura 6
Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor de ordinul ı̂ntâi 41

În secvenţele de mai sus observǎm cǎ, argumentul opţional ı̂n care
cerem sǎ se afişeze soluţia sub formǎ explicitǎ este inutil, deoarece
acest lucru este fǎcut automat de dsolve. Deasemenea, dacǎ folosim
argumentul opţional [Riccati] soluţia ecuaţiei diferǎ doar aparent (cele
douǎ soluţii afişate coincid dupǎ cum se poate observa din Figura 6
unde am reprezentat simultan ”ambele” forme ale soluţiei ı̂n acelaşi
sistem de coordonate).

3. Ecuaţia cu factor integrant

2·t·x
ẋ = − , 3x2 − t2 + 3 6= 0 (1.65)
3x2 − t2 + 3

> dsolve(diff(x(t),t)=-2*t*x(t)/(3*x(t)^2-t^2+3),‘explicit‘);
p
x (t) = −1/6 C1 ± 1/6 C1 2 − 12 t2 + 36
> dsolve(diff(x(t),t)=-2*t*x(t)/(3*x(t)^2-t^2+3),‘implicit‘);
t2
x(t)
+ 3 x (t) − 3 (x (t))−1 + C1 = 0
> dsolve({diff(x(t),t)=-2*t*x(t)/(3*x(t)^2-t^2+3),x(0)=1});
√
x (t) = 1/6 36 − 12 t2
> plot(1/6*(36-12*t^2)^(1/2), t=-1..1);

Figura 7
42 CAPITOLUL 1

Ecuaţia cu factor integrant a fost rezolvatǎ de Maple fǎrǎ specificarea

factorului integrant µ = µ(t, x) iar soluţia a fost afişatǎ sub formǎ
explicitǎ ı̂n primul caz, respectiv sub formǎ implicitǎ ı̂n al doilea caz. În
Figura 7 este reprezentatǎ soluţia Problemei Cauchy corespunzǎtoare.
Capitolul 2

Ecuaţii diferenţiale de ordin

superior rezolvabile prin
metode elementare

Definiţia 2.0.1 O ecuaţie diferenţialǎ de ordinul n ≥ 2 este o relaţie de

dependenţǎ funcţionalǎ de forma

g(t, x, ẋ, ..., x(n) ) = 0 (2.1)

ı̂ntre funcţia identicǎ t 7→ t definitǎ pe un interval I ⊂ IR1 necunoscut, o

funcţie necunoscutǎ x(t) şi derivatele ei ẋ, ẍ, ..., x(n) pânǎ la ordinul n definite
pe acelaşi interval.

În ecuaţia (2.1) funcţia g se considerǎ cunoscutǎ şi rezolvarea ecuaţiei

ı̂nseamnǎ determinarea funcţiilor necunoscute x care verificǎ ecuaţia.

Definiţia 2.0.2 O funcţie realǎ x de clasǎ C n definitǎ pe un interval deschis

I ⊂ IR1 se numeşte soluţie a ecuaţiei (2.1) dacǎ pentru orice t ∈ I, sistemul
ordonat (t, x(t), ẋ(t), ..., x(n) (t)) aparţine domeniului de definiţie a lui g şi

g(t, x(t), ẋ(t), ..., x(n) (t)) = 0 (2.2)

Vom prezenta câteva cazuri de asemenea ecuaţii care se rezolvǎ cu metode

elementare şi probleme concrete din diferite domenii care au condus la aseme-
nea ecuaţii.

43
44 CAPITOLUL 2

2.1 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul al

doilea cu coeficienţi constanţi
Problema 2.1.1 Sǎ se determine variaţia curentului ı̂ntr-un circuit format
dintr-o rezintenţǎ R, o bobinǎ cu inductanţǎ L şi un condensator de capaci-
tate C legaţi ı̂n serie şi conectaţi la o sursǎ de curent alternativ de tensiune
electromotoare E = E0 · cos ωt
Rezolvare: Fie i(t) intensitatea curentului din circuit la momentul t. Cǎderile
de tensiune pe elementele circuitului sunt:
uR = R · i;
di
uL = L · ;
Z dt
1
uC = i(t)dt;
C
conform celei de-a doua legi a lui Kirchhoff, suma cǎderilor de tensiune pe
bobinǎ, rezistenţǎ şi condensator este egalǎ ı̂n orice moment cu tensiunea
electromotoare a generatorului. Prin urmare avem:
Z
di 1
L· +R·i+ i(t)dt = E0 · cos ωt,
dt C
iar prin derivare se obţine cǎ intensitatea a curentului verificǎ egalitatea:
d2 i di 1
L· 2
+R· + i = −E0 · ω · sin ωt. (∗)
dt dt C
Prin urmare avem de determinat o funcţie i(t) care ı̂mpreunǎ cu derivatele
ei de ordinul ı̂ntâi şi doi verificǎ relaţia de dependenţǎ funcţionalǎ (∗). În (∗)
cu excepţia funcţiei i totul este cunoscut.
Pentru a determina funcţia necunoscutǎ i(t) vom arǎta ı̂n continuare
cum se rezolvǎ o ecuaţie diferenţialǎ liniarǎ de ordinul al doilea cu coeficienţi
constanţi.
O ecuaţie diferenţialǎ liniarǎ de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi
este o ecuaţie diferenţialǎ de forma:

a2 ẍ + a1 ẋ + a0 x = f (t) (2.3)
ı̂n care a0 , a1 , a2 sunt constante reale cunoscute, a2 6= 0, f (t) funcţie continuǎ
cunoscutǎ şi x este o funcţie realǎ de clasǎ C 2 necunoscutǎ.
Ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi 45

Observaţia 2.1.1 Dacǎ f = 0 atunci ecuaţia (2.3) se numeşte ecuaţie diferenţialǎ

liniarǎ de ordinul doi cu coeficienţi constanţi omogenǎ, iar dacǎ f 6= 0 ecuaţia
(2.3) se numeşte ecuaţie diferenţialǎ liniarǎ de ordinul doi cu coeficienţi
constanţi neomogenǎ.

Vom determina mai ı̂ntâi soluţiile ecuaţiei omogene urmând apoi sǎ de-
terminǎm şi soluţiile ecuaţiei neomogene.
Fie ecuaţia omogenǎ ataşatǎ ecuaţiei (2.3):

a2 ẍ + a1 ẋ + a0 x = 0 (2.4)

Dacǎ a2 = 0 atunci ecuaţia (2.4) este o ecuaţie liniarǎ de ordinul ı̂ntâi:

a1 ẋ + a0 x = 0

şi soluţiile ei sunt date de formula

a
− a0 t
x(t) = Ce 1

a0
ı̂n care C este o constantǎ realǎ oarecare. Observǎm cǎ raportul − din
a1
exponent, este a
soluţia ecuaţiei algebrice a1 · λ + a0 = 0, iar la formula soluţiei
− a0 t
x(t) = Ce 1 se poate ajunge nu numai pe calea descrisǎ ı̂n Capitolul 1 § 6
ci şi cǎutând soluţii de forma x(t) = Ceλt . Aceasta este ideea pe care o vom
folosi pentru a determina soluţiile ecuaţiei (2.4).
Impunând unei funcţii de forma x(t) = Ceλt sǎ verifice ecuaţia (2.4)
rezultǎ cǎ λ trebuie sǎ verifice ecuaţia de gradul al doilea:

a2 λ2 + a1 λ + a0 x = 0. (2.5)

Dacǎ rǎdǎcinile λ1 şi λ2 ale ecuaţiei (2.5) sunt reale şi distincte, atunci
funcţiile
x1 (t) = C1 eλ1 t şi x2 (t) = C2 eλ2 t
sunt soluţii ale ecuaţiei (2.4) şi funcţia

x(t) = C1 eλ1 t + C2 eλ2 t

este de asemenea soluţie a ecuaţiei (2.4). Mai mult, pentru orice

t0 , x00 , x10 ∈ IR1 putem determina ı̂n mod unic constantele C1 şi C2 astfel
ı̂ncât sǎ aibǎ loc
x(t0 ) = x00 şi ẋ(t0 ) = x10 . (2.6)
46 CAPITOLUL 2

În adevǎr, impunând condiţiile (2.6) funcţiei x(t) = C1 eλ1 t + C2 eλ2 t ,

obţinem urmǎtorul sistem de ecuaţii algebrice:

x00 = C1 eλ1 t0 + C2 eλ2 t0

x10 = C1 eλ1 t0 + C2 eλ2 t0

ı̂n care necunoscutele sunt C1 şi C2 .

Determinantul acestui sistem este e(λ1 +λ2 )t0 · (λ2 − λ1 ) şi este nenul
(λ1 6= λ2 ), fapt pentru care sistemul are o soluţie unicǎ.
În particular rezultǎ de aici cǎ formula:

x(t) = C1 eλ1 t + C2 eλ2 t (2.7)

reprezintǎ toate soluţiile ecuaţiei (2.4) ı̂n cazul ı̂n care ecuaţia (2.5) are
rǎdǎcini reale distincte.
Dacǎ ecuaţia (2.5) are rǎdǎcinile confundate λ1 = λ2 = λ atunci pe lângǎ
funcţia x1 (t) = C1 eλt şi funcţia x2 (t) = C2 t · eλt este soluţie a ecuaţiei (2.4).
Prin urmare orice funcţia x(t) de forma

x(t) = C1 eλt + C2 t · eλt

adicǎ
x(t) = eλt · (C1 + C2 t) (2.8)
este soluţie a ecuaţiei (2.4).
Mai mult, pentru orice t0 , x00 , x10 ∈ IR1 putem determina ı̂n mod unic
constantele C1 şi C2 astfel ı̂ncât sǎ aibe loc x(t0 ) = x00 şi ẋ(t0 ) = x10 .
În adevǎr, impunând aceste condiţii funcţiei datǎ de (2.8) rezultǎ urmǎtorul
sistem de ecuaţii algebrice:

x00 = eλt0 (C1 + C2 t0 )

x10 = λeλt0 · C1 + C2 eλt0 + eλt0 · t0 · λ · C2

al cǎrui determinant este e2λt0 6= 0.

În particular rezultǎ de aici cǎ, formula (2.8) reprezintǎ toate soluţiile
ecuaţiei (2.4) ı̂n cazul ı̂n care ecuaţia (2.5) are rǎdǎcinile confundate.
Rǎmâne sǎ considerǎm cazul ı̂n care ecuaţia (2.5) are rǎdǎcinile complex
conjugate λ1 = µ + iν şi λ2 = µ − iν. În acest caz considerǎm funcţiile

x1 (t) = C1 eµt · cos νt şi x2 (t) = C2 eµt · sin νt

Ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi 47

(C1 , C2 constante reale) şi arǎtǎm cǎ fiecare din acestea este soluţie a ecuaţiei
(2.4).
Demonstraţia se face prin verificare. Pentru exemplificare facem acest
calcul ı̂n cazul funcţiei x1 (t):

ẋ1 (t) = C1 µ · eµt · cos νt − C1 ν · eµt · sin νt

ẍ1 (t) = C1 µ2 · eµt · cos νt − 2C1 µν · eµt · sin νt − C1 ν 2 · eµt · cos νt

şi ı̂nlocuind ı̂n ecuaţia (2.5) avem:

 
a2 ẍ1 + a1 ẋ1 + a0 x1 = C1 · eµt · cos νt (µ2 − ν 2 )a2 + µa1 + a0 +
+ C1 · eµt · sin νt [−2µνa2 − νa1 ] .

Deoarece
a2 (µ + iν)2 + a1 (µ + iν) + a0 = 0
avem
(µ2 − ν 2 )a2 + µa1 + a0 + i [2µνa2 + νa1 ] = 0
şi prin urmare:

(µ2 − ν 2 )a2 + µa1 + a0 = 0 şi 2µνa2 + νa1 = 0.

Ţinând seama de aceste egalitǎţi deducem egalitatea

a2 ẍ1 + a1 ẋ1 + a0 x1 = 0

care aratǎ cǎ funcţia x1 (t) = C1 · eµt · cos νt este soluţie a ecuaţiei diferenţiale
(2.4).
La fel se aratǎ cǎ funcţia x2 (t) = C2 · eµt · sin νt este soluţie a ecuaţiei
diferenţiale (2.4).
Astfel, rezultǎ cǎ orice funcţie

x(t) = C1 · eµt · cos νt + C2 · eµt · sin νt (2.9)

este soluţie a ecuaţiei (2.4).

Arǎtǎm ı̂n continuare cǎ pentru orice t0 , x00 , x10 ∈ IR1 putem determina
constantele C1 şi C2 ı̂n mod unic astfel ı̂ncât sǎ aibe loc x(t0 ) = x00 şi ẋ(t0 ) =
x10 .
48 CAPITOLUL 2

Impunând aceste condiţii funcţiei (2.9) rezultǎ urmǎtorul sistem de ecuaţii

algebrice:

x00 = eµt0 · [C1 · cos νt0 + C2 · sin νt0 ]

x10 = eµt0 · [C1 · (µ cos νt0 − ν sin νt0 ) + C2 · (µ sin νt0 + ν cos νt0 )]

având ca necunoscute constantele C1 , C2 .

Determinantul acestui sistem algebric este ν · e2µt0 şi este diferit de zero.
În particular, rezultǎ de aici cǎ formula (2.9) reprezintǎ toate soluţiile
ecuaţiei (2.4) ı̂n cazul ı̂n care ecuaţia (2.5) are rǎdǎcinile complexe.
Am ajuns ı̂n acest fel sǎ determinǎm toate soluţiile ecuaţiei (2.4).
Aceasta ı̂nsǎ nu permite ı̂ncǎ sǎ rezolvǎm problema 2.1.1 pusǎ la ı̂nceputul
paragrafului, pentru cǎ aceasta conduce de fapt la ecuaţia (2.3), adicǎ:

a2 ẍ + a1 ẋ + a0 x = f (t)

ı̂n care funcţia f este datǎ.

Reamintim cǎ, deosebirea dintre ecuaţiile (2.4) şi (2.3) constǎ ı̂n faptul cǎ
ı̂n membrul drept al ecuaţiei (2.3) este o funcţie continuǎ care nu neapǎrat
este funcţia identic nulǎ, adicǎ este o ecuaţie diferenţialǎ de ordinul al doilea
cu coeficienţi constanţi neomogenǎ.
Pentru determinarea soluţiilor ecuaţiei (2.3) este important sǎ observǎm
la ı̂nceput cǎ, dacǎ x
e(t) este o soluţie fixatǎ a ecuaţiei (2.3) şi x(t) este o
soluţie oarecare a aceleiaşi ecuaţii, atunci diferenţa

x
e(t) = x(t) − x(t)

este o soluţie oarecare a ecuaţiei (2.4). Întrucât soluţiile x e(t) ale ecuaţiei
(2.4) sunt cunoscute, determinarea soluţiilor x(t) ale ecuaţiei (2.3) revine la
determinarea unei singure soluţii x(t) ale acestei ecuaţii.
O soluţie particularǎ x(t) pentru ecuaţia (2.3) se determinǎ cu metoda
variaţiei constantelor a lui Lagrange (un procedeu asemǎnǎtor cu cel descris
ı̂n Cap 1 § 6).
În continuare prezentǎm aceastǎ metodǎ ı̂n cazul ı̂n care ecuaţia alge-
bricǎ (2.5) are rǎdǎcinile reale distincte λ1 , λ2 . În acest caz soluţiile ecuaţiei
omogene (2.4) se scriu sub forma (2.7):

e(t) = C1 eλ1 t + C2 eλ2 t .

x
Ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi 49

Soluţia particularǎ x(t) a ecuaţiei neomogene (2.3) se cautǎ sub aceeaşi

formǎ considerând ı̂nsǎ C1 , C2 funcţii de clasǎ C 1 de variabila t:

x(t) = C1 (t)eλ1 t + C2 (t)eλ2 t (2.10)

Pentru a impune funcţiei x(t) sǎ verifice ecuaţia (2.3) calculǎm derivata
acesteia şi obţinem:

ẋ(t) = Ċ1 (t)eλ1 t + Ċ2 (t)eλ2 t + C1 (t)λ1 eλ1 t + C2 (t)λ2 eλ2 t (2.11)

În continuare ar trebui sǎ calculǎm derivata de ordinul al doilea ẍ prin

derivare ı̂n raport cu t ı̂n expresia (2.11). Aceasta ar introduce derivatele
de ordinul al doilea ale funcţiilor C1 (t), C2 (t) de existenţa cǎrora nu ne-am
asigurat. De aceea impunem condiţia suplimentarǎ:

Ċ1 (t)eλ1 t + Ċ2 (t)eλ2 t = 0 (2.12)

Cu aceasta (2.11) devine:

ẋ(t) = C1 (t)λ1 eλ1 t + C2 (t)λ2 eλ2 t (2.13)

iar prin derivare obţinem:

ẍ(t) = Ċ1 (t)λ1 eλ1 t + Ċ2 (t)λ2 eλ2 t + C1 (t)λ21 eλ1 t + C2 (t)λ22 eλ2 t . (2.14)

Înlocuind (2.13) şi (2.14) ı̂n (2.3) rezultǎ:

C1 (t)(a2 λ21 + a1 λ1 + a0 )eλ1 t + C2 (t)(a2 λ22 + a1 λ2 + a0 )eλ2 t +

+ Ċ1 (t)a2 λ1 eλ1 t + Ċ2 (t)a2 λ2 eλ2 t = f (t)

sau
1
Ċ1 (t)λ1 eλ1 t + Ċ2 (t)λ2 eλ2 t = f (t) (2.15)
a2
Astfel, sistemul de ecuaţii algebrice format din ecuaţiile (2.12) şi (2.15):

Ċ1 (t)eλ1 t + Ċ2 (t)eλ2 t = 0

(2.16)
λ1 t λ2 t 1
Ċ1 (t)λ1 e + Ċ2 (t)λ2 e = f (t)
a2
50 CAPITOLUL 2

ı̂n care necunoscutele sunt Ċ1 (t), Ċ2 (t) (derivatele funcţiilor C1 (t) şi C2 (t)),
are determinantul (λ2 − λ1 )e(λ1 +λ2 )t 6= 0 şi permite determinarea funcţiilor
Ċ1 (t) şi Ċ2 (t):
1
Ċ1 (t) = − · e−(λ1 +λ2 )t · eλ2 t · f (t)
a2 (λ2 − λ1 )
(2.17)
1
Ċ2 (t) = · e−(λ1 +λ2 )t · eλ1 t · f (t)
a2 (λ2 − λ1 )
Rezultǎ de aici cǎ funcţiile C1 (t) şi C2 (t) sunt date de:
Z t
1
C1 (t) = − e−λ1 τ · f (τ )dτ
a2 (λ2 − λ1 ) t∗
Z (2.18)
t
1
C2 (t) = e−λ2 τ · f (τ )dτ
a2 (λ2 − λ1 ) t∗

iar soluţia particularǎ a ecuaţiei neomogene (2.3) este:

Z t
1 λ1 t
x(t) = − ·e e−λ1 τ · f (τ )dτ +
a2 (λ2 − λ1 ) t∗
(2.19)
Z t
1 λ2 t
+ ·e e−λ2 τ · f (τ )dτ.
a2 (λ2 − λ1 ) t∗
Rezultǎ cǎ o soluţie oarecare a ecuaţiei (2.3) este datǎ de
e(t) + x(t)
x(t) = x
adicǎ:
Z t
λ1 t λ2 t 1
x(t) = C1 e + C2 e − · eλ1 t e−λ1 τ · f (τ )dτ +
a2 (λ2 − λ1 ) t∗
Z t
1 λ2 t
+ ·e e−λ2 τ · f (τ )dτ (2.20)
a2 (λ2 − λ1 ) t∗

Fǎcând un raţionament asemǎnǎtor ı̂n cazul ı̂n care ecuaţia algebricǎ

(2.5) are rǎdǎcini reale egale λ1 = λ2 = λ, pentru ecuaţia (2.3) gǎsim soluţia
particularǎ:
 Z Z t 
λt 1 t −λτ t −λτ
x(t) = e − e · τ · f (τ )dτ + e · f (τ )dτ
a2 t∗ a2 t∗
Ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi 51

şi soluţia generalǎ

x(t) = eλ1 t (C1 + C2 t) +
 Z Z t 
1 t −λτ
λt t −λτ
+e − e · τ · f (τ )dτ + e · f (τ )dτ (2.21)
a2 t∗ a2 t∗
În cazul ı̂n care ecuaţia algebricǎ (2.5) are rǎdǎcinile complexe λ1 = µ+iν
şi λ1 = µ − iν, cu metoda variaţiei constantelor gǎsim soluţia particularǎ:
Z t
1 µt
x(t) = − · e · cos νt e−µτ · sin ντ · f (τ )dτ +
a2 ν
Z tt
∗

1
+ · eµt · sin νt e−µτ · cos ντ · f (τ )dτ
a2 ν t∗

şi soluţia generalǎ

x(t) = C1 eµt · cos νt + C2 eµt · sin νt −
Z t
1
− · eµt · cos νt e−µτ · sin ντ · f (τ )dτ +
a2 ν t∗
Z t
1
+ · eµt · sin νt e−µt · cos ντ · f (τ )dτ (2.22)
a2 ν t∗

În general pentru orice t0 , x00 , x10 ∈ IR1 putem determina constantele C1 şi
C2 din formula de reprezentare a soluţiei x(t) a ecuaţiei neomogene ((2.20),
(2.21), (2.22)) astfel ı̂ncât sǎ avem x(t0 ) = x00 şi ẋ(t0 ) = x10 .
Folosind una din formulele (2.20), (2.21), (2.22), determinatǎ de natura
1
rǎdǎcinilor ecuaţiei L · λ2 + R · λ + = 0, putem determina toate soluţiile
C
ecuaţiei (∗) din problema 2.1.1. Cunoscând valoarea i0 a curentului la mo-
mentul t0 şi valoarea variaţiei curentului i10 la momentul t0 , se determinǎ con-
stantele C1 şi C2 din formulele de reprezentare a soluţiei astfel ı̂ncât soluţia
oarecare i(t) a ecuaţiei sǎ verifice condiţiile iniţiale i(t0 ) = i0 şi i̇(t0 ) = i10 .

Exerciţii
1. Rezolvaţi urmǎtoarele probleme cu date iniţiale:
a) ẍ − x = 0 x(0) = 2, ẋ(0) = 0
52 CAPITOLUL 2

R: x(t) = et + e−t

b) ẍ + 2ẋ + x = 0 x(0) = 0, ẋ(0) = 1

R: x(t) = t · e−t

c) ẍ − 4ẋ + 4x = 0 x(1) = 1, ẋ(1) = 0

R: x(t) = 3e2t−2 − 2t · e2t−2

π  π 
d) ẍ + x = 0 x = 1, ẋ =0
2 2
R: x(t) = sin t

e) ẍ + ẋ + x = 0 x(0) = 0, ẋ(0) = 1
 
2√ 1 2√
R: x(t) = 3 · e− 2 t · sin 3t
3 3
2. Rezolvaţi urmǎtoarele ecuaţii diferenţiale :
1
a) ẍ + 3ẋ + 2x =
1 + et
R: x(t) = e−t · ln(1 + et ) + e−2t · ln(1 + et ) − e−2t · C1 + e−t · C2

9t2 + 6t + 2
b) ẍ − 6ẋ + 9x =
t3
1
R: x(t) = e3t · C1 + t · e3t · C2 +
t
et e−t
c) ẍ + x = +
2 2
1
R: x(t) = C1 · sin t + C2 · cos t + (e2t + 1) · e−t
4
d) ẍ − 3ẋ + 2x = 2e2t

R: x(t) = (2tet − 2et + C1 et + C2 )et

e) ẍ − 4ẋ + 4x = 1 + et + e2t
Ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi 53

1 1 2 2t
R: x(t) = C1 · e2t + C2 t · e2t + + t e + et
4 2
f ) ẍ + x = sin t + cos 2t
2 1 1
R: x(t) = C1 sin t + C2 cos t − cos t2 + − t cos t
3 3 2
g) ẍ − 2(1 + m)ẋ + (m2 + 2m)x = et + e−t , m ∈ IR1

((m + 3)e2t + m − 1) · e−t

R: x(t) = C1 · emt + C2 · e(m+2)t +
m3 + 3m2 − m − 3
h) ẍ − 5ẋ + 6x = 6t2 − 10t + 2

R: x(t) = C1 · e3t + C2 · e2t + t2

i) ẍ − 5ẋ = −5t2 + 2t
1 1
R: x(t) = t3 + e5t · C1 + C2
3 5
j) ẍ + x = te−t
1
R: x(t) = C1 sin t + C2 cos t + (−1 + t) · et
2
k) ẍ − x = tet + t + t3 e−t
1
R: x(t) = C1 e−t + C2 et + (−4te2t + 2e2t − 16tet − 2t4 +
16
+4t2 e2t − 4t3 − 6t2 − 6t − 3) · e−t

l) ẍ − 7ẋ + 6x = sin t
7 5
R: x(t) = C1 · et + C2 · e6t + cos t + sin t
74 74
m) ẍ − 4ẋ + 4x = sin t · cos 2t
10 191
R: x(t) = C1 e2t + C2 te2t − sin t · cos t2 − sin t+
169 4225
24 788
+ cos t3 − cos t
169 4225
54 CAPITOLUL 2

n) ẍ + x = cos t − cos 3t
1 1 1
R: x(t) = C1 sin t + C2 cos t + · t sin t + cos t3 − cos t
2 2 8
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul n cu coeficienţi constanţi 55

2.2 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul n

cu coeficienţi constanţi
O ecuaţie diferenţialǎ liniarǎ de ordinul n cu coeficienţi constanţi este o
ecuaţie diferenţialǎ de forma

an x(n) + an−1 x(n−1) + . . . + a1 ẋ + a0 x = f (t) (2.23)

ı̂n care a0 , a1 , . . . , an−1 , an sunt constante reale cunoscute, an 6= 0, f (t) funcţie

cunoscutǎ continuǎ şi x este funcţie realǎ de clasǎ C n necunoscutǎ.
Observaţia 2.2.1 Dacǎ f = 0, atunci ecuaţia (2.23) se numeşte ecuaţie
diferenţialǎ liniarǎ de ordinul n cu coeficienţi constanţi omogenǎ, iar dacǎ
f 6= 0 ecuaţia (2.23) se numeşte ecuaţie diferenţialǎ liniarǎ de ordinul n cu
coeficienţi constanţi neomogenǎ.
Rezolvǎm mai ı̂ntâi ecuaţia omogenǎ ataşatǎ ecuaţiei (2.23):

an x(n) + an−1 x(n−1) + . . . + a1 ẋ + a0 x = 0 (2.24)

Pentru determinarea soluţiilor ecuaţiei (2.24) se cautǎ soluţii de forma

x(t) = C · eλt . Impunând unei asemenea funcţii sǎ verifice ecuaţia (2.24)
rezultǎ cǎ λ trebuie sǎ verifice ecuaţia algebricǎ

an λn + an−1 λn−1 + . . . + a1 λ + a0 = 0 (2.25)

numitǎ ecuaţie caracteristicǎ.

Dacǎ ecuaţia (2.25) are toate rǎdǎcinile reale şi distincte λ1 , λ2 , . . . λn
atunci funcţiile xi (t) = Ci · eλi t , i = 1, n sunt soluţii ale ecuaţiei (2.24) şi orice
funcţie x(t) datǎ de:

x(t) = C1 · eλ1 t + C2 · eλ2 t + . . . + Cn · eλn t (2.26)

este soluţie a ecuaţiei (2.24) (C1 , C2 , . . . , Cn sunt constante reale oarecare).

Mai mult, oricare ar fi t0 , x00 , x10 , ..., xn−1
0 ∈ IR1 putem determina ı̂n mod
unic constantele C1 , C2 , . . . , Cn astfel ı̂ncât sǎ aibǎ loc

x(t0 ) = x00 , ẋ(t0 ) = x10 , ... , x(n−1) (t0 ) = x0n−1 .

În particular rezultǎ de aici cǎ formula (2.26) reprezintǎ toate soluţiile
ecuaţiei (2.24) ı̂n acest caz.
56 CAPITOLUL 2

Dacǎ printre rǎdǎcinile ecuaţiei caracteristice (2.25) existǎ şi rǎdǎcini

complexe simple, de exemplu λ = µ + iν şi λ = µ − iν, atunci fiecǎrei perechi
de rǎdǎcini complex conjugate ı̂i corespund soluţiile
x1λ (t) = Cλ1 · eµt · cos νt şi x2λ (t) = Cλ2 · eµt · sin νt
Pentru µ = 0 aceste soluţii devin:

x1λ (t) = Cλ1 · cos νt şi x2λ (t) = Cλ2 · sin νt

Astfel, dacǎ ecuaţia caracteristicǎ are 2k rǎdǎcini complexe simple λj =
µj + iνj şi λj = µj − iνj , j = 1, k şi n − 2k rǎdǎcini reale simple λ2k+1 , . . . , λn ,
atunci orice funcţie x(t) datǎ de:
k
X k
X n
X
x(t) = Cj1 ·eµj t
· cos νj t + Cj2 µj t
·e · sin νj t + Cj · eλj t (2.27)
j=1 j=1 j=2k+1

este soluţie a ecuaţiei (2.24) (Cj1 , Cj2 , j = 1, k şi Cj , j = 2k + 1, n sunt con-

stante reale oarecare).
Mai mult, oricare ar fi t0 , x00 , x10 , ..., xn−1
0 ∈ IR1 putem determina ı̂n mod
1 2
unic constantele Cj , Cj , j = 1, k şi Cj , j = 2k + 1, n astfel ı̂ncât sǎ aibǎ loc
x(t0 ) = x00 , ẋ(t0 ) = x10 , ..., x(n−1) (t0 ) = xn−1
0 . În particular rezultǎ de aici cǎ
formula (2.27) reprezintǎ toate soluţiile ecuaţiei (2.24) ı̂n acest caz.
Dacǎ ecuaţia caracteristicǎ (2.25) are k rǎdǎcini reale λ1 , . . . , λk având or-
dine de multiplicitate q1 , . . . , qk şi l rǎdǎcini complex conjugate µ1 ±iν1 , . . . , µl ±
iνl având ordine de multiplicitate r1 , . . . , rl , atunci orice funcţie x(t) datǎ de
formula:
k
X l
X
λj t
 
x(t) = e · Pqj −1 (t) + eµj t · Qrj −1 (t) · cos νj t + Rrj −1 (t) · sin νj t
j=1 j=1
(2.28)
este soluţie a ecuaţiei (2.24), unde Pqj −1 (t) sunt polinoame de grad qj − 1 cu
coeficineţi reali nedeterminaţi şi Qrj −1 , Rrj −1 sunt polinoame de grad rj − 1
cu coeficienţi reali nedeterminaţi.
Mai mult, oricare ar fi t0 , x10 , x20 , ..., xn−1
0 ∈ IR1 putem determina ı̂n mod
unic coeficienţii polinoamelor Pqj −1 , Qqj −1 , Rqj −1 astfel ı̂ncât sǎ aibǎ loc x(t0 ) =
x10 , ẋ(t0 ) = x20 , ..., x(n−1) (t0 ) = xn−1
0 .
În particular rezultǎ de aici cǎ formula (2.28) reprezintǎ toate soluţiile
ecuaţiei (2.24) ı̂n acest caz.
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul n cu coeficienţi constanţi 57

Reamintim cǎ obiectul acestui paragraf este rezolvarea ecuaţiei diferenţiale

de ordinul n, cu coeficienţi constanţi neomogenǎ (2.23):

an x(n) + an−1 x(n−1) + . . . + a1 ẋ + a0 x = f (t)

ı̂n care a0 , a1 , . . . , an−1 , an sunt constante reale date, an 6= 0, f funcţie cunos-

cutǎ continuǎ şi x este funcţie realǎ de clasǎ C n necunoscutǎ.
Pentru determinarea soluţiilor ecuaţiei (2.23) este important sǎ observǎm
cǎ dacǎ x(t) este o soluţie fixatǎ a ecuaţiei (2.23) şi x(t) este o soluţie oarecare
a aceleiaşi ecuaţii, atunci diferenţa x(t) − x(t) = x e(t) este o soluţie oarecare a
ecuaţiei diferenţiale liniare omogene cu coeficienţi constanţi, (2.24). Întrucât
soluţiile x
e(t) ale ecuaţiei omogene (2.24) sunt date ı̂n general de (2.28), deter-
minarea soluţiilor x(t) ale ecuaţiei (2.23) revine la determinarea unei singure
soluţii x(t) ale acestei ecuaţii.
O soluţie particularǎ x(t) pentru ecuaţia (2.23) se determinǎ cu metoda
variaţiei constantelor a lui Lagrange, un procedeu asemenǎtor cu cel descris
ı̂n paragraful precedent.
Vom ilustra acest procedeu pe un exemplu (n = 3):
Exemplul 2.2.1 Sǎ se determine soluţiile ecuaţiei:
...
x + 4ẍ + 5ẋ = 4et

Considerǎm ecuaţia omogenǎ

...
x + 4ẍ + 5ẋ = 0
Ecuaţia caracteristicǎ asociatǎ este:

λ3 + 4λ2 + 5λ = 0
ale cǎrei rǎdǎcini sunt:

λ0 = 0, λ1 = −2 − i, λ2 = −2 + i.
Soluţiile ecuaţiei omogene sunt date de:

y(t) = C1 + C2 · e−2t · cos t + C3 · e−2t · sin t.

Cǎutǎm x(t), o soluţie particularǎ pentru ecuaţia neomogenǎ, sub forma

x(t) = C1 (t) + C2 (t) · e−2t · cos t + C3 (t) · e−2t · sin t

58 CAPITOLUL 2

ı̂n care C1 (t), C2 (t), C3 (t) sunt funcţii de clasǎ C 1 care trebuiesc determinate.
Calculǎm derivata ı̂ntâi a funcţiei x(t) şi obţinem:
ẋ = Ċ1 + Ċ2 · e−2t · cos t + Ċ3 · e−2t · sin t − 2C2 · e−2t · cos t−

− 2C3 · e−2t · sin t − C2 · e−2t · sin t + C3 · e−2t · cos t

Impunem ca Ċ1 , Ċ2 , Ċ3 sǎ verifice:
Ċ1 + Ċ2 · e−2t · cos t + Ċ3 · e−2t · sin t = 0
şi obţinem:
ẋ = −C2 · e−2t · (2 cos t + sin t) + C3 · e−2t · (cos t − 2 sin t)
Calculǎm derivata a doua a funcţiei x(t) şi obţinem:
ẍ = −Ċ2 · e−2t · (2 cos t + sin t) + Ċ3 · e−2t · (cos t − 2 sin t)+

+2C2 · e−2t · (2 cos t + sin t) − 2C3 · e−2t · (cos t − 2 sin t)−

−C2 · e−2t · (−2 sin t + cos t) + C3 · e−2t · (− sin t − 2 cos t) =

= −Ċ2 · e−2t · (2 cos t + sin t) + Ċ3 · e−2t · (cos t − 2 sin t)+

+C2 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) + C3 · e−2t · (3 sin t − 4 cos t).

Impunem ca Ċ2 , Ċ3 sǎ verifice:
−Ċ2 · e−2t · (2 cos t + sin t) + Ċ3 · e−2t · (cos t − 2 sin t) = 0
şi obţinem
ẍ = C2 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) + C3 · e−2t · (3 sin t − 4 cos t)
De aici calculǎm derivata a treia a funcţiei x(t) şi obţinem:
...
x = Ċ2 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) + Ċ3 · e−2t · (3 sin t − 4 cos t)−

−2C2 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) − 2C3 · e−2t · (3 sin t − 4 cos t)+

+C2 · e−2t · (−3 sin t + 4 cos t) + C3 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) =

= Ċ2 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) + Ċ3 · e−2t · (3 sin t − 4 cos t)+

+C2 · e−2t · (−2 cos t − 11 sin t) + C3 · e−2t · (−2 sin t + 11 cos t).
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul n cu coeficienţi constanţi 59

Înlocuind toate acestea ı̂n ecuaţia datǎ rezultǎ:

Ċ2 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) +Ċ3 · e−2t · (3 sin t − 4 cos t) +

+C2 · e−2t · (−2 cos t − 11 sin t) +C3 · e−2t · (−2 sin t + 11 cos t) +
+C2 · e−2t · (12 cos t + 16 sin t) +C3 · e−2t · (12 sin t − 16 cos t) −
−C2 · e−2t · (10 cos t + 5 sin t) +C3 · e−2t · (5 cos t − 10 sin t) = 4et

sau

Ċ2 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) + Ċ3 · e−2t · (3 sin t − 4 cos t) = 4et

Aceastǎ egalitate ı̂mpreunǎ cu sistemul de condiţii impus pe parcurs

funcţiilor Ċ1 , Ċ2 , Ċ3 conduce la urmǎtorul sistem liniar de ecuaţii algebrice
ı̂n necunoscutele Ċ1 , Ċ2, Ċ3 :


 Ċ1 +Ċ2 · e−2t · cos t +Ċ3 · e−2t · sin t =0



−Ċ2 · e−2t · (2 cos t + sin t) +Ċ3 · e−2t · (cos t − 2 sin t) =0





Ċ2 · e−2t · (3 cos t + 4 sin t) +Ċ3 · e−2t · (−4 cos t + 3 sin t) = 4et

Din ultimele douǎ ecuaţii rezulǎ sistemul algebric:


 Ċ2 · (−2 cos t − sin t) +Ċ3 · (cos t − 2 sin t) =0

Ċ2 · (3 cos t + 4 sin t) +Ċ3 · (−4 cos t + 3 sin t) = 4e−t

Determinantul sistemului este:

∆ = (−2 cos t − sin t)(−4 cos t + 3 sin t)

− (cos t − 2 sin t)(3 cos t + 4 sin t) =
= 8 cos2 t − 6 sin t cos t + 4 sin t cos t − 3 sin2 t − 3 cos2 t −
− 4 sin t cos t + 6 sin t cos t + 8 sin2 t = 8 − 3 = 5

şi soluţiile sunt date de:

4 4 t
Ċ2 = − · et (cos t − 2 sin t) Ċ3 = · e (−2 cos t − sin t).
5 5
60 CAPITOLUL 2

Înlocuind Ċ2 , Ċ3 ı̂n prima ecuaţie, se obţine Ċ1 :

4 −t 4
Ċ1 = · e cos t(cos t − 2 sin t) + · e−t sin t(2 cos t + sin t) =
5 5
4 −t 2 2
= · e [cos t + sin t] =
5
4 −t
= ·e
5
Astfel au fost gǎsite derivatele funcţiilor necunoscute Ċ1 , Ċ2 , Ċ3 :
4 −t
Ċ1 = ·e
5
4
Ċ2 = − · et [cos t − 2 sin t]
5
4
Ċ3 = − · et [2 cos t + sin t]
5
de unde rezultǎ:
4
C1 = − · e−t
5
1
C2 = · et [−12 cos t + 4 sin t]
10
1
C3 = · et [4 cos t + 12 sin t]
10
Obţinem de aici:
4 1
x(t) = − · e−t + · e−t [−12 cos t + 4 sin t] · cos t +
5 10
1
+ · e−t [4 cos t + 12 sin t] · sin t
10
de unde avem cǎ soluţia generalǎ a ecuaţiei neomogene
x(t) = x
e(t) + x(t)
este:
4 −t
x(t) = C1 + c2 e−2t cos t + C3 e−2t sin t − ·e +
5
1
+ · e−t [−12 cos t + 4 sin t] · cos t +
10
1
+ · e−t [4 cos t + 12 sin t] · sin t
10
Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul n cu coeficienţi constanţi 61

Exerciţii
1. Rezolvaţi urmǎtoarele ecuaţii diferenţiale (cu calculatorul):
...
a) x − 2ẍ − ẋ + 2x = 0

R: x(t) = C1 · et + C2 · e2t + C3 · e−t

b) x(4) − 5ẍ + 4x = 0

R: x(t) = C1 · et + C2 · e2t + C3 · e−t + C4 · e−2t

...
c) x − 6ẍ + 12ẋ − 8x = 0

R: x(t) = C1 · e2t + C2 · t · e2t + C3 · t2 · e2t

d) x(7) + 3x(6) + 3x(5) + x(4) = 0

R: x(t) = C1 ·e−t +C2 ·t·e−t +C3 ·t2 ·e−t +C4 +C5 ·t+C6 ·t2 +C7 ·t3
...
e) x − ẍ + ẋ − x = 0

R: x(t) = C1 · et + C2 sin t + C3 cos t

f ) x(4) + 2ẍ + x = 0

R: x(t) = C1 sin t + C2 cos t + C3 t · sin t + C4 t · cos t

...
g) x(4) − 3 x + 5ẍ − 3ẋ + 4x = 0
√ !
3
t 7
R: x(t) = C1 sin t + C2 cos t + C3 e 2 · sin t +
2
√ !
3 7
+C4 e 2 t · cos t
2
2. Determinaţi soluţiile urmǎtoarelor probleme cu date iniţiale:
...
a) x − 2ẍ − ẋ + 2x = 0 x(0) = 0, ẋ(0) = 1 ẍ(0) = 2
62 CAPITOLUL 2

1 2 1
R: x(t) = − et + e2t − e−t
2 3 6
...
b) x − ẍ + ẋ − x = 0 x(1) = 0, ẋ(1) = 1 ẍ(1) = 2

R: x(t) = et−1 − (sin 1) · sin t − (cos 1) · cos t

...
c) x(4) − 5ẍ + 4x = 0 x(0) = 0, ẋ(0) = 1 ẍ(0) = 2, x (0) = 3

1 1 1 1
R: x(t) = − · et + · e−2t − · e−t + · e2t
6 6 2 2

3. Rezolvaţi urmǎtoarele ecuaţii diferenţiale:

...
a) x − 2ẍ − ẋ + 2x = t + 1
3 1
R: x(t) = + · t + C1 et + C2 e2t + C3 e−t
4 2
...
b) x − 6ẍ + 12ẋ − 8x = sin t
11 2
R: x(t) = − cos t− sin t+C1 e2t +C2 t2 ·e2t +C3 t3 ·e2t
125 125
Reducerea ecuaţiei diferenţiale liniare de ordinul n a lui Euler la o ecuaţie liniarǎ 63

2.3 Reducerea ecuaţiei diferenţiale liniare de

ordinul n a lui Euler la o ecuaţie diferenţialǎ
liniarǎ de ordinul n cu coeficienţi constanţi
Definiţia 2.3.1 Ecuaţia diferenţialǎ liniarǎ de ordinul n de forma:
an · tn · x(n) + an−1 · tn−1 · x(n−1) + . . . + a1 · t · ẋ + a0 · x = 0 (2.29)
ı̂n care a0 , a1 , . . . , an sunt constante reale, se numeşte ecuaţie diferenţialǎ
liniarǎ de ordinul n a lui Euler.

Propoziţia 2.3.1 Prin schimbarea de variabilǎ |t| = eτ ecuaţia diferenţialǎ

(2.29) se reduce la o ecuaţie diferenţialǎ liniarǎ de ordinul n cu coeficienţi
constanţi.

Demonstraţie: Fie x = x(t) o soluţie a ecuaţiei (2.29) şi y funcţia y(τ ) =

x(eτ ). De aici, pentru t > 0, avem cǎ x(t) = y(ln t) iar prin derivare succesivǎ
obţinem:
dx dy 1
= ·
dt dτ t
 
d2 x d2 y 1 dy 1 1 d2 y dy
2
= 2
· 2− · 2 = 2· −
dt dτ t dτ t t dτ 2 dτ
   
d3 x 2 d2 y dy 1 d3 y d2 y
= − · − + 3· − =
dt3 t3 dτ 2 dτ t dτ 3 dτ 2
 
1 d3 y d2 y dy
= · − 3 + 2
t3 dτ 3 dτ 2 dτ
Dacǎ presupunem cǎ pentru 1 ≤ k < n avem
k
dk x 1 X k di y
= · c ·
dtk tk i=1 i dτ i

atunci printr-o nouǎ derivare deducem egalitatea

k+1
dk+1 x 1 X k+1 di y
= · c · i
dtk+1 tk+1 i=1 i dτ
64 CAPITOLUL 2

Rezultǎ ı̂n acest fel cǎ derivatele de orice ordin (1 ≤ k ≤ n) ale funcţiei
1
x se exprimǎ ca un produs ı̂ntre k+1 şi o combinaţie liniarǎ a derivatelor de
t
ordin i ≤ k + 1 ale funcţiei y.
Înlocuind ı̂n (2.29) se obţine cǎ funcţia y verificǎ o ecuaţie diferenţialǎ
liniarǎ de ordinul n cu coeficienţi constanţi.
Se determinǎ soluţiile y = y(τ ) ale acestei ecuaţii şi apoi soluţiile x(t) ale
lui (2.29) pentru t > 0:
x(t) = y(ln t).
Pentru t < 0 se raţioneazǎ la fel şi se obţine:

x(t) = y(ln |t|).

Exerciţii:
Rezolvaţi urmǎtoarele ecuaţii diferenţiale:

1. t2 ẍ + tẋ − x = 0
1
R: x(t) = C1 · t + C2 ·
t
...
2. 12t3 x − 25t2 ẍ + 28tẋ − 6x = 0
1
R: x(t) = C1 · t2 + C2 · t 12 + C3 · t3

3. t2 ẍ + tẋ = 0

R: x(t) = C1 + C2 · ln t

4. t2 ẍ − tẋ + x = 0

R: x(t) = C1 · t + C2 · t · ln t
Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor de ordinul n 65

2.4 Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor

diferenţiale de ordinul n
Pentru rezolvarea numericǎ a ecuaţiilor diferenţiale de ordin superior
(n ≥ 2) Maple foloseşte aceeaşi funcţie dsolve (solve ordinary differential
equations - ODEs) care a fost prezentatǎ ı̂n capitolul anterior.
Noutatea care apare aici constǎ ı̂n scrierea sintaxei pentru derivatele de ordin
superior. De exemplu, derivata de ordinul al doilea a funcţiei x(t) poate fi
scrisǎ ı̂ntr-unul din urmǎtoarele moduri:

diff(x(t),t,t)

diff(x(t),t$2)

(D@@2)(x)(t)

Pentru exemplificare, vom rezolva câteva ecuaţii şi probleme cu date

iniţiale:

1. Ecuaţia diferenţialǎ liniarǎ de ordinul al doilea cu coeficienţi constanţi

omogenǎ:
ẍ − 4ẋ + 4x = 0; (2.30)

> eq1:=diff(x(t),t,t)-4*diff(x(t),t)+4*x(t)=0;
2
eq1 := dtd 2 x (t) − 4 dtd x (t) + 4 x (t) = 0
> dsolve(eq1,x(t));
x (t) = C1 e2 t + C2 e2 t t
> dsolve({eq1,x(1)=1,D(x)(1)=0},x(t));
2t 2t
x (t) = 3 ee2 − 2 ee2 t
> sol1:=3*exp(2*t)/exp(2)-2*exp(2*t)*t/exp(2):
> plot(sol1,t=-infinity..infinity);
66 CAPITOLUL 2

Figura 8

Se observǎ cǎ, dacǎ nu s-a dat nici o condiţie iniţialǎ soluţia generalǎ
este afişatǎ cu ajutorul a douǎ constante. Mai precis, numǎrul con-
stantelor este acelaşi cu ordinul ecuaţiei, ı̂n cazul ecuaţiei de ordinul al
doilea soluţia generalǎ exprimându-se cu ajutorul a douǎ constante.
Pentru ca Maple sǎ afişeze soluţia unei Probleme Cauchy ı̂n cazul unei
ecuaţii de ordin superior trebuie sa-i dǎm n condiţii iniţiale:

x(t0 ) = x00 , ẋ(t0 ) = x10 , ... , x(n−1) (t0 ) = xn−1

0 .

2. Ecuaţia diferenţialǎ liniarǎ de ordinul al patrulea cu coeficienţi constanţi

omogenǎ:
x(4) − 5ẍ + 4x = 0; (2.31)

> eq2:=diff(x(t),t,t,t,t)-5*diff(x(t),t,t)+4*x(t)=0;
4 2
eq2 := dtd 4 x (t) − 5 dtd 2 x (t) + 4 x (t) = 0
> eq2:=diff(x(t),t$4)-5*diff(x(t),t$2)+4*x(t)=0;
4 2
eq2 := dtd 4 x (t) − 5 dtd 2 x (t) + 4 x (t) = 0
> eq2:=(D@@4)(x)(t)-5*(D@@2)(x)(t)+4*x(t)=0;



eq2 := D (4) (x) (t) − 5 D (2) (x) (t) + 4 x (t) = 0
> dsolve(eq2,x(t));
x (t) = C1 e−2 t + C2 e−t + C3 e2 t + C4 et
> dsolve({eq2,x(0)=0,D(x)(0)=1,(D@@2)(x)(0)=2,
(D@@3)(x)(0)=3},x(t));
x (t) = −1/2 e−t + 1/6 e−2 t + 1/2 e2 t − 1/6 et
Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor de ordinul n 67

> sol2:=-1/2*exp(-t)+1/6*exp(-2*t)+1/2*exp(2*t)-
1/6*exp(t):
> plot(sol2,t=-2..2);

Figura 9

Din instrucţiunile de mai sus reiese cǎ, ı̂n rezolvarea Problemei Cauchy
pentru o ecuaţie diferenţialǎ de ordinul patru s-au folosit patru condiţii
iniţiale. Se observǎ deasemenea, sintaxa corespunzǎtoare derivatelor de
ordin superior a fost scrisǎ ı̂n cele trei moduri prezentate la ı̂nceputul
paragrafului.
3. Ecuaţia diferenţialǎ liniarǎ de ordinul al treilea cu coeficienţi constanţi
neomogenǎ:
...
x − 6ẍ + 12ẋ − 8x = sin t; (2.32)

> eq3:=diff(x(t),t,t,t)-6*diff(x(t),t,t)+12*diff(x(t),t)
-8*x(t)=sin(t);
d3 2
eq3 := dt3
− 6 dtd 2 x (t) + 12 dtd x (t) − 8 x (t) = sin (t)
x (t)
> dsolve(eq3);
11 2
x (t) = − 125 cos (t) − 125 sin (t) + C1 e2 t + C2 e2 t t + C3 e2 t t2
> dsolve({eq3,x(0)=0,D(x)(0)=2,(D@@2)(x)(0)=4});
11 2 11 2 t
x (t) = − 125 cos (t) − 125 sin (t) + 125 e + 46
25
19 2 t 2
e2 t t − 10 e t
> sol3:=-11/125*cos(t)-2/125*sin(t)+11/125*exp(2*t)+
46/25*exp(2*t)*t-19/10*exp(2*t)*t^2:
> plot(sol3,t=-4..1);
68 CAPITOLUL 2

Figura 10

În cele ce urmeazǎ, vom mai prezenta o altǎ funcţie de plotare DEtools
[DEplot] (plot solutions to an equation or a system of DEs) pentru a
vizualiza soluţia acestei probleme cu date iniţiale. Utilizarea acesteia nu
necesitǎ rezolvarea ecuaţiei ı̂n avans deoarece ecuaţia este inclusǎ direct
ı̂n instrucţiune. Sintaxa acestei funcţii poate avea una din urmǎtoarele
forme:

with(DEtools):DEplot(deqns, vars, trange, options);

with(DEtools):DEplot(deqns, vars, trange, inits, options);

with(DEtools):DEplot(deqns, vars, trange, xrange, yrange, options);

with(DEtools):DEplot(deqns, vars, trange, inits, xrange, yrange, op-

tions);

ı̂n care:
Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor de ordinul n 69

deqns - ecuaţia diferenţialǎ de orice ordin pe care dorim sǎ o

rezolvǎm sau lista de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi
(ı̂n cazul sistemelor)
vars - variabila independentǎ sau lista variabilelor independente
trange - domeniul de definiţie al variabilei independente
inits - lista de condiţii iniţiale
xrange - domeniul de variaţie al primei variabile dependente
yrange - domeniul de variaţie al celei de-a doua variabile
dependente
options - diferite opţiuni: modul de afişare al soluţiei, metoda de
rezolvare, etc.

> with(DEtools):DEplot(eq3,x(t),t=-4..1,[[x(0)=0,D(x)(0)=2,
(D@@2)(x)(0)=4]],x=-0.6..1.8,stepsize=.05,title=‘Solutia
Problemei Cauchy‘);

Figura 11

4. Ecuaţia diferenţialǎ liniarǎ de ordinul al treilea cu coeficienţi variabili

de tip Euler:
...
t2 x + 5tẍ + 4ẋ = ln t, t>0 (2.33)
> eq4:=t^2*diff(x(t),t,t,t)+5*t*diff(x(t),t,t)+
4*diff(x(t),t)=ln(t);
3 2
eq4 := t2 dtd 3 x (t) + 5 t dtd 2 x (t) + 4 dtd x (t) = ln (t)
> dsolve({eq4,x(2)=2,D(x)(2)=1/2,(D@@2)(x)(2)=3});
70 CAPITOLUL 2

x (t) = −2 ln(2 ) + 19 + (−29 +2 ln(2 t

))·ln(t)
+
32 ln(2 )−2 (ln(2 ))2 −32
t
+ 1 /4t(ln(t)) − 2
> sol4:=-2*ln(2)+19+(-29+2*ln(2))*ln(t)/t+(32*ln(2)-
2*ln(2)^2-32)/t+1/4*t*(ln(t)-2):
> plot(sol4,t=0.1..infinity,axes=boxed);

Figura 12
Capitolul 3

Sisteme de ecuaţii diferenţiale

de ordinul ı̂ntâi liniare cu
coeficienţi constanţi

3.1 Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul

ı̂ntâi liniare cu coeficienţi constanţi omo-
gene
Definiţia 3.1.1 Un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare
cu coeficienţi constanţi omogen este un sistem de n relaţii de dependenţǎ
funcţionalǎ de forma:

ẋ1 = a11 · x1 + a12 · x2 + . . . + a1n · xn

ẋ2 = a21 · x1 + a22 · x2 + . . . + a2n · xn (3.1)
..
.
ẋn = an1 · x1 + an2 · x2 + . . . + ann · xn

dintre un sistem de n funcţii necunoscute x1 , x2 , . . . , xn şi derivatele acestora

x˙1 , x˙2 , . . . , x˙n . În sistemul (3.1) coeficienţii aij sunt constante considerate
cunoscute.

Definiţia 3.1.2 Un sistem ordonat de n funcţii reale x1 , x2 , . . . , xn de clasǎ

71
72 CAPITOLUL 3

C 1 este soluţie a sistemului (3.1) dacǎ verificǎ

n
dxi X
= aij · xi (t)
dt j=1

pentru orice t ∈ IR1 .

Definiţia 3.1.3 Fiind date t0 ∈ IR′ şi (x01 , x02 , . . . , x0n ) ∈ IRn problema de-
terminǎrii soluţiei (x1 (t), x2 (t), . . . , xn (t)) a sistemului (3.1) care verificǎ
xi (t0 ) = x0i i = 1, n se numeşte problemǎ cu date iniţiale sau problemǎ
Cauchy.

Pentru reprezentarea matricealǎ a sistemului (3.1) notǎm cu A matricea

pǎtraticǎ care are ca elemente constantele aij : A = (aij )i,j=1,n şi cu X ma-
tricea coloanǎ X = (x1 , x2 , . . . xn )T . Cu aceste matrice sistemul (3.1) se scrie
sub forma matricealǎ:
Ẋ = A · X. (3.2)

În aceastǎ problemǎ derivarea funcţiei matriceale X = X(t) ı̂nseamnǎ derivarea

elementelor matricei, iar produsul A · X ı̂nsemnǎ produsul dintre matricea A
şi matricea X.
Problema Cauchy (problema cu date iniţiale) se scrie matriceal sub forma:

Ẋ = A · X, X(t0 ) = X 0 (3.3)

şi constǎ ı̂n determinarea funcţiei matriceale X = X(t) care verificǎ ecuaţia
(3.2) şi condiţia iniţialǎ X(t0 ) = X 0 .

Teorema 3.1.1 (de existenţǎ a soluţiei problemei Cauchy)

Pentru orice t0 ∈ IR1 şi X 0 = (x01 , x02 , . . . x0n )T problema Cauchy (3.3) are o
soluţie definitǎ pe IR1 .

Demonstraţie: Considerǎm şirul de funcţii matriceale definite astfel:

Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare omogene 73

X 0 (t) = X 0 = I · X 0
Z t
1 0 (t − t0 ) · A
X (t) = X + A · X 0 (τ )dτ = [I + ] · X0
t 1!
Z 0t
(t − t0 ) · A (t − t0 )2 · A2
X 2 (t) = X 0 + A · X 1 (τ )dτ = [I + + ] · X0
t 1! 2!
Z 0t
X 3 (t) = X 0 + A · X 2 (τ )dτ =
t0
(t − t0 ) · A (t − t0 )2 · A2 (t − t0 )3 · A3
= [I + + + ] · X0
1! 2! 3!
... Z t
X (t) = X + A·X m−1 (τ )dτ =
m 0
t0
(t − t0 ) · A (t − t0 )2 · A2 (t − t0 )m · Am
= [I + + + ...+ ] · X0
1! 2! m!
...

Funcţiile din acest şir verificǎ inegalitatea

m+p
X |t − t0 |k · kAkk
m+p m
kX (t) − X (t)k ≤ · kX 0k, (∀) m, p ∈ IN, (∀) t ∈ IR1
k=m+1
k!

şi prin urmare şirul de funcţii {X m (t)}m∈n este uniform fundamental pe orice
compact K ⊂ IR1 . Rezultǎ cǎ şirul este uniform convergent pe orice compact
K ⊂ IR1 şi se poate trece la limitǎ ı̂n egalitatea
Z t
m 0
X (t) = X + A · X m−1 (τ )dτ.
t0

pentru m → ∞.
Trecând la limitǎ obţinem cǎ limita X(t) a şirului X m (t)

X(t) = lim X m (t)

m→∞

verificǎ egalitatea Z t
0
X(t) = X + A · X(τ )dτ
t0
74 CAPITOLUL 3

sau Z t
0
X(t) = X + A · X(τ )dτ.
t0

De aici rezultǎ cǎ funcţia X(t) este de clasǎ C 1 şi derivata ei verificǎ Ẋ(t) =
A · X(t), adicǎ X(t) este soluţia sistemului de ecuaţii diferenţiale sub formǎ
matricealǎ (3.2). Punând t = t0 ı̂n egalitatea
Z t
0
X(t) = X + A · X(τ )dτ
t0

obţinem egalitatea X(t0 ) = X 0 care aratǎ cǎ X(t) este soluţia problemei
Cauchy (3.3). Am arǎtat ı̂n acest fel cǎ problema Cauchy (3.3) are o soluţie.

Observaţia 3.1.1 În aceastǎ demonstraţie norma matricei pǎtratice A kAk

este datǎ de kAk = sup k A · X k.
kXk≤1

Observaţia 3.1.2 Şirul de matrice pǎtratice care intervine ı̂n aceastǎ

demonstraţie:

(t − t0 ) · A (t − t0 )2 · A2 (t − t0 )m · Am
U m (t; t0 ) = I + + + ...+
1! 2! m!
este de asemenea fundamental.
Într-adevǎr:
m+p
X | t − t0 |k · k A kk
kU m+p m
(t; t0 ) − U (t; t0 ) k≤ , (∀)m, p ∈ IN , t ∈ IR1
k!
k=m+1

şi prin urmare şirul de funcţii matriceale {U m (t; t0 )}m∈IN este uniform con-
vergent pe orice compact K ⊂ IR1 . Limita acestui şir este suma seriei de
matrice
X ∞
(t − t0 )m · Am
m=0
m!

care se noteazǎ cu e(t−t0 )·A :

X∞
(t−t0 )·A (t − t0 )m · Am
e =
m=0
m!
Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare omogene 75

Observaţia 3.1.3 Funcţia matricealǎ e(t−t0 )·A se numeşte matricea rezolvantǎ

a sistemului (3.2). O soluţie a problemei Cauchy (3.3) se obţine ı̂nmulţind
matricea e(t−t0 )·A cu matricea X 0 :

X(t; t0 , X 0 ) = e(t−t0 )·A · X 0 .

Aceastǎ soluţie este definitǎ pe IR1 .

Teorema 3.1.2 (de unicitate a soluţiei problemei Cauchy)

Problema Cauchy (3.3) are o singurǎ soluţie.

Demonstraţie: Presupunem prin absurd cǎ problema Cauchy (3.3), pe

lângǎ soluţia X(t; t0 , X 0 ) determinatǎ ı̂n teorema precedentǎ mai are o soluţie
e
X(t). Pe intervalul I de definiţie a acestei soluţii
(I ∋ t0 ) scriem egalitǎţile :
Z t
0 0
X(t; t0 , X ) = X + A · X(τ ; t0 , X 0 )dτ, (∀)t ∈ I
t0

şi Z t
e = X0 + A ·
X(t) e )dτ,
X(τ (∀)t ∈ I
t0

şi deducem succesiv:

Z t
0 e
X(t; t0 , X ) − X(t) =A· e )]dτ
[X(τ ; t0 , X 0 ) − X(τ
t0

Z t 
 
e
0
kX(t; t0 , X ) − X(t)k ≤ kAk ·  kX(τ ; t0 , X ) − X(τ
0 e )kdτ  <

t0

Z t 
 
< ε + kAk ·  kX(τ ; t0 , X ) − X(τ
0 e )kdτ 

t0
(∀)ε > 0 (∀)t ∈ I.

Pentru t > t0 rezultǎ ı̂n continuare:

e
kX(t; t0 , X 0 ) − X(t)k
Z t ≤1 ⇔
ε+ e )kdτ
kAk · kX(τ ; t0 , X ) − X(τ0
t0
76 CAPITOLUL 3

e
kAk · kX(t; t0 , X 0 ) − X(t)k
Z t ≤ kAk ⇔
ε+ 0 e )kdτ
kAk · kX(τ ; t0 , X ) − X(τ
t0
 Z t 
d e ) k dτ
0
ε+ kAk · kX(τ ; t0 , X ) − X(τ
dt t0
Z t ≤ kAk ⇔
ε+ e )kdτ
kAk · kX(τ ; t0 , X 0 ) − X(τ
t0
 Z t 
ln ε + e ) k dτ
kAk · kX(τ ; t0 , X ) − X(τ 0
− ln(ε) ≤k A k (t − t0 ) ⇔
t0

Z t
ε+ e ) k dτ
kAk · kX(τ ; t0 , X 0 ) − X(τ
t0
ln ) ≤k A k ·(t − t0 ) ⇔
ε

Z t
ε+ e ) k dτ ≤ ε · ekAk·(t−t0 ) , (∀)t ≥ t0 , ε > 0.
kAk · kX(τ ; t0 , X 0 ) − X(τ
t0

e
=⇒ kX(t; t0 , X 0 ) − X(t)k < εekAk(t−t0 ) , (∀)t ≥ t0 , (∀)ε > 0
Pentru t fixat şi ε → 0 rezultǎ
e
kX(t; t0 , X 0) − X(t)k = 0.

e = X(t; t0 , X 0 ).
Astfel am arǎtat cǎ pentru orice t ≥ t0 şi t ∈ I avem X(t)
e
Raţionǎm analog pentru t ≤ t0 , t ∈ I şi obţinem X(t) = X(t; t0 , X 0 ). Se
obţine ı̂n final egalitatea
e = X(t; t0 , X 0 )
X(t)

e
pentru orice t ∈ I, care aratǎ cǎ soluţia X(t) coincide cu soluţia X(t; t0 , X 0 )
gǎsitǎ ı̂n teorema de existenţǎ.

Observaţia 3.1.4 Din teorema de existenţǎ şi cea de unicitate rezultǎ cǎ
orice soluţie a sistemului (3.2) este definitǎ pe IR1 şi se obţine cu formula
X(t) = e(t−t0 )·A · X 0 .
Într-adevǎr fie X(t) o soluţie oarecare a sistemului (3.2) definitǎ pe un interval
Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare omogene 77

I. Considerǎm t0 ∈ I şi X(t0 ) = X 0 . Soluţia consideratǎ X(t), conform

teoremei de unicitate, coincide cu funcţia X(t; t0 , X 0 ) = e(t−t0 )·A · X 0 soluţie
a problemei Cauchy (3.3):
X(t) ≡ X(t; t0 , X 0 ) ≡ e(t−t0 )·A · X 0 .
Teorema 3.1.3 Mulţimea S a soluţiilor sistemului diferenţial liniar cu coeficienţi
constanţi de ordinul ı̂ntâi este un spaţiu vectorial n-dimensional.
Demonstraţie: Fie X 1 (t) şi X 2 (t) douǎ soluţii ale sistemului(3.2) şi α, β
douǎ constante reale. Ţinând seama de egalitatea:
α · X 1 (t) + β · X 2 (t) = e(t−t0 )·A · [α · X 1 (t0 ) + β · X 2 (t0 )]
rezultǎ cǎ funcţia α·X 1 (t)+β ·X 2 (t) este soluţie a sistemului (3.2). Obţinem
ı̂n acest fel cǎ mulţimea S a soluţiilor sistemului (3.2) este spaţiu vectorial.
Pentru a demonstra cǎ dimensiunea spaţiului vectorial S este n, considerǎm
baza canonicǎ b1 , b2 , . . . , bn ı̂n IRn :
b1 = (1, 0, 0, . . . , 0)T , b2 = (0, 1, 0, . . . , 0)T , . . . , bn = (0, 0, 0, . . . , 1)T
şi sistemul de soluţii
X i (t) = et·A · bi , i = 1, n.
Vom arǎta cǎ sistemul de soluţii X 1 (t), X 2 (t), . . . , X n (t) este o bazǎ ı̂n spaţiul
soluţiilor S. Pentru aceasta, fie la ı̂nceput c1 , c2 , . . . , cn , n constante reale
astfel ca n
X
ck · et·A · bk = 0
k=1
1
(∀)t ∈ IR . În particular pentru t = 0 avem
n
X
ck · bk = 0
k=1

de unde rezultǎ c1 = c2 = . . . = cn = 0. Rezultǎ astfel cǎ sistemul de funcţii

X i (t) = et·A · bi , i = 1, n este liniar independent.
Considerǎm acum o soluţie oarecare X(t) a sistemului (3.2), şi vectorul X(0).
Pentru acest vector X(0) ∈ IRn existǎ n constante reale c1 , c2 , . . . , cn astfel
ca n
X
X(0) = ck · bk .
k=1
78 CAPITOLUL 3

Construim funcţia
n
X
e =
X(t) ck · X k (t)
k=1

şi remarcǎm cǎ aceasta este o soluţie a sistemului (3.2) şi verificǎ:
n
X n
X
e
X(0) = k
ck · X (0) = ck · bk = X(0).
k=1 k=1

În baza teoremei de unicitate rezultǎ cǎ:

e = X(t), (∀)t.
X(t)

Am obţinut astfel cǎ, o soluţie oarecare X(t) este combinaţia liniarǎ

n
X
X(t) = ck · X k (t)
k=1

a soluţiilor X k (t).
Definiţia 3.1.4 Un sistem de n soluţii {X k (t)k=1,n } ale ecuaţiei (3.2) se
numeşte sistem fundamental dacǎ sistemul de funcţii {X k (t)k=1,n } este liniar
independent.

Teorema 3.1.4 Un sistem de n soluţii {X k (t)k=1,n } ale ecuaţiei (3.2) este

sistem fundamental dacǎ şi numai dacǎ funcţia realǎ definitǎ prin:

W (X 1 (t), . . . , X n (t)) = det(xij (t)),

numitǎ wronskianul sistemului, nu se anuleazǎ. Am notat:

X i (t) = (xi1 (t), xi2 (t), . . . , xin (t))T .

Demonstraţie: Arǎtǎm la ı̂nceput necesitatea condiţiei. Raţionǎm prin re-

ducere la absurd şi admitem cǎ, deşi sistemul de soluţii
X (t), X (t), . . . , X (t) este fundamental existǎ un punct t0 ∈ IR1 ı̂n care
1 2 n

wronskianul sistemului de soluţii se anuleazǎ: det(xij (t0 )) = 0. În aceste

condiţii, sistemul algebric liniar şi omogen de n ecuaţii cu n necunoscute
c1 , c2 , . . . , cn
Xn
ci · xij (t0 ) = 0 j = 1, n
i=1
Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare omogene 79

are o soluţie nebanalǎ ci = c0i , i = 1, n. Cu o asemenea soluţie nebanalǎ

ci = c0i , i = 1, n (c0i nu sunt toate nule) construim funcţia:
n
X
X(t) = c0i · X i (t) t ∈ IR1 .
i=1

Funcţia X(t) construitǎ astfel este soluţie a sistemului (3.2) şi se anuleazǎ ı̂n
t0 :
Xn
X(t0 ) = c0i · X i (t0 ) = 0.
i=1

În virtutea teoremei de unicitate rezultǎ cǎ funcţia X(t) este identic nulǎ:
n
X
c0i · X i (t) = 0, (∀)t ∈ IR1 .
i=1

Aceastǎ ı̂nsǎ este absurd, deoarece sistemul de n soluţii {X i (t)i=1,n } este in-
dependent.
Trecem acum sǎ arǎtǎm suficienţa condiţiei. Presupunem cǎ wronskianul
W (X 1 (t), . . . , X n (t)) = det(xij (t)) nu se anuleazǎ şi arǎtǎm cǎ sistemul de
soluţii {X i (t)i=1,n } este fundamental.
Raţionǎm prin reducere la absurd şi presupunem cǎ sistemul de soluţii {X i(t)i=1,n }
nu este fundamental (nu este liniar independent). În aceastǎ ipotezǎ existǎ
un sistem de constante {c0i }, i = 1, n, nu toate nule astfel cǎ
n
X
c0i · X i (t) = 0
i=1
1
pentru orice t ∈ IR . Egalitatea aceasta implicǎ egalitǎţile
n
X
c0i · xij (t) = 0 (∀)t ∈ IR1 j = 1, n
i=1

ceea ce aratǎ cǎ det(xij (t)) = 0 (∀)t ∈ IR1 ; absurd.

Teorema 3.1.5 (Liouville). Un sistem de n soluţii {X i (t)i=1,n } ale sistemu-
lui (3.2) este fundamental dacǎ şi numai dacǎ existǎ un punct t0 ∈ IR1 ı̂n
care wronskianul sistemului de soluţii
W (X 1 (t), . . . , X n (t)) = det(xij (t))
este nenul.
80 CAPITOLUL 3

Demonstraţie: Având ı̂n vedere teorema precedentǎ este suficient sǎ arǎtǎm
cǎ dacǎ existǎ t0 ∈ IR1 astfel ca

W (X 1 (t0 ), . . . , X n (t0 )) 6= 0

atunci pentru orice t ∈ IR1 , W (X 1(t), . . . , X n (t)) 6= 0. Calculǎm derivata

wronskianului sistemului de soluţii {X i (t)i=1,n } şi obţinem
n
!
d X
W (X 1 (t), . . . , X n (t)) = aii · W (X 1 (t), . . . , X n (t)
dt i=1

De aici rezultǎ egalitatea:

" n
! #
X
W (X 1 (t), . . . , X n (t)) = W (X 1 (t0 ), . . . , X n (t0 )) · exp aii ·(t−t0 )
i=1

care aratǎ cǎ pentru orice t ∈ IR1 avem W (X 1 (t), . . . , X n (t)) 6= 0.

Observaţia 3.1.5 În demonstraţia teoremei care afirma cǎ soluţiile sis-
temului (3.2) formeazǎ un spaţiu vectorial n dimensional am vǎzut cǎ dacǎ

b1 = (1, 0, 0, . . . , 0)T , b2 = (0, 1, 0, . . . , 0)T , . . . , bn = (0, 0, 0, . . . , 1)T

atunci sistemul de funcţii

X 1 (t) = et·A · b1 , X 2 (t) = et·A · b2 , . . . , X n (t) = et·A · bn

este un sistem fundamental de soluţii. Dacǎ ţinem seama de faptul cǎ soluţia
X i (t) este coloana i a matricei pǎtratice et·A atunci deducem cǎ putem con-
strui soluţiile ecuaţiei (3.2) dacǎ cunoaştem elementele matricei et·A .
Pentru determinarea elementelor matricei et·A ţinem seama de urmǎtoarele
rezultate de algebrǎ liniarǎ:

Propoziţia 3.1.1 Dacǎ matricea A este similarǎ cu matricea A0 adicǎ

A = S · A0 · S −1

atunci matricea et·A este similarǎ cu matricea et·A0 adicǎ

et·A = S · et·A0 · S −1 .
Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare omogene 81

Aceasta ı̂ntrucât pentru orice k ∈ IN avem Ak = S · Ak0 · S −1 .

Propoziţia 3.1.2 (teorema lui Jordan)
Pentru orice matrice A existǎ o matrice ”diagonalǎ”
A0 = diag(A01 , A02 , . . . A0m )
şi o matrice nesingularǎ S cu urmǎtoarele proprietǎţi:
m
X
i) A0j este matrice pǎtratǎ de ordin qj , j = 1, m şi qj = n;
j=1

ii) A0j este matrice de forma A0j = λj · Ij + Nj , j = 1, m, unde λj este

valoare proprie pentru matricea A, Ij este
matricea unitate de ordin
qj , Nj este matricea nilpotentǎ : Nj = bjkl , k, l = 1, qj cu bjk,k+1 = 1
şi bjkl = 0, pentru l 6= k + 1, şi qj este cel mult egal cu ordinul de
multiplicitate al valorii proprii λj ;
iii) A = S · A0 · S −1 .
Propoziţia 3.1.3 Matricea et·A0 are forma:


et·A0 = diag et·A01 , et·A02 , . . . , et·A0m
şi matricea et·A0 are forma:
 
t t2 tqj −1
1 1! 2!
··· (qj −1)!
 t tqj −2

 
et·A0j = eλj ·t ·  0 1 ··· 1! (qj −2)! 
 ... ... ... ... ... 
0 0 0 ··· 1
Teorema 3.1.6 Elementele matricei et·A = S · et·A0 · S −1 sunt funcţii de
forma:

p l
X X  
uij (t) = λk t
e Pqijk−1 (t)+ eµk t Qij ij
rk−1 (t) cos νk t+Rrk−1 (t) sin νk t ,
k=1 k=1
i, j = 1, n
unde λ1 , . . . , λp sunt valorile proprii reale ale lui A cu ordinele de multiplic-
itate respectiv q1 , . . . , qp , µk + iνk , k = 1, l sunt valorile proprii complexe ale
lui A cu ordin de multiplicitate rk , iar Pqk −1 , Qrk −1 şi Rrk −1 sunt polinoame
de grad qk − 1 şi rk − 1 respectiv, cu coeficienţi reali.
82 CAPITOLUL 3

Rezultatul este imediat ı̂n baza propoziţiilor (3.1.1, 3.1.2, 3.1.3).

Teorema 3.1.7 Soluţiile sistemului (3.2) sunt funcţii de forma:

l
X
λk t
e Pqk −1 (t) + eµk t [Qrk −1 (t) cos νk t + Rrk −1 (t) sin νk t] , i, j = 1, n
k=1

unde λ1 , . . . , λp sunt valorile proprii reale ale lui A cu ordin de multiplicitate

respectiv q1 , . . . , qp ; µk + iνk , k = 1, l sunt valorile proprii complexe ale lui A
cu ordin de multiplicitate rk ; Pqk −1 , Qrk −1 şi Rrk −1 sunt vectori coloanǎ ai
cǎror elemente sunt polinoame de grad qk − 1 respectiv rk − 1.

Exerciţii
1. Rezolvaţi urmǎtoarele sisteme:
 
x˙1 = −x1 + 8x2 x1 (t) = c1 · e3t + c2 · e−3t
a) R:
x˙2 = x1 + x2 x2 (t) = 12 · c1 · e3t − 41 · c2 · e−3t
 
x˙1 = −3x1 + 2x2 x1 (t) = c1 · e−t + c2 · t · e−t
b) R: 2t+1
x˙2 = −2x1 + x2 −t
x2 (t) = c1 · e + 2 · c2 · e−t
 
x˙1 = 2x1 − x2 x1 (t) = c1 · cos t · e2t + c2 · sin t · e2t
c) R:
x˙2 = x1 + 2x2 x2 (t) = c1 · sin t · e2t − c2 · cos t · e2t
 
 x˙1 = 3x1 + 12x2 − 4x3  x1 (t) = c1 · e2t + c2 · et + c3 · e3t
d) x˙2 = −x1 − 3x2 + x3 R: x2 (t) = − 38 c1 · e2t − 12 c2 · et − 13 c3 · e3t
 
x˙3 = −x1 − 12x2 + 6x3 x3 (t) = − 78 c1 · e2t − c2 · et − c3 · e3t
 
 x˙1 = x1 + x2 − 2x3  x1 (t) = − 12 c1 · e−t + + 14 c3 · et
e) x˙2 = 4x1 + x2 R: x2 (t) = c1 · e + c2 · e + c3 · t · et
−t t
 
x˙3 = 2x1 + x2 − x3 x3 (t) = + 12 c2 · et + 12 c3 · t · et
 
 x˙1 = 2x1 − x2 − x3  x1 (t) = c2 + c3 · et
f) x˙2 = 3x1 − 2x2 − 3x3 R: x2 (t) = c1 · et +3 c2
 
x˙3 = −x1 + x2 + 2x3 x3 (t) = − c1 · et − c2 + c3 · et
Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare omogene 83
 
 x˙1 = −x1 −x2  x1 (t) = c1 · e−t − c2 · t · e−t + 12 c3 · t2 · e−t
g) x˙2 = −x2 −x3 R: x2 (t) = + c2 · e−t − c3 · t · e−t
 
x˙3 = −x3 x3 (t) = c3 · e−t
2. Rezolvaţi urmǎtoarele probleme Cauchy (cu date iniţiale):
 
x˙1 = x2 x1 (0) = 1 x1 (t) = 21 e−t + 12 et
a) R:
x˙2 = x1 x2 (0) = 0 x2 (t) = − 12 e−t + 12 et
 
x˙1 = 11x1 + 16x2 x1 (1) = 0 x1 (t) = 4e3t−3 + 4e7t−7
b) R:
x˙2 = −2x1 − x2 x2 (1) = 1 x2 (t) = 2e3t−3 − e7t−7
 
x˙1 = x1 − x2 x1 (1) = 1 x1 (t) = 53 e2t−2 + 25 e−3t+3
c) R:
x˙2 = −4x1 − 2x2 x2 (1) = 1 x2 (t) = − 35 e2t−2 + 85 e−3t+3

3. Se considerǎ sistemul de ecuaţii diferenţiale


x˙1 = a · x1 + b · x2
x˙2 = c · x1 + d · x2
cu a · d − b · c 6= 0. Arǎtaţi cǎ:

i) dacǎ (a − d)2 + 4 · b · c ≥ 0 şi a + d < 0 şi a · d − b · c > 0, atunci orice

soluţie nenulǎ a sistemului tinde la (0, 0).

ii) dacǎ (a − d)2 + 4 · b · c ≥ 0 si a + d > 0 şi a · d − b · c > 0, atunci orice

soluţie nenulǎ a sistemului tinde ı̂n normǎ la +∞.

iii) dacǎ (a − d)2 + 4 · b · c < 0 si a + d < 0, atunci toate soluţiile nenule

ale sistemului tind la (0, 0).

iv) dacǎ (a − d)2 + 4 · b · c < 0 si a + d > 0, atunci toate soluţiile nenule

ale sistemului tind ı̂n normǎ la +∞.

v) dacǎ (a − d)2 + 4 · b · c < 0 si a + d = 0, atunci toate soluţiile nenule

ale sistemului sunt periodice.
84 CAPITOLUL 3

3.2 Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul

ı̂ntâi liniare cu coeficienţi constanţi neo-
mogene
Definiţia 3.2.1 Un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare
cu coeficienţi constanţi neomogen este un sistem de n relaţii de dependenţǎ
funcţionalǎ de forma:
ẋ1 = a11 · x1 + a12 · x2 + . . . + a1n · xn +f1 (t)
ẋ2 = a21 · x1 + a22 · x2 + . . . + a2n · xn +f2 (t) (3.4)
..
.
ẋn = an1 · x1 + an2 · x2 + . . . + ann · xn +fn (t)
dintre un sistem de n funcţii necunoscute x1 , x2 , . . . , xn şi derivatele acestora
x˙1 , x˙2 , . . . , x˙n .
În sistemul (3.4) coeficienţii aij sunt constante cunoscute, iar funcţiile reale
fi : IR1 → IR sunt continue şi cunoscute.
Definiţia 3.2.2 Un sistem ordonat de n funcţii reale x1 , x2 , . . . , xn de clasǎ
C 1 este soluţie a sistemului (3.4) dacǎ verificǎ:
n
dxi X
= aij · xj + fi (t) (∀)t ∈ IR
dt j=1

Definiţia 3.2.3 Fiind datǎ t0 ∈ IR1 şi (x01 , x02 , . . . , x0n ) ∈ IRn , problema
determinǎrii soluţiei (x1 (t), x2 (t), . . . , xn (t)) a sistemului (3.4) care verificǎ
xi (t0 ) = x0i i = 1, n, se numeşte problemǎ cu date iniţiale sau problemǎ
Cauchy.
Pentru reprezentarea matricealǎ a sistemului (3.4) notǎm cu A matricea
pǎtratǎ n × n care are ca elemente constantele aij : A = (aij )i,j=1,n , cu F (t)
matricea coloanǎ F (t) = (f1 (t), f2 (t), . . . , fn (t)) şi cu X(t) matricea coloanǎ
X = (x1 , x2 , . . . , xn )T . Cu aceste matrice sistemul (3.4) se scrie sub forma
matricealǎ:
Ẋ = A · X + F (t) (3.5)
iar problema Cauchy se scrie sub forma
Ẋ = A · X + F (t), X(t0 ) = X 0 (3.6)
Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare neomogene 85

Teorema 3.2.1 (de existenţǎ şi unicitate şi de reprezentare a soluţiei prob-
lemei cu date iniţiale).
Dacǎ funcţia F (t) este continuǎ pe IR1 , atunci pentru orice t0 ∈ IR1 şi
X 0 ∈ IRn problema cu date iniţiale (3.6) are soluţie unicǎ definitǎ pe IR1
şi aceastǎ soluţie se reprezintǎ sub forma:
Z t
0 (t−t0 )·A 0
X(t; t0 , X ) = e ·X + e(t−s)·A · F (s)ds (3.7)
t0

Demonstraţie: Pentru a demonstra cǎ problema Cauchy (3.6) are cel mult
o soluţie, presupunem prin absurd cǎ X 1 (t) şi X 2 (t) sunt douǎ soluţii ale
problemei (3.6) şi considerǎm funcţia X 3 (t) = X 1 (t) − X 2 (t).
Se verificǎ uşor cǎ funcţia X 3 (t) este soluţia problemei Cauchy

Ẋ 3 = A · X 3 , X 3 (t0 ) = 0.

Din teorema de unicitate a soluţiei problemei Cauchy pentru sisteme omogene

rezultǎ cǎ:
X 3 (t) = 0, (∀)t.
Prin urmare
X 1 (t) − X 2 (t) ≡ 0,
ceea ce contrazice ipoteza X 1 (t) 6= X 2 (t).
Rǎmâne sǎ arǎtǎm cǎ funcţia Z(t) definitǎ prin:
Z t
(t−t0 )·A 0
Z(t) = e ·X + e(t−s)·A · F (s)ds
t0

pentru orice t ∈ IR1 verificǎ (3.6).

Remarcǎm cǎ funcţia Z(t) este corect definitǎ; este de clasǎ C 1 pe IR1 şi
derivata ei verificǎ:
Z t
(t−t0 )·A 0
Ż(t) = A · e · X + F (t) + A · e(t−s)·A · F (s)ds = A · Z + F (t).
t0

Prin urmare funcţia Z(t) este soluţie a ecuaţiei neomogene (3.5). În plus cal-
culând Z(t0 ) gǎsim Z(t0 ) = X 0 şi astfel teorema a fost complet demonstratǎ.
86 CAPITOLUL 3

Problema 3.2.1 O substanţǎ A se descompune ı̂n alte douǎ substanţe B

şi C. Viteza de formare a fiecǎreia din ele este proporţionalǎ cu cantitatea
de substantǎ nedescompusǎ. Sǎ se determine variaţia cantitǎţilor x şi y, ce
se formeazǎ ı̂n funcţie de timp.
Se dau cantitatea iniţialǎ de substanţǎ a şi cantitǎţile de substanţe B şi C
a 3a
formate dupǎ trecerea unei ore: şi .
8 8
Rezolvare: La momentul t cantitatea de substanţǎ A este a − x − y.
Deci vitezele de formare ale substanţelor B şi C vor fi:

ẋ = k1 · (a − x − y)
ẏ = k2 · (a − x − y)
sau 
ẋ = −k1 · x − k1 · y + k1 · a
ẋ = −k2 · x − k2 · y + k2 · a
 
−k1 −k1
Matricea A ı̂n acest caz este A = .
−k2 −k2
Valorile proprii ale matricei A sunt rǎdǎcinile ecuaţiei

(k1 + λ) · (k2 + λ) − k1 · k2 = 0.

Aceste rǎdǎcini sunt λ1 = −(k1 + k2 ) şi λ2 = 0, iar matricea et·A este:

 
t·A 1 −k1 · e−(k1 +k2 )·t + k2 e−(k1 +k2 )·t − 1
e =
k1 + k2 k1 · k2 · e−(k1 +k2 )·t − k1 · k2 k1 + k2 · e−(k1 +k2 )·t

De aici ı̂n virtutea formulei (3.7) rezultǎ:

    Z t  
x(t) (t−1)·A a/8 (t−s)·A k1 · a
=e · + e ds
y(t) 3/8 1 k2 · a

Exerciţii
1. Rezolvaţi urmǎtoarele sisteme de ecuaţii neomogene:

x˙1 = x2
a)
x˙2 = x1 +et + e−t
Sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare neomogene 87

 x1 (t) = c1 · e−t + c2 · et + ( 12 t − 14 )et − ( 21 t + 14 )e−t
R:

x2 (t) = − c1 · e−t + c2 · et + ( 21 t + 14 )et + ( 12 t − 14 )e−t

x˙1 = 11x1 + 16x2 + t
b)
x˙2 = −2x1 − x2 + 1 − t
 23
 x1 (t) = c1 · e3t + c2 · e7t + 49
− 57 t
R:

x2 (t) = − 12 c1 · e3t − 41 c2 · e7t − 18
49
+ 73 t

x˙1 = x1 − x2 + 3t2
c)
x˙2 = −4x1 − 2x2 + 2 + 8t

 x1 (t) = c1 · e2t + c2 · e−3t − t2
R:

x2 (t) = − c1 · e2t + 4c2 · e−3t + 2t + 2t2
88 CAPITOLUL 3

3.3 Reducerea ecuaţiilor diferenţiale de or-

dinul n liniare cu coeficienţi constanţi la
un sistem de n ecuaţii diferenţiale de or-
dinul ı̂ntâi liniare cu coeficienţi constanţi
Considerǎm ecuaţia diferenţialǎ de ordinul n liniarǎ omogenǎ cu coeficienţi
constanţi:

an · x(n) + an−1 · x(n−1) + . . . + a1 · ẋ + a0 · x = 0 (3.8)

ı̂n care coeficientul an este presupus diferit de zero.

Ecuaţia diferenţialǎ (3.8) are aceleaşi soluţii ca şi ecuaţia diferenţialǎ:

x(n) + bn−1 · x(n−1) + . . . + b1 · ẋ + b0 · x = 0 (3.9)

ai
ı̂n care bi = . Ecuaţia (3.9) la rândul ei, este ”echivalentǎ” cu sistemul de
an
ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi liniare cu coeficienţi constanţi:

Ẏ = A · Y (3.10)

ı̂n care matricea coloanǎ Y este Y = (x, u1 , u2 , . . . , un−1 ), iar matricea pǎtratǎ
A este:  
0 1 0 0 0 ... 0
 0 0 1 0 0 ... 0 
 
 0 0 0 1 0 . . . 0 
 
A =  ... ... ... ... ... ... ... 
 
 0 0 0 0 0 . . . 1 
 a0 a1 an−1 
− − ... ... ... ... −
an an an
Valorile proprii ale acestei matrice sunt rǎdǎcinile ecuaţiei algebrice

an · λn + an−1 · λn−1 + . . . + a1 · λ + a0 = 0. (3.11)

Rezultǎ ı̂n acest fel cǎ soluţiile ecuaţiei diferenţiale de ordinul n liniare (3.8)
sunt funcţii de forma:
p l
X X  
λj t
x(t) = e Pqj −1 (t) + eµj t Qrj −1 (t) cos νj t + Rrj −1 (t) sin νj t
j=1 j=1
Reducerea ecuaţiilor diferenţiale liniare de ordinul n la un sistem 89

ı̂n care λj , j = 1, k sunt rǎdǎcinile reale ale ecuaţiei (3.11) cu ordin de mul-
tiplicitate respectiv q1 , . . . , qp ; µj + iνk , k = 1, l sunt rǎdǎcinile complexe ale
ecuaţiei (3.11) cu ordin de multiplicitate rj , iar Pqj −1 , Qrj −1 şi Rrj −1 sunt
polinoame de grad qj − 1 respectiv rj − 1.
Dacǎ ecuaţia diferenţialǎ de ordinul n liniarǎ cu coeficienţi constanţi este
neomogenǎ:

an · x(n) + an−1 · x(n−1) + . . . + a1 · ẋ + a0 · x = f (t) (3.12)

şi an 6= 0, iar f (t) este o funcţie continuǎ pe IR1 , atunci orice soluţie x = x(t)
a acestei ecuaţii este de forma:
p l
X X  
λj t
x(t) = e Pqj−1 (t)+ eµj t Qrj−1 (t) cos νj t+Rrj−1 (t) sin νj t + x̄(t)
j=1 j=1

unde x(t) este o soluţie fixatǎ a ecuaţiei (3.12).

Dacǎ ecuaţia (3.12) nu are rǎdǎcini pur imaginare şi f este periodicǎ de
perioadǎ T , atunci ecuaţia (3.12) are o singurǎ soluţie periodicǎ de perioadǎ
T.

Problema 3.3.1 Arǎtaţi cǎ ecuaţia diferenţialǎ:

d2 i di 1
L· 2
+R· + · i = −E0 · ω sin ωt
dt dt C
care guverneazǎ evoluţia intensitǎţii curentului ı̂ntr-un circuit R, L, C (R, L, C
constante pozitive) cuplat la o sursǎ de curent alternativ are o singurǎ soluţie
2π
periodicǎ pe perioadǎ şi toate celelalte soluţii tind la aceastǎ soluţie.
ω

Rezolvare: Se considerǎ o soluţie particularǎ de forma

i(t) = A · cos ωt + B · sin ωt

care se ı̂nlocuieşte ı̂n ecuaţie şi se determinǎ constantele A şi B. Aceasta este
soluţia periodicǎ cǎutatǎ.
Dupǎ aceasta, se scrie formula unei soluţii oarecare i(t) şi se face diferenţa
i(t) − i(t) care este o soluţie a ecuaţiei omogene (f (t) = 0). Deoarece R > 0
se obţine cǎ i(t) − i(t) → 0 pentru t → ∞ adicǎ, i(t) → i(t).
90 CAPITOLUL 3

Exerciţii
Rezolvaţi urmǎtoarele ecuaţii diferenţiale de ordin superior liniare cu coefi-
cienţi constanţi prin metoda reducerii la un sistem de ecuaţii diferenţiale de
ordinul ı̂ntâi liniare cu coeficienţi constanţi:

1.

a) ẍ − x = 0 x(0) = 2 ẋ(0) = 0 R: x(t) = et + e−t

b) ẍ + 2ẋ + x = 0 x(0) = 0 ẋ(0) = 1 R: x(t) = t · e−t

c) ẍ − 4ẋ + 4x = 0 x(1) = 1 ẋ(1) = 0 R: x(t) = 3e2t−2 − 2te2t−2

π  π
d) ẍ + x = 0 x = 1 ẋ = 0 R: x(t) = sin t
2 2
√ √ 
2 3 − 12 t
e) ẍ + ẋ + x = 0 x(0) = 0 ẋ(1) = 1 R: x(t) = 3
e sin 23
2.
...
a) x − 2ẍ − ẋ + 2x = 0 x(0) = 0 ẋ(0) = 1 ẍ(0) = 2

1
R: x(t) = 2
· et + 23 · e2t − 16 · e−t
...
b) x − ẍ + ẋ − x = 0 x(1) = 0 ẋ(1) = 1 ẍ(1) = 2

R: x(t) = et−1 + (sin 1) · sin t − (cos 1) · cos t

...
c) x(4) − 5ẍ + 4x = 0 x(0) = 0 ẋ(0) = 1 ẍ(0) = 2 x (0) = 3

R: x(t) = − 61 · et + 16 · e−2t − 12 · e−t + 12 · e2t

Calculul simbolic al soluţiilor sistemelor de ecuaţii liniare 91

3.4 Calculul simbolic al soluţiilor sistemelor

de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi
liniare cu coeficienţi constanţi
Pentru rezolvarea numericǎ a sistemelor de ecuaţii diferenţiale de ordin
ı̂ntâi Maple foloseşte funcţia dsolve (solve ordinary differential equations -
ODEs) care a fost prezentǎ ı̂n capitolele precedente.
În scrierea sintaxei ecuaţia diferenţialǎ va fi ı̂nlocuitǎ cu lista de ecuaţii
diferenţiale de ordinul ı̂ntâi care formeazǎ sistemul de ecuaţii, respectiv condiţia
iniţialǎ va fi ı̂nlocuitǎ cu lista condiţiilor iniţiale xi (t0 ) = x0i corespunzǎtoare
fiecǎrei funcţii necunoscute xi (t), i = 1, n:

dsolve({ODE1, ODE2, ..., ODEn});

dsolve({ODE1, ODE2, ..., ODEn}, {x1(t), x2 (t), ..., xn (t)}, extra.args);

dsolve({ODE1, ODE2, ..., ODEn, x1(t0 )=x01 , x2 (t0 )=x02 , ..., xn (t0 )=x0n },
{x1 (t), x2 (t), ..., xn (t)}, extra.args);

Pentru exemplificare, vom rezolva urmǎtoarele siteme de ecuaţii diferenţiale

de ordinul ı̂ntâi liniare cu coeficienţi constanţi:

1. Sistemul de douǎ ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi

omogen:

x˙1 = −x1 + 8x2
(3.13)
x˙2 = x1 + x2

Pentru acest sistem vom considera condiţiile iniţiale x1 (0) = 0, x2 (0) =

1 şi soluţia problemei cu date iniţiale va fi reprezentatǎ grafic utilizând
trei instrucţiuni de plotare:

> sys1_Eq1:=diff(x1(t),t)=-x1(t)+8*x2(t);
d
sys1 Eq1 := dt
x1 (t) = −x1 (t) + 8 x2 (t)
> sys1_Eq2:=diff(x2(t),t)=x1(t)+x2(t);
d
sys1 Eq2 := dt
x2 (t) = x1 (t) + x2 (t)
92 CAPITOLUL 3

> dsolve(sys1_Eq1,sys1_Eq2,x1(0)=1,x2(0)=1,x1(t),x2(t));
{x2 (t) = 5/6 e3 t + 1/6 e−3 t , x1 (t) = 5/3 e3 t − 2/3 e−3 t }
> sol_x1:=5/3*exp(3*t)-2/3*exp(-3*t):
> sol_x2:=5/6*exp(3*t)+1/6*exp(-3*t):
> plot([sol_x1,sol_x2],t=0..1,color=[red,blue],
style=[line,point]);

Figura 13

Soluţia problemei cu date iniţiale asociatǎ acestui sistem va fi conside-

ratǎ
> with(DEtools):
> DEplot(sys1_Eq1,sys1_Eq2,x1(t),x2(t),t=0..1,
> [[x1(0)=1,x2(0)=1]],x1=0..40,x2=0..20,scene=
[x1(t),x2(t)]);

Figura 14
Calculul simbolic al soluţiilor sistemelor de ecuaţii liniare 93

> with(DEtools):
> DEplot3d(sys1_Eq1,sys1_Eq2,x1(t),x2(t),t=0..1,
> [[x1(0)=1,x2(0)=1]],x1=0..40,x2=0..20,scene=
[t,x1(t),x2(t)]);

Figura 15

Se observǎ cǎ, funcţia de plotare plot afişeazǎ curbele plane x1 = x1 (t)

şi x2 = x2 (t) ı̂n acelaşi sistem de coordonate. Funcţia with(DEtools) :
DEplot, odatǎ cu rezolvarea sistemului afişeazǎ perechile de puncte
(x1 (t), x2 (t)) care corespund domeniului de variaţie a variabilei inde-
pendente t. Funcţia with(DEtools) : DEplot3d permite reprezentarea
ı̂n trei dimensiuni a curbei spaţiale ce reprezintǎ soluţia sistemului con-
siderat.

2. Sistemul de trei ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi omogen:


 x˙1 = −x1 −x2
x˙2 = −x2 −x3 (3.14)

x˙3 = −x3

Pentru acest sistem considerǎm condiţiile iniţiale x1 (0) = 1, x2 (0) = 1,

x3 (0) = 2, determinǎm soluţia problemei cu date iniţiale şi apoi o vom
reprezenta grafic:
94 CAPITOLUL 3

> sys2_Eq1:=diff(x1(t),t)=-x1(t)-x2(t);
sys2 Eq1 := dtd x1 (t) = −x1 (t) − x2 (t)
> sys2_Eq2:=diff(x2(t),t)=-x2(t)-x3(t);
sys2 Eq2 := dtd x2 (t) = −x2 (t) − x3 (t)
> sys2_Eq3:=diff(x3(t),t)=-x3(t);
sys2 Eq3 := dtd x3 (t) = −x3 (t)
> dsolve({sys2_Eq1,sys2_Eq2,sys2_Eq3},{x1(t),x2(t),x3(t)});
{ x1 (t) = 1/2 ( C3 t2 − 2 C2 t + 2 C1 ) e−t ,
x2 (t) = − ( C3 t − C2 ) e−t ,
x3 (t) = C3 e−t }
> dsolve({sys2_Eq1,sys2_Eq2,sys2_Eq3,x1(0)=1,x2(0)=0,
x3(0)=2});
{ x1 (t) = 1/2 (2 t2 + 2) e−t
x2 (t) = −2 te−t ,
x3 (t) = 2 e−t }
> plot([1/2*(2*t^2+2)*exp(-t),-2*t*exp(-t),2*exp(-t)],
t=-1.3..8,colour=[green,black,blue],thickness=[3,4,1],
style=[line,point,line]);

Figura 16

3. Sistemul de douǎ ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi neo-

mogen:

x˙1 = x1 − x2 + 3t2
(3.15)
x˙2 = −4x1 − 2x2 + 2 + 8t
Calculul simbolic al soluţiilor sistemelor de ecuaţii liniare 95

Pentru acest sistem considerǎm condiţiile iniţiale x1 (1) = 1,

x2 (1) = 0, determinǎm soluţia problemei cu date iniţiale reprezentǎm
grafic acaestǎ soluţie:

> sys3_Eq1:=diff(x1(t),t)=x1(t)-x2(t)+3*t^2;
sys3 Eq1 := dtd x1 (t) = x1 (t) − x2 (t) + 3 t2
> sys3_Eq2:=diff(x2(t),t)=-4*x1(t)-2*x2(t)+2+8*t;
sys3 Eq2 := dtd x2 (t) = −4 x1 (t) − 2 x2 (t) + 2 + 8 t
> dsolve({sys3_Eq1,sys3_Eq2});
{ x1 (t) = e−3 t C2 + e2 t C1 − t2
x2 (t) = 4 e−3 t C2 − e2 t C1 + 2 t + 2 t2 , }
> dsolve({sys3_Eq1,sys3_Eq2,x1(1)=1,x2(1)=0});
{ x1 (t) = 125
e−2 e2 t − 2/5 e3e−3 t − t2 ,
12 −2 2 t
x2 (t) = − 5 e e − 8/5 e3 e−3 t + 2 t + 2 t2 }
> x1:=12/5*exp(-2)*exp(2*t)-2/5*exp(3)*exp(-3*t)-t^2:
> x2:=-12/5*exp(-2)*exp(2*t)-8/5*exp(3)*exp(-3*t)+2*t+
2*t^2:
> plot([x1,x2],t=-0.1..2,color=[red,green],style=
[line,point]);

Figura 17
Capitolul 4

Teoreme de existenţǎ şi

unicitate. Metode numerice.
Proprietǎţi calitative ale
soluţiilor. Integrale prime

4.1 Teoreme de existenţǎ şi unicitate

pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul
ı̂ntâi neliniare
Fie problema cu date iniţiale

ẋ = f (t, x); x(t0 ) = x0 (4.1)

cu f : Ω ⊂ IR2 −→ IR1 şi (t0 , x0 ) ∈ Ω.

Vom enunţa şi demonstra o teoremǎ referitoare la existenţa unei soluţii
(locale) a problemei cu date iniţiale (4.1). Considerǎm ı̂n acest scop douǎ
numere a > 0 şi b > 0, astfel ca dreptunghiul

∆ = { (t, x)| |t − t0 | ≤ a şi |x − x0 | ≤ a}

sǎ fie inclus ı̂n Ω ; ∆ ⊂ Ω.

Teorema 4.1.1 (Cauchy- Lipschitz de existenţǎ a unei soluţii locale) Dacǎ
funcţia f este continuǎ pe dreptunghiul ∆ şi este lipschitzianǎ ı̂n raport cu

96
Teoreme de existenţǎ şi unicitate pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi 97

variabila x pe ∆, atunci problema cu date iniţiale (4.1) are o soluţie localǎ


b 1
definitǎ pe intervalul Ih = [t0 − h, t0 + h], unde h = min a, , ,
M K +1
M = max |f (t, x)| şi K este constanta lui Lipschitz pe ∆:
(t,x)∈△

|f (t, x) − f (t, y)| ≤ K|x − y|, ∀(t, x), (t, y) ∈ △.

Demonstraţie: Considerǎm funcţia constantǎ x0 (t) ≡ x0 şi pornind de la

ea, construim şirul de funcţii {xn (t)}n∈IN definit astfel:
Z t
x1 (t) = x0 + f (τ, x0 (τ ))dτ ;
Zt0t
x2 (t) = x0 + f (τ, x1 (τ ))dτ ;
Zt0t
x3 (t) = x0 + f (τ, x2 (τ ))dτ ;
t0
.........
Z t
xn (t) = x0 + f (τ, xn−1 (τ ))dτ ;
t0
.........

(∀)t ∈ Ih .
Arǎtǎm la ı̂nceput cǎ funcţiile din acest şir sunt bine definite. Aceasta
revine la a arǎta cǎ pentru orice n ≥ 1 şi t ∈ Ih avem (t, xn (t)) ∈ Ω.
Folosim metoda inducţiei matematice, vom arǎta cǎ pentru orice t ∈ Ih
avem (t, xn (t)) ∈ ∆.
Etapa I (a verificǎrii):
Pentru n = 1 avem:
Z t
x1 (t) = x0 + f (τ, x0 (τ ))dτ ;
t0

şi deci |x1 (t) − x0 | ≤ M|t − t0 | ≤ Mh ≤ b, (∀)t ∈ Ih .

Rezultǎ astfel cǎ (t, x1 (t)) ∈ ∆ pentru orice t ∈ Ih .
Pentru n = 2 avem:
Z t
x2 (t) = x0 + f (τ, x1 (τ ))dτ ;
t0
98 CAPITOLUL 4

şi deci |x2 (t) − x0 | ≤ M|t − t0 | ≤ Mh ≤ b, (∀)t ∈ Ih . Rezultǎ astfel cǎ

(t, x2 (t)) ∈ ∆ pentru orice t ∈ Ih .

Etapa II (a implicaţiei):
Presupunem cǎ (t,xn(t)) ∈ ∆, (∀) t ∈ Ih şi arǎtǎm cǎ (t, xn+1 (t)) ∈ ∆,
(∀) t ∈ Ih .
Pentru aceasta calculǎm xn+1 (t) şi gǎsim
Z t
xn+1 (t) = x0 + f (τ, xn (τ ))dτ
t0

de unde |xn+1 (t) − x0 | ≤ M|t − t0 | ≤ Mh ≤ b, (∀) t ∈ Ih . Rezultǎ

(t, xn+1 (t)) ∈ ∆ pentru orice t ∈ Ih .
Astfel am arǎtat cǎ pentru (∀)n ≥ 1 şi (∀)t ∈ Ih avem (t, xn (t)) ∈ ∆.

Trecem acum sǎ evaluǎm maximul modulului |xn+1 (t) − xn (t)| pe Ih .

Pentru aceasta, ţinem seamǎ de egalitǎţile:
Z t
xn+1 (t) = x0 + f (τ, xn (τ ))dτ
t0
Z t
xn (t) = x0 + f (τ, xn−1 (τ ))dτ
t0
pe care le scǎdem şi obţinem:
Z t
|xn+1 (t) − xn (t)| ≤ |K |xn (τ ) − xn−1 (τ )|dτ |
t0

De aici rezultǎ inegalitatea:

K
max |xn+1 (t) − xn (t)| ≤ max |xn (τ ) − xn−1 (τ )|
t∈Ih K + 1 τ ∈Ih
din care deducem:
n
K
max |xn+1 (t) − xn (t)| ≤ · max |x1 (t) − x0 | ≤
t∈Ih K +1 t∈Ih
 n  n
K K
≤ ·M ·h≤ ·b
K +1 K +1
Teoreme de existenţǎ şi unicitate pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi 99

Scriem acum funcţia xn = xn (t) sub forma:

n−1
X
xn (t) = x0 (t) + (xi+1 (t) − xi (t))
i=0

şi remarcǎm cǎ, şirul xn (t) este şirul sumelor parţiale ale seriei de funcţii
∞
X
x0 (t) + (xn+1 (t) − xn (t)).
n=0
 n
K
Deoarece |xn+1 (t) − xn (t)| ≤ · b, (∀) t ∈ Ih , din convergenţa seriei
K +1
X∞  n
K
numerice b · , cu teorema lui Weierstrass, rezultǎ cǎ seria de
n=0
K +1
X ∞
funcţii x0 (t) + (xn+1 (t) − xn (t)) este absolut şi uniform convergentǎ pe
n=0
intervalul Ih , la o funcţie x = x(t). Prin urmare şirul sumelor parţiale, adicǎ
şirul xn (t) converge uniform la funcţia x(t).

Observǎm ı̂n continuare cǎ pentru (∀) t ∈ Ih avem

Z t 
 
 [f (s, xn (s)) − f (s, x(s))]ds ≤ K · h · max |xn (s) − x(s)|
  s∈Ih
t0

şi prin urmare, avem egalitatea:

Z t Z t
lim f (s, xn (s))ds = f (s, x(s))ds, (∀)t ∈ Ih .
n→∞ t0 t0

Trecem acum la limitǎ ı̂n egalitatea

Z t
xn+1 (t) = x0 + f (τ, xn (τ ))dτ
t0
100 CAPITOLUL 4

şi obţinem egalitatea

Z t
x(t) = x0 + f (τ, x(τ ))dτ.
t0

Aceasta aratǎ cǎ funcţia x(t) este de clasǎ C 1 şi verificǎ ẋ(t) = f (t, x(t));
x(t0 ) = x0 .

Am demonstrat ı̂n acest fel cǎ problema cu date iniţiale (4.1) are o soluţie
definitǎ pe intervalul Ih . S-ar putea ca problema (4.1) sǎ aibe soluţie definitǎ
pe un interval mai mare ca intervalul Ih . Aceasta este motivul pentru care
soluţia gǎsitǎ se numeşte soluţie localǎ.

Teorema 4.1.2 (Cauchy-Lipschitz de unicitate a soluţiei locale)

Dacǎ sunt ı̂ndeplinite condiţiile din teorema lui Cauchy-Lipschitz de existenţǎ
a unei soluţii locale a problemei cu date iniţiale (t0 , x0 ), atunci problema (4.1)
nu poate avea douǎ soluţii diferite pe un interval J, Ih ⊃ J ∋ t0

Demonstraţie: Presupunem prin absurd cǎ funcţiile x, y : J ⊂ Ih → IR1

sunt douǎ soluţii locale ale problemei cu date iniţiale. Aceste soluţii verificǎ:
Z t Z t
x(t) = x0 + f (τ, x(τ ))dτ, y(t) = y0 + f (τ, y(τ ))dτ.
t0 t0

Rezultǎ de aici cǎ, funcţiile x(t) şi y(t) verificǎ inegalitatea:

Z t 
 
|x(t) − y(t)| < ε + K  |x(τ ) − y(τ )|dτ  (∀)t ∈ J. (∀)ε > 0.
t0

De aici rezultǎ cǎ:

|x(t) − y(t)| ≤ ε · eK|t−t0 | (∀)t ∈ J, (∀)ε > 0.

Pentru t ∈ J, t fixat, trecem la limitǎ pentru ε → 0 şi obţinem cǎ

x(t) = y(t), (∀)t ∈ J.

Problema 4.1.1
Se ştie cǎ materia radioactivǎ se dezintegreazǎ şi viteza de dezintegrare este
Teoreme de existenţǎ şi unicitate pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi 101

proporţionalǎ, la orice moment, cu cantitatea de materie radioactivǎ rǎmasǎ.

Dacǎ x(t) reprezintǎ cantitatea de materie radioactivǎ rǎmasǎ atunci

ẋ = −a · x,

unde a este o constantǎ pozitivǎ.

1
În cazul dezintegrǎrii carbonului radioactiv C 14 , a = şi deci ı̂n acest
8000
1
caz, ecuaţia devine ẋ = − · x.
8000
Arǎtaţi cǎ, dacǎ la un moment t0 se cunoaşte cantitatea de carbon ra-
dioactiv C 14 dintr-o mostrǎ de animal sau plantǎ gǎsitǎ ı̂ntr-un strat geologic,
atunci se poate reconstitui vârsta acelei mostre.

Rezolvare
Fie x0 cantitatea de carbon radioactiv C 14 dintr-o mostrǎ la momentul t0 .
Problema cu date iniţiale:
( 1
ẋ = − ·x
8000
x(t0 ) = x0

are soluţie unicǎ şi aceasta este datǎ de

1
x(t; t0 , x0 ) = x0 e− 8000 (t−t0 ) .

Dacǎ x1 este valoarea normalǎ a cantitǎţii de carbon radioactiv C 14 ı̂n starea

vie a animalului sau plantei atunci, egalând
1
x1 = x0 e− 8000 (t−t0 )

gǎsim o ecuaţie ı̂n t, care ne dǎ timpul t ı̂n care animalul sau planta erau vii,
iar diferenţa t − t0 aratǎ vârsta mostrei.

Problema 4.1.2
Un rezervor cilindric are o gaurǎ circularǎ la bazǎ prin care lichidul din
rezervor se poate scurge. O ı̂ntrebare asemǎnǎtoare cu cea din Problema
4.1.1 este urmatoarea: dacǎ la un moment dat vedem cǎ rezervorul este gol
putem oare sǎ ştim dacǎ acesta a fost odatǎ plin şi când?
Rǎspunsul este evident nu. Cum se explicǎ?
102 CAPITOLUL 4

Rezolvare:
Fie x(t) ı̂nǎlţimea lichidului din rezervor la momentul t. Notǎm cu A aria
bazei cilindrului şi cu a aria gǎurii. Dupǎ legea lui Toricelli avem:
ap √
ẋ = − 2g · x
A
Dacǎ I este ı̂nǎlţimea rezervorului, atunci x = I corespunde la situaţia când
rezervorul este plin şi x = 0 la situaţia când rezervorul este gol. Dacǎ la
momentul t = 0 rezervorul este plin, atunci x(0) = I şi avem:
√ ap
2 u|xI = − 2g · t
A
de unde: √ 2
a p
x(t) = I− 2g · t .
2A
s
2A I
Timpul de golire este t∗ = şi deci:
a 2g
  p 2
 a a p
 2g · t∗ − · 2g · t pentru 0 ≤ t ≤ t∗
x(t) = 2A 2A


0 pentru t ≥ t∗
reprezintǎ legea de golire a rezervorului dacǎ acesta a fost plin la
momentul t = 0.
Existǎ o infinitate de soluţii x(t) ale ecuaţiei
ap √
ẋ = − 2g · x
A
care pentru t = t∗ sunt egale cu zero. Acestea sunt date de formula:

 2g · a2
 2
(t∗ − t − τ )2 pentru − τ ≤ t ≤ t∗ − τ
xτ (t) = 4A


0 pentru t ≥ t∗ − τ
Soluţia xτ (t) reprezintǎ legea de golire a rezervorului care la momentul −τ a
fost plin. Pe lângǎ aceste soluţii problema Cauchy
 √
 a 2g √
 ẋ = − · x
A


x(t∗ ) = 0
Teoreme de existenţǎ şi unicitate pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi 103

mai are ca soluţie funcţia identic nulǎ x(t) = 0. Aceastǎ soluţie

corespunde situaţiei ı̂n care rezervorul nu a fost umplut niciodatǎ. Rezultǎ
astfel cǎ soluţiile problemei Cauchy descriu toate situaţiile posibile şi multi-
tudinea acestora se manifestǎ prin neunicitatea soluţiei problemei Cauchy.

Concluzii
1. Dacǎ variabila de stare x(t) a unui proces fizic sau chimic este soluţia
unei probleme cu date iniţiale ẋ = f (t, x), x(t0 ) = x0 , atunci aceastǎ
variabilǎ de stare trebuie cǎutatǎ printre soluţiile acestei probleme
Cauchy.

2. Dacǎ problema cu date iniţiale ı̂n cauzǎ are o singurǎ soluţie, atunci
gǎsind-o este clar cǎ aceasta este cea care descrie evoluţia ı̂n timp a
variabilei de stare.

3. Dacǎ problema cu date iniţiale ı̂n cauzǎ are mai multe soluţii, atunci
gǎsind una din aceste soluţii nu avem nici un drept sǎ susţinem cǎ
aceasta este aceea care descrie evoluţia ı̂n timp a variabilei de stare.
Mai precis, avem nevoie de informaţii suplimentare care sǎ permitǎ
identificarea acelei soluţii care descrie evoluţia variabilei de stare.

4. În caz de neunicitate gǎsirea unei soluţii a problemei cu date iniţiale

nu ı̂nseamna rezolvarea problemei de fizicǎ.
104 CAPITOLUL 4

4.2 Teoreme de existenţǎ şi unicitate pentru

sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul
ı̂ntâi neliniare
Definiţia 4.2.1 Un sistem de ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul ı̂ntâi
explicit este un sistem de n relaţii de dependenţǎ funcţionalǎ de forma:


 ẋ1 = f1 (t, x1 , x2 , ..., xn )

ẋ2 = f2 (t, x1 , x2 , ..., xn )
(4.2)

 ...................................

ẋn = fn (t, x1 , x2 , ..., xn )

dintre un sistem de n funcţii necunoscute x1 , x2 , ..., xn şi derivatele acestora

ẋ1 , ẋ2 , ..., ẋn .

În sistemul (4.2) funcţiile f1 , f2 , ..., fn sunt funcţii reale considerate cunos-
cute definite pe I × D; I ⊂ IR1 , I interval deschis şi D ⊂ IRn , D domeniu.

Definiţia 4.2.2 Un sistem ordonat de n funcţii reale x1 , x2 , ..., xn definite

pe un interval J ⊂ I, de clasǎ C 1 este o soluţie a sistemului (4.2) dacǎ
(t, x1 (t), ..., xn (t)) ∈ I × Ω, (∀)t ∈ J şi:

 dx1

 = f1 (t, x1 (t), x2 (t), ..., xn (t))

 dt

 dx2
= f2 (t, x1 (t), x2 (t), ..., xn (t))
 dt

 ..................................................


 dxn = fn (t, x1 (t), x2 (t), ..., xn (t))

dt
pentru orice t ∈ J.

Definiţia 4.2.3 Fiind date: t0 ∈ I şi (x01 , ..., x0n ) ∈ D problema determinǎrii
soluţiei x1 (t), ..., xn (t) a sistemului (4.2) care verificǎ xi (t0 ) = x0i pentru
i = 1, n, se numeşte problemǎ cu date iniţiale sau problemǎ Cauchy.

Pentru reprezentarea matricealǎ a sistemului (4.2) notǎm F : I × D → IRn

funcţia matricealǎ definitǎ prin

F (t, x1 , x2 , ..., xn ) = (f1 (t, x1 , ..., xn ), f2 (t, x1 , ..., xn ), ..., fn (t, x1 , ..., xn ))T
Teoreme de existenţǎ şi unicitate pentru sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi105

şi cu X matricea coloanǎ (x1 , x2 , ..., xn )T . Cu aceste notaţii sistemul (4.2) se

scrie sub forma matricealǎ:

Ẋ = F (t, X). (4.3)

În aceastǎ problemǎ derivarea funcţiei matriceale X(t) ı̂nseamnǎ derivarea

elementelor matricei.

Observaţia 4.2.1 Problema cu date iniţiale (problema Cauchy) se scrie ma-

triceal sub forma: 
 Ẋ = F (t, X)
(4.4)

X(t0 ) = X 0

şi constǎ ı̂n determinarea funcţiei matriceale X(t) care verificǎ (4.3) şi condiţia
iniţialǎ X(t0 ) = X 0 .

Observaţia 4.2.2 O funcţie X : J ⊂ I → IRn de clasǎ C 1 este soluţie a

problemei (4.4) dacǎ Ẋ = F (t, X(t)), (∀)t ∈ J şi X(t0 ) = X 0 (se presupune
cǎ t0 ∈ J).

Considerǎm a > 0, b > 0 astfel ca cilindrul ∆:


∆ = (t, x) : |t − t0 | ≤ a şi k x − x0 k≤ b

sǎ fie inclus ı̂n domeniul I × D.

Teorema 4.2.1 (Cauchy-Lipschitz de existenţǎ a unei soluţii locale) Dacǎ

funcţia F este continuǎ pe ∆ şi este lipschitzianǎ ı̂n raport cu X pe ∆, atunci
problema cu date iniţiale (4.4) areo soluţie localǎ definitǎ pe intervalul
b 1
Ih = [t0 − h, t0 + h] unde h = min a, , ; M = max kF (t, X)k şi
M K +1 (t,x)∈∆
K este constanta lui Lipschitz:

kF (t, X ′ ) − F (t, X ′′ )k ≤ K kX ′ − X ′′ k , (∀) (t, X ′ ), (t, X ′′ ) ∈ ∆.

106 CAPITOLUL 4

Demonstraţie: Construim urmǎtorul şir de funcţii:

X 0 (t) = X 0
Z t
1 0
X (t) = X + F (τ, X 0 (τ ))dτ
t
Z 0t
X 2 (t) = X 0 + F (τ, X 1 (τ ))dτ
t0
................
Z t
X k+1(t) = X 0 + F (τ, X k (τ ))dτ
t0
................

Funcţiile din acest şir sunt corect definite, ı̂ntrucât pentru orice t ∈ Ih
şi k ∈ IN are loc apartenenţa (t, X k (t)) ∈ ∆ (demonstraţia se face prin
inducţie). Urmând raţionamentul din paragraful precedent evaluǎm diferenţa
max kX k+1(t) − X k (t)k şi gǎsim:
t∈Ih

K
max kX k+1 (t) − X k (t)k ≤ max kX k (t) − X k−1(t)k,
t∈Ih K + 1 t∈Ih

de unde deducem inegalitatea

 k
k+1 k K
max kX (t) − X (t)k ≤ · b.
t∈Ih K +1

Scriem acum funcţia X k (t) sub forma:

k−1
X

X k (t) = X0 (t) + X i+1 (t) − X i (t)
i=0
 k
şi remarcǎm cǎ, şirul X (t) k∈IN este şirul sumelor parţiale ale seriei de
funcţii
∞
X
0
 
X (t) + X i+1 (t) − X i (t) .
i=0

Deoarece  k
k+1 k K
kX (t) − X (t)k ≤ ·b
K +1
Teoreme de existenţǎ şi unicitate pentru sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi107

X∞  k
K
pentru orice t ∈ Ih , din convergenţa seriei numerice b· , folosind
k=0
K +1
teorema lui Weierstrass, rezultǎ cǎ seria de funcţii
∞
X
0
 
X (t) + X k+1(t) − X k (t)
k=0

este absolut şi uniform convergentǎ pe intervalul Ih , la o funcţie X(t). Astfel,

şirul sumelor parţiale adicǎ şirul X k (t), converge uniform la funcţia X(t).
Inegalitatea:
Z t

[F (τ, X (τ )) − F (τ, X(τ ))]dτ ≤ K · h · max X k (τ ) − X(τ )
k
τ ∈Ih
t0

valabilǎ pentru orice t ∈ Ih şi k ∈ IN permite sǎ obţinem egalitatea:

Z t Z t
k
lim F (τ, X (τ ))dτ = F (τ, X(τ ))dτ.
k→∞ t0 t0

Trecem acum la limitǎ ı̂n egalitatea:

Z t
k+1 0
X (t) = X + F (τ, X k (τ ))dτ
t0

şi obţinem: Z t
0
X(t) = X + F (τ, X(τ ))dτ.
t0

Aceasta aratǎ cǎ funcţia X(t) este de clasǎ C 1 şi verificǎ


 Ẋ(t) = F (t, X(t))

X(t0 ) = X 0

În concluzie, problema cu date iniţiale (4.4) are o soluţie definitǎ pe intervalul
Ih . Este posibil ca problema(4.4) sǎ aibe soluţie definitǎ pe un interval J
mai mare ca intervalul Ih . Acesta este motivul pentru care soluţia gǎsitǎ se
numeşte soluţie localǎ.
Teorema 4.2.2 (Cauchy-Lipschitz de unicitate a soluţiei locale)
Dacǎ sunt indeplinite condiţiile din teorema Cauchy-Lipschitz de existenţǎ a
unei soluţii locale pentru problema cu date iniţiale (t0 , X 0 ), atunci problema
(4.4) nu poate avea douǎ soluţii diferite pe un interval J ⊂ Ih , t0 ∈ J.
108 CAPITOLUL 4

Demonstraţie: Presupunem prin absurd cǎ funcţiile

X ′ , X ′′ : J ⊂ Ih → IRn (t0 ∈ J)

sunt douǎ soluţii locale ale problemei cu date iniţiale (4.4). Aceste soluţii
verificǎ:
Z t Z t
′ 0 ′ ′′ 0
X (t) = X + F (τ, X (τ ))dτ, X (t) = X + F (τ, X ′′ (τ ))dτ.
t0 t0

De aici rezultǎ cǎ X ′ (t), X ′′ (t) satisfac inegalitatea:

Z t 
 
kX (t) − X (t)k < ε + K  kX (τ ) − X (τ )kdτ 
′ ′′ ′ ′′
(∀) t ∈ J, (∀) ε > 0,
t0

de unde se obţine:

kX ′ (t) − X ′′ (t)k < εeK|t−t0 | (∀)t ∈ J, (∀)ε > 0.

Trecând la limitǎ pentru ε → 0 se obţine egalitatea X ′ (t) = X ′′ (t),

(∀)t ∈ J, t − fixat.
Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 109

4.3 Proprietǎţi calitative ale soluţiilor

Considerǎm I ⊂ IR1 un interval deschis, D ⊂ IRn un domeniu,
F : I × D → IRn o funcţie vectorialǎ şi sistemul de ecuaţii diferenţiale de
ordinul ı̂ntâi scris sub forma matricealǎ:
Ẋ = F (t, X). (4.5)
Fie X 1 : J1 ⊂ I → D şi X 2 : J2 ⊂ I → D douǎ soluţii locale ale sistemului
(4.5).
Definiţia 4.3.1 Zicem cǎ soluţia localǎ X 2 este o prelungire a soluţiei locale
X 1 şi notǎm X 1 ≤ X 2 , dacǎ J1 ⊂ J2 şi X 1 (t) = X 2 (t) pentru orice t ∈ J1 .
Relaţia binarǎ X 1 ≤ X 2 introdusǎ ı̂n mulţimea soluţiilor locale ale sis-
temului (4.5) este o relaţie de ordine parţialǎ.
Definiţia 4.3.2 Orice soluţie localǎ a sistemului (4.5) care este element
maximal (i.e. nu mai poate fi prelungitǎ) se numeşte soluţie saturatǎ.
O soluţie saturatǎ este o soluţie care nu este prelungibilǎ.

Teorema 4.3.1 Dacǎ funcţia F : I × D → IRn este de clasǎ C 1 pe domeniul

Ω = I × D şi (t0 , X 0 ) ∈ I × D, atunci problema cu date iniţiale:

 Ẋ = F (t, X)
(4.6)
 0
X(t0 ) = X

are soluţie saturatǎ X(t; t0 , X 0 ) unicǎ.

Demonstraţie: Vom face demonstraţia pentru cazul n = 1, cazul n ≥ 2

fǎcându-se analog.
Considerǎm familia de funcţii {xα }α∈Λ , xα : Iα → IR1 , t0 ∈ Iα , formatǎ
cu toate soluţiile locale ale problemei:

 ẋ = f (t, x)
(4.7)

x(t0 ) = x0
Teorema Cauchy-Lipschitz de existenţǎ şi unicitate a soluţiei locale pentru
problema cu date iniţiale ı̂n cazul unei ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi,
asigurǎ faptul cǎ aceastǎ familie de funcţii are cel puţin un element.
110 CAPITOLUL 4
S
Considerǎm intervalul deschis I = Iα , precum şi funcţia x = x(t)
α∈Λ
definitǎ pe I ı̂n modul urmǎtor:
”pentru t ∈ I considerǎm α ∈ Λ, astfel ca t ∈ Iα şi definim x(t) = xα (t)”.
Aceastǎ definiţie este corectǎ dacǎ, pentru orice t ∈ Iα′ ∩ Iα′′ , avem
xα′ (t) = xα′′ (t). Analizǎm aceastǎ implicaţie pentru t > t0 (cazul t < t0
se trateazǎ la fel).
Raţionǎm prin reducere la absurd şi presupunem cǎ existǎ
t1 > t0 , t1 ∈ Iα′ ∩ Iα′′ , astfel ca xα′ (t1 ) 6= xα′′ (t1 ). Considerǎm ı̂n continuare

t∗ = inf{t1 : t1 > t0 , t1 ∈ Iα′ ∩ Iα′′ , xα′ (t1 ) 6= xα′′ (t1 )}

şi remarcǎm cǎ

xα′ (t∗ ) = xα′′ (t∗ ) = x∗ .
Punctul (t∗ , x∗ ) este ı̂n domeniul Ω, (t∗ , x∗ ) ∈ Ω, şi putem considera
constantele pozitive a∗ , b∗ , K∗ astfel ca:

- dreptunghiul ∆∗ = {(t, x) : |t − t∗ | ≤ a∗ , |x − x∗ | ≤ b∗ } sǎ fie inclus ı̂n

Ω (∆∗ ⊂ Ω);

- intervalul [t∗ , t∗ + a∗ ] sǎ fie inclus ı̂n intersecţia Iα′ ∩ Iα′′ ;

- pentru orice t ∈ [t∗ , t∗ + a∗ ] sǎ avem:

|xα′ (t) − x∗ | ≤ b∗ şi |xα′′ (t) − x∗ | ≤ b∗ ;

- pentru orice (t, x), (t, y) ∈ ∆∗ sǎ avem:

|f (t, x) − f (t, y)| ≤ K∗ |x − y|.

Fie acum t1 ∈ [t∗ , t∗ + a∗ ], astfel ca xα′ (t1 ) 6= xα′′ (t1 ). Din definiţia lui t∗
rezultǎ cǎ, existǎ asemenea puncte t1 , oricât de aproape de t∗
Pentru t1 fixat, fie ε > 0 astfel ca ε < |xα′ (t1 ) − xα′′ (t1 )|e−K∗ ·a∗ .
Pe de altǎ parte, pentru orice t ∈ [t∗ , t∗ + a∗ ] avem:

Zt
xα′ (t) = x∗ + f (s, xα′ (s))ds,
t∗
Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 111

Zt
xα′′ (t) = x∗ + f (s, xα′′ (s))ds,
t∗

din care rezultǎ inegalitǎţile:

Zt
|xα′ (t) − xα′′ (t)| ≤ |f (s, xα′ (s)) − f (s, xα′′ (s))|ds ≤
t∗

Zt Zt
≤ K∗ |xα′ (s) − xα′′ (s)|ds < ε + K∗ |xα′ (s) − xα′′ (s))| ds.
t∗ t∗

Astfel, obţinem cǎ:

|xα′ (t) − xα′′ (t)| < εeK∗ a∗ , (∀) t ∈ [t∗ , t∗ + a∗ ].

iar din modul de alegere a lui ε rezultǎ inegalitatea:

|xα′ (t) − xα′′ (t)| < |xα′ (t1 ) − xα′′ (t1 )|, (∀) t ∈ [t∗ , t∗ + a∗ ]

care este o contradicţie.

Astfel, rezultǎ ı̂n final cǎ funcţia x = x(t) este corect definitǎ pe intervalul
I.
Urmeazǎ sǎ arǎtǎm cǎ funcţia x = x(t) este soluţie a problemei cu date
iniţiale (4.7).
Deoarece pentru orice α ∈ Λ avem xα (t0 ) = x0 , rezultǎ:

x(t0 ) = x0 .

Fie acum t1 ∈ I şi α1 ∈ Λ, astfel ca t1 ∈ Iα1 . Pentru orice t ∈ Iα1 , avem

x(t) = xα1 (t) şi prin urmare

ẋ(t) = ẋα1 (t) = f (t, xα1 (t)) = f (t, x(t)), (∀)t ∈ Iα1 .

În particular, pentru t = t1 avem

ẋ(t1 ) = f (t, x(t1 )).

Rezultǎ ı̂n acest fel cǎ funcţia x = x(t) este soluţie a problemei cu date
iniţiale (4.7).
112 CAPITOLUL 4

Urmeazǎ sǎ mai arǎtǎm cǎ funcţia x = x(t) definitǎ pe intervalul I este
o soluţie saturatǎ. Fie ı̂n acest scop y : J → IR1 (J interval deschis, t0 ∈ J)
o soluţie localǎ a problemei cu date iniţiale (4.7).
Evident, funcţia y aparţine familiei {xα }α∈Λ şi prin urmare:
[
J ⊂I = Iα şi x(t) = y(t).
α∈Λ

Astfel am demonstrat existenţa şi unicitatea soluţiei saturate a problemei

cu date iniţiale (4.7). Aceastǎ soluţie saturatǎ va fi notatǎ cu x = x(t; t0 , x0 )
iar intervalul deschis pe care este definitǎ aceastǎ soluţie saturatǎ va fi notat
cu I0 .

În condiţiile din teorema precedentǎ considerǎm soluţia saturatǎ X(t; t0 , X 0 )

a problemei Cauchy (4.6) definitǎ pe intervalul deschis I0 = (α0 , β0 ) ⊂ I.
Teorema 4.3.2 Pentru orice t1 ∈ I0 soluţia saturatǎ X(t;t1 ,X(t1 ;t0 ,X 0 )) a
problemei cu date iniţiale

Ẋ = F (t, X), X(t1 ) = X(t1 ; t0 , X 0 ) = X 1 (4.8)

coincide cu soluţia saturatǎ X(t; t0 , X 0 ).

Demonstraţie: Vom face demonstraţia pentru cazul n = 1, analog fǎcându-
se ı̂n cazul n ≥ 2.
Notǎm cu I1 = (α1 , β1 ) intervalul de definiţie a soluţiei saturate a prob-
lemei cu date iniţiale:

ẋ = f (t, x), x(t1 ) = x(t1 ; t0 , x0 ) = x1 . (4.9)

Deoarece x(t1 ; t0 , x0 ) = x1 , funcţia x = x(t; t0 , x0 ) este soluţie localǎ a

problemei cu date iniţiale (4.9).
Rezultǎ cǎ I0 ⊂ I1 şi x(t; t0 , x0 ) = x(t; t1 , x1 ), (∀) t ∈ I0 .
Pe de altǎ parte, din faptul cǎ x(t; t0 , x0 ) este soluţie saturatǎ, rezultǎ cǎ
I0 ⊃ I1 şi x(t; t0 , x0 ) = x(t; t1 , x1 ).

Teorema 4.3.3 Dacǎ sunt ı̂ndeplinite urmǎtoarele condiţii:

(i) β0 < +∞ (respectiv α0 > −∞);

(ii) şirul de numere {tn }n din I0 converge la β0 (respectiv α0 );

Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 113

(iii) şirul de vectori {X(tn ; t0 , X 0 )}n este convergent la un vector Λ,

atunci punctul (β0 , Λ) (respectiv (α0 , Λ)) aparţine frontierei domeniului Ω =

I × D; (β0 , Λ) ∈ ∂Ω (respectiv (α0 , Λ) ∈ ∂Ω )

Demonstraţie: Facem demonstraţia pentru n = 1 urmând ca pentru n ≥ 2

sǎ se facǎ ı̂n mod analog.
Pentru orice t ∈ I0 punctul (t, x(t; t0 , x0 )) aparţine domeniului Ω şi, prin
urmare, punctul (β0 , λ) aparţine aderenţei domeniului Ω, (β0 , λ) ∈ Ω. Putem
arǎta cǎ (β0 , λ) aparţine frontierei ∂Ω, arǎtând cǎ (β0 , λ) nu aparţine dome-
niului Ω.
Raţionǎm prin reducere la absurd şi presupunem cǎ (β0 , λ) ∈ Ω.
Considerǎm a > 0, b > 0, K > 0, M > 0 astfel ca dreptunghiul

∆ = {(t, x) : |t − β0 | ≤ a, |x − λ| ≤ b}

sǎ fie inclus ı̂n domeniul Ω (∆ ⊂ Ω), funcţia f sǎ verifice |f (t, x)| ≤ M pentru
orice (t, x) ∈ ∆, şi |f (t, x) − f (t, y)| ≤ K|x  − y| pentru orice (t, x),
 (t, y) ∈ ∆.
b − 2ε 1
Fie acum ε > 0 astfel ca ε < min a − 2ε, , şi t1 < β0
M K +1
astfel ca |t1 − β0 | < ε şi |x(t1 ; t0 , x0 ) − λ| < ε.
Soluţia saturatǎ x = x(t; t1 , x(t1 ; t0 , x0 )) a problemei cu date iniţiale

ẋ = f (t, x), x(t1 ) = x(t1 ; t0 , x0 )

este definitǎ cel puţin pe intervalul

 
b − 2ε 1
Iδ = [t1 − δ, t1 + δ] cu δ = min a − 2ε, ,
M K +1

şi verificǎ

x(t; t1 , x(t1 ; t0 , x0 )) = x(t; t0 , x0 ), (∀) t ∈ Iδ ∩ I0 .

Întrucât t1 + δ > t1 + ε > β0 , rezultǎ cǎ soluţia saturatǎ x(t; t0 , x0 ) este

prelungibilǎ, ceea ce este absurd.

Teorema 4.3.4 Dacǎ I = IR1 , D = IRn şi β0 < +∞ (respectiv α0 > −∞),
atunci soluţia saturatǎ X(t; t0 , X 0 ) este nemǎrginitǎ pe [t0 , β0 ) (respectiv
(α0 , t0 ]).
114 CAPITOLUL 4

Demonstraţie: Pentru cazul n = 1, raţionǎm prin reducere la absurd şi

presupunem cǎ soluţia saturatǎ x = x(t; t0 , x0 ) este mǎrginitǎ pe [t0 , β0 ).
Considerǎm m > 0, astfel ca |x(t; t0 , x0 )| ≤ m, (∀) t ∈ [t0 , β0 ) şi tn ∈ [t0 , β0 )
astfel ı̂ncât lim tn = β0 . Şirul {x(tn ; t0 , x0 )}n este mǎrgint şi are un subşir
n→∞
convergent la un numǎr λ. Deoarece Ω = IRn punctul (β0 , λ) aparţine lui Ω,
ceea ce este ı̂n contradicţie cu teorema precedentǎ.
Pentru cazul n ≥ 2 se raţioneazǎ ı̂n mod analog.

Teorema 4.3.5 Dacǎ I = IR1 , D = IRn şi F este lipschitzianǎ pe orice

bandǎ de forma ∆ = J ×IRn , unde J ⊂ IR1 este un interval compact oarecare,
atunci orice soluţie saturatǎ este definitǎ pe IR1 .

Demonstraţie: Pentru cazul n = 1, raţionǎm prin reducere la absurd şi

presupunem cǎ intervalul de definiţie I0 = (α0 , β0 ) al soluţiei saturate x =
x(t; t0 , x0 ) este mǎrginit la dreapta: β0 < +∞.
Pentru t ∈ [t0 , β0 ) scriem inegalitatea:

Zt Zt
|x(t; t0 , x0 ) − x0 | ≤ |f (s, x(s : t0 , x0 ))−f (s, x0)|ds + |f (s, x0 )|ds ≤
t0 t0
Rt
≤ Kβ 0 |x(s; t0 , x0 )−x0 |ds + (β0 − t0 ) sup |f (s, x0 )|.
t0 s∈[t0 ,β0 ]

Rezultǎ de aici cǎ pentru orice t ∈ [t0 , β0 ] avem:

|x(t; t0 , x0 ) − x0 | ≤ (β0 − t0 ) · sup |f (s, x0 )| · eKβ0 (β0 −t0 ) .

s∈[t0 ,β0 ]

Aceastǎ inegalitate aratǎ cǎ funcţia x(t; t0 , x0 ) este mǎrginitǎ pe intervalul

[t0 , β0 ), ceea ce este ı̂n contradicţie cu concluzia din teorema anterioarǎ.
Analog se face raţionamentul pentru cazul n ≥ 2.

Consecinţa 4.3.1 Dacǎ I = (a, b), D = IRn şi β0 < b (respectiv

α0 > a), atunci soluţia saturatǎ este nemǎrginitǎ pe intervalul [t0 , β) (respec-
tiv (α0 , t0 ]).

Consecinţa 4.3.2 Dacǎ I = (a, b), D = IRn şi F este lipschitzianǎ ı̂n raport
cu X pe orice bandǎ de forma J × I, unde J ⊂ IR1 este un interval compact
inclus ı̂n I, atunci orice soluţie saturatǎ este definitǎ pe I.
Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 115

Teorema 4.3.6 Dacǎ funcţia de clasǎ C 1 , F : IR1 × IRn → IRn nu depinde

de t, atunci pentru orice X 0 ∈ IRn şi t1 , t2 ∈ IR1 , avem:

X(t1 + t2 ; 0, X 0) = X(t2 ; 0, X(t1 ; 0, X 0)) = X(t1 ; 0, X(t2 ; 0, X 0))

Demonstraţie: Demonstrǎm teorema pentru n = 1.

Se observǎ cǎ pentru t2 = 0 au loc:

x(t1 + t2 ; 0, x0 ) = x(t2 ; 0, x(t1 ; 0, x0 )) = x(t1 ; 0, x(t2 ; 0, x0 )).

În continuare se remarcǎ faptul cǎ avem egalitatea:

d
x(t + t1 ; 0, x0 ) = f (x(t + t1 ; 0, x0 ))
dt
şi deducem cǎ x(t + t1 ; 0, x0 ) este soluţia saturatǎ a problemei cu date iniţiale

ẋ = f (x), x(0) = x(t1 ; 0, x0 ).

Rezultǎ ı̂n acest fel egalitatea:

x(t + t1 ; 0, x0 ) = x(t; 0, x(t1 : 0, x0 ),

pentru orice t. În particular, pentru t = t2 , se obţine prima egalitate din

enunţ.
Pentru cazul n ≥ 2 teorema se demonstreazǎ analog.

Fie I un interval real deschis (I ∈ IR1 ), Ω un domeniu deschis ı̂n IRn

(Ω ∈ IRn ) şi F : I ×Ω → IRn , F = F (t, X) o funcţie de clasǎ C 1 . Considerǎm
ı̂n continuare condiţia iniţialǎ (t0 , X 0 ) ∈ I × Ω şi soluţia maximalǎ
X = X(t; t0 , X 0 ) a problemei Cauchy

Ẋ = F (t, X), X(t0 ) = X 0 .

Notǎm cu I0 intervalul de definiţie al soluţiei maximale X = X(t; t0 , X 0 ).

Teorema 4.3.7 (de dependenţǎ continuǎ de ”poziţia” iniţialǎ X 0 )

Pentru orice interval compact I∗ = [T1 , T2 ], inclus ı̂n intervalul I0 (I∗ ⊂ I0 ),
◦
care conţine punctul t0 ı̂n interior (t0 ∈I ∗ ) şi pentru orice ε > 0, existǎ
116 CAPITOLUL 4

δ = δ(ε, I∗ ), astfel ca, pentru orice X 1 cu kX 1 − X 0 k < δ, soluţia saturatǎ

X 1 = X 1 (t; t0 , X 1 ) a problemei Cauchy

 Ẋ = F (t, X)

X(t0 ) = X 1

este definitǎ cel puţin pe intervalul I∗ şi verificǎ inegalitatea:

kX(t; t0 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k < ε, (∀) t ∈ I∗ .

Demonstraţie: Pentru t ∈ I∗ , fie at > 0 şi bt > 0, astfel ca cilindrul

∆t = {(τ, X) : |τ − t| ≤ at şi kX − X(t; t0 , X 0 )k ≤ bt } sǎ fie inclus ı̂n
mulţimea I × Ω ( ∆t ⊂ I × Ω).
Mulţimea Γ definitǎ prin Γ = {(t, X(t; t0 , X 0 )) : t ∈ I∗ } este compactǎ şi
S ◦ S ◦
este inclusǎ ı̂n mulţimea ∆t ; Γ ⊂ ∆t . Existǎ, prin urmare, un numǎr
t∈I∗ t∈I∗
q
S ◦
finit de puncte t1 , t2 , . . . , tq ı̂n I∗ , astfel ca Γ ⊂ ∆tj .
j=1
Considerǎm funcţia d(Y, Z) = kY − Zk definitǎ pentru Y ∈ Γ şi Z de pe
q
S q
S
frontiera mulţimii ∆tj ; Z ∈ ∂( ∆tj ).
j=1 j=1
q
S
Existǎ r > 0, astfel ca d(Y, Z) > r, pentru orice Y ∈ Γ şi Z ∈ ∂( ∆tj ).
j=1
Tubul de securitate ∆, definit prin:

∆ = {(t, X) : t ∈ I∗ şi kX − X(t; t0 , X 0 )k ≤ r}

verificǎ urmǎtoarele incluziuni:

q
[ ◦
∆⊂ ∆tj ⊂ I × Ω
j=1

şi existǎ K > 0, astfel ca, pentru orice (t, X 1 ), (t, X 2 ) ∈ ∆ sǎ avem:

kF (t, X 1) − F (t, X 2 )k ≤ K · kX 1 − X 2 k

(o funcţie local Lipschitzianǎ este global Lipschitzianǎ pe compacte).

Notǎm cu h = max{T2 − t0 , t0 − T1 } şi considerǎm ε, 0 < ε < r. Fie
δ = δ(ε, I∗ ) = ε · 2−1 · e−Kh şi X 1 , astfel ca kX 1 − X 0 k < δ. Notǎm cu
Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 117

I1 intervalul de definiţie a soluţiei saturate X = X(t; t0 , X 1 ) a problemei

Cauchy: 
 Ẋ = F (t, X)

X(t0 ) = X 1 .
Vom arǎta acum cǎ:
ε
kX(t; t0 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k <
2
pentru orice t ∈ I∗ ∩ I1 .
Raţionǎm prin reducere la absurd şi admitem cǎ existǎ t1 ∈ I∗ ∩ I1 astfel
ε
ca kX(t1 ; t0 , X 1 ) − X(t1 ; t0 , X 0 )k ≥ . De aici rezultǎ cǎ, cel puţin pentru
2
unul din numerele α1 , α2 , definite prin
n ε o
α1 = inf t ∈ I∗ ∩I1 : kX(τ ; t0 , X 1)−X(τ ; t0 , X 0)k < , (∀) τ ∈ [t, t0 ] ,
2
n ε o
α2 = sup t ∈ I∗ ∩I1 : kX(τ ; t0 , X 1 )−X(τ ; t0 , X 0 )k < , (∀) τ ∈ [t0 , t] ,
2
are loc egalitatea
ε
kX(αi ; t0 , X 1) − X(αi ; t0 , X 0)k = , i = 1, 2.
2
ε
Sǎ presupunem de exemplu cǎ kX(α2 ; t0 , X 1 ) − X(α2 ; t0 , X 0 )k = .
2
Pe de altǎ parte, pentru orice t ∈ [t0 , α2 ] avem:

kX(t; t0 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k ≤ kX 1 − X 0 k+
Zt
ε
+K · kX(τ ; t0 , X 1 ) − X(τ ; t0 , X 0 )kdτ ≤ kX 1 − X 0 k · eK·h < .
2
t0

ceea ce constituie o contradicţie şi prin urmare:

ε
kX(t; t0 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k <
2
pentru orice t ∈ I∗ ∩ I1 .
118 CAPITOLUL 4

Vom arǎta ı̂n continuare cǎ α = inf I1 ≤ T1 şi cǎ β = sup I1 ≥ T2 .

Din nou raţionǎm prin reducere la absurd şi admitem de exemplu cǎ
β < T2 . Pentru orice t ∈ [t0 , β) avem inegalitǎţile:

kX(t; t0 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k ≤ kX 1 − X 0 k+
Zt
ε
+K · kX(τ ; t0 , X 1 ) − X(τ ; t0 , X 0 )kdτ ≤ kX 1 − X 0 k · eK·h < .
2
t0

În plus, pentru orice t′ , t′′ cu t0 < t′ < t′′ < β avem inegalitatea:

kX(t′ ; t0 , X 1 ) − X(t′′ ; t0 , X 1 )k ≤ M · |t′′ − t′ |,

unde M = sup kF (t, X)k.

(t,X)∈∆
Acestea demonstreazǎ cǎ existǎ limita:

λ = lim X(t; t0 , X 1 )
t→β

şi (β, λ) ∈ ∆. Contradicţie.

Inegalitǎţile stabilite sunt valabile deci pe ı̂ntreg intervalul I∗ şi astfel
teorema este demonstratǎ.

Teorema 4.3.8 (de dependenţǎ continuǎ de condiţia iniţialǎ (t0 , X 0 ))

Pentru orice interval compact I∗ = [T1 , T2 ], inclus ı̂n intervalul I0 (I∗ ⊂ I0 ),
◦
care conţine punctul t0 ı̂n interior (t0 ∈I ∗ ) şi pentru orice ε > 0, existǎ
δ = δ(ε, I∗ ), astfel ca, pentru orice condiţie iniţialǎ (t1 , X 1 ) cu |t1 − t0 | < δ
şi kX 1 − X 0 k < δ, soluţia saturatǎ
X 1 = X 1 (t; t1 , X 1 ) a problemei Cauchy

 Ẋ = F (t, X)

X(t0 ) = X 1

este definitǎ cel puţin pe intervalul I∗ şi verificǎ inegalitatea:

kX(t; t1 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k < ε, (∀) t ∈ I∗ .

Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 119

Demonstraţie: Fie r > 0 şi K > 0, astfel ca tubul ∆, definit prin

∆ = {(t, X) : t ∈ I∗ , kX − X(t; t0 , X 0 )k ≤ r}
sǎ fie inclus ı̂n mulţimea I × Ω (∆ ⊂ I × Ω) şi pentru orice
(t, X 1 ), (t, X 2 ) ∈ ∆ sǎ avem
kF (t, X 1) − F (t, X 2 )k ≤ K · kX 1 − X 2 k.
Considerǎm numerele:
h1 = min{T2 − t0 , t0 − T1 }; h2 = max{T2 − t0 , t0 − T1 };
M = sup kF (t, X)k;
(t,X)∈∆

un numǎr ε, 0 < ε < r şi numǎrul δ = δ(ε, I∗ ), definit astfel:

δ = 2−1 · min{h1 , ε · (M + 1)−1 · e−K(h1 +h2 ) }
Pentru (t1 , X 1 ) cu |t1 − t0 | < δ şi kX 1 − X 0 k < δ avem inegalitǎţile:
T1 < t1 < T2 ,
kX 1 − X(t1 ; t0 , X 0 )k ≤ kX 1 − X 0 k + kX 0 − X(t1 ; t0 , X 0 )k <
ε
< δ · (M + 1) < < r;
2
şi prin urmare (t1 , X 1 ) ∈ ∆ ⊂ I × Ω.
Fie X 1 = X(t; t1 , X 1 ) soluţia maximalǎ a problemei Cauchy:

 Ẋ = F (t, X)

X(t0 ) = X 1
definitǎ pe intervalul I1 .
ε
Vom arǎta cǎ kX(t; t1 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k < pentru orice
2
t ∈ I∗ ∩ I1 .
Raţionǎm prin reducere la absurd şi admitem cǎ existǎ t2 ∈ I∗ ∩ I1 , astfel
ε
ca kX(t2 ; t1 , X 1 ) − X(t2 , t0 , X 0 )k ≥ .
2
Rezultǎ de aici cǎ cel puţin pentru unul din numerele α1 , α2 definite prin
n ε o
α1 = inf t ∈ I∗ ∩I1 : kX(τ ; t0 , X 1 )−X(τ ; t0 , X 0 )k < , (∀) τ ∈ [t, t1 ]
2
120 CAPITOLUL 4
n ε o
α2 = sup t ∈ I∗ ∩I1 : kX(τ ; t0 , X 1 )−X(τ ; t0 , X 0 )k < , (∀) τ ∈ [t1 , t]
2
se realizeazǎ egalitatea:
ε
kX(αi ; t1 , X 1 ) − X(αi ; t0 , X 0 )k = , i = 1, 2.
2
Sǎ presupunem, de exemplu, cǎ avem:
ε
kX(α2 ; t1 , X 1 ) − X(α2 ; t0 , X 0 )k =
2
Pe de altǎ parte, pentru orice t ∈ [t1 , α2 ] avem inegalitǎţile:

kX(t; t1 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k ≤

Zt
1 0
≤ kX − X(t1 ; t0 , X )k + K kX(τ ; t1 , X 1 ) − X(τ ; t0 , X 0 )kdτ ≤
t1

ε
≤ kX 1 − X(t1 ; t0 , X 0 )k · eK(h1 +h2 ) < (M + 1) · δ · eK(h1 +h2 ) < .
2
Contradicţie.
ε
Prin urmare, kX(t; t1 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k < , (∀) t ∈ I∗ ∩ I1 .
2
Vom arǎta ı̂n continuare cǎ α = inf I1 ≤ T1 şi β = sup I1 ≥ T2 .
Raţionǎm prin reducere la absurd şi presupunem de exemplu cǎ β < T2 .
Pentru orice t ∈ [t1 , β) avem inegalitatea:
ε
kX(t; t1 , X 1 ) − X(t; t0 , X 0 )k <
2
şi pentru orice t′ , t′′ ∈ [t1 , β) :

kX(t′ ; t1 , X 1 ) − X(t′′ ; t1 , X 1 )k ≤ M · |t′ − t′′ |

Aceasta aratǎ cǎ existǎ limita λ = lim X(t; t1 , X 1 ) şi (β, λ) ∈ I × Ω.

t→β
Contradicţie.
Inegalitǎţile stabilite sunt valabile pe I∗ şi astfel teorema este demon-
stratǎ.
Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 121

Fie I ⊂ IR1 un interval deschis, D ⊂ IRn un domeniu, Ω ⊂ IRm un

domeniu, F : I × D × Ω → IRn o funcţie vectorialǎ şi sistemul de ecuaţii
diferenţiale de ordinul ı̂ntâi cu parametru scris sub forma matricealǎ:

Ẋ = F (t, X, µ) t ∈ I, X ∈ D, µ ∈ Ω. (4.10)

Considerǎm un punct (t0 , X 0 , µ0 ) ∈ I × D × Ω şi problema Cauchy:


 Ẋ = F (t, X, µ0 )
(4.11)

X(t0 ) = X 0

Presupunem cǎ funcţia F este de clasǎ C 1 ı̂n raport cu (t, X) şi este con-
tinuǎ ı̂n raport cu parametrul µ şi considerǎm soluţia saturatǎ X(t; t0 , X 0 , µ0 )
a problemei Cauchy (4.11) definitǎ pe intervalul I0 .

Teorema 4.3.9 (de dependenţǎ continuǎ de parametru)

Pentru orice interval compact I∗ = [T1 , T2 ] ⊂ I0 , care conţine punctul t0 ı̂n
◦
interior (t0 ∈I ∗ ) şi pentru orice ε > 0, existǎ δ = δ(ε, I∗ ) > 0, astfel ı̂ncât,
dacǎ kµ − µ0 k < δ, atunci soluţia saturatǎ X = X(t; t0 , X 0 , µ) a problemei
Cauchy 
 Ẋ = F (t, X, µ)

X(t0 ) = X 0
este definitǎ pe intervalul I∗ şi verificǎ inegalitatea:

kX(t; t0 , X 0 , µ) − X(t; t0 , X 0 , µ0 )k < ε

pentru orice t ∈ I∗ .

Demonstraţie: Fie r1 > 0 şi r2 > 0 astfel ca mulţimea ∆ şi S definite

prin:
∆ = {(t, X) : t ∈ I∗ , ||X − X(t; t0 , X 0 , µ0 )|| ≤ r1 }
S = S(µ0 , r2 ) = {µ : ||µ − µ0 || ≤ r2 }
sǎ verifice ∆ ⊂ I × Ω, respectiv S ⊂ Ω1 .
Existǎ K > 0 astfel ı̂ncât sǎ avem:

||F (t, X 1, µ)−F (t, X 2 , µ)|| ≤ K ·||X 1 −X 2 ||, (∀)(t, X 1 , µ), (t, X 2, µ) ∈ ∆×S
122 CAPITOLUL 4

Notǎm h = max{T2 − t0 , t0 − T1 } şi considerǎm un numǎr ε, cu proprietatea

0 < ε < r. Fie δ = δ(ε, I∗) astfel ca pentru 0 < δ < r2 şi ||µ − µ0 || < δ sǎ
avem:

||F (t, X, µ) − F (t, X, µ0 )|| < ε · 2−1 · e−Kh , (∀) (t, X) ∈ ∆.

Pentru µ cu proprietatea ||µ − µ0 || < δ considerǎm soluţia saturatǎ X =

X(t; t0 , X 0 , µ) a problemei Cauchy

 Ẋ = F (t, X, µ)

X(t0 ) = X 0

definitǎ pe intervalul Iµ .
Vom arǎta cǎ:
ε
||X(t; t0 , X 0 , µ) − X(t; t0 , X 0 , µ0 || <
2
pentru orice t ∈ I∗ ∩ Iµ .
Raţionǎm prin reducere la absurd şi admitem cǎ existǎ t1 ∈ I∗ ∩ Iµ astfel ca
ε
||X(t1 ; t0 , X 0 , µ) − X(t1 ; t0 , X 0 , µ0 )|| ≥ .
2
Rezultǎ de aici cǎ, cel puţin pentru unul dintre numerele α1 , α2 definite prin:
n ε o
0 0 0
α1 = inf t ∈ I∗ ∩Iµ : ||X(τ ; t0 , X , µ)−X(τ ; t0 , X , µ )|| < , (∀)τ ∈ [t, t0 ]
2
n ε o
α2 = sup t ∈ I∗ ∩Iµ : ||X(τ ; t0 , X 0 , µ)−X(τ ; t0, X 0 , µ0 )|| < , (∀)τ ∈ [t, t0 ]
2
are loc egalitatea:
ε
||X(αi; t0 , X 0 , µ) − X(αi ; t0 , X 0 , µ0 )|| = , i = 1, 2.
2
Sǎ admitem de exemplu cǎ avem:
ε
||X(α2 ; t0 , X 0 , µ) − X(α2 ; t0 , X 0 , µ0 )|| = .
2
Pe de altǎ parte, pentru orice t ∈ [t0 , α2 ] au loc inegalitǎţile:
Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 123

||X(t; t0 , X 0 , µ) − X(t; t0 , X 0 , µ0 )|| ≤

Zt
≤ ||F (τ, X(τ ; t0 , X 0 , µ), µ)−F (τ, X(τ ; t0, X 0 , µ0 ), µ0)||dτ ≤
t0
Zt
≤ ||F (τ, X(τ ; t0 , X 0 , µ), µ)−F (τ, X(τ ; t0, X 0 , µ0 ), µ)||dτ ≤
t0
Zt
≤ ||F (τ, X(τ ; t0 , X 0 , µ0), µ)−F (τ, X(τ ; t0, X 0 , µ0 ), µ0 )||dτ ≤
t0
Zt
≤ K· ||X(τ ; t0 X 0 , µ)−X(τ ; t0 , X 0 , µ0 )||dτ +ε·2−1 ·e−K·h ≤
t0
ε
≤ ε·2−1 ·e−K·h ·eK(t−t0 ) < .
2

Contradicţie.
Prin urmare:
ε
||X(t; t0 , X 0 , µ) − X(t; t0 , X 0 , µ0 )|| < , (∀)t ∈ I∗ ∩ Iµ .
2

Vom arǎta ı̂n continuare cǎ α = inf Iµ ≤ T1 şi β = sup Iµ ≥ T2 . Raţionǎm

prin reducere la absurd presupunând de exemplu β < T2 .
Pentru orice t ∈ [t0 , β) are loc inegalitatea:

ε
||X(t; t0, X 0 , µ) − X(t; t0 , X 0 , µ0)|| <
2

şi pentru t′ , t′′ ∈ [t0 , β] avem:

||X(t′; t0 , X 0 , µ) − X(t′′ ; t0 , X 0, µ)|| < M · |t′ − t′′ |

cu
M = sup ||F (t, X, µ)||
∆×S
124 CAPITOLUL 4

Rezultǎ de aici cǎ existǎ limita λ = lim X(t; t0 , X 0 , µ) şi (β, λ) ∈ I × Ω.

t→β
Contradicţie.
Calculele fǎcute sunt valabile pe intervalul I∗ şi astfel teorema este demon-
stratǎ.

Consecinţa 4.3.3 Dacǎ funcţia F = F (t, X, µ) este liniarǎ ı̂n raport cu

X ∈ IRn , atunci pentru orice interval I∗ (I∗ ⊂ I) care conţine punctul t0
◦
ı̂n interior (I ∗ ∋ t0 ) şi pentru orice ε > 0 existǎ δ = δ(ε, I∗ ) > 0 astfel ı̂ncât
dacǎ ||µ − µ0 || < δ, avem:

||X(t; t0, X 0 , µ) − X(t; t0 , X 0 , µ0)|| < ε

pentru orice t ∈ I∗ .

Demonstraţie: Cu teorema lui Banach-Steinhaus se obţine cǎ

funcţia ||F (t, ·, µ)|| este mǎrginitǎ pe compacte şi

lim F (t, X, µ) = F (t, X, µ0 ).

µ→µ0

Teorema 4.3.10 (de diferenţiabilitate ı̂n raport cu condiţiile iniţiale) În

condiţiile Teoremei 4.3.7, funcţia (t, t1 , X 1 ) → X(t; t1 , X 1 ) este diferenţiabilǎ
ı̂n raport cu t1 , X 1 şi au loc urmǎtoarele egalitǎţi:

d

∂X 1 X(t; t0 , X 0 ) = ∂X F (t, X(t; t0 , X 0 )) · ∂X 1 X(t; t0 , X 0)
dt

∂X 1 X(t0 ; t0 , X 0 ) = I

d

∂t1 X(t; t0 , X 0 ) = ∂X F (t, X(t; t0 , X 0 )) · ∂t1 X(t; t0 , X 0 )
dt

∂t1 X(t0 ; t0 , X 0 ) = −F (t0 , X 0 )

∂t1 X(t; t0 , X 0 ) = −∂X 1 X(t; t0 , X 0) · F (t0 , X 0 )

Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 125

Demonstraţie: Pentru t ∈ Iδ , X 1 ∈ S(X 0 , δ/2), h ∈ S(0, δ/2) şi

Y ∈ IRn considerǎm funcţia:

H(t, t0 , X 1 , h, Y ) =
 1 
Z 
1 1 1
= ∂X F (t, X(t; t0 , X )+s·[X(t; t0, X +h)−X(t; t0 , X )])ds ·Y
 
0

Funcţia H definitǎ ı̂n acest mod este continuǎ ı̂n raport cu t şi este liniarǎ
ı̂n raport cu Y. În plus funcţia H este continuǎ ı̂n raport cu (t, h).
Fie e1 , e2 , . . . , en baza canonicǎ din Rn şi ξ ∈ R astfel ca |ξ| < δ/2.
Problemele Cauchy:
 k
 Ẏξ = H(t, t0 , X 1 , ξ · ek , Yξk )

Yξk (t0 ) = ek
 k
 Ẏξ = H(t, t0 , X 1 , 0, Y k )

Y k (t0 ) = ek

au soluţii definite pe intervalul Iδ pentru k = 1, 2, . . . , n. În plus pentru orice

interval compact I∗ ⊂ Iδ avem lim Yξk (t) = Y k (t) uniform ı̂n raport cu t ∈ I∗ .
ξ→0

Pe de altǎ parte pentru ξ 6= 0 avem:

1
Yξk (t) = [X(t; t0 , X 1 + ξ · ek ) − X(t; t0 , X 1 )]
ξ
pentru orice t ∈ Iδ .
Prin urmare, existǎ limita

1
lim [X(t; t0 , X 1 + ξ · ek ) − X(t; t0 , X 1 )]
ξ→0 ξ

şi este egalǎ cu Y k (t) pentru t ∈ Iδ .

Aceasta demonstreazǎ cǎ funcţia X(t; t0 , X 1 ) are derivate parţiale ı̂n raport
126 CAPITOLUL 4

cu X 1 ı̂n punctele (t, t0 , X 1 ) şi ı̂n plus avem:

   
d ∂X ∂X
(t, t0 , X 1 ) 1 1
= H t, t0 , X , 0, 1 (t, t0 , X )
dt ∂x1k ∂xk

∂X
(t , t , X 1 ) = ek
1 0 0
∂xk

Funcţia H(t, t0 , X 1 , 0, Y ) fiind continuǎ ı̂n raport cu (t, X 1 ) şi liniarǎ ı̂n raport
∂X
cu Y rezultǎ cǎ soluţia problemei Cauchy precedente (t, t0 , X 1 ) converge
∂x1k
la soluţia problemei Cauchy:


 dY k
 = H(t, t0 , X 0 , 0, Y k )
dt

 k
Y (t0 ) = ek

pentru X 1 → X 0 uniform, pe intervale compacte I1 ⊂ Iδ .

Aceasta implicǎ cǎ derivatele parţiale ale funcţiei X(t; t0 , X 1 ) ı̂n raport cu
X 1 sunt funcţii continue ı̂n raport cu X 1 ı̂n punctele (t, t0 , X 0 ). Deci funcţia
X(t; t1 , X 1 ) este diferenţiabilǎ ı̂n raport cu X 1 ı̂n punctele (t, t0 , X 0 ) şi satis-
fac:

d

∂X 1 X(t; t0 , X 0) = ∂X F (t, X(t; t0 , X 0 )) · ∂X 1 X(t; t0 , X 0 )
dt

∂X 1 X(t0 ; t0 , X 0 ) = I.

Fie acum τ ∈ IR1 astfel ca 0 < |τ | < δ şi apoi funcţia

1  
Xτ (t) = · X(t; t0 + τ, X 0 ) − X(t; t0 , X 0 ) pentru t ∈ Iδ .
τ
Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 127

Avem egalitǎţile:

τ · Xτ (t) = X(t; t0 + τ, X 0 ) − X(t; t0 , X 0 ) =

= X(t; t0 , X(t0 ; t0 + τ, X 0 )) − X(t; t0 , X 0 ) =

= ∂X 1 X(t; t0 , X 0 ) · [X(t0 ; t0 + τ, X 0 ) − X 0 ]+

+O(||X(t0; t0 + τ, X 0 ) − X 0 ||) =

= ∂X 1X(t; t0 , X 0 )·[X(t0; t0 +τ, X 0)−X(t0 +τ ; t0 +τ, X 0)]+

+O(||X(t0; t0 + τ, X 0 ) − X 0 ||) =

P
n
= −τ ∂X 1X(t; t0 , X 0 ) Fk (t0 +θk τ, X(t0 +θk τ ; t0 +τ, X 0 )·ek+
k=1

+O(||X(t0; t0 + τ, X 0 ) − X 0 ||)

cu 0 < θk < 1 pentru k = 1, n.

Astfel,
n
X
0
Xτ (t) = −∂X 1 X(t; t0 , X )( Fk (t0 + θk · τ, X(t0 + θk τ ; t0 + τ, X 0 ))ek )+
k=1

O(||X(t0; t0 +τ, X 0)−X 0 ||) ||X(t0 ; t0 +τ, X 0)−X(t0 +τ ; t0 +τ, X 0 )||

+ · .
||X(t0; t0 +τ, X 0 )−X 0|| τ
1
Deoarece raportul · ||X(t0 ; t0 + τ, X 0 ) − X(t0 + τ, t0 + τ, X 0 )|| este mǎrginit
τ
pentru τ → 0 şi ||X(t0; t0 + τ, X 0 ) − X 0 || → 0 pentru τ → 0 uniform pe orice
interval compact I∗ ⊂ Iδ (I∗ ∋ t0 ) rezultǎ cǎ

lim Xτ (t) = −∂X 1 X(t; t0 , X 0 ) · F (t0 , X 0 )

τ →0

şi deci funcţia X(t; t1 , X 1 ) este deiferenţiabilǎ ı̂n raport cu t1 ı̂n (t; t0 , X 0 ).
În plus,
∂t1 X(t; t0 , X 0 ) = −∂X 1 X(t; t0 , X 0 ) · F (t0 , X 0 ).
128 CAPITOLUL 4

Derivabilitatea ı̂n raport cu t a funcţiei ∂t1 X(t; t0 , X 0 ) este o consecinţǎ a

acestei egalitǎţi.
În plus avem egalitǎţile:

d

∂t1 X(t; t0 , X 0 ) =
dt
d

= − ∂X 1 X(t; t0 , X 0 ) F (t0 , X 0 ) =
dt

= −∂X F (t, X(t; t0 , X 0 )) · (∂X 1 X(t; t0 , X 0)) · F (t0 , X 0) =

= ∂X F (t, X(t; t0 , X 0 )) · ∂t1 X(t; t0 , X 0 )

∂t1 X(t0 ; t0 , X 0 ) = −F (t0 , X 0 ).

În acest fel teorema de diferenţiabilitate ı̂n raport cu condiţiile iniţiale este
complet demonstratǎ.

Teorema 4.3.11 (de diferenţiabilitate ı̂n raport cu parametru).

Dacǎ funcţia F = F (t, X, µ) satisface condiţiile din Teorema 4.3.9 şi ı̂n plus
este de clasǎ C 1 ı̂n raport cu µ, atunci funcţia

(t; t0 , X 0, µ) → X(t; t0 , X 0 , µ)

este diferenţiabilǎ ı̂n raport cu µ şi au loc urmǎtoarele egalitǎţi:

d
(∂µX(t;t0 ,X 0,µ0 )) = ∂XF (t, X(t; t0 , X 0 , µ0), µ0 )·∂µX(t; t0 , X 0 , µ0)+
dt

+ ∂µ F (t; X(t; t0, X 0 , µ0 ), µ0 )

∂µ X(t0 ; t0 , X 0 , µ0 ) = 0.

Demonstraţie: Fie e1 , e2 , ..., em baza canonicǎ ı̂n spaţiul IRm .

Pentru t ∈ Iδ , µ1 ∈ S(µ0 , 2δ ), h ∈ IR1 , |h| < 2δ , Y ∈ IRn şi k = 1, m
Proprietǎţi calitative ale soluţiilor 129

definim funcţia Hk = Hk (t, t0 , X 0 , µ1, h, Y ) cu formula:

H
k (t, t0 , X 0 , µ1, h, Y ) =
Z1  
= ∂XF(t,X(t;t0 ,X 0, µ1)+s X(t;t0 ,X 0, µ1 +h·ek)−X(t;t0 ,X 0, µ1) ,

0   1 
 Z
µ1 + h·ek )ds Y +  ∂µ F (t, X(t; t0 , X 0 , µ1 ), µ1 + s · h · ek )ds · ek .

0

Funcţia Hk este continuǎ ı̂n raport cu t ∈ Iδ , lipschitzianǎ ı̂n raport cu Y

pe intervale compacte I∗ ⊂ I. În plus, funcţia Hk (t, t0 , X 0, µ1 , h, Y ) tinde la
Hk (t, t0 , X 0 , µ1 , 0, Y ) pentru h → 0 uniform pe compacte ı̂n raport cu (t, Y ).
Problemele Cauchy:


 dYξk
 = Hk (t, t0 , X 0 , µ1 , Yhk )
dt


 Y k (t ) = 0
h 0


 dY k
 = Hk (t, t0 , X 0 , µ1 , Y k )
dt

 k
Y (t0 ) = 0
au soluţii definite pe Iδ şi lim Yhk (t) = Y k (t) uniform ı̂n raport cu t pe orice
h→0
interval J ⊂ I.
Pe de altǎ parte se verificǎ uşor cǎ pentru h 6= 0 avem:
1
Yhk (t) = [X(t; t0 , X 0 , µ1 + h · ek ) − X(t; t0 , X 0 , µ1 )]
h
şi deducem cǎ funcţia X(t; t0 , X 0 , µ) are derivate parţiale ı̂n raport cu µk ı̂n
(t, t0 , X 0 , µ1) şi
   
d ∂X 0 1 0 1 ∂X 0 1
(t, t0 , X , µ ) = Hk t, t0 , X , µ , 0, (t, t0 , X , µ )
dt ∂µk ∂µk

∂X
(t0 , t0 , X 0 , µ1 ) = 0
∂µk
130 CAPITOLUL 4

Pe de altǎ parte:

lim H k (t, t0 , X 0, µ1 , 0, Y ) = H k (t, t0 , X 0 , µ0, 0, Y )

µ1 →µ0

uniform ı̂n raport cu (t, Y ) pe mulţimi compacte.

∂X ∂X

Deci (t, t0 , X 0 , µ1 ) tinde la t, t0 , X 0 , µ0 pentru µ → µ0 uniform
∂µk ∂µk
pe orice interval compact I∗ ⊂ I.
Aceasta demonstrazǎ cǎ derivatele parţiale ı̂n raport cu µk ale funcţiei
X(t; t0 , X 0 , µ) sunt continue ı̂n raport cu µ ı̂n (t; t0 , X 0 , µ0 ).
În plus, avem:
 
d ∂X 0 0
(t, t0 , X , µ ) =
dt ∂µk

∂X
∂F

= ∂X F t, X(t; t0 , X 0 , µ0 ), µ0 · t; t0 , X 0 , µ0 + t, X(t; t0 , X 0 , µ0 ), µ0
∂µk ∂µK
∂X

t0 ; t0 , X 0 , µ0 = 0
∂µk

Prin urmare funcţia X = X(t; t0 , X 0 , µ) este diferenţiabilǎ ı̂n raport cu µ ı̂n

punctul (t, t0 , X 0 , µ0 ) şi pentru orice t ∈ Iδ avem:
d

∂µ X(t; t0 , X 0 , µ0) =
dt
∂X F (t, X(t; t0, X 0 , µ0 ), µ0 ) · ∂µ X(t; t0 , X 0 , µ0 ) + ∂µ F (t, X(t; t0 , X 0 , µ0 ), µ0 )

∂µ X(t0 ; t0 , X 0 , µ0) = 0.
Metode numerice 131

4.4 Metode numerice

4.4.1 Metoda liniilor poligonale a lui Euler de deter-
minare numericǎ localǎ a unei soluţii neprelun-
gibile ı̂n cazul sistemelor diferenţiale de ordinul
ı̂ntâi
Fie I un interval real deschis şi nevid I ⊂ IR1 , D un domeniu nevid ı̂n spaţiul
IRn , D ⊂ IRn şi F o funcţie de clasǎ C 1 , F : I × D → IRn .
Pentru (t0 , X 0 ) ∈ I × D considerǎm soluţia neprelungibilǎ X = X(t; t0 , X 0 )
a problemei cu date iniţiale

Ẋ = F (t, X); X(t0 ) = X 0 (4.12)

şi notǎm cu I0 = (α0 , β0 ) ⊂ I intervalul de definiţie al acestei soluţii.

O primǎ metodǎ de determinare numericǎ localǎ a soluţiei neprelungibile

X = X(t; t0 , X 0 ) este cea a liniilor poligonale a lui Euler. În cele ce urmeazǎ
vom prezenta aceastǎ metodǎ.
Considerǎm douǎ constante pozitive a şi b, a > 0, b > 0 astfel ca cilindrul

∆ = {(t, X)| |t − t0 | ≤ a şi kX − X 0 k ≤ b}

sǎ fie inclus ı̂n domeniul Ω = I × D; ∆ ⊂ I × D.

Notǎm cu M maximul funcţiei F pe cilindrul compact ∆ :

M = max kF (t, X)k

(t,X)∈∆
 
b
cu α numǎrul pozitiv α = min a, şi cu Iα intervalul
M
Iα = [t0 − α, t0 + α].

Considerǎm un numǎr real şi pozitiv ε > 0 şi alegem δ = δ(ε) astfel ca pentru
orice (t′ , X ′), (t′′ , X ′′ ) ∈ ∆ care verificǎ inegalitǎţile:

|t′ − t′′ | < δ(ε) şi kX ′ − X ′′ k < δ(ε)

sǎ avem kF (T ′, X ′ ) − F (t′′ , X ′′ )k < ε.

132 CAPITOLUL 4

Funcţia F = F (t, X) este uniform continuǎ pe cilindrul compact ∆ şi, de

aceea, pentru orice ε > 0, alegerea unui δ(ε) > 0 cu proprietatea menţionatǎ
este posibilǎ.
Considerǎm acum un numǎr pozitiv h > 0 pe care-l vom numi pas şi pe
δ
care ı̂l alegem astfel ı̂ncât sǎ satisfacǎ inegalitatea 0 < h < . Fie q numǎrul
M
natural cu proprietatea:

tq = t0 + q · h ≤ t0 + α şi tq+1 = t0 + (q + 1) · h > t0 + α.

Pentru i = 1, q considerǎm numerele ti = t0 + ih şi t−i = t0 − ih. Aceste

numere definesc o diviziune a segmentului Iα .

t0 − α ≤ t−q < t−q+1 < · · · < t−1 < t0 < t1 < · · · < tq−1 < tq ≤ t0 + α.

Pe intervalul [t0 , t1 ] definim funcţia X 1 = X 1 (t) cu formula

X 1 (t) = X 0 + (t − t0 ) · F (t0 , X 0 )

iar pe intervalul [t−1 , t0 ] funcţia X −1 = X −1 (t) datǎ de:

X −1 (t) = X 0 + (t − t0 ) · F (t0 , X 0 ).

Aceste funcţii verificǎ urmǎtoarele inegalitǎţi:

kX 1 (t) − X 0 k ≤ b şi kẊ 1 (t) − F (t, X 1 (t))k < ε, (∀) t ∈ [t0 , t1 ]

kX −1 (t) − X 0 k ≤ b şi kẊ −1 (t) − F (t, X −1 (t))k < ε, (∀) t ∈ [t1 , t0 ].

În continuare, pe intervalul [t1 , t2 ] definim funcţia X 2 = X 2 (t) cu formula

X 2 (t) = X 1 (t1 ) + (t − t1 ) · F (t1 , X 1 (t1 )).

şi pe intervalul [t−2 , t−1 ] funcţia X −2 = X −2 (t) cu formula

X −2 (t) = X −1 (t−1 ) + (t − t1 ) · F (t−1 , X −1 (t−1 )).

Funcţiile X 2 (t) şi X −2 (t) definite ı̂n acest fel verificǎ urmǎtoarele ine-
galitǎţi:

kX 2 (t) − X 0 k ≤ b şi kẊ 2 (t) − F (t, X 2 (t))k < ε, (∀) t ∈ [t1 , t2 ]

kX −2 (t) − X 0 k ≤ b şi kẊ −2 (t) − F (t, X −2 (t))k < ε, (∀) t ∈ [t−2 , t−1 ]
Metode numerice 133

Sǎ presupunem cǎ ı̂n acest fel am ajuns sǎ construim funcţiile
X = X j (t), respectiv X −j = X −j (t) definite pe intervalul [tj−1 , tj ], respectiv
j

[t−j , t−j+1] pentru j = 1, j0 , (j0 ≤ q − 1) şi ele verificǎ inegalitǎţile:

kX j (t)−X 0 k ≤ b şi kẊ j (t)−F (t, X j (t))k < ε, (∀) t ∈ [tj−1 , tj ]

kX−j (t)−X 0 k ≤ b şi kẊ−j (t)−F (t, X−j (t))k < ε, (∀) t ∈ [t−j , t−j+1 ]

Definind ı̂n continuare funcţiile X j0 +1 (t), respectiv X −j0 −1 (t) pe intervalul

[tj0 , tj0 +1 ], respectiv [t−j0 −1 , t−j0 ] cu formulele:

X j0 +1 (t) = X j0 (tj0 ) + (t − tj0 ) · F (tj0 , X j0 (tj0 ))

X −j0−1 (t) = X −j0 (t−j0 ) + (t − t−j0 ) · F (t−j0 , X −j0 (t−j0 ))
putem obţine uşor cǎ acestea verificǎ inegalitǎţile:
kX j0 +1 (t) − X 0 k ≤ b şi kẊ j0 +1 (t) − F (t, X j0+1 (t)k < ε,
(∀) t ∈ [tj0 , tj0 +1 ]

kX −j0 −1 (t) − X 0 k ≤ b şi kẊ −j0 −1 (t) − F (t, X −j0−1 (t)k < ε,
(∀) t ∈ [t−j0 −1 , t−j0 ].

Se obţine ı̂n acest fel cǎ pentru orice i = 1, q, formulele:

X i (t) = X i−1 (ti−1 ) +(t − ti−1 ) · F (ti−1 , X i−1 (ti−1 )),

(∀)t ∈ [ti−1 , ti ]
X −i (t) = X −i+1 (t−i+1 ) +(t − t−i+1 ) · F (t−i+1 , X −i+1 (t−i+1 )),

(∀)t ∈ [t−i , t−i+1 ]

definesc funcţii care verificǎ inegalitǎţile:

kX i (t)−X 0 k ≤ b şi kẊ i(t)−F (t, X i(t))k < ε, (∀) t ∈ [ti−1 , ti ]

kX−i (t)−X 0 k ≤ b şi kẊ−i (t)−F (t, X−i(t))k < ε, (∀) t ∈ [t−i , t−i+1 ]
Considerǎm acum funcţia X ε (t) definitǎ pentru t ∈ Iα ı̂n modul urmǎtor:
X (t) = X i (t) dacǎ t ∈ [ti−1 , ti ]
ε
134 CAPITOLUL 4

X ε (t) = X −i(t) dacǎ t ∈ [t−i , t−i+1 ]

X ε (t) = X q (tq ) + (t − tq ) · F (tq , X q (tq )) dacǎ t ∈ [tq , t0 + α]
X ε (t) = X −q (t−q ) + (t − t−q ) · F (t−q , X −q (t−q )) dacǎ t ∈ [t0 − α, t−q ]

Funcţia X ε (t) definitǎ ı̂n acest fel este continuǎ pe intervalul Iα , este deri-
vabilǎ pe acest interval cu excepţia eventualǎ a punctelor {ti }i=1,q şi {t−i }i=1,q
şi verificǎ:
kX ε (t) − X 0 k ≤ b şi kẊ ε (t) − F (t, X ε (t))k < ε, t ∈ Iα .
Dacǎ definim funcţia θε (t) prin:
θε (t) = Ẋ ε (t) − F (t, X ε (t)) pentru t 6= ti , t−i i = 1, q şi

θε (t) = 0 pentru t = ti sau t−i i = 1, q,

atunci avem:
Zt Z t
ε 0
X (t) = X + F (τ, Xτε ))dτ + θε (τ )dτ,
t0
t0

pentru orice t ∈ Iα cu kθε (t)k < ε pentru orice t ∈ Iα .

Inegalitatea kX ε (t) − X 0 k ≤ b, adevǎratǎ pentru orice t ∈ Iα , aratǎ cǎ

kX (t)k ≤ b + kX 0 k, (∀) t ∈ Iα . Rezultǎ astfel cǎ familia de funcţii
ε

{X ε (t)}ε>0 este egal mǎrginitǎ pe Iα = [t0 − α, t0 + α].

Egalitatea:
Zt Zt
ε 0 ε
X (t) = X + F (τ, X (τ ))dτ + θε (τ )dτ, (∀) t ∈ Iα
t0 t0

ı̂mpreunǎ cu inegalitatea:
kθε (τ )k < ε. (∀) τ ∈ Iα
implicǎ:
Zt2 Zt2
ε ε ε
kX (t1 ) − X (t2 )k ≤ kF (τ, X (τ ))kdτ + kθε (τ )kdτ ≤
t1 t1

≤ M|t2 − t1 | + ε|t2 − t1 | ≤ (M + ε)|t2 − t1 |

Metode numerice 135

ceea ce demonstreazǎ cǎ funcţiile X ε (t) sunt echicontinue pe Iα .

Cu teorema lui Arzela-Ascoli rezultǎ cǎ existǎ un şir εn → 0, astfel ca
şirul {X εn }εn sǎ fie uniform convergent pe intervalul Iα la o funcţie continuǎ
X pe intervalul Iα , şi aceasta satisface kX(t) − X 0 k ≤ b, pentru orice t ∈ Iα .
Continuitatea uniformǎ a funcţiei F pe cilindrul ∆ şi convergenţa uni-
formǎ a şirului de funcţii X εn la funcţia X asigurǎ convergenţa uniformǎ a
şirului de funcţii F (τ, X εn (τ )) la funcţia F (τ, X(τ )) pe intervalul Iα .
Trecem la limitǎ ı̂n egalitatea:

Zt Zt
εn 0 εn
X (t) = X + F (τ, X (τ ))dτ + θεn (τ )dτ
t0 t0

şi obţinem cǎ funcţia X(t) verificǎ

Zt
X(t) = X 0 + F (τ, X(τ ))dτ, (∀) t ∈ Iα .
t0

Aceasta demonstreazǎ cǎ limita X = X(t) este soluţia problemei cu date

iniţiale
Ẋ = F (t, X), X(t0 ) = X 0 .
Din teorema de unicitate rezultǎ cǎ funcţia X(t) coincide cu soluţia sa-
turatǎ X(t; t0 , X0 ) pe intervalul Iα :

X(t) = X(t; t0 , X 0), (∀) t ∈ Iα .

Se obţine ı̂n acest fel cǎ funcţia X ε (t) aproximeazǎ soluţia

neprelungibilǎ X(t; t0 , X 0) pe intervalul Iα .
Valorile funcţiei X ε (t) ı̂n punctele ti se obţin cu formula de recurenţǎ:

X ε (ti ) = X ε (ti−1 ) + h · F (ti−1 , X ε (ti−1 )), i = 1, q

iar ı̂n punctele t−i cu formula de recurenţǎ:

X ε (t−i ) = X ε (t−i+1 ) − h · F (t−i+1 , X ε (t−i+1 )), i = 1, q

ε
Aceste proceduri de trecere de la (ti−1 , Xi−1 ) la (ti , Xiε ) ori de la
ε ε
(t−i+1 , X−i+1) la (t−i , X−i) sunt uşor de programat.
136 CAPITOLUL 4

Pentru exemplificare, utilizând procedura de iteraţie Euler:

ti+1 = ti + h

X i+1 = X i + h · mE cu mE = F (ti , Xi ),

vom determina soluţia numericǎ pentru o ecuaţie diferenţialǎ şi respectiv

pentru un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul ı̂ntâi.
Astfel, vom considera ecuaţia liniarǎ:

ẋ = −x + 2et (4.13)

a cǎrei soluţie a fost deja determinatǎ prin calcul simbolic ı̂n Capitolul 2:

x(t) = et + e−t .

Programând ı̂n Maple şi utilizând procedura de iteraţie Euler se obţine:

> h:=0.1: n:=10:

> f:=(t,x)->-x(t)+2*exp(t):
> t:=(n,h)->n*h:
> x:=proc(n,h);
> if n=0 then x(0) else
x(n-1,h)+h*f(t(n-1,h),x(n-1,h)) end if;
> end proc:
> x(0):=2:
> x(t):=[seq(x(i,h),i=0..n)];
x (t) := [2, 2.0, 2.021034184, 2.063211317, 2.126861947,
2.212540692, 2.321030877, 2.453351549,
2.610766936, 2.794798428, 3.007239207]
> t:=[seq(t(i,h),i=0..n)];
t := [0.0, 0.1, 0.2, 0.3, 0.4, 0.5, 0.6, 0.7, 0.8, 0.9, 1.0]
Metode numerice 137

Pentru a compara valorile numerice ale soluţiei date de procedura

de iteraţie Euler cu cele obţinute prin calcul simbolic, vom calcula soluţia
(obţinutǎ ı̂n Capitolul 2) ı̂n diferite puncte:

> sol_x(t):=exp(t)+exp(-t):
> eval(sol_x(t),t=0);
eval(sol_x(t),t=0.1); eval(sol_x(t),t=0.2);
eval(sol_x(t),t=0.3);eval(sol_x(t),t=0.9);
2
2.010008336
2.040133511
2.090677029
2.866172771

Se observǎ cǎ rezultatele obţinute prin calcul numeric cu procedura de

iteraţie Euler sunt apropiate de cele obţinute prin calcul simbolic doar pentru
valori ale lui t apropiate de condiţia iniţialǎ (zero) aceasta ı̂ntrucât domeniul
de convergenţǎ este mic. În concluzie, metoda liniilor poligonale a lui Euler
ne dǎ o bunǎ aproximare a soluţiei doar pe intervale mici.
În continuare, vom prezenta un alt exemplu ı̂n care vom determina nu-
meric (utilizând procedura de iteraţie Euler) soluţia sistemului de ecuaţii
diferenţiale:

 x˙1 = −x1 + 8x2
(4.14)

x˙2 = x1 + x2

soluţie care a fost deja determinatǎ prin calcul simbolic ı̂n Capitolul 4:
5 3t 2 −3t
x1 (t) := ·e − ·e ,
3 3
5 1 −3t
x2 (t) := · e3t + ·e .
6 6

Programând ı̂n Maple se obţine:

138 CAPITOLUL 4

> h:=0.1: n:=10:

> f1:=(t,x1,x2)->-x1(t)+8*x2(t): f2:=(t,x1,x2)->x1(t)+x2(t):
> t:=(n,h)->n*h:
> x1:=proc(n,h);
> if n=0 then x1(0) else
x1(n-1,h)+h*f1(t(n-1,h),x1(n-1,h),x2(n-1,h))end if;
> end proc:
> x2:=proc(n,h)
> if n=0 then x2(0)else
x2(n-1,h)+h*f2(t(n-1,h),x1(n-1,h),x2(n-1,h))end if;
> end proc:
> x1(0):=1: x2(0):=1:
> x1(t):=[seq(x1(i,h),i=0..n)];
x1 (t) := [1, 1.7, 2.49, 3.433, 4.6001, 6.07617, 7.966249,
10.4031833, 13.55708001, 17.64726322, 22.95758363]
> x2(t):=[seq(x2(i,h),i=0..n)];
x2 (t) := [1, 1.2, 1.49, 1.888, 2.4201, 3.12212, 4.041949,
5.2427688, 6.80736401, 8.843808412, 11.49291558]
> t:=[seq(t(i,h),i=0..n)];
t := [0.0, 0.1, 0.2, 0.3, 0.4, 0.5, 0.6, 0.7, 0.8, 0.9, 1.0]

Pentru a compara valorile numerice ale soluţiei cu cele obţinute

prin calcul simbolic, vom calcula valorile soluţiei obţinute ı̂n Capitolul 4
ı̂n câteva puncte:

> sol_x1:=5/3*exp(3*t)-2/3*exp(-3*t):
> sol_x2:=5/6*exp(3*t)+1/6*exp(-3*t):
> eval(sol_x1(t),t=0);
eval(sol_x1(t),t=0.1);eval(sol_x1(t),t=0.2);
Metode numerice 139

eval(sol_x1(t),t=0.3);eval(sol_x1(t),t=0.9);
1
1.755885866
2.670990243
3.828292078
24.75474919
> eval(sol_x2(t),t=0);
eval(sol_x2(t),t=0.1); eval(sol_x2(t),t=0.2);
eval(sol_x2(t),t=0.3); eval(sol_x2(t),t=0.9);
1
1.248352044
1.609900939
2.117430869
12.41097735

Şi ı̂n acest caz se observǎ cǎ, rezultatele obţinute numeric cu procedura
de iteraţie Euler sunt apropiate de cele obţinute prin calcul simbolic doar pe
un interval mic. Deci, şi ı̂n cazul sistemelor de ecuaţii diferenţiale, metoda
liniilor poligonale a lui Euler ne dǎ o bunǎ aproximare a soluţiei doar pe
intervale mici.

4.4.2 Metoda Runge-Kutta de determinare numericǎ

a unei soluţii neprelungibile ı̂n cazul sistemelor
diferenţiale de ordinul ı̂ntâi
Cea mai rǎspânditǎ metodǎ de determinare numericǎ a unei soluţii
neprelungibile este metoda lui Runge-Kutta. Ea a fost pusǎ la punct la
sfârşitul sec. al XIX-lea de matematicienii germani C. Runge şi W. Kutta.
În esenţǎ, este tot o aproximare a soluţiei neprelungibile cu linii poligonale.
Convergenţa cǎtre soluţia saturatǎ este ı̂nsǎ mult mai rapidǎ decât ı̂n cazul
liniilor poligonale a lui Euler. Aceasta datoritǎ modului de alegere a ”pantei”.
În practicǎ, sunt folosite câteva forme particulare ale acestei metode: metoda
Runge-Kutta de ordinul al doilea rk2, al treilea rk3, al patrulea (standard)
140 CAPITOLUL 4

rk4 şi repectiv cea de ordinul al cincilea Fehlberg-Runge-Kutta rkf 45.

Fǎrǎ a intra ı̂n detalii privitoare la convergenţǎ, redǎm aici procedura de
iteraţie a metodei Runge-Kutta standard rk4:

ti+1 = ti + h

X i+1 = X i + h · mR−K

unde
1
mR−K = (m1 + 2m2 + 2m3 + m4 )
6

m1 = F (ti , X i)

m2 = F (ti + h/2, X i + h/2 · m1 )

m3 = F (ti + h/2, X i + h/2 · m2 )

m4 = F (ti + h, X i + h · m3 ).

Aceastǎ procedurǎ de trecere de la (ti , X i ) la (ti+1 , X i+1 ) este uşor de

programat.

Pentru exemplificare vom considera aceleaşi exemple ca şi in cazul metodei

Euler, dupǎ care vom compara rezultatele numerice obţinute.
Programând ı̂n Maple procedura de iteraţie Runge-Kutta standard rk4
corespunzǎtoare ecuaţiei diferenţiale (4.13) obţinem:

> h:=0.1: n:=10:

> f:=(t,x)->-x(t)+2*exp(t):
> t:=(n,h)->n*h:
> x:=proc(n,h) local k1,k2,k3,k4;
> if n=0 then x(0) else
k1:=f(t(n-1,h),x(n-1,h));
k2:=f(t(n-1,h)+h/2,x(n-1,h)+h*k1/2);
k3:=f(t(n-1,h)+h/2,x(n-1,h)+h*k2/2);
k4:=f(t(n-1,h)+h/2,x(n-1,h)+h*k3);
x(n-1,h)+h/6*(k1+2*k2+2*k3+k4)
Metode numerice 141

> end if;

> end proc:
> x(0):=2:
> x(t):=[seq(x(i,h),i=0..n)];
x (t) := [2, 2.008211921, 2.036522685, 2.085215637, 2.154778115,
2.245906324, 2.359512308, 2.496733074, 2.658941974,
2.847762451, 3.065084284]
> t:=[seq(t(i,h),i=0..n)];
t := [0.0, 0.1, 0.2, 0.3, 0.4, 0.5, 0.6, 0.7, 0.8, 0.9, 1.0]
> sol_x(t):=exp(t)+exp(-t):
> eval(sol_x(t),t=0);
eval(sol_x(t),t=0.1); eval(sol_x(t),t=0.2);
eval(sol_x(t),t=0.3); eval(sol_x(t),t=0.9);
2
2.010008336
2.040133511
2.090677029
2.866172771

Comparând aceste rezultate numerice cu cele obţinute cu metoda Eu-

ler şi apoi cu cele obţinute prin calculul simbolic (din paragraful precedent),
observǎm cǎ metoda lui Runge-Kutta are domeniul de convergenţǎ ı̂ntreg
intervalul considerat, soluţiile obţinute prin rk4 fiind foarte apropiate de cele
obţinute prin calcul simbolic.

Programând ı̂n Maple procedura de iteraţie Runge-Kutta standard

rk4 corespunzǎtoare sistemului de ecuaţii diferenţiale (4.14) obţinem:

> h:=0.1: n:=10:

> f1:=(t,x1,x2)->-x1(t)+8*x2(t):f2:=(t,x1,x2)->x1(t)+x2(t):
> t:=(n,h)->n*h:
> x1:=proc(n,h) local k1,k2,k3,k4;
> if n=0 then x1(0) else
k1:=f1(t(n-1,h),x1(n-1,h),x2(n-1,h));
k2:=f1(t(n-1,h)+h/2,x1(n-1,h)+h*k1/2,x2(n-1,h)+h*k1/2);
142 CAPITOLUL 4

k3:=f1(t(n-1,h)+h/2,x1(n-1,h)+h*k2/2,x2(n-1,h)+h*k2/2);
k4:=f1(t(n-1,h)+h/2,x1(n-1,h)+h*k3,x2(n-1,h)+h*k3);
x1(n-1,h)+h/6*(k1+2*k2+2*k3+k4)
> end if;
> end proc:
> x2:=proc(n,h) local m1,m2,m3,m4;
> if n=0 then x2(0) else
m1:=f2(t(n-1,h),x1(n-1,h),x2(n-1,h));
m2:=f2(t(n-1,h)+h/2,x1(n-1,h)+h*m1/2,x2(n-1,h)+h*m1/2);
m3:=f2(t(n-1,h)+h/2,x1(n-1,h)+h*m2/2,x2(n-1,h)+h*m2/2);
m4:=f2(t(n-1,h)+h/2,x1(n-1,h)+h*m3,x2(n-1,h)+h*m3);
x2(n-1,h)+h/6*(m1+2*m2+2*m3+m4)
> end if;
> end proc:
> x1(0):=1: x2(0):=1:
> x1(t):=[seq(x1(i,h),i=0..n)];
x1 (t) := [1., 1.75588586516103406, 2.67099024240189342,
3.82829207712650410, 5.33273206041661840,
7.32072833903442266, 9.97254650756094564,
13.5286455567960680, 18.3114819804437801,
24.7547491716790910, 33.4427034511831920]
> x2(t):=[seq(x2(i,h),i=0..n)];
x2 (t) := [1., 1.24835204296884550, 1.60990093931829237,
2.11743086851170714, 2.81696313624160988,
3.77192924966291354, 5.06892269795481632,
6.82555099257945131, 9.20109996691309817,
12.4109773422481773, 16.7462452598074308]
> t:=[seq(t(i,h),i=0..n)];
t := [0.0, 0.1, 0.2, 0.3, 0.4, 0.5, 0.6, 0.7, 0.8, 0.9, 1.0]
> sol_x1:=5/3*exp(3*t)-2/3*exp(-3*t):
> sol_x2:=5/6*exp(3*t)+1/6*exp(-3*t):
> eval(sol_x1(t),t=0);
eval(sol_x1(t),t=0.1);eval(sol_x1(t),t=0.2);
Metode numerice 143

eval(sol_x1(t),t=0.3);eval(sol_x1(t),t=0.9);
1
1.755885866
2.670990243
3.828292078
24.75474919
> eval(sol_x2(t),t=0);
eval(sol_x2(t),t=0.1); eval(sol_x2(t),t=0.2);
eval(sol_x2(t),t=0.3); eval(sol_x2(t),t=0.9);
1
1.248352044
1.609900939
2.117430869
12.41097735
Şi ı̂n cazul sistemului considerat se observǎ o bunǎ convergenţa a metodei
Runge-Kutta rk4.

4.4.3 Calculul numeric al soluţiilor unor ecuaţii

diferenţiale şi sisteme de ecuaţii diferenţiale
În aceastǎ secţiune, utilizând metodele de calcul numeric pe care ni
le oferǎ programul Maple − ı̂n care sunt incluse programele procedurilor
de iteraţie Euler sau Runge-Kutta, vom determina soluţiile unor ecuaţii
diferenţiale şi respectiv sisteme de ecuaţii diferenţiale, dupǎ care, vom re-
prezenta grafic aceste soluţii.
Primul exemplu se referǎ la ecuaţia diferenţialǎ neliniarǎ de ordinul al
treilea cu coeficienţi variabili:
...
t2 x + 5tẍ + 4ẋ = ln x, x > 0; (4.15)
> eq3:=t^2*diff(x(t),t,t,t)+5*t*diff(x(t),t,t)+4*diff(x(t),t)
=ln(x(t));
3 2
eq3 := t2 dtd 3 x (t) + 5 t dtd 2 x (t) + 4 dtd x (t) = ln (x (t))
> dsolve({eq3,x(2)=2,D(x)(2)=1/2,(D@@2)(x)(2)=3});

Deoarece Maple nu afişeazǎ nimic ı̂nseamnǎ cǎ este incapabil de a gǎsi

o soluţie utilizând calculul simbolic; mai precis, nu poate exprima soluţia
144 CAPITOLUL 4

problemei cu date iniţiale folosind funcţii elementare. În acest caz, vom
rezolva numeric aceastǎ ecuaţie folosind o sintaxǎ dsolve care sǎ permitǎ
rezolvarea ecuaţiei printr-una din metodele numerice clasice: metoda linilor
poligonale a lui Euler, metoda Runge-Kutta de ordin doi, trei sau patru, etc.
Noua sintaxǎ dsolve/numeric/classical (numerical solution of ordinary
differential equations), specificǎ calculului numeric, are una din urmǎtoarele
forme:

dsolve(odesys, numeric, method=classical);

dsolve(odesys, numeric, method=classical[choice], vars, options);

ı̂n care:

odesys - ecuaţia sau lista de ecuaţii şi condiţiile iniţiale

numeric - nume care indicǎ lui dsolve sǎ rezolve prin
metode numerice
method = classical - opţionalǎ, se indicǎ numele metodei numerice:
impoly pentru metoda liniilor poligonale
a lui Euler; rk2, rk3, rk4 pentru metoda
lui Runge-Kutta de ordin doi, trei, patru,etc.
vars - lista de variabile dependente (opţionalǎ)
options - diferite opţiuni: output-ul care dorim s,a se
afişeze, numǎrul de puncte, etc.

Dacǎ nu folosim opţiunea ı̂n care sǎ specifiǎm o metodǎ numericǎ atunci, cal-
culatorul va alege metoda Fehlberg-Runge-Kutta de ordinul cinci
(method=rkf45 ) − metodǎ cu cea mai rapidǎ convergenţǎ.
Ecuaţia (4.16) se rezolvǎ numeric cu metoda rk4 astfel:

> a:=dsolve({eq3,x(2)=2,D(x)(2)=1/2,(D@@2)(x)(2)=3},numeric,
method=classical[rk4],output=listprocedure):
> sol_x := subs(a,x(t)):
> sol_x(0.2);sol_x(0.4);sol_x(1);sol_x(2);
sol_x(5);sol_x(8);sol_x(10);sol_x(30);
Metode numerice 145

178.442355332346864
52.2875370423634607
6.30572074481224831
2.0
6.08914601990852234
9.31175162767340581
11.0536870708637434
25.1681506399649386

Prin instrucţiunea dsolve/numeric/classical, Maple a calculat valorile

numerice ale soluţiei ecuaţiei considerate ı̂n punctele domeniului de defniţie.
Pentru afişarea valorilor soluţiei x(t) ı̂n t = 0.2, 0.4, 1, 2, 5, 8, 10, 30 s-a folosit
funcţia subs.

Pentru reprezentarea graficǎ a soluţiei ecuaţiei diferenţiale rezolvatǎ nu-

meric se utilizeazǎ o funcţie de plotare specificǎ metodelor numerice, care
are urmǎtoarea sintaxǎ:

odeplot(dsn, vars, range, options);

ı̂n care:

dsn - numele output-ului ecuaţiei rezolvatǎ numeric

vars - variabila independentǎ şi funcţia care se ploteazǎ (opţional)
range - opţional
options - numǎrul de puncte, diferite modalitǎţi de afişare a soluţiei.
Folosind aceastǎ instrucţiune de plotare pentru reprezentarea graficǎ
(Figura 18) a soluţiei ecuaţiei (4.16) se obţine:
> with(plots):odeplot(sol_x,t=0.2..30,numpoints=100);
146 CAPITOLUL 4

Figura 18

Al doilea exemplu este ecuaţia diferenţialǎ liniarǎ de ordinul al doilea:

d2 i di 1
L· 2 +R· + i = −E0 · ω · sin ωt, (4.16)
dt dt C
a cǎrei soluţie i(t) exprimǎ intensitatea curentului ı̂ntr-un circuit
R-L-C (vezi Capitolul 3). Considerând valori numerice pentru R, L, C, E0
şi reducând ecuaţia la un sistem de douǎ ecuaţii diferenţiale se obţine:

> R:=2: C:=0.1: L:=1: E=10: ω:=Pi/4:

> Eq:=L*diff(i(t),t,t)+R*diff(i(t),t)+(1/C)*i(t)=-E* ω *sin(t*ω):
> sys_Eq1:=diff(x1(t),t)=x2(t):
> sys_Eq2:=diff(x2(t),t)=-10*x1(t)-2*x2(t)-10*Pi/4*sin(t*Pi/4):

Pentru rezolvarea numericǎ a acestui sistem şi pentru vizualizarea soluţiilor

corespunzǎtoare la diferite condiţii iniţiale (Figura 19 şi Figura 20) se folos-
esc funcţiile:

with(DEtools) : DEplot
with(DEtools) : phaseportrait
with(DEtools) : DEplot3d

> with(DEtools):DEplot({sys_Eq1,sys_Eq2},{x1(t),x2(t)},
t=0..15,[[x1(0)=0,x2(0)=0],[x1(0)=1,x2(0)=1],
[x1(0)=3,x2(0)=3]],scene=[t,x1(t)],method=classical[rk4]);
Metode numerice 147

Figura 19
> with(DEtools):DEplot({sys_Eq1,sys_Eq2},{x1(t),x2(t)},
t=0..15,[[x1(0)=0,x2(0)=0],[x1(0)=1,x2(0)=1],
[x1(0)=3,x2(0)=3]],scene=[t,x2(t)],method=classical[rk4]);

Figura 20

În aceste figuri sunt reprezentate soluţiile (x1 (t), x2 (t)) pentru trei condiţii
iniţiale. Se observǎ cǎ, indiferent de condiţiile iniţiale, dupǎ un anumit
timp soluţia se stabilizeazǎ ı̂n jurul unei soluţii periodice. Acest fapt,
reiese şi din portretele de fazǎ care se obţin cu:

> with(DEtools):phaseportrait([sys_Eq1,sys_Eq2],
[x1(t),x2(t)],t=0..15,[[x1(0)=0,x2(0)=0]],
scene=[x1(t),x2(t)],method=classical[rk4]);
148 CAPITOLUL 4

Figura 21
> with(DEtools):phaseportrait([sys_Eq1,sys_Eq2],
[x1(t),x2(t)],t=0..15,[[x1(0)=1,x2(0)=1]],
scene=[x1(t),x2(t)],method=classical[rk4]);

Figura 22
Portretele de fazǎ (Figura 21 şi Figura 22) aratǎ faptul cǎ, soluţiile sis-
temului (intesitatea curentului şi variaţia acesteia) se stabilizeazǎ dupǎ un
anumit timp, tinzând cǎtre un ciclu limitǎ. Mai precis, folosind condiţii
iniţiale din interiorul sau exteriorul ciclului limitǎ soluţiile se stabilizeazǎ
ı̂n jurul unei soluţii periodice. Acelaşi fenomen de stabilizare se observǎ
şi din figura tri-dimensionalǎ (Figura 23):

> with(DEtools):DEplot3d({sys_Eq1,sys_Eq2},
{x1(t),x2(t)},t=0..15,[[x1(0)=0,x2(0)=0]],
scene=[t,x1(t),x2(t)],method=classical[rk4]);
Metode numerice 149

Figura 23

Un alt exemplu este sistemul lui Lotka-Volterra de douǎ ecuaţii diferenţiale

neliniare care constituie un model matematic utilizat ı̂n biologie care descrie
evoluţia ı̂n timp a douǎ specii pradǎ-prǎdǎtor (de exemplu sardine-rechini):


 ẋ = x(1 − y)
(4.17)

ẏ = 0.3 · y(x − 1),

unde x(t) reprezintǎ numǎrul sardinelor, iar y(t) numǎrul de rechini. Cu

instrucţiunile with(DEtools) : DEplot (Figura 24 şi Figura 25) şi respec-
tiv with(DEtools) : DEplot3d (Figura 26) se obţine evoluţia ı̂n timp a
celor douǎ specii:

> with(DEtools):DEplot({diff(x(t),t)=x(t)*(1-y(t)),
diff(y(t),t)=.3*y(t)*(x(t)-1)},{x(t),y(t)},
t=0..50,[[x(0)=0.8,y(0)=0.5]],scene=[t,x(t)],
linecolor=t/2,method=rkf45);
150 CAPITOLUL 4

Figura 24

> with(DEtools):DEplot({diff(x(t),t)=x(t)*(1-y(t)),
diff(y(t),t)=.3*y(t)*(x(t)-1)},{x(t),y(t)},
t=0..50,[[x(0)=0.8,y(0)=0.5]],scene=[t,y(t)],
linecolor=t/2,method=rkf45);

Figura 25
> with(DEtools):DEplot3d({diff(x(t),t)=x(t)*(1-y(t)),
diff(y(t),t)=.3*y(t)*(x(t)-1)},{x(t),y(t)},t=0..50,
[[x(0)=0.8,y(0)=0.5]],scene=[t,x(t),y(t)],
stepsize=.2,linecolor=t/2,method=rkf45);
Metode numerice 151

Figura 26

Portretul de fazǎ a evoluţiei celor douǎ specii este prezentatǎ ı̂n Figurile
27:
> with(DEtools):DEplot([diff(x(t),t)=x(t)*(1-y(t)),
diff(y(t),t)=.3*y(t)*(x(t)-1)],[x(t),y(t)],t=0..13,
[[x(0)=1.2,y(0)=1.2],[x(0)=1,y(0)=.7],[x(0)=.8,y(0)=.5]],
stepsize=.2,title=‘Lotka-Volterra model‘,
color=[.3*y(t)*(x(t)-1),x(t)*(1-y(t)),.1],
linecolor=t/2,arrows=MEDIUM,method=rkf45);
152 CAPITOLUL 4

Figura 27

Acest sistem are soluţiile staţionare (0, 0), (1, 1) şi soluţii periodice (Figura
26). Interpretarea acestora este urmǎtoarea:
i) soluţia staţionarǎ (0, 0) reprezintǎ dispariţia ambelor specii;
ii) soluţia staţionarǎ (1, 1) reprezintǎ situaţia de echilibru (numǎrul de
sardine este egal cu numǎrul de rechini);
iii) soluţiile periodice care ı̂nconjoarǎ soluţia staţionarǎ (1, 1) reprezintǎ
variaţii ale numǎrului de sardine şi respectiv rechini ı̂ntre douǎ limite.
Aceste variaţii (creşteri sau descreşteri) descriu lipsa sau abundenţa
de hranǎ (sardine) care duce la micşorarea sau creşterea numǎrului de
prǎdǎtori (rechini).
Un alt portret de fazǎ interesant este al sistemului:

 ẋ = y−z
ẏ = z·x (4.18)

ż = x − 2y,
Metode numerice 153

care aratǎ cǎ, din orice punct ar pleca soluţiile, toate vor evolua cǎtre
zero (Figura 28):
> with(DEtools):phaseportrait([D(x)(t)=y(t)-z(t),
D(y)(t)=z(t)-x(t),D(z)(t)=x(t)-y(t)*2],[x(t),y(t),z(t)],
t=-10..50,[[x(0)=3,y(0)=3,z(0)=3]],stepsize=.05,
scene=[z(t),y(t)],linecolour=sin(t*Pi/2),
method=classical[rk4]);

Figura 28
154 CAPITOLUL 4

4.5 Integrale prime

Considerǎm sistemul de ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul ı̂ntâi explicit:


 x˙1 = f1 (t, x1 , x2 , ..., xn )

x˙2 = f2 (t, x1 , x2 , ..., xn )
(4.19)

 ....................................

x˙n = fn (t, x1 , x2 , ..., xn )
ı̂n care funcţiile f1 , f2 , ..., fn sunt funcţii reale de clasǎ C 1 definite pe I × D;
I ⊂ IR1 , I - interval deschis şi D ⊂ IRn - domeniu.

Definiţia 4.5.1 Se numeşte integralǎ primǎ a sistemului (4.19) o funcţie

U : I × D → IR1 de clasǎ C 1 care nu este constantǎ, dar este constantǎ pe
soluţiile sistemului (4.19).

Teorema 4.5.1 Condiţia necesarǎ şi suficientǎ pentru ca o funcţie

U : I × D → IR1 de clasǎ C 1 neconstantǎ sǎ fie integralǎ primǎ este ca U
sǎ verifice:
n
∂U X ∂U
+ · fi = 0 (∀) (t, x1 , ..., xn ) ∈ I × D.
∂t i=1
∂xi

Demonstraţie: Fie (t0 , x01 , ..., x0n ) ∈ I×D şi x1 (t), ..., xn (t) soluţia sistemului
(4.19) care verificǎ xi (t0 ) = x0i , i = 1, n şi U(t, x1 (t), ..., xn (t)) o integralǎ
primǎ. Deoarece U(t, x1 (t), ..., xn (t)) este constantǎ, rezultǎ cǎ
dU
(t, x1 (t), ..., xn (t)) ≡ 0.
dt
De aici avem cǎ
X ∂U n
∂U
(t,x1 (t), ..., xn (t)) + (t, x1 (t), ..., xn (t))·fi(t, x1 (t), ..., xn (t)) = 0,
∂t i=1
∂xi

(∀) t ∈ I.
Pentru t = 0, rezultǎ de aici egalitatea:
X ∂Un
∂U
(t0 , x01 , ..., x0n ) + (t0 , x01 , ..., x0n ) · fi (t0 , x01 , ..., x0n ) = 0
∂t i=1
∂xi
Integrale prime 155

Întrucât (t0 , x01 , ..., x0n ) este un punct oarecare din mulţimea I × D rezultǎ
n
∂U X ∂U
+ · fi = 0, (∀)(t, x1 , ..., xn ) ∈ I × D.
∂t i=1
∂t

Sǎ arǎtǎm acum implicaţia reciprocǎ, adica: dacǎU : I×D → IR1 este o funcţie
de clasǎ C 1 , care nu este constantǎ şi verificǎ
n
∂U X ∂U
+ · fi = 0
∂t i=1
∂t

atunci U este constantǎ pe soluţiile sistemului (4.19).

În acest scop considerǎm o soluţie oarecare x1 (t), ..., xn (t) a
sistemului (4.19) şi funcţia ϕ(t) = U(t, x1 (t), ..., xn (t)). Pentru a arǎta cǎ
funcţia ϕ(t) este constantǎ calculǎm derivata ei şi gǎsim:
dϕ ∂U
= (t, x1 (t), ..., xn (t)) +
dt ∂t
Xn
∂U
+ (t, x1 (t), ..., xn (t)) · fi (t, x1 (t), ..., xn (t)) = 0, (∀) t ∈ I.
i=1
∂xi

Astfel, rezultǎ cǎ funcţia ϕ(t) este constantǎ.

Observaţia 4.5.1 Pentru ca o funcţie U : D → IR1 de clasǎ C 1 neconstantǎ

care nu depinde de t sǎ fie integralǎ primǎ este necesar şi suficient ca U sǎ
Xn
∂U
verifice fi = 0.
i=1
∂xi

Definiţia 4.5.2 Sistemul (4.19) se zice autonom dacǎ funcţiile fi nu depind

de t; fi : D → IRn , fi = f˙i (x1 , x2 , ..., xn ), i = 1, n.
Observaţia 4.5.2 Problema determinǎrii mişcǎrii unui punct material de
masǎ m ı̂ntr-un câmp de forţe potenţial având potenţialul V , revine la de-
terminarea soluţiilor sistemului canonic a lui Hamilton:

 dxi ∂H

 =
 dt ∂pi
i = 1, 2, 3 (4.20)


 dpi = − ∂H

dt ∂xi
156 CAPITOLUL 4

unde
1 2
H(x1 , x2 , x3 , p1 , p2 , p3 ) = (p + p22 + p23 ) + V (x1 , x2 , x3 )
2m 1
este funcţia Hamilton asociatǎ punctului material.

Sistemul (4.20) este autonom, iar condiţia ca o funcţie U(x1 , x2 , x3 , p1 , p2 , p3 )

sǎ fie integralǎ primǎ pentru (4.20) este ca U sǎ verifice

X3  
∂U ∂H ∂U ∂H
· − · = 0.
i=1
∂xi ∂p i ∂p i ∂xi

În particular, rezultǎ cǎ funcţia lui Hamilton este integralǎ primǎ pentru
sistemul canonic.
Revenim la cazul general al sistemelor autonome:


 x˙1 = f1 (x1 , ..., xn )

x˙2 = f2 (x1 , ..., xn )
(4.21)

 ............................

x˙n = fn (x1 , ..., xn )

fi : D ⊂ IRn → IR1 , i = 1, n pentru care considerǎm integrale prime Uj ,

j = 1, m care nu depind de variabila independentǎ t; Uj = Uj (x1 , ..., xn ).

Definiţia 4.5.3 Un sistem de m ≤ n integrale prime ale sistemului (4.19)

se zice independent dacǎ rangul matricei:
 
∂U1 ∂U1 ∂U1
 ∂x1 ∂x2 ... ∂xn 
 
 
 ∂U ∂U2 ∂U2 
 2 
 ... 
 ∂x1 ∂x2 ∂xn 
 .............................. 
 
 ∂Um ∂Um ∂Um 
...
∂x1 ∂x2 ∂xn
este egal cu m.

În continuare vom arǎta importanţa integralelor prime.

Integrale prime 157

Teorema 4.5.2 Dacǎ se cunosc m < n integrale prime ale sistemului (4.19)
atunci problema determinǎrii soluţiilor sistemului (4.19) revine la problema
determinǎrii soluţiilor unui sistem de n − m ecuaţii diferenţiale de ordinul
ı̂ntâi.
Dacǎ se cunosc n integrale prime atunci problema determinǎrii soluţiilor
sistemului (4.19) revine la rezolvarea unui sistem de ecuaţii implicite.
Demonstraţie: Considerǎm la ı̂nceput m < n integrale prime U1 , ..., Um in-
dependente ale sistemului (4.19). Independenţa asigurǎ faptul cǎ din sistemul
de ecuaţii: 

 U1 (t, x1 , ..., xn ) − c1 = 0

U2 (t, x1 , ..., xn ) − c2 = 0
(4.22)

 ............................

Um (t, x1 , ..., xn ) − cm = 0
putem exprima m dintre necunoscutele x1 , ..., xn ı̂n funcţie de celelalte ne-
cunoscute, şi ı̂n funcţie de t şi de constantele c1 , ..., cm .
Pentru a face o alegere presupunem cǎ x1 , ..., xm se exprimǎ ı̂n funcţie de
t, xm+1 , ..., xn : 

 x1 = ϕ1 (t, xm+1 , ..., xn , c1 , ..., cm )

x2 = ϕ2 (t, xm+1 , ..., xn , c1 , ..., cm )

 ....................................................

xm = ϕm (t, xm+1 , ..., xn , c1 , ..., cm )
Dacǎ x1 (t), ..., xn (t) este o soluţie a sistemului (4.19), atunci avem:


 x1 (t) = ϕ1 (t, xm+1 (t), ..., xn (t), c1 , ..., cm )

x2 (t) = ϕ2 (t, xm+1 (t), ..., xn (t), c1 , ..., cm )

 ..............................................................

xm (t) = ϕm (t, xm+1 (t), ..., xn (t), c1 , ..., cm )
Rezultǎ ı̂n acest fel cǎ primele m componente ale soluţiei x1 (t), ..., xm (t)
se construiesc cu restul componentelor xm+1 (t), ..., xn (t) şi a constantelor
c1 , ..., cm prin intermediul funcţiilor ϕ1 , ϕ2 , ..., ϕm .
Prin ı̂nlocuire ı̂n sistemul (4.19) rezultǎ cǎ xm+1 (t), ..., xn (t) verificǎ urmǎtorul
sistem de ecuaţii diferenţiale:


 dxm+1
 dt = fm+1 (t, ϕ1 (t, xm+1,...,xn , c1,...,cm ),...,ϕm (t, xm+1,...,xn , c1,...,cm ), xm+1,...,xn )

....................................................................................................................

 dxn

 = fn (t, ϕ1 (t, xm+1,...,xn , c1,...,cm ),...,ϕm (t, xm+1,...,xn , c1,...,cm ), xm+1,...,xn )
dt
158 CAPITOLUL 4

Astfel, rezultǎ cǎ funcţiile xm+1 , ..., xn verificǎ un sistem de n − m ecuaţii

diferenţiale de ordinul ı̂ntâi.
Dacǎ m = n atunci sistemul algebric (4.22) este
Uk (t, x1 , x2 , ..., xn ) − ck = 0, k = 1, n
din care obţinem:
xk = ϕ(t, c1 , ..., cm ) k = 1, n.
Imprecis, dar sugestiv putem spune, cu cât avem mai multe integrale
prime cu atât mai mult se reduce dimensiunea sistemului diferenţial. Dacǎ
m = n problema rezolvǎrii sistemului diferenţial se reduce la rezolvarea unui
sistem algebric.
Vom relua ı̂n continuare câteva exemple ı̂n cazul unei singure ecuaţii n = 1
când este nevoie doar de o singurǎ integralǎ primǎ.

Exemple:
1. Arǎtaţi cǎ dacǎ f : (a, b) → IR1 este funcţie continuǎ, atunci funcţia
Z t
U(t, x) = x − f (τ )dτ
t∗

este integralǎ primǎ pentru ecuaţia diferenţialǎ ẋ = f (t). Deduceţi ı̂n

acest fel cǎ soluţiile acestei ecuaţii diferenţiale sunt soluţiile ecuaţiei
algebrice Z t
x− f (τ )dτ − c = 0.
t∗

2. Arǎtaţi cǎ dacǎ g : (c, d) → IR1 este o funcţie continuǎ care nu se

anuleazǎ, atunci funcţia
Z x
du
U(t, x) = t −
x∗ g(u)

este integralǎ primǎ pentru ecuaţia diferenţialǎ ẋ = g(x).

Deduceţi astfel cǎ soluţiile acestei ecuaţii diferenţiale sunt soluţiile
ecuaţiei algebrice Z x
du
t− − c = 0.
x∗ g(u)
Integrale prime 159

3. Arǎtaţi cǎ dacǎ f : (a, b) → IR1 şi g : (c, d) → IR1 sunt funcţii continue
şi funcţia g nu se anuleazǎ, atunci funcţia
Z t Z x
du
U(t, x) = f (τ )dτ −
t∗ x∗ g(u)

este integralǎ primǎ pentru ecuaţia diferenţialǎ ẋ = f (t)·g(x). Deduceţi

de aici cǎ soluţiile acestei ecuaţii diferenţiale sunt soluţiile ecuaţiei al-
gebrice.
Revenind la cazul general n > 1, problema naturalǎ care se pune este:
care este numǎrul maxim de integrale prime independente pentru sistemul
(4.19)?
Rǎspunsul la aceastǎ ı̂ntrebare este datǎ de urmǎtoarea teoremǎ.
Teorema 4.5.3 Pentru orice punct (t0 , x01 , ..., x0n ) ∈ I×D existǎ o vecinǎtate
deschisǎ V ⊂ I × D astfel ca pe V sistemul (4.19) are n integrale prime
independente şi orice integralǎ primǎ definitǎ pe V se exprimǎ ca funcţie de
cele n integrale prime independente.
Demonstraţie: Fie X(t; t0 , X 0 ) soluţia saturatǎ a sistemului (4.19) care
verificǎ X(t0 ) = X 0 şi I0 intervalul ei de definiţie. Considerǎm un interval
compact [T1 , T2 ] inclus ı̂n I0 care conţine punctul t0 ı̂n interior.
Conform teoremei de continuitate ı̂n raport cu condiţiile iniţiale existǎ o
vecinǎtate U0 a lui x0 = (x01 , ..., x0n ) astfel ı̂ncât pentru orice X ′ = (x1 ′ , ..., xn ′ ) ∈
U0 soluţia sistemului (4.19) care coincide cu X ′ ı̂n t = t0 este definitǎ pe
[T1 , T2 ]; notǎm cu X(t; t0 , X ′ ) aceastǎ soluţie saturatǎ.
ϕ
Funcţia (t, X ′ ) −→ X(t; t0 , X ′) este de clasǎ C 1 pe baza teoremei de
diferenţiabilitate ı̂n raport cu condiţiile iniţiale. Din aceeaşi teoremǎ rezultǎ
∂ ϕ
cǎ matricea ′
[X(t; t0 , X ′ )] este nesingularǎ şi prin urmare aplicaţia X ′ −→
∂X
X(t; t0 , X ′ ) este local inversabilǎ. Existǎ deci douǎ vecinǎtaţi deschise W1 , W2
ale punctului (t0 , X 0 ) şi o funcţie ψ de clasǎ C 1 , ψ : W2 → W1 cu pro-
prietǎţile: ψ(t, X(t; t0 , X ′ )) ≡ (t, X ′ ) şi X(t; t0 , ψ(t, X ′′ )) ≡ X ′′ (∀) (t, X ′ ) ∈
W1 şi (t, X ′′ ) ∈ W2 .
Componentele scalare ψk ale funcţiei ψ rǎmân constante atunci când
x1 , ..., xn se ı̂nlocuieşte cu o soluţie a sistemului definitǎ ı̂n vecinǎtatea con-
sideratǎ, deci ψksunt integrale prime. În plus ψ(t0 , X ′ ) = (t0 , X ′ ) de unde
∂ψk
rezultǎ cǎ rang = n. Adicǎ integrabile prime ψ1 , ..., ψn sunt inde-
∂x′r
pendente.
160 CAPITOLUL 4

Fie acum U o integralǎ primǎ oarecare a sistemului (4.1). Conform

definiţiei U(t, X(t; t0 , X ′)) nu depinde de t şi putem scrie

U(t, X(t; t0 , X ′)) = h(X ′ ).

Înlocuind X ′ cu ψ(t, X ′′ ) şi ţinând seama de egalitatea

X(t; t0 , ψ(t, X ′′ )) ≡ X ′′

obţinem:
U(t, X ′′ ) = h(ψ(t, X ′′ )).
Aceastǎ din urmǎ egalitate aratǎ cǎ integrala primǎ U este o funcţie h de
cele n integrale prime independente ψ1 , ..., ψn .

O metodǎ de determinare a integralelor prime este datǎ de ecuaţia:

n
∂U X ∂U
+ · fi = 0
∂t i=1
∂xi

În aceastǎ ecuaţie U este funcţie necunoscutǎ şi intervine ı̂n ecuaţie prin in-
termediul derivatelor parţiale de ordinul ı̂ntâi. De aceea ecuaţia aceasta se
numeşte ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi. Orice soluţie a acestei
ecuaţii este o integralǎ primǎ.

Observǎm cǎ dacǎ funcţiile µ0 , µ1 , ..., µn sunt astfel ca

n
X
µ0 + µi · fi = 0
1

∂U ∂U
şi existǎ o funcţie U cu proprietatea = µ0 şi = µi , atunci funcţia U
∂t ∂xi
este integralǎ primǎ pentru sistemul (4.19).
Integrale prime 161

Exerciţii:
1. Fie sistemul de ecuaţii: 
 x˙1 = x2

x˙2 = −x1
Sǎ se determine o integralǎ primǎ.

 µ0 = 0, µ1 = x1 , µ2 = x2

R:
 U(x1 , x2 ) = 1 (x2 + x2 )

2 1 2

2. În descrierea mişcǎrii solidului rigid intervine sistemul:


 A · ṗ = (B − C)g · r
B · q̇ = (C − A)r · p

C · ṙ = (A − B)p · q
Sǎ se determine douǎ integrale prime pentru sistemul considerat.
R: U1 (p, q, r) = Ap2 + Bq 2 + cr 2 şi U2 (p, q, r) = A2 p2 + B 2 q 2 + C 2 r 2 .
3. Sǎ se determine douǎ integrale prime pentru sistemul:

dx dy dz
a) =− =
x 2y −z
√
R:U1 (x, y, z) = x y şi U2 (x, y, z) = xz.

dx dy dz
b) = =
z−y x−z y−x

R: U1 (x, y, z) = x + y + z şi U2 (x, y, z) = x2 + y 2 + z 2 .

dx dy dz
c) = = 2
x2 (y + z) 2
−y (z + x) z (y − x)
1 1 1
R: U1 (x, y, z) = xyz şi U2 (x, y, z) = + + .
x y z
162 CAPITOLUL 4

dx dy dz
d) 2
= 2 =
xy xy z(x + y 2)
2

xy
R: U1 (x, y, z) = x2 − y 2 şi U2 (x, y, z) = z
.
Capitolul 5

Ecuaţii cu derivate parţiale de

ordinul ı̂ntâi

5.1 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi

liniare
Definiţia 5.1.1 O ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi liniarǎ este
o relaţie de dependenţǎ funcţionalǎ de forma:
Xn
∂u
· fi (x0 , x1 , . . . , xn ) = 0 (5.1)
i=0
∂xi

ı̂ntre derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi ale funcţiei necunoscute

u = u(x0 , x1 , . . . , xn ).
Funcţiile f0 , f1 , . . . , fn ı̂n ecuaţia (5.1) fi : Ω ⊂ IRn+1 → IR1 se considerǎ
cunoscute şi sunt presupuse funcţii de clasǎ C 1 pe Ω.

Definiţia 5.1.2 O soluţie a ecuaţiei (5.1) este o funcţie

u : Ω′ ⊂ Ω → IR1

de clasǎ C 1 astfel ı̂ncât ı̂n toate punctele (x0 , x1 , . . . , xn ) ∈ Ω sǎ avem verifi-
catǎ identitatea:
Xn
∂u
(x0 , x1 , . . . , xn ) · fi (x0 , x1 , . . . , xn ) ≡ 0
i=0
∂xi

163
164 CAPITOLUL 5

Fie ξ = (ξ0 , ξ1 , . . . , ξn ) ∈ Ω astfel ı̂ncât

n
X
fi2 (ξ0 , ξ1, . . . , ξn ) 6= 0.
i=0

Existenţa unui punct ξ ∈ Ω cu aceastǎ proprietate poate fi admisǎ pentru

cǎ, ı̂n caz contrar, toate funcţiile fi ar fi identic nule pe Ω de unde ar rezulta
cǎ ecuaţia (5.1) este verificatǎ, oricare ar fi funcţia u de clasǎ C 1 pe Ω.
Putem admite de asemenea cǎ f0 (ξ0 , ξ1 , . . . , ξn ) 6= 0. Aceasta ı̂ntrucât din
Xn
ipoteza fi (ξ0 , ξ1, . . . , ξn ) 6= 0 rezultǎ cǎ existǎ i0 ∈ {0, 1, . . . , n} astfel ca
i=0
fi0 (ξ) 6= 0. Ceea ce presupunem noi ı̂n plus este faptul cǎ i0 = 0, adicǎ
f0 (ξ) 6= 0.
Dacǎ f0 (ξ) = 0, atunci se face raţionamentul pentru fi0 .
Revenim deci la f0 (ξ) 6= 0 şi deoarece f0 este continuǎ, existǎ o vecinǎtate
Vξ a punctului ξ astfel ca f0 (x) 6= 0 pentru orice x ∈ Vξ . Considerǎm acum
sistemul de ecuaţii diferenţiale:

ẋi = gi (t, x1 , . . . , xn ), i = 1, n (5.2)

unde
fi (t, x1 , . . . , xn )
gi (t, x1 , . . . , xn ) =
f0 (t, x1 , . . . , xn )
t fiind componenta x0 a vectorului x = (x0 , x1 , . . . , xn ) ∈ Vξ , t = x0 . Sistemul
(5.2) este definit pentru (t, x1 , . . . , xn ) ∈ Vξ ,iar funcţiile gi sunt de clasǎ C 1
pe Vξ .

Teorema 5.1.1 Soluţiile ecuaţiei (5.1) definite pe Ve ⊂ Vξ sunt integrale

prime ale sistemului (5.2) şi reciproc.

Demonstraţie: Fie u : Ve → R1 o soluţie a ecuaţiei (5.1). Cu notaţiile

introduse avem:
∂u
(t, x1 , . . . , xn ) · f0 (t, x1 , . . . , xn )+
∂t
Xn
∂u
(t, x1 , . . . , xn ) · fk (t, x1 , . . . , xn ) ≡ 0
k=1
∂xk
Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi liniare 165

deci
n
X ∂u
∂u fk (t, x1 , . . . , xn )
(t, x1 , . . . , xn ) + (t, x1 , . . . , xn ) · ≡0
∂t k=1
∂xk f0 (t, x1 , . . . , xn )
şi prin urmare:
n
X ∂u
∂u
(t, x1 , . . . , xn ) + (t, x1 , . . . , xn ) · gk (t, x1 , . . . , xn ) ≡ 0
∂t ∂xk
k=1

ceea ce aratǎ cǎ u este integralǎ primǎ a sistemului (5.2).

Cu un raţionament asemǎnǎtor se aratǎ cǎ dacǎ u este integralǎ primǎ pentru
sistemul (5.2) atunci este soluţie pentru ecuaţia (5.1).
Prin urmare, problema determinǎrii soluţiilor ecuaţiei (5.1) revine la prob-
lema determinǎrii integralelor prime pentru sistemul (5.2).
Ţinând seama de cele demonstrate pentru integralele prime ale unui sistem,
rezultǎ cǎ soluţiile ecuaţiei cu derivate parţiale (5.1) au urmǎtoarele pro-
prietǎţi:
i) oricare ar fi (x00 , x01 , . . . , x0n ) ∈ Ω, dacǎ f0 (x00 , x01 , . . . , x0n ) 6= 0, atunci
existǎ o vecinǎtate deschisǎ V ⊂ Ω a punctului (x00 , x01 , . . . , x0n ) şi n
funcţii u1 , . . . , un : V → R1 de clasǎ C 1 astfel ı̂ncât:
a) u1 , u2, . . . , un sunt soluţii ale ecuaţiei (5.1);
b) uk (x00 , x1 , . . . , xn ) = xk ;
 
∂uk
c) det 6= 0, k, l = 1, 2, . . . , n.
∂xl

ii) dacǎ u este o soluţie oarecare a ecuaţiei (5.1) definitǎ pe Ve ⊂ V ,

atunci existǎ o vecinǎtate deschisǎ D a lui (x01 , . . . , x0n ) şi o funcţie
γ : D ⊂ IRn → R1 astfel ca
u(x0 , x1 , . . . , xn ) =
= γ(u1(x0 , x1 , . . . , xn ), u2(x0 , x1 , . . . , xn ), . . . , un (x0 , x1 , . . . , xn )).
Definiţia 5.1.3 (Problema Cauchy pentru ecuaţia (5.1))
Se numeşte problemǎ Cauchy pentru ecuaţia (5.1) problema determinǎrii unei
soluţii u a ecuaţiei (5.1) astfel ca
u(x00 , x1 , . . . , xn ) = h(x1 , . . . , xn ), (∀)(x1 , . . . , xn ) ∈ D ′ ⊂ D,
unde x00 şi funcţia h : D ⊂ IRn → R1 de clasǎ C 1 sunt date; D fiind o
vecinǎtate deschisǎ a lui (x01 , . . . , x0n ).
166 CAPITOLUL 5

Teorema 5.1.2 Dacǎ ı̂n (x00 , x01 , . . . , x0n ) ∈ Ω avem

f0 (x00 , x01 , . . . , x0n ) 6= 0

atunci pentru h de clasǎ C 1 definitǎ ı̂ntr-o vecinǎtate deschisǎ D a lui (x01 , . . . , x0n )
problema Cauchy are soluţie unicǎ.

Demonstraţie: Considerǎm soluţiile u1 , u2, . . . , un ale ecuaţiei (5.1) definite

ı̂n vecinǎtatea deschisǎ V a lui (x00 , x01 , . . . , x0n ) cu proprietatea

uk (x00 , x1 , . . . , xn ) = xk , k = 1, . . . , n.

Existǎ o vecinǎtate Ve ⊂ V a lui (x00 , x01 , . . . , x0n ) astfel ca pentru

(x0 , x1 , . . . , xn ) ∈ Ve sǎ avem

(u1 (x0 , x1 , . . . , xn ), . . . , un (x0 , x1 , . . . , xn )) ∈ D.

Fie

u(x0 , x1 , . . . , xn ) = h(u1 (x0 , x1 , . . . , xn ), . . . , un (x0 , x1 , . . . , xn )).

Funcţia u(x0 , x1 , . . . , xn ) definitǎ astfel este de clasǎ C 1 şi verificǎ ecuaţia

(5.1):
Xn Xn X n X n
∂u 0 ∂u ∂h ∂ul ∂h ∂ul
· f0 + · fk = · · f0 + · · fk =
∂x0 k=1
∂xk l=1
∂yl ∂x0 k=1 l=1
∂yl ∂xk
n n
!
X ∂h ∂ul X ∂ul
= · f0 + · fk = 0.
l=1
∂yl ∂x0 k=1
∂xk

În plus,

u(x00 , x1 , . . . , xn ) = h(u1 (x00 , x1 , . . . , xn ), . . . , un (x00 , x1 , . . . , xn )) =

= h(x1 , . . . , xn )

deci u este soluţia problemei Cauchy.

Pentru unicitate sǎ presupunem cǎ u e este o altǎ soluţie a problemei Cauchy
e
definitǎ pe V . Rezultǎ cǎ existǎ γ astfel ca

u
e(x0 , x1 , . . . , xn ) = γ(u1 (x0 , x1 , . . . , xn ), . . . , un (x0 , x1 , . . . , xn )).
Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi liniare 167

De aici rezultǎ cǎ

e(x00 , x1 , . . . , xn ) = γ(x1 , . . . , xn );
h(x1 , . . . , xn ) = u
şi deci u
e coincide cu u.
Dacǎ ı̂n punctul (x00 , x01 , . . . , x0n ) avem
fk (x00 , x01 , . . . , x0n ) 6= 0,
atunci se poate formula un rezultat analog pentru o funcţie h definitǎ pe o
vecinǎtate deschisǎ a punctului (x00 , x01 , . . . , x0k−1 , x0k+1 , . . . , x0n ).
Problema 5.1.1
O funcţie u = u(x1 , x2 , . . . , xn ) se zice funcţie omogenǎ de grad zero ı̂n sens
Euler dacǎ pentru orice λ ∈ IR1+ avem
u(λ · x1 , λ · x2 , . . . , λ · xn ) = u(x1 , x2 , . . . , xn ).

Arǎtaţi cǎ funcţia u = u(x1 , x2 , . . . , xn ) de clasǎ C 1 este omogenǎ de grad

zero ı̂n sens Euler dacǎ şi numai dacǎ existǎ γ = γ(ξ1 , ξ2 , . . . , ξn−1 ) astfel ca:
 
x1 x2 xn−1
u(x1 , x2 , . . . , xn ) = γ , ,..., .
xn xn xn
Rezolvare: Din
u(λ · x1 , λ · x2 , . . . , λ · xn ) = u(x1 , x2 , . . . , xn )
d
rezultǎ cǎ [u(λ · x1 , λ · x2 , . . . , λ · xn )] = 0 adicǎ:
dλ
∂u
x1 (λ · x1 , λ · x2 , . . . , λ · xn ) + . . . +
∂x1
∂u
xn (λ · x1 , λ · x2 , . . . , λ · xn ) = 0, (∀)λ > 0.
∂xn
Pentru λ = 1 rezultǎ:
∂u ∂u
x1 (x1 , x2 , . . . , xn ) + . . . + xn (x1 , x2 , . . . , xn ) = 0, (∀)(x1 , x2 , . . . , xn ),
∂x1 ∂xn
de unde avem cǎ:
 
x1 x2 xn−1
u(x1 , x2 , . . . , xn ) = γ , ,..., .
xn xn xn
168 CAPITOLUL 5

Exerciţii:
1. Rezolvaţi urmǎtoarele ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi liniare:
∂u ∂u
a) y · −x· =0
∂x ∂y

R: u(x, y) = γ(x2 + y 2)

∂u ∂u
b) x · +y· =0
∂x ∂y
y
R: u(x, y) = γ
x
∂u ∂u ∂u
c) x · − 2y · −z· =0
∂x ∂y ∂z
√

R: u(x, y, z) = γ x y, xz
 
∂u p 2
∂u ∂u ∂u
d) xy · − 1−y y· −z· = xy ·
∂x ∂y ∂z ∂z
  p  
R: u(x, y, z) = γ 2yz + x( y + 1 − y 2 , x · earcsin y

2. Rezolvaţi urmǎtoarele probleme Cauchy:

∂u ∂u
a) x · +y· = 0; u(x, 1) = x
∂x ∂y
x
R: u(x, y) =
y
Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi liniare 169

√ ∂u √ ∂u √ ∂u
b) x· + y· + z· = 0; u(1, y, z) = y − z
∂x ∂y ∂z
√
R: u(x, y, z) = y + z − 2 yz

∂u ∂u
c) (1 + x2 ) · + xy · = 0; u(0, y) = y 2
∂x ∂y

y2
R: u(x, y) =
1 + x2
170 CAPITOLUL 5

5.2 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi

cvasiliniare
Definiţia 5.2.1 O ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi cvasiliniarǎ
este o relaţie de dependenţǎ funcţionalǎ de forma:
Xn
∂u
· fi (x1 , . . . , xn , u) − g(x1 , . . . , xn , u) = 0 (5.3)
i=1
∂xi

dintre funcţia necunoscutǎ u = u(x1 , . . . , xn ) şi derivatele parţiale

∂u
,i = 1, n ale acesteia.
∂xi
Funcţiile f1 , . . . , fn şi g ı̂n ecuaţia (5.3) se considerǎ date:
fi , g : Ω ⊂ IRn+1 −→ R1
şi sunt presupuse de clasǎ C 1 .
Ecuaţia (5.3) se numeşte cvasiliniarǎ pentru cǎ este liniarǎ ı̂n derivatele
∂u
parţiale , dar nu este liniarǎ ı̂n general ı̂n u.
∂xk
Definiţia 5.2.2 O soluţie a ecuaţiei (5.3) este o funcţie:
u : D ⊂ Rn −→ R1
de clasǎ C 1 care are proprietatea cǎ pentru orice (x1 , . . . , xn ) ∈ D punctul
(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) ∈ Ω şi
Xn
∂u
(x1 , . . . , xn ) · fi (x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn ))−
i=1
∂xi

g(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) ≡ 0
ı̂n D.
Pentru determinarea soluţiilor ecuaţiei (5.3) considerǎm ecuaţia cu derivate
parţiale de ordinul ı̂ntâi liniarǎ:
Xn
∂v ∂v
· fi (x1 , . . . , xn , u) + · g(x1 , . . . , xn , u) = 0 (5.4)
i=1
∂xi ∂u

cu (x1 , . . . , xn , u) ∈ Ω
Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi cvasiliniare 171

Teorema 5.2.1 Dacǎ v este soluţie a ecuaţiei (5.4) defintǎ pe Ω′ ⊂ Ω, iar

(x01 , . . . , x0n , u0 ) ∈ Ω′ şi

∂v 0
(x1 , . . . , x0n , u0) 6= 0
∂u
atunci funcţia u = u(x1 , . . . , xn ) definitǎ implicit prin ecuaţia

v(x1 , . . . , xn , u) − v(x01 , . . . , x0n , u0) = 0

este o soluţie a ecuaţiei (5.3).

Demonstraţie: Fie u = u(x1 , . . . , xn ) funcţia definitǎ implicit prin ecuaţia

v(x1 , . . . , xn , u) − v(x01 , . . . , x0n , u0 ) = 0.

Avem:
v(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) − v(x01 , . . . , x0n , u0) ≡ 0
şi prin derivare ı̂n raport cu xk gǎsim:
∂v
(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn ))+
∂xk
∂v ∂u
(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) · (x1 , . . . , xn ) ≡ 0
∂u ∂xk
pentru k = 1, 2, . . . , n.
Înmulţind pe rând aceste egalitǎţi cu fk (x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) şi adunându-
le gǎsim:
Xn
∂v
(X, u(X)) · fk (X, u(X))+
k=1
∂xk

Xn
∂v ∂u
(X, u(X)) · (X, u(X)) · fk (X, u(X)) ≡ 0
∂u k=1
∂xk
unde X = (x1 , . . . , xn ).
Dar v fiind soluţie a ecuaţiei (5.4) are loc

Xn
∂v
(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) · fk (x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn ))+
k=1
∂xk
172 CAPITOLUL 5

∂v
+ (x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) · g(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) ≡ 0
∂u
şi prin urmare:

∂v
(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) · g(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) =
∂u
Xn
∂v ∂u
(x1 , ..., xn , u(x1 , ..., xn ))· (x1 , ..., xn )·fk (x1 , ..., xn , u(x1 , ..., xn )).
∂u k=1
∂xk

∂v
Ţinem seamǎ de faptul cǎ (x1 , ..., xn , u(x1 , ..., xn )) 6= 0 deducem egali-
∂u
tatea:
Xn
∂u
(x1 , ..., xn ) · fi (x1 , ..., xn , u(x1 , ..., xn )) = g(x1 , ..., xn , u(x1 , ..., xn )).
k=1
∂xk

Rezultǎ ı̂n acest fel cǎ funcţia u = u(x1 , . . . , xn ) este soluţie a ecuaţiei (5.3).
Teorema aratǎ cǎ rezolvarea ecuaţiilor cvasiliniare cu derivate parţiale de
ordinul ı̂ntâi se reduce la rezolvarea ecuaţiilor cu derivate parţiale de ordinul
ı̂ntâi liniare.

Definiţia 5.2.3 Pentru (x01 , . . . , x0n ) ∈ Ω problema gǎsirii unei soluţii

u(x1 , . . . , xn ) a ecuaţiei (5.3) astfel ı̂ncât

u(x01 , x2 , . . . , xn ) = ξ(x2 , . . . , xn ),

ξ fiind o funcţie datǎ de clasǎ C 1 se numeşte problemǎ Cauchy pentru ecuaţia

(5.3).

Teorema 5.2.2 Dacǎ f1 (x01 , . . . , x0n , ξ(x02 , . . . , x0n )) 6= 0, atunci existǎ o

vecinǎtate deschisǎ V a punctului (x01 , . . . , x0n ) şi o soluţie u = u(x1 , ..., xn )
a ecuaţiei (5.3) definitǎ pe V astfel ı̂ncât

u(x01 , x2 , . . . , xn ) = ξ(x2 , . . . , xn ).

Demonstraţie: Existǎ n soluţii v1 , v2 , . . . , vn ale ecuaţiei (5.4) definite pe o

vecinǎtate a punctului (x01 , . . . , x0n , ξ(x02 , . . . , x0n )) astfel ı̂ncât

vk (x01 , x2 , . . . , xn , u) = xk+1 , k = 1, 2, . . . , n − 1
Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi cvasiliniare 173

şi
vn (x01 , x2 , . . . , xn , u) = u.
Funcţia v definitǎ prin:
v(x1 , . . . , xn , u) = vn (x1 , . . . , xn , u)−
−ξ(v1 (x1 , . . . , xn , u), . . . , vn−1 (x1 , . . . , xn , u))
este soluţie a ecuaţiei (5.4) (este obţinutǎ ca funcţie de cele n integrale prime
independente) şi
v(x01 , x2 , . . . , xn , u) = u − ξ(x2 , . . . , xn ).
Din teorema funcţiilor implicite rezultǎ cǎ existǎ o vecinǎtate V a punctului
(x01 , . . . , x0n ) şi o funcţie u = u(x1 , . . . , xn ) de clasǎ C 1 definitǎ pe aceastǎ
vecinǎtate astfel ı̂ncât
v(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) ≡ 0.
Deoarece
∂v
(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn )) 6= 0
∂u
din teorema precedentǎ rezultǎ cǎ u = u(x1 , . . . , xn ) este soluţie a ecuaţiei
(5.3).
Avem:
v(x1 , . . . , xn , u(x1 , . . . , xn ))−
−ξ(v1 (x1 , ..., xn , u(x1 , ..., xn )), . . . , vn−1 (x1 , ..., xn , u(x1 , ..., xn )) ≡ 0
deci ı̂n xi avem:
u(x01 , x2 , . . . , xn ) − ξ(x2 , . . . , xn ) ≡ 0.
Observaţia 5.2.1 O ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi de forma:
Xn
∂u
· fi = g (5.5)
i=1
∂xi

se numeşte ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi liniarǎ şi neomogenǎ.

Aceastǎ denumire se datoreazǎ faptului cǎ pentru g = 0 ecuaţia (5.5) este o
ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi liniarǎ (şi omogenǎ). În ecuaţia
(5.5), funcţiile f1 , . . . , fn şi g sunt funcţii de clasǎ C 1 şi depind de variabilele
(x1 , . . . , xn ) ∈ Ω.
Ecuaţia (5.5) se rezolvǎ ca şi ecuaţiile cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi
cvasiliniare.
174 CAPITOLUL 5

Exerciţii:
1. Rezolvaţi urmǎtoarele ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi cvasiliniare:
∂u √ ∂u
a) · (1 + u − x − y) + =2
∂x ∂y
√
R: γ(u − 2y, y + 2 u − x − y) = 0
n
X ∂u
b) xi · =m·u
i=1
∂xi
 
x1 x2 xn−1 u
R: γ , , ..., , =0
xn xn xn xmn

∂u ∂u
c) xy · − y2 · + x(1 + x2 ) = 0
∂x ∂y
 
x2 x2
R: γ xy u + + , xy = 0
2 4

∂u ∂u √
d) 2y 4 · − xy · = x u2 + 1
∂x ∂y
√


R: γ x2 + y 4 , y u + u2 + 1 = 0

2. Rezolvaţi urmǎtoarele probleme Cauchy:

∂u ∂u y−x
a) − = , u(1, y) = y 2
∂x ∂y u

R: u2 (x, y, z) = (x + y − 1)4 + 2xy − 2(x + y − 1)

∂u ∂u 3
b) xy · − y2 · = x, u(1, y) =
∂x ∂y 2y

x2 + 2
R: u(x, y) =
2xy
Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi cvasiliniare 175

∂u ∂u
c) u · + (u2 − x2 ) · + x = 0, u(x, x2 ) = 2x
∂x ∂y

R: y 2 + u2 (x, y) = 5 (x · u(x, y) − y)
176 CAPITOLUL 5

5.3 Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor

cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi
Pentru calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor cu derivate parţiale de
ordinul ı̂ntâi Maple foloseşte funcţia pdsolve (find solutions for partial
differential equations (PDEs) and systems of PDEs) cu una din urmǎtoarele
sintaxe :

pdsolve(PDE, f, INTEGRATE, build);

pdsolve(PDE system, funcs, other options);

ı̂n care:

P DE - ecuaţia cu derivate parţiale pe care dorim sǎ o rezolvǎm

f - numele funcţiei necunoscute (implicǎ existenţa derivatelor
parţiale ale mai multor funcţii)
INT EGRAT E -(opţional) indicǎ integrarea automatǎ a ecuaţiilor
diferenţiale ordinare care intervin atunci când PDE este
rezolvatǎ cu metoda separǎrii variabilelor
build - (opţional) indicǎ afişarea unei forme explicite (dacǎ
este posibil) a soluţiei

Pentru exemplificare, considerǎm ecuaţia cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi

liniarǎ:
∂u ∂u
y· −x· =0 (5.6)
∂x ∂y

Cu instrucţiunea pdsolve se obţine soluţia generalǎ (toate soluţiile) a

ecuaţiei:

> PDE1 := y*diff(u(x,y),x)-x*diff(u(x,y),y) = 0;

∂ ∂
PDE1 := y ∂x u (x, y) − x ∂y u (x, y) = 0
> pdsolve(PDE1);
u (x, y) = F1 (x2 + y 2)
Calculul simbolic al soluţiilor ecuaţiilor cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi 177

Se observǎ cǎ, soluţia generalǎ este afişatǎ cu ajutorul unei funcţii F 1 care
poate fi orice funcţie de clasǎ C 1 . Pentru determinarea unei anumite soluţii
avem nevoie de o condiţie iniţialǎ, dar ı̂n sintaxa funcţiei pdsolve prezentatǎ
anterior nu existǎ nici un parametru care sǎ specifice utilizarea acesteia.

În cele ce urmeazǎ, vom mai determina soluţia generalǎ pentru o ecuaţie
cu derivate parţiale de ordinul ı̂ntâi ı̂n care funcţia necunoscutǎ este de trei
variabile x, y, z:
√ ∂u √ ∂u √ ∂u
x· + y· + z· =0 (5.7)
∂x ∂y ∂z

> PDE3 :=sqrt(x)*diff(u(x,y,z),x)+sqrt(y)*diff(u(x,y,z),y)+

sqrt(z)*diff(u(x,y,z),z) = 0;
√ ∂ √ ∂ ∂
PDE3 := x ∂x u (x, y, z) + y ∂y u (x, y, z) + sqrtz ∂z u (x, y, z) = 0
> pdsolve(PDE3);
√ √ √ √

u (x, y, z) = F1 x − y, z − y
Capitolul 6

Ecuaţii cu derivate parţiale de

ordinul al doilea liniare

6.1 Clasificarea ecuaţiilor cu derivate parţiale

de ordinul al doilea liniare (clasificarea
problemelor de fizicǎ - matematicǎ)
Definiţia 6.1.1 O ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul al doilea liniarǎ
este o relaţie de dependenţǎ funcţionalǎ de forma:
X n
n X X n
∂2u ∂u
aij · + bi · +c·u+f =0 (6.1)
i=1 j=1
∂xi ∂xj i=1
∂xi

dintre funcţia necunoscutǎ u = u(x1 , . . . , xn ), derivatele parţiale de ordinul

ı̂ntâi şi de ordinul al doilea ale acesteia.
Funcţiile aij , bi , c, f : Ω ⊂ IRn → IR1 din ecuaţia (6.1) se considerǎ cunoscute
şi sunt presupuse cel puţin continue pe Ω.
Definiţia 6.1.2 O soluţie clasicǎ a ecuaţiei (6.1) este o funcţie
u : D ⊂ Ω → IR1 de clasǎ C 2 care are proprietatea cǎ pentru orice (x1 , . . . , xn ) ∈
D avem: n X n
X ∂2u
aij (x1 , . . . , xn ) · (x1 , . . . , xn )+
i=1 j=1
∂xi ∂xj
n
X ∂u
+ bi (x1 , . . . , xn ) · (x1 , . . . , xn )+
i=1
∂xi

178
Clasificarea ecuaţiilor cu derivate parţiale de ordinul al doilea liniare 179

+c(x1 , . . . , xn ) · u(x1 , . . . , xn ) + f (x1 , . . . , xn ) = 0.

Fie T : Ω → Ω′ un difeomorfism de clasǎ C 2 de componente

ξk = ξk (x1 , . . . , xn ), k = 1, n şi u = u(x1 , . . . , xn ) o soluţie a ecuaţiei (6.1).
Considerǎm funcţia v = u ◦ T −1 şi din derivarea funcţiilor compuse obţinem:
n
X ∂v ∂ξk
∂u
= ·
∂xi ∂ξk ∂xi
k=1

X X ∂2v n n n
∂2u ∂ξk ∂ξl X ∂v ∂ 2 ξk
= · · + · .
∂xi ∂xj k=1 l=1
∂ξ k ∂ξl ∂xi ∂xj
k=1
∂ξ k ∂xi ∂xj

Înlocuind derivatele ı̂n ecuaţia (6.1) obţinem:

n X
X n X n
∂2v ∂v
akl · + bk · +c·v+f =0 (6.2)
k=1 l=1
∂xk ∂xl k=1 ∂ξk

unde: n X
n
X ∂ξk ∂ξl
akl = aij · ·
i=1 j=1
∂xi ∂xj
n
X n n
∂ξk X X ∂ 2 ξk
b= bi · + aij · .
i=1
∂xi i=1 j=1
∂xi ∂xj
Ecuaţia (6.2) este echivalentǎ cu ecuaţia (6.1), soluţiile u ale ecuaţiei (6.1)
obţinându-se din soluţiile v ale ecuaţiei (6.2) cu formula u = v ◦ T .
Pe de altǎ parte ı̂ntr-un punct oarecare, fixat (x01 , . . . , x0n ) ∈ Ω putem con-
sidera forma pǎtraticǎ
X n X n
a0ij · yi · yj
i=1 j=1

unde a0ij = aij (x01 , . . . , x0n ). Prin schimbarea de variabile

n
X ∂ξk
yi = · ηk
∂xk
k=1

forma pǎtraticǎ consideratǎ se transformǎ ı̂n forma pǎtraticǎ:

n X n n X n
! n X
n
X X ∂ξ k ∂ξ l
X
0
aij · · ηk ηl = akl · ηk ηl .
i=1 j=1
∂xi ∂xj
k=1 l=1 k=1 l=1
180 CAPITOLUL 6

Prin urmare, coeficienţii derivatelor parţiale de ordinul al doilea se schimbǎ

la fel cu coeficienţii formei pǎtratice sub acţiunea transformǎrii liniare:
n
X ∂ξk
yj = · ηk .
k=1
∂xi

Se ştie cǎ, prin alegerea unei transformǎri liniare adecvate, forma pǎtraticǎ se
aduce la forma canonicǎ (adicǎ matricea a0ij poate fi adusǎ la forma diagonalǎ:
|a0ii | = 1 sau 0 şi, a0ij = 0 dacǎ i 6= j). Aceasta ı̂nseamnǎ cǎ alegând ı̂n mod
adecvat transformarea ξk = ξk (x1 , ..., xn ), k = 1, n, coeficienţii derivatelor
∂2v
parţiale 2 ı̂n punctul ξk = ξk (x01 , ..., x0n ), k = 1, n vor fi egali cu +1, −1 sau
∂ξk
∂2v
0, iar coeficienţii derivatelor parţiale vor fi nuli.
∂ξk ∂ξl
Conform legii inerţiei, numǎrul coeficienţilor a0ii pozitivi, negativi sau nuli
nu depinde de transformarea liniarǎ care aduce forma pǎtraticǎ la forma
canonicǎ. Aceasta permite sǎ dǎm urmǎtoarea definiţie:
Definiţia 6.1.3

i) Zicem cǎ ecuaţia (6.1) este elipticǎ ı̂n punctul (x01 , . . . , x0n ) dacǎ toţi
cei n coeficienţi a0ii sunt de acelaşi semn.
ii) Zicem cǎ ecuaţia (6.1) este hiperbolicǎ ı̂n punctul (x01 , . . . , x0n ) dacǎ
(n − 1) coeficienţi a0ii au acelaşi semn şi unul din coeficienţi are
semn contrar.
iii) Zicem cǎ ecuaţia (6.1) este ultra-hiperbolicǎ ı̂n punctul (x01 , . . . , x0n )
dacǎ printre coeficienţii a0ii existǎ m coeficienţi de un semn şi n − m
coeficienţi de semn contrar.
iv) Zicem cǎ ecuaţia (6.1) este parabolicǎ dacǎ cel puţin unul din coefi-
cienţii a0ii este nul.

Observaţia 6.1.1 În acord cu definiţia anterioarǎ, ecuaţia (6.1) are una
dintre urmǎtoarele forme standard:

i) Ecuaţie de tip eliptic ı̂n (x01 , . . . , x0n ):

∂2v ∂2v ∂2v

+ + . . . + + Φ = 0; (6.3)
∂ξ12 ∂ξ22 ∂ξ n
Clasificarea ecuaţiilor cu derivate parţiale de ordinul al doilea liniare 181

ii) Ecuaţie de tip hiperbolic ı̂n (x01 , . . . , x0n ):

n
∂2v X ∂2v
= + Φ; (6.4)
∂ξ 1 i=2
∂ξi2

iii) Ecuaţie de tip ultra-hiperbolic ı̂n (x01 , . . . , x0n ):

m
X Xn
∂2v ∂2v
= + Φ; (6.5)
i=1
∂ξi2 i=m+1 ∂ξi2

iii) Ecuaţie de tip parabolic:

X
n−m
∂2v

± 2 + Φ = 0, (m > 0). (6.6)
i=1
∂ξi

Tipul ecuaţiei (6.1) ı̂n (x01 , . . . , x0n ) se determinǎ prin aducerea formei pǎtratice:
n X
X n
a0ij yi yj
i=1 j=1

la forma canonicǎ. Ecuaţia poate fi adusǎ la una din formele standard prezen-
tate alegând transformarea ξk = ξk (x1 , . . . , ξn ), k = 1, n astfel ı̂ncât transfor-
marea liniarǎ: n
X ∂ξk 0
yi = (x1 , . . . , xin ) · ηk
k=1
∂x i

sǎ aducǎ forma pǎtraticǎ la forma canonicǎ.

Sǎ examinǎm ı̂n continuare problema posibilitǎţii aducerii ecuaţiei (6.1)
la ”forma canonicǎ” (una din formele prezentate) ı̂ntr-o vecinǎtate a unui
punct (x1 , . . . , xn ), ı̂n condiţiile ı̂n care ı̂n toate punctele acestei vecinǎtǎţi
ecuaţia aparţine aceluiaşi tip.
Pentru a aduce ecuaţia (6.1) la forma canonicǎ ı̂ntr-un anumit domeniu ar
trebui, ı̂n primul rând, sǎ impunem funcţiilor ξk (x1 . . . , xn ), k = 1, n condiţiile
n(n − 1)
diferenţiale akl = 0 pentru k 6= l. Numǎrul acestor condiţii este
2
şi este mai mic decât n (n reprezintǎ numǎrul funcţiilor ξk , k = 1, n) dacǎ
n < 3. De aceea pentru n > 3 ecuaţia (6.1) nu poate fi adusǎ la forma
182 CAPITOLUL 6

canonicǎ ı̂n vecinǎtatea unui punct (x1 , . . . , xn ).

Pentru n = 3 elementele nediagonale ar putea fi anulate ı̂n general, ı̂nsǎ ele-
mentele diagonale ar putea fi diferite de ±1,0. Deci, nici ı̂n acest caz, ecuaţia
(6.1) nu poate fi adusǎ la forma canonicǎ ı̂n vecinǎtatea unui punct.
Doar pentru n = 2, putem anula unicul coeficient nediagonal şi satisface
condiţia de egalitate a celor doi coeficienţi diagonali. Aceasta ı̂nseamnǎ
cǎ doar ı̂n cazul n = 2 putem aduce ecuaţia cu derivate parţiale la forma
canonicǎ pe o vecinǎtate.

Exerciţii
1. Aduceţi la forma canonicǎ ecuaţia:

∂2u ∂2u ∂2u ∂u ∂u

a11 · 2 + 2a12 · + a22 · 2 + b1 · + b2 · + c · u + f (x, y) = 0
∂x ∂x∂y ∂y ∂x ∂y

unde aij , bi , c sunt constante.

R: Scriind ecuaţia caracteristicǎ asociatǎ:

 2  
dy dy
a11 − 2a12 + a22 = 0
dx dx

se obţine discriminantul: ∆ = (a12 )2 − a11 · a22 .

- dacǎ ∆ > 0 (cazul ecuaţiei hiperbolice), atunci ecuaţia caracteristicǎ

are douǎ rǎdǎcini reale:
 p

 dy a12 + (a12 )2 − a11 · a22
 =
dx p a11

 dy a12 − (a12 )2 − a11 · a22
 =
dx a11

Se rezolvǎ aceste ecuaţii diferenţiale ordinare şi se obţine

f (x, y) = c1 , respectiv g(x, y) = c2 .
Schimbarea de variabile care ne va duce la forma canonicǎ va fi:

ξ(x, y) = f (x, y)
η(x, y) = g(x, y).
Clasificarea ecuaţiilor cu derivate parţiale de ordinul al doilea liniare 183

- dacǎ ∆ = 0 (cazul ecuaţiei parabolice), atunci ecuaţia caracteristicǎ are

douǎ rǎdǎcini reale egale:
dy a12
= .
dx a11
Rezolvând aceastǎ ecuaţie diferenţialǎ ordinarǎ se obţine
f (x, y) = c1 care ne va conduce la schimbarea de variabilǎ
ξ(x, y) = f (x, y). Pentru η(x, y) se alege convenabil o funcţie g(x, y)
astfel ı̂ncât sǎ fie ı̂ndeplinite proprietǎţile schimbǎrii de variabile, de
exemplu:
 
ξ(x, y) = f (x, y) ξ(x, y) = f (x, y)
η(x, y) = x η(x, y) = y.

- dacǎ ∆ < 0 (cazul ecuaţiei eliptice), atunci ecuaţia caracteristicǎ are

douǎ rǎdǎcini complexe:
 p
 dy a12

 = + i a11 · a22 − (a12 )2
 dx a 11


 dy a12 p

 = − i a11 · a22 − (a12 )2
dx a11

Rezolvând aceste ecuaţii diferenţiale ordinare se obţin

α(x, y) ± iβ(x, y) = τ care ne va conduce la schimbarea de variabilǎ:

ξ(x, y) = α(x, y)
η(x, y) = β(x, y).

2. Sǎ se gǎseascǎ domeniile de elipticitate, hiperbolicitate şi parabolici-

tate ale ecuaţiei:

∂2u ∂2u
y· + x · =0
∂x2 ∂y 2
R: Deoarece ∆ = b2 − ac = −xy avem cǎ:

- ecuaţia este de tip hiperbolic (∆ > 0) ı̂n cadranele II şi IV;

- ecuaţia este de tip eliptic (∆ < 0) ı̂n cadranele I şi III.

184 CAPITOLUL 6

3. Sǎ se aducǎ la forma canonicǎ ecuaţiile:

∂2u ∂2u ∂2u

a) + 2 · + =0
∂x2 ∂x∂y ∂y 2
∂2v
R: Ecuaţia este de tip parabolic (∆ = 0); forma canonicǎ este: = 0;
∂η 2

∂2u ∂u
b) x2 · 2
− 4 · y 2 · 2 = 0, x, y > 0
∂x ∂y
R: Ecuaţia este de tip hiperbolic (∆ > 0); forma canonicǎ este:
∂2v 3 ∂v 1 ∂v
− · − · = 0;
∂ξ∂η 8 ∂ξ 8 ∂η

∂2u 2
2 ∂ u
c) x2 + 4 · y · = 0, x, y > 0
∂x2 ∂y 2
R: Ecuaţia este de tip eliptic (∆ < 0); forma canonicǎ este:
∂ 2 v ∂ 2 v ∂v 1 ∂v
+ − + · = 0;
∂ξ 2 ∂η 2 ∂ξ 2 ∂η
Formulele lui Green şi formule de reprezentare ı̂n douǎ dimensiuni 185

6.2 Formulele lui Green şi formule

de reprezentare ı̂n douǎ dimensiuni
În acest paragraf prezentǎm câteva rezultate de calcul diferenţial şi integral
pentru funcţii de douǎ variabile, care intervin frecvent ı̂n rezolvarea E.D.P
ı̂n douǎ dimensiuni.
Teorema 6.2.1 (legǎtura dintre integrala dublǎ pe un domeniu mǎrginit ı̂n
IR2 şi integrala curbilinie pe frontiera acestuia)
Dacǎ Ω este un domeniu mǎrginit ı̂n IR2 cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ), iar funcţiile P, Q : Ω → IR1 sunt continue pe Ω şi de clasǎ C 1 ı̂n Ω,
atunci are loc urmǎtoarea egalitate:
ZZ   Z
∂P ∂Q
+ dx1 dx2 = (P · cos α1 + Q · cos α2 )ds (6.7)
Ω ∂x1 ∂x2 ∂Ω

ı̂n care: αi este unghiul dintre versorul n al normalei exterioare la ∂Ω şi axa
ei , iar ds este mǎsura elementului de arc pe curba ∂Ω.
Demonstraţie: Aceastǎ teoremǎ este obiectul cursului de analizǎ matema-
ticǎ din anul I. Aici redǎm doar cı̂teva idei din demonstraţia acestei teoreme.
Mai ı̂ntâi, reamintim cǎ egalitatea (6.7) se obţine prin adunarea egalitǎţilor:
ZZ Z
∂P
dx1 dx2 = P · cos α1 · ds
Ω ∂x1 ∂Ω
(6.8)
ZZ Z
∂Q
dx1 dx2 = Q · cos α2 · ds
Ω ∂x2 ∂Ω

şi prin urmare demonstraţia egalitǎţii (6.7) revine la demonstraţia egalitǎţilor

(6.8).
Prima dintre egalitǎţile (6.8) se obţine calculând integrala dublǎ ca o
integralǎ iteratǎ şi interpretând apoi cele obţinute ca o integralǎ curbilinie.
Astfel avem:
ZZ Z d Z x+1 (x2 ) !
∂P ∂P
dx1 dx2 = dx1 dx2 =
Ω ∂x1 c x−
1 (x2 )
∂x1
Z d  
= P (x+ −
1 (x2 ), x2 ) − P (x1 (x2 ), x2 ) dx2
c
186 CAPITOLUL 6

ı̂n care intervin curbele:

 
+ x1 = x+1 (x2 ) − x1 = x−
1 (x2 )
Γ : Γ :
x2 = x2 x2 = x2

Figura 29. Ilustrarea elementelor ce intervin in formula lui Green

Pe figurǎ se vede cǎ avem

1
cos α1 = cos ∢(τ, Ox2 ) = s  2
dx+
1
1+
dx2

şi rezultǎ astfel ı̂n continuare:

Z d  
P (x+ −
1 (x2 ), x2 ) − P (x1 (x2 ), x2 ) dx2 =
c

s
Z d  2
dx+
1
= P (x+
1 (x2 ), x2 ) · cos α1 · 1+ dx2 +
c dx2
Formulele lui Green şi formule de reprezentare ı̂n douǎ dimensiuni 187
s  2
Z d Z
dx−
1
+ P (x−
1 (x2 ), x2 ) · cos α1 · 1+ dx2 = P cos α1 ds
c dx2 ∂Ω

A doua egalitate din (6.8) se obţine asemǎnǎtor.

Teorema 6.2.2 (de integrare prin pǎrţi)

Dacǎ Ω este un domeniu mǎrginit ı̂n IR2 şi frontiera ∂Ω a lui Ω este netedǎ
(parţial netedǎ), iar P, Q : Ω → IR1 sunt funcţii continue pe Ω şi de clasǎ C 1
ı̂n Ω atunci au loc egalitǎţile:
ZZ Z ZZ
∂P ∂Q
· Qdx1 dx2 = P · Q · cos αi ds − P dx1 dx2 , i = 1, 2 (6.9)
Ω ∂xi ∂Ω Ω ∂xi

Demonstraţie: Pe de o parte avem:

ZZ ZZ ZZ
∂ ∂P ∂Q
· (P · Q)dx1 dx2 = · Qdx1 dx2 + · P dx1 dx2 ,
Ω ∂xi Ω ∂xi Ω ∂xi

iar pe de altǎ parte avem:

ZZ Z
∂
· (P · Q)dx1 dx2 = P · Q · cos αi · ds.
Ω ∂xi ∂Ω

Prin egalare rezultǎ egalitatea:

ZZ ZZ Z
∂P ∂Q
· Qdx1 dx2 + · P dx1 dx2 = P · Q cos αi · ds
Ω ∂xi Ω ∂xi ∂Ω

de unde rezultǎ (6.9).

Teorema 6.2.3 (prima formulǎ a lui Green)

Dacǎ Ω este un domeniu mǎrginit ı̂n IR2 şi frontiera ∂Ω a lui Ω este netedǎ
(parţial netedǎ), iar funcţiile P, Q : Ω → IR1 sunt de clasǎ C 1 pe Ω şi de
clasǎ C 2 ı̂n Ω atunci are loc urmǎtoarea egalitate:
ZZ Z ZZ
∂Q
P ∆Qdx1 dx2 = P· ds − ∇P · ∇Qdx1 dx2 (6.10)
Ω ∂Ω ∂n Ω

Demonstraţie: În formula (6.10): ∆Q reprezintǎ Laplacianul funcţiei Q

adicǎ:
∂2Q ∂2Q
∆Q = + ,
∂x21 ∂x22
188 CAPITOLUL 6

∂Q
iar este derivata normalǎ definitǎ pe ∂Ω prin:
∂n
∂Q ∂Q ∂Q
= · n1 + · n2 =
∂n ∂x1 ∂x2

∂Q ∂Q
= · cos α1 + · cos α2
∂x1 ∂x2
cos αi =< n, ei >= ni , i = 1, 2; ∇P şi ∇Q sunt funcţiile vectoriale (gradienţii
funcţiilor P şi Q) definite prin:

∂P ∂P
∇P = · e1 + · e2
∂x1 ∂x2

∂Q ∂Q
∇Q = · e1 + · e2 .
∂x1 ∂x2
Pentru demonstraţie se calculeazǎ membrul stâng al egalitǎţii (6.10) ţinând
seama de formula de integrare prin pǎrţi (6.9) şi se obţine:
ZZ ZZ     
∂ ∂Q ∂ ∂Q
P · ∆Qdx1 dx2 = P + dx1 dx2 =
Ω Ω ∂x1 ∂x1 ∂x2 ∂x2
Z ZZ
∂Q ∂P ∂Q
= P · cos α1 · ds − · dx1 dx2 +
∂Ω ∂x1 Ω ∂x1 ∂x1
Z ZZ
∂Q ∂P ∂Q
+ P · cos α2 · ds − · dx1 dx2 =
∂Ω ∂x2 Ω ∂x2 ∂x2
Z  
∂Q ∂Q
= P· · cos α1 + · cos α2 ds −
∂Ω ∂x1 ∂x2
ZZ  
∂P ∂Q ∂P ∂Q
− · dx1 dx2 + · dx1 dx2 =
Ω ∂x1 ∂x1 ∂x2 ∂x2
Z  
∂Q ∂Q
= P· · cos α1 + · cos α2 ds−
∂Ω ∂x1 ∂x2
ZZ
− ∇P · ∇Qdx1 dx2 =
Ω
Formulele lui Green şi formule de reprezentare ı̂n douǎ dimensiuni 189
Z ZZ
∂Q
= P· ds − ∇P · ∇Qdx1 dx2 .
∂Ω ∂n Ω

Teorema 6.2.4 (cea de-a doua formulǎ a lui Green)

Dacǎ Ω este un domeniu mǎrginit ı̂n IR2 cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ), iar funcţiile P, Q : Ω → IR1 sunt de clasǎ C 1 pe Ω şi de clasǎ C 2 ı̂n
Ω atunci are loc urmǎtoarea egalitate:
ZZ Z  
∂Q ∂P
(P ∆Q − Q∆P )dx1 dx2 = P· −Q· ds. (6.11)
Ω ∂Ω ∂n ∂n

Demonstraţie: Egalitatea (6.11) se obţine scriind egalitatea (6.10) pentru

funcţiile P · ∇Q şi Q · ∇P dupǎ care se face diferenţa acestora.

Teorema 6.2.5 (de reprezentare a unei funcţii de douǎ variabile)

Dacǎ Ω este un domeniu mǎrginit ı̂n IR2 cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ) şi funcţia u : Ω → IR1 este de clasǎ C 1 pe Ω şi de clasǎ C 2 ı̂n Ω
atunci pentru orice X = (x1 , x2 ) ∈ Ω are loc urmǎtoarea egalitate:
ZZ
1 1
u(X) = − ln · ∆u(Y )dy1 dy2 +
2π Ω kX − Y k
Z
1 1 ∂u
+ ln · (Y )dsY −
2π ∂Ω kX − Y k ∂nY
Z  
1 ∂ 1
− u(Y ) · ln dsY . (6.12)
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k

Demonstraţie: Funcţia
1 1
E(X) = − ln
2π kXk

definitǎ pentru orice X ∈ IR2 , X 6= 0 este de clasǎ C 2 pe IR2 \ {0} şi are
proprietatea ∆E = 0. Pentru X ∈ IR2 , X-fixat considerǎm funcţia:
1 1
E(X − Y ) = − ln
2π kX − Y k

definitǎ pentru orice Y ∈ IR2 \ {X}. Aceastǎ funcţie de Y este de clasǎ C 2

şi are proprietatea ∆Y E(X − Y ) = 0. De asemenea, pentru orice Y ∈ IR2 ,
190 CAPITOLUL 6

1 1
Y -fixat funcţia E(X − Y ) = − ln definitǎ pentru orice X ∈
2π kX − Y k
IR2 , X 6= Y este de clasǎ C 2 şi verificǎ ∆X E(X − Y ) = 0.
Considerǎm X ∈ Ω, X-fixat şi ε > 0 astfel ca, pentru orice Y cu kX −Y k ≤ ε,
sǎ avem Y ∈ Ω. Notǎm cu B(X, ε) discul centrat ı̂n X de razǎ ε:

B(X, ε) = {Y : kX − Y k ≤ ε}

şi domeniul Ωε = Ω − B(X, ε). Considerǎm funcţiile

1 1
Y 7−→ u(Y ) şi Y 7−→ − ln = E(X − Y ).
2π kX − Y k

Pe domeniul Ωε , ambele funcţii sunt de clasǎ C 2 , iar pe Ωε sunt de clasǎ C 1 .

Scriem cea de-a doua formulǎ a lui Green pentru aceste funcţii şi obţinem:

ZZ
1 1
− ln · (∆u)(Y )dy1dy2 =
2π Ωε kX − Y k
Z
1 1 ∂u
=− ln · (Y )dsY +
2π ∂Ωε kX − Y k ∂nY
Z  
1 ∂ 1
u(Y ) · ln · dsY .
2π ∂Ωε ∂nY kX − Y k

Frontiera ∂Ωε a mulţimii Ωε are douǎ pǎrţi: ∂Ωε = ∂Ω ∪ Sε unde Sε =

{Y : kY −Xk = ε}, astfel cǎ integralele din membru drept al acestei egalitǎţi
se pot scrie dupǎ cum urmeazǎ:
Z
1 1 ∂u
− ln · (Y )dsY =
2π ∂Ωε kX − Y k ∂nY
Z Z
1 1 ∂u 1 1 ∂u
=− ln · dsY − ln · dsY =
2π Z∂Ω kX − Y k ∂nY 2π Sε kX − Y k ∂nY
1 1 ∂u 1 ∂n
=− ln · (Y )dsY + ln ε · 2πε · (Y ∗ ).
2π ∂Ω kX − Y k ∂nY 2π ∂nY
Formulele lui Green şi formule de reprezentare ı̂n douǎ dimensiuni 191

Z  
1 ∂ 1
u(Y ) · ln dsY =
2π ∂Ωε ∂nY kX − Y k
Z  
1 ∂ 1
= u(Y ) · ln dsY +
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k
Z  
1 ∂ 1
+ u(Y ) · ln dsY =
2π Sε ∂nY kX − Y k
Z  
1 ∂ 1
= u(Y ) · ln · dsY +
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k
Z  
1 x1 − y1 x2 − y2
+ u(Y ) · · cos α1 + · cos α2 dsY =
2π Sε kX − Y k2 kX − Y k2
Z  
1 ∂ 1
= u(Y ) · ln · dsY +
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k
Z  
1 (x1 − y1 )2 + (x2 − y2 )2
+ u(Y ) · dsY =
2π Sε kX − Y k3
Z  
1 ∂ 1
= u(Y ) · ln dsY +
2π ∂Ω ∂n kX − Y k
Z
1 1
u(Y ) · dsY =
2π Sε kX − Y k
Z   Z
1 ∂ 1 1
= u(Y ) · ln dsY + u(Y )dsY
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k 2πε Sε

Pentru ε 7−→ 0 rezultǎ:

Z
1 1 ∂u
lim − ln · u(Y )dsY =
ε→0 2π ∂Ωε kX − Y k ∂nY
Z
1 1 ∂u
=− ln · u(Y )dsY .
2π ∂Ω kX − Y k ∂nY
192 CAPITOLUL 6

Z  
1 ∂ 1
lim u(Y ) · ln dsY =
ε→0 2π ∂Ωε ∂nY kX − Y k
Z  
1 ∂ 1
= u(Y ) · ln dsY + u(X).
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k

Rezultǎ de aici cǎ avem:

ZZ
1 1
− ln · (∆u)(Y )dy1 dy2 =
2π Ω kX − Y k
Z
1 1 ∂u
=− ln · (Y )dsY +
2π ∂Ω kX − Y k ∂nY
Z  
1 ∂ 1
u(Y ) · ln dsY + u(X),
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k

sau

ZZ
1 1
u(X) = − ln · (∆u)(Y )dy1 dy2+
2π Ω kX − Y k
Z
1 1 ∂u
+ ln · (Y )dsY −
2π ∂Ω kX − Y k ∂nY
Z  
1 ∂ 1
− u(Y ) · ln dsY
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k

Comentariu: Aceastǎ formulǎ de reprezentare permite determinarea funcţiei

u ı̂n toate punctele lui Ω cunoscând urmǎtoarele elemente: Laplacianul
∂u
funcţiei u pe Ω, valorile derivatei normale pe frontiera ∂Ω şi valorile
∂n
funcţiei u pe frontiera ∂Ω.
Vom arǎta ı̂n continuare importanţa acestei formule de reprezentare pen-
tru cazul funcţiilor armonice.
Formulele lui Green şi formule de reprezentare ı̂n douǎ dimensiuni 193

Definiţia 6.2.1 Zicem cǎ o funcţie u : Ω → IR1 este armonicǎ ı̂n Ω dacǎ
funcţia u este de clasǎ C 2 şi ∆u = 0, (∀)(x1 , x2 ) ∈ Ω unde ∆u reprezintǎ
Laplacianul funcţiei u:
∂2u ∂2u
∆u = 2 + 2 .
∂x1 ∂x2

Observaţia 6.2.1 În condiţiile din teorema de reprezentare (6.2.5) dacǎ

funcţia u este armonicǎ ı̂n Ω şi de clasǎ C 1 pe Ω̄ atunci avem:
Z
1 1 ∂u
u(X) = ln · (Y )dsY −
2π ∂Ω kX − Y k ∂nY
Z  
1 ∂ 1
− u(Y ) · ln dsY
2π ∂Ω ∂nY kX − Y k

Teorema 6.2.6 (de reprezentare a funcţiilor armonice)

Dacǎ u : Ω ⊂ IR2 → IR1 este o funcţie armonicǎ pe domeniul Ω atunci
(∀)X ∈ Ω şi (∀)r > 0 pentru care discul:

B(X, r) = {Y : kY − Xk ≤ r}

este inclus ı̂n Ω, are loc egalitatea:

Z
1
u(X) = u(Y )dsY (6.13)
2πr ∂B(X,r)

Demonstraţie: Scriind formula de reprezentare (6.12) pentru funcţia ar-

monicǎ u pe B(X, r) se obţine egalitatea:
Z Z
1 1 ∂u 1 1
u(X) = ln · (Y )dsY + u(Y ) · dsY
2π ∂B(X,r) r ∂nY 2π ∂B(X,r) r
sau
Z Z
1 1 1 ∂u
u(X) = u(Y )dsY + · ln (Y )dsY .
2πr ∂B(X,r) 2π r ∂B(X,r) ∂nY

Arǎtǎm ı̂n continuare cǎ

Z
∂u
(Y )dsY = 0.
∂B(X,r) ∂nY
194 CAPITOLUL 6

Pentru aceasta, considerǎm pe discul B(X, r) funcţiile P ≡ 1 şi Q = u şi

aplicǎm prima formulǎ a lui Green:
ZZ Z Z
∂Q
P · ∆Qdy1 dy2 = P· dsY − ∇P · ∇Qdy1 dy2
B(X,r) ∂B(X,r) ∂nY B(X,r)

de unde se obţine:
Z Z
∂Q ∂u
0= P· dsY = dsY .
∂B(X,r) ∂nY ∂B(X,r) ∂nY
Observaţia 6.2.2 Din demonstraţie rezultǎ cǎ integrala derivatei normale
a unei funcţii armonice pe un cerc este zero:
Z
∂u
(Y )dsY = 0.
∂B(X,r) ∂nY

Acest rezultat se poate generaliza.

Consecinţa 6.2.1 Dacǎ u este o funcţie armonicǎ de clasǎ C 2 pe Ω şi este
de clasǎ C 1 pe Ω, atunci are loc egalitatea:
Z
∂u
(Y )dsY = 0.
∂Ω ∂nY

Demonstraţie: Pentru a demonstra aceastǎ egalitate se aplicǎ prima for-

mulǎ a lui Green ı̂n cazul funcţiilor P ≡ 1 şi Q = u:
ZZ Z ZZ
∂Q
P · ∆Qdx1 dx2 = P· dsY − ∇P · ∇Qdx1 dx2
Ω ∂Ω ∂nY Ω
adicǎ
ZZ Z ZZ Z
∂u ∂u
0= 1 · ∆udx1 dx2 = 1· dsY − ∇1 · ∇udx1 dx2 = dsY .
Ω ∂Ω ∂nY Ω ∂Ω ∂nY

O altǎ proprietate importantǎ a funcţiilor armonice se referǎ la localizarea

punctelor ı̂n care aceste funcţii ı̂şi ating extremele:
Teorema 6.2.7 (teorema de extrem a funcţiilor armonice)
Dacǎ Ω ∈ IR2 este un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ şi funcţia
armonicǎ u : Ω → IR1 este de clasǎ C 1 pe Ω, atunci u este constantǎ pe Ω
sau ı̂şi atinge extremele pe frontiera ∂Ω.
Formulele lui Green şi formule de reprezentare ı̂n douǎ dimensiuni 195

Demonstraţie: Presupunem cǎ funcţia u nu este constantǎ pe Ω şi dorim

sǎ arǎtǎm cǎ u ı̂şi atinge extremele pe ∂Ω. Raţionǎm prin reducere la absurd
şi admitem cǎ, existǎ X 0 ∈ Ω astfel ı̂ncât oricare ar fi X ∈ Ω avem
u(X) ≤ u(X 0 ).
Considerǎm r0 > 0 astfel ı̂ncât

B(X 0 , r0 ) = {Y : kY − X 0 k ≤ r0 } ⊂ Ω

şi arǎtǎm cǎ u este constant egalǎ cu u(X 0 ) pe B(X 0 , r0 ).

Dacǎ u nu ar fi constant egalǎ cu u(X 0 ) pe B(X 0 , r0 ) atunci ar exista
X 1 ∈ B(X 0 , r0 ) astfel ı̂ncât u(X 1) < u(X 0). Pentru X 1 , existǎ r1 > 0 astfel
ı̂ncât pentru orice X ∈ B(X 1 , r1 ) avem:
1 
u(X) < u(X 0 ) + u(X 1) .
2
Putem admite cǎ r1 < min{r0 − kX 1 − X 0 k, kX 1 − X 0 k} şi considerǎm
numǎrul ρ = kX 1 − X 0 k > 0. Aplicǎm formula de reprezentare a lui u(X 0 )
pe ∂B(X 0 , ρ) şi gǎsim:
Z
0 1
u(X ) = u(Y )dsY .
2πρ ∂B(X 0 ,ρ)

Frontiera ∂B(X 0 , ρ) se descompune astfel:

∂B(X 0 , ρ) = ∂B(X 0 , ρ) ∩ B(X 1 , r1 ) ∪ B(X 0 , ρ) ∩ (Ω \ B(X 1 , r1 )) = σ1 ∪ σ2

şi cu aceastǎ descompunere formula de reprezentare devine:

Z Z
0 1 1
u(X ) = ds u(Y )dsY + u(Y )dsY <
2πρ σ1 2πρ σ2
Z Z
1 1  1
< · u(X 0) + u(X 1 ) · dsY + · u(X 0) · dsY <
2πρ 2 σ1 2πρ σ2

1
< · u(X 0) · 2πρ = u(X 0) absurd.
2πρ

Rezultǎ ı̂n acest fel cǎ funcţia u este constant egalǎ cu u(X 0) pe B(X 0 , r).
Pentru a arǎta ı̂n continuare cǎ pentru orice X ∈ Ω avem u(X) = u(X 0) fie
196 CAPITOLUL 6

X ∗ ∈ Ω oarecare, X ∗ fixat şi P o linie poligonalǎ conţinutǎ ı̂n Ω care leagǎ

punctele X 0 şi X ∗ . Fie de asemenea un sens de parcurs pe linia poligonalǎ
P de la X 0 la X ∗ . Mulţimile P şi ∂Ω sunt compacte şi nu au nici un punct
comun. Prin urmare existǎ r > 0 astfel ı̂ncât pentru orice X ∈ P discul
ı̂nchis: B(X, r) = {Y : kY − Xk ≤ r0 } este inclus ı̂n Ω; B(X, r) ⊂ Ω. Fie
X 2 punctul de intersecţie dintre linia poligonalǎ P şi frontiera bilei B(X 0 , r0 )
primul ı̂ntâlnit pe direcţia de parcurs de la X 0 la X ∗ . În X 2 avem
u(X 2) = u(X 0 ) şi rezultǎ de aici cǎ pentru orice X ∈ B(X 2 , r) avem
u(X) = u(X 0 ). Astfel se obţine egalitatea u(X) = u(X 0 ) pentru orice
X ∈ B(X 0 , r0 ) ∪ B(X 2 , r).
În continuare se considerǎ punctul de intersecţie X 3 dintre P şi ∂B(X 2 , r)
primul ı̂ntâlnit pe direcţia de parcurs X 2 , X ∗ . În X 3 avem u(X 3 ) = u(X 0 )
şi rezultǎ u(X) = u(X 0 ) pentru orice X ∈ B(X 3 , r). În acest fel, dupǎ un
numǎr finit de paşi se ajunge la punctul X ∗ capǎtul liniei poligonale P şi la
egalitatea u(X ∗) = u(X 0 ). Dar aceasta ı̂nseamnǎ cǎ funcţia u este constantǎ
pe Ω ceea ce este absurd.
S-a demonstrat ı̂n acest fel cǎ dacǎ funcţia armonicǎ u pe Ω ı̂şi atinge maximul
ı̂ntr-un punct X 0 ∈ Ω, atunci u este constantǎ pe Ω.
Prin urmare: dacǎ o funcţie armonicǎ nu este constantǎ pe Ω, atunci ı̂şi
atinge extremele pe ∂Ω.

Consecinţa 6.2.2 Dacǎ funcţia u este armonicǎ pe Ω şi u/∂Ω = 0 atunci

u ≡ 0.

Consecinţa 6.2.3 Existǎ cel mult o funcţie u de clasǎ C 2 ı̂n Ω şi de clasǎ
C 1 pe Ω care verificǎ: 
∆u = F
u/∂Ω = f.
unde F şi f sunt funcţii date: F : Ω → IR1 continuǎ pe Ω, iar
f : ∂Ω → IR1 continuǎ pe ∂Ω.

Demonstraţie: Se raţioneazǎ prin reducere la absurd.

Formulele lui Green şi formule de reprezentare ı̂n dimensiunea n ≥ 3 197

6.3 Formulele lui Green şi formule de

reprezentare ı̂n dimensiunea n ≥ 3
În acest paragraf prezentǎm câteva rezultate de calcul diferenţial şi de calcul
integral pentru funcţii de n variabile (n ≥ 3), care intervin ı̂n rezolvarea
ecuaţiilor cu derivate parţiale ı̂n dimensiunea n.

Teorema 6.3.1 (de legǎturǎ ı̂ntre integrala pe un domeniu mǎrginit şi inte-
grala pe frontiera acestuia)
Dacǎ Ω ⊂ IRn este un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ) şi f1 , f2 , ..., fn sunt n funcţii f1 , f2 , ..., fn : Ω̄ → IR1 continue pe Ω̄
şi de clasǎ C 1 pe Ω, atunci are loc egalitatea:
Z n
! Z X n
X ∂fi
dx1 · · · dxn = fi · cos(n̄, ēi )dS. (6.14)
Ω i=1
∂x i ∂Ω i=1

Demonstraţie: Semnificaţia simbolurilor din formula (6.14) este aceeaşi ca

şi ı̂n cazul n = 2, iar demonstraţia teoremei se face ı̂n mod analog.

Teorema 6.3.2 (de integrare prin pǎrţi)

Dacǎ Ω ⊂ IRn este un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ) şi f, g sunt douǎ funcţii f, g : Ω̄ → IR1 , continue pe Ω̄ şi de clasǎ C 1
pe Ω, atunci are loc egalitatea:
Z Z Z
∂f ∂g
·g dx1 · · · dxn = f ·g·cos(n̄, ēi )dS − f · dx1 · · · dxn (6.15)
Ω ∂xi ∂Ω Ω ∂xi

Demonstraţie: Analoagǎ cu cea din cazul n = 2.

Teorema 6.3.3 (prima formulǎ a lui Green)

Dacǎ Ω ⊂ IRn este un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ) şi f, g sunt douǎ funcţii f, g : Ω̄ → IR1 , de clasǎ C 1 pe Ω̄ şi de clasǎ
C 2 ı̂n Ω, atunci are loc egalitatea:
Z Z Z
∂g
f ·∆g dx1 · · · dxn = f· dS − ∇f ·∇g dx1 · · · dxn (6.16)
Ω ∂Ω ∂n̄ Ω
198 CAPITOLUL 6

Demonstraţie: Simbolurile din formula (6.16) au urmǎtoarele semnificaţii:

n
X n
X ∂g Xn
∂2g ∂g ∂f
∆g = , = cos(n̄, ēi ), ∇f = ēi
i=1
∂x2i ∂n̄ i=1
∂xi i=1
∂xi

Teorema se demonstreazǎ ca şi ı̂n cazul n = 2.

Teorema 6.3.4 (a doua formulǎ a lui Green)

Dacǎ Ω ⊂ IRn este un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ) şi f, g sunt douǎ funcţii f, g : Ω̄ → IR1 , de clasǎ C 1 pe Ω̄ şi de clasǎ
C 2 ı̂n Ω, atunci are loc egalitatea:
Z Z  
∂g ∂f
(f ·∆g − g·∆f ) dx1 · · · dxn = f· − g· dS (6.17)
Ω ∂Ω ∂n̄ ∂n̄

Demonstraţie: Teorema se demonstreazǎ ca şi ı̂n cazul n = 2.

Teorema 6.3.5 (de reprezentare a unei funcţii de n variabile)

Dacǎ Ω ⊂ IRn este un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ) şi u : Ω̄ → IR1 este o funcţie de clasǎ C 1 pe Ω̄ şi de clasǎ C 2 ı̂n Ω,
atunci are loc urmǎtoarea formulǎ de reprezentare:
Z
1 1
u(X) = − ∆u(Y ) dy1 · · · dyn +
(n − 2)σn Ω kX − Y kn−2
Z
1 1 ∂u
+ n−2
(Y ) dSY − (6.18)
(n − 2)σn ∂Ω kX − Y k ∂n̄Y
Z  
1 ∂ 1
− u(Y ) dSY
(n − 2)σn ∂Ω ∂n̄Y kX − Y kn−2

unde σn reprezintǎ aria suprafeţei bilei

B̄(0, 1) = {Y = (y1 , . . . , yn ) ∈ IRn | kY k ≤ 1}

∂
iar indicele Y la aratǎ cǎ se calculeazǎ derivata normalǎ a funcţiei
∂n̄Y
1
Y 7→ ; analog dSY .
kX − Y kn−2

Demonstraţie: Se face analog cu cazul n = 2.

Formulele lui Green şi formule de reprezentare ı̂n dimensiunea n ≥ 3 199

Comentariu Formula (6.18) permite construcţia funcţiei u din valorile

∂u
Laplacianului ∆u al funcţiei ı̂n Ω, valorile derivatei normale a lui u pe
∂n̄
∂Ω şi valorile lui u pe ∂Ω.
Vom arǎta ce devine aceastǎ formulǎ de reprezentare ı̂n cazul funcţiilor
armonice.

Definiţia 6.3.1 Zicem cǎ funcţia u : Ω ⊂ IRn → IR1 este armonicǎ ı̂n Ω
dacǎ funcţia este de clasǎ C 2 ı̂n Ω şi dacǎ
n
X ∂2u
∆u = = 0, (∀)(x1 , . . . , xn ) ∈ Ω.
i=1
∂x2i

Observaţia 6.3.1 În condiţiile din Teorema 6.3.5 (de reprezentare), dacǎ
funcţia u este armonicǎ ı̂n Ω, atunci avem:
Z
1 1 ∂u
u(X) = n−2
(Y ) dSY −
(n − 2)σn ∂Ω kX − Y k ∂n̄Y
Z   
∂ 1
− u(Y ) dSY .
∂Ω ∂n̄Y kX − Y kn−2

Teorema 6.3.6 (de reprezentare a funcţiilor armonice)

Dacǎ Ω ⊂ IRn este un domeniu şi u : Ω̄ → IR1 este o funcţie armonicǎ ı̂n Ω
(∆u = 0), atunci pentru orice x ∈ Ω şi orice r > 0 astfel ı̂ncât bila ı̂nchisǎ
B̄(0, r) = {Y ∈ IRn | kY k ≤ r} este inclusǎ ı̂n Ω are loc egalitatea:
Z
1
u(X) = u(Y ) dSY (6.19)
σn r n−2 ∂ B̄(X,r)

Demonstraţie: Demonstraţia este analoagǎ cu cea din cazul n = 2.

Observaţia 6.3.2 Dacǎ Ω ⊂ IRn este un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω

netedǎ (parţial netedǎ) şi u : Ω̄ → IR1 este o funcţie de clasǎ C 1 pe Ω̄ şi este
armonicǎ ı̂n Ω (∆u = 0 ı̂n Ω), atunci:
Z
∂u
dS = 0.
∂Ω ∂n̄
200 CAPITOLUL 6

Teorema 6.3.7 (de extrem a funcţiilor armonice)

Dacǎ Ω ⊂ IRn este un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ) şi u : Ω̄ → IR1 este o funcţie continuǎ pe Ω̄ şi armonicǎ ı̂n Ω (∆u = 0
ı̂n Ω), atunci funcţia u este constantǎ sau ı̂şi atinge extremele pe frontiera
∂Ω.

Demonstraţie: Demonstraţia este analoagǎ cu cea din cazul n = 2.

Consecinţa 6.3.1 Dacǎ ∆u = 0 şi u|∂Ω = 0 atunci u = 0.

Consecinţa 6.3.2 Existǎ cel mult o funcţie u de clasǎ C 2 ı̂n Ω şi de clasǎ
C 1 pe Ω̄ care verificǎ 
∆u = F
u|∂Ω = f
unde F şi f sunt douǎ funcţii date, F : Ω̄ → IR1 este continuǎ pe Ω̄ şi
f : ∂Ω → IR1 este continuǎ pe ∂Ω.
Probleme la limitǎ pentru ecuaţia lui Poisson 201

6.4 Probleme la limitǎ pentru

ecuaţia lui Poisson
Fie Ω ⊂ IRn un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial netedǎ) şi
f o funcţie f : Ω̄ → IR1 de clasǎ C 1 pe Ω.

Definiţia 6.4.1 Ecuaţia lui Poisson este o relaţie de dependenţǎ funcţionalǎ

de forma
−∆u = f (X), (∀)X = (x1 , . . . , xn ) ∈ Ω (6.20)
dintre o funcţie necunoscutǎ u : Ω → IR1 şi funcţia datǎ f de clasǎ C 1 pe Ω̄.
n
X ∂2u
În ecuaţia (6.20) ∆u ı̂nseamnǎ (adicǎ Laplacianul funcţiei u) iar
i=1
∂x2i
funcţia u : Ω̄ → IR1 este soluţie clasicǎ dacǎ este continuǎ pe Ω̄, de clasǎ C 2
ı̂n Ω şi satisface egalitatea:
n
X ∂2u
(x1 , ..., xn ) = f (x1 , ..., xn ), (∀)(x1 , ..., xn ) ∈ Ω.
i=1
∂x2i

Definiţia 6.4.2 Problema Dirichlet pentru ecuaţia lui Poisson este proble-
ma determinǎrii acelor soluţii ale ecuaţiei (6.20) care verificǎ condiţia la
frontierǎ
u|∂Ω = h (6.21)
unde h este o funcţie h : ∂Ω → IR1 continuǎ pe ∂Ω consideratǎ cunoscutǎ.

Problema Dirichlet pentru ecuaţia lui Poisson se noteazǎ tradiţional:


−∆u = f, (∀)(x1 , ..., xn ) ∈ Ω
. (6.22)
u|∂Ω = h

Definiţia 6.4.3 Problema Neumann pentru ecuaţia lui Poisson este proble-
ma determinǎrii acelor soluţii ale ecuaţiei (6.20) care verificǎ condiţia la
frontierǎ 
∂u 
=g (6.23)
∂n̄ ∂Ω
unde g este o funcţie g : ∂Ω → IR1 continuǎ pe ∂Ω consideratǎ cunoscutǎ şi
n̄ este versorul normalei exterioare.
202 CAPITOLUL 6

Problema Neumann pentru ecuaţia lui Poisson se noteazǎ tradiţional:


 −∆u  = f, (∀)(x1 , ..., xn ) ∈ Ω
∂u  . (6.24)
  =g
∂n̄ ∂Ω

Teorema 6.4.1 (de unicitate a soluţiei Problemei Dirichlet)

Dacǎ Problema Dirichlet (6.22) are soluţie, aceastǎ soluţie este unicǎ.

Demonstraţie: Fie u1 şi u2 douǎ soluţii ale Problemei Dirichlet (6.22).

Considerǎm funcţia u = u1 − u2 pentru care avem:

∆u = 0 şi u|∂Ω = 0.

Rezultǎ de aici, pe baza principiului de maxim a funcţiilor armonice, cǎ

u ≡ 0. Prin urmare u1 = u2 .

Teorema 6.4.2 (de neunicitate a soluţiei Problemei Neumann)

Dacǎ u este o soluţie a Problemei Neumann (6.24), atunci şi u + C este
o soluţie a Problemei Neumann, unde C este o constantǎ. Dacǎ u, v sunt
soluţii ale Problemei Neumann (6.24), atunci u − v = const.

Demonstraţie: Fie u o soluţie a problemei (6.24) şi v = u + C. Întrucât

∂v  ∂u 
∆v = ∆u şi = = g, rezultǎ cǎ v este soluţie a problemei (6.24).
∂n̄ ∂Ω ∂n̄ ∂Ω
Dacǎ u, v sunt soluţii ale problemei (6.24) atunci w = u − v verificǎ:

∂w 
∆w = 0 şi = 0.
∂n̄ ∂Ω

În baza formulelor de reprezentare rezultǎ w = const.

Teorema 6.4.3 Condiţia necesarǎ pentru ca Problema Neumann (6.24) sǎ

aibǎ soluţie este ca funcţiile f şi g sǎ verifice egalitatea:
Z Z
g(Y ) dSY + f (Y ) dY = 0. (6.25)
∂Ω Ω
Probleme la limitǎ pentru ecuaţia lui Poisson 203

Demonstraţie: Sǎ presupunem cǎ Problema Neumann (6.24) are o soluţie

u. Considerând funcţiile u şi 1, aplicǎm cea de-a doua formulǎ a lui Green
acestor funcţii:
Z Z  
∂u ∂1
(∆u · 1 − u ∆1) dY = −u dSY .
Ω ∂Ω ∂n̄Y ∂n̄Y

∂u  ∂1
Ţinând seama de egalitǎţile −∆u = f ,  = g, ∆1 = 0 şi = 0
∂n̄Y ∂Ω ∂n̄Y
obţinem relaţia (6.25).

Din cele prezentate pânǎ acum nu rezultǎ cǎ Problema Dirichlet (6.22)
sau Problema Neumann (6.24) are soluţie. În paragrafele urmǎtoare vom
prezenta metoda funcţiilor Green pentru a arǎta cǎ ı̂n anumite condiţii aceste
probleme au soluţie şi apoi vom reprezenta aceste soluţii.
204 CAPITOLUL 6

6.5 Funcţia Green pentru Problema

Dirichlet
Considerǎm un domeniu Ω ⊂ IRn mǎrginit, cu frontiera netedǎ (parţial
netedǎ), funcţia f : Ω̄ → IR1 de clasǎ C 1 pe Ω̄ şi funcţia h : ∂Ω → IR1
continuǎ pe ∂Ω. Aceste elemente definesc Problema Dirichlet:

−∆u = f, (∀)(x1 , ..., xn ) ∈ Ω
. (6.26)
u|∂Ω = h

Definiţia 6.5.1 Numim funcţie Green pentru o Problemǎ Dirichlet o funcţie

G de forma:
G(X, Y ) = E(X, Y ) − v(X, Y ) (6.27)
ı̂n care
 1 1

 ln , (∀)X,Y ∈ Ω, X 6= Y, n = 2
2π kX −Y k
E(X, Y ) = 1 1 (6.28)

 · , (∀)X,Y ∈ Ω, X 6= Y, n > 2
(n−2)σn kX −Y kn−2

iar funcţia v(X, Y ) are urmǎtoarele proprietǎţi:

a) Y 7→ v(X, Y ) este funcţie armonicǎ ı̂n Ω şi continuǎ pe Ω̄ pentru orice

X = (x1 , . . . , xn ) ∈ Ω, X fixat.

b) pentru X ∈ Ω, X fixat, G(X, Y ) = 0, (∀)Y = (y1 , . . . , yn ) ∈ ∂Ω.

Propoziţia 6.5.1 Dacǎ existǎ funcţia Green G(X, Y ) pentru Problema

Dirichlet, atunci ea este unicǎ.

Demonstraţie: Dacǎ G1 , G2 sunt douǎ funcţii Green pentru Problema

Dirichlet, atunci pentru orice X ∈ Ω fixat,

v(X, Y ) = v1 (X, Y ) − v2 (X, Y )

este funcţie armonicǎ ı̂n Ω şi identic nulǎ pe ∂Ω. Rezultǎ v(X, Y ) = 0,
(∀)Y ∈ Ω, şi (∀)X ∈ Ω, fixat. Aceasta aratǎ cǎ v(X, Y ) ≡ 0, adicǎ
v1 (X, Y ) = v2 (X, Y ).
Funcţia Green pentru Problema Dirichlet 205

Propoziţia 6.5.2 Dacǎ pentru orice X ∈ Ω̄ funcţia Y 7→ v(X, Y ) este de

clasǎ C 1 pe Ω̄, atunci funcţia Green este simetricǎ, adicǎ:
G(X1 , X2 ) = G(X2 , X1 ), (∀)X1 , X2 ∈ Ω şi X1 6= X2 . (6.29)

Demonstraţie: Se considerǎ funcţiile P (Y )=G(X1, Y) şi Q(Y )=G(X2, Y) şi se

aplicǎ cea de-a doua formulǎ a lui Green pentru aceste funcţii pe domeniul
Ωε = Ω \ (B(X1 ,ε) ∪ B(X2 ,ε)), unde B(Xi ,ε) = {X : kX −Xi k<ε}, i = 1, 2. Se
obţine egalitatea:
Z   Z  
∂Q ∂P ∂Q ∂P
P −Q dSY + P −Q dSY = 0.
∂B(X1 ,ε) ∂n̄Y ∂n̄Y ∂B(X2 ,ε) ∂n̄Y ∂n̄Y
Trecând la limitǎ pentru ε → 0 ı̂n aceastǎ egalitate, se obţine simetria.

Teorema 6.5.1 Dacǎ G este funcţia Green pentru Problema Dirichlet (6.26)
şi u este soluţia acestei probleme, atunci are loc egalitatea:
Z Z
∂G(X, Y )
u(X) = − G(X, Y ) · f (Y ) dY − h(Y ) · dSY . (6.30)
Ω ∂Ω ∂n̄Y
Demonstraţie: Scriem cea de-a doua formulǎ a lui Green pentru funcţiile
u(Y ) şi Y 7→ v(X, Y ), precum şi formula generalǎ de reprezentare a funcţiei
u(X) (formula (6.18)). Prin adunarea acestora rezultǎ (6.30).

Observaţia 6.5.1 Aceastǎ teoremǎ aratǎ cǎ dacǎ existǎ o funcţie Green G
pentru Problema Dirichlet (6.26) care are soluţia u, atunci u se reprezintǎ sub
forma (6.30) cu ajutorul lui G. Este adevǎratǎ şi afirmaţia reciprocǎ: dacǎ
G este funcţia Green pentru Problema Dirichlet, atunci funcţia u definitǎ
cu (6.30) este soluţia problemei Dirichlet (6.26). Metoda de determinare
a soluţiei Problemei Dirichlet pe aceastǎ cale se numeşte metoda funcţiei
Green.
Exemplul 6.5.1
Fie Ω = {X ∈ IR3 | kXk < r} şi ∂Ω = {X ∈ IR3 | kXk = r}. Soluţia
Problemei Dirichlet 
−∆u = 0, (∀)X ∈ Ω
u|∂Ω = h
unde h este o funcţie continuǎ pe ∂Ω, este datǎ de formula lui Poisson:
Z
1 r 2 − kXk2
u(X) = h(Y ) dSY (6.31)
4πr ∂Ω kX − Y k3
206 CAPITOLUL 6

ı̂ntrucât funcţia G(X, Y ) definitǎ prin

1 r
G(X, Y ) = − (6.32)
4πkX − Y k 4πkX ∗ − Y k

unde X ∗ este conjugatul lui X faţǎ de sfera ∂Ω (adicǎ X, X ∗ sunt coliniare

şi kXk · kX ∗ k = r) este funcţia Green pentru aceastǎ Problemǎ Dirichlet.

Observaţia 6.5.2 Determinarea funcţiei Green pentru Problema

Dirichlet revine la determinarea funcţiei v = v(X, Y ) ceea ce revine, con-
form definiţiei funcţiei Green, la rezolvarea Problemei Dirichlet:

−∆Y v(X, Y ) = 0
(6.33)
v(X, Y )|Y ∈∂Ω = E(X, Y )|Y ∈∂Ω

Aceastǎ problemǎ este aparent mai simplǎ decât Problema Dirichlet (6.26)
dar ı̂n realitate ea este rezolvatǎ pentru domenii Ω particulare, prin metode
geometrice. Din acest motiv demonstraţia existenţei soluţiei Problemei Dirich-
let (6.26) prin folosirea funcţiei Green se poate face doar pentru domenii Ω
particulare pentru care se ştie cǎ existǎ funcţia Green.

Exerciţii
1. Determinaţi soluţia Problemei Dirichlet:
 2

 ∂ u ∂2u ∂2u
 + + = 0, ı̂n Ω = {(x1 , x2 , x3 ) | x21 + x22 + x23 < r 2 }
∂x21 ∂x22 ∂x23



u(x1 , x2 , x3 ) = (x1 + x2 + x3 )2 , pentru (x1 , x2 , x3 ) ∈ ∂Ω.

2. Determinaţi funcţia Green a Problemei Dirichlet pentru cerc şi rezolvaţi

o Problemǎ Dirichlet pentru cerc.
Funcţia Green pentru Problema Neumann 207

6.6 Funcţia Green pentru Problema

Neumann
Considerǎm Problema Neumann


 −∆u = f, (∀)(x1 , . . . , xn ) ∈ Ω

 (6.34)

 ∂u 
 =g
∂n̄ ∂Ω
ı̂n care f : Ω → IR1 este funcţie de clasǎ C 1 pe Ω̄ şi g : ∂Ω → IR1 este funcţie
continuǎ.
Presupunem cǎ funcţiile f şi g verificǎ:
Z Z
f (Y ) dY + g(Y ) dSY = 0. (6.35)
Ω ∂Ω

Definiţia 6.6.1 Numim funcţia Green pentru Problema Neumann (6.34)

orice funcţie G de forma
G(X, Y ) = E(X, Y ) − v(X, Y ) (6.36)
care verificǎ
∂G
(X, Y ) = 0, (∀)Y = (y1 , . . . , yn ) ∈ ∂Ω (6.37)
∂n̄Y
unde v : Ω × Ω → IR1 şi pentru orice Y ∈ Ω fixat funcţia Y 7→ v(X, Y ) este
armonicǎ pe Ω, iar E(X, Y ) este definitǎ pentru orice X, Y ∈ Ω, X 6= Y şi
este datǎ de:
 1 1

 ln , (∀)X,Y ∈ Ω, X 6= Y, n = 2
E(X, Y ) = 2π kX −Y k (6.38)
 1 1
 · , (∀)X,Y ∈ Ω, X =
6 Y, n > 2
(n−2)σn kX −Y kn−2
Observaţia 6.6.1 Dacǎ G1 şi G2 sunt funcţii Green pentru Problema
Neumann, atunci G1 − G2 = const.
Propoziţia 6.6.1 Dacǎ pentru orice X ∈ Ω̄ funcţia Y 7→ v(X, Y ) este de
clasǎ C 1 pe Ω̄, atunci funcţia Green pentru Problema Neumann este
simetricǎ:
G(X1 , X2 ) = G(X2 , X1 ), (∀)X1 , X2 ∈ Ω şi X1 6= X2 . (6.39)
208 CAPITOLUL 6

Demonstraţie: Analoagǎ cu cea din cazul funcţiei Green pentru Problema

Dirichlet.

Teorema 6.6.1 Dacǎ G este o funcţie Green pentru Problema Neumann

(6.34) şi u este o soluţie a acestei probleme, atunci existǎ o constantǎ C
astfel ca sǎ aibe loc egalitatea:
Z Z
u(X) = − G(X, Y ) · f (Y ) dY + E(X, Y ) · g(Y ) dSY + C. (6.40)
Ω ∂Ω

Demostraţie: Analoagǎ cu cea de la cazul soluţiei Problemei Dirichlet.

Observaţia 6.6.2 Determinarea funcţiei Green pentru Problema Neumann

revine la determinarea funcţiei v(X, Y ) ceea ce ı̂nseamnǎ, conform definiţiei
funcţiei Green pentru Problema Neumann, rezolvarea Problemei Neumann


 −∆Y v(X, Y ) = f, (∀)(x1 , . . . , xn ) ∈ Ω

  (6.41)

 ∂v  ∂E 
 =
∂n̄Y ∂Ω ∂n̄Y ∂Ω

Aceastǎ problemǎ este aparent mai simplǎ decât Problema Neumann

(6.34), dar ı̂n realitate este complexǎ. De aceea demonstraţia existenţei
soluţiei Problemei Neumann (6.34) prin folosirea funcţiei Green se poate
face doar pentru cazuri pentru care se ştie cǎ existǎ funcţia Green.
Probleme pentru ecuaţia lui Laplace pe disc 209

6.7 Problemele Dirichlet şi Neumann

pentru ecuaţia lui Laplace pe disc.
Separarea variabilelor.
Considerǎm mulţimea Ω = {(x1 , x2 ) ∈ IR2 | x21 + x22 < R2 } care va fi numitǎ
disc centrat ı̂n origine şi de razǎ R.
Ecuaţia lui Poisson pe Ω este ecuaţia:

∂2u ∂2u
+ = −f (x1 , x2 ) (6.42)
∂x21 ∂x22

unde f este o funcţie de clasǎ C 1 pe Ω̄.

Dacǎ funcţia f este identic nulǎ, atunci ecuaţia lui Poisson devine:

∂2u ∂2u
+ =0 (6.43)
∂x21 ∂x22
şi se numeşte ecuaţia lui Laplace pe discul Ω de razǎ R.

Problema Dirichlet pentru ecuaţia lui Laplace pe discul de razǎ R ı̂nseamnǎ

determinarea acelor soluţii ale ecuaţiei (6.43) care pe frontiera discului ∂Ω
coincid cu o funcţie continuǎ h dinainte datǎ, adicǎ
 2
 ∂ u ∂2u
+ = 0, (∀)(x1 , x2 ) ∈ Ω
∂x21 ∂x22 (6.44)

u |∂Ω = h

Soluţia acestei Probleme Dirichlet se poate determina folosind funcţia

Green pentru Problema Dirichlet.

Problema Neumann pentru ecuaţia lui Laplace pe discul de razǎ R ı̂nseamnǎ

determinarea acelor soluţii ale ecuaţiei (6.43) ale cǎror derivatǎ dupǎ direcţia
versorului normalei exterioare la ∂Ω coincide cu o funcţie continuǎ g dinainte
datǎ pe ∂Ω, adicǎ:
 2

 ∂ u ∂2u
 + = 0, ∀(x1 , x2 ) ∈ Ω
∂x21 ∂x22
(6.45)

 ∂u 
 = g
∂n ∂Ω
210 CAPITOLUL 6

Pentru ca problema (6.45) sǎ aibe soluţie este necesar ca

Z
g(Y )dsY = 0 (6.46)
∂Ω

şi dacǎ aceastǎ condiţie este ı̂ndeplinitǎ, atunci, folosind funcţia Green pentru
Problema Neumann, se pot determina soluţiile prolemei (6.45), (care diferǎ
printr-o constantǎ aditivǎ).

Scopul nostru ı̂n acest paragraf este sǎ prezentǎm o altǎ metodǎ, numitǎ
”separarea variabilelor”, cu care se pot determina soluţiile problemelor (6.44)
şi (6.45). Deoarece s-a considerat Ω ca fiind un domeniu circular vom face
mai ı̂ntâi o schimbare de coordonate, mai exact vom scrie problemele (6.44)
şi (6.45) ı̂n coordonate polare:

x1 = r cos ϕ
, r > 0, ϕ ∈ [0, 2π). (6.47)
x2 = r sin ϕ
Notǎm cu T transformarea (r, ϕ) → (x1 , x2 ) definitǎ de (6.47). Dacǎ u este
o funcţie care satisface ecuaţia (6.43) atunci notǎm cu u
e funcţia u
e = u ◦ T.
Folosind regulile de derivare ale funcţiilor compuse deducem cǎ u e verificǎ
ecuaţia:
∂2u
e 1 ∂2ue 1 ∂e u
+ + =0 (6.48)
∂r 2 r 2 ∂ϕ2 r ∂r
care se numeşte ecuaţia lui Laplace ı̂n coordonate polare.
Metoda separǎrii variabilelor constǎ ı̂n cǎutarea unor soluţii u
e(r, ϕ) de
forma:
u
e(r, ϕ) = P (r) · Q(ϕ) (6.49)
adicǎ soluţii care sunt produse de funcţii ce depind fiecare de câte o variabilǎ
r, respectiv ϕ. Impunând la (6.49) sǎ verifice (6.48) rezultǎ:

P ′′ P′ Q′′
r2 +r =− . (6.50)
P P Q
Membrul stâng ı̂n aceastǎ egalitate depinde doar de r iar membrul drept de
ϕ. Cum r şi ϕ sunt variabile independente rezultǎ cǎ fiecare membru este
constant. Dacǎ notǎm cu λ aceastǎ constantǎ atunci deducem din (6.50)
egalitǎţile:
r 2 P ′′ + rP ′ − λP = 0 (6.51)
Probleme pentru ecuaţia lui Laplace pe disc 211

Q′′ + λQ = 0 (6.52)
e este de clasǎ C 2 soluţia ecuaţiei (6.52) trebuie sǎ verifice
Deoarece funcţia u
Q(0) = Q(2π). De aici rezultǎ cǎ λn = n2 , n ∈ IN.
Pentru λn = n2 avem:

Qn (ϕ) = An cos nϕ + Bn sin nϕ (6.53)

ı̂n care An şi Bn sunt constante arbitrare.

Ecuaţia (6.51) este liniarǎ de tip Euler şi se rezolvǎ fǎcându-se schimbarea
de variabilǎ r = et . Pentru λ = n2 soluţia generalǎ este:

Pn (r) = Cn r n + Dn r −n , dacǎ n = 1, 2, ... (6.54)

P0 (r) = A0 + B0 ln r, dacǎ n = 0. (6.55)

Rezultǎ ı̂n acest fel cǎ (6.48) admite urmǎtoarea familie de soluţii:

 A0 + B0 ln r, n=0
u
en (r, ϕ) = r n (An cos nϕ + Bn sin nϕ), n = 1, 2, ... (6.56)
 −n
r (A−n cos nϕ + B−n sin nϕ), n = 1, 2, ...

ı̂n care A0 , B0 , An , Bn , A−n , B−n sunt constante oarecare.

Observaţia 6.7.1 Orice sumǎ finitǎ de soluţii de forma (6.48) este soluţie
pentru ecuaţia (6.48).

Definiţia 6.7.1 O soluţie formalǎ a ecuaţiei lui Laplace ı̂n coordonate polare
este o ”funcţie” u
e(r, ϕ) de forma:
∞
X
u
e(r, ϕ)=A0 +B0 ln r+ [(An r n +A−n r −n ) cos nϕ+(Bn r n +B−n r −n ) sin nϕ]
n=1
(6.57)

Denumirea de soluţie formalǎ provine de la faptul cǎ nu avem informaţii

relative la convergenţa seriei (6.57). Ceea ce este clar este cǎ, termenii seriei
(6.57) sunt soluţii şi cǎ, dacǎ seria are doar un numǎr finit de termeni diferiţi
de zero, atunci suma este o funcţie care este soluţie a ecuaţiei lui Laplace.
212 CAPITOLUL 6

Pentru determinarea soluţiei Problemei Dirichlet (6.44), mai ı̂ntâi sriem

problema ı̂n coordonate polare:
 2

 ∂ u
e 1 ∂2ue 1 ∂e u

 + + = 0, r < R, ϕ ∈ [0, 2π)

 ∂r 2 2
r ∂ϕ 2 r ∂r





 u
e(r, ϕ) = u(r, ϕ + 2π)
(6.58)



 lim | u
e(r, ϕ) |< +∞

 r→0





 u
e(R, ϕ) = e h(ϕ)

unde e
h(ϕ) = h(R cos ϕ, R sin ϕ).
Considerǎm dezvoltarea funcţiei e
h ı̂n serie Fourier ı̂n L2 [0, 2π)
∞
X
e
h(ϕ) = a0 + (an cos nϕ + bn sin nϕ) (6.59)
n=1

şi impunem soluţiei formale u

e(r, ϕ) datǎ de (6.57) sǎ verifice condiţiile (6.58).
Deducem:
an bn
A0 = a0 , An = n şi Bn = n
R R
care ı̂nlocuite, conduc la soluţia formalǎ:
X∞
rn
u
e(r, ϕ) = a0 + (an cos nϕ + bn sin nϕ). (6.60)
n=1
Rn

Pentru a demonstra cǎ aceastǎ soluţie formalǎ este soluţia problemei vom
presupune cǎ funcţia e
h este de clasǎ C 2 şi eh(0) = e
h(2π). În aceste condiţii
pentru coeficienţii Fourier an , bn ai funcţiei e
h putem scrie:
1 1 1 1
an = − bn ′ = − 2 an ′′ şi bn = an ′ = − 2 bn ′′ . (6.61)
n n n n

unde a′n , b′n şi a′′n , b′′n sunt coeficienţii Fourier ai funcţiei e h′ , respectiv e
h′′ .
X∞
Din apartenenţa e h′′ ∈ L2 [0, 2π) avem (|an ′′|2 + |bn ′′|2 ) < +∞ de unde
n=1
rezultǎ cǎ existǎ M > 0 astfel ı̂ncât sǎ avem |an ′′ | ≤ M şi |bn ′′ | ≤ M pentru
Probleme pentru ecuaţia lui Laplace pe disc 213

orice n ∈ IN. De aici şi din (6.61) se obţine inegalitatea:

∞
X X∞
2 2 1
(|an | + |bn | ) ≤ 2M < +∞
n=1 n=1
n2

Cu criteriul lui Weierstrass rezultǎ de aici cǎ seria (6.60) este absolut şi
uniform convergentǎ pe [0, R] × [0, 2π], deci funcţia u e(r, ϕ) definitǎ de (6.60)
este corect definitǎ şi este continuǎ pe [0, R] × [0, 2π].
Derivabilitatea u e(r, ϕ) rezultǎ din derivabilitatea termenilor seriei (6.60)
şi din faptul cǎ seriile obţinute prin derivare termen cu termen sunt absolut
şi uniform convergente fiind majorate de serii de forma
∞
X  r n
np [| an | + | bn |], p = 1, 2, ...
n=1
R

Calculând suma seriei obţinem formula:

Z 2π
1 e R2 − r 2
u
e(r, ϕ) = h(θ) 2 dθ (6.62)
2π 0 r − 2Rr cos(ϕ − θ) + R2

numitǎ formula lui Poisson.

Pentru determinarea soluţiei Problemei Neumann se procedeazǎ
asemǎnǎtor.

Exerciţii
1.Gǎsiţi soluţia Problemei Dirichlet:
 2
 ∂ u ∂2u
+ = 0, x21 + x22 < R2
∂x21 ∂x22

u(x1 , x2 ) = (x1 + x2 )2 , x21 + x22 = R2

R: u(x1 , x2 ) = R2 + 2x1 x2

2.Gǎsiţi soluţia Problemei Dirichlet:

 2
 ∂ u ∂2u
+ = 0, x21 + x22 < 1
∂x21 ∂x22

u(x1 , x2 ) = x1 · x2 , x21 + x22 = 1
214 CAPITOLUL 6

R: u(x1 , x2 ) = x1 x2

3.Gǎsiţi soluţia Problemei Neumann:

 2
 ∂ u ∂2u
 + = 0, x21 + x22 < R2
∂x21 ∂x22
 ∂u = x1 + x2 − x2 , x2 + x2 = R2

1 2 1 2
∂e
n
R
R: u(x1 , x2 ) = A0 + Rx1 + (x21 − x22 )
2
Calculul simbolic al soluţiei Problemei Dirichlet pentru ecuaţia lui Laplace pe disc 215

6.8 Calculul simbolic al soluţiei Problemei

Dirichlet pentru ecuaţia lui Laplace
pe disc
Cosiderǎm Problema Dirichlet pentru ecuaţia lui Laplace pe discul de
razǎ R:

 2
 ∂ u ∂2u
+ = 0, (∀)(x, y) ∈ Ω
∂x2 ∂y 2 (6.63)

u |∂Ω = h
Funcţia pdsolve nu poate gǎsi direct, prin calcul simbolic soluţia core-
spunzǎtoare unei astfel de probleme. Astfel, pe baza noţiunilor teoretice
prezentate ı̂n paragraful precedent (formula pentru soluţia formalǎ), vom
prezenta un program in Maple care sǎ afişeze expresia analiticǎ a soluţiei
Problemei Dirichlet (6.63).
Scriind problema ı̂n coordonate polare:
 2

 ∂ ue 1 ∂2u e 1 ∂e u

 + + = 0, r < R, ϕ ∈ [0, 2π)

 ∂r 2 r 2 ∂ϕ2 r ∂r





 ue(r, ϕ) = u(r, ϕ + 2π)
(6.64)



 lim | u
e(r, ϕ) |< +∞

 r→0





 ue(R, ϕ) = e h(ϕ)

şi dezvoltând funcţia e

h ı̂n serie Fourier, se obţine soluţia formalǎ:
X∞
rn
u
e(r, ϕ) = a0 + n
(an cos nϕ + bn sin nϕ). (6.65)
n=1
R
ı̂n care a0 , an , bn sunt coeficienţii Fourier:
Z π Z
1 e 1 πe
a0 = h(ϕ)dϕ an = h(ϕ) · cos nϕdϕ
2π −π π −π
Z
1 πe
bn = h(ϕ) · sin nϕdϕ
π −π
216 CAPITOLUL 6

Aceastǎ soluţie formalǎ se obţine ı̂n Maple cu ajutorul procedurii DirichletInt:

> restart;
> DirichletInt:=proc(f,R)
local a0,a,b;
> a0:=(1/(2*Pi))*Int(f,phi=-Pi..Pi);
> a:=n->1/Pi*Int(f*cos(n*phi),phi=-Pi..Pi);
> b:=n->1/Pi*Int(f*sin(n*phi),phi=-Pi..Pi);
> a0+add(r^n/R^n*(a(n)*cos(n*phi)+b(n)*sin(n*phi)),n=1..Order);
> RETURN(map(simplify,value(%)));
> end:

Apelarea acestei proceduri se realizeazǎ cu instrucţiunea DirichletInt(f, R)

ı̂n care f este funcţia e
h din problema (6.64), dupǎ cum se poate observa din
urmǎtoarele exemple:

Exemplul 1:
 2
 ∂ u ∂2u
+ = 0, x21 + x22 < R2
∂x21 ∂x22

u(x1 , x2 ) = (x1 + x2 )2 , x21 + x22 = R2

> f:=(x1+x2)^2: R:=R:

> f:=subs(x1=r*cos(phi),x2=r*sin(phi),r=R,f);
f := (R cos (φ) + R sin (φ))2
> sol1:=DirichletInt(f,R);
sol1 := R2 + r 2 sin (2 φ)

Exemplul 2:
 2
 ∂ u ∂2u
+ = 0, x21 + x22 < 1
∂x21 ∂x22

u(x1 , x2 ) = x1 · x2 , x21 + x22 = 1
Calculul simbolic al soluţiei Problemei Dirichlet pentru ecuaţia lui Laplace pe disc 217

> f:=x1*x2: R:=1:

> f:=subs(x1=r*cos(phi),x2=r*sin(phi),r=R,f);
f := cos (φ) sin (φ)
> sol2:=DirichletInt(f,R);
sol2 := 1/2 r 2 sin (2 φ)

Exemplul 3:
 2
 ∂ u
e 1 ∂2u
e 1 ∂e u

 + + = 0, r < 1, ϕ ∈ [0, 2π)

 ∂r 2 2
r ∂ϕ 2 r ∂r





 ue(r, ϕ) = u(r, ϕ + 2π)



 lim | u
e(r, ϕ) |< +∞

 r→0





e(1, ϕ) = sin3 ϕ
u

> f:=sin(phi)^3: R:=1:

> sol3:=DirichletInt(f,R);
sol3 := 3/4 r sin (φ) − 1/4 r 3 sin (3 φ)

Exemplul 4:
 2
 ∂ u
e 1 ∂2u
e 1 ∂e u

 + + = 0, r < 1, ϕ ∈ [0, 2π)

 ∂r 2 2
r ∂ϕ 2 r ∂r





 ue(r, ϕ) = u(r, ϕ + 2π)



 lim | u
e(r, ϕ) |< +∞

 r→0





e(1, ϕ) = sin6 ϕ + cos6 ϕ
u

> f:=sin(phi)^6+cos(phi)^6: R:=1:

> sol4:=DirichletInt(f,R);
sol4 := 5/8 + 3/8 r 4 cos (4 φ)
Capitolul 7

Soluţii generalizate.
Metode variaţionale

În capitolul anterior ne-am ocupat de rezolvarea Problemei Dirichlet şi a

Problemei Neumann ı̂n cazul ecuaţiei lui Poisson. Particularitatea acestei
ecuaţii constǎ ı̂n aceea cǎ ecuaţia elipticǎ este definitǎ de Laplacianul △.
În cele ce urmeazǎ vom considera ecuaţii eliptice mai generale, numite
ecuaţii eliptice de tip divergenţǎ pentru care vom formula conceptul de Prob-
lemǎ Dirichlet. Pe lângǎ conceptul de soluţie clasicǎ introducem şi conceptul
de soluţie generalizatǎ şi prezentǎm condiţii ı̂n care soluţia generalizatǎ existǎ
şi este unicǎ.
Deasemenea , ı̂n acest capitol introducem Problema Cauchy-Dirichlet
pentru ecuaţii parabolice şi hiperbolice, şi prezentǎm condiţii ı̂n care soluţia
generalizatǎ a acestor probleme existǎ.

218
Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 219

7.1 Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi

Problema Dirichlet pentru aceastǎ ecuaţie
Considerǎm un domeniu mǎrginit Ω ⊂ IRn cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial
netedǎ) şi funcţiile reale aij , c şi F definite pe Ω (i, j = 1, n) având urmǎtoarele
proprietǎţi:
1) aij sunt de clasǎ C 1 pe Ω şi existǎ µ0 > 0 astfel ı̂ncât pentru orice
X = (x1 , ..., xn ) ∈ Ω şi orice (ξ1 , ξ2, . . . , ξn ) ∈ IRn avem
n
X n
X
aij (X) · ξi · ξj ≥ µ0 · ξi2 şi aij (X) = aji(X)
i,j=1 i=1

2) funcţia c este continuǎ pe Ω şi c(X) ≥ 0, (∀)X ∈ Ω.

3) funcţia F este continuǎ pe Ω.
Definiţia 7.1.1 Se numeşte ecuaţie cu derivate parţiale elipticǎ de tip divergenţǎ
o relaţie de dependenţǎ funcţionalǎ de forma
n n
!
X ∂ X ∂u
− aij (X) · + c(X) · u = F (X), (∀) X ∈ Ω (7.1)
i=1
∂xi j=1 ∂xj

dintre funcţia necunoscutǎ u şi derivatele sale parţiale de ordinul ı̂ntâi şi de
ordinul al doilea.
În ecuaţia (7.1) funcţiile aij , c şi F se considerǎ cunoscute.
Definiţia 7.1.2 O funcţie realǎ u de clasǎ C 2 pe Ω care verificǎ
n n
!
X ∂ X ∂u
− aij (X) · (X) + c(X) · u(X) = F (X), (∀) X ∈ Ω
i=1
∂x i j=1
∂xj

se numeşte soluţie clasicǎ a ecuaţiei (7.1).

Definiţia 7.1.3 Problema determinǎrii acelor soluţii u ale ecuaţiei (7.1)
care sunt continue pe Ω şi verificǎ condiţia la frontierǎ

u|∂Ω = h (7.2)
se numeste Problemǎ Dirichlet pentru ecuaţia (7.1).
220 CAPITOLUL 7

În egalitatea (7.2), h este o funcţie realǎ continuǎ pe ∂Ω, consideratǎ cunos-
cutǎ.

Problema Dirichlet pentru ecuaţia cu derivate parţiale elipticǎ de tip divergenţǎ

se noteazǎ cu
 n n
!

 X ∂ X ∂u

 − aij (X) · + c(X) · u = F (X), (∀) X ∈ Ω
∂xi j=1 ∂xj
i=1 (7.3)




u|∂Ω = h.

Observaţia 7.1.1 Dacǎ existǎ o funcţie H : Ω′ ⊃ Ω → IR′ de clasǎ C 2

astfel ı̂ncât H|∂Ω = h atunci u este soluţie a Problemei Dirichlet (7.3) dacǎ
şi numai dacǎ funcţia v = u − H este soluţia Problemei Dirichlet:
 n n
!

 X ∂ X ∂v

 − aij (X) · + c(X) · v = G(X), (∀) X ∈ Ω
∂xi j=1 ∂xj
i=1 (7.4)




v|∂Ω = 0
n n
!
X ∂ X ∂H
unde G(X) = F (X) − c(X) · H(X) + aij (X) · .
i=1
∂xi j=1
∂xj

Astfel, printr-o schimbare de funcţie Problema Dirichlet cu condiţii pe fron-

tierǎ neomogene se reduce la o Problemǎ Dirichlet cu condiţii pe frontierǎ
omogene.
Datoritǎ acestui fapt, ı̂n cele ce urmeazǎ vom considera Probleme
Dirichlet ı̂n care funcţia h datǎ pe frontierǎ este identic nulǎ.

Observaţia 7.1.2 Dacǎ se considerǎ spaţiul vectorial al funcţiilor reale u

continue pe Ω de clasǎ C 2 ı̂n Ω şi nule pe frontierǎ :

D = u | u : Ω → IR1 , u ∈ C(Ω) ∩ C 2 (Ω) şi u|∂Ω = 0 },

şi operatorul diferenţial A definit pe acest spaţiu vectorial D cu formula:

n n
!
X ∂ X ∂u
(Au)(X) = − aij (X) · + c(X) · u (7.5)
i=1
∂xi j=1 ∂xj
Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 221

atunci Problema Dirichlet :

 n n
!

 X ∂ X ∂u

 − aij (X) · + c(X) · u = F (X), (∀) X ∈ Ω
∂xi j=1 ∂xj
i=1 (7.6)




u|∂Ω = 0

este echivalentǎ cu problema urmǎtoare :

Sǎ se determine u ∈ D astfel ı̂ncât sǎ avem :

Au = F,
unde  (7.7)
D = u | u : Ω → IR1 , u ∈ C(Ω) ∩ C 2 (Ω) şi u|∂Ω = 0 .

În aceastǎ formulare a Problemei Dirichlet condiţia la limitǎ nu mai apare

separat pentru cǎ este inclusǎ ı̂n definiţia spaţiului vectorial D (adicǎ dome-
niul de definiţie a lui A).

Problema unicitǎţii soluţiei clasice a Problemei Dirichlet revine la

injectivitatea operatorului A : D → C(Ω) iar problema existenţei soluţiei
clasice revine la surjectivitatea operatorului A.
În cele ce urmeazǎ vom pune ı̂n evidenţǎ proprietǎţi ale operatorului
A pentru a rǎspunde la problema existenţei şi unicitǎţii soluţiei Problemei
Dirichlet (7.6)

Teorema 7.1.1 Operatorul A definit pe spaţiul de funcţii D cu formula (7.5)

are urmatoarele proprietaţi:

i) domeniul de definiţie D al operatorului A este un subspaţiu dens ı̂n

spaţiul Hilbert L2 (Ω);

ii) operatorul A este liniar ;

iii) Z
pentru orice u, Zv ∈ D are loc egalitatea
Au · vdX = Av · udX
Ω Ω

Demonstraţie:
i) Presupunem cunoscut faptul cǎ spaţiul vectorial D(Ω) format cu funcţiile
222 CAPITOLUL 7

reale u de clasǎ C ∞ pe Ω şi cu suport compact inclus ı̂n Ω:

D(Ω) = {u | u : Ω → IR1 , u ∈ C ∞ (Ω), supp u ⊂ Ω}

este dens ı̂n L2 (Ω). Întrucât spaţiul de funcţii D include spaţiul vectorial
D(Ω) rezultǎ cǎ spaţiul D este dens ı̂n L2 (Ω).
ii) Pentru a demonstra cǎ A este liniar, vom arǎta cǎ

A(u + v) = Au + Av
(∀) u, v ∈ D, (∀) α ∈ IR1 .
A(α · u) = α · Au

Într-adevǎr,

A(u + v) = !
Xn n
X
∂ ∂(u + v)
=− aij (X) · + c(X) · (u + v) =
i=1
∂xi j=1
∂xj
n n
! n n
!
X ∂ X ∂u X ∂ X ∂v
=− aij (X) · + c(X) · u − aij (X) · +
i=1
∂xi j=1
∂xj i=1
∂xi j=1 ∂xj
+ c(X) · v = Au + Av.

şi
n n
!
X ∂ X ∂(α · u)
A(α · u)=− aij (X) · + c(X) · (α · u) = α · Au,
i=1
∂xi j=1
∂x j

ceea ce demonstreazǎ liniaritatea

Z lui A.
iii) Pentru u, v ∈ D calculǎm Au · vdX şi gǎsim :
Ω

Z Z X n n
! Z
∂ X ∂u
Au·v dX = − aij (X)· ·v dX + c(X)·u·v dX
Ω Ω i=1 ∂xi j=1
∂xj Ω

Z n X
X n
∂u
= − aij (X)· ·cos(u, ei )·v dS+
∂Ω i=1 j=1 ∂xj
Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 223

Z X
n X
n Z
∂u ∂v
+ aij (X)· · dX + c(X)·u·v dX
Ω i=1 j=1
∂xj ∂xi Ω

Z X
n X
n Z
∂u ∂v
= aij (X)· · dX + c(X)·u·v dX
Ω i=1 j=1
∂xj ∂xi Ω

Z
Calculând ı̂n continuare Av·u dX gǎsim:
Ω
Z Z n X
X n Z
∂v ∂u
Av·u dX = aij (X)· · dX + c(X)·u·v dX.
Ω Ω i=1 j=1 ∂xj ∂xi Ω
Z Z
Deoarece aij (X) = aji(X) rezultǎ Au · vdX = Av · udX
Ω Ω

Teorema 7.1.2 Existǎ γ > 0 astfel ı̂ncât pentru orice u ∈ D sǎ avem
Z Z
Au · udX ≥ γ u2 dX (7.8)
Ω Ω
Z
Demonstraţie: Calculǎm Au · udX şi obţinem :
Ω

Z Z X n
n X Z
∂u ∂u
Au · udX = aij (X) dX + c(X)u2 (X) dX ≥
Ω Ω i=1 j=1
∂xi ∂xj Ω

Z n   Z
X  ∂u 2
≥ µ0   2
 ∂xi  dX + c(X)u (X) dX
Ω i=1 Ω

Z X n  
 ∂u 2
Rǎmâne sǎ evaluǎm  
 ∂xi  dX pentru u ∈ D. Aceastǎ evaluare con-
Ω i=1
stitue conţinutul unei teoreme care poartǎ numele lui Friedrichs. Conform
acestei teoreme existǎ o constantǎ k > 0, astfel ı̂ncât pentru orice u ∈ C 1 (Ω̄)
cu u|∂Ω = 0 avem:
Z n 
Z X 
 ∂u 2
|u(X)| dX ≤ k 2  
 ∂xi  dX.
Ω Ω i=1
224 CAPITOLUL 7

Admiţând pentru moment cǎ aceastǎ evaluare este adevǎratǎ putem continua
evaluarea deja stabilitǎ
Z Z X n   Z
 ∂u 2
Au · udX ≥ µ0   2
 ∂xi  dX + c(X)u (X)dX,
Ω Ω i=1 Ω

şi gǎsim:
Z Z Z Z
µ0 2 2 µ0
Au · udX ≥ · |u(X)| dX + c(X)u (X)dX ≥ |u(X)|2dX
Ω k Ω Ω k Ω

Astfel inegalitatea (7.8) a fost demonstratǎ.

Rǎmâne sǎ demonstrǎm acum teorema folositǎ ı̂n demonstraţia teoremei
(7.1.2) denumitǎ inegalitatea lui Friedrichs.
Teorema 7.1.3 (inegalitatea lui Friedrichs) Existǎ o constantǎ k > 0, astfel
ı̂ncât pentru orice u ∈ C 1 (Ω̄) cu u|∂Ω = 0 sǎ avem:
Z Z X n  
 ∂u 2
2
|u(X)| dX ≤ k  
 ∂xi  dX. (7.9)
Ω Ω i=1

Demonstraţie: Domeniul Ω fiind mǎrginit existǎ o translaţie

T : IRn → IRn , (T X = X + X 0 ) astfel ı̂ncât pentru orice X ′ ∈ Ω′ = T Ω
sǎ avem x′i ≥ 0. Deoarece
Z Z Z  ′ 2 Z  
 ∂u   ∂u 2
′ ′ 2 ′
|u (X )| dX = 2
|u(X)| dX şi   ′  
 ∂x′  dX =  ∂xi  dX
Ω ′ Ω Ω ′ i Ω

unde u′ (X ′ ) = u(T X) şi X ′ = T X, rezultǎ cǎ este suficient sǎ se demonstreze

inegalitatea (7.9) pe Ω′ . Mai mult, Ω′ fiind domeniu mǎrginit existǎ a > 0
astfel ca Ω′ ⊂ Γa = {X ′ | 0 ≤ x′i ≤ a} şi prelungind cu 0 funcţia u′ pe Γa Ω′
rezultǎ cǎ, are loc:
Z Z Z  ′ 2 Z  ′ 2
 ∂u   ∂u 
′ ′ 2
|u (X )| dX = ′ ′ ′ 2
|u (X )| dX ′
şi   dX = ′   dX ′
 ′  ′
Ω′ Γa Ω′ ∂xi Γa ∂xi

Astfel, ajungem la concluzia cǎ, este suficient sǎ demonstrǎm inegalitatea

(7.9) doar pentru Ω = Γa . Pentru aceasta folosim formula lui Leibnitz-
Newton
Z xi
∂u
u(x1 , x2 , ...xn ) = (x1 , ..., xi−1 , ξ, xi+1 , ...xn )dξ
0 ∂xi
Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 225

din care utilizând Cauchy-Buniakovski rezultǎ:

Z xi
∂u
|u(X)| ≤ (x1 , ..., xi−1 , ξ, xi+1 , ..., xn )dξ ≤
0 ∂xi
Z xi 1/2 Z xi
 2 !1/2
 ∂u 
≤ dξ  (x , ..., x , ξ, x , ..., x )  dξ ≤
 ∂xi 1 i−1 i+1 n 
0 0

Z a
 2 !1/2
 ∂u 
≤ a1/2  |(x , ..., x , ξ, x , ...x )  dξ .
 ∂xi 1 i−1 i+1 n 
0

De aici obţinem:
Z   Z
 ∂u 2
|u(X)| dX ≤ a 2  dX 2
 
Γa Γa ∂xi
Z Z X n  
a2  ∂u 2
2
|u(X)| dX ≤   dX.
Γa n Γa i=1  ∂xi 
a2
Astfel rezultǎ astfel cǎ pentru k = are loc inegalitatea (7.9).
n
Teorema 7.1.4 (de caracterizare variaţionalǎ a soluţiei ecuaţiei
Au = F ).
Funcţia u0 ∈ D este soluţie a ecuaţiei Au = F (F ∈ C(Ω)) dacǎ şi numai
dacǎ u0 este punct de minim pentru funcţionala:
Z Z
1
ΦF : D → IR , ΦF (u) = Au · udX − 2 F · udX. (7.10)
Ω Ω

Demonstraţie: Dacǎ u0 ∈ D este soluţie a ecuaţiei Au = F atunci Au0 = F

şi pentru orice u ∈ D avem:
Z Z Z Z
ΦF (u) − ΦF (u0 )= Au·udX −2 F ·udX − Au0 ·u0dX+2 F ·u0dX =
Ω Ω Ω Ω
Z Z Z Z
= Au·udX −2 Au0 ·u− Au0 ·u0 dX +2 Au0 ·u0dX =
Ω Ω Ω Ω
Z Z Z Z
= Au· udX − Au0 · u − u0 ·AudX + Au0 · u0dX =
Ω Ω Ω Ω
Z Z
= A(u − u0 ) · (u − u0 )dX ≥ γ |u − u0 |2 dX ≥ 0.
Ω Ω
226 CAPITOLUL 7

Rezultǎ astfel cǎ u0 este minim absolut pentru funcţionala ΦF .

Reciproc, dacǎ presupunem cǎ u0 ∈ D este punct de minim absolut pentru
funcţionala ΦF , atunci pentru orice u ∈ D avem

ΦF (u) ≥ ΦF (u0 )

Considerǎm u ∈ D, u-fixat, t ∈ IR1 şi remarcǎm cǎ:

ΦF (u0 + tu) ≥ ΦF (u0)

pentru orice t ∈ IR1 . Prin urmare funcţia

ϕ(t) = ΦF (u0 + tu)

are un minim ı̂n t = 0. Din condiţia ϕ′ (0) = 0 rezultǎ:

Z
(Au0 − F )udX = 0 (∀)u ∈ D
Ω

Deoarece spaţiul vectorial D este dens ı̂n spaţiu Hilbert L2 (Ω) rezultǎ cǎ
Au0 = F.

Observaţia 7.1.3 Aceastǎ teoremǎ nu este o teoremǎ de existenţǎ pentru

cǎ nu stabileşte faptul cǎ funcţionala ΦF are un punct de minim absolut.
Teorema reduce ı̂nsǎ problema existenţei şi unicitǎţii soluţiei clasice a
ecuaţiei Au = F la problema existenţiei şi unicitǎţii punctului de minim al
funcţionalei ΦF .

Teorema 7.1.5 (teorema de unicitate)

Pentru F ∈ C(Ω̄) existǎ cel mult un u0 ∈ D astfel ı̂ncât Au0 = F .

Demonstraţie: Presupunem cǎ pentru F ∈ C(Ω̄) existǎ

u1 , u2 ∈ D astfel ı̂ncât Au1 = F şi Au2 = F . De aici rezultǎ ΦF (u2 ) ≥ ΦF (u1 )
şi ΦF (u1 ) ≥ ΦF (u2 ). Prin urmare ΦF (u2 ) = ΦF (u1). Ţinând seama de ine-
galitatea: Z
ΦF (u1 ) − ΦF (u2 ) ≥ γ |u1 − u2 |2 dX
Ω
Z
rezultǎ ı̂n continuare cǎ |u1 − u2 |2 dX = 0 de unde rezultǎ egalitatea
Ω
u1 = u2 .
Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 227

Observaţia 7.1.4 i) Teorema de unicitate demonstreazǎ cǎ Problema Dirich-

let are cel mult o soluţie clasicǎ.
ii) Existenţa unui minim absolut ı̂n D a funcţionalei ΦF (u) nu este adevǎratǎ.
Existǎ exemple care demonstreazǎ cǎ ı̂n general Problema Dirichlet nu are
soluţie clasicǎ.

Pentru a asigura minimul absolut al funcţionalei ΦF lǎrgim spaţiul vecto-

rial D astfel ca sǎ devinǎ spaţiu Hilbert. În acest scop, pe D × D definim
urmǎtoarea corespondenţǎ:
Z
D × D ∋ (u, v) →< u, v >A = Au · vdX. (7.11)
Ω

Lema 7.1.1 Corespondenţa definitǎ cu (7.11) este un produs scalar pe spaţiul

vectorial D.

Demonstraţie: prin verificare.

Observaţia 7.1.5 Pentru (u, v) ∈ D are loc egalitatea:

Z X
n X
n Z
∂u ∂v
< u, v >A = aij (X) dX + c(X)u(X)v(X)dX
Ω i=1 j=1
∂xi ∂xj Ω

Definiţia 7.1.4 Completatul spaţiului vectorial D ı̂n norma k · kA

generatǎ de produsul scalar
Z
< u, v >A = Au · vdx
Ω

se numeşte spaţiul energetic al operatorului A şi se noteazǎ cu XA .

Observaţia 7.1.6 Elementele spaţiului energetic XA sunt elementele spaţiului

vectorial D la care se mai adaugǎ limite ı̂n norma k · kA de şiruri fundamen-
tale un din D. Altfel spus, dacǎ u ∈ XA atunci u ∈ D sau existǎ (un )n cu
un ∈ D astfel ı̂ncât kun − ukA → 0. Un element u ∈ XA are proprietatea:
∂u
u ∈ L2 (Ω), ∈ L2 (Ω) şi u|∂Ω = 0
∂xi
228 CAPITOLUL 7

Observaţia 7.1.7 Spaţiul energetic XA ı̂mpreunǎ cu produsul scalar < u, v >A

este un spaţiu Hilbert.

Lema 7.1.2 Funcţionala ΦF : D → IR′ definitǎ de formula

Z Z
ΦF (u) = Au · udX − 2 F · udX (7.12)
Ω Ω

ı̂n care F ∈ L2 (Ω), se prelungeşte prin continuitate la o funcţionalǎ continuǎ

e F definitǎ pe spaţiul energetic XA .
Φ

Demonstraţie: Arǎtǎm la ı̂nceput cǎ funcţionala ΦF (u) definitǎ cu

(7.12) este continuǎ ı̂n topologia spaţiului energetic. În acest scop considerǎm
u ∈ D, un şir (un )n , un ∈ D cu proprietatea cǎ kun − ukA → n
0 şi apoi şirul
Z Z
ΦF (un ) = Aun · un dX − 2 F · un dX.
Ω Ω

Arǎtǎm cǎ acest şir numeric este convergent şi limita lui este
Z Z
ΦF (u) = Au · udX − 2 F · udX.
Ω Ω

Într-adevǎr, avem:
Z
ΦF (un ) = kun k2A −2 F · un dX
Ω
Z
ΦF (u) = kuk2A −2 F · udX
Ω
de unde rezultǎ:
Z
|ΦF (un ) − ΦF (u)| ≤ | kunk2A − kuk2A |+2 |F | · |un − u|dX ≤
Ω

≤ | kunk2A − kuk2A | + 2kF kL2(Ω) · kun − ukL2 (Ω).

Deoarece convergenţa kun − ukA → 0 implicǎ convergenţele
| kunk2A − kuk2A | → 0 şi kun − ukL2 (Ω) → 0, rezultǎ convergenţa

|ΦF (un ) − ΦF (u)| → 0.

Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 229

Dacǎ u 
∈ D şi u ∈ XA atunci se defineşte ΦF (u) cu
Z X n X n Z
∂u ∂u
ΦF (u) = aij (X) dX − 2 F · udX
Ω i=1 j=1 ∂xi ∂xj Ω

iar pentru un ∈ D, kun − ukA → 0 se reface acelaşi raţionament.

Teorema 7.1.6 (de existenţǎ şi unicitate a punctului de minim
absolut)
Pentru orice F ∈ L2 (Ω) prelungita Φ e F prin continuitate a funcţionalei
ΦF la spaţiul energetic XA are un singur punct de minim.
Demonstraţie: Pentru a demonstra existenţa punctului de minim con-
siderǎm funcţionala liniarǎ şi continuǎ
Z
u 7−→ F · udX
Ω
definitǎ pe spaţiul energetic XA . Conform cu teoremei lui F. Riesz existǎ o
funcţie uF ∈ XA astfel ı̂ncât sǎ avem:
Z
< u F , u >A = F · udX
Ω
pentru orice u ∈ XA . Rǎmâne de arǎtat cǎ uF este punctul de minim absolut
e F (u).În acest scop calculǎm Φ
al funcţionalei Φ e F (uF ) şi Φ
e F (u) pentru u ∈ XA .
Avem:
e F (uF ) = < uF , uF >A −2 < F, uF >L2 (Ω)= kuF k2 − 2kuF k2 = −kuF k2
Φ A A A

Φe F (u) = < u, u >A −2 < F, u >L2 (Ω)

= < u−uF , u−uF >A +2 < uF , u >A−< uF , uF >A−2 < F, u >L2 (Ω)
= ku − uF k2 − kuF k2 = ku − uF k2 + Φ e F (uF )
A A A

Aceastǎ din urmǎ egalitate

e F (u) = ku − uF k2 + Φ
Φ e F (uF )
A

este adevǎratǎ pentru orice u ∈ XA şi aratǎ cǎ

e F (u) ≥ Φ
Φ e F (uF ).

Egalitatea aratǎ şi faptul cǎ

e F (u) > Φ
Φ e F (uF )

pentru orice u 6= uF ceea ce demonstreazǎ unicitatea.

230 CAPITOLUL 7

Observaţia 7.1.8 Dacǎ punctul de minim absolut uF al funcţionalei pre-

lungite Φ̃F aparţine lui D ⊂ XA atunci AuF = F , şi prin urmare uF , este
soluţie clasicǎ a Problemei Dirichlet.

Observaţia 7.1.9 Dacǎ punctul de minim absolut uF al funcţionalei pre-

lungite Φ̃F nu aparţine spaţiului vectorial D ⊂ XA atunci nu-i putem aplica
operatorul A ca sǎ vedem dacǎ este soluţie a ecuaţiei Au = F . În acest
caz este naturalǎ ı̂ntrebarea: Ce reprezintǎ uF ı̂n contextul rezolvarii ecuaţiei
Au = F ?

Vom da un rǎspuns la aceastǎ ı̂ntrebare arǎtând cǎ operatorul A are o prelun-

gire à : D(Ã) → L2 (Ω), numitǎ prelungirea Friedrichs, unde D ⊂ D(Ã) ⊂
XA şi cǎ uF verificǎ ÃuF = F. Aceasta ı̂nseamnǎ cǎ funcţia uF nu mai verificǎ
condiţia de soluţie clasicǎ :

n n
!
X ∂ X ∂u
u ∈ D şi − aij (X) · + c(X) · u = F
i=1
∂xi j=1
∂xj

ci verificǎ doar condiţia : uF ∈ XA şi

Z X
n X
n Z Z
∂uF ∂v
aij (X)· · dx+ c(X)·uF ·v dX = F ·v dX, (∀) v ∈ XA
Ω i=1 j=1
∂xj ∂xi Ω Ω

Teorema 7.1.7 (de prelungire a lui Friedrichs).

Operatorul G : L2 (Ω) → XA definit prin G(F ) = uF ∈ XA unde uF verificǎ

< uF , u >A =< F, u >L2 (Ω) , (∀) u ∈ XA ,

are urmǎtoarele proprietǎţi:

i) G este liniar şi mǎrginit ;

ii) G este injectiv ;

iii) G este autoadjuct ;

iv) G este compact ;

Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 231

v) G−1 : Im G ⊂ XA → L2 (Ω) este o prelungire a lui A.

Demonstraţie: Remarcǎm la ı̂nceput cǎ operatorul G este corect definit

pentru cǎ existenţa şi unicitatea funcţiei uF = G(F ) a fost demonstratǎ.
i) Pentru α, β ∈ IR1 , F1 , F2 ∈ L2 (Ω) şi u ∈ XA avem:

< G(αF1 + βF2 ), u >A = < αF1 + βF2 , u >L2 (Ω)

= < αF1 , u >L2 (Ω) + < βF2 , u >L2 (Ω)

= α < F1 , u >L2 (Ω) +β < F2 , u >L2 (Ω)

= < αG(F1 ) + βG(F2 ), u >L2 (Ω)

de unde rezultǎ egalitatea :

G(αF1 + βF2 ) = αG(F1 ) + βG(F2 )

care aratǎ cǎ operatorul G este liniar.

Pentru a demonstra mǎrginirea operatorului G considerǎm
F ∈ L2 (Ω) şi evaluǎm kG(F )k2A . Avem:

µ20
· kG(F )k2L2(Ω) ≤ kG(F )k2A = < F, G(F ) >L2 (Ω)
k2

≤ kF kL2 (Ω) · kG(F )kL2(Ω)

unde k > 0 este constanta din inegalitatea lui Friedrichs şi µ0 > 0 este con-
stanta din condiţia de elipticitate.
Simplificând cu kG(F )kL2 (Ω) ı̂n inegalitatea obţinutǎ, rezultǎ:

k2
kG(F )kL2 (Ω) ≤ · kF kL2 (Ω)
µ20
care aratǎ cǎ operatorul G : L2 (Ω) → L2 (Ω) este mǎrginit.
232 CAPITOLUL 7

ii)

G(F ) = 0 ⇒ < uF , u >A = 0, (∀)u ∈ XA

⇒ < F, u >L2 (Ω) = 0, (∀)u ∈ XA ⇒ F = 0

iii) Operatorul G : L2 (Ω) → Im G ⊂ XA fiind injectiv putem considera

operatorul G−1 : Im G → L2 (Ω) şi arǎtǎm cǎ este autoadjunct, adicǎ :

< G−1 u, v >L2 (Ω) =< u, G−1v >L2 (Ω) , (∀)u, v ∈ Im G.

Astfel,

< G−1 u, v >L2 (Ω) = < u, v >A =< v, u >A =< G−1 v, u >L2 (Ω)

= < u, G−1 v >L2 (Ω) .

Folosim acum acest rezultat pentru a demonstra cǎ operatorul G este au-
toadjunct:

< G(F ), H >L2 (Ω) =< G(F ), G−1(G(H)) >L2 (Ω =

=< G−1 (G(F )), G(H) >L2 (Ω) =< F, G(H) >L2 (Ω) .
iv) Prin faptul cǎ operatorul G este compact ı̂nţelegem cǎ transformǎ
sfera ı̂nchisǎ de razǎ unu din L2 (Ω) ı̂ntr-o mulţime compactǎ din L2 (Ω).
Considerǎm F ∈ L2 (Ω) cu kF kL2 (Ω) ≤ 1.
Calculǎm kG(F )k2A şi gǎsim:

kG(F )k2A =< F, G(F ) >L2 (Ω) ≤ kF k2L2 (Ω) · kG(F )k2L2 (Ω)

k
≤ kF kL2 (Ω) · · kG(F )kA .
µ0
Simplificând cu kG(F )kA obţinem :
k k
kG(F )kA ≤ · kF kL2 (Ω) ≤ ,
µ0 µ0
ceea ce aratǎ cǎ imaginea sferei ı̂nchise de razǎ unu din L2 (Ω) prin oper-
atorul G este o mulţime mǎrginitǎ ı̂n spaţiul energetic XA . Ştiind cǎ o
Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 233

mulţime mǎrginitǎ ı̂n XA este compactǎ ı̂n L2 (Ω) deducem cǎ operatorul G
este compact.
v) Arǎtǎm acum cǎ operatorul G−1 : Im G ⊂ XA → L2 (Ω) este o prelun-
gire a operatorului A.
Din cele de pânǎ acum ştim cǎ G−1 : Im G ⊂ XA → L2 (Ω) este un operator
injectiv.
Considerǎm u ∈ D şi apoi Au ∈ L2 (Ω). Funcţia GAu aparţine la Im G şi
avem :

< GAu, v >A =< Au, v >L2 (Ω) =< u, v >A (∀)v ∈ XA .

Rezultǎ de aici egalitatea :

GAu = u, (∀) u ∈ D,

care demonstreazǎ apartenenţa u ∈ ImG şi egalitatea G−1 u = Au. Am

arǎtat ı̂n acest fel cǎ operatorul G−1 : Im G ⊂ XA → L2 (Ω) este o prelungire
a operatorului A.

Definiţia 7.1.5 Operatorul G−1 se numeşte prelungirea Friedrichs a opera-

torului A şi se noteazǎ cu Ã.

Teorema 7.1.8 (caracterizarea minimului absolut al funcţionalei Φ) Funcţia

uF ∈ XA este minimul absolut al funcţionalei

Φ̃F : XA → IR1 , Φ̃F (u) =< u, u >A −2 < F, u >L2 (Ω)

dacǎ şi numai dacǎ uF este soluţia ecuaţiei Ãu = F, unde à este prelungirea
Friedrichs a operatorului A.

Demonstraţie: Rezultatul se obţine imediat din construcţia prelungirii

Friedrichs a operatorului A.

Observaţia 7.1.10 Din cele prezentate rezultǎ cǎ pentru orice

F ∈ L2 (Ω) ecuaţia Ãu = F are o singurǎ soluţie ı̂n spaţiul Hilbert XA .

Definiţia 7.1.6 Soluţia uF a ecuaţiei Ãu = F se numeşte soluţia generali-

zatǎ a ecuaţiei Au = F.
234 CAPITOLUL 7

Observaţia 7.1.11 Dacǎ uF ∈ D ⊂ XA atunci uF este soluţie clasicǎ a

Problemei Dirichlet. Dacǎ uF ∈ XA nu aparţine la D (uF ∈ D) atunci ea
verificǎ doar:
Z X n X n Z Z
∂uF ∂v
aij (x) · · dx + c(x) · uF (x) · v(x)dx = F (x) · v(x)dx
Ω i=1 j=1 ∂xj ∂xi Ω Ω

pentru orice v ∈ XA .

În continuare vom descrie o metodǎ de determinare a soluţiei generalizate

uF a ecuaţiei Au = F (despre care ştim cǎ existǎ şi este unicǎ). Metoda se
bazeazǎ pe determinarea valorilor proprii şi vectorilor proprii ai prelungirii
Friedrichs Ã.

Definiţia 7.1.7 Un numǎr λ este valoare proprie pentru operatorul à dacǎ

existǎ o funcţie u ı̂n D(Ã) (domeniul de definiţie al operatorului Ã), u 6= 0,
astfel ı̂ncât sǎ avem:
Ãu = λ · u.

Teorema 7.1.9 Pentru operatorul à existǎ un şir infinit de valori proprii

0 < λ1 ≤ λ2 ≤ λ3 ≤ ... ≤ λm ≤ ...

şi corespunzǎtor acestor valori proprii un şir infinit de funcţii proprii

u1 , u2 , u3 , ..., un , ...

cu urmǎtoarele proprietǎţi:

lim λn = +∞
n→∞

< ui , uj >L2 (Ω) = δij .

Demonstraţie: Operatorul G : L2 (Ω) → L2 (Ω) este liniar autoadjunct şi

complet continuu. Pe baza unei teoreme relative la aceastǎ clasǎ de operatori
liniari rezultǎ cǎ, G admite un şir infinit de valori proprii şi un şir infinit de
funcţii proprii. Valorile proprii ale lui G le notǎm cu
1 1 1
, , ..., , ...
λ1 λ2 λm
Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 235

iar funcţiile proprii cu

u1 , u2 , ..., um , ...
Presupunem cǎ aceste valori proprii sunt aranjate ı̂n şir astfel ca sǎ avem:
     
1 1  
  ≥   ≥ ... ≥  1  ≥ ...
 λ1   λ2   λm 

iar funcţiile proprii sunt alese astfel ca sǎ avem

< ui , uj >L2 (Ω) = δij .

Ţinând seamǎ de egalitatea à = G−1 rezultǎ cǎ à admite şirul de valori

proprii |λ1 | ≤ |λ2 | ≤ ... şi şirul de funcţii proprii u1 , u2 , ..., um , ...
Arǎtǎm acum cǎ λm > 0 pentru orice m.
Într-adevǎr din G · um = λ1m · um rezultǎ cǎ

1 1
< G · um , um >L2 (Ω) = kum k2L2 (Ω) = .
λm λm

Pe de altǎ parte,

< G · um , um >L2 (Ω) =< um , um >A ≥ γkum k2L2 (Ω)

şi astfel
1
≥ γkum k2L2 Ω > 0.
λm
Arǎtǎm acum cǎ, Ae admite chiar un şir infinit de valori proprii. La ı̂nceput
arǎtǎm cǎ mulţimea de definiţie ImG a operatorului A e ( formatǎ din ele-
2
mentele G(F ) cu F ∈ L (Ω) ) este un spaţiu vectorial infinit dimensional.
Pentru aceasta, fie u o funcţie de clasǎ C ∞ cu suport compact ı̂n Ω. Con-
siderǎm funcţia F = Au şi observǎm cǎ u este soluţia clasicǎ a Problemei
Dirichlet
Au = F.
Rezultǎ cǎ, u este şi soluţie generalizatǎ a acestei probleme, ceea ce ı̂nseamnǎ
cǎ G(F ) = u. Am arǎtat ı̂n acest fel cǎ orice funcţie de clasǎ C ∞ cu suport
compact inclus ı̂n Ω aparţine mulţimii Im(G) şi ca urmare spaţiul vectorial
Im(G) este infinit dimensional.
236 CAPITOLUL 7

Sǎ presupunem acum prin absurd cǎ, operatorul G are doar un numǎr
finit de valori proprii diferite de zero: λ1 , λ2 , . . . , λm . Ţinând seama de faptul
cǎ G este autoadjunct şi compact rezultǎ de aici:
Xm
G(F ) = < G(F ), uk > uk , (∀)F ∈ L2 (Ω).
k=1

Aceastǎ egalitate aratǎ cǎ şirul u1 , u2 , . . . , um este bazǎ ı̂n Im(G) deci Im(G)
este spaţiu vectorial finit dimensional. Astfel, am ajuns la o contradicţie şi
deci G admite un şir infinit de valori proprii. Încheiem demonstraţia ob-
servând cǎ lim λm = +∞.
m→∞

Teorema 7.1.10 Şirul de funcţii proprii {um }m ai operatorului A e este un

2
şir
 ortonormat
 complet ı̂n spaţiul Hilbert L (Ω), iar şirul de funcţii proprii
um
√ este un şir ortonormat complet ı̂n spaţiul energetic XA .
λm m
Demonstraţia acestei teoreme este laborioasǎ şi nu o facem aici.

Suntem acum ı̂n mǎsurǎ sǎ formulǎm urmǎtoarea teoremǎ referitoare la

soluţia generalizatǎ a ecuaţiei Au = F, F ∈ L2 (Ω).
Teorema 7.1.11 Oricare ar fi F ∈ L2 (Ω), soluţia generalizatǎ uF a ecuaţiei
Au = F este datǎ de:
+∞
X 1
uF = < F, um >L2 (Ω) ·um
λ
m=1 m

e (A−
unde {um }m este şirul de funcţii proprii ale operatorului A e prelungirea
Friedrichs a opertorului A) ortonormal şi complet ı̂n spaţiul Hilbert L2 (Ω).
Demonstraţie: Deoarece
+∞
X +∞
X um um
uF = < uF , um >L2 ·um sau uF = < uF , √ >A · √
m=1 m=1
λm λm
folosind egalitatea:
< uF , v >A =< F, v >L2 , (∀)v ∈ XA
avem cǎ:
+∞
X +∞
X
um um 1
uF = < F, √ >L2 · √ = < F, um >L2 ·um .
m=1
λm λm m=1 λm
Ecuaţia elipticǎ de tip divergenţǎ şi Problema Dirichlet 237

Exerciţii:
Fie Ω = (0, l1 ) × (0, l2 ) şi operatorul A definit prin
 2 
∂ u ∂2u
Au = − +
∂x21 ∂x22

pentru u ∈ D = {u ∈ C 2 (Ω) şi u|∂Ω }.

Determinaţi soluţia generalizatǎ a Problemei Dirichlet Au = F unde:
a) F (x1 , x2 ) = x1 · x2 ;
b) F (x1 , x2 ) = x21 + x22 ;
c) F (x1 , x2 ) = x1 − x2 ;
R: Din Au = λu se obţin valorile proprii şi vectorii proprii:
 2  2
nπ mπ
λm,n = +
l1 l2

respectiv
nπ mπ
um,n = sin x1 · x2 .
l1 l2
1p
Calculând kum,n kL2 = l1 · l2 se obţin vectorii bazei ortonormale
2
 
2 nπ mπ
√ · sin x1 · sin x2
l1 l2 l1 l2 m,n

+∞ X
X +∞
1
Soluţia generalizatǎ este: uF (x1 , x2 ) =  2  2 ·
m=1 n=1 nπ mπ
+
l1 l2

Zl1 Zl2  
2 nπ mπ 2 nπ mπ
· F (x1 , x2 ) · √ · sin x1 · sin x2 dx1 dx2 · √ ·sin x1 ·sin x2
l1 l2 l1 l2 l1 l2 l1 l2
0 0

unde F (x1 , x2 ) este funcţia datǎ la a), b), c).

238 CAPITOLUL 7

7.2 Problema Cauchy-Dirichlet pentru

ecuaţii parabolice
Fie Ω ⊂ IRn un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial netedǎ)
şi funcţiile reale:
aij , c, u0 : Ω → IR1 , f : [0, +∞) × Ω → IR1 , g : [0, +∞) × ∂Ω → IR1
cu urmǎtoarele proprietǎţi:
i) aij sunt funcţii de clasǎ C 1 pe Ω şi aij = aji , i, j = 1, n;
c este o funcţie continuǎ pe Ω, u0 este o funcţie continuǎ pe Ω şi de
clasǎ C 2 pe Ω.
ii) existǎ µ0 > 0 astfel ı̂ncât pentru orice (ξ1 , . . . , ξn ) ∈ IRn sǎ aibe loc
inegalitatea
n X
X n n
X
aij (X) · ξi · ξj ≥ µ0 ξi2, (∀) X ∈ Ω;
i=1 j=1 i=1

iii) c(X) ≥ 0, (∀) X ∈ Ω;

iv) f este funcţie continuǎ pe [0, ∞) × Ω şi g este o funcţie continuǎ pe
[0, +∞) × ∂Ω.
Definiţia 7.2.1 Problema care constǎ ı̂n determinarea funcţiilor reale u :
[0, +∞) × Ω → IR1 care au urmǎtoarele proprietǎţi:
1) u este continuǎ pe [0, +∞) × Ω, de clasǎ C 1 pe (0, +∞) × Ω şi
pentru orice t ∈ (0, +∞) fixat u este de clasǎ C 2 pe Ω.
n n
!
∂u X ∂ X ∂u
2) − aij (X) ·
∂t i=1
∂x i j=1
∂xj

+c(X) · u(t, X)=f (t, X), (∀) t>0 şi (∀)X ∈ Ω (7.13)

3) u(t, X) = g(t, X), (∀) (t, X) ∈ [0, +∞) × ∂Ω. (7.14)

4) u(0, X) = u0 (X), (∀)x ∈ Ω. (7.15)

se numeşte Problemǎ Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia parabolicǎ.
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii parabolice 239

Definiţia 7.2.2 O funcţie u care verificǎ condiţiile din definiţia precedentǎ

se numeşte soluţie clasicǎ a Problemei Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia pa-
rabolicǎ.

Propoziţia 7.2.1 Dacǎ existǎ un domeniu Ω′ ⊂ IRn care include mulţimea

Ω şi o funcţie G : [0, +∞) × Ω′ → IR1 de clasǎ C 2 pe [0, +∞) × Ω′ astfel
ı̂ncât
G(t, X) = g(t, X) ∀(t, X) ∈ [0, +∞) × ∂Ω,

atunci Problema Cauchy-Dirichlet neomogenǎ pentru ecuaţia parabolicǎ, prin

schimbarea de funcţie necunoscutǎ v(t, X) = u(t, X) − G(t, X) se reduce la
Problema Cauchy-Dirichlet omogenǎ pentru ecuaţia parabolicǎ:

n n
!
∂v X ∂ X ∂v ∂G
− aij (X) · +c(X) · v(t, X)=f (t, X) − +
∂t i=1
∂xi j=1
∂xj ∂t
n n
!
X ∂ X ∂G
+ aij (X) · − c(X) · G(t, X), (7.16)
i=1
∂xi j=1
∂xj

(∀) t)>0 şi (∀)X ∈ Ω

v(t, X) = 0 (∀)(t, X) ∈ [0, +∞) × ∂Ω (7.17)

v(0, X) = u0 (X) − G(0, X) (∀) X ∈ Ω. (7.18)

Demonstraţie: prin verificare.

Observaţia 7.2.1 Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia parabolicǎ cu

condiţii pe frontierǎ neomogene (prezentatǎ ı̂n Def. 7.2.1), se reduce la o
Problemǎ Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia parabolicǎ cu condiţii pe fron-
tierǎ omogene. Datoritǎ acestui fapt, vom considera ı̂n continuare Problema
Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia parabolicǎ de tipul urmǎtor:
240 CAPITOLUL 7

n n
!
∂u X ∂ X ∂v
− aij (X) · +c(X) · u(t, X)=f (t, X) (7.19)
∂t i=1 ∂xi j=1
∂xj

u(t, X) = 0 (∀)(t, X) ∈ [0, +∞) × ∂Ω. (7.20)

u(0, X) = u0 (X) (∀) X ∈ Ω (7.21)

ı̂n care funcţiile aij , c, f au proprietǎţile deja prezentate: (i), (ii), (iii), (iv),
iar funcţia u0 este continuǎ pe Ω şi de clasǎ C 2 ı̂n Ω.

Definiţia 7.2.3 O soluţie clasicǎ a Problemei Cauchy-Dirichlet (7.19)-(7.21)

este o funcţie u : [0, +∞) × Ω → IR1 care are urmǎtoarele proprietǎţi: u este
continuǎ pe [0, +∞) × Ω, este de clasǎ C 1 pe (0, +∞) × Ω şi este de clasǎ
C 2 ı̂n Ω pentru (∀)t ∈ (0, +∞), t - fixat şi verificǎ:
n n
!
∂u X ∂ X ∂u
− aij (X) · +c(X) · u(t, X)=f (t, X)
∂t i=1 ∂xi j=1 ∂xj

(∀)t>0 şi (∀) X ∈ Ω (7.22)

u(t, X) = 0 (∀) (t, X) ∈ [0, ∞) × ∂Ω (7.23)

u(0, X) = u0 (X) (∀) x ∈ Ω. (7.24)

Dacǎ considerǎm operatorul diferenţial A definit pe spaţiul de funcţii:
D = {w|w : Ω → IR1 , w ∈ C(Ω) ∩ C 2 (Ω) şi w|∂Ω = 0},
cu formula:
n n
!
X ∂ X ∂w
Aw = − aij (X) · + c(X) · w
i=1
∂xi j=1
∂xj

atunci Problema Cauchy-Dirichlet (7.19)-(7.21) se scrie:


 ∂u
 + Au = f
∂t (7.25)


u(0, X) = u0 .
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii parabolice 241

În continuare, vom formula o problemǎ mai generalǎ pentru care vom demon-
stra o teoremǎ de existenţǎ şi unicitate.

Teorema 7.2.1 Dacǎ funcţia u : [0, +∞) × Ω → IR1 este soluţie clasicǎ a
Problemei Cauchy-Dirichlet (7.19)-(7.21), atunci funcţia V definitǎ prin

V (t)(X) = u(t, X)

are urmǎtoarele proprietǎţi:

a) V : [0, +∞) → L2 (Ω) este continuǎ;

b) V : (0, +∞) → L2 (Ω) este de clasǎ C 1 ;

c) V : (0, +∞) → XA este continuǎ, unde XA reprezintǎ spaţiul energetic

al operatorului A.

d) V (0) = u0 .
dV
e) + AV = F (t), (∀) t > 0 unde F (t)(X) = f (t, X).
dt
Demonstraţie:
a) Fie t0 ∈ [0, +∞) şi η > 0. Funcţia u(t, X) este uniform continuǎ pe
mulţimea compactǎ [t0 − η, t0 + η] × Ω (dacǎ t0 = 0, atunci [0, η] × Ω).
Prin urmare, (∀)ε > 0, (∃)δ(ε) > 0 astfel ca
(∀)(t′ , X ′ ), (t′′ , X ′′ ) ∈ [t0 −η, t0 + η]×Ω cu |t′ −t′′ | < δ(ε) şi ||X ′ −X ′′ || < δ(ε)
sǎ avem: p
|u(t′ , X ′ ) − u(t′′ , X ′′ )| < ε/ |Ω|
unde |Ω| este mǎsura lui Ω.
Rezultǎ de aici cǎ are loc inegalitatea:
Z
|u(t, X) − u(t0 , X)|2dX < ε2 , (∀) t cu |t − t0 | < δ(ε).
Ω

Deducem de aici cǎ, dacǎ |t − t0 | < δ(ε) atunci

||V (t) − V (t0 )||L2 (Ω) < ε.

Aceasta demonstreazǎ continuitatea funcţiei V : [0, +∞) → L2 (Ω) ı̂ntr-un

punct oarecare t0 .
242 CAPITOLUL 7

b) Pentru a demonstra cǎ funcţia V : (0, +∞) → L2 (Ω) este de clasǎ C 1 se

considerǎ un punct t0 ∈ (0, +∞) şi cu un raţionament analog cu cel prezentat
anterior se aratǎ cǎ:
Z  2
 u(t, X) − u(t0 , X) ∂u 
lim  − (t0 , X) dX = 0
t→t0 Ω  t − t0 ∂t

ceea ce aratǎ cǎ funcţia V : (0, +∞) → IL2 (Ω) este de clasǎ C 1 şi
dV
+ AV = F (t).
dt
c) pentru a demonstra cǎ funcţia V : (0, +∞) → XA este continuǎ se con-
siderǎ t0 ∈ (0, +∞) şi se aratǎ cǎ lim ||V (t) − V (t0 )||XA = 0.
t→t0
d) V (0)(X) = u(0, X) = u0 (X).
e) s-a demonstrat ı̂mpreunǎ cu (b).
Fie acum A e prelungirea Friedrichs, a operatorului A definit pe D(A),
e F o
2 2
funcţie F : [0, +∞) → L (Ω) continuǎ şi V0 ∈ L (Ω). Considerǎm problema
Cauchy: 
 dV e = F (t)
 + AV
dt (7.26)


V (0) = V0
Definiţia 7.2.4 O soluţie a acestei probleme este o funcţie
V : [0, +∞) → L2 (Ω) care are urmǎtoarele proprietǎţi:

a) V ∈ C 1 ((0, +∞); L2 ) ∩ C([0, +∞), L2 )

e (∀) t ∈ (0, +∞) şi dV + AV

b) V (t) ∈ D(A), e = F (t).
dt
c) V (0) = V0 .

Definiţia 7.2.5 Problema Cauchy (7.26) va fi numitǎ problema Cauchy ab-

stractǎ pentru ecuaţia parabolicǎ, iar o soluţie a acesteia va fi numitǎ soluţie
”tare” a Problemei Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia parabolicǎ.

Observaţia 7.2.2 Dacǎ u(t, X) este o soluţie clasicǎ a Problemei Cauchy-

Dirichlet pentru ecuaţia parabolicǎ, atunci funcţia V definitǎ prin
V (t)(x) = u(t, X) este soluţie a problemei Cauchy abstracte pentru ecuaţia
parabolicǎ.
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii parabolice 243

Teorema 7.2.2 Problema Cauchy abstractǎ (7.26) pentru ecuaţia parabolicǎ

are cel mult o soluţie.

Demonstraţie: Fie V1 , V2 douǎ soluţii ale problemei (7.26) şi

V = V1 − V2 . Funcţia V verificǎ
dV e = 0 şi V (0) = 0.
+ AV
dt
Rezultǎ de aici egalitatea

1d
||V ||2L2 (Ω) + ||V ||2A = 0
2 dt
din care rezultǎ inegalitatea

d
||V ||2L2 (Ω) ≤ 0.
dt
Funcţia ||V ||2L2 (Ω) este pozitivǎ, nulǎ pentru t = 0 şi conform inegalitǎţii,
descreşte. Rezultǎ cǎ ||V ||2L2 (Ω) = 0, (∀) t ≥ 0, de unde V1 = V2 .

Teorema 7.2.3 Dacǎ funcţia F : [0, +∞) → L2 (Ω) este de clasǎ C 1 pe

[0, +∞) atunci problema Cauchy abstractǎ pentru ecuaţia parabolicǎ are o
soluţie unicǎ.

Demonstraţie: Va trebui sǎ arǎtǎm doar cǎ problema (7.26) are soluţie,
unicitatea o avem deja ı̂n baza teoremei precedente.
Presupunem cǎ avem o soluţie şi, pentru t ∈ [0, +∞) o dezvoltǎm dupǎ
e:
sistemul ortonormat complet de funcţii proprii (um )m∈IN ale operatorului A
∞
X
V (t) = < V (t), um >L2 (Ω) ·um
m=1

Şirul corespunzǎtor de valori proprii va fi notat cu 0 < λ1 ≤ λ2 ≤ · · · ≤ λm ≤

...
Procedǎm la fel cu F (t) şi V0 :
∞
X
F (t) = < F (t), um >L2 (Ω) ·um
m=1
244 CAPITOLUL 7

∞
X
V0 = < V(0) , um >L2 (Ω) ·um
m=1
Notǎm:
vm (t) =< V (t), um >L2 (Ω)
fm (t) =< F (t), um >L2 (Ω)
0
vm (t) =< V0 , um >L2 (Ω)
şi din ecuaţia
dV e = F (t)
+ AV
dt
şi condiţia iniţialǎ
V (0) = V0
deducem:
dvm 0
+ λm · vm = fm , vm (0) = vm m = 1, 2, 3, . . . .
dt
Aceste probleme cu date iniţiale au soluţiile date de formula
Zt
0 −λm t
vm (t) = vm e + e−λm (t−s) · fm (s)ds m = 1, 2, 3, . . .
0

de unde rezultǎ cǎ soluţia V (t) a Problemei Cauchy abstracte (7.26) verificǎ
egalitatea:
 t 
∞
X X∞ Z
V (t) = vm0 −λm t
e · um +  e−λm (t−s) · fm (s)ds · um . (7.27)
m=1 m=1 0

Vom arǎta acum cǎ, dacǎ V0 ∈ L2 (Ω) şi funcţia F : [0, +∞) → L2 (Ω) este
de clasǎ C 1 pe [0, +∞), atunci membrul drept al formulei (7.27) defineşte
o funcţie V (t) care este soluţie pentru problema Cauchy abstractǎ, adicǎ V
are proprietǎţile (a), (b), (c) din Definiţia (7.26).
În prima etapǎ, trebuie demonstratǎ convergenţa seriilor din membrul drept
al egalitǎţii (7.27) şi examinatǎ ”netezimea” funcţiilor care sunt sumele aces-
tor serii.
Deoarece {um }m este un sistem ortonormat complet ı̂n L2 (Ω), din convergen-
P
∞
0 2
ţa seriei numerice |vm | · e−2λm t rezultǎ convergenţa ı̂n L2 (Ω) a seriei de
m=1
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii parabolice 245

P
∞
0
P
∞
funcţii vm · e−λm t · um . Seria 0 2
|vm | · e−2λm t , (∀) t ≥ 0, este majoratǎ de
m=1 m=1
P
∞
0 2
seria numericǎ |vm | care este convergentǎ (V0 ∈ L2 (Ω)). Rezultǎ astfel
m=1
P
∞
0
cǎ, seria vm · e−λm t · um este uniform convergentǎ pentru orice t ≥ 0 ı̂n
m=1
spaţiul L2 (Ω) şi suma ei estefuncţie continuǎ de t.
P∞ Rt −λ (t−s)
Pentru a arǎta cǎ seria e m · fm (s)ds · um converge ı̂n L2 (Ω)
m=1 0
uniform pe un segment oarecare [0, T ], procedǎm dupǎ cum urmeazǎ: con-
P
∞ Rt
siderǎm seria | e−λm (t−s) · fm (s)ds|2 , şi o majorǎm astfel:
m=1 0
 t 2
Z 
P
∞  
 e −λm (t−s)
·f (s)ds  ≤
 m 
m=1  
0

∞ Z
X
t Z t
−2λm (t−s) 2
≤ e ds· fm (s)ds =
m=1 0 0

∞ t Z t
X 1 −2λm s 
−2λm t 2
= e · e  · fm ds =
m=1
2λm 0
0

X∞   Z t
1 1 −2λm t 2
= − e · fm (s)ds =
m=1
2λ m 2λ m
0

X∞ Z t
1 −2λm t 2
= (1 − e ) · fm (s)ds ≤
m=1
2λ m
0

X∞ Zt ∞ Zt
1 2 1 X 2
≤ fm (s)ds = fm (s)ds.
m=1
2λ1 2λ1 m=1
0 0

P
∞
2
seria fm (s) converge pentru orice s ∈ [0, T ] iar funcţiile sunt continue
m=1
P
∞
2
şi pozitive şi suma seriei fm (s) = ||F (s)||2 este funcţie continuǎ. Con-
m=1
246 CAPITOLUL 7

P
∞
2
form teoremei lui Dini rezultǎ cǎ, seria fm (s) converge pe [0, T ] , de unde
m=1
∞ Rt
P
rezultǎ convergenţa uniformǎ a seriei |fm (s)|2 ds pe [0, T ]. Se obţine de
t m=1 0
P
∞ R −λ (t−s)
aici cǎ seria e m fm (s)ds um este convergentǎ ı̂n L2 (Ω) uniform
m=1 0
ı̂n raport cu t ∈ [0, T ] şi suma ei este funcţie continuǎ de t.
Am obţinut ı̂n acest fel cǎ, funcţia V (t) definitǎ de (7.27) este funcţie con-
tinuǎ de la [0, +∞) la L2 (Ω).

Vom arǎta ı̂n continuare cǎ V : (0, +∞) → L2 (Ω) este funcţie de clasǎ
C 1 . Aceasta rezultǎ din convergenţa uniformǎ pe [t0 , +∞) (cu 0 < t0 < T
oarecare) a seriilor
X∞
0 −λm t
vm e um
m=1
t 
P
∞ R
şi e−λm (t−s) fm (s)ds um şi a seriilor obţinute din acestea prin derivare
m=1 0
termen cu termen.
P
∞
0 −λm t
Pentru derivata seriei vm e um , adicǎ pentru seria:
m=1

∞
X
0 −λm t
− λm vm e um
m=1

convergenţa uniformǎ rezultǎ din estimǎrile:

λ2m (vm
0 2 −2λm t
)e ≤ λ2m (vm
0 2 −2λm t0
)e 0 2
≤ c · (vm )

unde c este o constantǎ independentǎ de m şi t. Pentru derivata celei de a

doua serii, adicǎ pentru seria
 
X∞ Zt
fm (t) − λm e−λm (t−s) fm (s)ds um
m=1 0

convergenţa uniformǎ se obţine din estimarea:

Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii parabolice 247

Zt
|fm (t) − λm e−λm (t−s) · fm (s)|2 =
0
Zt
′
= |fm (0)e−λm t + fm (s)e−λm (t−s) ds|2 ≤
0

Rt ′ Rt
≤ 2|fm (0)|2 e−2λ1 t0 + 2 |fm (s)|2 ds · e−2λm (t−s) ds ≤
0 0

ZT
1 ′
≤ |fm (0)| e 2 −2λ1 t0
+ |fm (s)|2 ds.
λ1
0
Din aceastǎ estimare şi din ipoteza cǎ F ∈ C 1 ([0, +∞), L2) rezultǎ convergenţa
uniformǎ a seriei derivate şi continuitatea sumei.
Apartenenţa V ∈ C 1 ((0, +∞), L2) este acum imediatǎ.
Pentru apartenenţa V (t) ∈ D(A) e dacǎ t > 0 remarcǎm cǎ domeniul D(A) e
poate fi caracterizat astfel:
( ∞ ∞
)
X X
e =
D(A) v= cm u m | λ2m · c2m < +∞ .
m=1 m=1

Aceastǎ caracterizare şi raţionamentele precedente aratǎ cǎ:

e
V (t) ∈ D(A), (∀) t > 0.
dV e = F (t) şi V (0) = V0 este imediatǎ.
Verificarea egalitǎţilor: + AV
dt
Exerciţiul 1
Gǎsiţi Problema Cauchy abstractǎ ı̂n cazul Problemei Cauchy-Dirichlet

 ∂u ∂2u
 = a2 2 t > 0, x ∈ (0, l)
∂t ∂x

 u(t, 0) = u(t, l) = 0
u(0, x) = u0 (x)

şi determinaţi soluţia ”tare”.

248 CAPITOLUL 7

Rǎspuns:
 2
kπ kπx
λk = , k ∈ IN ∗ , uk = sin V
l l
∞
X Zl
−( akπ )2 ·t kπx 2 kπx
u(x, t) = ak · e l sin unde ak = u0 (x) · sin dx
k=1
l l l
0

Exerciţiul 2
Determinaţi soluţiile urmǎtoarelor Probleme Cauchy-Dirichlet:

 ∂u ∂2u

 = 4 , (x, t) ∈ (0, 1) × (0, +∞)
 ∂x2
 ∂t

a) u(0, t) = u(1, t) = 0, t ≥ 0






u(x, 0) = 3 sin 2πx, x ∈ [0, 1]
2
R: u(x, t) = 3 · e−16π t · sin 2πx


 ∂u ∂2u

 = 4 · + e−4t sin x x ∈ (0, π) × (0, ∞)

 ∂t ∂x2

b) u(0, t) = u(π, t) = 0, t≥0






u(x, 0) = 4 sin x · cos x, x ∈ [0, π]
R: u(x, t) = t · e−4t · sin x + 2e−16t · sin 2x


 ∂u ∂2u

 = 2 + x + 1, (x, t) ∈ (0, 1) × (0, +∞)

 ∂t
 ∂x
c) u(0, t) = t + 1, u(1, t) = 2t + 1, t≥0






u(x, 0) = 1, x ∈ [0, 1]
R: u(x, t) = t + 1 + x · t
Calculul simbolic şi numeric pentru ecuaţii parabolice 249

7.3 Calculul simbolic şi numeric al soluţiei

Problemei Cauchy-Dirichlet pentru
ecuaţii parabolice
Calculul simbolic al soluţiei unei probleme Cauchy-Dirichlet nu poate fi
realizat cu funcţia pdsolve. În astfel de cazuri se trece la rezolvarea numericǎ.
Pentru exemplificare, vom considera trei Probleme Cauchy-Dirichlet pentru
ecuaţii parabolice a cǎror soluţie o vom determina numeric folosind funcţia
pdsolve cu sintaxa pentru calcul numeric:

pdsolve(PDE or PDE system, conds, type=numeric, other option);

ı̂n care:

P DEorP DEsystem - ecuaţia cu derivate parţiale pe care dorim sǎ

o rezolvǎm sau sistemul de ecuaţii cu derivate
parţiale
conds - condiţiile iniţiale şi condiţiile la limitǎ
type = numeric - indicǎ rezolvarea utilizând metode numerice
otheroption - diferite opţiuni (de ex. metoda numericǎ, nr.
de puncte, etc.)

Exemplul 1:

 ∂u 1 ∂2u

 (x, t) = · 2 (x, t)

 ∂t 10 ∂x


 u(0, t) = u(1, t) = 0




u(x, 0) = 1
Heat equation
> PDE1 :=diff(u(x,t),t)=1/10*diff(u(x,t),x,x);
∂ ∂ 2
PDE1 := ∂t u (x, t) = 1/10 ∂x 2 u (x, t)

> IBC1 := {u(0,t)=0, u(1,t)=0, u(x,0)=1};

IBC1 := {u (0, t) = 0, u (1, t) = 0, u (x, 0) = 1}
> pds1 := pdsolve(PDE1,IBC1,numeric);
250 CAPITOLUL 7

pds1 := module () local INFO; export plot, plot3d, animate,

value, settings; option ‘Copyright (c) 2001 by Waterloo
Maple Inc. All rights reserved.‘; end module
> p1 := pds1:-plot(t=0):
p2 := pds1:-plot(t=1/10):
p3 := pds1:-plot(t=1/2):
p4 := pds1:-plot(t=1):
p5 := pds1:-plot(t=2):
plots[display]({p1,p2,p3,p4,p5},
title=‘Heat profile at t=0,0.1,0.5,1,2‘);

Figura 30
> pds1:-plot3d(t=0..1,x=0..1,axes=boxed);
Calculul simbolic şi numeric pentru ecuaţii parabolice 251

Figura 31

Exemplul 2:

  2 

 ∂u ∂ u

 (x, t) = 4 2
(x, t) + e−4t · sin x

 ∂t ∂x


 u(0, t) = u(π, t) = 0





u(x, 0) = 4 cos x sin x
Heat equation
> PDE2 :=
diff(u(x,t),t)=4*diff(u(x,t),x,x)+(exp(-4*t))*sin(x);
∂ ∂ 2
−4 t
PDE2 := ∂t u (x, t) = 4 ∂x 2 u (x, t) + e sin (x)
> IBC2 := {u(0,t)=0,u(Pi,t)=0,u(x,0)=4*cos(x)*sin(x)};
IBC2 := {u (0, t) = 0, u (π, t) = 0, u (x, 0) = 4 cos (x) sin (x)}
> pds2 := pdsolve(PDE2,IBC2,numeric);
pds1 := module () local INFO; export plot, plot3d, animate,
value, settings; option ‘Copyright (c) 2001 by Waterloo
Maple Inc. All rights reserved.‘; end module
> p6 := pds2:-plot(t=0):
p7 := pds2:-plot(t=1/10):
252 CAPITOLUL 7

p8 := pds2:-plot(t=1/2):
p9 := pds2:-plot(t=1):
p10 := pds2:-plot(t=2):
plots[display]({p6,p7,p8,p9,p10},
title=‘Heat profile at t=0,0.1,0.5,1,2‘);

Figura 32
> pds2:-plot3d(t=0..1,x=0..1,axes=boxed);

Figura 33
Calculul simbolic şi numeric pentru ecuaţii parabolice 253

Exemplul 3:

 ∂u ∂2u

 (x, t) = (x, t) + t · cosx

 ∂t ∂x2


 u(0, t) = t, u(π, t) = 0




u(x, 0) = cos 2x + cos 3x
Heat equation
> PDE3 :=
diff(u(x,t),t)=diff(u(x,t),x,x)+t*cos(x);
∂ ∂ 2
PDE3 := ∂t u (x, t) = ∂x 2 u (x, t) + t cos (x)

> IBC3 := {u(0,t)=t,u(Pi,t)=0,u(x,0)=cos(2*x)+cos(3*x)};

IBC3 := {u (π, t) = 0, u (0, t) = t, u (x, 0) = cos (2 x) + cos (3 x)}
> pds3 := pdsolve(PDE3,IBC3,numeric);
pds1 := module () local INFO; export plot, plot3d, animate,
value, settings; option ‘Copyright (c) 2001 by Waterloo
Maple Inc. All rights reserved.‘; end module
> q1 := pds3:-plot(t=0):
q2 := pds3:-plot(t=1/10):
q3 := pds3:-plot(t=1/2):
q4 := pds3:-plot(t=1):
q5 := pds3:-plot(t=2):
plots[display]({q1,pq2,q3,q4,q5},
title=‘Heat profile at t=0,0.1,0.5,1,2‘);
254 CAPITOLUL 7

Figura 34
> pds3:-plot3d(t=0..1,x=0..1,axes=boxed);

Figura 35
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 255

7.4 Problema Cauchy-Dirichlet pentru

ecuaţii hiperbolice
Fie Ω ⊂ IRn un domeniu mǎrginit cu frontiera ∂Ω netedǎ (parţial netedǎ) şi
funcţiile reale aij , c, u0 , u1 : Ω → IR1 , f : [0, +∞) × Ω → IR1 ,
g : [0, +∞) × ∂Ω → IR1 cu urmǎtoarele proprietǎţi:

i) aij sunt funcţii de clasǎ C 1 pe Ω şi aij = aji , i, j = 1, n;

c este continuǎ pe Ω;
u0 este de clasǎ C 1 pe Ω şi de clasǎ C 2 pe Ω;
u1 este continuǎ pe Ω şi de clasǎ C 1 pe Ω.

ii) existǎ µ0 > 0 astfel ı̂ncât pentru orice (ξ1 , ξ2 , . . . , ξn ) ∈ IRn sǎ aibe loc
inegalitatea:
n X
X n n
X
aij (X) · ξi · ξj ≥ µ0 ξi2, (∀)X ∈ Ω
i=1 j=1 i=1

iii) c(X) ≥ 0, (∀)X ∈ Ω;

iv) funcţiile f : [0, +∞)×Ω → IR1 şi g : [0, +∞)×∂Ω → IR1 sunt continue.

Definiţia 7.4.1 Problema care constǎ ı̂n determinarea funcţiilor reale u :

[0, +∞) × Ω → IR1 continue pe [0, +∞) × Ω, de clasǎ C 1 pe [0, +∞) × Ω şi
de clasǎ C 2 pe (0, +∞) × Ω, care au urmǎtoarele proprietǎţi:
n n
!
∂2u X ∂ X ∂u
− aij (X)· + c(X)·u =f (t, X),
∂t2 ∂xi ∂xj
i=1 j=1 (7.28)

(∀)(t, X) ∈ (0,+∞)×Ω
u(t, X) = g(t, X), (∀)(t, X) ∈ [0, +∞) × ∂Ω. (7.29)
u(0, X) = u0 (X), (∀)X ∈ Ω. (7.30)
∂u
(0, X) =u1 (X), (∀)X ∈ Ω. (7.31)
∂t
se numeşte Problemǎ Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia hiperbolicǎ.
256 CAPITOLUL 7

Definiţia 7.4.2 O funcţie u care verificǎ condiţiile din definiţia precedentǎ

se numeşte soluţie clasicǎ a Problemei Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia hiper-
bolicǎ.

Propoziţia 7.4.1 Dacǎ existǎ un domeniu Ω′ ⊂ IRn care include domeniul

Ω şi o funcţie G : [0, +∞) × Ω′ → IR1 de clasǎ C 2 pe [0, +∞) × Ω′ astfel
ı̂ncât
G(t, X) = g(t, X), (∀)(t, X) ∈ (0, +∞) × ∂Ω
atunci Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia hiperbolicǎ, prin schim-
barea de funcţie necunoscutǎ v(t, X) = u(t, X) − G(t, X), se reduce la Prob-
lema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia hiperbolicǎ cu condiţii nule pe fron-
tierǎ:

n n
!
∂2v X ∂ X ∂v
− aij · + c(X) · v(t, X) =
∂t2 i=1
∂xi j=1
∂xj
(7.32)
n n
!
∂2G X ∂ X ∂G
= f (t, X) − + − c(X) · G(t, X),
∂t2 i=1
∂xi j=1
∂xj

(∀)(t, X) ∈ (0, +∞) × Ω

v(t, X) = 0, (∀)(t, X) ∈ [0, +∞) × Ω. (7.33)

u(0, X) = u0 (X) − G(0, X) = v0 (X), (∀)X ∈ Ω. (7.34)

∂v ∂G
(0, X) = u1 (X) − (0, X) = v1 (X), (∀)X ∈ Ω. (7.35)
∂t ∂t
Demonstraţie: Prin verificare.
Observaţia 7.4.1 Propoziţia reduce problema (7.28-7.31) cu condiţie nenulǎ
pe frontierǎ la problema (7.32-7.35), ı̂n care condiţia la frontierǎ (7.33) este
zero:
v(t, X) = 0, (∀)(t, X) ∈ [0, +∞) × ∂Ω.
De aceea, vom studia existenţa şi unicitatea soluţiei Problemei Cauchy-
Dirichlet pentru ecuaţia hiperbolicǎ cu condiţia la frontierǎ nulǎ.
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 257

Vom considera ı̂n continuare Probleme Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţia hiper-

bolicǎ de urmǎtoarea formǎ:

n n
!
∂2u X ∂ X ∂u
− aij (X)· + c(X)·u(t, X) =f (t, X),
∂t2 i=1 ∂xi j=1 ∂Xj
(7.36)
(t, X) ∈ (0,+∞)×Ω

u(t, X) = 0, (∀)(t, X) ∈ [0, +∞) × Ω. (7.37)

u(0, X) = u0(X), (∀)x ∈ Ω. (7.38)

∂u
(0, X) = u1 (X), (∀)X ∈ Ω. (7.39)
∂t

ı̂n care funcţiile aij , c, f au proprietǎţile (i), (ii), (iii), (iv) anterior prezentate;
funcţia u0 este de clasǎ C 1 pe Ω şi de clasǎ C 2 ı̂n Ω; funcţia u1 este continuǎ
pe Ω şi de clasǎ C 1 ı̂n Ω.
O soluţie clasicǎ a acestei probleme este o funcţie u : [0, +∞) × Ω → IR1
care este de clasǎ C 1 pe [0, +∞) × Ω, şi este de clasǎ C 2 pe (0, +∞) × Ω şi
verificǎ:

 !
 2 Xn Xn

 ∂ u ∂ ∂u

 − aij (X)· + c(X)·u(t, X) =f (t, X); (t, X) ∈ (0,+∞)×Ω

 ∂t2 i=1 ∂xi j=1 ∂xj




 u(t, X) = 0, (∀)(t, X) ∈ [0, +∞) × Ω.



 u(0, X) = u0 (X), (∀)X ∈ Ω.





 ∂u

 (0, X) = u1 (X), (∀)X ∈ Ω.
∂t

Considerând operatorul diferenţial A definit pe spaţiul de funcţii

D = {w|w : Ω → IR1 ; w ∈ C(Ω) ∩ C 2 (Ω), w|∂Ω = 0}

258 CAPITOLUL 7

cu formula
n n
!
X ∂ X ∂w
Aw = − aij (X) · + c(X) · w(X)
i=1
∂xi j=1
∂xj

ecuaţia hiperbolicǎ poate fi scrisǎ sub forma:

∂2u
+ A · u(t, X) = f (t, X), (∀)(t, X) ∈ (0, +∞) × Ω.
∂t2

Teorema 7.4.1 Dacǎ funcţia u : [0, +∞) × Ω → IR1 este soluţie clasicǎ a
problemei (7.36-7.39), atunci funcţia U definitǎ prin:

U(t)(X) = u(t, X)

are urmǎtoarele proprietǎţi:

i) U : [0, +∞) → L2 (Ω) este de clasǎ C 1 pe [0, +∞).

ii) U : [0, +∞) → H01 este funcţie continuǎ;

iii) U(0) = u0 şi U ′ (0) = u1 .

Demonstraţie:

i) Arǎtǎm la ı̂nceput cǎ funcţia U : [0, +∞] → L2 (Ω) este derivabilǎ ı̂n
orice t0 ∈ [0, +∞). Pentru aceasta, considerǎm t0 ∈ [0, +∞) şi apoi raportul
1
[U(t) − U(t0 )] ∈ L2 (Ω)
t − t0
∂u
şi arǎtǎm cǎ acest raport tinde la (t0 , x) ∈ L2 (Ω) ı̂n norma L2 (Ω) atunci
∂t
când t → t0 . Aceasta ı̂nseamnǎ cǎ trebuie sǎ arǎtǎm egalitatea:
Z  2
 1 ∂u 
lim  [U(t) − U(t )] (X) − (t , X)  dX = 0.
t→t0 Ω  t − t0 
0 0
∂t

Folosind teorema creşterilor finite a lui Lagrange scriem:

1 1 ∂u
[U(t) − U(t0 )] (X) = [u(t, X) − u(t0 , X)] = (t(X), X)
t − t0 t − t0 ∂t
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 259

cu |t(X) − t0 | < |t − t0 |.

Prin urmare are loc egalitatea:

 2  2
 1 ∂u   ∂u ∂u 
   
 t − t0 [U(t) − U(t0 )] (X) − ∂t (t0 , X) =  ∂t (t(X), X) − ∂t (t0 , X)

cu |t(X) − t0 | < |t − t0 |.
∂u
Funcţia (t, X) → (t, X) este continuǎ pe [0, +∞) × Ω şi deci este uni-
∂t
form continuǎ pe o mulţime de forma [t0 − η, t0 + η] × Ω (η > 0) şi prin
urmare:

(∀)ε > 0, (∃)δ(ε) a.ı̂. (∀)(t′ , X ′ ), (t”, X”) ∈ [t0 − η, t0 + η] × Ω

cu |t′ − t”| < δ şi |X ′ − X”| < δ avem

  r
 ∂u ′ ′ ∂u  ε
 (t , X ) − (t”, X”)< .
 ∂t ∂t  |Ω|
unde |Ω| este mǎsura domeniului Ω. Rezultǎ de aici cǎ, dacǎ |t − t0 | < δ(ε),
atunci are loc inegalitatea:
Z  2
 1 ∂u 
 
 t − t0 [U(t) − U(t0 )](X) − ∂t (t0 , X) dX < ε.
Ω

În acest fel, egalitatea

Z  2
 1 ∂u 
lim  [U(t) − U(t )](X) − (t , X)  dX = 0
t→t0 Ω  t − t0 
0 0
∂t
a fost demonstratǎ.
Va trebui ı̂n continuare sǎ arǎtǎm cǎ funcţia U ′ : [0, +∞) → L2 (Ω) este
continuǎ. Aceasta revine la a demonstra egalitatea:

lim kU ′ (t) − U ′ (t0 )kL2 (Ω) = 0.

t→t0

Pentru aceasta, vom folosi egalitatea

Z  2
 ∂u 
′ ′
kU (t) − U (t0 )kL2 (Ω) =  (t, X) − ∂u (t0 , X) dX
 ∂t ∂t 
Ω
260 CAPITOLUL 7

∂u
şi faptul cǎ funcţia este continuǎ pe [0, +∞) × Ω. Din continuitatea
∂t
∂u
funcţiei rezultǎ cǎ aceasta este uniform continuǎ pe o mulţime de forma
∂t
[t0 − η, t0 + η] × Ω, (y > 0) şi prin urmare:

(∀)ε > 0, (∃)δ(ε) a.ı̂.(∀)(t′ , X ′), (t”, X”) ∈ [t0 − η, t0 + η] × Ω

dacǎ |t′ − t”| < δ şi |X ′ − X”| < δ atunci

  r
 ∂u ′ ′ ∂u  ε
 (t , X ) − (t”, X”)< .
 ∂t ∂t  |Ω|

Rezultǎ de aici cǎ, dacǎ |t − t0 | < δ(ε) avem: kU ′ (t′ ) − U ′ (t0 )k < ε.
ii) Sǎ arǎtǎm cǎ U ca funcţie cu valori ı̂n spaţiul:
  
 ∂u
1 2
H0 = u ∈ L (Ω) (∃)  2
∈ L (Ω) şi u|∂Ω = 0
∂xi
este continuǎ. Faptul cǎ, pentru orice t ∈ [0, +∞) funcţia U(t) aparţine
spaţiului H01 rezultǎ din proprietǎţile soluţiei u(t, X) = U(t)(X). Trebuie
doar sǎ evaluǎm norma kU(t) − U(t0 )kH01 şi sǎ arǎtǎm cǎ aceasta tinde la
zero dacǎ t → t0 .
Avem: n 2
X ∂U(t) ∂U(t0 )
kU(t) − U(t0 )k2H 1 = kU(t) − U(t0 )k2L2 (Ω) + −
0 ∂xi ∂xi
2 =
i=1 L (Ω)

Z
= |u(t, X) − u(t0 , X)|2dX+
Ω

Xn Z  2
 ∂u ∂u 
+  
 ∂xi (t, X) − ∂xi (t0 , X) dX =
i=1 Ω

Z  2
 ∂u 
=  (t(X), X) · |t − t0 |2 dX+
 
Ω ∂t

Xn Z  2
 ∂2u ∗ 
+  (t (X), X)  · |t − t0 |2 dX
 ∂t∂xi i 
i=1 Ω
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 261

cu |t(X) − t0 | ≤ |t − t0 | şi |t∗i (X) − t0 | ≤ |t − t0 |.

∂u ∂2u
Funcţiile şi sunt continue şi prin urmare mǎrginite pe compacte
∂t ∂t∂xi
de forma [t0 − η, t0 + η] × Ω. Rezultǎ de aici cǎ, existǎ o constantǎ pozitivǎ
K 2 > 0 astfel ca
kU(t) − U(t0 )k2H 1 ≤ K 2 · |t − t0 |2 ,
0

de unde se obţine continuitatea funcţiei U : [0, +∞) → H01 .

iii) Egalitǎţile: U(0) = u0 şi U ′ (0) = u1 sunt imediate.

Considerǎm ı̂n continuare spaţiul de funcţii S definit prin:

S = C([0, +∞); H01) ∩ C 1 ([0, +∞); L2 ).

Teorema precedentǎ aratǎ cǎ, dacǎ u = u(t, X) este o soluţie clasicǎ a prob-
lemei (7.36-7.39), atunci funcţia U definitǎ prin U(t)(X) = u(t, X) aparţine
spaţiului de funcţii S şi verificǎ U(0) = u0 , U ′ (0) = u1 .
Fie T > 0 şi subspaţiul de funcţii ST definit prin:

ST = {V ∈ S|V (T ) = 0}

Teorema 7.4.2 Dacǎ funcţia u = u(t, X) este o soluţie clasicǎ a proble-

mei (7.36-7.39), atunci funcţia U definitǎ prin U(t)(X) = u(t, X) aparţine
spaţiului de funcţii S, verificǎ U(0) = u0 , U ′ (0) = u1 şi pentru orice T > 0
şi orice funcţie V ∈ ST are loc egalitatea:

ZT
− < U ′ (t), V ′ (t) >L2 (Ω) dt− < u1 , V (0) >L2 (Ω) +
0
(7.40)
ZT ZT
< U(t), V (t) >A dt = < F (t), V (t) >L2 (Ω) dt.
0 0

Demonstraţie: Apartenenţa funcţiei U la spaţiul S a fost demonstratǎ. S-a

arǎtat de asemenea cǎ U(0) = u0 şi U ′ (0) = u1 . Rǎmâne doar sǎ arǎtǎm cǎ
262 CAPITOLUL 7

pentru orice T > 0 şi orice V ∈ ST are loc egalitatea (7.40).

În acest scop, fie T > 0 şi V ∈ ST . Scriind egalitatea (7.36) sub forma:

d2 U(t)
(X) + A · U(t)(X) = F (t)(X)
dt2
(unde F (t)(X) = f (t, X)), ı̂nmulţind aceastǎ egalitate cu funcţia V (t)(X) şi
integrând pe Ω obţinem:

d2 U
< 2 , V >L2 (Ω) + < U(t), V (t) >A =< F (t), V (t) >L2 (Ω) .
dt
Integrǎm acum aceastǎ egalitate ı̂n raport cu t pe segmentul [0, T ], ţinem
seama de V (T ) = 0 şi obţinem:

ZT Z T
T
′
< U (t), V (t) >L2 (Ω) 0 − < U (t), V (t) >L2 (Ω) dt+
′ ′
< U(t), V (t) >A dt =
0
0

Z T
= < F (t), V (t) >L2 (Ω) dt
0

adicǎ:
ZT Z T
′ ′ ′
< U (0), V (0) > L2 (Ω) − < U (t), V (t) > L2 (Ω) dt+ < U(t), V (t) >A dt =
0
0

Z T
= < F (t), V (t) >L2 (Ω) dt
0

ceea ce este echivalent cu:

ZT Z T
′ ′
− < u1 , V (0) >L2 (Ω) − < U (t), V (t) >L2 (Ω) dt + < U(t), V (t) >A =
0
0

Z T
= < F (t), V (t) >L2 (Ω) dt
0
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 263

Definiţia 7.4.3 O funcţie U ∈ S se numeşte soluţie generalizatǎ a problemei

(7.36-7.39) dacǎ U(0) = u0 , U ′ (0) = u1 şi pentru (∀)T > 0, (∀)V ∈ ST
verificǎ:

ZT
− < u1 , V (0) >L2 (Ω) − < U ′ (t), V ′ (t) >L2 (Ω) dt+
0

Z T Z T
+ < U(t), V (t) >A dt = < F (t), V (t) >L2 (Ω) dt
0 0
(7.41)

Observaţia 7.4.2 O soluţie clasicǎ u(t, X) a problemei (7.36-7.39) defineşte

o soluţie generalizatǎ a acestei probleme.

Teorema 7.4.3 Dacǎ funcţia U ∈ S este soluţie generalizatǎ a problemei

(7.36-7.39) şi funcţia u : [0, +∞) × Ω → IR1 definitǎ prin u(t, X) = U(t, X)
este de clasǎ C 2 pentru t > 0 şi X ∈ Ω, atunci funcţia u = u(t, X) este
soluţie clasicǎ a problemei (7.36-7.39).

Demonstraţie: Egalitatea (7.37):

u(t, X) = 0, (∀)t ≥ 0 şi (∀)x ∈ ∂Ω

rezultǎ din apartenenţa U(t) ∈ H01 . Egalitatea (7.38): u(0, X) = u0 (0), (∀)X ∈
Ω rezultǎ din U(0) = u0 .
∂u
Egalitatea (7.39): (0, X) = u1 (X), (∀)X ∈ ∂Ω rezultǎ din U ′ (0) = u1 .
∂t
Rǎmâne doar sǎ arǎtǎm egalitatea (7.36) adicǎ:

∂2u
+ A · u(t, X) = f (t, X).
∂t2
Pentru a deduce aceastǎ egalitate pornim de la egalitatea (7.41) pe care o
scriem sub forma:
ZT  Z  Z
∂u ′
− (t, X) · V (t)(X)dX dt − u1 (X) · V (0)(X)dX+
Ω ∂t Ω
0
264 CAPITOLUL 7

Z T Z  ZT  Z 
+ A · u(t, X) · V (t)(X)dX dt = f (t, X) · V (t)(X)dX dt.
0 Ω Ω
0

Itervertind ordinea de integrare şi fǎcând o integrare prin pǎrţi ı̂n raport cu
t ı̂n prima integralǎ, obţinem:
Z ZT  
∂2u
+ A · u(t, X) − f (t, X) · V (t)(X)dt dX = 0
Ω ∂t2
0

pentru orice V ∈ ST (am ţinut seama de faptul cǎ V (T ) = 0).

Rezultǎ de aici cǎ:
∂2u
+ A · u(t, X) = f (t, X), (∀)t > 0, (∀)X ∈ Ω.
∂t2
Observaţia 7.4.3 Aceastǎ teoremǎ aratǎ cǎ dacǎ o soluţie generalizatǎ este
suficient de ”netedǎ” atunci ea este soluţie clasicǎ.

Teorema 7.4.4 (de unicitate a soluţiei generalizate)

Problema (7.36)-(7.39) are cel mult o soluţie generalizatǎ.

Demonstraţie: Presupunem prin absurd cǎ problema (7.36)-(7.39) admite

soluţiile generalizate U1 (t) şi U2 (t) şi considerǎm funcţia U(t) = U1 (t)−U2 (t).
Pentru orice T > 0 şi orice V ∈ ST funcţiile U şi V verificǎ:
ZT ZT
′ ′
− < U (t), V (t) >L2 (Ω) dt + < U(t), V (t) >A dt = 0
0 0

RT
Funcţia V definitǎ prin V (t) = U(τ )dτ aparţine spaţiilor de funcţii S şi ST
t
şi are urmǎtoarele proprietǎţi:

V ′ (t) = −U(t) şi V ′′ (t) = −U ′ (t).

Înlocuind acestea ı̂n relaţia de mai sus rezultǎ cǎ:

ZT ZT
′′ ′
< V (t), V (t) >L2 (Ω) dt − < V ′ (t), V (t) >A dt = 0.
0 0
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 265

Deoarece
1 d
< V ′′ (t), V ′ (t) >L2 (Ω) = · kV ′ (t)k2L2 (Ω)
2 dt
şi
1 d
< V ′ (t), V (t) >A = · kV (t)k2A
2 dt
egalitatea precedentǎ implicǎ egalitatea:

kV ′ (T )k2L2 (Ω) − kV ′ (0)k2L2 (Ω) − kV (T )k2A + kV (0)k2A = 0.

Ţinem seamǎ acum de egalitǎţile V (T ) = 0, V ′ (0) = U(0) = 0 şi deducem

cǎ:
kV ′ (T )k2L2 (Ω) + kV ′ (T )k2A = 0,
din care rezultǎ V ′ (T ) = 0 şi V (0) = 0.
Întrucât T > 0 este oarecare rezultǎ V ′ (T ) = −U(T ) = 0. Prin urmare
U1 (T ) = U2 (T ), (∀)T ≥ 0. Astfel, rezultǎ cele douǎ soluţii generalizate
coincid.
Consecinţa 7.4.1 Problema (7.36)-(7.39) are cel mult o soluţie clasicǎ.

Teorema 7.4.5 (de existenţǎ a soluţiei generalizate)

Dacǎ funcţia F definitǎ prin F (T )(X) = f (t, X) este continuǎ ca funcţie cu
valori ı̂n L2 (Ω) şi dacǎ u0 ∈ H01 , u1 ∈ L2 (Ω), atunci problema (7.36)-(7.39)
are o soluţie generalizatǎ.

Demonstraţie: Facem demonstraţia ı̂n douǎ etape.

În prima etapǎ deducem o formulǎ de reprezentare a soluţiei generalizate ı̂n
ipoteza cǎ aceastǎ soluţie existǎ.
În a doua etapǎ arǎtǎm cǎ formula de reprezentare gǎsitǎ ı̂n prima etapǎ, ı̂n
condiţiile teoremei, defineşte o funcţie care este o soluţie generalizatǎ.
Etapa I. Presupunem cǎ U = U(t) este o soluţie generalizatǎ a problemei
(7.36)-(7.39) şi considerǎm şirul valorilor proprii

0 < λ1 ≤ λ 2 ≤ λ 3 ≤ · · · ≤ λ k ≤ · · · → ∞
e a operatorului A, şi apoi şirul ortonormat de funcţii
ai prelungirii Friedrichs A
proprii (ωk )k∈IN corespunzǎtor, care este complet ı̂n spaţiul L2 (Ω).
Considerǎm funcţiile
uk (t) =< U(t), ωk >L2 (Ω)
266 CAPITOLUL 7

şi reprezentarea
∞
X
U(t) = uk (t) · ωk
k=1

a funcţiei U(t). Pentru cǎ U ∈ C 1 ([0, +∞); L2 (Ω)) funcţiile uk (t) sunt deriv-
abile şi au derivatǎ continuǎ, iar U ′ (t) se reprezintǎ astfel:
∞
X
′
U (t) = u′k (t) · ωk .
k=1

În virtutea acestei formule de reprezentare, egalitatea (7.41) pe care o satis-

face soluţia generalizatǎ U devine:
ZT X
+∞ +∞
X
− u′k (t)· ′
< V (t), ωk >L2 (Ω) dt − u′k (0)· < V (0), ωk >L2 (Ω) +
0 k=1 k=1

ZT X
+∞ ZT X
+∞
+ λk · uk (t) < V (t), ωk >L2 (Ω) dt = fk (t)· < V (t), ωk >L2 (Ω) dt.
0 k=1 0 k=1

Fie acum j un numǎr natural oarecare fixat şi funcţia Vj ∈ ST definitǎ prin:

Vj (t) = (T − t) · ωj .

În egalitatea precedentǎ ı̂nlocuim V cu Vj , ţinem seama de egalitǎţile

< ωk , ωj >L2 (Ω) = δkj ; V ′ (t) = −ωj , V (0) = T · ωj

şi obţinem:
ZT ZT ZT
−T · < u1 , ωj >L2 (Ω) + u′j (t)dt + λj · (T − t) · fj (t)dt = (T − t)fj (t)dt
0 0 0

pentru j = 1, 2, . . .
Derivând de douǎ ori ı̂n raport cu T rezultǎ:
 ′′
 u j (T ) + λj · uj (T ) = fj (T ), (∀)T > 0
u′ (0) =< u1 , ωj >L2 (Ω) (7.42)
 j
uj (0) =< u0 , ωj >L2 (Ω) , j = 1, 2, . . .
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 267

Problema cu datele iniţiale (7.42) are o singurǎ soluţie şi aceasta este datǎ
de:
p 1 p
uj (t) =< u0 , ωj >L2 (Ω) · cos λj · t + p · < u1 , ωj >L2 (Ω) · sin λj · t +
λj
(7.43)
Z T
1 p
+ p · fj (τ ) · sin λj · (t − τ )dτ, (∀)t ≥ 0, j = 1, 2, . . .
λj
0

Astfel rezultǎ cǎ soluţia generalizatǎ U are urmǎtoarea reprezentare:

+∞
" #
X p 1 p
U(t) = < u0 , ωj >L2 (Ω) · cos λj · t +p · < u1 , ωj >L2 (Ω)·sin λj · t ·ωj +
j=1
λj
 
+∞
X ZT
p
+  p1 · fj (τ ) · sin λj · (t − τ )dτ  · ωj .
j=1
λj
0
(7.44)

Etapa II Arǎtǎm acum cǎ, ı̂n condiţiile din teoremǎ formula (7.44) de-
fineşte o funcţie U care aparţine spaţiului S şi verificǎ (7.41) pentru T > 0.
Convergenţele
+∞
X +∞
X
2
| < u0 , ωj >L2 | < +∞ şi | < u1 , ωj >L2 |2 < +∞
j=1 j=1

implicǎ convergenţa uniformǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, +∞) ı̂n spaţiul L2 (Ω) a
seriei de funcţii:
+∞
" #
X p 1 p
< u0 , ω >L2 (Ω) · cos λj · t + p · < u1 , ωj >L2 · sin λj · t · ωj
j=1
λj

şi faptul cǎ suma seriei este funcţie continuǎ de t cu valori ı̂n L2 (Ω).
Inegalitǎţile:
 2
 ZT  ZT
 1 p  T
 p · fj (τ ) · sin λj · (t − τ )dτ  ≤ fj2 (τ )dτ,
 λ  λ
 j  1
0 0
268 CAPITOLUL 7

(∀)t ∈ [0, T ], j = 1, 2, . . .
+∞
X
precum şi convergenţa seriei de funcţii continue şi pozitive fj2 (τ ) la funcţia
j=1
continuǎ kF (τ )k2L2 (Ω) implicǎ convergenţa uniformǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, T ]
((∀)T > 0 şi T < +∞) ı̂n L2 (Ω) a seriei de funcţii:
 
+∞
X Zt
p
 √1 fj (τ ) · sin λj (t − τ )dτ  ωj
j=1
λi
0

şi faptul cǎ suma seriei este funcţie continuǎ de t cu valori ı̂n L2 (Ω). Rezultǎ
cǎ, ı̂n condiţiile din teoremǎ formula (7.44) defineşte o funcţie
U ∈ C([0, +∞); L2 (Ω)).
Pentru a demonstra apartenenţa U ∈ C 1 ([0, +∞); L2 (Ω)) se considerǎ seria
derivatelor:
+∞ h
X i
p p p
− λj · < u0 , ω >L2 (Ω) · sin λj · t+ < u1 , ωj >L2 (Ω) · cos λj · t · ωj +
j=1

 T 
+∞
X Z
p
 fj (τ ) · cos( λj ) · (t − τ )dτ  ωj
j=1 0

şi se aratǎ cǎ aceasta converge uniform ı̂n raport cu t ∈ [0, T ](T > 0
şi T < +∞) ı̂n spaţiul L2 (Ω).

Trecem sǎ examinǎm convergenţa seriei derivatelor care este de fapt o sumǎ
de trei serii.
Prima dintre acestea este seria
+∞
X p p
− λj · < u0 , ωj >L2 (Ω) · sin λj · t · ωj
j=1

şi este uniform convergentǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, +∞) dacǎ seria numericǎ:
X+∞
λj · | < u0 , ωj >L2 (Ω) |2 este convergentǎ. Aceasta din urmǎ, poate fi
j=1
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 269

scrisǎ sub forma:

+∞
X +∞
X
2 1
λj · | < u0 , ωj >L2 (Ω) | = · λ2j · | < u0 , ωj >L2 (Ω) |2 =
j=1
λ
j=1 j

+∞
X 1
= · | < u 0 , ω j >A | 2 =
λ
j=1 j

 2
+∞ 
X 
 ωj 
= < u0 , p >A 
 λj 
j=1

şi prin urmare este convergentǎ pentru cǎ u0 ∈ H01 .

Urmǎtoarea serie a cǎrei convergenţǎ trebuie examinatǎ este seria
+∞
X p
< u1 , ωj >L2 (Ω) · cos λj · t · ωj .
j=1
Aceastǎ serie este uniform convergentǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, +∞) dacǎ seria
X+∞
numericǎ | < u1 , ωj >L2 (Ω) |2 este convergentǎ , ceea ce este adevǎrat
j=1
pentru cǎ u1 ∈ L2 (Ω).
Ceea de a treia serie care trebuie examinatǎ este seria:
 T 
X+∞ Z
p
 fj (τ ) · cos λj · (t − τ )dτ  ωj .
j=1 0

Aceasta este uniform convergentǎ ı̂n raport cu t ∈ (0, T ] (T > 0 şi

T < +∞) dacǎ seria numericǎ:
 
+∞ ZT
X 
 p 
 fj (τ ) · cos λj · (t − τ )dτ 
 
j=1  0


este uniform convergentǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, T ]. Datoritǎ majorǎrii:

 T 2
+∞ Z  +∞ ZT
X p  X
 fj (τ ) · cos λj · (t − τ )dτ  ≤ T · fj2 (τ )dτ
 
j=1  0
 j=1 0
270 CAPITOLUL 7

problema se reduce la convergenţa uniformǎ pe [0,T] a seriei

+∞ ZT
X
fj2 (τ )dτ . Aceastǎ din urmǎ convergenţǎ se obţine din convergenţa
j=1 0
+∞
X
uniformǎ a seriei fj2 (τ )dτ pe [0,T], care rezultǎ pe baza teoeremei lui
j=1
Dini din continuitatea şi pozitivitatea funcţiilor fj2 (τ ), continuitatea funcţiei
+∞
X
2
kF (τ )k şi egalitatea fj2 (τ ) = kF (τ )k2 , (∀)τ ∈ [0, T ].
j=1
În acest fel, se obţine cǎ formula (7.44) defineşte o funcţie
U ∈ C 1 ([0, +∞); L2(Ω)).

Urmeazǎ sǎ arǎtǎm aparteneţa U ∈ C([0, +∞); H01).

Convergenţa uniformǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, +∞) a seriei
+∞
X p
< u0 , ωj >L2 (Ω) · cos λj · t · ω j
j=1

ı̂n H01 poate fi asiguratǎ prin convergenţa uniformǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, +∞)
a seriei:
+∞
X p p ωj
λj < u0 , ωj >L2 (Ω) · cos λj · t · p ı̂n H01 .
j=1
λj
Convergenţa acestei serii rezultǎ din convergenţa seriei numerice
+∞
X
λj | < u0 , ωj >L2 (Ω) |2 ,
j=1

convergenţǎ ce este asiguratǎ de ipoteza u0 ∈ H01 .

Convergenţa uniformǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, +∞) a seriei de funcţii
+∞
X 1 p
p · < u1 , ωj >L2 (Ω) · sin λj · t · ωj
j=1
λj
+∞
X
ı̂n spaţiul H01 este asiguratǎ de convergenţa seriei | < u1 , ωj > |2L2 (Ω) ,
j=1
2
convergenţǎ care rezultǎ din apartenenţa u1 ∈ L (Ω).
Problema Cauchy-Dirichlet pentru ecuaţii hiperbolice 271

În fine, convergenţa uniformǎ ı̂n raport cu t ∈ [0, T ] (T > 0 şi T < +∞) a
seriei de funcţii:
 
+∞
X ZT
p
 p1 fj (τ ) · sin λj · (t − τ )dτ  ωj
j=1
λ j
0

ı̂n spaţiul H01 este asiguratǎ dacǎ seria

 T 
X+∞ Z p
 fj (τ ) · sin λj · (t − τ )dτ 
j=1 0

converge uniform pe [0,T]. Aceasta din urmǎ convergenţǎ a fost deja demon-
stratǎ.
Am obţinut ı̂n acest fel apartenenţa U ∈ C([0, +∞); H01).
Derivând acum ı̂n raport cu t funcţia U datǎ de (7.44) ca funcţie cu
valori ı̂n L2 (Ω), ţinând seama de relaţiile (7.42) se obţine cǎ funcţia U datǎ
de (7.44) este soluţie generalizatǎ a problemei (7.36)-(7.39).
272 CAPITOLUL 7

Exerciţii:
Determinaţi soluţia generalizatǎ pentru fiecare din Problemele
Cauchy-Dirichlet de tip hiperbolic:
 2
 ∂ u ∂2u

 = , (x, t) ∈ (0, l) × (0, +∞)

 ∂t2 ∂x2






 u(0, t) = u(l, t) = 0, t ≥ 0

1.

 4π

 u(x, 0) = sin x, x ∈ [0, l]

 l





 ∂u (x, 0) = 0,

x ∈ [0, l]
∂t
4π 4π
R: u(x, t) = cos t · sin x
l l
 2 2

 ∂ u ∂ u

 2
= 2 − t · sin x, (x, t) ∈ (0, π) × (0, +∞)

 ∂t ∂x





 u(0, t) = u(π, t) = 0, t≥0
2.



 u(x, 0) = 4 sin x cos x, x ∈ [0, π]






 ∂u (x, 0) = 2 sin 3x,

x ∈ [0, π]
∂t
R: u(x, t) = (sin t − t) · sin x + 2 cos 2t · sin 2x+
2
+ sin 3t · sin 3x
 2 3
2

 ∂ u ∂ u

 = 4 2, (x, t) ∈ (0, π) × (0, +∞)

 ∂t2 ∂x





 u(0, t) = u(π, t) = 0, t≥0
3.



 u(x, 0) = 2 sin x, x ∈ [0, π]






 ∂u (x, 0) = sin x + sin 2x, x ∈ [0, π]

∂t  
1 1
R: u(x, t) = 2 cos 2t + sin 2t · sin x + sin 4t · sin 2x
2 4
Calculul simbolic şi numeric pentru ecuaţii hiperbolice 273

7.5 Calculul simbolic şi numeric al soluţiei

Problemei Cauchy-Dirichlet pentru
ecuaţii hiperbolice
Deoarece pentru calculul simbolic al soluţiei unei probleme Cauchy-Dirichlet
funcţia pdsolve nu afişeazǎ nimic, vom trece la rezolvarea numericǎ folosind
funcţia pdsolve specificǎ calculului numeric, a cǎrei sintaxǎ a fost prezentatǎ
ı̂ntr-unul din paragrafele anterioare.

Pentru exemplificare considerǎm urmǎtoarele probleme Cauchy-Dirichlet de

tip hiperbolic:

Exemplul 1:
 2

 ∂ u ∂2u

 (x, t) = (x, t)

 ∂t2 ∂x2





 u(0, t) = u(1, t) = 0



 u(x, 0) = x2 − x






 ∂u (x, 0) = 0

∂t
Wave equation
> PDE1 :=diff(u(x,t),t,t)=diff(u(x,t),x,x);
∂ 2 ∂ 2
PDE1 := ∂t 2 u (x, t) = ∂x2 u (x, t)

> IBC1 := {u(0,t)=0, u(1,t)=0,u(x,0)=x^2-x, D[2](u)(x,0)=0};

IBC1 := {u (0, t) = 0, u (1, t) = 0, u (x, 0) = x2 − x, D2 (u) (x, 0) = 0}
> pds1 := pdsolve(PDE1,IBC1,numeric);
pds1 := module () local INFO; export plot, plot3d, animate,
value, settings; option ‘Copyright (c) 2001 by Waterloo
Maple Inc. All rights reserved.‘; end module
> p1 := pds1:-plot(t=0):
274 CAPITOLUL 7

p2 := pds1:-plot(t=1/10):
p3 := pds1:-plot(t=1/2):
p4 := pds1:-plot(t=1):
p5 := pds1:-plot(t=2):
plots[display]({p1,p2,p3,p4,p5},
title=‘Wave profile at t=0,0.1,0.5,1,2‘);

Figura 36
> pds1:-plot3d(t=0..1,x=0..1,axes=boxed);

Figura 37
Calculul simbolic şi numeric pentru ecuaţii hiperbolice 275

Exemplul 2:

 2

 ∂ u ∂2u

 (x, t) = (x, t) − t · sinx

 ∂t2 ∂x2





 u(0, t) = u(π, t) = 0



 u(x, 0) = 4 · sinx · cosx






 ∂u (x, 0) = 2 · sin3x

∂t
Wave equation
> PDE2 :=diff(u(x,t),t,t)=diff(u(x,t),x,x)-t*sin(x);
∂ 2 ∂ 2
PDE2 := ∂t 2 u (x, t) = ∂x2 u (x, t) − t sin (x)

> IBC2 :={u(0,t)=0,u(Pi,t)=0,u(x,0)=4*(sin(x))*(cos(x)),

D[2](u)(x,0)=2*sin(3*x)};
IBC2 := {u(0, t) = 0, u(π, t) = 0, u(x, 0) = 4 sin(x) cos(x),
D2 (u)(x, 0) = 2 sin(3 x)}
> pds2 := pdsolve(PDE2,IBC2,numeric);
pds1 := module () local INFO; export plot, plot3d, animate,
value, settings; option ‘Copyright (c) 2001 by Waterloo
Maple Inc. All rights reserved.‘; end module
> p6 := pds2:-plot(t=0):
p7 := pds2:-plot(t=1/10):
p8 := pds2:-plot(t=1/2):
p9 := pds2:-plot(t=1):
p10 := pds2:-plot(t=2):
plots[display]({p6,p7,p8,p9,p10},
title=‘Wave profile at t=0,0.1,0.5,1,2‘);
276 CAPITOLUL 7

Figura 38
> pds2:-plot3d(t=0..1,x=0..Pi/2,axes=boxed);

Figura 39
Calculul simbolic şi numeric pentru ecuaţii hiperbolice 277

Exemplul 3:

 2

 ∂ v ∂2v

 (x, t) = 4 · (x, t)

 ∂t2 ∂x2





 v(0, t) = v(π, t) = 0



 v(x, 0) = 0






 ∂v (x, 0) = 2 · sinx

∂t
Wave equation
> PDE3 :=diff(v(x,t),t,t)=4*diff(v(x,t),x,x);
∂ 2 ∂ 2
PDE2 := ∂t 2 v (x, t) = 4 ∂x2 v (x, t)

> IBC3 :={v(0,t)=0,v(Pi/2,t)=0,v(x,0)=0,

D[2](v)(x,0)=2*sin(x);
IBC3 := {v (0, t) = 0, v (1/2 π, t) = 0, v (x, 0) = 0, D2 (v) (x, 0) = 2 sin (x)}
> pds3 := pdsolve(PDE3,IBC3,numeric);
pds1 := module () local INFO; export plot, plot3d, animate,
value, settings; option ‘Copyright (c) 2001 by Waterloo
Maple Inc. All rights reserved.‘; end module
> q1 := pds3:-plot(t=0):
q2 := pds3:-plot(t=1/10):
q3 := pds3:-plot(t=1/2):
q4 := pds3:-plot(t=1):
q5 := pds3:-plot(t=2):
plots[display]({q1,pq2,q3,q4,q5},
title=‘Wave profile at t=0,0.1,0.5,1,2‘);
278 CAPITOLUL 7

Figura 40
> pds3:-plot3d(t=0..1,x=0..Pi/2,axes=boxed);

Figura 41
Bibliografie

[1] V.I. Arnold, Ecuaţii diferenţiale ordinare, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclo-
pedicǎ, Bucureşti, 1978.

[2] Şt. Balint, A.M. Balint, S. Birǎuaş, C. Chilǎrescu, Ecuaţii diferenţiale

şi ecuaţii integrale, Editura Universitǎţii de Vest, 2001.

[3] V.Barbu, Ecuaţii diferenţiale, Editura Junimea, Iaşi, 1985.

[4] R. Cristescu, Elemente de analizǎ funcţionalǎ şi introducere ı̂n teoria

distrubuţiilor, Editura Tehnicǎ, 1966.

[5] S.A. Coddington, N. Levinson, Theory of ordinary differential equations,

McGraw Hill, New York, 1955.

[6] A. Corduneanu, Ecuaţii diferenţiale cu aplicaţii ı̂n electrotehnicǎ, Edi-

tura Facla, 1981, Timişoara

[7] C. Corduneanu, Ecuaţii diferenţiale şi integrale, Universitatea ”Al.I.

Cuza”, Iaşi, 1971.

[8] G.M. Fihtenholt, Curs de calcul diferenţial şi integral, Editura Tehnicǎ,
1964.

[9] D. Gaşpar, N. Suciu, Analizǎ complexǎ, Editura Academiei Române,

1999.

[10] A. Halanay, Ecuaţii diferenţiale şi integrale, Universitatea din Bucureşti,

1971.

[11] A. Halanay, Ecuaţii diferenţiale, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bu-

cureşti, 1972.

279
280 BIBLIOGRAFIE

[12] J.Ray Hanna, John H. Rowland, Fourier series, transforms, and bound-
ary value problems A Wiley-Interscience Publication John Wiley and
Sons, Inc., 1991, USA.

[13] D. Hǎrǎguş, Ecuaţii cu derivate parţiale, Editura Universitǎţii de Vest,

Timişoara, 2001.

[14] A. Eckstein, D. Hǎrǎguş, Exerciţii standard de ecuaţii cu derivate

parţiale, Tipografia Universitǎţii de Vest din Timişoara, 2000.

[15] Ph. Hartman, Ordinary Differential Equations, J. Wiley, New York,

1964.

[16] M. Hirsh, S. Smale, Differential Equations, dynamical systems and linear

algebra, Academic Press, New York, 1974.

[17] J. Hubbard, B. West, Équations différentielles et systémes dynamiques,

Cassini, Paris, 1999.

[18] St. Miricǎ, Ecuaţii diferenţiale, Editura Universitǎţii din Bucureşti,

1999.

[19] Gh. Moroşanu, Ecuaţii diferenţiale. Aplicaţii, Editura Academiei, Bu-

cureşti, 1989.

[20] M.Reghiş, P.Topuzu, Ecuaţii diferenţiale ordinare, Editura Mirton,

2000.

[21] E. Rogai, Exerciţii şi probleme de ecuaţii diferenţiale şi integrale, Edi-
tura Tehnicǎ, 1965.

[22] N. Rouche, P. Habets, M. Laloy, Stability Theory by Liapunov direct

Method, Springer, 1977.

[23] I.A. Rus, P. Pavel, Ecuaţii diferenţiale, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ,
Bucureşti, 1982.

[24] I.A. Rus, Ecuaţii diferenţiale, ecuaţii integrale şi sisteme dinamice Casa
de Editurǎ Transilvania Press, 1996.

[25] V.V. Stepanov, Curs de ecuaţii diferenţiale, Editura Tehnicǎ, Bucureşti,

1955.
BIBLIOGRAFIE 281

[26] M.Stoka, Culegere de probleme de funcţii complexe, Editura Tehnicǎ,

1965.

[27] M. Tihonov, A.A. Samarski, Ecuaţiile fizicii matematice, Editura

Tehnicǎ, 1956.

[28] K. Yosida, Équations différentielles et intégrales, Dunod, Paris, 1971.