Ana Blandiana

FALS TRATAT DE MANIPULARE

1
 Biografia unei obsesii

Această carte nu este una de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie.
Ea nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege. De aceea,
întâmplările nu urmează o ordine cronologică, ci succesiunea logică a argumentaţiei şi nu sunt
legate între ele decât prin asociaţii de idei şi împletiri de obsesii. De fapt, încet, încet, prin
selecţie (o selecţie care nu putea fi decât tendenţioasă), obsesiile au fost reduse la una singură,
ce ar putea fi definită prin întrebarea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinţei mele şi
cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Şi nu
mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer şi la faptul, infinit mai grav, de a fi
fost uneori convinsă să fac.
În momentul în care mi-am pus pentru prima oară această întrebare cerând un răspuns
laborios – din care cartea de faţă nu poate reprezenta, în mod fatal, decât o parte –, întregul
drum parcurs mi-a apărut ca un slalom printre diverse încercări de deturnare de la direcţia pe
care pornisem, pentru ca următorul pas să fie o altă manevră, de obicei de sens contrar sau cel
puţin diferit, în aşa fel încât, cu timpul, traiectoria se rotunjea, se contorsiona şi devenea
aproape imposibil să descoperi cât din direcţia iniţială putuse fi păstrat şi, în ultimă instanţă,
chiar, care fusese această direcţie. Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi,
duşmani sau prieteni, instituţii, cărţi, credinţe, idei; fiecare ieşire din singurătate şi fiecare
contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă
schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin. Am reţinut, evident, mai ales
momentele în care am descoperit la timp intenţia de deturnare şi am reuşit s-o parez sau,
dimpotrivă, cele pe care, descoperite prea târziu sau chiar mult după ce se produseseră, nu am
reuşit să le împiedic să mă marcheze. Dar câte alte momente au trecut prin mine şi m-au
transformat fără măcar să le observ, uneori atât de subtil, încât nu au lăsat nici o urmă vizibilă,
insinuate în adâncul proceselor chimice? Alteori, dimpotrivă, au lăsat pete de neşters şi
malformaţii pe care le descopeream târziu cu oroare, fără să fiu în stare să-mi amintesc de
când le purtam şi ce le provocase. Oricum, manipulată de alţii sau numai de propriile mele
iluzii, am fost întotdeauna liberă în sensul revoltei împotriva răului, niciodată în sensul
indiferenţei faţă de el.

Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care
vor ajunge să-şi scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieţi ca secretari conştiincioşi ai
propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. Am fost întotdeauna prea grăbită,
prea neglijentă şi chiar prea modestă pentru asta. Problema mea era să aflu unde greşeam, din
moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că
greşeala era chiar încăpăţânarea de a încerca să schimb?
N-am notat niciodată decât idei; faptele mi se păreau întotdeauna lipsite de importanţă,
iar propria mea devenire demnă de interes doar în funcţie de numărul de pagini pe care am
fost în stare, scriindu-le, să le salvez de neant. Ceea ce încerc să fac acum nu este, deci,
descrierea unei istorii ştiute, ci investigarea unor întâmplări din punctul de vedere al întrebării
exasperate de la care am pornit şi care – asemenea unui magnet care, plimbat peste o suprafaţă
acoperită cu pilitură de fier, o ordonează, dându-i formă, structură şi sens – poate să schimbe
nu numai perspectiva, ci şi conţinutul poveştii. Desigur, subiectul investigaţiei sunt eu însămi,
dar ceea ce mi se pare important este faptul că nu e vorba doar de un studiu de caz, că mai
tulburător decât exemplificările, decât răspunsurile la întrebare (cine pe cine manipulează,
cine reuşeşte şi cine nu reuşeşte să manipuleze sau să nu se lase manipulat) este adevărul că în
centrul tuturor forţelor, lucrurilor, faptelor, întâmplărilor, personajelor stă – asemeni unui
soare negru ordonator de lumi scoase din haos pentru a fi dependente – dorinţa de a manipula.

2
Iar aceasta nu este o inovaţie a istoriei recente. Se spune că regele indian Asoka (273 î..Hr.) a
înfiinţat societatea secretă a celor 9 înţelepţi care deţineau toată înţelepciunea lumii, fiecare
fiind responsabilul unuia dintre domeniile cunoaşterii. Primul dintre aceste domenii era cel al
tehnicilor de propagandă şi de manipulare a maselor, a ştiinţei atotputernice prin care,
stăpânindu-se gândirea mulţimilor, putea fi guvernată lumea.

Aceasta este prima dintre cărţile mele pe care o scriu fără bucurie, chiar cu un anumit
resentiment născut din obligaţia de a o scrie. O obligaţie care mă umileşte, aşa cum mă
umileşte obligaţia de a-mi face investigaţii medicale când nu mă simt bine. Ca şi pe plan
medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt
cercetătorul nu schimbă întru nimic lucrurile) şi să aştept cu emoţie rezultatul cercetărilor.
Desigur această carte va fi şi una de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot deveni
argumente. Dar ea nu va avea cu siguranţă nimic comun cu acele opuscule în care diferite
personaje publice îşi povestesc experienţa politică recentă pentru a o consolida pe cea
viitoare, folosind fraze mai mult sau mai puţin lemnoase, mai mult sau mai puţin proprii, ca
să-şi acopere greşelile şi să-şi pună în valoare adevărurile. Şi asta pentru simplul motiv că nu
scriu această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr
de care eu am nevoie. Scopul acestei cărţi nu este să acopere, ci să descopere ceva. Şi anume,
răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiţie şi
propria mea evoluţie.

De câte ori am fost întrebată – şi am fost întrebată de multe ori – ce aş vrea să schimb,
dacă aş putea, în viaţa mea trecută, am răspuns că aş vrea să fi debutat cu al doilea volum.
Apărut după patru ani de interdicţie – declanşată imediat ce debutasem cu două poezii în
ultima clasă de liceu –, primul volum ocupă în biografia umilinţelor mele unul dintre primele
locuri. El m-a învăţat că numele cules pe o copertă, departe se a fi semnul unei victorii, poate
fi momeala cu care eşti prins într-o capcană menită să te dreseze. Visasem sfârşitul interdicţiei
ca pe o formă de libertate şi se dovedea doar o formă de manipulare. În pofida succesului pe
care l-a repurtat şi care a însemnat lansarea mea în lumea literară, acest volum este pentru
mine simbolul neputinţei în faţa sistemului, în faţa capacităţii şi a neruşinării acestuia de a
manipula. Cu strofe tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schimbate, cu atâtea cuvinte înlocuite
încât reuşeam cu greu să refac în minte forma iniţială, răsfoirea primului exemplar al
debutului a fost pentru mine un şoc a cărui intensitate s-a transformat într-o lecţie pentru toată
viaţa. Am izbucnit cu el în mână în plâns, un plâns a cărui amintire aveam să o folosesc
profilactic de nenumărate ori. A fost o lecţie pe care n-am uitat-o niciodată şi care a contribuit
esenţial la formarea omului şi autorului care am devenit. Nu a fost ultima oară când am
descoperit că tot răul este spre bine.

Ani de zile, deasupra mesei mele de lucru a stat prinsă într-un ac o propoziţie a lui
Erasmus din Rotterdam: „Să nu te laşi folosit de nimeni“. Era la începutul anilor '90 când am
descoperit cât de simplu era înainte să mă feresc de duşmani şi cât era de complicat acum să-i
deosebesc dintre prieteni. La asta se adăuga faptul că, forţele politice şi componentele
societăţii diversificându-se şi noţiunea de imagine devenind o faţetă determinantă a noţiunii
de putere, asaltul celor care aveau nevoie să-şi anexeze un gest, o replică, o figură, un destin –
ce puteau fi utile ornamental, puteau fi maculate sau puteau fi folosite ca detergent –, a
devenit tot mai agasant şi tot mai periculos, obligându-mă la o obositoare continuitate a
atenţiei. Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată din '90 când au început să apară
împotriva mea în presă primele insulte şi calomnii. Mi se părea de neînchipuit că m-ar putea
atinge, că mi-ar putea face rău, că le-ar putea crede cineva. Nici o clipă nu mi-am pus

3
problema că aş putea fi erodată de aceste terfeliri vulgare, absolut neverosimile. Au trebuit să
treacă ani de neobosită murdărire ca să încep să înţeleg că nu sunt de nedistrus, că pot fi
dizolvată în noroi.

Asta nu înseamnă că problema era pentru mine nouă. Cândva, la jumătatea anilor '80,
făcusem o adevărată obsesie din întrebarea dacă nu cumva ar trebui să încetez să mai lupt cu
cenzura şi, deci, să mai încerc să apar, din moment ce orice victorie pe care o repurtam,
reuşind să public o carte adevărată, era automat manipulată de cei ce încercaseră să o
împiedice, devenind un argument real al unei libertăţi inexistente. Atenţia şi precauţia mea
atunci trebuiau să funcţioneze în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate în două direcţii opuse:
pe de o parte, să evit represiunea, iar pe de altă parte, să evit falsa impresie că represiunea nu
există. Ceea ce nu numai că nu era uşor, dar era aproape imposibil, pentru simplul motiv că
evitarea uneia dintre braţele alternativei te arunca teoretic în braţele celeilalte. Şi totuşi, mi s-a
părut, cel puţin din punct de vedere nervos, suportabil, pentru că aşa cum erau, riscante,
perfide şi contradictorii, pericolele veneau totuşi dintr-o singură direcţie, ceea ce simplifica
lucrurile şi făcea lumea să se deseneze clar, fără nuanţe, în alb şi negru. Mai târziu, în condiţii
de libertate, albul şi negrul au dispărut, albul putrezind şi descompunându-se în nenumăratele
culori din care se născuse, în timp ce negrul se travestea, încercând să se combine cu nuanţele
pe care reuşea să le manipuleze, să formeze nesfârşite şi confuze game de griuri. Totuşi,
atenţia de decenii îmi formase ochiul, eram în continuare în stare să recunosc pe vechii
adversari sub indiferent ce travesti. E adevărat că în decembrie '89, timp de câteva zile, a
existat un hiatus, o întrerupere produsă de orbitoarea lumină a libertăţii apărute prea brusc, o
scurtă perioadă în care n-am mai reuşit să discern aproape nimic, până când ochiul s-a
acomodat şi obişnuit cu lumina. Apoi, ceea ce m-a tulburat a fost felul în care încercau să mă
folosească cei despre care credeam că îmi sunt asemenea. Prima dintre formele de manipulare
fiind chiar ideea mea, pentru care nu am pe cine să învinuiesc, referitoare la aceste iluzorii
similitudini.

Pentru că, dacă am putut rezista adesea la manevrarea de către duşmani, mi-a fost infinit
mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor
comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei. De fapt, poate că toate conflictele
dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: aceea a dorinţei de a manipula. Nu
putem ierta celorlalţi – adversari sau prieteni, n-are nici o importanţă – încercările şi adesea
succesul de a ne manipula şi, în egală măsură, refuzul de a se lăsa manipulaţi de noi, după
cum ei nu ne iartă rezistenţa pe care le-o opunem şi încăpăţânarea cu care nu renunţăm să-i
manipulăm. De fapt, chiar şi iubirea este o formă de manipulare reciprocă într-un acord deplin
până când – fiecare cedând celuilalt totul şi renunţând la punctul său de vedere pentru a-i
dărui celui iubit bucuria de a învinge –, se petrece o înlocuire a poziţiilor şi, în ultimă instanţă,
o topire a punctelor de vedere diferite într-o magmă comună. Dar dincolo de astea, cea mai
periculoasă dintre formele de manipulare căreia i-am căzut victimă a fost capacitatea mea de a
mă iluziona, de a mă entuziasma, de a începe prin a avea încredere. Totul izvorând dintr-o
deficienţă de imaginaţie, din incapacitatea de a-mi imagina că celălalt este altfel decât mine.
Deşi repetatele experienţe şi dezamăgiri ar fi trebuit să mă dezbare de această naivitate de care
ţineam cu dinţii. Nu eram incapabilă să văd diferenţele, ci mi se părea mai uşor să nu le văd
decât să le accept.
Şi tot ce puteam să inventez împotriva evidenţei era singurătatea. Nu ştiu un alt lucru pe
care să-l fi construit cu mai multe eforturi şi cu mai firave rezultate.
Apoi, principalul lucru pe care l-am învăţat după '89 a fost că, dacă mă hotărăsc să-mi
părăsesc singurătatea, dacă vreau să realizez ceva ce nu pot face singură – chiar dacă eu fac
cea mai mare parte –, dacă vreau să colaborez şi cu alţii, trebuie să învăţ să văd numai partea

4
bună a celor cu care colaborez, încercând să nu o văd pe cea rea. Iar dacă nu reuşesc, dacă
această din urmă este prea mare, să renunţ la colaborare. Era, de fapt, o întoarcere la punctul
de pornire, o închidere a cercului pe altă treaptă mai realistă, cu deosebirea că de data aceasta
naivitatea era ţinută sub control şi devenea un element al construcţiei. Cei ce mă foloseau –
indiferent din ce motiv şi cu ce scop – erau folosiţi la rândul lor pentru realizarea operei care
devenea, astfel, mai mult sau mai puţin, comună.

5
 Prima manipulare

Prima oară când am fost manipulată în viaţă nu cunoşteam încă noţiunea de manipulare.
Aveam 5 sau 6 ani, era cred în 1948 sau 1949, mai curând în 1948, pentru că nu eram încă la
şcoală, iar întâmplarea pe care o voi povesti este şi prima mea amintire politică. Este vorba de
prima arestare a Tatei. Eram acasă numai noi doi, mama era plecată la plimbare cu sora mea
în cărucior. Stăteam amândoi şi citeam, Tata din cărţile lui groase, eu din nişte reviste pentru
copii, de dinainte de război, pe care, de altfel, am şi învăţat să citesc, pentru că încă nu se
tipăreau cărţi pentru copii. Cred că niciodată în viaţă nu m-am simţit mai importantă decât mă
simţeam atunci când mă lua Tata „să citim amândoi“.
Eram deci cu Tata şi citeam amândoi când am fost întrerupţi de nişte bătăi, neobişnuit de
imperative, în poarta de la stradă, care, de altfel, nu era închisă. Erau trei bărbaţi necunoscuţi
dintre care unul, pe o voce foarte ridicată – ca să audă şi vecinii care se iviseră speriaţi şi
curioşi pe la garduri – a spus că au venit să facă o percheziţie. Nu cred că ştiam ce însemnă
„percheziţie“, dar după tonul ameninţător al anunţului nu putea fi decât ceva de rău şi ţin şi
acum minte că am fost mândră că Tata a cerut să-i arate ordinul de percheziţie şi a aşteptat
calm să se caute prin buzunare (era evident că nu se aşteptau să le fie cerut) şi să-i fie întinsă
hârtia, pe care a despăturit-o încet, a citit-o în tăcere şi apoi a deschis poarta larg poftindu-i să
intre. Au intrat grăbiţi, aproape dându-ne la o parte şi ajungând înaintea noastră în casă, unde
– când peste câteva minute am ajuns şi noi – începuseră deja să cerceteze totul, trecând dintr-o
cameră într-alta.
– Trebuie să chemăm un martor, a spus cel ce arătase hârtia şi un altul a plecat grăbit să
caute pe cineva, dar s-a întors aproape imediat ca să-l cheme pe Tata să-i deschidă poarta.
– Dar poarta e deschisă, a spus Tata mirat. Nici nu are încuietoare.
– S-a înţepenit, probabil, în orice caz nu pot s-o deschid singur, a răspuns enervat cel ce
nu putea deschide poarta, ieşind din nou, iar Tata, nedumerit, l-a urmat, în timp ce eu – care
de la sosirea celor trei nu mă desprinsesem de mâna Tatei – m-am ţinut după ei (deşi Tata îmi
făcuse semn să rămân), de teamă că aş putea rămâne singură în casă cu cei doi străini.
Poarta era, bineînţeles, deschisă, iar bărbatul s-a scuzat moale, pe un ton în acelaşi timp
umil şi ironic, că ne deranjase. Apoi a ieşit în stradă şi peste puţin timp s-a întors cu Silaghi
Baci, un bătrân cu un picior de lemn care nu ştia nici o boabă româneşte, dar era atât de tăcut
încât oricum nu vorbea nici o limbă. A intrat în curte stânjenit în urma celui ce îl recrutase, a
dat mâna cu Tata şi m-a mângâiat pe cap, ca şi cum ar fi vrut să se scuze.
Apoi a început percheziţia. Silaghi Baci stătea pe un scaun de bucătărie parcă
nevenindu-i să creadă ce vede, cei trei deschideau dulapuri împrăştiindu-le conţinutul în
mijlocul casei, răsturnau sertare, răvăşeau aşternuturi, pe când Tata aşezat la propriul lui birou
ca într-o sală de aşteptare îi urmărea cu privirea fără expresie, cu o slabă urmă de curiozitate.
Eu mă cuibărisem cât puteam mai aproape de Tata, aşezându-mă pe mânerul scaunului său, în
timp ce urmăream fascinată nenumăratele obiecte care ieşeau din lăzi, dulapuri, scrinuri, cutii
şi zburând prin aer se strângeau într-un fel de deal în mijlocul fiecărei odăi. Cu timpul –
pentru că totul a durat mai multe ore – m-am obişnuit cu situaţia, cei trei străini, care munceau
de zor cercetând fiecare obiect, începură să-mi devină familiari, mai puţin înfricoşători, şi am
avut curajul să mă desprind de Tata ca să-i pot urmări plină de curiozitate. Au coborât în
pivniţă şi eu am rămas pe muchia gârliciului, de-acolo de unde începea un plan înclinat pentru
coborârea coşurilor cu lemne tăiate în curte, cu un fierăstrău mecanic icnind ascuţit,
ameninţător, care mă fascina. Nu-i mai vedeam în întuneric şi-mi era aproape milă de ei că
trebuie să umble pe unde mama îmi spusese să nu cobor niciodată pentru că sunt şoareci sau
să mă spăl pe mâini după ce m-am jucat cu pisica pentru că a fost în pivniţă. Apoi au urcat în
pod şi eu m-am luat după ei, fără să mă urc propriu-zis, rămânând cu picioarele pe ultimele
trepte ale scării şi ajungând numai cu partea de sus a corpului în mirosul de praf de cărţi vechi

6
care mi s-a părut întotdeauna misterios şi atrăgător. Mi-am adus aminte cum, cu vreun an în
urmă, când eram mai mică, îl ajutasem pe tata să coboare cărţile exilate în pod şi apoi să le
urce din nou mai subţiri, cu multe pagini smulse. Erau chiar cărţile pe care cei trei le cercetau
acum cu un fel de scârbă, aruncându-le pe rând dispreţuitori pe duşumeaua prăfoasă care
înălţa la fiecare cădere un mic nor de praf.
Când am revenit jos, Tata şi Silaghi Baci stăteau la fel de nemişcaţi şi de muţi cum îi
lăsasem. Nici măcar nu se priveau. Am alergat, fără să spun nimic, la Tata, agăţându-mă de
braţul lui, ca şi cum aş fi vrut să văd dacă reacţionează, dacă e viu. Şi într-adevăr a părut că
revine dintr-un alt plan, dintr-o altă lume şi, ridicându-se de la birou, s-a îndreptat spre cei trei
care intrau cu aerul că terminaseră treaba.
– Mai e ceva de cercetat? a întrebat Tata mai mult amabil decât ironic şi îmi aduc aminte
că unul dintre ei a întors capul spre el privindu-l cu o bruscă şi intensă atenţie.
– Cred că nu, a răspuns tărăgănat cel ce părea superior celorlalţi în grad şi care s-a aşezat
la masa din mijlocul camerei, scoţând din servietă nişte hârtii. Trebuie să întocmim procesul
verbal, a adăugat el adresându-se Tatei.
– Dar şefu', a intervenit cel mai tânăr dintre ei, un tânăr subţirel şi negricios, linguşitor şi
obraznic, în acelaşi timp şi în egală măsură. N-am controlat sertarele toaletei.
Toaleta era o oglindă înaltă şi ovală, montată într-un lemn gălbui cu modele sculptate
sub care se găseau două sertare mari a căror suprafaţă superioară închipuia un fel de măsuţă
pe care era întinsă o dantelă şi era aşezată o sticlă în formă de pasăre, având ataşată o pompă
pentru pulverizarea unui parfum care se terminase de mult. Într-unul din cele două sertare
erau obiectele de toaletă ale mamei (rujuri, pudre, perii de păr), iar în celălalt, jucăriile mele
(păpuşi de cârpe, cu părul făcut dintr-un petec de blăniţă de miel negru, cu faţa de pânză albă,
cu ochii, nasul şi gura desenate cu fardurile mamei; un ursuleţ cu cravată cu care adormeam
seara în braţe când eram mică; nişte bile colorate de sticlă pe care le primisem la grădiniţă de
la „ajutorul american“, o siluetă de carton decupată de mama, pe care eu o îmbrăcam
confecţionându-i rochiţe de hârtie; mobilă de păpuşi făcută din cutii goale de chibrituri lipite
între ele.
– Ne permiteţi, părinte, să controlăm şi cele două sertare, a întrebat şeful reverenţios, iar
Tata l-a privit uluit, neştiind dacă îşi bate joc de el sau e vorba de ceva mai grav.
– Dar e absurd să mă întrebaţi... Bineînţeles că puteţi controla. Aţi fost şi în pod, şi în
pivniţă...
Şeful a zâmbit ca de o glumă bună, iar tânărul negricios s-a aplecat şi a tras sertarul meu
cu jucării. Deasupra era un revolver.
Un obiect necunoscut (eram prea mică pentru a fi văzut filme) care nu ştiam ce căuta în
sertarul meu. Am ridicat ochii spre Tata gata să întreb, dar Tata nu mai semăna cu el însuşi,
Silaghi Baci se ridicase brusc răsucindu-se gata să cadă pe piciorul de lemn, iar cei trei
aşteptau cu aerul că şi-au făcut datoria.
Tata a fost arestat pentru port ilegal de armă, după ce a semnat procesul verbal, semnat
şi de Silaghi Baci, în care se descria unde a fost găsit revolverul. După plecarea lor am rămas
singură, privind încremenită grămezile de lucruri răvăşite, fără să pot să plâng, în timp ce în
urechi îmi suna bocănitul piciorului de lemn al vecinului care se îndepărta.
Abia când s-a întors Mama din oraş şi m-a pus să-i povestesc în amănunte ceea ce se
întâmplase – punându-mi întrebări de detaliu şi obligându-mă să mă întorc şi să povestesc
încă o dată ceea ce i se părea neclar – am înţeles că revolverul fusese pus în sertarul meu când
îl scoseseră pe Tata din casă, ca să deschidă portiţa care era deschisă. Şi atunci mi-am amintit
că Tata îmi făcuse semn să rămân în casă, dar eu nu-l ascultasem, pentru că mi-era frică să
rămân singură cu noii veniţi. Dacă nu mi-ar fi fost frică, dacă aş fi rămas în casă cât a lipsit
Tata, ei n-ar fi putut să pună revolverul în sertar... Şi abia în clipa în care am înţeles, sau am
crezut că înţeleg mecanismul catastrofei construite pe vinovăţia mea, am izbucnit într-un

7
plâns fără sfârşit, atât de violent, încât mi se părea că mă va destrăma în bucăţi aruncate
printre boarfele din casa care se destrămase şi ea. Întâmplarea se închide în amintirea mea pe
imaginea Mamei plângând şi ea în hohote, în timp ce – cu sora mea mică urlând în braţe –
încerca să îmi dea un pahar de apă cu zahăr. Dar nu acesta a fost sfârşitul. Luni de zile după
aceea, şi chiar după întoarcerea Tatei, am continuat să mă trezesc noaptea ţipând şi plângând
în hohote pentru că visam aceeaşi şi aceeaşi scenă în care ştiam că trebuie să rămân în casă cu
securiştii, dar nu am curajul şi devin din nou vinovată de ceea ce urmează să se întâmple, din
nou şi din nou...

8
 Un infern de joasă speţă

Poate că toate cărţile lumii se împart doar în două categorii: cele care au fost scrise din
dragoste şi cele care au fost scrise din ură. În orice caz, autorii lor pot fi definiţi cel mai exact
prin mobilul scrisului lor: unii o fac pentru că iubesc oamenii, alţii pentru că îi urăsc. Ca şi în
Biblie, cei căldicei, cei neutri nu contează. Formulată astfel, afirmaţia poate apărea prea
tranşantă şi simplificatoare. Şi, desigur, aşa şi este, dar asta nu o face mai puţin adevărată. Iar
ea este revelatoare mai ales când persoana care scrie este un personaj ajuns într-o situaţie
limită. Acolo unde Nicolae Steinhardt a trăit jurnalul fericirii, alţii au înregistrat doar
degradarea prin foame, dezumanizarea prin spaimă, torturile, trădările, prăbuşirile psihice.
Realitatea era suficient de complexă pentru a confirma toate perspectivele, iar viaţa – cum
spune o veche înţelepciune – este asemenea unui han spaniol, în care fiecare mănâncă ce-şi
aduce de acasă. Aceeaşi suferinţă traversată de două personaje diferite va fi nu numai descrisă
diferit, ci şi îndurată diferit. Fiecare proiectăm, fără măcar să ne dăm seama, propria noastră
culoare sufletească asupra lumii din jur, ale cărei linii sunt mai dure sau mai estompate în
funcţie de cantitatea de lumină pe care această culoare o conţine.
Am citit de curând comentariile pe marginea propriului dosar de Securitate ale cuiva
care nu făcuse şi nu păţise nimic deosebit, dar fusese urmărit cu minuţie, aşa cum fuseseră
urmăriţi o bună parte dintre locuitorii acestei ţări. Era prezentată o lume apocaliptică în care
toţi oamenii erau josnici, perverşi, turnători, mârşavi. Povestirea era atât de neagră, încât n-am
putut să nu mă întreb cum ar fi putut fi dacă eroul ei ar fi fost închis, anchetat, bătut, torturat,
condamnat la ani grei de temniţă. Şi n-am putut să nu mă gândesc la propriile mele impresii
despre aceeaşi perioadă.
N-am reuşit încă să-mi găsesc şi să-mi văd dosarul de Securitate, dar nu mă îndoiesc că
există. Că a existat în orice caz – şi nu am nevoie de prea multă fantezie pentru a mi-l
imagina. Ar fi destul să aşez ceea ce am trăit în schemele, cunoscute acum de la CNSAS, şi aş
găsi cu siguranţă prieteni care m-au trădat, admiratori care mi-au raportat reacţiile, colegi care
au încercat să mă provoace, scenariile mirobolante de spargere a anturajului despre care
ştiam că au reuşit, punctele de pornire ale unor zvonuri maculatoare care m-au consumat. Dar
sunt convinsă că, mai puternică decât oroarea, ar fi mila pentru cei care au fost obligaţi,
şantajaţi, umiliţi, deformaţi sufleteşte, împinşi într-un fel sau altul să facă toate astea: sunt
convinsă că mi-aş aduce aminte că aveau copii, că sperau să primească locuinţă, că soţia unuia
era bolnavă, iar altuia i se refuza înscrierea la doctorat, atâtea şi atâtea scuze, explicaţii care
formau împreună mâzga lunecoasă şi otrăvitoare unde trăiau şi care spunea mai puţin despre
sufletele lor decât despre mecanismul căruia îi căzuseră pradă.
Când mă uit în trecut nu mă văd urcând dintr-un infern cu demoni şi monştri, ci dintr-o
lume joasă, năclăită de umilinţe, mizerii, dureri şi complicităţi, în care singura speranţă era
descoperirea sâmburelui, oricât de minuscul şi de terfelit, de lumină din celălalt. O lumină
care, dacă nu exista, trebuia inventată, oglindindu-ţi propria flacără în aproapele mai nefericit
decât tine. Fac parte dintre cei cărora sentimentul din care s-a născut cartea lui C. Noica
„Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“ nu este o bizarerie psihologică, pentru că am fost
întotdeauna convinsă că Socrate avea dreptate spunând că mai nefericit decât cel ce suportă o
nenorocire este numai cel ce o produce.
N-am trăit perioada stalinistă decât ca şcolar, deci nu ştiu dacă aş fi avut puterea să-mi
fie milă de torţionari – ca de nişte fiinţe în egală măsură înspăimântătoare şi jalnice, bieţi
monştri cărora li s-a extirpat orice urmă de umanitate – dar îmi amintesc că îmi era milă de
femeia care stătea 8 ore pe zi în maşina din faţa casei mele, pe gerurile iernii lui '88, pe
căldurile verii lui '89. Tot aşa cum, dincolo de revolta pentru ceea ce făceau, dincolo de
dispreţul pe care mi-l trezea oportunismul şi laşitatea lor, nu mă puteam împiedica să-i
consider victime – penibile, desigur, dar victime – pe tinerii selectaţi după originea socială

9
sănătoasă, băgaţi în şcoli de partid, malformaţi, hrăniţi cu mici fărâme de putere, alunecând pe
noroiul micilor compromisuri aflate mereu în creştere până când, chiar dacă ar fi vrut să se
oprească şi să dea înapoi, panta era prea abruptă, imposibil de reurcat. Tot aşa cum, mult mai
târziu, i-am considerat pe mineri primele şi cele mai tulburi victime ale mineriadelor.
Mi-am amintit această judecată, oarecum creştină, asupra celor ce produceau răul fără
să-l fi inventat ei înşişi (rău care, înainte de a distruge trupurile celor împotriva cărora era
îndreptat, distrugea sufletele celor ce îl foloseau), întrebându-mă dacă perspectiva poate fi
aplicată şi răului de azi. Întrebarea însăşi poate părea exagerată, pentru că este vorba, desigur,
de răuri extrem de diferite. Cei care au puterea nu o folosesc azi pentru a-şi schingiui
adversarii şi nici măcar nu-şi aleg victimele dintre adversari. Victimele lor sunt, pur şi simplu,
ceilalţi, cei care nu ştiu să mintă, să se aranjeze, să se descurce ca ei; cei care nu ştiu să
devalizeze bănci, să falimenteze, pentru a le privatiza apoi, întreprinderi de stat, să
comercializeze diplome, să facă trafic de acte notariale şi hotărâri judecătoreşti. Victimele lor
sunt restul lumii, de manipularea căreia depinde însăşi intensitatea şi durata propriei puteri.
Diavolul pe care ei îl reprezintă nu mai este fiara sângeroasă a terorii, ci – cu nimic mai
nepericuloasă – o dezgustătoare alcătuire de vicii şi indiferenţe, de şmecherie şi de prostie, de
rea-credinţă şi de perversiune, ceva care trezeşte scârba înainte de a trezi spaima şi supurează
dispreţul înainte de a descoperi nocivitatea. O alcătuire care este în egală măsură o reţea de
putere şi o infecţie capabilă să se întindă şi să transforme rănile în plăgi urât mirositoare,
mişunând de viermi şi băltind de puroi.
Cât de creştin trebuie să fii pentru a-ţi fi milă de beneficiarii unei asemenea
descompuneri, pentru care au optat nesiliţi de nimeni şi pe care au construit-o calculându-i
foloasele? Cât de creştin trebuie să fii ca să te rogi pentru sufletele magistraţilor care au
distrus, cu bună ştiinţă, mecanisme create pentru aflarea adevărului, planificând astfel
transformarea libertăţii înseşi într-o minciună?
„Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac“, se ruga Isus pentru cei care îl crucificau, dar
alungase cu biciul negustorii din templu. N-aş vrea să se înţeleagă din ceea ce spun că pledez
pentru răul cel mare, ci doar că există suferinţe care maculează şi suferinţe care purifică, iar
generaţiei noastre i-a fost rezervat acest infern de joasă speţă, care nu poate fi nici măcar
exorcizat.

10
 Oroarea de putere

Poate că trăsătura mea cea mai determinantă – calitate aproape ireală şi, cu siguranţă,
defect vinovat de multe – a fost de-a lungul întregii vieţi oroarea faţă de putere. Ea este cea
care explică majoritatea actelor mele, de la cele mai bune până la cele mai rele. O oroare în
care se amesteca dispreţul şi dezgustul, repulsia şi chiar ura (în măsura în care am fost
vreodată în stare să înţeleg definiţia acestei noţiuni), dar niciodată frica. Lipsa fricii – o lipsă
de natură aproape patologică şi, în orice caz, bizară, care nu excludea precauţia şi calculul de
a evita atingerea (aşa cum ai grijă să nu atingi un şarpe sau o râmă nu pentru că ţi-e frică, ci
pentru că ţi-e scârbă de atingere) – răpea orice măreţie în ochii mei noţiunii de putere,
înconjurată pentru cei mai mulţi de o complicată mistică, şi nu rămânea decât o realitate
dezgustătoare şi revoltătoare, vulgară şi profitoare, urâtă şi otrăvitoare, chiar radioactivă
(pentru că era în stare să degradeze, şi chiar să ucidă, şi de la distanţă). Este limpede că de aici
a izvorât refuzul oripilat al deţinerii oricărei forme de putere, mai mult, sentimentul că şi
numai propunerea pentru mine a unei forme de putere este jignitoare. Dar, pentru că odată cu
acest sentiment nu mi se dăduse şi indiferenţa, mi-am pierdut viaţa încercând să schimb esenţa
puterii fără s-o ating.

11
 Uşile date de perete

Există în viaţa mea câteva balamale, din care uşile se dau de perete, perspectivele se
schimbă, totul se rearanjează până la a nu mai semăna cu ce a fost înainte. Nu e vorba de
obişnuitele acumulări biologice care fac ca, din timp în timp, să fim cu desăvârşire alţii, ci de
schimbări produse într-un anumit moment, cu cauze mai mult sau mai puţin obscure. Un
astfel de moment am trăit pentru prima oară când am împlinit 15 ani, cel de al doilea a fost
determinat de moartea Tatei.
Mi-ar fi greu să spun dacă vârsta de 15 ani a fost aleasă arbitrar ca moment al radicalei
schimbări sau, pur şi simplu, ajunsesem la un grad de împlinire care a produs în mine o
răsturnare de sensuri. Ştiu însă cu precizie că era vorba de 15 ani pentru că îmi amintesc cu
amănunte precise ziua în care am împlinit această vârstă de la jumătatea adolescenţei, zi în
care am scris fără încetare, punând pe hârtie, cu un fel de solemnitate, hotărâri pe care urma să
le respect în următorii trei luştri. Înainte de a povesti această memorabilă – şi oarecum
excentrică – răscruce, aş vrea să spun câteva cuvinte despre ceea ce fusesem înainte.
Lucrul cel mai important pe care mi-l amintesc despre mine însămi de la sfârşitul
copilăriei este că aveam o adevărată spaimă de creştere, de obligativitatea de a înainta prin
timp până la a deveni – horribile dictu – adult. Nu-mi amintesc ce anume din ceea ce făceau
adulţii atrăsese asupra lor repulsia copilului care eram, dar ştiu că uram felul celor mari de a
mă exclude din discuţiile lor. Mai ales femeile, când se strângeau mai multe la un loc, aveau
un fel de a râde strident („astea nu sunt pentru copii“) care mă umilea şi mă fascina în acelaşi
timp, o fascinaţie negativă, dacă se poate spune aşa, pentru că îmi stârneau curiozitatea nu ca
să mă pot apropia de ele, ci ca să găsesc motivele pentru a mă depărta. Îmi stârneau repulsia
mai ales femeile dispuse să exhibe – ele între ele – o vulgaritate de care nu se jenau, ci erau
mândre şi chiar o şarjau. În orice caz, nu aveam nici o îndoială că, atunci când eram
îndepărtată, ceea ce nu trebuia să aud era abject, era murdar, dezgustător. Nu simţeam
interdicţia ca pe un fruct interzis, ci ca pe o intuire a urâţeniei lumii. (Acel resentiment
împotriva mai multor femei strânse la un loc şi vorbind „ca între femei“, născut oarecum
exagerat în prima copilărie, avea să lase în mine urme ciudat de definitive. Îmi amintesc cum
pe la 22-23 de ani, când a trebuit să petrec mai multe săptămâni în spital, într-un salon,
evident, de femei, cu câteva zeci de paturi, aveam încă aceeaşi perspectivă asupra excesivei
lor intimităţi. Plăcerea de a-şi exhiba bolile sau amorurile, cu acelaşi tip de vulgaritate, nu
avea aproape deloc legătură cu nivelul de cultură (diferit) al celor ce povesteau, ci cu nivelul
lor de singurătate, cu nevoia de a fi ascultate. Acum nu mai eram dată afară din cameră, ci,
dimpotrivă, eram obligată să povestesc eu însămi, ceea ce mărea gradul de oroare şi în acelaşi
timp de milă a reacţiei, care creştea în mine. Mă doream aparţinând nu altei categorii
intelectuale, sau morale, sau psihologice, ci altui regn şi, în acelaşi timp, mă simţeam vinovată
ca de o trădare de această violentă nevoie de separare de propria mea condiţie, formulată
diferit. Nu mă îndoiesc că perpetua mea oroare de a fi integrată mai târziu unor categorii
artistice definite în registru feminin, ca şi refuzul aproape exagerat de a accepta ideile,
gesturile sau iniţiativele feministe îşi au rădăcina în acea primă copilărie pe care am
continuat-o pe acest plan şi prin refuz, şi prin recunoaşterea refuzului. De altfel, privirea
violent critică aruncată asupra propriului meu gen nu avea ca pandant îngăduinţa arătată
genului opus. Era pur şi simplu o împărţire în două a revoltei împotriva umanităţii căreia –
deocamdată fizic – îi aparţineam şi-n care, cu sensibilitatea aproape maladivă a copilului, nu
descopeream decât neclaritatea, ambiguitatea, amestecul impur.
Femeile, „doamnele“, nu erau în ochii mei de copil decât un caz special, agravant e
drept, al condiţiei de adult. Ceea ce mă speria şi mă revolta nu era, pur şi simplu, o condiţie
căreia îi găseam obiecţii, ci faptul că şi eu înaintam inexorabil spre ea. Respingeam, nu numai
şi nu atât, condiţia maturităţii, cât faptul că îmi era rezervată fără drept de apel. Puteam să

12
inventez un alt fel de a fi adult, dar nu puteam să inventez o metodă de a nu ajunge adult. Iar
această lege implacabilă mă umilea într-un fel intolerabil, obligându-mă să devin ceva
misterios şi respingător. Iar faptul că nu era vorba doar de ceva teoretic o dovedea trupul meu
care – fără să mă întrebe – se schimba văzând cu ochii, evoluând spre tipare pe care începeam
cu grabă să le recunosc. Cred că aveam 12 sau 13 ani când mi-a venit ideea că ar exista totuşi
o metodă de a nu mă supune acestei sfidătoare şi arogante legi, că, oricât ar părea de
nebunesc, există o metodă care să mă împiedice să devin adult. Cu siguranţă sinuciderea lui
Martin Eden, eroul lui Jack London – a cărui moarte am plâns-o cu lacrimi amare, recitind-o
de nenumărate ori – a avut un rol în această incredibilă fantezie. Din păcate nu ştiam încă să
înot, deci trebuia să inventez altceva, iar resursele mele de imaginaţie într-un atât de
necunoscut domeniu erau practic nule. Oricum, înainte de a deveni adult am devenit cititor,
iar fobia creşterii s-a topit, presupun, în patima lecturii căreia nu i-a mai rezistat nimic. În
următorii ani viaţa mea a rămas ca o haină derizorie pe malul cărţilor, în care mă scufundam
cu sentimentul că erau nu numai mai semnificante, ci şi mai verosimile decât realitatea.

Nici nu ştiu când şi cum verbul a scrie a devenit complementar şi geamăn verbului a
citi. (Nu mă refer la scrierea primelor versuri în clasa a doua, circumstanţă amuzantă pe care o
ţin minte bine, dar care nu are nici o legătură cu scrisul ca definiţie a existenţei.) În orice caz
asta s-a întâmplat înaintea vârstei de 15 ani, din moment ce în acea zi memorabilă (îmi
amintesc şi felul în care cădea şi se muta lumina de-a lungul orelor peste hârtia pe care scriam
şi peste mâna din ce în ce mai obosită de scris) am simţit nevoia să îmi trasez nişte reguli de
conduită în acest domeniu. Iar această nevoie, oarecum bizară, venea nu atât din faptul că eu
scriam, ci din faptul că scriau mulţi alţii în jurul meu, alţii cu care nu voiam să semăn şi
încercam să îmi iau măsuri de precauţie. Se repeta într-un fel povestea cu ieşirea inexorabilă
din copilărie, dar acum aveam sentimentul că pot să determin, chiar dacă numai într-o
neglijabilă măsură, lucrurile. Mai precis, printre profesorii mei – la care, de altfel, ţineam şi pe
care îi admiram – erau mai mulţi care scriau, fără a reuşi să publice, literatură (poezie, proză,
teatru) şi, tocmai pentru că ţineam la ei, sufeream pentru lipsa lor de împlinire, pentru
încercările lor nereuşite, pentru umilirile care se depuneau straturi-straturi şi, asemenea
bătrâneţii, îi marcau. Nu voiam să le repet experienţele, tocmai pentru că mă simţeam
asemenea lor. Cred că acesta era fundalul psihologic al hotărârilor pe care le-am luat la 15 ani,
dându-mi întâlnire cu mine însămi peste alţi 15 şi trasându-mi până atunci nişte reguli pe care
– dacă nu aş fi fost în stare să le respect – urma să îmi impun renunţarea la scris. Nu mai ţin
minte dacă aveam vreo idee despre ce ar urma să fac dacă nu aş mai scrie, ţin minte însă că
ideea de a renunţa o vedeam în perspectivă ca pe un adevărat act de eroism.
Puţine dintre lucrurile pierdute în cataclismele pe care aveam să le traversez le regret
mai mult decât pierderea paginilor scrise în acea zi solemnă. Cu siguranţă faptul că le-am
pierdut dovedeşte că pe parcurs îşi pierduseră pentru mine importanţa şi poate chiar mă jenau
prin patetismul lor. Nu mai ţin minte decât că, printre multe alte lucruri, scrisesem un decalog
pentru uzul meu exclusiv, din care îmi mai amintesc doar prima poruncă: „Să preferi o
nefericire care dă roade unei fericiri care trece fără urmă“. Poate să pară ciudat că o astfel de
regulă de economie a moralei putea fi, în adolescenta care eram, legată de actul scrisului, dar
e o ciudăţenie care funcţionează în mine – oricât de ridicol ar fi – şi azi. Aş da orice să ştiu
care au fost şi în ce măsură am respectat în următorii ani celelalte nouă legi. Oricum,
problema renunţării nu s-a mai pus. La 30 de ani scriam „Octombrie, noiembrie, decembrie“,
cartea care mi-a dat – poate mai mult decât oricare dintre cărţile mele – senzaţia neîndoielii în
propria mea alegere. (Nu numai în sensul că eu am ales, ci şi în sensul că eu am fost
aleasă.) Uşa dată de perete la 15 ani rămânea deschisă.

13
 Cel de al doilea moment pe care mi-l amintesc până în cele mai mici amănunte – pentru
că, în timp ce îl trăiam, trăiam şi sentimentul că trăirea acelor întâmplări şi reacţii îmi va
deturna în mod definitiv destinul – a fost moartea Tatei. Şi nu numai faptul că a murit într-un
accident absurd la 49 de ani, cât, mai ales, faptul că accidentul a avut loc imediat după ce se
întorsese din închisoare, înainte de a fi putut vorbi. De când fusese arestat ultima oară, cu şase
ani în urmă, se strânseseră în mine nenumărate întrebări pentru care, înainte de a fi dus,
fusesem prea mică să le pun sau să le înţeleg răspunsurile. Crescusem citind, locuind în lumea
cărţilor mult mai mult decât în propria mea lume, trecând fără efort examenele şcolii, dar
simţind în permanenţă în jurul meu – ca un spaţiu alb de pe o hartă – o centură de întrebări
despre lucruri pe care oamenii încercau să le evite şi care îşi aşteptau răspunsurile, aşteptându-
l pe el, cel ce nu putea să nu mi le dea. Iar acum, deodată, posibilitatea ca acele răspunsuri să
nu mai fie date niciodată apărea aproape ca o certitudine de neevitat.
Stăteam aşezată la picioarele patului de spital privindu-l cu un fel de stupoare, nereuşind
să admit nici că bărbatul aproape tânăr acoperit de rănile arsurii este Tata, nici că ar putea să
dispară înainte de a-l redescoperi.
Îl ţineam minte infinit mai impunător şi mai în vârstă, cu părul foarte negru pieptănat
peste cap şi contrastând cu ochii de o culoare nedefintă, dar deschisă, ciudat de luminoasă, cu
o barbă neagră marcată de două dungi albe care coborau de la colţurile gurii în jos, cu un fel
de solemnitate dramatică.
La întoarcerea din închisoare nu mai avea barbă, şi capul – ras probabil cu un timp în
urmă – era acoperit de o perie deasă, cenuşie, iar aceste deosebiri îl schimbau cu desăvârşire,
îl transformau nu numai într-o persoană, ci şi într-un personaj cu totul diferit, semnificând
altceva, ce nu mă hotăram să înţeleg. Între mine şi Tata existase întotdeauna – creată de
încăpăţânarea lui sau poate doar de ideile lui despre educaţie – o stranie şi oarecum ireală
relaţie de egalitate. Era o egalitate nefirească şi, oricât de mică aş fi fost, nu puteam să nu fiu
conştientă de asta, după cum nu mă puteam împiedica să fiu mândră de cinstea, chiar
nemeritată, care – nu înţelegeam de ce – mi se acorda. Chiar dacă o plăteam destul de scump.
Ţin minte astfel unul dintre cele mai dramatice momente ale primei mele copilării: acela în
care – aveam cel mult cinci ani – în după-amiaza din Ajunul Crăciunului (atunci când – ca de
obicei – mama ne obliga „să ieşim la aer“ sau ne trimitea să cumpărăm ceva, pentru ca în lipsa
noastră să poată aranja pomul, iar la întoarcere să ne povestească cu lux de amănunte cum
tocmai a trecut Moş Crăciun şi cât de rău i-a părut că nu ne-a găsit acasă, dar era foarte grăbit
pentru că îl aşteptau alţi copii), Tata mi-a mărturisit că ştie că eu sunt o fetiţă destul de mare şi
de inteligentă ca să ştiu că Moş Crăciun nu există. Dar eu nu ştiam. O clipă chiar nu am
înţeles la ce se referă, iar când în sfârşit n-am mai putut să neg existenţa dezvăluirii, am
început să plâng în hohote şi să ţip: Nu-i adevărat, nu cred, nu-i adevărat, e o minciună!
Plângeam şi ţipam şi, cu cât negam mai tare cele auzite, cu atât mă pătrundeam de adevărul
lor demolator şi de nesuportat. Mi se părea că se prăbuşise cerul peste mine şi nu-mi amintesc
să fi avut în viaţă, altă dată, senzaţia unei atât de ireversibile catastrofe, al unei pierderi atât de
neînlocuit. Şi, ceea ce este mai ciudat, am avut pentru prima oară atunci un sentiment – care
avea să se repete de-a lungul timpului, până la a deveni dominant – de compasiune faţă de
părinţi, faţă de Tata, care se pierduse cu totul în faţa reacţiei mele neaşteptate şi nu ştia cum să
reacţioneze la rândul lui, faţă de mama, care, fără să bănuiască nimic, îşi debita cu emoţii
exagerate povestioara.
Mai târziu Tata încerca să-mi explice sensurile politice ale evenimentelor sau ştirile pe
care numai el reuşea să le înţeleagă, de la radioul peste care stătea aplecat ore întregi, sprijinit
în coate, cu urechea lipită de difuzorul de unde ieşeau incredibile scârţâituri, pocnete şi
miorlăituri care ne transformau serile în adevărate coşmaruri sonore. De cele mai multe ori
explicaţiile lui erau peste puterea mea de înţelegere, dar n-am îndrăznit niciodată să-l întrerup
şi pentru că în mod evident îşi explica în egală măsură lui însuşi, limpezindu-şi în felul acesta

14
ideile, şi pentru că eram, în mod evident, unicul lui interlocutor posibil. Mama era mult prea
ocupată cu nenumăratele treburi ale casei, pe care reuşea să le facă singură după întoarcerea
de la serviciul – fără de care n-am fi putut supravieţui – şi până noaptea târziu, când, după ce
ne aşeza pe toţi în pat, cădea pur şi simplu de pe picioare. Şi, oricum, eram flatată de această,
chiar dacă dramatică, opţiune. De nenumărate ori, mai târziu, în perioada absenţei lui, când mi
se întâmplase să nu înţeleg ceva, mă întrebam dacă nu cumva explicaţia făcuse parte din
lucrurile pe care nu le înţelesesem când eram mică şi îmi propuneam să-l întreb din nou când
se va întoarce. Niciodată însă nu-mi dăduse prin minte că s-ar putea să nu se mai întoarcă sau
să nu putem vorbi atunci când va veni.

Îmi aminteam aceste întâmplări, nuanţe şi detalii stând la picioarele patului lui de spital,
încercând să-i vorbesc şi fără să pot admite că asta nu se va mai întâmpla niciodată. Totul era
absurd: chinurile pe care le suferise ani întregi şi pe care eu nu aveam să le aflu, decât la
modul general, de la alţii; felul în care a luat foc de la un vas cu benzină amestecată cu
parafină cu care mama urma să cureţe, ca de obicei, parchetul şi el, voind s-o ajute, l-a
apropiat, fără să-şi dea seama, de flacăra aragazului; felul în care, în loc să se îndepărteze de
foc, s-a apropiat, încercând să-l stingă, şi apoi, luând el însuşi foc, a ieşit în curte, arzând ca o
făclie mişcătoare, înteţită de viteză şi vânt. Stăteam la picioarele patului în care el era un trup
acoperit în întregime de răni, un trup în care se ascundea un spirit despre care nu ştiam dacă
mai seamănă cu cel pe care mi-l aduceam aminte. Tot ce recunoşteam erau ochii lui, care
păreau încă mai deschişi la culoare în mijlocul crustelor întunecate ale rănilor care îi
acopereau obrazul, ochii lui care mă priveau cu un fel de spaimă indiferentă – pe care o
puneam pe seama durerilor şi a calmantelor – fără măcar să-mi dea prin minte că aşa cum el
nu mai semăna cu cel care plecase, nici eu nu mai semănam cu cea pe care o lăsase la plecare,
că schimbarea mea era chiar mai deconcertantă şi mai alienantă: ţinea minte şi îi fusese dor de
un copil, în locul căruia găsise o tânără femeie necunoscută. Iar această necunoscută se
încăpăţâna să vorbească fără încetare, cu sentimentul că astfel menţine, chiar dacă artificial, o
legătură a cărei întrerupere refuza s-o accepte. Vorbeam într-adevăr aproape fără încetare, fără
să ştiu măcar dacă mă aude, cu atât mai puţin dacă mă înţelege, şi încă şi mai puţin dacă îl
interesează ce spun. Stătea sedat, cu ochii închişi, pe care îi deschidea totuşi din când în când,
atât cât să pot deduce că nu doarme, iar eu încercam să-i povestesc ce făcusem în toţi acei ani.
Dar totul era absurd, pentru că în timp ce vorbeam îmi dădeam seama că îi vorbeam despre o
lume pe care – chiar dacă m-ar fi ascultat – nu avea cum să şi-o imagineze, pentru că se
schimbase între timp nu atât în conţinutul ascuns, cât în formele aparente de manifestare. În
această absurdă rostogolire de vorbe şi ore saturate de suferinţă a intervenit, cu puţin – cel
mult o zi – înaintea sfârşitului, un şoc neaşteptat de puternic, ca şi cum destinul însuşi nu ar
mai fi suportat atâta aberaţie şi s-ar fi hotărât să intervină. Tocmai se anunţase îndepărtarea de
la putere a lui Nikita Hruşciov şi, amintindu-mi de nesfârşitele seri din copilărie marcate de
bruiajele care acopereau Vocea Americii sau Radio Londra, i-am adus un tranzistor ca să audă
el însuşi ultimele ştiri. „Tată, i-am strigat, a căzut Hruşciov, ţi-am adus radio să asculţi, e un
moment important“. Atunci Tata a deschis ochii şi m-a privit pentru prima oară cu o privire
care dovedea că a înţeles ce i-am spus, dar care exprima o atât de adâncă uimire că de acolo
unde se găseşte el o asemenea întâmplare ar putea să i se pară importantă, încât m-a cuprins
brusc nu numai o nemărginită ruşine, dar şi bănuiala răsfrântă asupra mea însămi – atât de
violentă încât m-a făcut să mă clatin – că sistemul meu de valori este discutabil, că dincolo de
incredibila uimire din ochii Tatei există o lume infinit mai importantă pe care eu nu o cunosc
şi la care până atunci n-am avut acces.
Atunci s-au dat de perete uşile adolescenţei sau poate chiar ale tinereţii mele – atât de
puternic, încât aproape s-au sfărâmat, răsucindu-se de mai multe ori din ţâţâni, închizând şi
deschizând accesul între toate naivităţile şi manipulările pe care le trăisem ca membru al

15
generaţiei mele. Atunci am descoperit propriul meu destin – al meu ca fiinţă deosebită de
ceilalţi, nu numai prin ceea ce trăisem eu, ci şi prin ceea ce trăiseră părinţii şi bunicii mei – în
care aveam să fiu înainte de toate fiica durerilor nepovestite de tatăl meu. Aceste dureri
trebuia mai întâi să le descopăr şi să le spun, după cum trebuia să descopăr şi să spun tot ceea
ce se găsea dincolo de uimirea din ultima privire lucidă a Tatei. Atunci, din acea uimire a Tatei
şi din uimirea şi bănuiala pe care avea să o declanşeze în mine, s-a născut scriitorul care am
devenit începând cu cel de al doilea volum, după cum nu mă îndoiesc că Memorialul Sighet,
pe care aveam să-l gândesc peste zeci de ani, de atunci a început să existe, fără măcar să
bănuiesc, în mine.
Urmau să existe, de altfel, în viaţa pe care abia începeam s-o trăiesc, nenumărate
momente – de la spaimele anilor '80 până la agitaţiile Convenţiei Democratice – când acea
uimire din ochii Tatei avea să mă salveze din derizoriu şi să mă aşeze într-o altă grilă,
esenţială, unde toate acestea erau lipsite de importanţă.

Cred că acestui moment atât de determinant în viaţa mea, a morţii Tatei, ar trebui să-i
mai adaug – pentru a fixa toate nuanţele prin care avea să-mi influenţeze evoluţia – relatarea
unei întâmplări. În toate acele zile de inenarabilă suferinţă, lângă patul Tatei stătea, alături de
Mama, de Geta, de mine, de mulţi alţii, dar mai mult şi mai continuu decât oricare dintre noi,
Bunica, mama Tatei, Mamana, cum îi spuneam cu toţii. Subţire şi firavă ca un copil, cu părul
strâns într-un conci minuscul peste care era legată cu un batic negru şi cu o broboadă neagră
de lână, mi se părea – şi cred că ni se părea tuturor – o femeie foarte bătrână. Acum când fac
socoteala şi îmi amintesc că l-a avut pe Tata la 15 ani îmi dau seama că nu avea nici 65 de ani,
ceea ce acum nu mi se mai pare mult. Această impresie de bătrâneţe îmi apare azi cu atât mai
ciudată cu cât îmi amintesc perfect o fotografie a Bunicii de la vârsta de 15-16 ani (una din
acele fotografii de la începutul secolului făcute pe carton gros şi cu semnătura fotografului
aşezată „artistic“ într-un spaţiu anume lăsat pentru ea în josul imaginii) în care stătea în
picioare cu o mână sprijinită pe un fel de stativ pe care era aşezat, într-o rochiţă albă de fetiţă,
Tata. Era îmbrăcată aşa cum am ştiut-o întotdeauna, cu o fustă înfoiată de brocard în culori
întunecate peste care purta un fel de jachetă-bolerou cu mânecile înfoiate, din acelaşi material,
iar pe cap un batic ţeapăn din tafta sau moar de o culoare asortată probabil, de asemenea
închisă. (Când eram trimise, sora mea şi cu mine, vara la Timişoara la bunici, visul nostru era
să ajungem să încercăm hainele bunicii care umpleau un dulap întreg , diferind între ele doar
prin nuanţele ţesăturilor). Ei bine, Bunica cea de la 15 ani era aproape identică Bunicii de la
65 şi la fel de misterioasă, după cum tata cel în rochie de fetiţă şi Tata cel acoperit de crustele
arsurilor era la fel de necunoscut.
N-am ştiut niciodată dacă acel costum purtat de Mamana o viaţă întreagă reprezenta o
modă din tinereţea ei sau costumul mai mult sau mai puţin popular al uneia dintre populaţiile
Banatului. Deşi era ţărancă româncă, Mamana vorbea cu uşurinţa cu care vorbea româna încă
trei limbi (germana, sârba şi maghiara) şi trăia în acea armonioasă devălmăşie de influenţe
reciproce pe care n-am mai întâlnit-o decât în Banat. De fapt, am auzit-o destul de puţin
vorbind: era o fiinţă mai curând tăcută, dar care dădea impresia că nu vorbeşte nu pentru că nu
are ce spune sau nu vrea să spună, ci pentru că nu are timp să o facă. Îmi amintesc chiar că, în
unele zile petrecute la căpătâiul Tatei, m-am gândit că este pentru prima oară când o văd stând
fără să facă nimic. Nu făcea nimic, dar refuza să doarmă, refuza să mănânce, ca şi cum jertfa
ei ar fi putut-o împiedica pe cea a Tatei. Trecuseră multe zeci de ore de când nu închisese
ochii şi nu mâncase nimic, când am reuşit s-o conving să se întindă o singură oră pe patul
liber de alături, după miezul nopţii. „O singură oră“ a spus ea, aproape prăbuşindu-se. Iar eu
nu m-am ţinut de cuvânt, nu am trezit-o după o oră. A fost trezită doar spre dimineaţă de
ţipătul meu, atunci când, în liniştea care stăpânea întregul spital, l-am auzit pe Tata respirând o
dată – ultima dată – adânc, sănătos mi s-a părut, ca şi cum ar fi vrut să se trezească. Am

16
început să plângem împreună, să-i chemăm şi pe ceilalţi, îmi amintesc aglomeraţia care se
crease deodată şi ţipetele Bunicii care plângea nu numai moartea primului ei născut, ci şi
faptul că nu fusese trează, lângă el, în momentul plecării. Nu avea să mă mai ierte niciodată
pentru somnul la care o obligasem. Iar acea durere în plus, cu asupra de măsură, avea să
adauge pentru mine acelui moment tragic o vinovăţie absurdă pe care mi-o mai amintesc şi
acum.

Dintre lucrurile pe care n-am putut să le aud atunci de la Tata multe le-am înţeles mai
târziu, citind nenumărate memorii de închisoare, altele mi-au fost povestite chiar la
înmormântarea la care s-au strâns mulţi dintre colegii lui de suferinţă. Ţin minte cât de
impresionată am fost de povestirea Părintelui V., prieten al Tatei, coborât de la parohia lui din
Munţii Apuseni, ca de atâtea ori în copilărie, care ne-a descris ca într-o nuvelă puţin fantastică
o scenă de toamnă, în Balta Brăilei, când se întorceau înfriguraţi, abia târându-se de oboseală
de la muncă, sub vântul şi ploaia biciuindu-i în rafale. Când, la un moment dat, vijelia a făcut
să zboare peste capetele lor o zdreanţă ruptă de ziar, ajunsă cine ştie cum pe acolo, Tata a
reuşit s-o prindă din aer şi s-o ascundă cu grijă sub haină, iar apoi, în baracă, s-o întindă pe pat
să se usuce ca s-o poată citi. Era o bucată dintr-o pagină culturală unde figura un fragment
dintr-un fel de recenzie în care se vorbea despre o antologie cu tineri poeţi şi se dădea o listă
în care figura şi pseudonimul meu, pe care tata nu avea cum să-l ştie. Şi totuşi, imediat ce-a
reuşit să desluşească printre pete de noroi şi de grăsime literele, a început să le spună celor din
jurul lui plin de mândrie: „Este fiica mea, cu siguranţă este ea. Blandiana e satul soţiei mele.
Fiica mea scria versuri de când era mică. Numai ea poate să fie“ şi zile întregi arăta tuturor
petecul de hârtie, repetându-şi deducţiile. În felul acesta a descoperit şi un alt locuitor al
barăcii pe lista respectivă numele fiului său. Şi părintele V. mi-a spus numele. Era al unui
coleg al meu de generaţie, aproape al unui prieten, care ştia tot ce se putea şti despre tatăl meu
aflat în închisoare, dar care îmi povestise despre el însuşi că nu-şi cunoaşte tatăl, că este copil
din flori. Îmi amintesc cum nu mă puteam opri din plâns, durerea dispariţiei Tatei
amestecându-se cu acea aproape fantastică povestire care-mi spunea că tata era mândru de
mine, dar care, în acelaşi timp, îmi descoperea nesinceritatea – care mă rănea ca o trădare – a
unui coleg pe care îl credeam prieten. Dezicându-se de propriul lui tată şi în aceeaşi măsură –
simţeam – şi de mine, colegul – pe care nu aveam să-l iert niciodată – a contribuit esenţial la
desprinderea de generaţia mea. Mă simţeam ca o rană căreia i s-a smuls cu sălbăticie bandajul,
şi am decis să rămân aşa.

17
 Ţărănci bătrâne

M-am întrebat adesea de ce îmi face atâta plăcere să stau de vorbă cu ţăranii bătrâni. În
mod evident, cu cât trece timpul, cu atât conversaţiile de orice fel mă exasperează şi mă
plictisesc; confruntările, chiar reale, de idei îmi lasă de cele mai multe ori gustul sălciu al
perisabilului; şuetele literare, amestec de vanităţi mediocre, mă dezgustă; iar schimburile de
opinii politice, în care limbajul de lemn al comunismului a fost înlocuit cu cel de plastic al
corectitudinii politice, îmi produce un rău de-a dreptul fizic. Şi totuşi, toate aceste reacţii, care
ar putea argumenta o mizantropie în creştere, sunt violent negate de marea plăcere pe care o
simt stând de vorbă cu puţinii ţărani bătrâni pe care reuşesc să-i mai întâlnesc în satul din
Câmpia Dunării.
Ce mă atrage spre aceste femei, pentru că este vorba în fapt numai despre femei, acele
femei care reuşesc să supravieţuiască bărbaţilor lor încă un deceniu sau două, deşi munciseră
cot la cot cu ei, în plus născând, alăptând, îngrijind copiii, îngrijind bătrânii? Ar fi exagerat să
afirm că sentimentul pe care îl am, căutându-le şi bucurându-mă că le găsesc, se înrudeşte cu
bucuria pe care o încerc într-un şantier arheologic, în faţa unor coloane rămase în picioare,
legate printr-un ciob de friză şi reuşind să dea o idee şi o dovadă despre templul care a
existat? De fapt este vorba de ţărănci bătrâne, şi nu de ţărani bătrâni, nu numai pentru că ei,
bărbaţii, au murit înaintea lor, ci şi pentru că încetaseră cu mult înaintea lor să fie ţărani,
făceau navete la oraş, lucrau pe şantiere, făcuseră armata, fuseseră la război. Ele însă fuseseră
şi mai erau încă şi acum ţărănci, numai ţărănci: săpau, puneau în pământ seminţe, le aşteptau
să răsară, făceau răsaduri, le plantau, le pliveau, le copileau, le legau pe araci. Creşteau vaca,
o ajutau să fete, o mulgeau, o duceau la păscut, puneau cheag în lapte şi făceau brânză;
creşteau porcul, îi dădeau de mâncare, îi râneau în coteţ; puneau ouă la cloşti, numărau puii
ieşiţi din găoace, le dădeau să mănânce, îi păzeau să nu-i fure uliul sau vulpea, să nu-i
mănânce câinele sau porcul, le dădeau de mâncare, strângeau ouăle din cuibar. Săpau via, o
tăiau, o legau, o stropeau, o culegeau, făceau vin; curăţau pomii, îi stropeau, culegeau
poamele, făceau ţuică. Făceau de dimineaţa până seara şi de când se năşteau până mureau
aceleaşi munci şi aceleaşi gesturi pe care le făcuseră mamele şi bunicile lor în urmă cu
decenii, cu secole, poate cu milenii. Munci şi zile, munci şi gesturi care peste zece ani nu vor
mai fi făcute de nimeni, nu numai pentru că noi tehnologii, procedee, inovaţii şi manipulări
genetice le-au luat locul, ci şi pentru că bătrânele ţărănci nu mai au cui să transmită mai
departe ceea ce au moştenit de la înaintaşi. Ele nu au urmaşi, deşi au născut şi fetele lor au şi
ele copii.
Când ne-am mutat după cutremur aici, pe uliţa noastră locuia în fiecare casă câte o
bătrână care trebăluia de dimineaţa până seara prin curte, frântă de mijloc şi abia târându-şi
picioarele umflate de reumatisme. Se numeau Gherghina, Dumitra, Frusina, Petruţa, Niculina,
Vasilica. Cele mai multe nu mai sunt şi nici numele lor n-au trecut în generaţiile următoare,
iar cele care încă mai sunt, sunt doar ca nişte dovezi, ca nişte semne că lumea căreia îi
aparţineau nu este o invenţie a nostalgiei mele, ci a existat cu adevărat. O lume ancestrală care
a reuşit să treacă, fără să-şi schimbe esenţa, prin războaie, răscoale, gospodării colective,
revoluţii, tranziţii, o lume în curs de dispariţie, deloc idilică, chinuită şi demnă de milă, dar
care, pierind oricât de jalnic, după milenii de neschimbată funcţionare, reuşeşte să transmită
fiorul tragic al unei măreţii a timpului ce depăşeşte unităţile de măsură ale istoriei.
Mă duc la Ţaţa Vasilica să cumpăr ouă. Înainte de a ajunge aici, cuvântul „ţaţă“ era
pentru mine mai degrabă un epitet, evident peiorativ. Aici este un apelativ pentru femeile
măritate. Cum ai spune „doamnă“ ca să marchezi deosebirea faţă de „domnişoară“. Acelaşi
lucru s-a întâmplat cu apelativul „bre“, despre care credeam că este o formă de familiaritate,
dacă nu cumva chiar de deriziune, până când am auzit-o pe Ţaţa Mita spunând cu reproş
despre cineva care o dezamăgise: „Şi eu toată viaţa l-am cinstit. Nu-l scoteam din „bre“. Mă

18
duc după ouă mai des decât am nevoie, pentru că-mi face plăcere să schimb câteva vorbe, dar
şi pentru că ani de zile eram obişnuită să merg seara, după ce îmi încheiam prima parte a zilei
de scris, să cumpăr lapte de la Vasilica. Acum, Vasilica nu mai are vacă. I-au vândut-o copiii
pentru ca să nu mai muncească atâta şi pentru că aveau nevoie de bani să plece la muncă în
Spania. Am găsit-o într-o bună zi bolnavă în pat, zăcând, abia putând să vorbească. Am vrut
să chem doctorul, dar m-a oprit şi, izbucnind în plâns, scăldată în lacrimi, mi-a povestit că n-
are ce să-i facă doctorul, că i-au luat vaca şi ea n-o să mai poată trăi singură, că ea de când era
copil la mama şi la mamaia ei a trăit tot lângă o vacă şi a îngrijit-o, şi a iubit-o, şi lapte ca de
la vacile ei nu mai avea nimeni în sat, şi acum a rămas singură la bătrâneţe, singură şi
ruşinată. Vorbea despre vacă, nu numai ca despre o fiinţă, ci şi ca despre un titlu de nobleţe a
cărui pierdere echivala cu o degradare. Exista în suferinţa ei ceva atât de autentic – oricât de
absurd ar fi fost sau tocmai de aceea – încât, ascultând-o, mi-am dat seama că plăcerea de a o
asculta venea tocmai din cantitatea de viaţă autentică, necontrafăcută, care se cuprindea în
mâinile ei deformate, crăpate şi asprite de muncă, asemenea unor crengi cu scoarţa uscată, în
durerea ei după animalul chinuit şi el, alături de care muncise ani de zile. Era vie, vie într-un
fel adevărat, indiscutabil mai vie decât cei mai tineri, mai şcoliţi decât ea, vie pentru că avea
legătură directă cu pământul şi cu celelalte vieţuitoare ale lui, mai vie, infinit mai vie decât
nepotul ei cu jumătate de cap vopsit portocaliu şi jumătate roşu, pentru că aşa văzuse la
televizor, vie precum o plantă, oricât de ofilită, este mai vie decât un obiect, oricât de
strălucitor.
De altfel, făcând parte mai mult din ciclurile soarelui şi ale lunii decât din cele ale
istoriei, uliţa noastră avea totuşi stranii contacte cu aceasta din urmă. Culegând împreună
corcoduşe, Ţaţa Niculina mi-a povestit cum rămăsese orfană de la patru ani. Tatăl ei, un
bărbat cât bradul, care nu fusese bolnav în viaţa lui nici o oră, murise de azi pe mâine ca atins
de blestem. Militar în termen, primise o permisie de o săptămână ca recompensă – le
povestise – pentru că executase ordinul şi omorâse nişte şefi legionari care încercaseră să fugă
de sub escortă. Dar, nici n-a ajuns bine în sat, că au început să-l doară măruntaiele de plângea
şi striga ţinându-se cu mâinile de burtă şi zicea că-i pedeapsa lui Dumnezeu şi c-o să se ducă
şi el după ăia. Şi aşa s-a şi întâmplat, că la sfârşitul permisiei era de mult îngropat şi cu toate
rânduielile împlinite.
Nea Toader, soţul Ţaţei Mita, era membru de partid. Aşa am aflat că în sat exista o
organizaţie de partid. Stăteam într-o seară de vorbă cu Mita pe laviţa de la poarta lor,
aşteptând întoarcerea lui Nea Toader cu vaca. „Cu amanta“, zicea Ţaţa Mita, care auzise
probabil cuvântul la televizor şi avea un haz nebun. „Cum cu amanta?“, întrebasem eu şi ea-
mi explicase că de dimineaţă până seara stă cu vaca pe coclauri; cu ea, cu nevasta, vine numai
să-i dea de mâncare şi să adoarmă mort de oboseală. Şi cum Nea Toader întârzia, Mita mi-a
spus amuzată „unde-o fi stând, că doar n-o fi nebun să se ducă la şedinţă cu vaca“. „Ce
şedinţă?“, am întrebat eu, iar ea mi-a spus că e membru de partid. „Comunist?“, m-am mirat
eu, într-atât nu se potriveau în mintea mea cele două imagini. „Comunist de curu' vacii“, mi-a
răspuns ea râzând. Apoi mi-a povestit cum în tinereţe, după ce se terminase războiul (nu
fusese pe front că vânduse ea un pogon şi reuşise să-l aranjeze la manutanţă), intrase în
jandarmerie şi de acolo îl vărsaseră în trupele de Securitate şi ani de zile stătuse la Snagov să
păzească o vilă unde era închis un singur om care toată ziua se uita pe fereastră, da' trebuie să
fi fost un om important că, nu numai că îl păzeau pe el, dar păzeau toată zona, n-avea nimeni
dreptul să se apropie. Că voise şi ea odată să vadă cum e acolo la el la serviciu, dar n-o
lăsaseră nici să se apropie.
Ţaţa Petruţa mi-a spus într-o zi că avea de mult să mă întrebe ceva, dar nu îndrăznea, să
nu cred eu că ele sunt atât de proaste. Glumea cu o anume timiditate care nu-i stătea în fire,
dar care era făcută din nesiguranţă şi curiozitate în doze egale şi nu era sigură că nu sunt, şi
una şi alta, compromiţătoare. Voiau să ştie, mi-a spus ea, vorbind şi în numele celorlalte

19
(stăteau aşezate în iarbă la capătul străzii, după ce-şi terminaseră toate treburile, într-un fel de
odihnă înaintea somnului, în timp ce greierii îşi începuseră vuietul care semăna în egală
măsură cu uruitul unei uzine şi cu un concert transmis la un radio cu volumul dat la
maximum), voiau să ştie dacă atunci când mă văd ele pe mine la televizor şi vorbesc uitându-
mă în ochii lor, le văd şi eu pe ele. Şi cum pentru o clipă nu am înţeles întrebarea, mi-a
detaliat-o explicându-mi că problema e dacă trebuie, înainte să deschidă televizorul, să facă
puţină ordine prin casă, să se îmbrace... În sfârşit înţelesesem, dar până să izbucnesc în râs au
izbucnit ele, intuindu-mi, înainte să-l formulez, răspunsul, ca şi cum întrebarea ar fi fost ea
însăşi o glumă, mai mult chiar, o mică băşcălie, un fel de a mă ironiza şi pe mine, şi pe ele
însele în acelaşi timp. Am stat alături de ele în iarbă până au început să apară stelele, râzând
ca de o glumă bună de curiozitatea care – aşa uimitoare cum era – nu mă îndoiam că fusese
reală. Eram impresionată în fond, aproape până la lacrimi, de atât de fireasca lor incapacitate
de a înţelege simulacrul de comunicare pe care îl presupune televiziunea. Nu minunea că văd
un chip pe ecran li se părea de neînţeles, ci faptul că acela ,deşi văzut, nu poate sau nu vrea să
vadă, că vorbeşte fără să încerce să şi asculte. Iată o problemă care nu ar fi putut să apară în
nici o confruntare oricât de profundă de idei între intelectuali, dar care rezumă singurătatea
lumii moderne, unde fiecare nu are decât interesul să fie ascultat, niciodată şi dorinţa să
asculte.
... Şi am continuat să râd, aproape cu lacrimi, privind băbuţele care râdeau şi ele
ascunzându-şi cu mâinile crăpate şi muncite gurile ştirbe, un tablou care spunea mai mult
decât orice lege morală sub cerul înstelat deasupra noastră...

20
 Intrarea la facultate

Povestea intrării mele la facultate este atât de lungă şi în atâtea episoade încât acum,
când privesc în urmă, singurul lucru uimitor este că am intrat totuşi în cele din urmă.
Poate c-ar trebui să încep cu începutul, atunci când, toamna, după terminarea liceului
(am fost prima serie cu 11 clase şi căreia i s-a introdus după ani de zile, ca o formă de
seriozitate, bacalaureatul) am plecat la Cluj ca să mă înscriu la Facultatea de Filologie. Nu
mai ţin minte ce fel de acte erau necesare, cred că nu mai mult decât certificatul de naştere şi
diploma de bacalaureat, dar îmi amintesc înspăimântătorul chestionar cu zeci de întrebări la
care trebuia să răspunzi şi care era alăturat dosarului de înscriere. Tata, mama, bunicii, unchii,
mătuşile, ce politică au făcut înainte şi după 23 August, ce avere au avut înainte şi după.
Completarea unui asemenea chestionar putea să dureze ore întregi şi pentru că adolescenţii nu
ştiau răspunsurile exacte, şi pentru că atunci când le ştiau nu se hotărau dacă să le
mărturisească. O mare sală de curs era pusă la dispoziţia celor care debutau astfel în
întocmirea propriilor lor dosare de Securitate. M-am aşezat într-o parte a sălii mai pustie, dar,
în mod ciudat, la puţin timp, o fată aflată pe un alt rând de bănci şi-a strâns lucrurile şi s-a
mutat alături de mine. N-o cunoşteam şi am privit-o probabil cu suspiciune, pentru că s-a
simţit obligată să-mi explice:
– Nu reuşesc să mă hotărăsc ce să scriu şi m-am gândit să mai întreb pe cineva, iar dacă
te-ai aşezat aşa izolată însemnă că şi tu ai probleme...
Avea ceea ce se numeşte „o natură fericită“ şi, după ce a aşteptat cuminte s-o ajung din
urmă, când a văzut că mă opresc la capitolul părinţi, subdiviziunea tatăl, întrebarea dacă a
fost condamnat, a intervenit.
– Aici m-am blocat şi eu. Tata e închis. Tu crezi că trebuie să scriem?
– Bineînţeles, am răspuns eu. Oricum află.
– Şi dacă nu află? a râs ea şi a tras linie.
Eu am scris tot sau în orice caz tot ce ştiam, pentru că aveam unchi pe care aproape nu-i
cunoşteam, dar să mai ştiu ce avere sau ce politică făcuseră. După ce am terminat, ne-am dus
împreună să ne depunem actele. Ale ei au fost primite fără probleme, ale mele au fost
respinse. (Când, peste patru ani, eram studentă în anul I, ea era în anul V: a fost o lecţie că nu
trebuie să-ţi supraevaluezi adversarii, pe care mi-am amintit-o în diferite ocazii mai târziu).
De la facultate am mers direct la „Telefoane“ ca să spun acasă ce mi s-a întâmplat. A
răspuns mama cu o voce aproape străină şi – fără să se mire şi fără să pară impresionată de
ce-i spuneam, ceea ce m-a jignit profund – mi-a spus să vin acasă cu primul tren şi, fără un
cuvânt în plus, a închis. Am izbucnit în plâns pentru tot ce mi se întâmplase în cursul zilei.
Când am ajuns acasă, am fost legitimată la poartă de un soldat şi abia apoi lăsată să
intru. Tata fusese arestat din nou cu o seară înainte şi de atunci dura o percheziţie la care
munceau trei sau patru bărbaţi despre care nu-mi mai amintesc nimic. E chiar ciudat cât de
puţin ţin minte această percheziţie la care am asistat în continuare ore întregi ca adult, în
comparaţie cu cealaltă, petrecută cu ani în urmă, când eram mică, şi pe care am povestit-o în
mai multe rânduri cu toate amănuntele care m-au marcat. Îmi amintesc doar că, deşi căutau de
mult timp, nu răscoliseră casa, ci procedau minuţios, sertar după sertar, carte după carte, dulap
după dulap, aşezând apoi lucrurile la loc. Pe mine mă ţin minte stând în canatul adânc al unei
ferestre, cu capul aşezat pe genunchii ridicaţi şi strânşi de jur împrejur cu braţele, urmărindu-i
cu privirea fără să-i văd şi cuprinsă de un violent – şi ruşinat de el însuşi – sentiment de
înstrăinare. Pe lângă catastrofa că nu voi fi studentă, totul mi se părea fără sens sau, în orice
caz, aflat între nişte limite cunoscute, repetate, previzibile, în timp ce eu nu ştiam nu numai ce
voi face, dar nici măcar ce ar trebui să fac în următoarele ore, zile, ani.
În toamna următoare am completat din nou formularele, cum aveam să le completez şi
în anii următori. (Ţin minte că singurul capitol simpatic îmi era cel despre avere. Era singurul

21
la care nu aveam probleme şi puteam să trag cu conştiinţa liniştită o dungă: nu aveam nici un
fel de avere. Adesea m-am gândit, înainte, dar mai ales după 1989, că indiferenţa mea aproape
nefirească faţă de chestiunile materiale, ca şi absoluta incapacitate de a gândi în termeni de
pierdere şi de câştig material, izvorăşte din uşurarea cu care trăgeam acea linie însemnând
sărăcia la capitolul avere, uşurare firească într-o lume nefirească şi care avea să răstoarne
pentru totdeauna în mine, cel puţin în acest domeniu, criteriile normalităţii.) De data aceasta
am fost lăsată să mă înscriu şi am dat examenele scrise care erau secrete şi la care am ştiut
foarte bine. Când s-au dat rezultatele tezelor, pentru a se vedea cine intră la oral, eu căzusem.
În mod curios, am fost mai puţin deprimată, poate pentru că aveam mai puţine iluzii. De
altfel, între timp, de la secţia de învăţământ din Oradea se trimisese tuturor publicaţiilor o
scrisoare prin care li se atrăgea atenţia să nu mă publice, încât visul meu despre studenţia
clujeană, în preajma Tribunei, unde debutasem în ultima clasă de liceu, îşi pierdea orice punct
de sprijin.
Şi totuşi, n-am renunţat. Sau, mai precis, n-a renunţat R. care, cu stăruinţa şi cu tăria de
caracter care i-au fost întotdeauna proprii, a reuşit să-l convingă pe Dumitru Mircea, redactor-
şef al Tribunei, după renunţarea lui Ioanichie Olteanu – să încerce să intervină la C.C. pentru a
fi lăsată să intru la facultate şi pentru a mi se ridica interdicţia literară. Sub înfăţişarea
personajului popular şi bonom care cânta la petreceri din cuţit şi scrisese romanul Pâine albă,
despre care în cercurile literare s-au făcut ani de zile glume, Dumitru Mircea ascundea un
dosar greu ca o piatră de moară: avea un frate înalt prelat la Vatican. În aceste condiţii, faptul
că a intervenit pentru fiica unui preot – chiar dacă ortodox –, aflat în închisoare, era un gest de
curaj neobişnuit pe care nu l-am uitat.
În toamna următoare, cu câteva săptămâni înainte de data examenului de admitere, am
cerut audienţă rectorului, Constantin Daicoviciu, care m-a primit pentru câteva momente în
biroul în care se aflau mai multe persoane şi, când am dat să spun pentru ce venisem, m-a
întrerupt spunându-mi că ştie, e în regulă, i s-a comunicat. Am plecat, nevenindu-mi să cred
că de data aceasta voi intra într-adevăr, m-am înscris şi, în zilele care au mai rămas până la
examen, am repetat materia cu o adevărată fervoare, înspăimântată la gândul că aş putea fi
primită fără să ştiu. În dimineaţa examenului aveam aceleaşi emoţii ca şi colegii mei, legate
doar de cunoaşterea materiei, iar această, pentru prima dată, egalitate îmi dădea un soi de
exaltare. S-a strigat catalogul, am fost aşezaţi în bănci, ne-am scris numele pe colţul primei
pagini, care a fost apoi îndoit şi sigilat, şi în sală a intrat comisia care a deschis plicul cu
subiectele primite de la minister în aceeaşi dimineaţă. Îmi amintesc că am început imediat să
scriu. Şi cred că scriam de mai bine de o oră, când uşa s-a întredeschis şi capul portarului,
introdus cu frică parcă înăuntru, a şoptit ceva profesorului supraveghetor. Acesta a părut să se
mire, portarul a mai confirmat, cu mirare şi el, încă o dată, şi abia apoi profesorul a rostit, cu o
voce ridicată din care nu dispăruse de tot mirarea, dar se simţea şi părerea de rău:
– Rusan Otilia Valeria este chemată de urgenţă la tovarăşul rector.
În prima secundă nu mi-am dat seama că era vorba despre mine. Apoi, când am înţeles,
am înţeles în aceeaşi secundă că am pierdut încă un an. Dacă părăseam încăperea nu aveam
cum să mai reintru în examen.
– Nu se poate să merg după examen? am întrebat cu logica şi curajul disperării, dar
profesorul a dat cu părere de rău din cap, iar eu mi-am strâns lucrurile şi am părăsit sala.
Rectoratul era în altă parte a oraşului decât Facultatea de Filologie. Deşi ştiam drumul, am
fost condusă de cineva care fusese trimis după mine, ca un arestat, şi introdusă direct în
sfânta-sfintelor. Biroul era şi de data asta plin de oameni.
– Fetiţo, mi s-a adresat Constantin Daicoviciu, cu vocea lui puternică, astfel încât toate
capetele s-au întors spre mine, cel ce ţi-a dat aprobarea să dai examen a fost eliberat din
funcţie. S-a dovedit că era un duşman al poporului. Aprobarea nu mai este valabilă.
Am avut impresia că dă o mică reprezentaţie. Că se adresează de fapt celorlalţi.

22
 – De când? am întrebat.
– Ce de când?
– De când a fost eliberat din funcţie?
– De câteva ore, a răspuns iritat că discuţia se prelungeşte.
– Dar mie mi-a dat aprobarea în primăvară...
Ştiam că nu foloseşte la nimic, dar puţine lucruri le-am suportat vreodată mai greu decât
lipsa de logică. Acel şef de secţie din C.C. dăduse în această calitate, de-a lungul perioadei în
care a deţinut-o, nenumărate aprobări, decizii, hotărâri. În mod evident, ele nu puteau fi
contramandate pentru simplul motiv că, dacă s-ar fi contramandat toate hotărârile celor ce
erau eliberaţi din funcţii, un aparat paralel ar fi trebuit să muncească pentru a da lucrurile
înapoi. (Nu-l citisem încă pe Orwell şi nu auzisem despre Ministerul Adevărului.) De ce
aprobarea pe care mi-o dăduse mie nu mai era valabilă? Şi mai ales de ce acest istoric aflat în
culmea gloriei universitare şi ştiinţifice a simţit nevoia să-şi amintească şi să revoce o hotărâre
care nu putea să nu ştie că era corectă, indiferent cât de duşman sau neduşman era cel ce a
luat-o, distrugând în felul acesta destinul unui copil?
Fără să-mi mai răspundă, rectorul s-a sculat în picioare ca să înţeleg că discuţia a luat
sfârşit. Am ieşit coborând scările şi depărtându-mă încet de Universitate, cu gura amară şi cu
sentimentul că tocmai asistasem la una dintre cele mai urâte şi gratuite fapte cărora le-am fost
(şi aveam să le fiu vreodată) martor. Peste mai mulţi ani, când aveam să termin totuşi
Universitatea, la banchetul de absolvire acelaşi rector avea să ţină un discurs de-a dreptul
exaltat despre şefa de promoţie care eram, vorbind despre mândria Universităţii, tinerii noştri
etc., iar peste şi mai mulţi ani români din Germania aveau să-mi relateze impresionaţi despre
marele istoric care – la vernisajul unei expoziţii despre daci, la Köln – le povestise cum mă
ajutase să intru la facultate.

De data asta renunţasem într-adevăr. Nu numai eu, ci şi Romi. Mai trecuse un an şi într-
o seară de septembrie ne îndreptam pe lângă Casa lui Matei spre mansarda în care locuiam şi
unde ne suiam spre amuzamentul prietenilor pe o scară cu fuştei, când a trecut pe lângă noi,
spunându-ne grăbit „Succes! Succes pe mâine!“, un domn voinic, cu nişte sprâncene mari ca
nişte aripi, care îl individualizau.
– Succes pentru ce? am întrebat înainte de a şti cine este, deşi eram sigură că îl mai
văzusem undeva.
– Cum pentru ce? Pentru examenul de mâine.
– A, nu m-am mai înscris. Am renunţat – i-am spus aproape fără părere de rău, ca după o
boală încheiată.
Într-adevăr, era 14 septembrie, a doua zi începeau examenele de admitere, era primul an
în care nu mai sufeream. Iar domnul care ne acostase – Romi reuşise să-l recunoască între
timp – era sau fusese secretarul de partid al Universităţii, nelipsit la audienţele din spatele
rectorului.
– Cum? a exclamat el oprindu-se în loc contrariat, ca şi cum ar fi fost vorba de o
chestiune care l-ar fi privit personal. Cum se poate?
– N-avea nici un rost, a incercat Romi să-i explice. Era o luptă cu morile de vânt, o
zbatere absolut inutilă.
Dar, ca şi cum nu l-ar fi auzit, bărbatul a reluat aproape furios:
– Cum să renunţaţi? Tocmai acum?
– Dar ce e acum? am întrebat eu mai mult răutăcioasă decât aşteptând un răspuns. Tonul
patetic al domnului cu sprâncene mi se părea de-a dreptul deplasat.
– Acum? s-a mirat el ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea sau ca şi când s-ar fi întrebat
dacă să ne răspundă sau nu. Acum... Dar la urma urmei tot se va afla în câteva zile. Acum este
primul an când nu se mai ţine cont la admitere de originea socială.

23
 Era în 1962.
– Îmi pare rău, am spus cu simplitate. N-am ştiut. Oricum, acum este prea târziu,
înscrierile s-au încheiat de mai multe ore.
– Nu, a spus el ca şi cum ar fi vorbit singur. Nu trebuie să renunţaţi atât de uşor.
L-am privit mirată.
– Vă aştept dimineaţă la ora 7 fără un sfert în faţa Facultăţii de Filologie, a spus cu un
accent hotărât şi aproape bizar. Bună seara. Şi ne--a părăsit ca şi cum s-ar fi jenat de ceea ce
spusese sau de ceea ce se hotărâse să facă.
La 7 fără un sfert era la locul întâlnirii, iar la secretariat ne aştepta cineva care m-a
înscris în grabă, cerându-mi numai buletinul şi diploma de absolvire a liceului şi completând
în locul meu pe formularele cu întrebări numai numele, data de naştere şi numele părinţilor.
Am intrat direct în examenul scris, fără să am emoţii şi fără să fi recitit un singur rând din
materie, iar peste câteva zile eram studentă. Obţinusem zece pe linie. Nu mai ţineam minte
cum îmi imaginasem înainte acest moment fericit, dar acum nu mai ştiam să mă bucur.
Pe Ioan Şoltuţiu nu l-am mai văzut niciodată. Când mi-a apărut prima carte m-am dus să
i-o ofer cu o dedicaţie plină de recunoştinţă, dar a trebuit să i-o las: era plecat din Cluj. Apoi
am plecat eu, şi n-am încetat să-i trimit cărţile care îmi apăreau, fără să fi primit vreodată
vreun răspuns.
– Ce mai face Ion Şoltuţiu, l-am întrebat o dată, peste mai mulţi ani, pe un clujean
întâlnit în Bucureşti. Mai este la Universitate?
– Cum, nu ştii ce-a păţit? s-a mirat cu ochi enormi colegul meu, nevenindu-i să creadă
lipsa mea de informaţie. A fost demascat în şedinţă publică în sala mare a Casei Studenţilor.
După ce a fost reabilitat Pătrăşcanu. S-a dovedit că el l-a anchetat şi torturat.
N-am fost în stare să spun nici un cuvânt.
După '89, când au fost publicate stenogramele anchetelor în procesul Pătrăşcanu, uluirea
mea, revolta, stupoarea, dezgustul şi mai ales incapacitatea de a înţelege ceva din acest
amestec imund preparat de alţii, aşezaţi mai în înalt sau mai în adânc decât noi şi dat nouă să-l
trăim şi să fim responsabili de el, n-a mai cunoscut margini. Personajul cinic şi crud din
stenograme era acelaşi cu bărbatul jovial cu sprâncenele îngroşate parcă nefiresc care m-a
înscris la facultate la ora 7 dimineaţa şi fără de care aş fi rămas probabil toată viaţa cu
complexul de a nu avea studii superioare? Fapta bună pe care o făcuse, într-un mod atât de
gratuit, atunci era un fel minor de a compensa marile suferinţe pe care le produsese altă dată?
Ideea că un asemenea personaj ar putea cuprinde în aceeaşi biografie un Dr Jekill şi un
Mr Hyde, fără să fie imposibilă, nu constituie o explicaţie şi cu atât mai puţin o justificare. De
altfel, este răsturnată, în sensul că în noile condiţii cel ce s-ar ascunde nu ar fi Mr Hyde (to
hide = a ascunde), devenit personaj oficial, ci bunul Dr Jekill, funcţionând ilicit.
Peste decenii, lucrând la Memorial şi descoperind biografii de torţionari, am revenit
adesea cu gândul la schizofrenia acestor destine pe cât de dezgustătoare, pe atât de
cutremurătoare, răsturnate la grămadă în prăpastia fără fund a crimei. Desigur, ca să înţeleg cu
adevărat unul dintre aceste destine cu care într-un moment sarcastic al istoriei destinul meu s-
a intersectat, ar trebui să ştiu cum şi cine fusese Ioan Şoltuţiu înainte de a deveni anchetatorul
lui Pătrăşcanu. Ca secretar al Comitetului Judeţean de Partid Cluj, în 1945, trebuie să fi fost
printre cei ce i-au reprimat pe studenţii grevişti în 1946, denunţînd probabil declaraţia prin
care Lucreţiu Pătrăşcanu îi apăra. După cum, după anchetarea şi torturarea lui Pătrăşcanu,
fusese mutat la ambasada din Paris. Mult mai târziu, alţi clujeni mi-au povestit că după
debarcare fostul zbir putea fi văzut în fiecare dimineaţă în genunchi într-o biserică din
apropierea Universităţii unde făcuse muncă de partid. N-o să ştiu niciodată cât din răul pe
care-l făcuse altora a fost răscumpărat de binele pe care, într-un fel atât de inexplicabil, mi l-a
făcut mie. A încerca să explici misterul care te atinge din când în când cu aripa mi s-a părut
întotdeauna cea mai puţin recomandabilă dintre soluţii. La urma urmei, deosebirea dintre

24
Istoria cu majusculă şi o telenovelă oarecare nici nu e chiar atât de mare: doar că numai pe
una dintre ele o scrie Dumnezeu.

25
 Libertatea invizibilă

Libertatea ca fericire nu e posibilă decât sub forma vectorială a eliberării. Nu te simţi

liber decât atunci când te eliberezi sau când îţi simţi libertatea ameninţată de o interdicţie sau
de o limitare. Ea, libertatea, nu există, deci, sau, în orice caz, nu devine palpabilă decât în
măsura în care este mărginită de negaţia ei sau este locuită de valorile interdependenţei. Atâta
timp cât nu e contrazisă de nimic şi nu e negată de propriile ei excese, libertatea este
invizibilă, insesizabilă, o descoperim doar în momentul în care dispare, există aureolată doar
în nostalgii retroactive şi în vise de viitor.
Aşa cum omul invizibil al lui Wells nu putea fi zărit decât îmbrăcat, pentru că hainele
care îl înveleau se vedeau, libertatea în sine nu este decât un gol – uneori înspăimântător,
asemenea unei găuri negre – ale cărei caracteristici depind de substanţa pe care o găzduieşte.
Ea, libertatea, nu este rea sau bună, periculoasă sau binefăcătoare, decât în funcţie de
conţinutul turnat în recipientul ei. Golul ei mereu disponibil poate fi umplut cu intenţii bune
sau cu planuri criminale, dar fără acest loc gol niciuna dintre marile idei, sentimente, acţiuni
umane nu şi-ar găsi locul. De aceea, oamenii au luptat întotdeauna pentru libertatea fără de
care binele nu ar fi fost posibil, asumându-şi riscul tuturor relelor pe care le primeau astfel, în
mod fatal, la pachet. În fond, istoria omenirii nici nu este decât efortul continuu de a despărţi
binele de rău, marile ei personaje se definesc prin felul cum au optat în cadrul libertăţii pe
care puterea le-a pus-o la dispoziţie şi pe care ele au lăsat-o, sau nu, şi la dispoziţia celorlalţi.
Nici chiar Dumnezeu nu s-a oprit după facerea lumii, mulţumindu-se cu perfecţiunea al
cărei autor era, ci a simţit nevoia să o supună probei libertăţii, să vadă cum reacţionează.
Pomul Binelui şi al Răului este de fapt Pomul Libertăţii de a opta, de a alege, o libertate care
s-a dovedit în egală măsură creatoare şi dezastruoasă. De altfel, în pofida rolului pe care
misoginismul i l-a repartizat Evei (observaţi că Adam nu este vinovat de alegerea răului, ci
doar de slăbiciunea de a nu fi rezistat celei care i-l oferea), de-a lungul mileniilor următoare
femeia este cea care a înţeles mai bine – şi a făcut-o întotdeauna din instinct – cât de riscantă
şi pustie poate fi libertatea (sinonimă atât de uşor cu solitudinea), dacă nu este locuită de
valorile dragostei, solidarităţii, valori care reprezintă tot atâtea dependenţe, deci limitări de
libertate. Pentru că ea, asemenea artistului, a înţeles că libertatea devine creatoare doar prin
limită. De aceea pentru majoritatea femeilor apoteoza destinului nu este libertatea şi
independenţa, ci nunta, care e întotdeauna o dependenţă.

26
 Traviata

N-am fost niciodată o prea mare amatoare de operă, asta pentru că n-am fost niciodată în
stare să uit de dragul muzicii ridicolul poveştii pe care, de cele mai multe ori, aceasta o
ambala. Iată o mărturisire care are legătură directă cu întâmplarea pe care vreau s-o povestesc
şi care, la rândul ei, nu este lipsită de ridicol.
Aveam 18 ani şi pe parcursul câtorva săptămâni mi se întâmplaseră mai multe lucruri
care aveau să mă marcheze mai profund şi pentru mai lung timp decât bănuiam atunci:
fusesem respinsă la înscrierea de la examenul de admitere la facultate din cauza dosarului, tata
fusese din nou arestat, iar la revista Tribuna se primise o adresă prin care se anunţa că sunt
fiica unui duşman al poporului şi se recomanda să nu mai fiu publicată (mai târziu aveam să
aflu că nu numai revista Tribuna care mă publicase, ci şi toate celelalte reviste de cultură din
ţară, ale căror redactori habar nu aveau cine sunt, primiseră adrese asemănătoare. Lucian
Dumbravă a publicat după '90, într-o culegere de „Documente din arhivele ieşene“,
exemplarul ajuns acolo). E adevărat că mi se mai întâmplase ceva, care se aşează pe celălalt
talger al balanţei. În redacţia Tribuna făcusem cunoştinţă cu R. care mă ceruse în căsătorie în
aceeaşi zi şi, deşi gestul mă speriase aproape şi mi se păruse exagerat, a funcţionat ca o pecete
ireversibilă. Acestea erau condiţiile în care am fost anunţată că sunt chemată la tov. Dumitru
Isac, redactorul şef adjunct al revistei Tribuna, care vrea să-mi vorbească. Şef de catedră la
Facultatea de Filosofie, profesor de istoria doctrinelor, D. Isac era un personaj impozant şi
distant, îmbrăcat mereu impecabil, cu vestă şi cravată, cu părul alb în care nu se clătina un
singur fir. Îmi provoca nu numai mie, ci şi colegilor lui de redacţie, boemi şi scriitori, un mic
fior izvorât, dacă nu din spaimă, cel puţin din evidenta diferenţă.
Am intrat deci în biroul lui la ora la care fusesem chemată, emoţionată şi fără să mă
aştept la nimic bun.
S-a ridicat cavalereşte şi m-a invitat să iau loc. M-am aşezat pe o jumătate de scaun şi
am aşteptat.
– Îl iubeşti pe R? m-a întrebat fără nici o introducere.
Am rămas interzisă. Nici mie însămi nu îndrăznisem încă să-mi răspund. Cum aş fi
putut să răspund acestui profesor străin care n-avea nici un drept să-mi pună astfel de
întrebări. Am simţit că roşesc şi ştiam că roşesc de furie, nu de ruşine, dar asta nu mă făcea să
mă simt mai puţin penibil.
– Am nevoie de un răspuns scurt – Da sau Nu – a adăugat el şi nu vei pleca până nu mi-l
vei da. Este foarte important.
– Important pentru cine? am vrut să întreb, dar n-am îndrăznit şi, într-un fel de enervare
pe propria mea nevolnicie, am spus ridicând ochii sfidător şi într-un moment când nu se mai
aştepta la vreun răspuns: Da! Şi-n acelaşi moment m-am simţit liberă, ca şi cum aş fi
descoperit eu însămi atunci răspunsul, şi am repetat încă o dată, mai calm şi mai sigură de
mine: Da.
– Dacă da, a spus bărbatul profesoral, trebuie să-l părăseşti, pentru că altfel îl distrugi.
După care, cu o voce mai omenească, mi-a explicat că R. are el însuşi o origine socială
nesănătoasă, peste care abia s-au închis ochii şi a fost acceptat în redacţie. Deşi tatăl lui a ieşit
recent din închisoare, este un tânăr talentat şi serios, singurul din redacţie titrat şi în ştiinţele
exacte, dar, în orice caz, nu s-ar mai putea trece peste faptul că s-ar căsători cu cineva în
situaţia mea.
Îl ascultam aproape fără să înţeleg ce spune, atât eram de uluită de întorsătura pe care o
luau lucrurile. Nu numai că nu mă gândisem niciodată la mine ca la cineva care ar putea face
rău celor din jur prin simpla existenţă, dar nu mă gândisem niciodată la mine ca la cineva care

27
ar fi putut să se căsătorească. Nu mai vorbisem niciodată cu R. despre asta după acea primă zi
şi, deşi eram nedespărţiţi, ne purtam ca şi cum ar fi fost vorba de o gafă pe care nu trebuie s-o
subliniem.
– Bine, dar... am încercat eu să întrerup explicaţiile care mi se păreau atât de aberante
încât încetasem să mai fiu intimidată.
– Nici un dar. Dacă îl iubeşti într-adevăr, ai interesul să-l salvezi cel puţin pe el, iar
pentru asta trebuie să-l părăseşti. Şi încă ceva, trebuie s-o faci fără să-l previi şi, bineînţeles,
fără să-i spui nici un cuvânt despre discuţia noastră. Altfel n-ar accepta şi nu s-ar mai putea
face nimic. Trebuie să-l faci să creadă că nu-l iubeşti, pentru ca să înceteze şi el să te iubească.
– Ca în Traviata, am spus eu, ironică.
– Ca în Traviata, a repetat el. E singura soluţie.
S-a ridicat şi mi-a întins mâna ca şi cum am fi făcut o înţelegere. Nici nu-i trecuse prin
minte că aş putea să nu fiu de acord.
M-am ridicat şi am ieşit. A fost prima şi ultima oară în viaţă când am vorbit cu Dumitru
Isac. N-am înţeles şi nu înţeleg nici acum ce l-a făcut pe acel personaj mai curând scorţos, dar
nu lipsit de inteligenţă şi de decenţă, să intervină într-un mod atât de deplasat. Voia într-adevăr
„să-l salveze“ pe R.? Sau, dimpotrivă, îndeplinea un mandat implicându-se personal în banala
operaţie care în termeni tehnici se numeşte „spargerea anturajului“? Şi una, şi alta dintre
explicaţii mi se par exagerate prin lipsa de importanţă politică a bietelor obiective care am fi
putut fi noi atunci. Oricum, indiferent care ar fi fost cauza demersului său, el a fost zădărnicit
de faptul că mie nu-mi plăcea opera şi orice aş fi putut să fac, numai să interpretez în propria
mea viaţă un libret, nu. M-am dus, deci, direct la R. şi i-am povestit, făcând haz, întrevederea
care mi se părea într-adevăr cu fiecare minut ce trecea mai caraghioasă.
Lui R. însă nu i s-a părut caraghios, ci revoltător.
– Cum şi-a putut permite? striga el agitându-se prin birou. Cum a îndrăznit?
Îl urmăream cu privirea şi îi priveam mai ales pe colegii lui de birou care îl urmăreau
fără să spună nimic. Nu păreau să împărtăşească nici revolta lui, după cum – abia acum îmi
dădeam seama – nu se distraseră nici de relatarea mea. Păreau mai curând înspăimântaţi şi
aveau aerul că ar fi preferat să nu se afle în birou.
Mi-a trecut şi mie cheful de râs. Şi totuşi, ridicolă sau nu, întrevederea provocată de
Dumitru Isac nu a trecut fără urmări. Cea mai importantă dintre ele a fost aceea că am hotărât
să ne căsătorim imediat.
O altă urmare, oarecum indirectă, a fost convocarea la câteva zile după căsătoria noastră
a unei şedinţe de sindicat. (Căsătoria în cazul nostru a însemnat că ne-am dus la Sfatul
Popular singuri, am spus că vrem să ne căsătorim, ne-am înscris, un personaj comic cu
tricolorul peste piept a început să ne citească un text solemn cu citate din Constituţia RPR
despre familie, iar când eu am izbucnit în râs din cauza felului în care lungea silabele la
sfârşitul propoziţiei s-a oprit, mi-a spus „dacă nu puteţi fi serioşi zece minute, cum veţi putea
întemeia o familie?“, eu mi-am cerut scuze şi el a reluat întregul text de la capăt. Am semnat,
am dat mâna, apoi ne-am dus la telefoane ca să ne anunţăm mamele – La Oradea şi Alba
Iulia – şi am fost destul de miraţi că nu s-au mirat prea tare. Apoi, după ce am dat o raită pe
Corso, ca orice pereche de îndrăgostiţi ardeleni care se respectă, am plecat fiecare la gazda la
care stătea.)
În ceea ce priveşte şedinţa de sindicat în care R. a fost acuzat de un coleg că m-a luat de
soţie pentru că familia mea i-a dat bijuterii, întâmplarea m-a şocat atât de tare încât, după mai
bine de douăzeci de ani, când am scris „Sertarul cu aplauze“, i-am dat personajului diabolic al
Doctorului Beutan un nume asemănător cu cel al acuzatorului de atunci, devenit între timp
oale şi ulcele, şi m-am trudit să-l descriu cât mai asemănător fizic cu dezgustătorul ins din
lumea ticăloşiei aberante, căreia de atâtea ori aveam să-i cad victimă mai târziu, dar care
niciodată nu m-a rănit ca atunci.

28
 – Cum? – îmi amintesc că mă întrebam printre sughiţuri de plâns – pe mine nu poate să
mă ia cineva de soţie decât dacă este plătit? Ce sunt eu, Muma Pădurii, ca să nu se poată
imagina că cineva ar putea să se îndrăgostească de mine pur şi simplu? Mama stătea noaptea
şi picta icoane ca să aibă ce să ne dea să mâncăm sorei mele şi mie. N-am avut niciodată nici
un fel de avere. Tata era singurul preot care refuza să ia bani la înmormântări şi mai ducea şi
de acasă când descoperea oameni săraci.
Adevărul este că perspectiva mea de acum nu este foarte mult diferită de cea de atunci.
E adevărat că-mi amintesc totul, ca şi cum mi-aş aminti un episod dintr-un roman pe care l-am
citit cu atenţie şi asupra căruia am împrumutat perspectiva eroinei principale, fără să am prea
mult sentimentul că este vorba despre mine însămi, dar rareori timpul care a trecut a putut
schimba un sentiment de ruşine într-unul de indiferenţă sau o perspectivă dramatică într-una
băşcălioasă. Plânsul de după şedinţa de sindicat îl aud şi acum şi face parte din zestrea mea de
revoltă şi de dezgust, din zaţul rămas pentru toată viaţa, neeliminabil. Nu numai absurditatea,
lipsa de logică şi minciuna acuzaţiilor mă făceau să tremur de furie şi să nu mă pot opri din
plâns, ci şi faptul că nimeni dintre cei prezenţi nu protestase, deşi aberaţia era evidentă, iar
acuzaţiile nu erau sprijinite de nici un argument. Era vorba de colegi, de tineri scriitori ca şi
R., fiecare cu problemele lui mai mari sau mai mici, colegi de redacţie, colegi de cenaclu,
colegi de pahar ai celui care se căsătorise cu o fată care scria şi ea versuri, dar spre deosebire
de ei nu avea dreptul să le publice, după cum nu avea dreptul să se înscrie la facultate, pentru
că tatăl ei era deţinut politic. Cum au putut să tacă şi în ce măsură fundalul fricii generalizate
putea să reprezinte o scuză pentru tăcerea lor? E adevărat că incapacitatea de a înţelege ceea
ce se întâmplă şi incapacitatea de a ierta, pentru că nu se poate ierta ceva ce nu e înţeles, a
rămas intactă în mine, pentru că am fost pusă mereu în situaţii asemănătoare. Şi de fiecare
dată revolta de după şedinţa de sindicat se reactiva în mine ca o rană care, chiar cicatrizată,
poate da, de câte ori se schimbă timpul, dureri.

29
 Bătrâni şi tineri

Observ – fără să-mi propun s-o fac, dimpotrivă, încercând să nu-i dau atenţie, să mă
sustrag descoperirii – aversiunea formată din dispreţ, invidie şi ură cu care unii tineri îi
privesc pe bătrâni. Sau poate nu e vorba nici de ură, nici de dispreţ, nici de invidie, ci doar de
o înspăimântătoare curiozitate, îndreptată ca spre nişte exemplare ale unei alte specii, prin
nimic înrudite (însăşi ideea de înrudire apărând ca o insultă), străină şi dezagreabilă.
În ceea ce mă priveşte, fixată deocamdată într-un no men's land, mă uit, întorcând capul
ritmic ca într-un exerciţiu de gimnastică, spre unii şi spre alţii, aşezaţi ca două armate
medievale faţă în faţă: bătrânii, cu viziera spaimei trasă etanş peste faţă, pregătiţi de retragere
încă înainte de începerea luptei; tinerii, excitaţi de frica pe care o produc, înaintând feroce,
mândri de propria lor cruzime. Îi privesc egal de tulburată de lipsa de putere a unora, de
excesul de putere al celorlalţi, de potenţialul pericol pe care fiecare pare să-l simtă în ceilalţi,
dar, mai ales, de incredibila falie deschisă între ei, ca şi cum cei bătrâni nu şi-ar aminti că au
fost cândva tineri, ca şi cum cei tineri nu ar crede că vor deveni vreodată bătrâni. Îi privesc
cum stau faţă în faţă, ca şi cum nu ar fi aşezaţi într-o logică a consecutivului care formează
prin însumare istoria, ci s-ar concura pe acelaşi fragment de timp care i-ar obliga să se reducă
între ei.
Această neînrudire, chiar şi atunci când este vorba de părinţi şi copii, este cea mai
frapantă, cea mai generatoare de uimire, cea pe care mi-ar plăcea să o înţeleg analizându-mă
pe mine, cea care am fost – oricât de ieşită din rând – într-una sau în alta dintre ipostaze.
Încerc să-mi amintesc, deci, ce simţeam în adolescenţă faţă de bătrâni şi primul lucru
care îmi vine în minte este comica nesiguranţă a definirii vârstelor. Îmi amintesc cum, prin
clasa a cincea, eram cu toţii, fete şi băieţi, îndrăgostiţi de o profesoară foarte frumoasă despre
care am aflat la un moment dat că are 30 de ani. Descoperirea a declanşat aproape o revoltă
împotriva ei, furioşi – ca şi cum ne-ar fi înşelat – că am putut admira o persoană „atât de
bătrână“. Dar, desigur, acesta nu este decât un exemplu de relativitate şi derizoriu în cântărirea
vârstelor. Dacă fac acum socoteala anilor, îmi vin în minte figuri de sexagenari cu care,
adolescentă, eram mândră că pot sta de vorbă şi mă tratează, din punct de vedere intelectual,
ca pe un egal. Sau îmi amintesc violenta admiraţie pe care mi-a stârnit-o Doamna Velisar
Teodoreanu, căreia i-am luat – tânără scriitoare – un interviu la împlinirea vârstei de 80 de
ani. Sau îmi amintesc emoţia cu care îi abordam pe intelectualii ajunşi la noi din perioada
interbelică şi bucuria cu care am adunat dialogurile cu ei în „Convorbiri subiective“, volumul
pe care l-am publicat împreună cu Romulus Rusan. Eram în căutare de modele şi încercam să
construim unul, din trăsăturile disparate, găsite în amestecuri diferite. În orice caz, nu-mi
amintesc să ne fi simţit concurenţii vreunuia dintre ei, sau să-i invidiem pentru vila în care
veneam din mansarda noastră sau pentru raftul de cărţi semnate, când noi abia dacă
publicasem câte una. Îi dispreţuiam doar când îi descopeream laşi sau oportunişti, când nu
reuşeau să fie la înălţimea admiraţiei pe care le-o rezervasem, dar asta nu ne împiedica să
învăţăm de la ei cum să fim sau cum să nu fim, să ne simţim legaţi cu ei într-un şir care nu
avea dreptul să se întrerupă.
Dacă întorc capul în direcţia opusă şi încerc să înţeleg care mi-au fost de-a lungul
timpului sentimentele faţă de cei mai tineri decât mine, găsesc un nesfârşit şir de recomandări
în dosare de intrare în Uniunea Scriitorilor sau de fraze (care, strânse la un loc, ar putea da
cărţi întregi) scrise pe coperta a patra a unor volume de debut, care nu întotdeauna le-au
confirmat. Nu mi-a dat însă niciodată prin gând că intrarea lor în viaţa literară ar putea
reprezenta o ameninţare pentru mine, dimpotrivă, am sperat întotdeauna că voi găsi în
următoarele generaţii prietenii pe care i-am căutat în a mea.
Nimic din ce am trăit eu însămi nu mă ajută, deci, să înţeleg sensul şi cauzele
spectacolului căruia îi sunt un aproape înspăimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai

30
încap în el una de alta generaţiile? S-a micşorat pământul, de nu mai pot să-şi fie
contemporani părinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a făcut mai strâmtă istoria literaturii, de
trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca să poată intra noii veniţi?
Evident, nu sunt în stare să răspund la întrebările pe care singură mi le pun, cu speranţa
că mirarea mea nu are dreptate şi spaima mea nu are motiv.
De fapt tot ce mi-am dorit pe cât trecea timpul şi se înmulţea numărul generaţiilor, pe
care încercam să le descifrez privindu-le peste umăr, era să reuşesc să pătrund în mecanismele
gândirii lor, diferite de ale mele. Am încercat să-mi imaginez felul în care se schimbă,
recompun şi funcţionează argumentele; felul în care ochiul lor vede şi urechea lor aude.
Pentru că mi se părea evident că atât legile logicii, cât şi legile fizicii păreau să fie diferite de
cele cărora li se supuneau inteligenţa şi simţurile mele. În orice caz, imaginile rezultate erau
atât de altfel, încât aproape de neînţeles. În mod ciudat, nici una dintre amintirile mele de la
vârsta lor nu putea fi folosită ca instrument comparativ de cunoaştere, pentru simpul motiv că
liniile directoare ale ultimelor decenii se schimbaseră cu o atât de nebunească viteză, încât
dispăruse însuşi planul pe care ar fi putut fi trase liniile paralele pe baza cărora să se confrunte
asemănările şi deosebirile. Problema generaţiilor nu ţinea de biologie, ci de istorie. Încerc să
mi-o imaginez, în urmă cu secole, într-o lume formată din ţărani şi oieri, în care totul era
imuabil şi fiecare gest era oglindirea existenţială a celui făcut identic de părinţi, de părinţii
părinţilor, de părinţii părinţilor părinţilor. Trecerea de la o generaţie la alta nu era decât atenţia
de a transmite neschimbată întreaga zestre de învăţătură, obiceiuri, reacţii, concluzii, valabile
pentru milenii, de a asigura continuitatea tradiţiei, neatinsă de aripa neagră a noului. Cu cât
cobori mai adânc în timp, cu atât diferenţa dintre generaţii este mai inexistentă. Este adevărat
că atunci viaţa era mai scurtă şi oamenii mai puţini.
Dar ca să revin la punctul de pornire al acestei comparaţii, trebuie să mărturisesc că
problema mea nu este şi nu a fost atât cum îi văd eu pe cei mai tineri, ci cum mă văd ei pe
mine. De-a lungul unor decenii întregi, în timp ce oglinda nu părea să înregistreze nici o
schimbare şi eu însămi nu aveam nici disponibilitatea, nici curiozitatea să meditez asupra
vârstelor mele invizibile, singurul gând care-mi trezea interesul, curiozitatea, chiar şi
neliniştea era cum mă văd cei mai tineri sau chiar copiii.
Dar dacă, mă întrebam, ei văd diferenţe care mie nu mi se dezvăluie? Oare tinerele fete,
asemenea cărora mă port atât de adesea, mă văd şi ele asemenea lor sau există un mister de
neperceput pentru mine, care pentru ele este o definiţie clară a deceniilor care ne despart? Nu
mă impresionează că pot să am riduri şi părul alb şi câte şi mai câte semne ale trecerii
timpului, dar faptul că cei care au vârsta pe care sufletul meu a refuzat să o părăsească m-ar
putea privi ca pe doamnă, ca pe cineva cu o definiţie net diferită de a lor mă descupăneşte şi
chiar mă înspăimântă.
Am fost odată, cu mai mulţi ani în urmă, într-o şcoală elementară, la o întâlnire cu copiii
din primele clase, care ştiau pe dinafară poemele cu Arpagic şi pregătiseră chiar un mic
spectacol din ele. Învăţătoarea m-a prezentat zâmbitoare, puţin emoţionată şi solemnă:
– Copiii, iată, în şcoala noastră a venit autoarea versurilor pe care le iubiţi, le ştiţi pe
dinafară, în mijlocul nostru se află chiar poeta Ana Blandiana.
Dar din banca întâi a întrerupt-o o voce subţire şi hotărâtă:
– Nu-i adevărat!
Era un băieţel de clasa întâi sau a doua, în orice caz foarte mic, şi a cărui seriozitate
contrasta comic cu înfăţişarea.
Învăţătoarea s-a oprit contrariată şi descumpănită între severitatea necesară şi festivitatea
momentului:
– Ridică-te în picioare! Ce nu-i adevărat?
– Nu-i adevărat că e poeta Ana Blandiana.
Învăţătoarei nu-i venea să creadă.

31
 – Ce-i obrăznicia asta? Apoi a adăugat aproape curioasă:
– De ce crezi tu că nu e poeta Ana Blandiana?
– Pentru că poeţii sunt morţi.
Clasa a izbucnit în râs. Învăţătoarea m-a privit speriată să vadă dacă nu m-am supărat,
iar eu n-am uitat niciodată siguranţa copilului care a rostit acea formulă care părea doar la
prima vedere absurdă. Poeţii sunt, într-adevăr, cel mai adesea, morţi şi, pentru că sunt morţi,
sunt întotdeauna şi tineri. Chiar dacă există poeţi – extrem de puţini – care au trăit până la
adânci bătrâneţe, nimeni nu-şi imaginează poeţii de 80 de ani, iar cititorii lor, care – îmi place
să cred – sunt în majoritate adolescenţi, nu se gândesc la ei ca la reprezentanţii altei generaţii.
Deci întrebarea mea despre cum ar putea să mă vadă cei mai tineri decât mine are ca răspuns
o altă întrebare, mult mai importantă, aceea legată de măsura în care aceşti mai tineri îmi sunt
sau nu cititori. Dacă da, toate celelalte obiecţii cad, poezia devine ea însăşi o generaţie în care
te poţi întâlni, fără să te miri, cu autorul lui Ghilgameş sau cu Shakespeare, şi fără să simţi
diferenţele învelişurilor temporare, fericit doar de căutarea aceluiaşi miez.
Deci a vorbi despre tineri şi despre bătrâni nu este, în ultimă instanţă, decât un fel de a te
plasa sau nu în interiorul culturii. Ceea ce, transformând durata timpului în intensitate, poate
echivala posteritatea cu tinereţea.

32
 Orfanii

Era pe la începutul anilor '80 când pe Calea Victoriei au început să apară, aşezaţi – cred
că nu exagerez – cam din cincizeci în cincizeci de metri, nişte tineri ciudat de asemănători,
tunşi şi îmbrăcaţi absolut la fel, într-un fel bizar, ostentativ, programat să sară în ochi, să nu
treacă neobservat. Ca orice lucru neobişnuit – ca şi orice lucru obişnuit, de altfel – nu putea fi
decât ceva în legătură cu Securitatea. Dar ce interes avea să se facă remarcat un serviciu
secret, a cărui principală ocupaţie era aceea de a ne urmări prin toate mijloacele posibile, de la
microfoanele încorporate în scrumiere sau telefoane până la prietenii deveniţi informatori şi
urmăriţi la rândul lor de alţii? A trebuit să treacă destul de mult timp ca să înţeleg şi a trebuit
mai ales să fiu în stare să acord acestei instituţii o subtilitate pe care e greu să ţi-o imaginezi
asociată cu abjecţia şi infamia, cu prototipul josnic şi grobian care îi este reprezentativ. De
fapt, în domeniul răului, care este deosebirea dintre subtilitate şi perfidie? Securitatea n-a
renunţat la nici una dintre practicile ei clasice prin care reuşea să ţină sub observaţie şi control
întreaga societate. Apariţia „băieţilor de pe Calea Victoriei“ – cum i-am botezat eu într-un
poem – nu înlocuia nici una dintre metodele existente de decenii, ci se adăuga lor într-un spirit
nou, mai rafinat şi mai ingenios. Pentru că acei tineri nu mai erau nişte agenţi secreţi care
trebuiau să observe, să raporteze şi să pedepsească, ci, dimpotrivă, nişte exponate ale unei
forţe care nu-şi mai propunea să acţioneze, din moment ce putea înspăimânta prin simpla sa
existenţă. Ei nu se ascundeau, nu acţionau sub acoperire, dimpotrivă, trebuiau, fără să fie
observaţi, să fie văzuţi şi recunoscuţi, trebuia să se ştie că există, şi simpla lor existenţă era
suficientă pentru a determina totul. În felul acesta instituţia căreia îi aparţineau nu mai era
menită să se obosească să reprime revolta, era destul să se arate pentru ca să o împiedice să se
producă.
Aşa cum în vechea medicină chineză rolul medicului nu era să trateze boala, ci să-i
prevină apariţia, prin expunerea de-a dreptul sfidătoare a acelor tineri pregătiţi anume pentru a
fi recunoscuţi, Securitatea devenea o instituţie preventivă. S-a inventat astfel cea mai eficace,
cea mai otrăvitoare şi cea mai dizolvantă dintre spaime: spaima profilactică.
Tot ceea ce se făcea în continuare pe linie informativă, punitivă sau represivă se adresa
contemporanilor, în timp ce activitatea profilactică era o poliţă trasă asupra viitorului, o formă
de previziune, o activitate vizionară.
Pentru că locuiam în preajmă, mi se întâmpla des să trec pe Calea Victoriei şi mă
fascinau puţinele clipe în care puteam să studiez tinerii pe lângă care treceam, privindu-i fără
ca ei să aibă aerul că mă văd. Stăteau de cele mai multe ori cu mâinile la spate şi cu picioarele
uşor depărtate pe marginea trotuarului, cu faţa spre carosabil, deci, chiar dacă ar fi vrut, nu ar
fi putut să-i supravegheze pe cei ce treceau prin spatele lor. Mi se întâmpla câte o dată să îmi
inventez motive pentru a-mi prelungi drumul şi a-i putea studia. Nu numai că erau tunşi,
îmbrăcaţi şi încălţaţi la fel, ci şi statura şi culoarea părului părea să le fie, mai mult sau mai
puţin, aceleaşi şi, mai ales, expresia feţei, mai precis inexistenţa oricărei expresii, îi făceau să
semene cu nişte roboţi perfect realizaţi, programaţi identic. Priveau, peste carosabil, pe
celălalt trotuar, dar nu păreau să urmărească nimic, păreau chiar să nu vadă nimic. Ochii le
stăteau complet nemişcaţi, ceea ce dovedea un efort de voinţă neliniştitor şi, dincolo de
misiunea lor, transmiteau un fel de angoasă, care nu era frica de instituţia pe care o
reprezentau, ci un fel de presimţire a ceva rău nu numai neînţeles, ci şi de neînţeles. Tocmai
de aceea mi-ar fi greu să-i descriu mai exact, ştiu doar că, deşi erau îmbrăcaţi civil, era
evident că hainele lor se supuneau unor linii stricte, de tip militar, şi deşi imobilitatea şi
uniformitatea îi făcea să pară nişte obiecte indiferente, lipsite de voinţă, asemenea portretelor
din muzeele de ceară, simţeam că, dacă ar fi trebuit să-i desenez ar fi trebuit să trasez în jurul
lor linii concentrice pentru a marca undele energiei negative pe care, fiecare dintre ei, o
emana. Singurele lucruri pe care le ţin minte cu precizie şi aş putea să le descriu cu minuţie

33
sunt pantofii. Asta, desigur, pentru că de cele mai multe ori treceam pe lângă ei cu ochii în
pământ, dar mai ales pentru că erau nu numai la fel, ci şi complicaţi, speciali, cu jocuri de
găurele care se repetau identic, încât era exclus ca asemănarea să fie doar o confuzie. Iar acest
amănunt oarecum comic – îmi imaginam enorma comandă a Ministerului de Interne pentru un
acelaşi model, şi acela neobişnuit – în loc să detensioneze situaţia, o făcea mai încordată,
misterului major adăugându-i-se acest mic amănunt, încă mai inexplicabil.
Atunci când, după câteva luni am aflat fără putinţă de îndoială istoria acestor tineri
ciudaţi, „băieţii de pe Calea Victoriei“ au devenit pentru mine nu numai membrii bizari ai
unui serviciu secret subtil şi perfecţionist, ci şi subiecţii unor proiecte diabolice urcând din
bolgii mai adânci şi mai înspăimântătoare decât cele politice. Ceea ce am aflat a fost că aerul
lor insolit avea cauze mai profunde şi mai existenţiale decât puteau fi calculele unei instituţii.
Dar tocmai faptul că instituţia îndrăznise să amestece şi să exploateze aceste cauze era
cutremurător. Aceşti tineri erau asemănători nu numai pentru că erau tunşi, încălţaţi, formaţi şi
instruiţi la fel, ci şi pentru că proveneau cu toţii din acelaşi tip de tragedie. Nu ţara, nu
partidul, nu Securitatea, ci Dumnezeu însuşi îi făcuse asemănători printr-o tragedie de care
nici nu erau întrutotul conştienţi, pentru că nu aveau cum să realizeze cu adevărat termenele
de comparaţie.
Fuseseră cu toţii copii luaţi din orfelinate şi educaţi pentru a deveni ceea ce erau. De
câtă satanică şiretenie şi imaginaţie este nevoie pentru a folosi ca materie primă pentru
construirea persecuţiei şi inechităţii politice inechitatea şi persecuţia destinului însuşi? Aceşti
foşti copii fără părinţi nu erau greu de convins să-i urască pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi, care
avuseseră părinţi, pentru că ar fi făcut-o oricum. În cazul lor, ura de clasă nu avea nevoie de
argumente şi demonstraţii ca să fie adoptată, pentru simplul motiv că pentru ei existau pe
pământ două clase, cea a familiilor fericite şi cea a celor fără familie. Şi cum ei fuseseră
pedepsiţi, fără absolut nici o vină, să facă parte din cea de a doua, era firesc să nu li se pară
nedrept să-i pedepsească la rândul lor pe ceilalţi, care erau fericiţi fără să fi făcut nimic special
pentru a-şi merita fericirea. Şi poate că această expunere, în care ei interpretau de fapt rolul
unor statui, făcea parte din viitorul cortegiu al victoriei. Ei nu trebuiau să facă nimic, pentru
simplul motiv că, şi numai văzându-i, ceilalţi nu mai îndrăzneau să facă ceva. Faptul că
trecătorii grăbeau paşii înspăimântaţi când îi zăreau îi făcea probabil să-şi simtă răzbunate
umilinţele şi suferinţele care le fuseseră date pe nedrept, iar această răzbunare intra acum –
într-o măsură pe care cei ce îi programaseră nici nu puteau să o bănuiască – în fişa de post.
După ce le-am aflat acest ingenios şi teribil pedigri îmi amintisem cum, cu mulţi ani în
urmă, o prietenă care funcţiona ca bibliotecară la o „Casa Copilului“ mă convinsese să mă duc
la o întâlnire cu orfanii ei şi să le vorbesc, să le povestesc ce vreau eu, să le citesc poezii, dar
să le dau sentimentul că nu sunt singuri pe lume. M-am dus plină de empatie şi de curiozitate,
fără să-mi treacă nici o clipă prin minte că voi trăi o experienţă existenţială, profund
tulburătoare, pe care n-o voi uita niciodată. Erau câteva zeci de copii, poate mai mult de
cincizeci, între 3-4 şi, să zicem, 6 ani, care se jucau cu tot felul de cuburi, figurine, păpuşi,
animale de pluş, într-o sală cu pereţii decoraţi de scene din basme şi flori. Totul era calm, şi
luminos, fără nimic dramatic, poate chiar cu o mică emfază a duioşiei afişate. În clipa în care
am intrat în sală şi înainte ca bibliotecara lor, prietena mea, să apuce să mă prezinte, toţi copiii
şi-au părăsit ocupaţiile şi jucăriile şi au luat-o la fugă ţipând, încercând să mă îmbrăţişeze şi să
mă sărute, împingându-se unul pe altul ca să ajungă la mine şi împingându-mă şi pe mine gata
să mă ia de pe picioare, strigând acelaşi cuvânt cu atâta ardoare şi patetism, încât în primele
momente nici n-am reuşit să-l înţeleg. Părea doar o succesiune de vocale, ca o scandare sau
chiar ca un cântec. Apoi am înţeles cuvântul. Cuvântul era mama şi nu strigau, pur şi simplu,
ci mă strigau pe mine cu el. Cu greu a putut fi stins vacarmul şi am putut să înaintez şi să mă
aşez pe un scaun, târând după mine imensul miriapod care mă ţinea strâns de jur împrejur.
Unii reuşiseră să-şi înfigă în hainele mele ambele mâini, alţii mă ţineau strâns cu un singur

34
pumnişor încleştat în fustă sau în pulovăr, iar alţii, cei mai puţin norocoşi, dar tocmai de aceea
cei mai insistenţi şi vocali, se ţineau doar de cei care se ţineau de mine. În felul acesta se
realizase un mare corp comun, un fel de monstru al cărui cap eram eu, înconjurată de alte zeci
şi zeci de capete înghesuite unul într-altul, care mai de care mai emoţionate şi, pentru că
începusem să le citesc şi nu mai aveau voie să facă gălăgie, îşi rotunjeau aproape pe muteşte
buzele pentru cuvântul pe care continuau să-l rostească în gând. Mă simţeam vinovată deşi
ştiam că n-aveam cum să fiu mama tuturor şi-mi venea să plâng de mila acelor fiinţe cărora
părea să nu le lipsească nimic, cu excepţia unei noţiuni despre care probabil nu ştiau mai mult
decât că le lipseşte. Nu ştiu dacă au ascultat ce le-am povestit şi ce le-am citit, păreau mai
curând atenţi să nu mă scape sau să nu-şi piardă locul de lângă mine, dislocaţi de cei mai
îndepărtaţi care se împingeau să ajungă mai în faţă.
În orice caz, plecarea a fost cu adevărat dramatică. Nu voiau să-mi dea drumul. În
momentul în care am încetat să vorbesc au reînceput ei. „Vrei să fii mama mea?“ „Mă iei cu
tine acasă?“ „O să fiu cuminte dacă mă iei cu tine.“ Vorbeau toţi deodată, spunând aproape
aceleaşi lucruri şi având aerul că nu observă că le spun şi ceilalţi, atenţi fiecare numai la
răspunsul pe care îl sperau. Aveam senzaţia că privirile lor intense mă leagă şi mă
imobilizează ca nişte aţe subţiri, dar puternice, pe care nu am inimă să le rup, iar când, în cele
din urmă, m-am smuls totuşi şi am plecat, închizând cu grabă uşa, am avut sentimentul că am
făcut unul dintre cele mai urâte lucruri din viaţa mea. Am aflat apoi că scena se repeta la toate
vizitele feminine, ceea ce nu i-a scăzut dramatismul, dar mi-a diluat sentimentul de
culpabilitate. Şi totuşi, nu numai că n-am uitat niciodată acea stranie vizită, ci – chiar dacă nu-
mi amintesc să mi-o fi mărturisit vreodată – a avut o, poate, aberantă legătură cu felul în care
mi s-a ordonat mai târziu destinul. În orice caz, ţin minte că aşa cum peste mulţi ani, la Târgul
de Carte de la Frankfurt, nu m-am putut împiedica să mă întreb de ce mai trebuie să scriu din
moment ce există atât de multe cărţi, după acea sfâşietoare întâlnire cu suferinţa atât de
adâncă şi de nedreaptă a acelor orfani, m-am întrebat de ce mai e nevoie să devenim părinţi
făcând alţi copii, din moment ce există atâţia copii care-şi aşteaptă părinţii. Şi văzându-i pe
„băieţii de pe Calea Victoriei“ nu mă puteam împiedica să mi-i imaginez rugându-se să fie
luaţi acasă şi nu puteam să nu mă înfior întrebându-mă ce minte diabolică a reuşit să
manipuleze acest biet ideal izvorât din adâncul iubirii şi speranţei unor copii nefericiţi,
oferindu-le drept cămin o instituţie a urii, reuşind să şteargă diferenţa dintre definiţia victimei
şi a călăului... E, oare, ruşinos să mărturisesc că, trecând pe Calea Victoriei, în curiozitatea
mea vecină cu fascinaţia se amestecau, în părţi aproape egale, frica şi compansiunea?
Simt nevoia să închei acest episod – greu de suportat şi indigest prin proporţia
ingredientelor folosite – printr-o scenă mai degrabă comică. O formă de haz de necaz desigur,
dar oricum punctul în care răul devine ridicol, el devine automat şi suportabil. Eram la mare,
la Casa Scriitorilor, şi ca în fiecare seară ne plimbam cu toţii pe faleza îngustă tăiată la
mijlocul taluzului de deasupra plajei, mergând şi venind pe cei câteva sute de metri dintre vila
noastră şi zidul de unde începea zona interzisă. Grupurile peripatetice se intersectau, se
interpelau, discutau liber şi în gura mare cele mai diverse probleme, pentru că ne cunoşteam
cu toţii, eram colegi, prieteni şi, ciudat, deşi în principiu ştiam că există turnători, nu ne
stricam vacanţa ferindu-ne sau încercând să-i descoperim. Aceasta era atmosfera în care, în
cadrul plimbării, a apărut printre noi un necunoscut încercând în mod vizibil să tragă cu
urechea, buimăcit de prea multele teme şi grupuleţe aflate în mişcare şi suferind evident că nu
se hotărăşte pe care să-l urmeze. Poziţia lui era fără îndoială comică, iar demersul uşor de
identificat, încât făceam eforturi să nu izbucnim în râs când ni se întâlneau ochii pe deasupra
lui. Eforturile însă n-au mai folosit la nimic şi totul s-a transformat într-un imens hohot – din
care nu reuşeam să ne mai oprim şi care se relansa iar şi iar privindu-l – în clipa în care unul
dintre noi i-a descoperit pantofii: erau pantofii, inimitabilii pantofi, ai băieţilor de pe Calea
Victoriei. Restul vacanţei, eminamente buf, ni l-am petrecut plimbându-ne prin staţiune cu

35
ochii în pământ, ca să identificăm şi pe alţi purtători de pantofi. Ceea ce nu a fost uşor, dar a
meritat zdroaba, cum spun ardelenii. Când ne întâlneam la masă ne raportam unii altora
pantofii descoperiţi şi nu a lipsit mult să instituim un concurs al descoperitorilor de pantofi.
Acum, după tot ce ştiu despre scriitori de la CNSAS, ar trebui să mă amuz gândindu-mă câte
rapoarte literare o fi prilejuit distracţia noastră.

36
 Un alt popor

Nu cred că a existat de-a lungul ultimelor decenii ale secolului trecut un stereotip care să
mă fi umilit în mai mare măsură decât mereu repetatul, obsesivul adagio „mămăliga nu
explodează“. Mă umilea nu numai sensul lui, cu sâmburele de dispreţ învelit într-o filosofie
kitsch, mă umileau sentimentele bănuite în spatele cuvintelor spuse cu tristeţe – sinceră sau
ipocrită, nici nu mai avea importanţă – dar reprezentând, în mod evident, mai mult o scuză
decât o constatare. O scuză nu numai pentru trecut, ci şi pentru viitor.
„Mămăliga nu explodează“ era o axiomă menită să descurajeze orice acţiune şi să
explice orice laşitate. Ea nu era o batjocură inventată de cine ştie ce străini împotriva
românilor, ea era o formulă românească, o chintesenţă de autoderiziune, o masochistă
batjocorire de sine, dramatică probabil la început, dar transformată cu timpul într-un slogan
aproape derizoriu, într-o formă mai curând de zeflemea decât de lamentaţie. O uram pentru
felul în care era utilizată şi pentru felul în care manipula, chiar dacă mi se părea că nu pot să-i
neg, cel puţin parţial, adevărul.
După ani de zile, lucrând la Memorial, am descoperit cât de îndârjită a fost rezistenţa
ţăranilor la colectivizare. Numărul răscoalelor ţărăneşti a depăşit două sute, acestea au fost
uneori reprimate cu armata, satele cucerite ca nişte redute străine, iar morţii lăsaţi să
putrezească în praful drumului, ca să fie de învăţătură celor rămaşi în viaţă. Mămăliga
explodase, deci, de sute de ori, iar noi nu aflasem şi continuam să ne ascundem neputinţele
sub scutul ciuruit de gloanţe al falsei axiome.
Când Romulus Rusan a făcut expoziţia „Comunismul şi ţăranii“, panouri întregi erau
acoperite cu fotografii ale ţăranilor arestaţi atunci. Erau fotografii faţă-profil, făcute în
anchetă, nimeni nu poza, pur şi simplu era fixată în ele clipa dramatică a înfrângerii. Şi
totuşi... Stăteam şi-i priveam fascinată şi aproape înspăimântată de aerul lor de nobleţe şi de
demnitate, ca şi de frumuseţea lor fizică, aureolată de îndârjire. Stăteam şi-i contemplam
pradă unei reverii şi unei revelaţii sfâşietoare: erau un alt popor, nu încăpea nici o îndoială că
fusese un alt popor, că nu exista nimic comun între chipurile de azi, văzute pe stradă sau la
televizor, chipuri de oameni învinşi fără să fi luptat vreodată, şi chipurile acelor bărbaţi, cu
mâinile prinse în cătuşe, şi totuşi liberi şi continuând să se împotrivească prin ochii care nu
puteau fi încătuşaţi, prin trăsăturile care încremeniseră într-o semeţie aproape mitologică.
Erau un alt popor, care dispăruse fără a reuşi să treacă urmaşilor misterul forţei sale lăuntrice.
Eram un alt popor.

37
 Zidul

Criza pe care o străbat, şi nu ştiu dacă voi avea puterea s-o depăşesc, se leagă de
imposibilitatea de a mă împărţi între mine şi lume. Dar lumea nu este o ispită, ci o ameninţare
continuă de care sunt singură vinovată. Este ca şi cum m-aş fi aşezat în zidul pe care m-am
apucat să-l zidesc singură în jurul meu (pentru că eram convinsă de necesitatea zidului şi
pentru că nimeni altcineva nu era dispus să se lase zidit) şi, deodată, când zidul era aproape
gata şi, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simţit că nu mai sunt atât de
sigură că zidul foloseşte sau va folosi la ceva, că poate totul n-a fost decât o concluzie greşită,
o formă de exaltare sau chiar de prostie, şi că tot ce-mi mai rămâne de făcut, în puţinul timp
care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum s-a întâmplat, să înlocuiesc utilitatea faptei cu
utilitatea povestirii ei. Pentru asta trebuia, însă, să-mi pot elibera cel puţin o mână, cea cu care
scriu, să am puterea de a face acest efort care, de altfel, s-ar putea să dărâme o parte din zid...

38
 Ridicol

De fapt, „Când, de ce şi de câte ori am fost ridicolă?“ este o întrebare al cărei răspuns nu
este identic cu acela al întrebării „De câte ori am greşit?“, pentru că, deşi a fi ridicol este de
cele mai multe ori rezultatul unei greşeli (câţi dintre noi mai au tăria sau nebunia de a
planifica o situaţie în care să fie ridicoli?), au fost în viaţa mea momente în care am optat cu
masochism pentru un astfel de rol. Un rol pe care uneori mi l-am construit singură şi am ştiut
de la început despre ce este vorba, iar alteori am intrat în el fără să mă gândesc sau calculând
greşit, l-am descoperit pe parcurs şi am făcut apoi din încăpăţânarea de a nu-l părăsi o
chestiune de demnitate, ea însăşi ridicolă. Şi au existat alte situaţii în care ridicolul nu a fost
niciodată aparent, ci ascuns în adânc, de nebănuit şi revelat doar într-un târziu, ca un sâmbure
tragic al lucrurilor.
Îmi amintesc de exemplu – un exemplu ilustrând perfect această ultimă categorie – o
lungă şi dramatică discuţie pe care am avut-o cu un coleg, critic literar, pe o temă care mă
obseda. Ţin minte locul în care ne-am întâlnit – pe scările revistei unde el era redactor, iar eu
colaborator permanent – şi ţin minte bucuria de a-l fi întâlnit tocmai pentru că voiam să-i
împărtăşesc obsesia şi dilema mea. Era vorba de lupta împotriva cenzurii pe care o duceam
pentru adevărul fiecărui cuvânt şi fiecărui rând, dar care, atunci când învingeam, devenea,
printr-o subtilă logică, o minciună. Dacă în cele din urmă reuşeai să publici, concluzia era că
se poate publica, deci dădeai prin disproporţionate eforturi un certificat de libertate unei
societăţi nelibere. Victoria publicării aproape prin absurd a unei cărţi în care ai încercat să
spui adevărul devenea argument – cu cât mai convingător, cu atât mai nociv – al acestei
minciuni. În timp ce, neluptând cu cenzura, deci nepublicând, lăsai să se vadă adevărata faţă a
dictaturii. A nu publica era, deci, mai onest decât a publica cele mai oneste pagini. Dar asta
însemna a opta pentru întunericul pur, pentru stingerea totală, pentru moartea culturii. Era
preferabil? Şi era corect? Nu cumva această opţiune, să-i spunem „opţiunea zero“, în stare să
demaşte de la sine adevărul de fond era în fond o opţiune pentru victoria neantului?
Eram atât de chinuită de întrebări, atât de grăbită să i le expun încât nu i-am urmărit pe
parcurs reacţia, iar în clipa în care m-am oprit am rămas descumpănită de eschiva sau poate
plictiseala cu care a eludat răspunsul. Peste câteva zile aveam să aflu că a plecat şi a rămas în
străinătate, iar peste câţiva ani că era colaborator al Securităţii.

Un exemplu de cu totul alt tip a fost ridicolul asumat într-o asemenea măsură, încât în
mod evident îl asimilam aproape cu eroismul (acest sentiment fiind cu siguranţă mai ridicol
chiar decât situaţia ridicolă pe marginea căreia înflorea).
Era în toamna lui '96, o duminică în plină campanie electorală. Planificasem să mergem
la un târg de vite în Teleorman, să stăm de vorbă cu ţăranii. Pentru asta trebuia să ne sculăm în
zori ca să ajungem devreme şi ţin minte încă sentimentul de absurditate pe care l-am avut
trezindu-mă la sunetul ceasului, deschizând ochii şi privind pe geam: era aproape întuneric şi
ploua. De ce trebuia să părăsesc patul cald şi să ies în ploaie? Cine mă obliga? La ce folosea?
În mod evident, totul depindea de mine şi în mod evident eu nu candidam, nu câştigam nimic,
ceea ce nu mă împiedica nici să mă simt persecutată şi ridicolă, nici să mă scol, să-mi iau
cizmele de cauciuc pregătite de cu seară, să mă sui în maşină şi să pornesc pentru a întâlni, la
câteva sute de kilometri, nişte oameni necunoscuţi ca să-i conving să voteze alţi oameni
necunoscuţi. Şi, în timp ce urmăream mecanic cu ochii ştergătoarele măturând valul de apă de
pe parbriz, îmi aminteam o altă întâlnire, într-un sat din Dâmboviţa, petrecută cu câteva zile
înainte, când un ţăran bătrân şi de altfel respectuos s-a ridicat la adunarea ţinută în fostul
cămin cultural (acum pe jumătate discotecă şi pe un sfert minimarket) şi urându-ne bun
venit mi s-a adresat direct:

39
 – Doamna Blandiana, ne bucurăm c-aţi ajuns şi-n satul nostru, că noi vă cunoaştem de
mult, de pe când auzeam despre dumneavoastră de la Europa Liberă şi cunoaştem şi că vă
învaţă la şcoală copiii, da' pe domnii cu care aţi venit la noi nu-i cunoaştem. Dacă
Dumneavoastră ziceţi să-i votăm, noi îi votăm, că pe Dumneavoastră vă credem, da' dacă nu
s-or ţine de cuvânt, noi pe Dumneavoastră vă întrebăm de ce nu s-or ţinut, că pe ei nu-i
cunoaştem. Că până acum noi l-am votat şi l-am crezut pe domnul Iliescu şi acum el şi-o bătut
joc de noi. Da' de unde ştim noi că n-o să-şi bată joc şi ăştia ai Dumneavoastră?
După care s-a aşezat, aşteptând un răspuns. S-a lăsat o tăcere peste care în mod evident
nu se putea trece şi toată lumea a întors capul spre mine. La rândul meu m-am uitat la cei
alături de care stăteam: îi cunoşteam doar pe câţiva, cei cu care venisem de la Bucureşti. Şi
cred că îi priveam cu atenţie pentru prima oară, după cum pentru prima oară eram obligată să
mă gândesc în aceşti termeni la ceea ce făceam. Candidatul era un fost deţinut politic, de
profesie istoric. Ni s-au întâlnit ochii şi m-am ridicat în picioare. Am început prin a mărturisi
ceea ce descopeream în acea clipă: că nu m-am mai gândit niciodată atât de tranşant la faptul
de a participa la campania electorală girând cu numele meu listele de candidaţi şi că nici eu
nu-i cunosc pe toţi cei alături de care stau la acea masă acoperită cu o pânză roşie,
supravieţuitoare probabil a şedinţelor de partid de dinainte de '89. Dar că deosebirea esenţială
între diversele personaje care au venit şi vor mai veni să se aşeze la acea masă şi să le ceară
voturile nu stă în diversele promisiuni – probabil extrem de asemănătoare – pe care le fac cu
aceste prilejuri, nici în cuvintele mereu aceleaşi – democraţie, bunăstare, schimbare, adevăr,
dreptate – pe care le spun toţi, ci în calitatea şi biografiile acestor oameni. Într-un fel poţi să-l
crezi pe un fost activist de partid de pe vremuri (care trebuia să mintă, să linguşească, să
raporteze false producţii la hectar), candidând acum în numele unor idei pe care le respinsese
înainte, şi în alt fel pe un fost deţinut politic, care a preferat să stea în închisoare decât să-şi
retracteze ideile. Şi am sfârşit prin a accepta ca logică ideea de a răspunde pentru cei pe care
prin prezenţa mea îi girez.
Dar în dimineaţa întunecată, în timp ce urmăream mişcarea maniacală a ştergătorului pe
parbriz, scena rememorată mi se părea mai puţin simplă.
Târgul de vite era o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi de noroi clisos, adânc, în
care cizmele se afundau absorbite ca de nişte ventuze şi fiecare pas semăna cu o extracţie
aproape dureroasă. Sub ploaia măruntă erau răspândite căruţe, remorci, furgonete, cai, vaci,
porci, oi şi, bineînţeles, oameni acoperiţi cu foi de plastic legate ca nişte mantale sau purtând
în cap, ca pe nişte glugi călugăreşti, saci care să-i apere de ploaie. Mă uitam la ei şi mă uitam
la cei cu care venisem şi care treceau de la un grup la altul oferindu-le pliante de hârtie pe care
erau imprimate idei transformate în slogane, fluturaşi şi steguleţe cu „cheia“, bucăţi de hârtie
cu portretul Candidatului care, udate de ploaie, se transformaseră aproape instantaneu în nişte
jalnice cârpe cu care ţăranii rămâneau în mână fără să ştie ce să facă cu ele. „E ridicol“, m-am
gândit, dar în aceeaşi clipă m-am gândit că pe hârtiile acelea erau scrise chiar ideile mele, care
nu puteau deveni realitate decât în măsura în care reuşeau să intre în capetele de sub sacii care
îi apărau de ploaie. Şi m-am mai întrebat ce n-aş fi dat în urmă cu zece ani să pot vorbi liber
cu nişte ţărani într-un târg ca acesta, să le pot spune tot ce cred, să le pot transmite tot ce cred.
Şi, în timp ce mă îndreptam alunecând, poticnindu-mă şi înaintând cu greu înspre un
grup strâns în jurul unei căruţe în care erau legate câteva oi şi, în timp ce începeam să le
vorbesc, brusc am realizat că peste nici o săptămână voi fi la Guadalajara, în Mexic, la
Congresul Internaţional PEN, în calitate de unic candidat, propus de PEN-Clubul francez şi
englez, la preşedinţia Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor. Ceea ce dădea un aspect şi mai
absurd situaţiei, un absurd în care, ce-i drept, ridicolul se dilua şi căpăta nuanţe neliniştitoare.

Sau îmi amintesc felul în care pledam în şedinţele Convenţiei Democrate, unde
reprezentam Alianţa Civică, pentru soluţii argumentate şi de evident interes general, iar în

40
timp ce eu vorbeam, ceilalţi, reprezentanţi ai partidelor, mă ascultau iritaţi, dar impasibili, abia
aşteptând să termin, împotrivindu-se pur şi simplu, neclintiţi în refuz. Ei aveau interese, eu
numai idei. Îmi ascultam vocea pledând cu încăpăţânare din ce în ce mai exasperată şi nu mă
puteam împiedica să văd totul cu un ochi din afară şi să îmi dau seama că sunt ridicolă. Şi
totuşi, nu renunţam.
Acum mă gândesc că asumarea unor experienţe atât de divergente, dar atât de egale în
dificultate era nu numai o formă de masochism, ci şi una de libertate. Ceea ce poate să fie nu
numai o explicaţie, ci şi o scuză.

Astăzi, când urmăresc la televizor viaţa şi luptele politice, privind personaje atât de
josnice şi de murdare încât îţi lasă senzaţia că te murdăresc numai privindu-le, dincolo de
dezgustul şi dispreţul pe care mi-l inspiră şi dincolo de sfâşietoarea evidenţă că de ele depinde
soarta ţării, singura mea consolare este că toţi aceşti oameni evoluează în afara limitelor lumii
mele, că nu cunosc personal pe nici unul, că nu îi pot influenţa, dar nici nu răspund pentru nici
unul dintre ei. Iar faptul că a existat în viaţa mea o perioadă în care am crezut că toate aceste
lucruri pot fi schimbate şi că pot plăti cu fragmente din destinul meu schimbarea mi se pare nu
numai ridicol şi prostesc, ci şi ruşinos pur şi simplu. Nu naivitatea mi-o regret, ci amestecul
într-o lume a cărei atingere mă macula, eu fiind conştientă de maculare, dar privind totul ca pe
o formă de sacrificiu necesar. Amestecul acela îl simt şi acum, retroactiv, după aproape două
decenii, degradant.

... Şi iar îmi aduc aminte lungile şedinţe ale Convenţiei în care îi priveam pe participanţi
în timp ce vorbeau. Erau două categorii absolut diferite: foştii deţinuţi politici şi cei mai tineri,
membri ai partidelor celor dintâi. Se deosebeau esenţial nu numai prin vârstă, ci şi prin
discurs, prin frazare, prin dicţie chiar, printr-un anumit grad de cultură neaparentă, aproape
subliminală. Se vedea că bătrânii aveau şcoală bună, şcoala tinerilor nu se vedea aproape
deloc. Mă amuza unul, viitor deţinător al unei fulminante cariere politice, care din câteva în
câteva cuvinte repeta dispreţuitor în polemici „Asta-i poezie“, zdrobindu-şi adversarul sub
acest cuvânt infamant. Prezenţa mea, ca autoare de versuri, nu îl inhiba şi probabil nu se
gândise niciodată că poezia ar fi putut fi ceva neruşinos. De altfel, un altul, de profesie
arhitect şi viitor magnat, îmi replicase, în cadrul unei dispute în care îl învinsesem: „Aşa-mi
trebuie dacă discut politică cu o poetă“. Cita, inexact şi fără să-şi dea seama, celebra vorbă a
lui Ralea, unde insulta ofticoasă fusese înlocuită cu poetă.
Era evident că locul meu nu era în acea lume aculturală, pusă în mişcare de mecanisme
care mie îmi repugnau, mecanismele puterii. Şi totuşi, nu renunţam, pentru că nu-mi
permiteam să accept că lumea nu poate fi schimbată. Iar această încăpăţânare, care acum mi
se pare ridicolă, atunci mi se părea aproape eroică. De altfel nu e prima oară când descopăr
sâmburele tragic de ridicol care se ascunde în miezul eroismului.

41
 Marea de întuneric

Ceea ce m-a fascinat întotdeauna la viaţa noastră politică este felul în care personajele ei
– politicienii – apar din neant şi se întorc în neant. Este ca şi cum scena publică, violent
luminată, ar fi înconjurată de o mare de întuneric din care fiinţe groteşti reuşesc să se caţăre şi
să se aburce în înghesuiala de sub lumina reflectoarelor, luptând să se menţină acolo cât mai
mult posibil, luptând pe viaţă şi pe moarte, ca şi cum ar exista doar atâta timp cât sunt
luminate. Sunt împinse apoi, când nu mai au puterea de a rezista, în golul şi întunericul
necunoscut din care au ieşit. Indivizi insignifianţi, care nu ştiu să facă nimic şi nu s-au
remarcat prin nimic, odată urcaţi – aproape întotdeauna prin efracţie – pe platforma luminată,
încep să îşi dea cu părerea despre tot ce există pe pământ şi cuvintele lor, oricât de prosteşti,
sunt preluate de armate de reportofoane şi transcrise pe manşetele ziarelor. Pentru ca, imediat
ce reflectoarele se sting deasupra lor, să nu mai intereseze pe nimeni, să nu mai fie întrebaţi
nimic, să li se recunoască nimicnicia, cu o sinceritate nejenată de cultul abia încheiat.
Mi se va răspunde că ceea ce se celebrează în ridicola sarabandă a părerilor şi
importanţelor nu este valoarea personajelor în cauză, ci principiul democratic care le dă
acestora dreptul să vorbească în numele celor care i-au ales. Şi răspunsul ar fi corect, dacă nu
ar fi toată lumea la curent cu precaritatea mecanismului care asigură selecţia.

42
 Reţeaua

Era, spre sfârşitul verii sau începutul toamnei lui '90, una dintre puţinele dăţi când
ajunsesem la Comana, de care – după ce ani de zile stătusem acolo de cum se împrimăvăra şi
până începeau să cadă brumele – ne înstrăinasem brusc într-un fel aproape bolnav, ca şi cum
nu ar fi fost vorba de un sat în care ajunsesem aproape întâmplător să cumpărăm o coşmelie
de paiantă, ci de o fiinţă pe care o iubisem şi care ne dezamăgise într-un mod pe care-l
credeam iremediabil.
Cu 15 ani în urmă aflasem despre acest sat cu mănăstire din Câmpia Dunării, aşezat
între o rămăşiţă a Codrilor Vlăsiei şi delta, nedistrusă încă pe atunci, a Neajlovului. Ne
găsisem adăpost aici naturalizându-ne, ataşându-ne de această lume aproape exotică pentru
nişte ardeleni născuţi la oraş cum eram, noi. Cu timpul, pe cât locul nostru în societate
devenea mai problematic, pe atât bucăţica aceasta de pământ cu livada de pruni şi straturile de
legume – pe care am învăţat să le cultivăm şi au început să ne asigure, alături de bureţii culeşi
în pădure, hrana – ne oferea un loc în univers, iar cele două odăi cu tindă, prispă şi cuib de
rândunele deveniseră – oricât de modeste – adevărata noastră casă, în care ne simţeam mai
puţin agresaţi decât la Bucureşti. De altfel, vecinii ne adoptaseră, ne împrietenisem cu
bătrânele, care – în timp ce tinerii erau navetişti la fabrica de chibrituri, plecau dimineaţa şi
veneau seara – ele stăteau acasă, ne vindeau lapte şi ouă şi ne spuneau întâmplări de dinainte
de război, când în baltă se prindeau somni mai mari decât omul, iar satul avea 40 de cârciumi,
pentru boierii de la oraş veniţi cu trăsurile. Ne simţeam înconjuraţi de o simpatie care la
Bucureşti nu mai îndrăznea să se manifeste şi care lua uneori forme comice şi chiar
periculoase. Molipsiţi de delirul de la televizor şi făcându-şi un joc din vocalele numelui meu,
copiii alergau după Trabantul nostru ţipând cât îi ţinea gura blan-di-a-na, blan-di-a-na, în timp
ce noi treceam cât puteam mai repede, rugându-ne lui Dumnezeu să nu se găsească nimeni
care să raporteze blasfemia scandării unui alt nume decât cel indicat.
Şi deodată, în timpul Pieţei Universităţii, totul s-a schimbat brusc. Ca la o comandă
magică, în jurul nostru s-a trasat un cerc de aversiune şi iritare. Nea Gheorghe – vecinul
căruia îi lăsam cheile şi căruia de-a lungul anilor ne obişnuisem să-i cerem părerea despre ce
se mai întâmplă şi să considerăm, nu fără umor, dar înduioşaţi, că este probabil chiar părerea
poporului român – mi-a spus, după ce mă întrebase dacă e adevărat că am vorbit în Piaţa
Universităţii, că acolo dansează femei goale şi stau în corturi drogaţi. Iar o vecină mi-a
povestit, mirându-se, dar urmărindu-mi în acelaşi timp curioasă reacţia, că la şcoală copiii ar
fi fost învăţaţi să arunce cu pietre după maşina noastră când venim prin sat. Cine i-a învăţat şi
pe care copii, pe cei care cu câteva luni înainte scandau blan-di-a-na? Ce rost avea şi pe cine
să întreb? Faptul că femeia de la care luam de ani de zile lapte – stând de vorbă în timp ce
mulgea şi povestindu-i cum o aşteptam când eram mică pe Bunica să-mi mulgă laptele direct
în cană – ar fi putut să inventeze ceea ce îmi spunea era aproape la fel de incredibil ca şi
faptul că un învăţător ar fi putut să-i înveţe pe copii aşa ceva. Şi mai gravă decât amândouă
aceste puţin probabile posibilităţi era ideea că cineva lansase cu bună ştiinţă această
monstruozitate şi că – iată – ea nu era considerată absurdă, ci doar transmisă mai departe cu
interes şi curiozitate. Uimitoare era nu manipularea, ci promptitudinea şi eficienţa ei.
Reuşiseră literalmente în câteva zile să schimbe cu totul compoziţia relaţiilor omeneşti dintre
noi şi acei ţărani bătrâni care de „Moşii de primăvară“ şi „de Moşii de toamnă“ ne aduceau
străchini de orez cu lapte, în care erau înfipte o lingură, o floare şi o lumânare şi care, deşi nu
erau prea bisericoşi, ne uimeau prin fermitatea cultului morţilor, complicat şi respectat cu
stricteţe, cu practici magice şi rădăcini precreştine. Oricât de multă şi savantă experienţă ar fi
avut în ştiinţa dezinformării, cei ce reuşiseră această performanţă erau nişte maeştri care se
întrecuseră pe ei înşişi. Dar ceea ce ne tulbura, până la a ne pune problema să părăsim satul,
nu era inventivitatea manipulatorilor, ci maleabilitatea, cooperarea materialului uman

43
manipulat. De ce aceşti oameni – pe care îi dusesem când erau bolnavi noaptea cu Trabantul
la spitalul din satul vecin, cărora le aduceam pâine de la oraş, când în sat maşina cu pâine
venea doar o dată la câteva zile, cărora le înscrisesem copiii la şcoli în Bucureşti – erau mai
dispuşi să creadă zvonurile care ne discreditau decât argumentele noastre de bun-simţ? Dar
era vorba de o manipulare reală, credeau într-adevăr ceea ce „auzeau“ despre noi sau pur şi
simplu simţeau, cu un simţ al oportunităţilor exersat de milenii, că noi reprezentam o
minoritate lipsită de putere reală şi că e mai sănătos să se plaseze de partea cealaltă?
Acesta era fundalul sufletesc pe care ne întorsesem pentru câteva zile, ca să reparăm
acoperişul, de pe care o furtună mişcase ţiglele şi, odată cu venirea ploilor, totul se putea
transforma într-o catastrofă. Meşterul care ne mai făcuse reparaţii lipsea din sat, dar am reuşit
să găsim un altul care ne-a spus că nu e o problemă de nerezolvat, cu condiţia să înlocuim
câteva ţigle şi să găsim o căptuşeală de tablă de vreo jumătate de metru. Doar că, ne-a spus de
la început, tablă nu se găsea. Am început să ne agităm, să-l rugăm pe Nea Porumb de la
cooperativă să ne facă rost, să întrebăm pe unul şi pe altul dacă nu le-a rămas, când şi-au
reparat casa sau când şi-au învelit fântâna. Tot ce am obţinut a fost informaţia că în urmă cu
numai câteva zile fuseseră descărcate în gară trei vagoane de tablă galvanizată, o comandă a
noului proprietar al fostei gospodării colective dintr-un sat vecin. Cel care ne-a dat informaţia
s-a oferit să ne însoţească până la fericitul deţinător al comorii, despre care ne asigura că va fi
mândru să ajute doi scriitori ca noi într-o problemă pentru el atât de neînsemnată. Mai
fusesem cândva, într-o toamnă, în satul respectiv şi îmi aminteam cum, traversând câţiva buni
kilometri de pădure, te trezeai deodată pe coama unui deal pleşuv de la înălţimea căreia se
vedea întreaga aşezare începând cu acareturile decrepite ale gospodăriei colective, amestecate
cu grămezi de ştiuleţi, de sfeclă, de cartofi, risipite şi intrate în putrefacţie. De data asta
priveliştea imediată era atât de schimbată, încât am oprit maşina şi am coborât să privim. Ceea
ce şoca era o încercuire având perimetrul de cel puţin un kilometru, realizată din stâlpi laţi,
înalţi cât dublul unui stat de om, dintr-un lemn proaspăt, cu strălucirea nestinsă încă de ploi.
Împrejmuită astfel, fosta gospodărie colectivă îşi schimba definiţia, devenea un ranch în
interiorul căruia vechile grajduri de vaci şi coteţe de porci, părăsite de vechii locatari, căpătau
noi demnităţi şi semnificaţii. De altfel, văzut de sus, totul avea mai degrabă aerul unui decor
de film american, încât fără să vrei căutai în construcţia inexpugnabilă a îngrădirii locurile de
unde se putea trage la apariţia pieilor roşii.
Ne-am suit în maşină pentru a coborî înspre poarta închisă, aflată în partea opusă.
– Nu pare să fie nimeni, i-am spus însoţitorului nostru, care părea el însuşi intimidat de
descoperire. Poarta, abia distingându-se din şirul compact al dulapilor înalţi de trei metri, avea
aerul că nu se deschide vreodată, deşi un sistem de alarmă şi o sonerie minusculă, sofisticată,
sugerau, totuşi, posibilitatea intrării. După ce am sunat, am aşteptat mult înainte de a ne hotărî
să renunţăm şi abia în clipa în care ne îndreptam spre maşină, o deschizătură precaută a lăsat
să se vadă un cap negricios cu o privire reticentă şi am fost întrebaţi ce dorim.
– Vrem să vorbim cu şefu', a răspuns însoţitorul nostru recăpătându-şi aplombul. Şi a
rostit numele noastre fără să şi-l spună şi pe al lui.
Capul s-a retras, fără să confirme dacă a înţeles sau nu, uşa s-a închis, iar noi am vrut să
plecăm din nou, spre deosebire de cel ce ne adusese şi care acum aştepta plin de optimism.
Într-adevăr, după alte minute lungi poarta s-a deschis din nou, de data asta mai hotărât şi mai
larg, şi un alt personaj, nu prea mult diferit de primul, dar mai sigur pe el, a apărut privindu-ne
ciudat de insistent şi întinzându-ne în acelaşi timp, într-un fel neaşteptat, mâna.
– Bine aţi venit la mine, ne-a spus, ca să nu mai avem dubii în privinţa stăpânului. Vă
rog poftiţi. Şi s-a dat deoparte lăsându-ne să trecem. Am făcut-o destul de confuzi, acceptând
cu greu faptul că personajul bondoc, chel şi tuciuriu, cu aspect de rândaş, era proprietarul
fermei închise ermetic în care tocmai intrasem şi auzind cum se încuie neliniştitor în urma
noastră poarta. De altfel, stăpânul o luase înainte, conducându-ne spre o impresionantă casă

44
de lemn – acelaşi lemn din care era construit gardul, deschis la culoare şi aproape lucios de
geluire –, o casă surprinzător de spaţioasă şi bine proporţionată, cu traforaje dantelate la
ferestre şi în jurul stâlpilor unei terase largi.
Pe terasă se aflau mai multe fotolii de răchită în jurul unei măsuţe şi, la o oarecare
distanţă, aşezat ca într-un film suprarealist, un pian, un pian cu coadă şi capacul deschis ca
pentru concert, la care zdrăngănea o fetiţă de 4-5 ani desculţă şi murdară în jurul gurii şi pe
degete de sucul fructelor mâncate.
– Luaţi loc, vă rog, până aduc să ciocnim ceva, ne-a îndemnat gazda cu un aer subaltern
contrazis doar de privirea ciudat de atentă, încercând parcă să-şi ţină în frâu duritatea.
Ne-am aşezat şi am privit în jur. Din interior încercuirea semăna mai mult cu zidurile
unei cetăţi decât cu un gard, în orice caz privirea nu avea cum să treacă dincolo de înălţimea
ei, ceea ce dădea, în pofida imensului spaţiu al curţii, senzaţia de claustrare. De altfel, văzută
din interior, curtea părea mai puţin a unei ferme şi mai mult a unui depozit de materiale de
construcţii. Printre vechile barăci şi grajduri lăsate în paragină, erau stivuite ordonat
vagoanele de tablă galvanizată, careuri de cărămizi noi, de un roşu aproape artificial, mii de
ţigle emailate în culori tari, mormane de ţevi, suluri de carton asaltat, enorme cantităţi de
scânduri clădite una peste alta, ca nişte munţi pătraţi mirosind a răşină.
Gazda noastră s-a întors purtând o tavă mare încărcată de sticle, pahare, cuburi de
gheaţă, caserole cu snacks-uri. Sticlele aveau etichete faimoase, cuburile de gheaţă păreau
scoase din frapiera unui bar de lux şi totul avea aerul – pe jumătate ridicol, pe jumătate
neliniştitor – al unei scene de film pe care îl mai văzusem cândva.
– N-am vrut să vă deranjăm, i-am spus, simţind cum ne cufundăm tot mai mult în
absurd, venisem doar să vă întrebăm dacă nu cumva...
– Cum puteţi să spuneţi aşa ceva, este o onoare pentru mine. Nu mi se întâmplă în
fiecare zi să am oaspeţi de talia Dumneavoastră, m-a întrerupt, privindu-mă într-un fel care nu
eram sigură că nu adăuga un contrapunct ironic vorbelor. Noroc, a adăugat, ridicând paharul,
îmi pare bine de cunoştinţă, chiar dacă vă ştiu de mult. Presupun că Dvs. pe mine, nu. Sunt
fostul şef adjunct al Securităţii din judeţ. Noroc! Şi a ciocnit cu fiecare dintre noi, ca şi cum ar
fi vrut să ne ofere un scurt timp de gândire înaintea următoarei replici.
L-am privit pe cel care ne adusese, dându-mi seama că nu ştim cum îl cheamă, după
cum nu ştiam nici numele celui cu care tocmai ciocnisem. Privirea mea a întâlnit-o pe cea a
lui Romi, apoi amândouă au coborât grăbite în podea. Nu era nimic de adăugat.
– Îmi pare rău dacă v-am şocat, a spus tot el când şi-a dat seama că noi nu avem de gând
să spunem nimic.
– Vă admiram împrejmuirea, mă hotărâi eu să schimb planul discuţiei. N-am mai văzut
un lemn atât de frumos, de sănătos. Unde l-aţi găsit? Noi am căutat, fără rezultat, o jumătate
de scândură să reparăm un gard...
– Lemnul l-am primit de la colegii din Bucovina, mi-a răspuns el serios, după ce îmi
aruncase o privire să vadă dacă nu-mi bat joc. Genul ăsta de probleme nu există pentru noi,
pentru că suntem legaţi unii de alţii şi nu există domeniu în care să nu găseşti un coleg gata să
te ajute. Eram în toată ţara şi suntem în toată ţara, chiar dacă acum am trecut în economie, ne-
am reprofilat. Chiar dacă instituţia nu mai există, a rămas reţeaua, care continuă să fie
funcţională.
Şi pentru că noi nu mai spuneam nimic, a adăugat:
– Cine şi-ar putea închipui că o asemenea instituţie, cu o asemenea putere, poate să
dispară pur şi simplu, fără să fie înfrântă? Dar de cine ar fi putut fi? Este prea mult chiar şi
faptul că acceptă să se vorbească rău de ea. Ceea ce contează este puterea asupra celorlalţi,
chiar dacă formele pe care e obligată să le ia se schimbă. Să nu credeţi că mi-a fost uşor să mă
reprofilez...

45
 Ne-am uitat unul la altul înspăimântaţi şi Romi a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să
se ridice şi să plece. Dar n-a putut să se ridice din fotoliu, pentru că discursul continua.
– În plus, am fost obligat să mă instalez aici ca să fiu aproape de Jilava, unde în primele
luni a fost închis chiar Generalul, am mers în fiecare zi să-i ducem mâncare împreună cu soţia
mea, care-i gătea ce-i plăcea lui şi ce regim avea nevoie. Şi de fiecare dată aş fi vrut să-l întreb
de ce atunci, în 22, când ne strânsese pe toţi în subsolurile CC-ului, a ordonat predarea
armelor, dar n-am îndrăznit niciodată şi cred că nici nu s-ar fi cuvenit, pentru că el ştia ce face
şi atunci, şi acum, şi la închisoare a stat liniştit, că ştia că nu o să i se întâmple nimic, şi a
gândit bine şi a aranjat totul. Şi îngrăditura asta de mai bine de un kilometru şi înaltă de trei
metri e făcută cu cap, ca o tabără, să poată fi la o adică folosită pentru exerciţii, fără să-şi bage
nasul altcineva.
– Şi pianul? am întrebat eu aproape fără să vreau, pentru că fetiţa care, în mod ciudat, nu
se plictisise de apăsarea clapelor, reuşise câteva acorduri care păreau să aibă un sens.
– Nu, pianul l-am cumpărat eu, că neamul nostru e bun pentru muzică şi mie mi-ar fi
plăcut să am unul când eram mic.
M-am ridicat hotărâtă, ca şi cum aş fi descoperit deodată că s-a spus tot ce era de spus şi
că situaţia absurdă în care fusesem conduşi trebuia să aibă un sfârşit. S-au ridicat şi ceilalţi.
Cel ce ne adusese avea un aer indiferent, ca şi cum nu ar fi auzit nimic sau ca şi cum nu ar fi
auzit nimic nou.
– Vai, dar cum o să plecaţi aşa repede. Nici nu v-aţi atins de pahare.
– Sunt şofer, rosti Romi primele cuvinte de când intrasem.
– Dar nici nu v-am dat tabla după care aţi venit!
Nu apucasem să spunem nimic despre tablă. L-am privit şi am avut pentru prima oară
senzaţia că se amuză discret de piesa pe care o interpretează. Piesă în care nu aveam vreun rol,
dovadă că nu-i ştiam replicile, dar care era montată, în mod evident, pentru noi.
Omul care deschisese pentru prima oară poarta a apărut ca şi când ar fi aşteptat
după uşă, cu o bucată de tablă învelită într-un ziar. Am vrut să plătim, dar a refuzat:
– Cum o să vă iau bani, când eu n-am dat bani pe ea?
Mi-am adus aminte că era vorba de trei vagoane. Am spus mulţumesc, scoţând cu greu
sunetele, ca şi cum ar fi fost spini, şi am pornit-o spre poartă. Pachetul învelit în ziar îl luase
însoţitorul nostru, ca şi cum asta ar fi intrat în obligaţia sa. Cel pe care îl vizitasem ne-a
condus până la poartă aproape vesel, deodată destins, uşurat că şi-a dus la bun sfârşit
misiunea.
– La revedere, ne-a spus înainte de a închide poarta. Sper să mai reveniţi.
N-am întors capul, dar am simţit că râde.
După ce a pornit maşina, Romi l-a întrebat pe însoţitorul nostru cum se numeşte cel pe
care tocmai îl vizitasem.
– N-am ştiut niciodată, răspunse acesta fără să clipească.
Restul drumului am tăcut toţi trei.
Umilinţa se transformase într-o mare oboseală, în voia căreia ştiam că nu-mi pot permite
să mă las înainte de a înţelege. Fusesem, fără îndoială, prada, jignitor de uşoară, a unei
manipulări cu bătaie lungă. Dar îmi era greu să hotărăsc cât fusese întâmplare şi cât plan
urmărit savant în ceea ce tocmai trăisem. Îmi era greu să admit că tânărul serviabil care se
oferise să ne conducă la deţinătorul tablei de care aveam nevoie avusese sarcina să ne
introducă în ceea ce a funcţionat ca o cursă, pentru simplul motiv că nu avea de unde să ştie
că ne vom întâlni şi vom avea nevoie de tablă. Şi totuşi, era evident nu numai că vizita noastră
fusese anunţată, dar şi că eram aşteptaţi cu trataţia şi discursul pregătite cu grijă. Pentru că îmi
dădeam seama tot mai mult, totul se petrecuse ca şi cum am fi fost duşi acolo ca să vedem şi
ca să ascultăm ceea ce trebuia să ni se arate şi să ni se spună. Şi înainte de a mă întreba (şi să
încerc să-mi răspund) de ce trebuia să vedem şi să auzim ceea ce văzusem şi auzisem, nu

46
puteam să nu mă întreb cum de reuşiseră cu atâta uşurinţă să ne manevreze ca pe nişte copii,
aducându-ne în mijlocul scenei pe care urma să se desfăşoare spectacolul ce ne era destinat şi,
mai ales, cât de mare trebuie să fi fost dispreţul lor pentru tipul nostru de inteligenţă, ca să-şi
închipuie că mesajele pe care ni le vor transmite cu atâta neruşinare îşi vor atinge scopul.
Se prezentase fără să i-o ceară nimeni şi ţinuse discursul despre reprofilare fără să-l fi
întrebat cineva. Ceea ce, mai mult decât o răbufnire de orgoliu, era o demonstraţie de forţă.
Iar scopul întregii poveşti putea fi – era, cu siguranţă – acela de a ne împiedica să ne îndoim
de această forţă. Şi deci de a ne gândi bine înainte de a încerca să i ne opunem.
L-am lăsat pe cel ce ne însoţise în locul de unde îl luasem în urmă cu câteva ore,
mulţumindu-i – pentru cazul, puţin probabil, că îl bănuiam pe nedrept –, apoi am plecat spre
casă.
– Au vrut să ne înspăimânte, spuse Romi în timp ce pornea maşina, rezumând concluzia
unică la care ajunsesem fiecare separat. Să sperăm că nu vor reuşi.
– Mă întreb dacă acest personaj este proprietarul domeniului pe care ni l-a arătat sau
doar reprezentantul reţelei care deţine totul, am gândit eu cu voce tare.
– Cred că e aproape acelaşi lucru. Chiar dacă el este proprietarul, şi sunt convins că este,
asta făcând parte chiar din „reprofilare“, averea lui, realizată cu ajutorul reţelei, funcţionează
ca o parte a forţei economice a acesteia.
Şi – pentru că voiam să mai spun ceva – mi-a pus degetul pe buze: Principalul este să nu
uităm că, pe cât ne vom gândi mai mult la toate astea, pe atât spectacolul pe care ni l-a
prezentat îşi va fi atins scopul. La urma urmei, am ştiut întotdeauna că o parte a puterii
Securităţii era convingerea victimelor ei că este atotputernică.
Acasă ne aştepta meşterul cu care mai lucrasem şi care aflase că l-am căutat. S-a urcat
pe casă şi ne-a spus că trebuie schimbate doar câteva ţigle care crăpaseră, nu era nevoie de
nici un fel de tablă.

47
 Solidar, solitar

Solidar şi solitar nu mi se par termeni antonimi. Poţi fi singuratic şi, în acelaşi timp,
solidar cu cei din jurul tău şi poţi fi sociabil şi, în acelaşi timp, un element dizolvant al
mediului pe care îl locuieşti. Câţi „băieţi simpatici“ nu descoperim astăzi în dosarele CNSAS,
muncind din greu la „spargerea anturajului“ câte unui solitar care trebuia pedepsit pentru că se
solidariza cu suferinţele celorlalţi. De altfel, în definiţia scriitorului intră aproape obligatoriu
ambii termeni, singurătatea – şi chiar izolarea – fiind o condiţie fizică a scrisului, după cum
exprimarea suferinţei colective, deci solidarizarea implicită cu ea, o condiţie morală a
acestuia.
Antonimele solidarităţii sunt, pe de o parte, suspiciunea, pe de altă parte, indiferenţa.
Este ciudat, pentru că cele două noţiuni sunt extrem de diferite, aproape opuse: suspiciunea
presupune obsesia celuilalt, indiferenţa este ignorarea lui. Şi totuşi, după ce aproape 50 de ani
solidaritatea ne-a fost dizolvată cu spaimă în suspiciune, în următorii 20 de ani, faptul că nu
ne mai pasă unul de altul şi, de fapt, nici de noi înşine, s-a dovedit un anticoagulant la fel de
eficient.

Una dintre obsesiile mele de dinainte de '89 a fost aceea că, atâta vreme cât solidaritatea
era imposibilă (şi era imposibilă, din moment ce exista chiar o hotărâre prin care o întrunire
de mai mult de trei persoane era interzisă), nici libertatea nu avea o adevărată valoare de
întrebuinţare. În condiţiile în care un protest, oricât de impresionant, nu putea fi nici măcar
aflat, deci cu atât mai puţin susţinut, de ceilalţi, singura lui consecinţă, şi chiar singurul sens,
devenea represiunea. Eşecul lui Radu Filipescu – destul de eroic şi destul de realist pentru a
nu cere celorlalţi, prin manifestele pe care le răspândea, decât să treacă, în semn de protest,
într-o anumită zi şi oră printr-o anumită piaţă – spune totul în această privinţă. El a fost prins
şi condamnat la 10 ani, în piaţă nu a fost nimeni. Îmi anintesc cum, în numeroasele nopţi de
insomnie din '88-'89, făceam scenarii care, desfăşurându-se logic, sfârşeau prin a fi părăsite
înainte de a deveni realitate, din lipsă de rost. Îmi imaginam, de exemplu, drumul pentru a
ajunge – şi a arunca de acolo manifeste – pe unul dintre blocurile din Piaţa Palatului şi nu
puteam să mă opresc să-mi închipui în continuare manifestele zburând prin aer, ajungând pe
asfalt şi călcate în picioare de trecătorii, deodată suspect de grăbiţi, dintre care nici unul nu
îndrăznea să se aplece şi să citească.

Concluzia că, în lipsa solidarităţii, nimic nu putuse funcţiona a creat imediat după
exaltarea din decembrie, revelaţia că libertăţii primite trebuie să îi adăugăm solidaritatea, dacă
vrem să construim ceva prin ea. Piaţa Universităţii a fost concretizarea acestei certitudini. Îmi
amintesc că acolo, în balcon, în primul discurs pe care l-am ţinut în viaţa mea, am spus o
propoziţie care avea să fie mult repetată, fără să reuşească să treacă vreodată pragul existenţial
dintre iluzie şi realitate. Propoziţia era „Solidaritatea este superlativul libertăţii“. Un
superlativ care, cu cât a trecut timpul, cu atât pare mai de neatins.

48
 Dilemă

Faptul că utopiile s-au dovedit criminale, de la revoluţia franceză la cea rusă, nu este un
argument nici că lumea nu trebuie schimbată, nici că ea e bună aşa cum e, ci doar că problema
este a calităţii celor care pot să facă asta. Întrebarea esenţială ar fi dacă cei cumsecade sunt
întotdeauna supuşi, iar cei răzvrătiţi întotdeauna violenţi şi dacă este fatal ca, în ultimă
instanţă, violenţa să scape întotdeauna de sub controlul bunelor intenţii. Revoluţia americană,
persoana lui Jefferson în primul rând, dovedesc că nu e o fatalitate. Că a existat şi în realitate,
nu numai în teorie, posibilitatea existenţei unor persoane dezinteresate şi profund oneste,
capabile să gândească o lume nouă.
Am trăit această dilemă în 1996 când priveam fascinată şi cu egală atenţie structurile de
putere împotriva cărora luptasem şi pe noii veniţi, nevolnici şi mult mai puţin răi, doar pentru
că mai puţin vitali. Şi totuşi, asta nu însemna că nu avusesem dreptate, că acele structuri nu
trebuiau schimbate, ci doar că nu fusesem în stare să găsesc pe cei destul de oneşti,
dezinteresaţi şi puternici, pentru ca să le schimbe. Nu utopia era de vină, ci realitatea.

49
 O întâmplare

Nota Direcţiei Generale a Presei referitoare la respingerea celui de al doilea volum al

meu, „Călcâiul vulnerabil“, – notă publicată de Marin Radu Mocanu în 2002, într-o culegere
de documente despre cenzură intitulată chiar „Cenzura comunistă“ – n-o cunoscusem în
epocă decât prin urmări – cum era şi firesc, fiind vorba de un document secret – şi trebuie să
mărturisesc că, fără umbra de îndoială aruncată asupra ei într-o recenzie răutăcioasă, nu mi-ar
fi reţinut prea mult atenţia. „... Cenzorul scrie că volumul «Călcâiul vulnerabil» de Ana
Blandiana nu poate primi bun de tipar. Nota este din 10 mai 1966. Volumul Anei Blandiana a
apărut, totuşi, în acelaşi an, 1966...“ este fraza care m-a făcut să-mi amintesc, dintre
nenumăratele episoade, dramatice sau numai exasperante, ale relaţiilor textelor mele cu
cenzura, pe acesta.
Predasem de mai bine de un an volumul Editurii pentru Literatură, aceeaşi care îmi
publicase în 1964, în colecţia Luceafărul (unde mai debutaseră Nichita Stănescu, Cezar
Baltag, Ilie Constantin), volumul de debut. Trecusem de stadiul diferitelor discuţii, pe care nu
le mai ţin minte, îmi amintesc doar încăpăţânarea mea de a nu schimba şi spaima că s-ar putea
repeta situaţia primului volum, care în forma tipărită ajunsese – nu numai prin tăieturi, ci şi
prin adăugiri – să semene destul de puţin cu ceea ce fusese iniţial şi de care, în pofida bunei
primiri critice, nu eram deloc mândră. Aceasta era situaţia când am fost anunţată, la Cluj, unde
locuiam, că sunt chemată la directorul editurii, ceea ce nu prevestea nimic bun. Şi într-adevăr
când, după o noapte de călătorie, am ajuns în Bd. Ana Ipătescu şi directorul editurii, Ion
Bănuţă, m-a primit cu bunăvoinţă, într-un fel prevenitor, ca şi cum aş fi fost bolnavă de o
boală pe care n-o cunoşteam, el mi-a spus că-i pare bine că ne cunoaştem, pentru că se bucură
să cunoască tineri talentaţi, că eu sunt cu siguranţă unul dintre ei şi că nu trebuie să-mi pierd
curajul şi să renunţ la scris, chiar dacă această carte nu va putea să apară. De ce? am reuşit eu
să îngaim, trecută prea repede de la laudele la care nu mă aşteptasem la catastrofa pe care n-o
prevăzusem atât de totală. Iar el mi-a explicat cu evidentă părere de rău şi aproape părinteşte
că volumul meu este prea trist şi prea lipsit de optimism ca să poată fi tipărit în forma în care
este. În timp ce vorbea privea o hârtie, care trebuie să fi fost Nota Direcţiei Presei tipărită
acum, şi citea din ea titluri incriminate şi argumente justificative. Acum, când o citesc eu
însămi, dincolo de sentinţa finală, mă frapează mai curând aerul de recenzie literară al
documentului. „În câteva poezii ale plachetei aceste sentimente şi idei se transformă într-un
adevărat strigăt de revoltă. Protestul vehement al poetei împotriva conformismului şi
compromisurilor celor mulţi, împotriva celor care tac, acceptă şi le e frică, deşi dau impresia
mulţumirii, este însoţit de sentimentul mândriei rănite, al neputinţei, al durerii“ se spune, de
exemplu, la un moment dat şi, deşi nesemnat, se vede că textul incriminator este scris de un
profesionist, dar un profesionist care foloseşte argumentele pe dos. Atunci, frazele pe care
directorul editurii mi le citea destul de stânjenit nu făceau decât să mă cufunde în confuzie,
neînţelegând dacă este vorba de o continuare a laudelor sau de un argument al respingerii. În
cele din urmă, întinzându-mi dosarul cu poeme, Ion Bănuţă mi-a spus că şapte dintre ele (şi
mi le-a arătat însemnate în sumar) nu pot să apară sub nici un motiv, restul putând fi salvat
printr-o prefaţă explicativă, care să-i scuze tristeţea. Era evident un semn de bunăvoinţă şi
numai de mine depindea dacă îmi voi masacra volumul sau voi hotărî că n-o să existe.
Am ieşit în holul somptuos şi întunecat, cu pereţii acoperiţi de lambriuri şi m-am aşezat
pe o banchetă într-un colţ, cu dosarul pe genunchi. Mai aveam multe ore până la trenul de
Cluj, nu cunoşteam pe nimeni şi nu eram în stare să hotărăsc ce ar fi trebuit să fac. M-am
apucat să răsfoiesc volumul plin de ştersături şi adnotări, rod al unor discuţii mai vechi.
Poeziile respinse (7 din 23) erau cele mai bune din carte. Cred că am început să plâng.
– Ce faci aici, fetiţo? Ce-ai păţit? De ce plângi? Cum te cheamă?

50
 Cea care punea întrebările era o tânără blondă, ciudat de familiară şi de autoritară în
acelaşi timp. I-am răspuns înainte chiar de a şti cine este. Era redactor la secţia de proză şi o
chema Georgeta Dimisianu. Mi-a luat volumul şi l-a deschis la sumar. Titlurile incriminate
erau însemnate cu câte un X.
– Să vedem ce se poate face, a spus ea oarecum impersonal şi, fără să mă întrebe, le-a
tăiat cu câte o linie hotărâtă.
– Nu! am încercat să o opresc. Nu vreau să renunţ!
– Dar cine îţi cere să renunţi? Şi mi-a explicat calm, aproape didactic, că vom muta
poeziile în alte locuri ale sumarului, plin oricum de corecturi. Nimeni nu va mai cerceta restul,
toţi vor verifica doar dacă au fost tăiate cele respinse. Cui i-ar putea da prin minte că am
îndrăznit să facem aşa ceva? Una dintre poezii, „Cântec de gestă“ (care începea cu strofa
„Toţi câinii din ţară erau credincioşi, / Ei muşcau numai pe duşmanii stăpânilor, / Îşi purtau
lanţul cu eleganţă ca pe-n colier / Soţiile lor mereu discutau ce lanţ o să se poarte la anul“), a
fost totuşi lăsată deoparte, pentru a nu întinde prea mult coarda norocului.
După care m-a pus să renumerotez potrivit noii aranjări întregul volum, explicându-mi
că am avut mare noroc că m-a chemat chiar directorul, care este un om foarte cumsecade şi
fost muncitor la Griviţa pe deasupra, deci n-are de ce să-i fie frică şi nici nu-l bănuieşte şi nu-l
verifică nimeni. Dacă nimeream peste unul mai mic şi mai cu bube în cap ar fi fost mai
complicat.
Numerotasem paginile cu un sentiment de irealitate. Nu era posibil să fie totul atât de
simplu, să nu trebuiască decât să ai curajul să rişti şi mai ales să nu-ţi imaginezi că ceilalţi
sunt infailibili. Când am terminat, Geta Dimisianu m-a luat de mână şi m-a dus din nou la Ion
Bănuţă.
– Stătea şi plângea în hol, îi spuse ea amuzată, ca şi cum eu n-aş fi fost acolo şi-ar fi
vorbit numai ei, ca între adulţi. Am convins-o să accepte scoaterea poeziilor respinse şi în
două zile ne trimite şi prefaţa.
Apoi au început să vorbească despre ultima lui carte de versuri. Totul părea în regulă şi
totul era absurd.
„Cred că singura definiţie a poeziei care nu m-a jignit, care nu m-a travestit vulgar în
clovn sau colombină, care m-a liniştit, împăcându-mă cu mine, a fost fraza lui Carl Sandburg
«Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare». Am
perceput aceste cuvinte ca pe un enunţ aproape calmant al fatalităţii, ca pe un act de
recunoştinţă semnat de poet destinului său“ începea „Prefaţa“ pe care am trimis-o peste două
zile şi care, graţie bunăvoinţei d-nei Tanţa Vulcănescu de la tehnoredacţie, a fost pusă pe
clapele copertei pentru a apărea mai puţin ciudată. Şi, incredibil dar adevărat, cartea a apărut,
fără ca cineva să observe ceva. (Acum, când am ajuns să cunosc post-factum mai bine
mecanismele cenzurii, faptul mi se pare şi mai incredibil decât atunci. Singura explicaţie
logică – în măsura în care putea să existe o logică a absurdului – ar putea fi că garanţia
poziţiei politice a directorului editurii era mai importantă decât regulile. Ceea ce dovedeşte
încă o dată în ce măsură sistemul represiv, oricât de organizat şi de infailibil părea, era unul
profund subiectiv, deci vulnerabil.)
Dar, considerând, probabil, că exagerase, norocul a ţinut să adauge întregii întâmplări un
post-scriptum. Printre cronicile literare apărute s-a numărat şi – nesperată onoare pentru un
începător ca mine – una semnată de Cornel Regman în „Gazeta literară“. Iar în această
cronică C. Regman cita versuri din mai multe dintre titlurile interzise, iar pe una o transcria în
întregime. N-am ştiut niciodată dacă cineva de la Direcţia Presei a făcut descoperirea, şi i-a
reproşat, sau Ion Bănuţă a citit pur şi simplu din întâmplare cronica. Înclin spre cea de-a doua
posibilitate. Am fost din nou chemată la el. M-a privit intrând şi, un timp ce mi s-a părut
enorm, s-a uitat cu tristeţe la mine fără să spună nimic. Apoi s-a ridicat greoi, bătrâneşte, s-a
apropiat ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva în secret şi mi-a spus într-adevăr, oarecum

51
confidenţial, aproape în şoaptă: „Eu am avut încredere şi dumneata ţi-ai bătut joc de mine...“
Dar în tonul lui nu era supărare, ci doar o tristeţe, care depăşea întâmplarea şi momentul, greu
de privit.
– Vă rog să mă iertaţi, am rostit tulburată şi cu capul în pământ. Îmi pare foarte rău. Şi
am adăugat: vă mulţumesc pentru carte.
Iar el mi-a răspuns:
– Să nu-ţi pară rău.
Paradoxal, concluzia acestei amintiri cu happy-end nu este optimistă. Ceea ce au făcut
atunci pentru mine Geta Dimisianu şi Ion Bănuţă dovedeşte că, şi atunci, cu îndrăzneală şi
curaj se putea face. Dar faptul că întreaga poveste pare neverosimilă şi oarecum absurdă
dovedeşte cât de rar se petreceau asemenea întâmplări care, la urma urmei, depindeau într-o
măsură mai mare decât credeam decaracterul fiecăruia.
Ceea ce am povestit nu vrea să spună că cenzura era mai puţin sinistră decât era, ci doar
că fiecare carte avea destinul ei format din imponderabile şi întâmplări aleatorii. Şi nu de
puţine ori Dumnezeu intervenea când nu mai părea să fie nimic de sperat. Literatura română
contemporană nu este „un produs al cenzurii“, cum susţinea cu suficienţă cineva, ci mai
curând un rezultat al rezistenţei la cenzură.
Aş vrea să revin din această întoarcere în timp, oprindu-mă la o scenă petrecută mult
mai târziu, prin 1985 sau ‘86, într-o alimentară. A fost ultima oară când l-am văzut pe Ion
Bănuţă. Era iarnă, perioada maximei penurii, perioada tichetelor de ulei şi de zahăr şi a
nesfârşitelor cozi „fără locomotivă“, adică la care oamenii se aşezau să aştepte fără să ştie
când şi ce se va da. Alimentarele deveniseră un fel de altare ale foamei şi umilinţei, care
trebuiau vizitate zilnic. Una dintre ele se afla pe strada Brezoianu, în spatele unui bloc din
Piaţa Palatului, şi, pentru că era mai spaţioasă decât altele, devenise celebră pentru lungimea
şi complicaţia cozilor ei care, formate la diverse raioane, se încrucişau, se împleteau, se
confundau, ceea ce dădea naştere, în înghesuiala, vacarmul şi tensiunea generală, la frecvente
scandaluri şi chiar bătăi. De cum am intrat am simţit însă că se întâmplă ceva neobişnuit.
Oamenii păreau că încremeniseră, mulţimea nu mai era străbătută de acele valuri pe care
presiunile celor ce voiau să înainteze mai repede le formau, iar în liniştea incredibilă care
domina hala ticsită de oameni strânşi unii într-alţii nu se auzea decât o singură voce. La
început n-am înţeles ce spune şi nu aveam cum să-mi dau seama cine dintre sutele de
persoane înghesuite vorbeşte. Am încercat să mă apropii de locul din care venea vocea şi, spre
surprinderea mea, am fost lăsată să trec, ca şi cum oamenii ar fi fost uşuraţi că altcineva
împarte cu ei răspunderea de a asculta.
– Ar trebui să vă cer iertare tuturor – spunea vocea pe care acum o auzeam clar – pentru
că trăim ce trăim, pentru că stăm aici presaţi ca nişte sardele cu speranţa că ni se va arunca o
bucată de carne sau de brânză. Ar trebui să vă cer iertare pentru că eu am fost printre cei care
au contribuit la ce se întâmplă acum. Eu am luptat să ajungem aici. Eu am fost comunist din
ilegalitate. Eu şi cei ca mine suntem vinovaţi că am adus comunismul.
În mod evident, ascultătorii erau din ce în ce mai speriaţi de ce aud şi, într-un mod care
ar fi putut fi comic dacă n-ar fi fost sordid, erau pradă unei lupte între frica de a asculta şi
plecarea care i-ar fi făcut să-şi piardă locul la coadă. Am continuat să înaintez şi în curând am
ajuns într-un mic spaţiu al nesolidarizării, în mijlocul căruia stătea bărbatul care striga. Era
Ion Bănuţă. Nu părea cuprins de o criză de nervi, ci doar de una de exasperare. Nu-l mai
văzusem de mulţi ani (prin ‘69 fusese mutat disciplinar la o revistă pentru ţărani) şi era mult
mai bătrân decât îl ţineam minte. Nu avea aerul că mă recunoaşte, de aceea m-am apropiat de
el, i-am spus cum mă cheamă şi i-am luat braţul conducându-l spre ieşire. Ni se făcuse un fel
de culoar de pe marginea căruia spectatorii ne priveau uşuraţi, bucuroşi să se întoarcă la grijile
întrerupte ale cozii. Afară era lunecuş, umed şi frig. L-am întrebat dacă nu vrea să-l conduc
până acasă şi mi-a spus că locuieşte într-unul din blocurile din jur. Înainte de-a ne despărţi am

52
vrut să-i mulţumesc pentru cartea pe care i-o datorasem cu două decenii în urmă. Mi-a zâmbit
fără să-şi amintească. Era evident că întâmplarea nu fusese în viaţa lui una neobişnuită.

53
 Spaima de a fi premiant

Dacă mă gândesc bine, cred că i-am înţeles întotdeauna pe cei care mă antipatizau. Şi
asta nu numai pentru că am fost întotdeauna obişnuită să mă pun în situaţia celuilalt, ci pur şi
simplu pentru că înţelegeam cum situaţia mea de personaj de cele mai multe ori pozitiv
ajungea în cele din urmă să exaspereze. Cred că primele noţiuni ale acestui mecanism
psihologic le-am primit foarte devreme, să tot fi avut 9-10 ani, de la Tata. Era un preot special
care – atunci când religia fusese scoasă din programele şcolare – organizase cursuri de religie
în biserică. Îmi amintesc cum, duminica, după încheierea liturghiei, în timp ce Tata stătea de
vorbă cu enoriaşii, noi strângeam scaunele din biserică şi le aranjam într-un cerc, aşezându-ne
cuminţi şi aşteptând să înceapă lecţia. Ştiu şi acum anii principalelor sinoade ecumenice şi
importanţa celui de la Niceea, învăţate atunci, ca şi motivele rupturii bisericii răsăritene de cea
apuseană. De fiecare dată eram chestionaţi, ca la şcoală, asupra lecţiei trecute, deşi nu ni se
puneau note, dar la sfârşitul anului primeam premii. În anul acela, deşi nu atinsesem limita de
vârstă, fusesem trecută în grupa mare şi eram foarte mândră că, fiind cea mai mică, eram
totuşi cea mai bună, ştiam să răspund la toate întrebările şi puneam eu însămi întrebări care,
îmi dădeam seama, îl făceau pe Tata să fie mândru de mine. De aceea faptul că la sfârşitul
anului nu am luat premiul întâi, nici al doilea, ci doar una dintre menţiuni, a fost de natură să-
mi clatine sistemul de valori. Mă simţeam profund nedreptăţită şi mi se părea de neînchipuit şi
de neînţeles că autorul nedreptăţii era chiar Tata. Ţin minte cum am izbucnit în plâns şi cum
mai plângeam încă în drumul spre casă, cu mâna în mâna Tatei, mult mai caldă decât a mea,
în timp ce Tata îmi spunea nu numai că ştie că eu eram cea mai bună, dar şi de ce era
imposibil să îmi dea mie premiul întâi: pentru simplul motiv că eram fiica lui nu putea să
transforme orele de religie într-o chestiune de familie. De altfel, îmi explica, a fi mereu
premiantul întâi nu e recomandabil şi poate chiar să devină periculos, pentru că în felul acesta
ieşi din rândul colegilor tăi, care nu te mai consideră de-a lor şi rămâi singură în frunte, iar a fi
singură este infinit mai rău decât a nu avea premiul întâi. De altfel, premiile nu au fost făcute
pentru cei ca tine, pentru care recompensa învăţatului este chiar bucuria de a şti, ci pentru cei
care trebuie stimulaţi ca să iubească învăţătura. De aceea faptul că ai plâns pentru că n-ai luat
premiul întâi a fost în acelaşi timp o jignire faţă de tine însăţi şi faţă de ceilalţi.
– Dar n-am spus de ce plâng, am încercat eu să mă apăr.
– Dacă n-ai spus înseamnă că îţi dădeai şi tu seama că e ruşinos că plângi, a încheiat el
discuţia.
Nu ştiu dacă am înţeles atunci tot ce mi-a spus, dar e sigur că am ţinut minte şi că, cel
puţin subliminal, ideea pericolului de a fi mereu premiant întâi mi-a rămas. Dovadă faptul că,
numai câţiva ani mai târziu, când am ajuns – printr-o întâmplare mai curând amuzantă – în
centrul unui adevărat scandal şi în situaţia de a mi se scădea nota la purtare, nu numai că nu
m-am speriat, ci am avut un mic sentiment de triumf, ca şi cum pedeapsa ar fi fost un obiectiv
pe care, în sfârşit, l-aş fi atins.
Eram în clasa a VIII-a şi cum absenţele se puneau o singură dată pe zi, dimineaţa, iar
profesorii care se perindau pe parcursul zilei nu se mai oboseau să le verifice în catalog, fetele
care nu-şi făcuseră temele la o anumită materie se obişnuiseră să-şi petreacă ora respectivă
prin curte, cu grija de a nu fi zărite pe geamurile clasei sau ale cancelariei. Dar ceea ce putea
fi un joc plăcut cât era vremea caldă, odată cu venirea iernii devenise din ce în ce mai greu de
suportat. Şi atunci eu, care nu avusesem niciodată nevoie să recurg la sistem, dar voiam ca
toată lumea să se simtă bine, am avut ideea de a transforma imensul dulap care ocupa întregul
perete din fundul clasei într-un fel de adăpost de avarie, amenajat cât mai confortabil pentru
ca cei ce voiau să nu fie prezenţi la ascultarea lecţiei precedente să poată lua notiţe la predarea
lecţiei următoare. Ideea mea a entuziasmat clasa, cât ai bate din palme dulapul a fost dotat cu
perniţe şi pături aduse de acasă şi timp de mai multe luni totul s-a desfăşurat fără greş, ca un

54
joc în care se amestecau picant pozna ilicită, gluma inventivă, conştiinciozitatea liber
consimţită şi un fermecător sentiment de solidaritate care ne făcea să fim mândre de noi
înşine. Când ne-au prins, în dulap erau patru eleve care luau silitoare notiţe. Nu mai ţin minte
dacă eu am mărturisit sau altă fată că a fost ideea mea, dar dacă am fost eu era un semn de
mândrie, iar facă a fost altcineva era un semn de admiraţie. De altfel niciodată, în lungii mei
ani de premiantă întâi, nu am simţit admiraţia colegelor cu intensitatea de atunci. Şi cred că şi
profesorii, nevenindu-le să creadă că eu, premianta, am putut inventa aşa ceva, oscilau
amuzaţi între contrariere şi surpriza mai degrabă plăcută că, în mod evident, pedepsită,
devenisem mai simpatică. Dovada că şi ei se plictisiseră de şirul de note de 10 pe care mi le
dădeau şi pentru care mă simţeam aproape vinovată.
Aşa cum mai târziu – în cadrul unei generaţii literare fascinată de propria ei boemă şi
având orgoliul performanţelor bahice – aveam să mă simt mereu vinovată de incapacitatea
mea de integrare, de faptul că nu-mi făcea plăcere să beau, că nopţile pierdute la Casa
Scriitorilor mi se păreau o formă de maculare unde se amestecau indigest orgolii şi invidii,
intrigi şi calomnii, ambiţii şi ranchiune, alcoolul reuşind să le dizolve, într-o pastă moale din
care se puteau modela succese şi cariere, trădări şi oportunisme. Această vinovăţie s-a
întâmplat să se transforme într-o mică laşitate şi ipocrizie, atunci când, din când în când,
făceam efortul să mimez integrarea, să încerc să-i conving că sunt asemenea lor, că nu trebuie
să mă excludă dintre ei, că nu trebuie să mă antipatizeze. Era o încercare de manipulare de
care eram conştientă şi de care îmi era ruşine, izvorând dintr-un fel de teamă produsă
întotdeauna de grupurile din care nu făceam parte şi pe care le simţeam – fără să-mi explic de
ce – ameninţătoare. Uneori reuşeam, alteori nu. Din păcate, însă, acestea nu erau singurele
situaţii în care mi-era teamă de colegi. Îmi amintesc, de exemplu, diverse întâlniri cu cititorii
în „săptămâna poeziei“, când grupuri mari de poeţi porneau prin ţară, prin şcoli, prin case de
cultură, la începutul lui octombrie. Începeau întotdeauna plăcut, ca un fel de plecări în vacanţă
cu clasa. Se făceau glume, se făceau farse, se discuta în tren despre ultimele traduceri apărute,
despre ultimele lecturi, spectacole, filme. Eram nu numai autori, ci şi public. Ne simţeam
tineri, ne simţeam egali. Dar apoi, după ce începeau lecturile publice, desfăşurate de regulă în
faţa unor săli pline, aplauzele inegale începeau să ne cliveze, să ne aşeze în categorii diferite,
să ne ierarhizeze. Şi odată cu asta simţeam cum aerul se schimba în jurul meu şi cum valul
fierbinte care urca dinspre sală se ciocnea mirat de atmosfera glacială care mă înconjura pe
scenă. Bucuria pe care ar fi trebuit să mi-o dăruiască sentimentul realei comunicări cu cei ce
mă citeau şi mă ascultau se stingea atinsă de gândul la colegii a căror aversiune creştea direct
proporţional cu spectacolul la care asistau. Iar când, la sfârşit, eram înconjurată şi aproape
sufocată de public, în timp ce colegii mei erau obligaţi să aştepte să se termine efuziunile
pentru că trebuia să mergem împreună la masă, nu puteam decât să mă pun în locul lor şi să
înţeleg perfect motivele antipatiei pe care o simţeam iradiind aproape material înspre mine.
Iar când, peste ani, prin implicarea în viaţa publică, cercul din jurul meu avea să crească
nemăsurat, atât antipatia lumii literare, cât şi înţelegerea mea aproape masochistă pentru
întregul mecanism psihologic au crescut la rândul lor.

De fapt, de unde şi de când ar trebui să încep să povestesc, oare, relaţiile mele cu lumea
literară, pentru a reuşi să înţeleg cum am ajuns la înstrăinarea de acum? Sentimentul pe care l-
am păstrat întotdeauna – oarecum în secret pentru că, mărturisit, n-ar fi făcut decât să producă
o logică uimire pe care m-aş fi jenat s-o combat – a fost acela că sunt, în pofida succesului şi
fără nici o legătură cu el, un outsider, un corp străin sau cel puţin diferit. La Cluj, pentru că cei
patru ani de interdicţie de semnătură şi de neintrare în facultate m-au plasat automat şi firesc
în afara cercurilor literare şi am rămas în afară chiar şi după ce am reînceput să public, e
adevărat că mai ales la Bucureşti. La Bucureşti, pentru că veneam din Ardeal, pentru că la
început nu cunoşteam pe nimeni şi lucram la o revistă studenţească, periferică lumii literare;

55
apoi, pentru că nu eram dotată în nici un fel pentru boema din care se croia liantul generaţiei
noastre; apoi, din cauza interdicţiilor şi a trenei lor de ecouri; şi, mult mai târziu, din cauza
implicării civice care m-a azvârlit pe pagina întâi a ziarelor, scoţându-mă din zona revistelor
literare.

Am reînceput să public în 1964, graţie lui George Ivaşcu, trecut prin închisoare el însuşi
sub acuzaţia de „crimă împotriva păcii“, eliberat – se povestea – în urma unei înalte
intervenţii şi numit redactor şef al revistei „Contemporanul“, care sub conducerea sa a devenit
în scurt timp cea mai importantă revistă de cultură. A fost iniţiativa lui Romi – pe care eu o
consideram nerealistă – de a-l căuta şi de a-i duce un teanc de poezii, spunându-i şi întreaga
poveste a interdicţiei mele. George Ivaşcu a răsfoit teancul fără să citească nici o poezie în
întregime şi i-a spus lui Romi că în numărul următor al „Contemporanului“ îmi vor apărea
două poezii. Întrevederea a durat câteva minute. Întors la Cluj, Romi mi-a povestit cu
amănunte totul şi mi-a spus că vom afla peste câteva zile dacă drumul lui la Bucureşti a avut
vreun rost. Eu eram convinsă că nu. Dar, incredibil, pe pagina a treia a următorului număr din
„Contemporanul“ au fost publicate două poeme semnate Ana Blandiana. Se împlineau patru
ani de când nu mai publicasem.
În această trecere în revistă a întâmplărilor, trăsăturilor de caracter, noroacelor,
persecuţiilor care m-au decupat din rândurile generaţiei mele, la capitolul câştiguri trebuie să
trec, paradoxal, şi această primă interdicţie, care a durat patru ani extrem de dificili, pentru că
nu puteam nici să intru la facultate şi eram la o vârstă la care – nefiind încă formată şi
neavând încă argumente ale propriei mele valori – excluderea din societate punea sub semnul
întrebării totul. Şi totuşi acest purgatoriu a fost compensat de faptul că, atunci când s-a
terminat şi am publicat prima carte, ea a fost primită cu o curiozitate şi un interes mult mai
mari decât în cazul debuturilor obişnuite, pentru simplul motiv că toate redacţiile au
descoperit pe coperta ei numele fetiţei asupra căreia li se atrăsese cu ani în urmă atenţia, ca
fiică a tatălui său. Poate că şi George Ivaşcu îmi ştia dinainte numele, în orice caz fără
intervenţia lui providenţială destinul meu nu ar fi demarat atunci. Scepticismul meu înfrânt
era cu atât mai uimit cu cât, ca şi în urmă cu patru ani, tata era închis, deci nimic nu se
schimbase între timp în situaţia mea. Ceea ce se schimbase era linia partidului, dar eu, spre
deosebire de George Ivaşcu, nu aveam de unde să ştiu că peste puţin timp vor fi eliberaţi toţi
deţinuţii politici şi – cum avea să-mi povestească tata – vor fi înălţate în mod solemn steaguri
albe pe fostele închisori.
De altfel, tot lui George Ivaşcu aveam să-i datorez în următorii ani faptul că am început
să scriu săptămânal în „Contemporanul“, iar atunci când, în 1974, „Contemporanul“ a fost
decapitat şi el a trecut la conducerea „României literare“, l-am urmat, continuând să scriu
regulat în următoarele aproape două decenii. Această prezenţă publicistică specială mi-a dat
posibilitatea şi chiar obligativitatea nu numai să spun ce gândesc, ci şi să gândesc lumea prin
care treceam. A fost, desigur, un noroc, dar şi încă un element de natură să mă singularizeze,
să mă scoată din rând. Nu mai era, însă, o marginalizare, era mai curând o aşezare sub lupă.
Nu m-am îndoit niciodată că atât interdicţia de după poemele din „Amfiteatru“, cât şi cea,
definitivă, din '88 surveniseră pe fondul urmăririi atente de-a lungul unor întregi decenii a
textelor care erau examinate, purecate, respinse, cenzurate, înlocuite cu altele ţinute în
portofoliul de rezervă de secretarii de redacţie şi totuşi rămase vii, deci periculoase. Atunci
când, după '85, au început să-mi fie copiate de mână poemele şi orice om cu care făceam
cunoştinţă îmi arăta discret buzunarul de la piept în care le ţinea, gestul nu era pentru mine
inedit: de cel puţin zece ani din acelaşi buzunar erau scoase tabletele din „România literară“
care reuşiseră să evadeze de sub imperiul cenzurii. De altfel, între interdicţiile şi rubricile
mele mai exista o legătură: ele, articolele, apărând în acelaşi loc al revistei, în aceeaşi zi a
fiecărei săptămâni, denunţau prin simpla lor dispariţie faptul că nu mai aveam dreptul să

56
public. Fără acest control strict, aflat la îndemâna cititorilor, interdicţia ar fi putut trece
neobservată, pierdută în anii scurşi în mod firesc între două cărţi.

Paradoxal pentru cineva care şi-a închinat atâţia ani reconstruirii memoriei colective,
sunt o fiinţă cu o memorie personală mai mult sau mai puţin aproximativă şi extrem de
capricioasă. Pot să uit lucruri oricât de importante sau de grave, dacă nu m-au tulburat în clipa
producerii lor, dar ţin minte în cele mai mici nuanţe câte o replică sau câte o privire aproape
neînsemnate, care au produs asupra mea un şoc, în funcţie de persoanele cărora le aparţineau
sau de fragilitatea psihică a momentului respectiv. Imi amintesc si azi momentul când mi s-a
spus că o poetă talentată – cu care nu mă cunoşteam prea bine şi nici nu ne simpatizam în mod
special, dar aveam impresia că ne respectăm, în interiorul aceloraşi valori – a exclamat aflând
că sunt din nou interzisă: „Aşa-i trebuie dacă a vrut să fie celebră“. Poate că n-am uitat
episodul şi pentru că, mai târziu, l-am găsit consemnat cu o anumită mirare – dacă acolo putea
fi vorba de sentimente – şi în Cartea Albă a Securităţii, dar mai ales pentru că nu l-am înţeles
– nici atunci şi nici acum – şi toată viaţa mea am fost dependentă de obsesia lucrurilor pe care
n-am fost în stare să le înţeleg.
Pe de altă parte, şi în cu totul alt sens, n-am uitat privirea şi vocea Gabrielei
Adameşteanu însoţind o frază pentru care – în pofida uimirii pe care mi-a produs-o – i-am fost
profund recunoscătoare în timp. Fraza era: „M-am plictisit să te văd pe podium“ şi avea să
reprezinte pentru mine un adevărat punct de referinţă şi ultimul argument al unor hotărâri
mereu amânate. A fost ca şi cum mi-ar fi smuls un bandaj de pe ochi, dezvăluindu-mi o
perspectivă pe care n-o bănuiam, dar care – odată descoperită – simplifica nebănuit lucrurile.
Trecuseră mai mult de 10 ani de când, de dimineaţa până seara, în numele Alianţei Civice sau
al PEN Clubului Român, organizam mitinguri, congrese, conferinţe de presă, reuniuni
internaţionale, publicam proteste, dădeam interviuri şi scriam proclamaţii, declaraţii, statute,
platforme-program şi replici, într-un vârtej aproape sinucigaş din care mi se părea că nu am
dreptul să dezertez, pentru simplul fapt că nu era nimeni dispus să-mi ia locul, să-şi dea
timpul şi să facă tot ce făceam, neretribuit, fără să câştige nimic, pândit de toate primejdiile,
atacat din toate părţile. Nici o singură clipă nu-mi trecuse prin minte că totul ar putea fi privit
şi altfel, că ceea ce pentru mine era o formă tot mai exasperantă de sacrificiu (pentru că era
evident că ceea ce făceam se opunea violent destinului meu de scriitor) ar putea fi considerat
un profit, chiar dacă numai în domeniul prestigiului. În toţi acei ani de activitate vehementă şi
adesea abrutizantă, m-am simţit, dimpotrivă, diminuată intelectual, ieşită de bunăvoie din
propria mea aură, ca într-o penitenţă. Nu mă gândisem la recunoştinţa cuiva, dar eram sigură
că meritam compasiunea tuturor. Fraza Gabrielei Adameşteanu m-a coborât cu picioarele pe
pământ. A fost argumentul de natură să-mi dizolve remuşcările şi şovăielile şi să mă întoarcă
la mine însămi, smulgându-mă din construcţia în care singură mă zidisem, fără să mă mai
întreb dacă, în urma mea, nu cumva zidul se va dărâma. Încercasem şi înainte, în numeroase
rânduri, să predau ştafeta, dar nimeni nu se arătase dispus să o preia. La Alianţă impusesem
chiar în statut rotarea din şase în şase luni a preşedinţiei între cei 5-6 vicepreşedinţi. Dar în
2001, respectiv în 2004, am forţat organizarea de alegeri speciale care mi-au îngăduit să
părăsesc conducerea Alianţei Civice şi a Pen Clubului, rămânând să continuu doar la
Memorialul Sighet o muncă pe care nu aveam cum să o las baltă.

Anul 1977 a fost pentru noi anul în care ne-au apărut fiecăruia câte două cărţi. „America
Ogarului Cenuşiu“ şi „Arta fără muză“ lui Romulus Rusan şi „Cele patru anotimpuri“ şi
„Somnul din somn“ mie. Toate patru fuseseră predate editurilor înainte de data de 4 martie. În
seara de 4 martie 1977 la ora 9 şi 22 de minute am pierdut deci totul, cu excepţia vieţilor
noastre şi a celor patru cărţi. Nu mi-a venit niciodată să mă întreb ce-ar fi fost dacă am fi
murit, pur şi simplu, aşa cum ar fi fost firesc – în blocul nostru muriseră 300 de persoane –,

57
dar m-am întrebat de nenumărate ori ce-ar fi fost dacă manuscrisele acestor cărţi n-ar fi fost
încă predate. Şi, în mod ciudat, salvarea cărţilor îmi apărea de fiecare dată mai miraculoasă
chiar decât salvarea noastră, în sensul că abia când realizam imensul noroc (ce nume vulgar
pentru o atât de înaltă protecţie!) se revelau şi complicatele stratageme prin care am fost
sustraşi morţii. Iar fiecare dintre aceste întâmplări devenea parte a unui plan gândit pentru noi
de Cineva de Sus, pe care nu puteam să nu-l recunoaştem ca pe un dar. Şi într-adevăr, tot ce
mi s-a întâmplat după 1977, binele ca şi răul, l-am privit ca pe un dar primit peste ceea ce ni
se cuvenea, un dar pentru care trebuie să fim, desigur, recunoscători, dar căruia, mai ales,
trebuie să încercăm să îi găsim sau să îi dăm un sens. Să înţelegem de ce am fost salvaţi şi să
trăim astfel încât să nu fi fost salvaţi în zadar.
Cu această jenant de patetică introducere – necesară nu numai pentru a prezenta cadrul,
dar şi, mai ales, pentru a putea înţelege starea de spirit în care s-au desfăşurat faptele – încerc
să relatez, îmi impun să relatez, şi o fac cu vizibil efort, o întâmplare care m-a umilit profund,
dovadă că nu am uitat-o după atâţia ani, şi care a reprezentat un punct de referinţă în lunga
istorie a ruperii mele de lumea literară.

Cu M. Z. ne cunoşteam puţin în perioada în care fusesem clujeni. Ne-am cunoscut mai

bine şi chiar ne-am împrietenit mult mai târziu, când noi eram de mult bucureşteni, iar el –
simţindu-se tot mai puţin acasă la Cluj – evada cât putea de des spre capitală şi ne vizita
adesea. Aşa s-a întâmplat şi într-una din serile de pe la începutul lui 1978, când a trecut pe la
noi spunându-ne că va sta mai multe zile în Bucureşti pentru că face parte din juriul premiilor
Uniunii pe 1977. Prin faptul că aveam amândoi cărţi publicate în anul respectiv, concuram
teoretic fiecare dintre noi. Mai mult chiar, concuram între noi, chiar dacă volumele aparţineau
unor genuri diferite, pentru că nimeni nu-şi putea imagina un palmares care să cuprindă doi
membri ai aceleiaşi familii. Asta era şi obsesia mea. Îmi era teamă că într-o asemenea situaţie
– extrem de probabilă –, aş putea fi preferată eu. Şi asta în condiţiile în care pentru Romi –
aflat încă în convalescenţă, cu braţul drept paralizat şi fără să existe nici o garanţie că minunea
de a-şi reveni complet se va produce – un asemenea succes ar fi fost mult mai important. Nu
fusesem niciodată prea sensibilă la premiile literare şi nici nu aveam prea multe iluzii legate
de obiectivitatea lor. Dar, tocmai pentru că ştiam că sunt adesea circumstanţiale,
circumstanţele de după cutremur mi se păreau favorizante: pierdusem totul, scăpasem prin
miracol, trebuia să luăm totul de la început. De altfel, „America Ogarului Cenuşiu“ fusese din
prima clipă un bestseller şi un succes de critică, iar „Somnul din somn“ şi „Cele patru
anotimpuri“ umpluseră revistele de cronici entuziaste. Nici o clipă nu mă gândisem, deci, că
volumele noastre nu vor intra în discuţia juriului, singura mea preocupare era să nu fiu eu
preferată între noi doi. Nu mi-am făcut, deci, nici o problemă să-i spun lui M. Z., fără ştirea
lui Romi, obsesia mea, rugându-l, dacă se va pune problema optării pentru unul dintre noi, să
insiste pentru el.
Când au fost publicaţi premianţii, niciunul dintre noi nu figura printre ei, ceea ce m-a
mirat. Abia când am aflat că numele noastre nici nu intraseră în discuţie, deşi unii dintre
criticii aflaţi în juriu scriseseră superlativ despre cărţile respective, consternarea mea n-a
cunoscut margini. Romi, care nu-mi cunoştea obsesia, rămăsese complet indiferent, dar eu mă
simţeam umilită profund de felul în care fusesem ridicolă, încercând să mă apăr de un succes
care se dovedise inexistent. N-am uitat întâmplarea nu numai pentru că a rămas oarecum
misterioasă, ci şi pentru că – deşi am continuat să avem relaţii amicale – M. Z. nu mi-a spus
niciodată nici un cuvânt despre ea. N-am uitat-o însă şi pentru că, de-a lungul anilor din urmă,
de câte ori „Somnul din somn“ sau „Cele patru anotimpuri“ au fost reeditate sau traduse (şi au
apărut numeroase traduceri ale celor două cărţi), îmi venea în minte uimirea şi umilinţa, vechi
de decenii.

58
 Cu timpul, umilinţa de a mă fi simţit ridicolă a început să mi se pară ridicolă ea însăşi,
iar uimirea a început să se estompeze, corelată cu o altă amintire. Făcusem şi eu parte o dată,o
singură dată – pentru că după aceea nu am mai acceptat niciodată să fiu propusă – din juriul
pentru desemnarea premiilor Uniunii Scriitorilor. Nu-mi mai amintesc anul, dar era, în orice
caz, înainte de cutremur. Colegii mei de jurizare erau, cu excepţia a doi sau trei, nume
cunoscute din poezie şi proză, despre care puteai să-ţi imaginezi orice, doar că îşi citesc
colegii, nu. De altfel, spre stupoarea mea, care îmi imaginam că vom parcurge o listă a cărţilor
publicate în anul respectiv şi eventual a cronicilor care le-au fost dedicate, luându-le ca
bibliografie până la o următoare discuţie, după alegerea preşedintelui juriului în persoana
unuia dintre critici, s-a hotărât să nu se piardă timpul şi juriul să-şi încheie lucrările în aceeaşi
şedinţă. Apoi fiecare a început să scoată din buzunare hârtiuţe de pe care au pornit să citească,
acoperindu-se unii pe alţii, diverse nume care trebuiau neapărat premiate. Pe unii dintre ei îi
citisem şi mi se păruseră oarecare, despre alţii nu ştiam nimic.
– Dar când îi vom citi? am îndrăznit să întreb, şi întreaga adunare a izbucnit în hohote,
iar un prozator mătăhălos, care morfolea cuvintele înainte de a împroşca cu ele adunarea, mi-a
răspuns că, indiferent dacă îl citesc sau nu o să am de a face cu el dacă îl votez pe X. Am
crezut că glumeşte, dar felul în care, vorbind toţi deodată, strigau de-a valma nume de poeţi,
prozatori, critici, dramaturgi propuşi pentru diferitele categorii de premii, fără să-şi pună
problema vreunui argument, dar ridicând vocea pentru a o acoperi pe a celorlalţi, a sfârşit prin
a mă înspăimânta.
– S-o luăm în ordine, a spus preşedintele. Am să încep cu poezia.
Dar înainte de a începe votarea, un poet pentru care aveam o reală admiraţie s-a sculat
de la locul lui şi, trecând pe la fiecare membru al juriului, a repetat ca într-un canon aceeaşi
frază, desprinsă parcă dintr-un teatru absurd:
– Bătrâne, dacă mă iubeşti, îl votezi pe A.D. E prietenul meu şi are nevoie de banii ăştia.
Nu mă întreba de ce.
Unii dădeau din cap, alţii zâmbeau jenaţi, alţii notau numele. Nu-mi venea să cred.
– Dar, pentru Dumnezeu, i-am spus, anul acesta a apărut „Madona din Dud“ de Cezar
Baltag, o carte cu adevărat foarte bună. Ştii şi tu, ca şi mine...
Dar el a trecut, fără să mă contrazică şi fără a părea să înregistreze ce-am spus, şi acum
recita vecinului meu litania.
– Bătrâne, dacă mă iubeşti...
S-a votat şi A.D. a câştigat cu o majoritate confortabilă. Cezar Baltag obţinuse un singur
vot, al meu.
S-a trecut la alte genuri literare şi, în măsura în care înţelegeam lucrurile, majorităţile
necesare se obţineau prin bună înţelegere pe bază de troc.
Mă simţeam într-o cursă din care trebuia să ies. M-am ridicat în picioare. Un timp, din
cauza discuţiilor aprinse, nu m-a observat nimeni. Apoi preşedintele m-a întrebat, oarecum
mirat, dacă vreau să spun ceva.
– Da, am răspuns, vreau să anunţ că îmi dau demisia.
– Ce fel de demisie, a întrebat el aiurit.
– Demisia din juriu.
Se pare că gestul meu era inedit, pentru că s-a făcut linişte.
– Dar ce s-a întâmplat? s-a interesat cineva.
– Tot ce se întâmplă aici. În mod evident, nimănui nu-i pasă care sunt cele mai bune
cărţi ale anului, ci dacă poate să-l impună pe cel care-l interesează. Eu n-am pe nimeni de
impus. L-am propus pe Cezar Baltag pentru că este un poet adevărat şi a scris o carte foarte
bună. L-am votat numai eu. Nu mai are rost să mai rămân. Şi am dat să ies.
– Staţi, m-a oprit preşedintele. Nu e chiar atât de simplu. Trebuie să menţionăm în
procesul verbal. Ce spunem? De ce demisionaţi?

59
 – Pentru că nu sunt de acord cu lista celor aleşi.
– Bine, dar asta aruncă un blam asupra tuturor, şi a noastră, şi a premianţilor. Nu poţi să
faci asta.
– Trebuie găsită o soluţie de compromis.
– Nu se poate să nu fie o soluţie.
Începuseră să vorbească din nou toţi deodată, brusc interesaţi de problema care părea să-
i privească în mod direct.
– Bătrâne, am eu o idee, spuse poetul adresându-se preşedintelui şi bâlbâindu-se puţin ca
întotdeauna când era încurcat. O idee cu care va fi toată lumea de acord, sunt convins: să-l
punem pe Cezar în capul listei. Dăm un premiu la poezie în plus.
Era într-adevăr o soluţie de compromis. Un compromis care mă cuprindea şi pe mine.
Nu aveam de ce să-l accept. Şi totuşi...
Mă priveau cu toţii aşteptând şi privindu-i la rândul meu am avut revelaţia ridicolului
intransigenţei mele. Acceptarea compromisului era în egală măsură o victorie şi o înfrângere.
Ei mă manipulau pe mine şi eu îi manipulam pe ei. Fusese o experienţă care mi-a lăsat
senzaţia nu numai a unei maculări, ci şi a unei nedefinite vinovăţii.
Astfel „Madona din Dud“ a luat premiu şi eu n-am mai făcut niciodată parte dintr-un
juriu literar.
Dar întâmplarea mi-a rămas în minte nu numai ca o scenă de gen, care poate fi analizată
în registru satiric, ci şi ca un moment oarecum singular al felului meu de a reacţiona. Pentru
că, dacă încerc să găsesc trăsăturile firii sau caracterului meu care mi-au marcat cel mai
adesea înfrângerea, dând în acelaşi timp explicaţia nuanţată a ineficienţei eforutrilor mele
publice, prima dintre aceste trăsături este un anumit maniheism, o incapacitate de a combina
culorile şi chiar de a accepta combinarea lor. E clar că în acest sens nu am în mine nici o
înţelepciune „politică“, nici o precauţie, nici un instinct de autoapărare, mai mult, că îmi
lipseşte aderenţa la realitate, nu în sensul că nu o înţeleg, ci în sensul că nu o accept.

Nu fără legătură cu această trăsătură a avut loc – mult mai târziu – ultima dintre
întâmplările care ne-au depărtat pe mine şi pe Romi de lumea scriitorilor şi în orice caz de
Uniunea Scriitorilor ca instituţie. Cum, înainte de '89, scriitorii nu erau cuprinşi în sistemul
general de pensii, primeau, din partea Uniunii Scriitorilor, pensii de 2, 3 sau 4.000 lei, în
funcţie de numărul şi valoarea cărţilor etc. După revoluţie, Uniunea n-a mai fost în stare să
plătească aceste pensii, iar scriitorii bătrâni au rămas pur şi simplu muritori de foame, cu atât
mai mult cu cât, chiar dacă ar fi fost în stare să scrie, nu mai existau edituri sau reviste care să
fie dispuse să-i publice. De altfel, cel mai adesea, revistele şi editurile nu mai puteau plăti
onorarii. Dificultatea inserării lor în sistemul de pensii de stat venea din faptul că, pe de o
parte, în nomenclatorul profesiunilor din România nu exista şi profesiunea de scriitor, iar pe
de altă parte, scriitorii nu aveau cărţi de muncă şi nu plătiseră contribuţia pentru pensie la
Casa de Asigurări Sociale, ci la Fondul Literar, care între timp dispăruse, transformat – cel
puţin discutabil – într-o instituţie independentă fără legătură cu Uniunea şi cu vechile
obligaţii. În această situaţie, care, odată cu degradarea leului şi creşterea preţurilor, devenise şi
disperată, a fost înfiinţată pe lângă Uniune o cantină de unde li se ducea gratuit acasă
scriitorilor bătrâni şi bolnavi o porţie de mâncare. Apoi, prin insistenţe la diverse foruri unde
unul sau altul dintre scriitorii proeminenţi aveau relaţii, s-a acceptat trecerea pensiilor
scriitorilor la stat, în ultima categorie posibilă, aceea a necalificaţilor. Lăsând la o parte faptul
că acest tip de pensii era foarte mic (am făcut odată socoteala că pensia unui scriitor era de 3-
4 ori mai mică decât a unui profesor, sau medic, sau inginer), ceea ce era profund umilitor era
nerecunoaşterea profesiunii în sine, situaţia jignitoare de toleraţi care ni se rezerva în noua
societate. Acesta era stadiul lucrurilor când, la congresul de după moartea lui Laurenţiu Ulici,
şi eu, şi Romi am acceptat să candidăm pentru Consiliul Uniunii (adică nu ne-am recuzat când

60
am fost propuşi, aşa cum făcusem la congresele precedente şi cum aveam să facem la cele
ulterioare), cu gândul de a insista pentru rezolvarea de principiu a problemei. Şi, într-adevăr,
atât el în Consiliu, cât şi eu în Comitetul Director, în care fusem aleasă, am pledat în mod de-a
dreptul obsedant pentru legiferarea pensiilor scriitorilor în sensul plasării lor la nivelul
celorlalţi pensionari. Toată lumea ne dădea dreptate, existau mereu promisiuni, dar totul se
tergiversa până într-un moment în care – era cred în anul 2003 sau 2004 – a fost publicată în
Monitorul Oficial o hotărâre prin care se acordau retribuţii de merit unui număr de 700 de
personalităţi (câte o sută pentru fiecare uniune de creaţie, plus sportivi, oameni de ştiinţă etc.).
Retribuţia de merit avea să fie egală cu trei salarii minime pe economie, neimpozabilă şi
viageră. Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor îi revenea deci sarcina să aleagă cei 100
de scriitori cărora avea să le crească nivelul de trai mult peste nivelul mediu al populaţiei, în
timp ce restul de mai bine de 2000 de membri ai Uniunii continuau să moară de foame.
Am cerut să se consemneze în procesul verbal al şedinţei că nu mă simt în stare nici să
aleg, nici să mă las aleasă pe lista celor 100, mai mult, că sunt convinsă că nu există criterii pe
baza cărora să se facă această alegere. Care puteau să fie criteriile după care să se aleagă cei
100 cu existenţa asigurată pe viaţă, dintre cei câteva mii condamnaţi la mizerie? Cine putea
să-şi permită să transforme criteriul estetic într-unul de viaţă şi de moarte şi cine avea dreptul
şi căderea să aleagă, chiar dincolo de morală, câştigătorii criteriului estetic? Prin
imposibilitatea stabilirii criteriilor de selecţie, retribuţiile de merit – care ar fi fost discutabile
chiar dacă toată lumea ar fi avut asigurată subzistenţa – deveneau profund imorale în situaţia
în care urmau să hotărască cine avea dreptul să supravieţuiască şi cine nu. Încă de atunci, din
prima clipă a luării de poziţie, am avut o senzaţie stranie de nelinişte, întâlnind ochii celor
care mă priveau, contrariaţi, cu un amestec de uimire şi de iritare, ca şi cum aş fi făcut o gafă
jenantă pentru toată lumea. În orice caz, era clar că îi deranjam pe toţi.
Am încetat să mai particip la şedinţele Comitetului Director, cu atât mai mult cu cât în
următoarea perioadă nu s-a discutat decât faimoasa listă, dificil de întocmit nu numai pentru
că erau greu de găsit unităţi de măsură obiective pentru cântărirea valorii, ci şi pentru că
presiunile şi interesele, care nu aveau nici un fel de legătură cu acestea, erau enorme. Şi cum
criteriile nu puteau fi găsite, s-au căutat priorităţile, oportunităţile, obligaţiile, interesele. La
un moment dat ni s-a telefonat de la secretariat că facem parte amândoi din lista celor 100 de
fericiţi şi că trebuie să trecem pe la Uniune pentru a îndeplini formalităţile: semnarea unei
cereri de acordare a retribuţiei. Am refuzat amândoi. De fapt am făcut-o aproape automat, fără
să ne gândim nici o clipă la faptul că era vorba de scăparea definitivă, până la sfârşitul vieţii,
de grijile materiale. Cred că nici nu am calculat suma pe care o refuzam, pentru că, dacă am fi
calculat-o, ne-ar fi speriat şi am fi ţinut-o minte. Singurul argument al gestului nostru, reflex
şi fără alternativă, era ideea că, dacă am fi primit acea sumă de bani, n-am mai fi putut privi
niciodată în ochi nenumăraţi colegi care nu o primeau. Colegi pe care – e drept – în cele mai
multe cazuri nici nu-i cunoşteam, nici nu-i citisem, nici nu ştiam dacă sunt buni sau răi,
talentaţi sau nu, dar despre care ştiam că există, că sunt bătrâni şi că n-au nici o şansă.
Relatând acum felul în care s-au desfăşurat lucrurile nu pot să mă împiedic să simt latura
oarecum absurdă a reacţiei noastre, mai ales din perspectiva felului de-a dreptul nebunesc în
care s-a încheiat toată povestea.
Pentru că, încet-încet, după ce lista celor 100 a fost publicată – dovedindu-se un indigest
amestec de scriitori serioşi cu nulităţi, de oameni cinstiţi cu şarlatani, de oameni aproape
săraci, trăind de pe o zi pe alta din colaborări şi pensii infime, cu şefi de instituţii beneficiind
de salarii imense pe care şi le stabiliseră singuri – şi s-a observat că nu figuram pe ea, am
simţit că se strânge în jurul nostru un cerc dur de aversiune şi chiar de ură. În prima clipă n-
am înţeles, mi se părea că suntem victimele unei neînţelegeri. Apoi însă totul a devenit clar şi
de o logică diabolică: ne urau cei ce primeau retribuţia şi se simţeau umiliţi de faptul că noi o
refuzasem. Dar ne urau nu numai ei, ci şi cei care n-o primeau, dar sperau s-o primească

61
atunci când unii dintre cei ce o primeau ar fi murit; şi ne urau sau, poate, ne dispreţuiau, şi cei
care nu aveau nici o şansă s-o primească vreodată, dar ştiau că, dacă ar fi avut, ar fi acceptat-
o, spre deosebire de noi care o refuzasem. Nimeni nu ne compătimea pentru prostia de care
dădusem dovadă, nimeni nu ne respecta pentru scrupulele morale poate inadecvate, poate
chiar ridicole, dar pe care le plăteam cu vârf şi îndesat. Rămăsese doar un covârşitor sentiment
de jignire generală, de umilire care se cerea răzbunată. Mi s-a făcut frică. Era o unanimitate
atât de iraţională şi atât de nedreaptă, încât am avut cu spaimă revelaţia expulzării noastre din
lumea căreia – oricât de deosebită de noi – îi aparţineam. Şi atunci am făcut unul dintre cele
mai bizare acte de oportunism din viaţă: am dat un interviu în care am explicat că nu am vrut
să jignim pe nimeni, că amândurora ne pare rău pentru felul în care ne-a fost interpretat
gestul, că e vorba de o reacţie strict personală care nu are legătură cu respectul pe care îl
purtăm colegilor noştri şi, practic, le ceream iertare celor care luau bani, pentru că noi nu
luam. Abia apoi, ca după o exorcizare, m-a cuprins revolta şi am simţit că ceva s-a rupt
definitiv între mine şi lumea căreia pe vremuri, totuşi, de atâtea ori, fusesem mândră că îi
aparţin.
(Peste câţiva ani s-a legiferat o corectură rezonabilă, nu numai pentru scriitori, ci pentru
toţi artiştii care nu fuseseră aleşi: pensiile lor – mari sau mici – au fost majorate prin lege cu
50 de procente. Dar câţi muriseră între timp, primind de la Uniune doar cheltuielile de
înmormântare?)

În istoria subiectivă a relaţiilor mele cu lumea literară aceste întâmplări m-au marcat
profund şi au schimbat într-un fel esenţial culoarea atmosferei dintre mine şi colegii mei. În
măsura în care orice schimbare impusă din afară este o manipulare, ele intră în mod logic în
cuprinsul cărţii de faţă.

62
 Dictare

Mi se întâmplă uneori când îmi citesc manuscrisele scrise în grabă – o grabă imperativă,
impusă de nevoia de a transcrie ideile în ritmul precipitat al apariţiei lor – să descopăr cuvinte
scrise greşit, în sensul înlocuirii unor sunete cu altele care le seamănă: agea în loc
de acea, singer în loc de sincer, buternic în loc de puternic, adunci în loc de atunci. La
început, nu-mi venea să cred: erau greşeli care nu puteau apărea decât la dictare, era vorba de
confundarea unor sunete, ca şi cum drumul dintre creierul şi mâna care scria ar fi trecut printr-
o ureche imperfectă. Ba chiar mai mult decât atât: cea care scria o făcea mecanic, fără să caute
să înţeleagă sensul cuvintelor pe care le aşternea, ca şi cum ar fi transcris vocabule într-o
limbă necunoscută.
Apoi, încet-încet, a trebuit să accept evidenţa: mă aflam în faţa unei dovezi indubitabile
că altcineva îmi şoptea, nu prea clar, în limba lui, ceea ce apoi devenea al meu prin lectură şi
corectare.
Poate c-ar trebui să mă simt umilită, dar, dimpotrivă, am sentimentul unui noroc despre
care nu am timp să mă întreb dacă îl merit, pentru că sunt prea grăbită să îl folosesc. Tot ce-mi
rămâne de făcut este să mă concentrez şi să ciulesc urechile pentru a transcrie ceea ce mi se
spune.

63
 Indiferenţa

Nu am ştiut niciodată dacă trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu sau să mă plâng pentru
o caracteristică pe care nu mă hotărăsc s-o numesc calitate sau defect. Este vorba despre un fel
de indiferenţă – nu sunt sigură că termenul este exact – pe care o am faţă de destinul paginilor
mele. O indiferenţă care se manifestă sub diverse forme şi pe diverse niveluri şi care ia uneori
aspecte violente, care-mi fac rău şi care mă şi împiedică să consider corect termenul folosit,
indiferenţa fiind o noţiune neutră, aflată la punctul zero al reacţiilor pasionale.
Prima treaptă este sentimentul de înstrăinare pe care îl am faţă de ceea ce am scris,
imediat ce am trecut manuscrisul pe curat. La început am crezut că mă înstrăinează litera
mecanică a maşinii de scris sau a computerului, deci am recurs la transcrierea tot de mână, dar
mai inteligibilă, a ceea ce, în prima formă, se coagula din cuvinte răzleţe pierdute printre
ştersături, variante succesive anulate, în aşa fel încât înţelegerea textului final era un adevărat
tur de forţă al memoriei şi a capacităţii de a descifra, dintre arabescuri, mâzgălituri şi
aglomerări de sensuri respinse, ceea ce trebuia salvat. Dar, chiar scrise de mână, ajunse pe o
foaie curată şi aşezate într-o arhitectură caligrafică formată din versuri clădite ordonat unul
peste altul, cuvintele nu mai păreau ale mele şi le citeam cu un fel de curiozitate iritată în
egală măsură de admiraţie sau de nemulţumire. Era ca şi cum – odată extrase din magma
confuză, care era chiar o expresie a muncii şi inspiraţiei, o reprezentare grafică tulburătoare în
sine, chiar dincolo de sensurile chinuitorului act al creaţiei – versurile deveneau automat
oarecum impersonale, publice (chiar dacă rămâneau închise într-un dosar) şi le simţeam ale
mele mai puţin decât pe cele pe care le ştiam pe de rost şi mă impresionaseră ale altor poeţi.
Ca şi cum ale altora puteau să mi se adreseze şi să le adopt, în timp ce ale mele, în momentul
în care pierdeam amintirea durerilor facerii, pierdeau legătura cu mine şi îşi începeau propriul
destin care nu mă mai îngloba. Uneori încercam să amân sau chiar să uit această cazuistică a
alienării, lăsând poemele netranscrise, înecate în negura ştersăturilor şi ameninţate de riscul
nemaidescifrării luni sau chiar ani întregi. Sau, după ce le transcriam, le citeam repetat până le
învăţam pe dinafară, trecându-le astfel în categoria versurilor care devin ale mele prin lectură.
Dar, şi într-un caz, şi într-altul, simt metodele oarecum ilicite sau, şi mai rău, contra naturii, de
necomparat cu violenta senzaţie de fericire izbucnită ca o lumină orbitoare în momentul
terminării unui poem, momentul în care fiecare celulă din creier şi fiecare fibră din corp
semnalizează efervescent că aşa e bine, că aşa trebuie să rămână, că s-a împlinit o minune pe
care nu mai trebuie să o ating. Sau poate nici nu mai am dreptul.
Tot ce urmează îşi trage sevele de aici, din această fericire, pe care n-o pot compara cu
nimic, urmată imediat de o interdicţie şi de o ruptură. Publicarea în revistă a câte unui ciclu de
versuri îmi apare ca o întâmplare mai degrabă mondenă, cu care nu prea am legătură, iar
prezenţa, cum se obişnuieşte, a unei fotografii, care se întâmplă adesea să-mi fie necunoscută,
dă argumente în plus neapartenenţei. În orice caz, este încă un pas pe drumul îndepărtării de
propriile mele pagini. Iar atunci când aceste pagini sunt strânse între copertele unei cărţi este
ca şi cum înstrăinarea şi-ar fi atins propriile limite şi drumul îndepărtării poemelor mele de
mine s-ar fi terminat într-o prăpastie unde totul lunecă definitiv. Astfel stând lucrurile, nu mai
pare atât de anormal faptul că mi-e aproape indiferent ce se întâmplă în continuare cu paginile
căzute acolo. Există totuşi o deosebire esenţială între impresia pe care mi-o produc
comentariile criticilor şi impresia pe care mi-o produc reacţiile cititorilor. În timp ce aceştia
din urmă – mai ales când sunt tineri şi simt că lectura despre care vorbesc îi va marca pe toată
viaţa – mă bucură ca orice întâmplare fericită, chiar dacă îmi dau sentimentul că este vorba
despre altcineva, paginile de analiză critică – indiferent dacă encomiastică sau insultătoare –,
cu foarte rare excepţii, mi se pare că nu se referă la nimeni. La nimeni, cu excepţia
semnatarilor lor, care nu au nici un fel de legătură nici cu mine, nici cu paginile mele. Poate
că indiferenţa cu care am citit în general ceea ce s-a scris despre mine, indiferenţă care a

64
evoluat până la a nu mai citi decât întâmplător acest tip de literatură, a fost declanşată de un
moment plasat chiar la începutul vieţii mele de autor de cărţi, pe care îl ţin minte şi acum în
cele mai mici amănunte, dovadă că m-a marcat. Un important critic literar a publicat o cronică
debordând de entuziasm despre un poet pe care nu-l citisem şi căruia abia dacă îi auzisem
numele. Ţin minte fervoarea cu care am citit-o şi graba cu care am căutat cartea căreia îi era
dedicată şi mai ţin minte perplexitatea care m-a cuprins în faţa platitudinii versurilor care
inspiraseră entuziasmul criticului. Pe autorul respectiv nu şi-l mai aminteşte nimeni de mult,
dar eu încă mai ţin minte acea incredibilă cronică – singura din toată viaţa mea pe care am
invidiat-o – şi lecţia de îndoială şi de relativitate pe care mi-a oferit-o. Dar concluzia pe care
am tras-o atunci, la începuturi, nu a fost pur şi simplu aceea că nu trebuie să aştept şi să
depind de verdictele criticii pentru că ar fi subiective, lipsite de rigoare şi întâmplătoare, ci
una mult mai serioasă şi mai radicală în acelaşi timp. Pentru că am înţeles din acea primă şi
singură cronică importantă în viaţa mea – o cronică a unui critic bun despre un poet prost – că
el, criticul, nu scria despre poetul respectiv despre care se făcea că scrie, ci despre el însuşi,
care găsise întâmplător acolo un sâmbure de la care să-şi pornească propria poveste. Tot ce am
descoperit şi am învăţat mai târziu a confirmat această primă şi ciudată intuiţie. Acum sunt
convinsă că singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea că primii se exprimă folosind
ca materie primă confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimă folosind ca
materie primă confruntarea cu literatura. Iar în acest sens, ceea ce spune un critic despre un
poem al meu nu are de ce să fie mai important pentru mine decât este important pentru un
arbore ceea ce scriu eu despre frunzele lui. Cel mai evident argument că aşa stau lucrurile este
chiar ierarhia criticilor, care sunt importanţi nu în măsura în care diagnosticele şi judecăţile lor
de valoare se dovedesc corecte, ci în măsura în care reuşesc să creeze o tensiune a propriilor
lor idei, în măsura în care le încheagă în sisteme oricât de aberante, dar în stare să electrizeze
printr-o intensitate care aparţine marii literaturi.
Relaţia cu cititorii am simţit-o întotdeauna mai strânsă şi încărcată de o emoţie pe care
n-am simţit-o niciodată în relaţia cu criticii. Pentru că nu avea de ce să mă emoţioneze – cel
mult mă putea fascina – faptul că la lectura paginilor mele se năşteau alte pagini, fără legătură
cu acestea şi tensionate de idei care îmi erau cu desăvârşire străine. Mă impresiona însă
profund bucuria mărturisită a lecturii, nu pentru că era vorba de lectura paginilor mele, ci
pentru că îmi amintea într-un mod tulburător propria mea bucurie a lecturii. Îmi amintesc felul
în care citeam în adolescenţă cărţile, aruncându-mă ca într-o voluptuoasă sinucidere
provizorie în viaţa lor uneori de neînţeles, în timp ce propria mea viaţă rămânea ca o haină
uitată pe mal, fără să ştiu dacă voi mai avea puterea să mă întorc şi să o îmbrac vreodată.
Nimic din ceea ce mi s-a întâmplat în viaţă nu a fost mai important, mai determinant pentru
viaţa mea decât lecturile din adolescenţă şi n-am crezut niciodată că pot, ca scriitor, să-mi
doresc mai mult decât să am în viaţa unor adolescenţi rolul pe care scriitorii l-au avut în viaţa
mea de adolescent.
Şi totuşi, sau tocmai pentru că eu însămi nu sunt cu mult mai mult decât propriul meu
cititor – din moment ce simt cum versurile devin ale mele nu scriindu-le, ci citindu-le –
întâlnirea cu cititorul este pentru mine, oricât de flatantă, prea gravă ca să aibă legătură cu
amorul propriu. Citeam de curând jurnalul unui scriitor, de altfel stimabil, care îşi întrerupea
descrierea laborioasă a chinurilor creaţiei prin transcrierea unor scrisori de la câte un cititor
sau prin relatarea câte unei convorbiri cu cineva care îl felicita pentru o carte. Citeam cu un
fel de jenă şi mă întrebam câte volume de scrisori de la cititori ar trebui să public dacă aş fi
păstrat vreuna dintre ele (de păstrat am păstrat doar scrisorile cu incredibile insulte din 1990
pentru interesul lor sociologic şi dând măsura nebuniei unei epoci). Nu sunt sigură, însă, că nu
mă laud cu lucruri pe care ar trebui să mi le reproşez. Indiferenţa şi detaşarea de rezultatul
scrisului meu a devenit automat o indiferenţă şi o detaşare faţă de mine însămi, un ciudat mod

65
de a fi mândră că îmi distrug urmele, că nu-mi administrez destinul, că nu încerc să-l dirijez
decât, cel mult, punându-i beţe în roate.
E ciudat ce importanţă pot să aibă în viaţa unui om întâmplări derizorii şi cu totul
nesemnificative. Eram foarte tânără, nici nu ştiu dacă debutasem, când am ajuns acasă
împreună cu un grup de adolescenţi asemenea mie la un scriitor destul de tânăr el însuşi,
oricum cu cel puţin zece ani mai mare decât noi şi ajuns la o anume notorietate. Ceea ce îmi
amintesc a fost felul pedant, ridicol pentru un tânăr, în care gazda ne-a arătat pe un raft de
bibliotecă un dosar gros cu şină în care erau încopciate grijuliu, datate şi numerotate, tăieturile
din presă în care era vorba despre cărţile sale: cronici, recenzii, interviuri, fotografii. Nu mai
ţin minte care putea să fie scopul acelei exhibări, poate că voia să ne impresioneze pe noi, cei
mai tineri, cu proaspăta lui glorie sau poate voia să mă impresioneze chiar pe mine, singura
fată din grup. Ceea ce îmi amintesc este violenta jenă care m-a cuprins, ruşinea de a fi martora
unei atât de jalnice vanităţi şi faptul că, începând de atunci, într-un mod cu siguranţă exagerat,
l-am dispreţuit toată viaţa pe bietul administrator al gloriei, iar eu, în viaţa pe care aveam s-o
încep, mi-am făcut un titlu de glorie din a nu decupa niciodată articolele despre mine, din a nu
le păstra şi, în cele din urmă, chiar din a nu le citi. Indiferenţa despre care vorbeam are,
bineînţeles, un rol determinant în această metodică dezordine întoarsă împotriva mea, cu o
modestie care nu mă poate împiedica să mă întreb dacă nu cumva orgoliul meu este atât de
mare încât nu mai lasă loc vanităţii...

66
 Un personaj de Camil Petrescu

Am învăţat să citesc înainte de a merge la şcoală şi cititul cărţilor, în timpul orelor, pe

sub bancă, a fost, începând de la şcoala primară, unul dintre delictele constante ale copilăriei
mele. De altfel, lectura a fost întotdeauna subiect de dispută în familie, dezechilibrul dintre
orele de joacă şi cele de citit, în avantajul acestora din urmă, fiind o veşnică îngrijorare a
părinţilor, mereu atenţi să-mi confişte cartea şi să mă scoată cu forţa printre ceilalţi copii. În
discuţie nu era ceea ce citesc, am avut întotdeauna o totală libertate în această privinţă (ceea
ce a făcut de multe ori să citesc prea devreme cărţi pe care trebuia să le reiau apoi la alte
vârste, într-un fel de palimpsest al lecturilor şi înţelegerilor succesive), în discuţie era doar cât
citesc, toată lumea cu excepţia mea considerând că citesc prea mult şi obligându-mă, în cele
din urmă, la diverse forme de camuflare a lecturii (de la cititul cu lanterna sub plapumă, după
ce îmi stingea mama seara lumina, până la încuierea în pod unde aveam întotdeauna o mică
rezervă de cărţi). De altfel, sentimentul ilicit al lecturii a contribuit cu siguranţă, de-a lungul
anilor de copilărie şi adolescenţă, la deliciile lecturii, la marile plăceri şi bucurii pe care
aceasta mi le oferea şi la capacitatea ei de a-mi influenţa devenirea.
În mod ciudat, scriitorul care mi-a influenţat cel mai mult formarea (intelectuală şi
psihologică, nu estetică) nu a fost un poet, ci un dramaturg. Este vorba despre Camil Petrescu,
şi mă refer la piesele lui de teatru, nu la romane sau la poeme. Între 14 şi 16 ani, înainte să
încep să citesc şi în alte limbi, am citit volumele de teatru ale lui Camil Petrescu de atâtea ori,
încât ajunsesem să ştiu pe dinafară scene şi acte întregi, aş fi putut să joc singură, rând pe
rând, toate personajele. De altfel, pentru scurt timp, revoltată că nimeni nu se încumeta să
pună în scenă aceste piese, a căror lipsă de teatralitate era considerată un loc comun, am
cochetat chiar cu ideea de a mă îndrepta spre teatru pentru a dovedi că această dramaturgie
poate fi jucată, în pofida (sau chiar datorită) intelectualităţii ei. Nu ştiu dacă trebuie să-i fiu
recunoscătoare lui Camil (i-am spus întotdeauna aşa, ca unui prieten, eludând numele, banal,
de familie) sau să regret felul în care m-a învăţat să văd idei şi să plătesc penru ele până în
pânzele albe. Nu am însă nici o îndoială că multe dintre deciziile mele de maturitate, ducând
uneori până la pericol şi până la ridicol refuzul compromisului, au avut legătură cu faptul că în
adolescenţă am fost îndrăgostită de Gelu Ruscanu, de Ladima, de Pietro Gralla, de Bălcescu.
Mi s-ar putea obiecta că în anii '50, el, scriitorul, nu a fost întotdeauna la înălţimea
personajelor sale. Tot ce pot să răspund este că am ajuns în lumea literară prea târziu pentru a-
l putea descoperi ca om şi-mi pare bine că s-a întâmplat aşa. Dar citirea cutremurătoarei
stenograme „Procesul tovarăşului Camil“ publicate de Ion Vartic nu a reprezentat pentru mine
un motiv de a-mi renega admiraţia din prima tinereţe, ci un argument tulburător al umilinţelor
la care putea fi supus un mare scriitor de nişte colegi ticăloşi şi semianalfabeţi, în spatele
cărora se afla braţul înarmat al Securităţii. Am citit stenograma acelei şedinţe de demascare a
scriitorului aproape plângând, cum plângeam în adolescenţă citindu-i piesele, am citit-o ca pe
o îngrozitoare piesă de teatru în care Camil Petrescu interpreta, chiar dacă nu până la capăt,
rolul unui personaj de Camil Petrescu.
Repet, Camil Petrescu nu m-a influenţat estetic, nu a format scriitorul, ci omul care am
devenit. Iar acest om, devenit la rândul lui scriitor, îi rămâne recunoscător celui ce mi-a
inculcat din adolescenţă un fel de a fi exagerat, care m-a împiericat să mă acomodez, să mă
adaptez, să mă descurc, într-o lume dispusă nu să se lase fascinată de idei, ci să le manipuleze.

67
 Noţiunea de avere

Cred că am mai scris despre faptul că atunci când completam formulare pentru
admiterea la facultate singurul capitol care nu-mi punea probleme, pe care îl completam cu
inima uşoară, era cel al averii. Trăgeam aproape încântată dungă la toate rubricile, fericită că
nu aveam nimic. Aş vrea să revin asupra acestei teme, să înţeleg, dacă se poate mai nuanţat,
relaţia dintre mine şi noţiunea de avere. Pentru că, în mod evident, uşurarea cu care trăgeam
linie nu venea numai din faptul că ştiam că aşa este just şi util din punctul de vedere al intrării
la facultate. Veneam dintr-o lume, cea a părinţilor mei, în care averea sau lipsa de avere, banii
sau lipsa banilor nu aveau aproape nici un rol, nu în sensul că aveam prea mult sau că aveam
prea puţin, ci în sensul că asta n-a reprezentat niciodată un subiect esenţial al vieţii. Nu-mi
amintesc din copilărie nici o discuţie despre bani între Mama şi Tata şi aş fi înclinată să
presupun că, fără să ne prisosească, am avut întotdeauna cât ne era necesar, dacă nu mi-aş
aminti o lungă perioadă din prima copilărie în care dimineaţă de dimineaţă, în loc de cafea sau
ceai, beam o ceaşcă mare de supă de chimion cu bucăţele de pâine prăjită. Ceea ce, desigur,
era un semn de sărăcie, care însă nu a fost considerată o dramă, din moment ce îmi place şi
acum supa de chimion. Oricum, cei din jurul nostru erau la fel de săraci şi nu sunt sigură că
sărăcia nu era o caracteristrică a epocii, nu a familiilor sau persoanelor. Desigur, pe acest
fundal egalitar erau grade diferite de bunăstare, de exemplu nu îmi mai amintesc exact de
când, în orice caz după naşterea sorei mele, deci după ce eu aveam cinci ani, Mama a adus la
noi o femeie micuţă şi iute ca un copil pe care o culesese de pe treptele bisericii şi care avea
să devină un membru al familiei noastre până la moarte. De altfel, sora mea, pe care o
crescuse, îi spunea „bunică“ şi îmi amintesc cum o ajuta să dea de mâncare, fericită şi plină de
mândrie, cerşetorilor pe care mama îi strângea de pe stradă. Asta nu însemna că nu erau alţii
mult mai înstăriţi decât noi, îmi amintesc, de exemplu, cum, la stabilizare, vecina din colţul
străzii nu se putea opri din plâns, bocind teancurile de bancnote devenite hârtii fără valoare, în
timp ce mama povestea amuzată şi cu un fel de paradoxal orgoliu că a trebuit să ia împrumut
pentru că nu avea suma minimă pe care orice cetăţean avea dreptul să o schimbe în noile
monede. Faptul că îmi amintesc acel amuzament şi acel orgoliu este o dovadă că era ceva
neobişnuit şi că m-a marcat, deşi eram foarte mică, şi cred că pot să recunosc ciudate urme ale
acelei reacţii în diverse momente ale vieţii mele. Pentru că, şi în cazul meu, orgoliul că pot să
nu depind de bani era depăşit doar de amuzamentul că toţi cei care depind nu sunt în stare să-
şi imagineze şi, cu atât mai puţin, să creadă aşa ceva.
Am trăit întotdeauna într-o modestie care, înainte chiar de a fi nivel de viaţă, a fost
concepţie de viaţă, o modestie căreia, în rarele şi scurtele momente când am părăsit-o, i-am
simţit lipsa şi i-am dus dorul. Mai ales că nu am ştiut niciodată să funcţionez altfel decât în
condiţii de egalitate şi, poate pentru că am înţeles că egalitatea era imposibil de realizat, s-a
născut în mine ciudata malformaţie graţie căreia n-am suferit niciodată în faţa celor ce aveau
mai mult decât mine, ci întotdeauna în faţa celor ce aveau mai puţin. Această înclinaţie
naturală – de care uneori am fost mândră, dar care întotdeauna mi-a complicat viaţa şi care s-a
adăugat multelor caracteristici care mă scoteau din seriile umane obişnuite, singularizându-mă
– a fost fără îndoială amplificată, dacă nu cumva şi manipulată, de educaţia comunistă din
şcoală, din lecturi. Este, de altfel, singura parte a acestei educaţii la care am rezonat şi ale
cărei urme nu s-au şters din mine nici acum.
Poate că, teoretic vorbind, acesta a fost planul pe care tranziţia de la societatea socialistă
la cea de consum a fost pentru mine cel mai greu de înţeles şi chiar de suportat. Şi nu mă refer
doar la trecerea de la dispreţuirea şi chiar condamnarea proprietăţii, la aşezarea ei ca temelie a
tuturor valorilor, ci şi la trecerea, violentă şi bruscă, de la o lume în care, chiar dacă aveai
bani, nu aveai ce să cumperi cu ei, la o lume în care nimic nu mai avea importanţă, în afara
banilor. Mă gândesc mai ales la trecerea aproape ireală de la universul nesfârşitelor cozi „cu“

68
şi „fără locomotivă“ la cel în care mall-urile au devenit temple ale consumului,
supraaglomerate de credincioşi căzuţi în transă de lăcomie şi nesaţ. Dificultatea a decurs
probabil şi din faptul că, în perspectiva mea, dictaturii nu-i fusese opusă niciodată bunăstarea,
ci întotdeauna libertatea, şi nici măcar nu mersesem cu gândul să fac o legătură între cele două
noţiuni.
De altfel, în primii ani de după '89 problema libertăţii şi a trecerii extrem de dificile de
la dictatură la crearea unui stat de drept m-a preocupat şi, aş zice, m-a confiscat într-o
asemenea măsură, încât aproape nu am observat schimbările spectaculoase din celălalt plan.
În timp ce noi stăteam în Piaţa Universităţii susţinând aplicarea punctului 8 de la Timişoara,
cei vizaţi de acel punct se dăduseră de trei ori peste cap şi deveniseră oameni de afaceri al
căror principal obiect de activitate era transformarea frauduloasă a proprietăţii de stat în
proprietăţi private. Este un loc comun. Atât de comun, încât e aproape jenant să-l repeţi. Şi,
bineînţeles, faptul că noua proprietate capitalistă nu este rezultatul unei investiţii creatoare de
noi valori, ci al unei inginerii financiare de proporţii naţionale nu a fost de natură să-mi
stârnească admiraţia faţă de actuala idee de proprietate. De altfel, aşa cum nu am făcut
legătura între libertate şi proprietate, n-am făcut niciodată legătura dintre literatură şi bani.
Îmi amintesc cu ce plăcere am râs odată când un editor mi-a spus că sunt „analfabetă
financiar“, exasperat de insistenţele mele de a scădea preţul cărţilor, pentru a putea fi
cumpărate de cei ce vor să le citească, fără să mă gândesc că pledam în felul acesta pentru
scăderea propriilor mele câştiguri, care oricum nu erau prea mari, deci împotriva propriilor
mele interese. Amuzamentul meu venea nu numai din faptul că ingenioasa formulă pe care el
o considera aproape o insultă era pentru mine un compliment, ci şi din discrepanţa flagrantă
dintre ideea pe care o aveam despre „interesele mele“. Lui i se părea firesc să doresc cât mai
mulţi bani, mie mi se părea normal să doresc cât mai mulţi cititori. Iar comică în această
poveste era incapacitatea lui de a bănui măcar că enorma divergenţă de perspective dintre noi
provenea din faptul că în fond eu eram incapabilă să înţeleg noţiunea de proprietate.
Nu este singura amintire pe care o am în acest sens. Îmi vine în minte o alta mai
complexă şi mai plină de semnificaţii. Era, cred, pe la mijlocul anului 1992, la puţin timp
după ce îmi apăruse cea de a doua carte la Oslo, când am fost invitată în Norvegia la o
reuniune a unei organizaţii care se numea chiar International Writers Congress. Mi-am
confirmat participarea, deşi nu înţelegeam prea bine tema reuniunii. În schimb mi se părea
extraordinar că reuniunea avea să se desfăşoare într-un orăşel de dincolo de Cercul Polar, în
perioada nopţilor albe. Era o localitate suspendată între mare şi munţi, într-un fiord, în care
jumătate de an era neîntrerupt noapte şi jumătate de an, zi. Am încercat să-mi imaginez, fără
mari rezultate, cum trăiau puţinii locuitori permanenţi ai oraşului singuri în întunericul de şase
luni. În schimb, lumina fără pauză în care nimerisem umpluse hotelurile de turişti cuprinşi de
o stare de euforie aproape nesănătoasă şi n-o să uit cât trăiesc momentul în care, ieşind de la
dineul de deschidere al reuniunii la ora 12 noaptea, am avut senzaţia acută a miracolului
privind cu ochii înlăcrimaţi de strălucire soarele aflat în mijlocul cerului, în timp ce din nişte
nori suspendaţi împrejurul lui ningea cu fulgi enormi ca sufletele de păpădie.
Organizaţia care mă invitase, şi despre care nu ştiam nimic, se ocupa la nivel
internaţional de drepturile de autor, un fel de pandant al PEN Cluburilor, interesată însă nu de
latura ideatică şi morală a scrisului, ci de consecinţele lui financiare. Era structurată,
asemenea International PEN, din organizaţii naţionale, dar cum România nu fusese cooptată
încă şi cum singurul nume de scriitor român pe care îl ştiau – pentru că fusese tradus recent în
norvegiană – era al meu, am fost invitată. Nu pot să îmi aduc aminte decât amuzată de
incompatibilitatea evidentă dintre felul meu de a gândi statutul scriitorului şi planul de acţiune
al organizaţiilor. Se discuta despre metodele prin care puteau fi obligate bibliotecile să
plătească scriitorilor dreptul de a le deţine cărţile şi de a organiza lectura lor. Mă amuz şi
acum amintindu-mi uimirea şi, în cele din urmă, revolta mea în faţa seriozităţii aproape

69
tehnice cu care discutau, căutând căi cât mai eficiente de a scoate un profit de pe urma lecturii
şi felul în care intervenţia mea a deturnat cu desăvârşire discuţia. Am început prin a le
mărturisi că îmi este pur şi simplu imposibil să trec de la situaţia, nu prea îndepărtată în timp,
când eram fericită că poemele îmi erau copiate de mână şi difuzate astfel cu riscuri în mii şi
mii de exemplare, la situaţia, propusă de ei, în care ar trebui să mă opun unei lecturi care nu se
transformă într-o sursă de venit. Astfel, fără să se împotrivească cineva, tema banilor a fost
înlocuită de tema libertăţii şi ordinea de zi s-a dat peste cap. Dar, dincolo de curiozitatea şi
empatia lor pentru problemele lumii din care veneam, aşa cum pe mine mă uimiseră ideile
reuniunii lor, la rândul lor ei nu puteau să nu-şi manifeste uimirea în faţa refuzului sau chiar
incapacităţii mele de a accepta legătura dintre scris şi profit. De fapt, rareori am simţit mai
acut inadecvarea mea la lumea în care intram şi incompatibilitatea dintre mentalitatea mea
modelată de o jumătate de secol de comunism (amestec paradoxal de educaţie oficială,
împotrivire la educaţia oficială şi concluziile creştine trase din suferinţa care mă înconjura) şi,
pe de altă parte, regulile concurenţei şi ale consumului dintr-o societate pe care o privisem
decenii întregi de departe, fără s-o văd cu adevărat, nu numai din cauza strălucirii pe care i-o
dădea libertatea, ci şi pentru că, fiindu-mi interzisă, o idealizam. Vorbeam, în mod evident,
limbi diferite şi era greu să ni le învăţăm reciproc, pentru că şi alfabetele în care ar fi trebuit să
le silabisim erau altele. În pofida evidentelor lor înclinaţii de stânga, nu li se părea nefiresc să
condiţionezi lectura de bani, după cum împotrivirea la comunism nu mă împiedica să mi se
pară monstruos recursul la aritmetica financiară în domenii ţinând de minte, inimă şi
literatură.
Post-scriptum-ul, nelipsit de semnificaţii sarcastice, a fost că m-am întors în ţară cu
formularele necesare înscrierii României în organizaţia internaţională, ceea ce – după ce le-am
predat Uniunii Scriitorilor – s-a şi întâmplat. Fondul Literar, subordonat Uniunii Scriitorilor şi
care îi avea ca membri pe toţi membrii acesteia, s-a transformat într-o organizaţie în care au
fost invitaţi să se înscrie numai unii, iar noua organizaţie s-a privatizat în cel mai scurt timp –
după modelul întreprinderilor de stat lăsate să falimenteze pentru a fi transformate apoi în
firme private –, devenind o afacere personală a unui grup extrem de restrâns, dar afiliat
internaţional. A trecut un timp relativ lung până când am aflat la ce a dus legătura făcută de
mine dintr-un vag sentiment patriotic. Nu eram membră a noii organizaţii, nu-i cunoşteam
statutul, dar nu m-am putut împiediuca să mă simt ridicolă, atunci când am început să aflu din
zvon public despre ingineriile financiare care au sfârşit în anchete penale. Contribuţia
românească la introducerea principiilor capitaliste în lumea literară fusese ingenioasă şi
specifică.

Există însă o întâmplare de natură personală care m-a obligat să mă întorc cu atenţie
puţin neliniştită asupra temei şi să încerc s-o înţeleg mai nuanţat sub imperiul unor emoţii,
amintiri şi chiar remuşcări, ţinând de prima copilărie. Bunicii mei din partea tatei erau ţărani
bănăţeni, proprietarii câtorva hectare (ei le spuneau lanţe) de pământ la marginea Timişoarei,
unde se refugiaseră de colectivizare. Aveau o gospodărie cu vaci, cai, porci, păsări, căpiţe de
fân şi şire de paie chiar în oraş în cartierul Fabric, de unde ajungeau în mai puţin de o oră cu
căruţa „la câmp“. Nu ştiu dacă această ambiguitate a aşezării i-a ferit de colectivizare într-o
primă fază. În orice caz, nu mi-i amintesc decât muncind de dimineaţă până seara, cu un fel de
înverşunare care le depăşea şi le înzecea puterile, doar ei doi, doi ţărani aproape bătrâni, ai
căror copii, intelectuali, nu aveau cum să-i ajute şi nici măcar să-i viziteze; mergeam la ei
doar noi, nepoţii, în vacanţe. Apoi pământul a fost luat, bunicii au murit, au murit şi părinţii
noştri, şi de totul s-a ales praful. Cei şase nepoţi care îşi petrecuseră copilăria împreună s-au
risipit, s-au înstrăinat, nu s-au mai întâlnit. Când, prin 1991, am aflat că, prin legea 18, ne
revenea împreună pământul bunicilor, nu ne mai văzusem de decenii. În ceea ce mă priveşte,
eram atât de prinsă în vârtejul evenimentelor, încât abia dacă am înregistrat întâmplarea. De

70
altfel, au trecut douăzeci de ani fără ca vreunul din noi să se gândească la bucata de pământ pe
care bunicii o munciseră toată viaţa şi care acum era o pârloagă. Am fost în toţi aceşti ani de
nenumărate ori la Timişoara, am participat la mitinguri, am vorbit în pieţe, am ţinut
conferinţe, am lansat cărţi, fără să mă gândesc o singură dată la pământul bunicilor de la
marginea aceluiaşi oraş. De altfel, în mod ciudat, niciodată în mintea mea nu a existat o
legătură între oraşul copilăriei şi oraşul revoluţiei. Dacă, prin absurd, aş fi fost întrebată, poate
că aş fi răspuns că e vorba de o simplă omonimie.
Cu un an şi ceva în urmă, însă, într-un moment când de mult uitasem că de aproape 20
de ani eram moştenitoarea unui hectar lăsat în paragină la marginea Timişoarei, am aflat de la
verii mei, aflaţi mai mult sau mai puţin în aceeaşi situaţie ca şi mine, că între timp oraşul
crescuse, se întinsese, ne înglobase bietele hectare şi ne cerea acum să ne ocupăm de
formalităţile transformării lor în locuri de casă intravilane, care au şi fost vândute în cel mai
scurt timp, transformându-ne pe fiecare dintre noi în deţinătorii unui cont bancar cu o rezervă
pe care n-am fi putut-o realiza niciodată singuri. Cred că acela a fost momentul în care m-am
gândit pentru prima oară într-un mod personal, autobiografic, la noţiunea de proprietate. Nu
mă gândisem niciodată că aş putea moşteni ceva de la cineva. De la bunici mai puţin chiar
decât de la alţii. Legătura cu ei era ciclică, dar intermitentă, erau doar nişte personaje ale
vacanţelor care, la rândul lor, reprezentau un fel de suspendare a restului vieţii. Şi pentru că
munceau de dimineaţă până seara – adică mult înainte de a ne fi trezit noi, copiii, şi mult după
ce noi adormeam – nu aveau timp decât rar să stea de vorbă cu noi. Aş putea spune că aproape
nu-i cunoşteam. Pe bunica, cel puţin, nu mi-o amintesc decât muncind. Mulgea vacile, dădea
de mâncare la porci, curăţa cuştile iepurilor, strângea ouăle din cuibarele găinilor, gătea
mâncare, făcea brânză, mătura curtea, dădea lapte celor abonaţi care veneau să şi-l ia, trecea
în viteză aproape alergând de la o muncă la alta, fără să aibă timp să vorbească sau să se
oprească o clipă să-şi tragă răsuflarea. Era mică, subţirică şi mi se părea foarte bătrână,
îmbrăcată mereu în negru, cu un batic tot negru legat sub conci, dar poate că nu avea – mă
gândesc acum – mai mult de 50 de ani. Cu noi schimba câte o vorbă doar când ne trăgea,
practică medicală pentru care era faimoasă pe toate străzile din jur, masându-ne fără milă
mâinile şi braţele, cu palmele muiate în untură de porc, până când identifica pe sub piele un
fel de grăunţe ca de porumb pe care le presa risipindu-le. Era „sângele rău“ (ne explica
grăbită, cu o voce subţire de fetiţă), din cauza căruia eram bolnavi.
În mod curios, deşi lipsea aproape tot timpul de acasă pentru că era la câmp, cu Dedi (nu
l-am numit nici unul dintre noi altfel decât cu acest apelativ slav, care trebuie să fi fost o
influenţă a numeroşilor sârbi din regiune) am mai multe amintiri. Ţin minte cum, duminica, se
dezbrăca până la brâu şi se spăla în curte într-un lighean mare cu apă încălzită la soare,
săpunindu-şi apoi barba crescută de o săptămână pe care o rădea uitându-se într-o oglindă
agăţată de creanga unui pom. După care îşi ungea pantofii negri cu cremă, îi lustruia, se spăla
încă o dată pe mâini şi se îmbrăca atent cu o cămaşă albă şi un costum negru. Îmi amintesc
fiecare gest pentru că stăteam toţi nepoţii în jurul lui, urmărindu-l curioşi ca pe un actor intrat
într-un alt rol decât cel cu care eram obişnuiţi, iar când pleca îndreptându-se spre biserică,
unde se aşeza într-o strană pe care scria numele lui, îl urmam mândri de solemnitatea şi
prestanţa lui, până la colţ sau chiar mai departe, până când se întorcea spre noi şi – cu o voce
care ne flata prin amuzamentul ascuns sub severitate – ne trimitea acasă. Spre deosebire de
bunica, duminica nu lucra niciodată. Când se întorcea de la biserică se aşeza cu noi la masă,
singura dată în săptămână, apoi ne strângea în jurul lui „să cântăm“. Îşi punea ochelarii pe
nas, deschidea un caieţel ponosit cu coperte pepit în care avea transcrise cuvintele diverselor
romanţe care-i plăceau şi, ridicând un deget, deformat de muncă, în sus, dădea tonul, în timp
ce noi aşteptam atenţi şi emoţionaţi, cocoţaţi pe genunchii lui sau atârnaţi de braţe,
împingându-ne unii pe alţii ca să îi fim cât mai aproape. Primul cântec era întotdeauna „Să-mi
cânţi cobzar bătrân ceva“ şi întotdeauna după câteva încercări nereuşite de a-l urma în cor,

71
nemulţumit de rezultat, Dedi ne oprea şi mă dădea jos de pe genunchi spunând „ia stai tu mai
departe şi taci puţin să vedem dacă nu e mai bine“. Şi era.
Şi mai ţin minte două bătăi pe care le-am încasat împreună cu ceilalţi nepoţi de la Dedi:
una pentru că ne-am suit pe şira de paie din vârful căreia ne dădeam drumul ca pe un derdeluş
până am reuşit aproape s-o dărâmăm; şi o alta, când ne-a prins îngropându-ne în grămezile de
grâu din pod (peste ani aveam să citesc „Mirabila sămânţă“ aproape cu senzaţia că eu sunt cea
care a scris-o). De fapt, nu ne-a bătut, căci n-a reuşit să ne prindă, dar ne-a alergat prin toată
ograda cu o mătură mare de nuiele strigând şi ocărându-ne, în timp ce noi, fugind în toate
direcţiile, am reuşit să scăpăm din curte fugind de-a lungul străzii spre cimitir, unde am stat
ascunşi până s-a făcut seară şi, spaima de morţi fiind mai mare decât cea de supărarea lui
Dedi, ne-am întors acasă spăşiţi.

Oricât ar părea de ciudat, cel mai puternic sentiment pe care mi l-a trezit moştenirea
bunicilor a fost acela de remuşcare. Mi-ar fi greu să explic de ce şi care era vina pe care mi-o
reproşam. Era desigur vorba de faptul că nu mă gândisem niciodată că aş putea moşteni ceva
de la ei sau că am putea fi legaţi printr-o valoare materială. Mai greu de explicat este de ce
percepeam această convingere ca pe o vină.
Poate pentru că nu mă gândisem niciodată că le datorez ceva, dar mai ales pentru că
niciodată nu mi-ar fi dat prin minte că eu aveam să beneficiez de munca lor fără măsură,
aproape masochistă, că fiecare oră de efort şi fiecare picătură de sudoare se depusese ca într-o
bancă absurdă în contul viitoarei mele moşteniri. În mod evident, dacă aş fi ştiut, dacă aş fi
bănuit, dacă prin absurd aş fi avut puterea să influenţez lucrurile, aş fi încercat să împiedic o
asemenea nedreptate, faptul că ei s-au condamnat singuri la muncă silnică pe viaţă pentru ca –
printr-un şir de întâmplări aleatorii – să ajungă la nepoţii lor, pe care nici măcar nu i-au
cunoscut, pentru că, muncind, nu aveau timp pentru asta, o sumă de bani pentru care nu
făcuseră nimic să-i merite. Chiar acum când stau şi scriu în casa pe care am construit-o la
munte din moştenirea lor, mi se parte o nesfârşită nedreptate faptul că ei n-au stat niciodată
într-o locuinţă la fel de confortabilă şi, probabil, n-au fost niciodată la munte.
În acelaşi timp sunt conştientă că toată această cazuistică poate părea nu numai
exagerată, ci şi ridicolă şi chiar imoral, pentru că e contra naturii. Dreptul la proprietate şi
transmiterea lui de la o generaţie la alta este nu numai unul dintre cele mai importante drepturi
ale omului, ci şi una dintre principalele tendinţe ale naturii lui. Iar atunci când au făcut tot ce-
au putut ca să le distrugă, comuniştii au ştiut că în măsura în care va fi privat de proprietate,
omul va fi privat şi de independenţă şi va deveni supusul celor ce vor hotărî în locul lui ce şi
cât să mănânce, ce să vorbească, ce să creadă, ce să urască. Ştiam toate astea, înţelegeam
mecanismul deposedării ca pe un mecanism al luării totale în posesie a omului deposedat. Şi
totuşi, nu puteam să-mi înscriu şi propriul meu destin în acest mecanism. Nu mă simţisem
niciodată manipulată prin sărăcie, iar lipsa independenţei am simţit-o întotdeauna ca pe o
consecinţă a lipsei de libertate, nu de bani. De altfel, mi-ar fi greu să spun dacă indiferenţa şi
chiar aversiunea pe care le am faţă de noţiunea de proprietate mi-a fost inoculată de educaţia
comunistă din şcoală sau mult înainte, de educaţia creştină din familie. Dar un lucru e sigur:
chiar dacă ştiu ca toată lumea socoteşte moştenirea părinţilor de către copii şi-a bunicilor de
către nepoţi un lucru nu numai firesc şi legal, ci şi contribuind la funcţionarea societăţii
omeneşti, eu continui să mă simt vinovată faţă de bunicii pe care i-am moştenit, chiar dacă ei
nu se gândeau la mine sau la verii mei atunci când munceau până la uitarea de sine, ci îşi
urmau instinctele şi obsesiile de ţărani care trebuie să muncească pământul, pământul lor,
singura lor raţiune de existenţă, pe care nu visau decât să-l înmulţească, deşi tata era închis,
iar fraţii lui tremurau de frică să nu fie daţi afară din serviciu pentru că părinţii lor nu vor să se
înscrie în colectivă.

72
 Când mă gândesc la felul cum lucrau – ca nişte posedaţi – bunicii, mă întreb dacă ar fi
fost, oare, în stare să-şi imagineze că, peste o singură generaţie, alţi ţărani asemenea lor, cei de
după colectivizare, vor ajunge să nu le mai pese de pământ, trăgând concluzia că nu va mai fi
niciodată al lor şi lăsându-l pârloagă.

73
 Complexul eternităţii

Relaţiile mele cu timpul au fost întoteauna ambigue şi confuze, asemenea desenelor din
cărţile copilăriei, în care culoarea era aşezată puţin alături. De când mă ştiu, m-am aflat în
contratimp nu numai cu propria mea vârstă, ci şi cu grupa, categoria, clasa de vârstă căreia îi
aparţineam. De când mă ştiu, ca să răspund corect la întrebarea câţi ani am, a trebuit să scad
repede în gând anul naşterii din anul în curs, în aşa măsură artimetica timpului şi realitatea lui
nu se suprapuneau pentru mine.
Cel mai limpede îmi amintesc felul în care, în copilărie şi adolescenţă, eram considerată
de toată lumea mult prea matură pentru anii mei, neliniştitor de precoce, şi felul în care eu
însămi -după ce mi-am depăşit spaima de a deveni adult - nu făceam decât să aştept
neliniştită să cresc şi să-mi ajung fizic din urmă gândurile şi lecturile, să-mi pun de acord
înfăţişarea cu judecata şi trupul cu acea parte ascunsă din el care secretează gândirea. Când,
după 16-17 ani, acest acord s-a produs, nu mi-am mai dorit în acest domeniu nimic, vreau să
spun că am uitat pur şi simplu că timpul există. 10, 20, 30 de ani nu mi-am mai adus aminte
de el pentru că, pur şi simplu, nu se manifesta în nici un fel. Ceea ce nu-l împiedica să fie
mereu insuficient. Singura lui formă de existenţă era precaritatea: niciodată nu-mi ajungea.
Dar faptul că, de când mă ştiu, am fost în criză de timp nu era o caracteristică a lui, ci a mea.
Era urmarea lipsei mele de măsură care se încăpăţâna să înghesuie în fiecare unitate de timp
mai multe acţiuni, pagini, idei, întâmplări decât puteau în mod firesc să încapă. Şi asta în
pofida faptului că îl simţeam nelimitat, că aveam sentimentul – pe care mi-l amintesc ca pe o
formă de irealitate – că sunt eternă.
De fapt, nu ştiu dacă nu şi acest înşelător sentiment al eternităţii a fost responsabil
pentru felul aproape sinucigaş în care m-am aruncat de atâtea ori – fără măcar să ştiu înota –
în apa tulbure şi primejdioasă a timpului prezent. Nu ştiu dacă nu simţeam nevoia să plătesc
astfel peşin, cu timp din timpul ce mi s-a dat, faptul că mi se dăduse mai mult decât altora. Şi
asta fără să mă întreb măcar dacă nu cumva este vorba de o falsă impresie.
Rotirea tot mai repede a anotimpurilor, săltate ritmic peste macazul marilor sărbători, m-
au făcut să pierd încetul cu încetul complexul eternităţii, şi, din ce în ce mai muritoare, să
descopăr spaima de a fi sărac în clipe şi înţelepciunea, mai mult teoretică, de a le economisi.
Excepţie fac numai sărbătorile mari. Naşterea şi Învierea, legate existenţial de verbul „a fi“. Şi
nu atât ele, cât zilele şi săptămânile care le preced, care le pregătesc, care încearcă să ne
scoată din timpul obişnuit, agitat, aglomerat, trecător, depunându-ne pe ţărmul de la marginea
contingentului, acolo unde amintirile din copilărie se materializează în emoţionantele
stereotipii ale credinţei repetitive. Săptămâna Mare, Noaptea Învierii, Săptămâna Luminată
sunt printre puţinele perioade ale anului care îşi păstrează încă nedegradată definiţia, care mai
sunt în stare, din curgerea ternă a nisipului de clipe, să cristalizeze veşnicia.
În rest, mereu ambiguu, nerăbdător, derizoriu, inconsistent, incapabil de a închega un
înţeles, timpul nu mai are puterea să fie o parte din eternitate.

74
 Amintiri din Piaţa Universităţii

Unul dintre lucrurile curioase şi plăcute care mi se întâmplă de ani de zile este faptul că,
destul de adesea, ţigăncile îmi oferă flori, refuzând să primească bani. Prima oară, oarecum
intimidată, am răspuns în glumă:
– Nu primesc flori decât de la bărbaţi.
Dar florăreasa mi-a replicat fără să zâmbească:
– Doar nu crezi că ţi le dau că eşti femeie?
– De ce atunci? am întrebat eu aiurită.
– Nu-ţi aminteşti?, s-a aplecat ea mirată şi oarecum conspirativ spre mine: Am fost
împreună în Piaţa Universităţii.
Ceea ce era adevărat. În Piaţa Universităţii erau intelectuali (chiar elita intelectualilor:
cu greu s-ar fi putut găsi un alt perimetru în care să poţi număra atâtea celebrităţi pe metrul
pătrat), dar şi ţigani. Am observat asta destul de curând şi nici măcar nu m-am mirat prea tare,
pentru că cele două categorii sociale aflate, cel puţin cultural, la antipozii societăţii se
asemănau prin importanţa pe care libertatea în sine, desprinsă de diversele ei avantaje sau
dezavantaje, o avea pentru ei. Se mai asemănau şi prin lipsa de prejudecăţi şi prin plăcerea de
a nu respecta regulile impuse de societate. Pe de altă parte, în timp ce ţiganii erau flataţi de
felul egalitar şi fratern în care erau priviţi de intelectuali, intelectualii erau flataţi de iluzia că
ţiganii le împărtăşeau ideile. Tot ce spun era valabil mai ales pentru perioada de până la
alegeri, pentru că după 20 mai, în deprimarea tot mai neagră care coborâse ca un nor greu
peste piaţă, când accentul se mutase dinspre cântecele şi scandările de sub balcon spre spaţiul
dintre viaţă şi moarte al corturilor greviştilor foamei, sentimentul libertăţii fusese înlocuit de
cel al disperării şi nu mai era nimic distractiv. Mai mult, atunci când printre mijloacele
inventate pentru compromiterea adunării a apărut pe latura dinspre Spitalul Colţea un şir de
grătare care inventau o frontieră promiscuă de fum usturoiat în imediata apropiere a celor ce
erau de săptămâni în greva foamei, printre cei ce aţâţau cărbunii şi întorceau demonstrativ
micii au fost recunoscuţi unii dintre oacheşii locuitori ai pieţei, ceea ce putea sugera că
fuseseră infiltraţi de la început. Şi totuşi, florile pe care mi le dau încă florăresele după mai
bine de zece ani de atunci dovedeşte că în acel amestec de marginali de la extremităţile
societăţii – de deasupra şi de dedesubtul ei – era ceva autentic.
De altfel, pentru că am ajuns să vorbesc despre Piaţa Universităţii – şi pentru că, în mod
evident, aceste pagini nu îşi propun să analizeze complexul şi adesea contradictoriul fenomen
cu acest nume şi care îşi aşteaptă încă istoricii şi psihologii să-l analizeze şi să-l explice – aş
vrea să notez o singură idee de natură să definească, mai curând psihologic decât politic, ceea
ce am trăit atunci. Am adoptat-o la început cu îndoială şi în cele din urmă cu emoţie, auzind-o
formulată într-un fel sau altul de mulţi dintre locuitorii acelei istorii de 52 de zile. Era de
fiecare dată răspunsul care încerca să mă consoleze după evoluţia îndoielnică a unora dintre
liderii balconului, o evoluţie atât de şocantă, încât mă făcea să mă întreb dacă avuseseră
slăbiciunea să se schimbe sub imensa presiune care s-a exercitat asupra lor sau, dimpotrivă,
fiind de fapt cei care se vedeau acum, avuseseră forţa malefică să intre într-un rol, de la
înălţimea căruia putuseră manipula personalităţi şi mulţimi copilărite de entuziasm.
„Nu – îmi răspund prietenii mei care nu făceau parte dintre cei ce vorbiseră din balcon,
ci dintre cei ce formaseră corul fericit al mulţimii –, tot ce spui presupune că Piaţa
Universităţii a fost ceea ce se petrecea în balcon, suma discursurilor, uneori cutremurătoare,
alteori ridicole, care s-au ţinut de acolo. Ceea ce nu numai că nu este adevărat, dar este o
imensă eroare“. Şi aveau dreptate: Piaţa Universităţii a fost un spaţiu al exorcizării, al lustrării
(în sensul roman al termenului), un loc şi un timp în care fiecare ins din mulţimea care
revenea seară de seară învăţa ce înseamnă a avea curaj şi ce înseamnă a fi solidar, noţiuni la
care visaseră decenii fără să aibă forţa interioară de a le exersa. Oameni care, decenii la rând,

75
fuseseră umiliţi de propria lor neputinţă de a fi ei înşişi învăţau acum să spună ceea ce cred.
Învăţau să extragă şi să-şi arate unii altora cu uimire sâmburele de lumină ascuns adânc în
fiecare din ei, despre care nu fuseseră siguri că mai există, că nu se stinsese înăbuşit sub
nesfârşitele precauţii şi camuflări. A fost o şcoală a eliberării, nu a libertăţii, pentru că „zona
liberă de comunism“ era de fapt o închisoare înconjurată de ură, dar o închisoare pentru care
ei optaseră, ei şi-o construiseră şi pe care ei şi-o asumaseră, mărturisind-o. Ceea ce se
întâmpla acolo jos, în oameni şi între oameni, nu avea mai mare legătură cu personajele care
se perindau în balcon decât are în biserică oficierea misterului şi rugăciunii credincioşilor cu
biografia preotului. Cu siguranţă, unele dintre acele personaje erau manipulate, manipulau şi
încercau să folosească într-un fel sau altul situaţia. Nu exclud nici chiar posibilitatea ca totul
să fi fost inventat din punctul de pornire, spre compromiterea şi uzurparea ideilor de care nu
se putea scăpa altfel. Este sigur însă că – indiferent care i-ar fi fost scopul programat –
fenomenul a scăpat de sub control, iar represiunea n-a făcut decât să-l purifice şi să-l mitizeze.
După cum este sigur că fericirea eliberării şi a solidarităţii trăite acolo nu a fost programată de
nimeni şi i-a marcat pentru totdeauna pe cei ce au cunoscut-o, aşa cum hagiii povestesc tot
restul vieţii răspândirea luminii de Înviere de la Ierusalim.

Despre începutul Pieţei Universităţii am aflat de la televizor, în timp ce eram, spre

sfârşitul lui aprilie '90, la salonul de carte de la Geneva. Din interesul Europei, aproape
pasional, pentru tot ce se întâmpla în România în decembrie '89 mai rămăsese încă destul de
mult, din moment ce în faţa televizoarelor răspândite prin imensa clădire a târgului erau
strânse grupuri de oameni care urmăreau cu emoţie ceea ce se întâmpla la Bucureşti: o imensă
manifestaţie non-stop, zeci sau poate sute de mii de persoane care, strigând „Jos
comunismul“, nu părăseau nici ziua, nici noaptea locul sacru în care se murise în 21
decembrie. Pe diverse canale, vocile crainicilor atingeau accente patetice. Se vedeau figuri
transfigurate de intelectuali cuprinşi de o solidaritate pe care n-o cunoşteam şi se auzea în
româneşte scandându-se „Singura soluţie/Înc-o revoluţie“. Am telefonat imediat la Bucureşti
sorei mele, care – cu o pasiune debordantă, într-un contrast uimitor cu tonusul ei în general
echilibrat şi mai curând scăzut – ne-a relatat începutul mişcării, ecusoanele purtate de toată
lumea cu insulta golan ridicată la rangul de decoraţie, atmosfera de intensă exorcizare a răului
trăită împreună, fericirea născută din descoperirea solidarităţii şi alte detalii exaltante care ne-
au făcut să începem să plângem de mândrie. Ne-am întors acasă cât am putut mai repede şi de
la aeroport ne-am dus direct în Piaţa Universităţii, mai precis până undeva prin dreptul Străzii
Regale, de unde începea „zona liberă de comunism“, şi unde nici troleibuzele, nici alt fel de
maşini nu puteau pătrunde. Ne-am lăsat bagajele într-un gang, fără măcar să ne punem
problema că ar fi putut dispărea, şi am înaintat din ce în ce mai emoţionaţi în mulţimea
formată din nenumăraţi cunoscuţi care ne salutau cu bucurie şi cărora le răspundeam cu
anume timiditate, încercând să intrăm în atmosfera în care ei trăiau, evident fericiţi, de ore sau
chiar de zile întregi. Se cânta, se scanda, se îngenunchea, se clincheteau chei, totul se petrecea
ca într-un ritual cu reguli ştiute de toată lumea, pe care noi ne grăbeam să le învăţăm, pentru
că nu doream decât să ne molipsim cât mai repede de lumina care-i îngloba într-o aură ce
voiam să ne cuprindă şi pe noi. Era un entuziasm molipsitor care aproape ne îmbăta, în timp
ce eram îmbrăţişaţi de prieteni şi de necunoscuţi cu o bucurie egală, pe care încercam să ne-o
însuşim.
Aceasta era starea noastră de spirit când am auzit anunţându-se de la balcon că mă aflu
în mulţime şi că sunt invitată să urc şi să vorbesc. Nu-mi amintesc să mai fi încercat vreodată
o emoţie de o asemenea violenţă. Nici înaintea conferinţelor, în alte limbi decât a mea, ţinute
în aulele unor celebre universităţi, nici înaintea intervenţiilor în congresele PEN sau în
reuniunile academiilor internaţionale de poezie, nici înaintea dezbaterilor violent polemice
care mă opuneau unor redutabili şi celebri preopinenţi pe teme legate de schimbul de obsesii

76
între Est şi Vest, de necesitatea convertibilităţii suferinţei şi de prelucrarea trecutului comunist
pentru depăşirea postcomunismului, absolut niciodată nu am simţit o emoţie atât de intensă ca
în acea clipă în care, în timp ce mulţimea începuse să scandeze „te iubim, te iubim“, cei din
jurul meu se dădeau la o parte lăsând să se formeze o îngustă cărare pe care nu-mi rămânea
decât să înaintez.
Am fost toată viaţa şi mai sunt şi acum o pasionată cititoare de basme şi nu rareori mi se
întâmplă în situaţii limită să sper că aş putea fi salvată printr-una dintre soluţiile tradiţionale în
ele. Ţin minte că atunci – în timp ce înaintam pe cărarea tăiată în mulţime, simţindu-mi capul
gol de orice gânduri – m-am întrebat ce-ar fi să dispar pur şi simplu atinsă de vărguţa
fermecată a unei puteri miraculoase căreia ar fi putut să-i fie milă de mine. Dar nu îi era milă
nimănui, toţi îmi zâmbeau cu prietenie şi bucuroşi. Am ajuns la una dintre intrările
Universităţii de unde mai mulţi studenţi m-au preluat urcându-mă pe scări întunecoase şi
întortocheate şi introducându-mă într-o sală destul de mare, dar mică faţă de aglomerarea de
oameni înghesuiţi în semiîntunericul ei luminat doar de razele indirecte ale reflectoarelor
fixate asupra balconului, care se deschidea pe un colţ al încăperii. Am dat la întâmplare mâna
cu câteva zeci de persoane, ale căror feţe nu reuşeam să le disting prea bine şi ale căror nume,
cunoscute sau necunoscute, erau prea multe ca să le reţin, în timp ce eram împinsă spre balcon
şi îmi auzeam numele anunţat tunător şi eram lăsată singură cu microfonul în mână, înainte de
a avea cea mai mică propoziţie formată în minte. Din fericire, nu puteam începe să vorbesc
pentru că se scanda „Jos comunismul“, se clincheteau cheile, se cânta „Noi de-aicea nu
plecăm“, un întreg ritual, asemenea unei respiraţii colective care ţinea locul corului antic între
tiradele actorilor. Nu-mi mai amintesc ce am spus, îmi amintesc doar că eram întreruptă de
aplauze, care-mi dădeau timp pentru a gândi continuarea, şi îmi mai amintesc că odată, când
am văzut la GDS înregistrarea video a acelui discurs (înregistrare de care nu-mi dădusem
seama atunci), am fost uluită de rotunjimea frazelor şi de legătura dintre ele, dar mai ales de
figura mea absolut transfigurată de o bucurie dramatică pe care nu mi-o ştiam din nici o
fotografie sau oglindă. În orice caz, dacă m-ar întreba cineva cum aş vrea să fi arătat toată
viaţa aş răspunde: aşa cum am arătat în balconul din Piaţa Universităţii. Dar astea sunt
gânduri şi impresii de după. Ceea ce ţin minte din acele minute pe care le-am petrecut atunci
în balcon este mirarea fericită până la lacrimi care mă cuprindea când, în timpul scandărilor,
puteam să privesc mulţimea ale cărei margini nu le vedeam şi care mă umplea de o mândrie
nemaitrăită, făcându-mă să înţeleg că nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru
de ceilalţi.
După ce am părăsit balconul, am traversat, orbită încă de reflectoare, camera
întunecoasă la fel de aglomerată şi am coborât pipăind cu pasul nesfârşitele scări până în holul
Filologiei, de unde am ieşit în stradă, adică în mulţimea care m-a cuprins ca o singură fiinţă şi
în care m-am simţit integrată definitiv.

Una dintre trăsăturile firii mele care mi-a provocat cele mai multe neajunsuri de-a lungul
vieţii a fost o anumită incapacitate nu numai de a jigni pe cineva, ci şi de a suporta ideea că
cineva s-ar putea simţi jignit de mine. La asta se adăuga un fel de bună creştere în exces care
mă împiedica să spun cuiva că nu are dreptate, pentru a nu se înţelege astfel că minte şi multe
alte situaţii de acest fel în care îmi era infinit mai simplu să las să treacă de la mine decât să
suport în jurul meu oameni supăraţi. Prima întâmplare din acest registru pe care o ţin minte
datează din prima copilărie când, timp de ani de zile, am fost terorizată de o fetiţă din vecini,
de aceeaşi vârstă cu mine, dar foarte mică de statură, pitică aproape, care – de câte ori nu
făceam ceea ce voia ea – începea să plângă şi să-mi spună că asta e numai pentru că ea nu e
înaltă ca mine şi mi-e ruşine să mă vadă lumea cu ea. Cedam imediat, făceam lucruri care nu-
mi plăceau şi cu care nu eram de acord, îi făceam lecţiile, spuneam minciuni ca s-o apăr, mă
simţeam umilită şi dominată într-un fel care mă rănea, din moment ce îl ţin minte şi acum, dar

77
nu aveam puterea să mă revolt împotriva felului malefic în care îşi folosea defectele ca pe
nişte arme, în timp ce eu deveneam victima propriilor mele calităţi. Nu numai trauma, ci şi
încărcătura simbolică a acelei situaţii absurde au făcut să n-o uit şi să mi-o amintesc în
numeroase rânduri mai târziu. Cu timpul, această trăsătură a fost amplificată de confuzia pe
care o crea aglomeraţia care se producea în jurul meu şi de dubla culpabilitate căreia îi
cădeam în mod absurd pradă: mă simţeam vinovată şi faţă de cei cărora nu puteam să le
răspund pe măsura ofertelor lor de simpatie, şi faţă de cei cărora astfel de oferte nu li se
făceau. De-a lungul întregii vieţi aveam să mă simt profund obosită nu numai de fatalitatea de
a mă afla în centrul atenţiei, ci şi de bănuiala tristeţii – atât de adesea transformate în antipatie
şi ură – a celor care ar fi vrut să fie în locul care pe mine mă obosea.

Am povestit toate aceste succesive introduceri pentru a crea un cât mai explicativ fundal
întâmplării pe care vreau s-o relatez. Când, în toamna aceluiaşi teribil an 1990, a luat fiinţă
Alianţa Civică, fiind percepută din prima clipă ca o organizare a ideilor Pieţei Universităţii,
Emil Constantinescu, prorector al Universităţii şi unul dintre cei mai activi membri ai noii
mişcări care umplea pagina întâi a ziarelor, a declarat în numeroase rânduri, atât în public, cât
şi în cercuri restrânse, fiind de multe ori eu însămi de faţă, că ne-am cunoscut în balconul din
Piaţa Universităţii. Personal nu îmi aminteam, dar niciodată nu mi-am pus problema să-l
contrazic, pe de o parte, pentru că ar fi însemnat să-l jignesc, pe de altă parte, nu era deloc
exclus să fi fost una dintre nenumăratele persoane cu care dădusem mâna în acea anticameră a
balconului pe care o traversasem ameţită de emoţie şi în plus nu aveam nici un motiv să mă
îndoiesc de onestitatea amintirii sale. E adevărat că, pe măsură ce lucrurile au alunecat, în
ceea ce-l priveşte, dinspre civism spre politică şi chiar politicianism, iar în ceea ce mă priveşte
spre o tot mai accentuată spaimă de a nu mă lăsa manipulată, revenirea acestei amintiri a
început să mă jeneze datorită transformării unui moment de o intensitate emoţională care mă
marcase puternic într-un instrument de propagandă electorală. Şi, deşi mă înrolasem de
bunăvoie în acel mecanism electoral, amestecul lucrurilor şi apăsarea pedalei îmi era
dezagreabilă şi mă punea pe gânduri. La început nu într-atât încât să pun sub semnul întrebării
amintirea care nu era şi a mea. Asta a venit mai târziu, atunci când diverse amănunte – de
dinainte sau de după '90 – din biografia personajului, din ce în ce mai public, deci din ce în ce
mai atent studiat sub lupa curiozităţii mediatice, mă puneau pe gânduri. Acreditasem însă de
atâta timp şi de atâtea ori veridicitatea acelei amintiri, devenită loc comun, încât ar fi fost
ridicol să-mi exprim public îndoielile, cu atât mai mult cu cât neamintirea mea nu reprezenta
nici în propriii mei ochi un argument. Şi totuşi, a venit un moment peste care nici buna mea
creştere, nici îndoielile legate de propria mea memorie nu mă mai pot obliga să las lucrurile să
treacă de la mine. În masivul triptic autobiografic, se povesteşte din nou cum am făcut
cunoştinţă în încăperea din spatele balconului Universităţii, doar că de data aceasta amintirea
este detaliată de un schimb de replici despre securiştii care s-ar fi aflat chiar acolo, o adevărată
conversaţie transcrisă cu linioare de dialog ca replicile unei piese de teatru, care nu semăna
nici cu felul meu de a vorbi, nici cu ideile mele din acea clipă, o conversaţie despre care nu
numai că ştiu cu absolută precizie că nu a avut loc, dar care nici n-ar fi avut cum să se
petreacă în acel moment şi în acel loc. Această literatură îndoielnică, adăugată numai
Dumnezeu ştie în ce scop unei amintiri oricum nesigure, mă face să scriu, oricât de puţină
plăcere mi-ar face, această erată.

78
 Cine ştie ce este o mineriadă?

Întâmplarea a făcut ca la o întâlnire recentă cu elevii unor clase a XII-a, răspunzând unei
întrebări legate de începuturile Memorialului Sighet, să spun că proiectul Memorialului a fost
luat sub egida Consiliului Europei în 1993 într-o vreme când, din cauza mineriadelor,
România nu era încă acceptată ca membră a Consiliului Europei. O anumită confuzie plutind
în aer a provocat însă un hiatus al comunicării care m-a împiedicat să continui. „Cine ştie ce
este o mineriadă?“ am întrebat la rândul meu, şocată de propria mea bănuială. După o tăcere,
mai mult nedumerită decât jenată, după ce, din ce în ce mai uluită, am încercat să-i ajut
spunându-le că este vorba de o creaţie lingvistică românească denumind un moment al istoriei
noastre recente, două degete şovăitoare s-au ridicat şi o fetiţă mi-a spus, pe un ton mai curând
interogativ, că ar putea fi vorba de o formă de luptă a minerilor care, în semn de protest, se
închid în mină cerând salarii mai mari. A fost rândul meu să nu ştiu ce să răspund. Îmi era
aproape imposibil să încep să explic despre ce e vorba, pentru simpul motiv că nu aveam nici
o garanţie că noţiunile, pe care le-aş folosi pentru a explica, ar fi cunoscute. Era ca şi cum,
pentru a-i învăţa să citească, ar fi trebuit să încep prin a-i învăţa alfabetul, dar nu eram sigură
că aş fi putut s-o fac, pentru că nu ştiam în ce măsură cunoşteau cuvintele prin care aş fi putut
să li-l predau pe acesta. De unde puteam să încep? De la Piaţa Universităţii? De la Revoluţie?
Şi una, şi alta se petrecuseră înainte de naşterea lor. Dar era acesta un motiv suficient pentru a
nu fi auzit de ele şi pentru a nu-i interesa? Şi era vorba de un dezinteres natural al lor, ţinând
de aiureala pubertăţii, sau despre o mai complicată construcţie a ignoranţei lor de către
generaţia anterioară? Acestor elevi, cărora li se predaseră ani de zile ore de educaţie civică, le
fusese ascunsă cea mai crasă reprimare a civismului, cel mai sfidător atentat la societatea
civilă, şi asta nu întâmplător, ci în mod sistematic, pentru că altfel nu s-ar putea explica faptul
că nu cunoaşteau nici măcar numele unui fenomen, devenit catastrofă politică, care a azvârlit
România pentru zile întregi pe ecranele nenorocirilor din întreaga lume, scoţând-o, apoi,
pentru lungi ani, din cărţile integrării.
Fenomenul consta în chemarea de către preşedintele ţării a unei categorii sociale
(minerii) împotriva alteia (intelectualii), instigând astfel la violenţă şi riscând războiul civil.
Petrecute la nici şase luni după revoluţia televizată, care – pe fondul exaltării europene de
după căderea Zidului Berlinului –, reuşise să manipuleze pentru câteva săptămâni pe toată
lumea, incredibilele întâmplări ale mineriadei din iunie făcuseră să se reverse paharul
naivităţii occidentale, iar România plătise gafa sfruntată a preşedintelui său postcomunist cu
dobânda tuturor momentelor în care îi fuseseră crezute, până atunci, minciunile.
Nu mi-am propus să scriu, însă, despre acea pagină de istorie. Eu scriu despre faptul că
nişte adolescenţi de azi nu au aflat ce s-a petrecut atunci, iar această întâmplare la zi mi se
pare – într-un plan mai puţin senzaţional, dar mai profund şi mai de durată – de o gravitate, ea
însăşi, istorică. Pentru că – simt nevoia să adaug – nu a fost vorba de o excepţie. Şocată de
incident, am pus aceeaşi întrebare, de alte trei sau patru ori, în următoarele zile, unor tineri
sub 20 de ani, cu acelaşi efect. De altfel, nu mă îndoiesc că, dacă mineriadele sunt forme de
luptă ale minerilor pentru o viaţă mai bună, Securitatea trebuie să fie, în percepţia lor, o firmă
de protecţie şi pază...
Indiferent dacă ignoranţa lor este programată de laşităţile succesive ale profesorilor sau
de spălarea creierelor realizată, atât de savant, de televiziunile de divertisment, rezultatul este
scoaterea din viaţa publică şi aşezarea în nişte compartimente subcivice a unor întregi serii
umane: românii de mâine. Faptul că aceşti cetăţeni teoretici ai unui stat, despre care nu au nici
o idee, nu se vor duce la vot, va fi aproape o formă de responsabilitate, pentru că, dacă se vor
duce, vor vota, oricum, la întâmplare, iar faptul că nici nu observă că aparţin Uniunii
Europene sau doar României este firesc, din moment ce mall-urile, supermarket-urile, firmele

79
de maşini şi staţiile de benzină sunt acelaşi, iar despre istoria şi definiţia celor două entităţi
oricum nu ştiu – nici despre una, nici despre alta – nimic.
Nu doar memoria şi interesul pentru sensurile istoriei, care ne înconjoară, le lipsesc
acestor tineri, ci curiozitatea faţă de propria lor definiţie şi faţă de propria lor devenire.
Victime ale unor părinţi, ei înşişi victime ale schimbărilor bruşte şi tulburi de regim, ale
nesiguranţei endemice, născute din spaimele de sens contrar; victime ale unor profesori străini
de noţiunea apostolatului, aceşti copii sunt condamnaţi să treacă printr-o lume amorfă, din
care nu înţeleg nimic, incapabili să cristalizeze sensuri.

80
 La cules ciuperci

Dacă aş fi întrebată care au fost cele mai hedoniste clipe pe care le-am trăit şi unde s-au
petrecut ele, aş răspunde – oricât ar părea de ciudat şi chiar de casnic – „la cules de ciuperci“.
La drept vorbind, mi-e greu să explic de ce. Am văzut livezi încărcate de pruni, de cireşi,
portocali, piersici, meri, am admirat podgorii grele de struguri şi toate mi-au dat sentimentul
aproape violent de recunoştinţă faţă de frumuseţea şi bogăţia pământului; dar ceea ce simt în
faţa poienii pline de pâinişoare albe cu umbre roşii sau cu umbre verzi sau cu umbre maronii,
ceea ce simt în faţa unui întreg orizont de pădure luminat de sute de siluete aproape
strălucitoare de crăiţe, ceea ce simt în faţa unei coame abrupte de deal pe care efortul fiecărui
pas în sus dăruieşte privirii alte şi alte forme enorme, ca din altă eră, de mânătărci, este diferit.
Nu frumuseţea şi nu bogăţia mă impresionează, ci felul brusc în care apăruseră pe lume, faptul
că în urmă cu o oră sau două nu existau, viteza care le împlinea din nimic – ca într-un fel de
demonstraţie prin absurd a existenţei – şi care apoi le fermenta şi le azvârlea în moarte. Toate
aceste caracteristici le înrudea logic cu noţiunea de miracol şi mai ales nu excludea incredibila
supoziţie că totul se produsese pentru mine, cel care aveam să le culeg. În faţa nici unei mese
încărcate de bunătăţi, în faţa nici unei vitrine încărcate de aur n-am simţit vreodată lăcomia,
dorinţa de a lua, de-a le acapara, de-a le face ale mele, care mă cuprinde în faţa unei suprafeţe
de pământ acoperite cu ciuperci. Şi asta pentru că, paradoxal, nu le percep ca pe-o bogăţie şi
ca pe un dar al pământului, ci ca pe un noroc al meu pe care trebuie să mi-l însuşesc înainte de
a fi revendicat de altcineva, înainte de a fi dovedit că nu îl merit.
Îmi amintesc o zi de vară – una dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit vreodată –
în satul Horea din comuna Albac. Treceam prin Apuseni din aşezare în aşezare, parcă
mergând cu ochii închişi, purtaţi nu de informaţii culturale şi nu de amintiri, ci de ceva mult
mai adânc, ca şi cum paşii ni s-ar fi mişcat pe suprafaţa pământului pentru că străbunii ar fi
lunecat pe sub pământ ca să ne conducă. În orice caz, fiecare brad, fiecare ol uitat pe un gard,
fiecare grindă de acoperiş de care stătea agăţată o coasă ruginită îmi dădea senzaţia
artistotelică a recunoaşterii. Lăsasem maşina în drum şi începusem să urcăm o pantă abruptă
cu iarbă înaltă care, începând brusc din spatele grădinilor de după case, ducea în vârful
dealului abrupt spre casa în care se născuse Horea. Iarba era atât de înaltă, că ne trecea de
genunchi şi de brâu, încât în acelaşi timp trebuia să luptăm cu înclinaţia periculoasă a pantei şi
cu valurile ei sălbatece, iar atunci când, pentru o clipă, ne opream să ne tragem răsuflarea,
dacă dădeam capul pe spate, zăream profilat pe cer acoperişul de şindrilă unde trebuia să
ajungem. În aceste condiţii am zărit deodată chiar lângă locul unde pusesem piciorul un grup
de mânătărci cum nu mai văzusem în viaţa mea. I-am strigat şi pe ceilalţi să vină să vadă şi în
aceeaşi clipă toţi au început să strige că mânătărcile sunt peste tot, ca şi cum ar fi apărut
miraculos de la un minut la altul, fragede şi de dimensiuni supranaturale. Ne-a cuprins un fel
de beţie a norocului şi, pentru că nu aveam la noi nici un fel de plase sau sacoşe, băieţii şi-au
dezbrăcat cămăşile şi pantalonii şi, înnodându-le extremităţile, i-am transformat în saci pe
care până sus reuşisem să-i umplem. Iar noi am intrat în casa ciudatului ţăran care a fost
probabil cel mai mare om politic român din toate timpurile cu o senzaţie de oboseală
amestecată cu vină, ca după orice plăcere consumată.
Am povestit toate acestea pentru a-mi aminti mie însămi ce reprezenta pentru mine
culesul ciupercilor şi starea de spirit pe care mi-o declanşa în general, ca să pot să reînţeleg ce
a însemnat el în mod special în acei ani în care ciupercile, conservate în cele mai diverse
feluri, deveniseră nu numai unul dintre alimentele noastre de bază, ci şi modalitatea de a ne
permite să nu facem ceea ce toată lumea era obligată să facă: statul la cozi. Pot să spun cu
mâna pe inimă că n-am stat niciodată la vreuna din acele cozi pentru carne la care oamenii se
aşezau cu scăunele şi pulovere de tricotat. Şi pot să mărturisesc că am avut un fel de
recunoştinţă – asemănătoare celei pe care mayaşii o purtau porumbului – faţă de ciuperci.

81
Beatitudinii culesului de ciuperci i se adăuga astfel culesul ciupercilor ca formă de
supravieţuire, ceea ce întărea acea legătură ciudată care întotdeauna se făcea în mintea mea
între ciuperci şi noroc.
Luna iunie şi luna septembrie erau în Comana lunile ciupercilor prin excelenţă. Ştiam
asta de la vecinii care mergeau în pădure după lemne şi întorcându-se ne anunţau amuzaţi şi
oarecum dispreţuitori: „Cât vezi cu ochii sunt numai bureţi“. Amuzaţi, pentru că ştiau ce
bucurie exuberantă va declanşa în noi acest simplu anunţ, dispreţuitori, pentru că ei refuzau
să-i atingă. În toţi anii în care ne vedeau culegând, gătind, mâncând, conservând ciuperci, nu
am reuşit să-i facem să le guste măcar o dată. De altfel, ori de câte ori le ofeream vreo
mâncare de ciuperci, ne corectau cu pedanterie: de bureţi. Pentru ei, ciuperci erau doar
ciupericle albe de bălegar au de prun, crescute în jurul casei. N-am înţeles niciodată de unde,
din ce strat ancestral venea această încăpăţânare, ce întâmplare sau ce dramă veche de
generaţii se aflau în spatele ei. În orice caz, în Comana nu culegeau ciuperci decât ţiganii. De
altfel, de la o ţigancă bătrână am învăţat, în primul an când ne-am mutat acolo, care dintre
ciupercile pădurii erau comestibile şi care nu. Ţin minte cum am fost îndrumată oarecum
ironic spre bordeiul ei de lângă cimitir cu câteva sacoşe pline de tot felul de exemplare
minunate: cum, aşezată turceşte pe prag, scotea una câte una şi le împărţea în două neegale
grămezi: grămada „din astea am mâncat“ era infinit mai mică decât cea „pe astea nu le ştiu“.
Şi, deşi între timp am studiat atlase şi manuale în care multe dintre cele aruncate erau trecute
la comestibile, n-am îndrăznit niciodată să trecem peste criteriile bătrânei. Am nişte fotografii
din acei ani comăneni în care sunt aşezată în mijlocul unor mari cearceafuri acoperite cu
ghebe puse la uscat, în timp ce eu înşir altele pe sfoară şi întreg pridvorul este decorat de lungi
şiruri de astfel de mărgele vegetale. Au fost făcute într-o toamnă în care apăruseră atât de
mulţi bureţi de stejar încât umplusem de două ori trabantul, şi umplusem congelatorul, şi
pusesem la murat, şi uscasem, şi o iarnă întreagă dădusem tuturor prietenilor şi cunoştinţelor.
Aura magică a ciupercilor a fost întregită în mod ciudat prin dispariţia lor aproape totală
după '89. S-a schimbat clima? A crescut poluarea? Nu mai nimeream noi zilele în care se
năşteau şi mureau misterios? Oricum, totul era ca şi cum apăruseră în viaţa noastră atunci
când avusesem cu adevărat nevoie de ele. Dar cine poate da o altă definiţie norocului?

82
 Pături şi popcorn

În tinereţe ni se întâmpla să vedem şi cinci filme pe zi. Era pe la jumătatea anilor '60,
atunci când, printr-o aproape stranie coincidenţă, şi-au dat capodoperele Visconti, Bresson,
Wajda, Antonioni, Bergman, Fellini, Resnais, Welles, Pintilie şi – veniţi din generaţia
anterioară – Buñuel şi Renoir, fără să mai vorbim de cinéverité-ul francez, noul val ceh,
ultimul val sovietic. În „Rocco şi fraţii săi“ exista o replică pe care ne-o repetam râzând
încântaţi şi autocritici: „Copiii ăştia mănâncă cinema pe pâine“. La ora aceea, peste tot în
lume, biletele la cinematograf aveau preţuri derizorii, iar sălile unde se desfăşurau proiecţiile
erau departe de a fi elegante. Poate cu excepţia sălilor de premieră, scaunele din
cinematografe erau rabatabile, din lemn simplu, adesea crăpat şi mereu scârţăitor, iar podelele
erau date cu gudron.
Îmi amintesc cu nostalgie, mai ales, sălile de pe bulevardul supranumit „al filmului“,
unde pe o lungime de cel mult 200 metri, între Cercul Militar şi strada Brezoianu, erau nu mai
puţin de şapte, moştenite toate de dinainte de război („cu ieşirea prin Sărindar“) şi mai
păstrând ceva din aerul interbelic, evocator şi încă nonşalant. După cum îmi amintesc şi cele
trei săli de pe Calea Griviţei din zona Buzeşti, mai sărăcăcioase încă, aproape decrepite, cu
unele strapontine rupte şi agăţând în trecere, pe întuneric, hainele, aglomerate mereu de un
public mai puţin cultural, dar nu mai puţin entuziasmat. Sau, mai presus de toate, Cinemateca
de pe vremea când funcţiona într-un subsol la marginea Pieţei Palatului, cu mulţimile de
cinefili revărsate în stradă şi înghesuindu-se cu disperare la „un bilet în plus“, încât în
momentul în care reuşeai să te smulgi din înghesuiala de la casă cu biletul ţinut ca un trofeu în
mână, cu mâna cealaltă îţi numărai nasturii pierduţi. De altfel, în deceniile următoare, pe când
orizonturile se închideau din nou, Cinemateca, mutată între timp pe strada Eforie, devenise
aproape un templu, un fel de ambasadă a culturii occidentale, în care profesioniştii curajoşi
reuşeau să proiecteze cópii ilegale după ultimele filme premiate la marile festivaluri, iar
elitele intelectuale veneau cu o emoţie mai mult decât artistică să se împărtăşească nu numai
din libertatea aproape ilicită a artei, ci şi din tonicul sentiment de solidaritate pe care această
comuniune reuşea să li-l dea. Şi-mi mai amintesc cum, în ultimele patru-cinci ierni ale anilor
'80, plecarea la un film semăna cu plecarea într-o expediţie: era pregătită o sacoşă cu pleduri,
cu fulare suplimentare, căciuli şi mănuşi îmblănite, pentru că sălile de cinema – ca şi cele de
teatru sau concert, de altfel – erau absolut neîncălzite, iar filmele, nu rareori capodopere,
văzute în aceste condiţii, deveneau nu numai descoperiri artistice, ci şi experienţe existenţiale.
Am făcut tot acest excurs în memorie dintr-o nevoie polemică şi deprimată de
comparaţie, trecând pe fostul „bulevard al filmului“ şi văzând fostele săli de cinematograf
închise – cu scânduri bătute de-a curmezişul peste vitrine sau transformate în
magazine second-hand şi outlet – şi privind aproape cu groază planşeele prăbuşite şi zidurile
între care cresc oţetari ale fostelor cinematografe de pe Griviţei. E drept că au apărut în
schimb luxoasele săli ale nenumăratelor mall-uri, unde calitatea fotoliilor şi a pungilor cu
popcorn trece înaintea calităţii peliculelor proiectate. De altfel, acestea nici nu îşi mai propun
să nu fie de serie, iar valoarea lor nu e stabilită de critica de film, ci de calculul de marketing.
Ideea că administratorul unul mall ar programa în elegantele săli filme de artă apare de-a
dreptul absurdă, iar ironia face ca astfel, într-un moment în care filmele româneşti repurtează
unul după altul succese internaţionale, pentru români ele să fie aprape de nevăzut.
Cum aş putea încheia fără să fiu nici deprimantă, nici moralizatoare? Cum aş putea opta
între ronţăitul floricelelor însoţind pelicule de consum şi păturile duse de acasă în sălile
îngheţate unde rulau capodopere? Existenţa alternativei spune totul despre felul în care niciun
rău nu dispare înainte de a fi sigur că unul şi mai mare îi va lua locul. Iată o privinţă în care,
cu siguranţă, natura are oroare de vid.

83
 O fetiţă urâţică

Eram o fetiţă urâţică, un copil slăbuţ, cu capul rotund şi parcă puţin cam mare pentru
umerii înguşti şi braţele şi picioarele lungi şi subţiri, cu încheieturile ceva mai proeminente.
Aşa apar într-o poză de pe la 3-4 ani, aşezată stângace şi încruntată alături de un vas cu flori,
îmbrăcată într-o rochiţă cu arnici şi capul rotund, ras fără milă, pus puţin strâmb pe un gât
ciudat de firav. Mama citise undeva că astfel se asigură frumuseţea şi bogăţia părului pentru
mai târziu. Într-adevăr, ceva mai târziu aveam părul lung, împletit nefiresc de strâns în două
cozi încadrând un obraz mic, cu ochii asemenea punctelor unor semne de exclamare, şi
atârnând pe un spate îngust, cu un aer bolnăvicios, într-o uniformă săracă luminată de un guler
puţin mototolit. În mod uimitor, pe la zece ani semănam cu bunica, Mamana, cu care nu
aveam să semăn niciodată mai târziu, în orice caz aveam un mic aer de bunicuţă uscăţivă care
priveşte cercetător în jur. Pe la treizprezece-paisprezece ani, cozile îmi ajunseseră până la
coapsele băieţeşti, din care se continuau picioarele caricatural de lungi şi de lipsite de graţie.
În mod evident eram o adolescentă care ştia că este urâtă, de-aceea nici nu-i plăcea să se
fotografieze, nu am din toată adolescenţa mea mai mult de patru-cinci fotografii, pe care de
altfel le urăsc. Aveam grijă să am urechile în permanenţă acoperite pentru că mi se părea că
sunt cam mari, stăteam întotdeauna puţin cocârjată pentru că mi se părea că sunt prea înaltă.
De fapt, chiar eram cea mai înaltă din clasă, există o poză de grup făcută în curtea şcolii în
care sunt aşezată în ultimul rând, dar mă văd perfect pentru că îmi depăşeam cu aproape un
cap colegele. Această exagerată diferenţă a durat mai bine de doi ani. În orice caz, suficient
timp ca să îmi fixeze o obsesie care nu mă va părăsi niciodată: aceea că mă văd prea tare, că
sunt prea vizibilă, că nu există nici o posibilitate să mă ascund. O bună parte, dacă nu toate
suferinţele cărora le-am căzut pradă de-a lungul vieţii şi-au avut rădăcina în această
caracteristică, cred. Oricum, la tot ce a reprezentat pentru mine această calitate sau acest
defect voi mai reveni, vrând-nevrând.
Acum aş vrea să continui să-mi amintesc înfăţişările mele succesive ca să înţeleg unde,
când, în ce condiţii s-a petrecut saltul calitativ, răsturnarea neexplicabilă de situaţie, momentul
magic din care defectul de a avea picioare atât de lungi s-a transformat în calitatea de a avea
picioare atât de lungi. Nu-mi amintesc, deşi ţin, de exemplu, minte ca pe un hotar simbolic al
copilăriei momentul comic în care, întâlnind pe stradă un prieten al tatei, şi el şi eu am spus
„sărut-mâna“, eu cum îl salutam de o întreagă copilărie, el cu reacţia reflexă de curtoazie a
bărbatului. Stânjeneala comună a fost revelaţia unei vârste noi, pe care nu mai puteam s-o
amân şi în care călcam aproape cu spaimă. Mă înspăimânta de exemplu faptul că se întorcea
capul după mine pe stradă. Nu ştiu de când începuse exact, dar ştiu că a trebuit să treacă o
bună perioadă de timp până să accept situaţia ca pe ceva obişnuit, chiar dacă greu de suportat.
Şi încă şi mai mult timp până să ajung să mă instalez ca la mine acasă în noua mea înfăţişare.
(Mulţi ani mai târziu, când în jurul vârstei de 30 de ani am fost în America, pe parcursul
jumătăţii de an petrecute acolo am simţit în permanenţă că-mi lipseşte ceva, că există ceva în
jurul meu diferit, fără să pot preciza ce. A trebuit să revin în Europa, pentru ca la coborârea de
pe vapor în prima escală, în portul Messina, să simt că totul a revenit la normal şi să înţeleg
despre ce este vorba: în Statele Unite nu întorcea nimeni capul după mine pe stradă, în timp ce
din prima secundă privirile golanilor italieni refăcuseră în jurul meu aura în care mă simţeam
acasă. Mi-am amintit acest episod nu ca să analizez complicatele motive socio-psihologice
care îi făceau pe americani diferiţi de bărbaţii bătrânului continent, ci ca să marchez măsura în
care mă obişnuisem cu noua mea condiţie.) Ceea ce mă fascina era felul în care pe cât
creşteam, pe atât deveneam mai copilăroasă, fragilitatea şi graţia întorcându-mă spre liniile
unei vârste pe care stângăcia şi rigiditatea reuşiseră la timpul lor să le camufleze.
M-am întrebat, în numeroase rânduri şi cu cele mai diverse prilejuri, cum ar fi fost dacă
acea răsturnare de imagine nu s-ar fi produs, în jurul vârstei de cincisprezece ani; cum ar fi

84
fost dacă cel puţin încă o perioadă de timp nimic n-ar fi atras atenţia asupra mea şi m-aş fi
format în acea linişte şi acea singurătate secretată de indiferenţa generală pe care nu mai
aveam s-o redescopăr niciodată şi la care aveam să visez, cu o anumită nelinişte, tot restul
vieţii? Răspunsul ar putea fi tema unui complicat exerciţiu spiritual. În orice caz, sunt
convinsă că seriozitatea şi austeritatea (de multe ori ascunse cu grijă pentru că le simţeam
exagerate faţă de frivolitatea, libertatea şi lăcomia lumii din jur) s-au născut în mine atunci,
înainte de 15 ani, şi au reprezentat o bază suficient de solidă ca să mă sprijin pe ea toată viaţa.
După cum darul de a mă afla în centrul atenţiei celorlalţi – la început graţie înfăţişării mele,
mai târziu şi din alte motive – a funcţionat ca o frână a destinului meu supus acestei continue
tracasări datorate atenţiei celorlalţi, şi obligat să folosească o bună parte a energiei de care
dispunea pentru inventarea singurătăţii şi liniştii pe care alţii o aveau de la sine şi în exces.

85
 Cei doi români din Toledo

Nu fac parte dintre femeile care plâng uşor, ba chiar, în momentele de mare durere
rămân împietrită cu senzaţia că mă înăbuş şi că, dacă aş putea plânge, aş suporta totul mai
uşor, dar izvorul lacrimilor rămâne blocat. Doar de câteva ori în viaţă mi s-a întâmplat să
izbucnesc în hohote de plâns din care nu mai reuşeam să mă opresc, şi de fiecare dată criza
era declanşată de şocul unei uimiri, al unei contrarietăţi, al unei jigniri sau umilinţe.
O asemenea întâmplare am trăit-o cu mulţi ani în urmă în Muzeul Prado din Madrid.
Era în primăvara lui 1974, la încheierea anului universitar în care avusesem o bursă la
Universitatea din Iowa („anul“ ţinuse pentru noi, care primisem viza de ieşire din ţară cu patru
luni întârziere, doar de la Crăciun până în luna mai). Ne întorceam spre casă cu ocoluri în care
încercam să vedem cât mai mult, cheltuind cât mai puţin din banii pe care îi economisisem din
bursă şi din care mai mult de jumătate se duseseră pe călătoria americană a Ogarului Cenuşiu.
Înainte de a pleca de acasă, în urmă cu o jumătate de an, ne cumpărasem de la biroul de
voiaj bilete româneşti de circuit la clasa a doua, bilete care erau valabile două luni din
momentul în care începeai să le foloseşti şi care erau ieftine chiar şi pentru noi, cei departe de
a fi bogaţi. Nu ştiam dacă vom avea prilejul să le folosim, pentru că nu ştiam dacă vom putea
economisi banii necesari, dar ştiam că bursa este de 400 $ şi chiria de 150. Habar nu aveam
însă cât va trebui să cheltuim în rest şi nu fusesem destul de optimişti ca să ne imaginăm că
vom putea trăi cu 1$ de persoană pe zi, aşa cum s-a întâmplat. Oricum, erau bilete care puteau
fi vizate ca neutilizabile în cazul în care nu le foloseai şi-ţi puteai recupera contravaloarea la
întoarcere. Ne-am pus deci pe studiat hărţi feroviare şi ghiduri turistice şi ne-am cumpărat
bilete spre toate localităţile unde aveam ceva de văzut din sudul Franţei (vaporul ne lăsa
la Cannes) şi până în Spania. Când am ajuns în Spania şi ne-am rememorat rutele şi biletele,
am descoperit că, din greşeală, pe distanţa Madrid-Toledo şi retur aveam două rânduri de
bilete.
– Nu-i nimic. Le vizăm „nonutilizate“, a spus Romi.
– Sau mergem la Toledo de două ori, am spus eu ingenuă.
Eram deci la Madrid, în Muzeul Prado, prin care umblam de ore şi ore în acea stare de
beatitudine pe care numai marile muzee sunt în stare să o dea. E de prisos să spun că, de fapt,
nici nu crezusem cu adevărat că voi ajunge cândva la Prado şi că voi putea vedea tablourile lui
El Greco altfel decât în albume, încât nu eram doar fericită, ci şi vrăjită de lungul şir de
miracole care trebuiseră să se împlinească pentru a mă afla acolo. Simţisem mereu – şi o şi
spusesem în mai multe rânduri – că dacă am modele – artistic vorbind –, ele nu sunt din
lumea literaturii. Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume,
oricât de mult l-aş fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reuşesc să fac din cuvinte
ceea ce făcea El Greco din culori sau Mozart din sunete. Venisem deci ca la o întâlnire de
dragoste visată de mult, unde îi găsisem în plus, într-un fel de delir de frumuseţe, pe
Zurbaran,Velasquez, Goya.
Aceasta era starea mea de spirit când, aşezându-ne frânţi de oboseală pe o banchetă din
centrul unei săli de unde puteau fi privite de la distanţa necesară marile pânze, am auzit alături
de noi un dialog în română. Era prima oară când, după luni de zile, auzeam vorbindu-se
româneşte. În prima clipă ne-am emoţionat atât de tare încât n-am înţeles ce-şi spuneau. Erau,
aşezaţi alături de noi pe banchetă, o pereche de vârstă mijlocie, cu un aspect burghez, mai
degrabă şters, care, într-un fel brusc, s-au ridicat şi au plecat înainte de a le putea spune un
cuvânt.
– Trebuia să vorbim cu ei. Erau români, am regretat eu, simţindu-mă vinovată ca de o
gafă sau neînţelegere.
– Păreau speriaţi de noi, a observat Romi, mai intuitiv decât mine.

86
 – Cum să fie speriaţi de noi? Îţi dai seama, le-am fi putut oferi biletele pe care le avem
de două ori. Poate că n-au fost la Toledo şi le-ar fi făcut plăcere să meargă...
Oricum, nu mai aveam cum să-i găsim în mulţimea de vizitatori. Ne-am continuat
periplul cu inima mai puţin uşoară, ca şi cum – deşi ochii continuau să se bucure – am fi
coborât cu picioarele pe pământ. Au trecut ore, se apropia ora închiderii şi aproape uitasem de
perechea de români, când i-am zărit în şirul de oameni care se îndreptau spre ieşire.
– Uite-i, am spus bucuroasă ca de un noroc şi, înainte ca Romi să mă poată opri, m-am
grăbit să-i ajung din urmă şi să le vorbesc.
– Iertaţi-mă că vă opresc, le-am spus zâmbind prieteneşte, dar v-am auzit vorbind
româneşte. Şi noi suntem români. Şi a fost o surpriză plăcută...
Mă priveau parcă încremeniţi, fără să spună nimic. M-am simţit deodată deplasată şi n-
am ştiut cum să continui.
– De fapt, voiam să vă întreb dacă aţi avea ceva împotrivă să vă oferim două bilete dus
şi întors la Toledo. Ne-am cumpărat biletele de acasă şi din greşeală ne-au dat distanţa
Madrid-Toledo şi retur de două ori. Şi când v-am auzit vorbind româneşte, ne-am gândit...
În timp ce vorbeam, simţindu-mă din ce în ce mai ridicolă, mă priveau din ce în ce mai
ciudat, parcă terorizaţi, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca din clipă în clipă să se întâmple ceva
îngrozitor. Îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să le vorbesc şi mai ales că faptul de a o fi
făcut avea pentru ei o semnificaţie pe care nu o înţelegeam, dar care începuse să mă
molipsească şi pe mine de spaima lor. Cred că întreaga scenă – care nu a durat mai mult de
două mintute – a fost întreruptă brusc şi incredibil de cei doi, care, pur şi simplu au luat-o la
fugă.
Am întors capul şi l-am văzut pe Romi care, spre deosebire de mine, părea că înţelesese
totul şi, cu o infinită tristeţe, fără să aibă inima să-mi facă vreun reproş, m-a luat într-un mod
prevenitor, ca şi cum ar fi vrut să mă consoleze, de mână. Atunci am izbucnit în plâns.
Plângeam cu hohote şi aproape ţipând asemenea copiilor mici, nereuşind să mă opresc.
În timp ce oamenii întorceau capul după noi pe stradă, plângeam repetând „Le-a fost frică de
mine“, până când vocea îşi pierdea contururile şi rămăsese doar o înşiruire nearticulată de
sunete înecate între hohotele care mă înăbuşeau, nemailăsându-mă să respir. „Le-a fost frică
de mine“ ţipam, nu numai în urechile uimite ale trecătorilor, ci şi undeva în interiorul
pieptului meu care ameninţa să se spargă de spasme. Mă ţineam strâns ca de o ancoră de mâna
lui Romi, în timp ce lacrimile îmi curgeau fără să-mi dau seama şi fără oprire pe obraz.
Nu cred – indiferent câte mi s-au întâmplat – să mă fi simţit vreodată mai umilită de
faptul că trăiam într-o dictatură, de lipsa de libertate a ţării în care mă născusem şi pe care o
iubeam într-un mod atât de dramatic. Plecasem de acasă în urmă cu şase luni, după aproape
un an de nesfârşite emoţii, amânări şi complicaţii, şi nici nu ajunsesem bine acolo, că ne
apucase un dor aproape dureros de ţară, ne petreceam o bună parte din timp scriind şi primind
scrisori, micul oficiu poştal din campus devenind instituţia cu care aveam cele mai strânse
legături. Uitasem răul de acasă, iar faptul că data de întoarcere a vaporului spre Europa era
imuabilă şi fixată peste o jumătate de an pur şi simplu ne îmbolnăvea. Acum, când jumătatea
de an trecuse, experienţa americană devenise o parte idilică a trecutului, pe drumul, oricât de
sinuos, al întoarcerii, nu mai aveam nostalgia casei, unde ştiam că vom ajunge în curând, ci
începuse să ne fie dor de America pe care abia o părăsisem, convinşi că pentru totdeauna.
Dar încă nu ne gândeam la ceea ce vom găsi acasă.
Încă nu voiam să ne gândim nici la cât de mult ne marcase libertatea ultimelor luni, nici
la ce ştiam că uitasem. Întâlnirea cu cei doi români ne-a obligat să ne amintim. În mod evident
îi speriasem, crezuseră că i-am urmărit, iar oferta biletelor trebuie să li se fi părut o cursă, cu
atât mai înspăimântătoare, cu cât n-o înţelegeau. Poate emigraseră de curând prin cine ştie ce
umilitoare compromisuri sau dramatice peripeţii şi se aşteptau încă să fie prinşi şi duşi înapoi.
Sau poate, dimpotrivă, abia acum plănuiau să fugă şi se vedeau descoperiţi în ultima clipă.

87
Dar, indiferent care fusese mobilul spaimei lor, cel al plânsului meu era descoperirea
cutremurătoare că, dacă doi români care nu se cunosc se întâlnesc întâmplător la celălalt capăt
al Europei, unul dintre ei se sperie de celălalt şi o ia îngrozit la fugă. Câtă suspiciune, câtă
neîncredere, câtă bănuială, câtă singurătate şi câtă spaimă se poate ascunde dincolo de o
asemenena reacţie nu mai eram în stare să ne imaginăm după nici şase luni de libertate; iar
criza mea de plâns era expresia unei compasiuni violente şi de nestăpânit: milă de ei, cei care
se aflau sub imperiul terorii, milă de noi, cei ce urmam să ne întoarcem acolo, nu pentru că
ne-ar fi obligat cineva, ci pentru că nu ne lăsa inima să facem altfel. Nu reuşeam să mă opresc
din plâns – gândindu-mă la tot ce ne aşteaptă – şi jurându-mi să nu uit niciodată plânsul acela,
nici umilinţa din care s-a născut şi pe care va trebui s-o exorcizez.

88
 O istorie începută cu dreptul

Cred că ideea Alianţei Civice s-a născut la o lună după represiunea Pieţei Universităţii,
în timpul „Marşului în alb“. Când dădusem în „România liberă“ anunţul unui miting de
solidarizare cu studenţii arestaţi de mineri nu ne făcusem nici un fel de iluzii. În luna care
trecuse de la mineriada din iunie, 600.000 (scriau ziarele) de cetăţeni români, cu precădere
tineri şi în majoritate intelectuali, ceruseră plecarea definitivă din ţară. Domnea o deprimare
generală vecină cu depresiunea nervoasă. Gestul nostru fusese mai mult teoretic, pur şi simplu
simţeam nevoia să facem ceva, dar nici o clipă nu ne imaginasem că la chemarea noastră vor
răspunde mai mult de câteva zeci de masochişti. Le cerusem să vină îmbrăcaţi în alb şi
purtând în mână flori nu numai pentru a sublinia caracterul nonviolent al demonstraţiei (spre
deosebire de cel al minerilor) şi de a face mai puţin probabilă represiunea care nu era exclusă,
ci şi pentru a atrage atenţia trecătorilor şi ziariştilor asupra protestului grupului oricât de mic.
Faptul că zeci de mii de oameni (peste 10.000 au scris ziarele), îmbrăcaţi în alb şi purtând
flori, s-au regăsit la ora anunţată în faţa Operei, umplând piaţa, obligând circulaţia să se
oprească, ne-a produs un adevărat şoc emoţional nu numai nouă, ci fiecărui participant.
Nimeni nu sperase şi toţi se bucurau că nu avuseseră dreptate. Am pornit, flancaţi de
jandarmi, iar pe traseul de kilometri al marşului, privitorii – temători după reprimarea din
iunie – ieşeau acum în balcoanele de pe parcurs şi ne făceau prietenos cu mâna sau ne aruncau
flori. Un fel de mândrie – a fiecăruia pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi, izvorâtă din
descoperirea că fuseseră în stare să îşi înfrângă spaima şi deprimarea – aureola mulţimea, ca şi
cum nenumărate luminiscenţe individuale s-ar fi contopit într-una singură, exultantă. Îmi
amintesc sutele de flori pe care le-am primit la sfârşit, ca într-o ceremonie ad-hoc în care
fiecare îmi dăruia floarea ca pe o armă pe care mi-ar fi dat-o în grijă. Când am plecat, în cele
din urmă, cu braţul plin de florile pe care abia reuşeam să le duc, aveam sentimentul că
greutatea lor era ca o răspundere care mi se încredinţase fără să pot s-o refuz.
A doua zi ne-am întâlnit, fără să o fi programat, la „România liberă“ Petre Mihai
Băcanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Gabriel Andreescu, Gabriel Mărculescu, Horia Bernea,
Romulus Rusan şi cu mine. Eram cu toţii emoţionaţi şi neliniştiţi. Concluzia surprinzătoare a
zilei precedente fusese că speranţa continua să existe. Iar dacă exista, cineva trebuia să o
organizeze. Şi, dacă nu noi, atunci cine? Şi, dacă nu acum, atunci când? Simpla formulare a
întrebării ne aşeza pe umeri o răspundere care ne înfiora. Îmi amintesc camera în care eram
aşezaţi în jurul unui birou pe scaunul căruia nu se aşezase nimeni. Eram extrem de diferiţi, cu
biografii, vârste şi profesii diferite, dar faptul de a ne fi simţit împreună responsabili de ceea
ce trebuia făcut exista în sine, ne lega, fără să fi fost hotărât de noi. De fapt, ne cunoşteam
destul de puţin şi abia acum, când mă uit în urmă, descopăr că doi dintre noi erau foşti deţinuţi
politici şi trei, fii de foşti deţinuţi politici. Dar mă îndoiesc că atunci ne-am gândit la asta.
Atunci era evident un singur lucru, că trebuie făcut ceva şi că, dacă noi suntem cei care am
înţeles asta, noi trebuie să facem. Îmi amintesc puţin din acea discuţie. Ţin minte doar că s-a
discutat ce nume să poarte organizaţia pe care o inventăm, că numele, care avea să rămână, a
şi apărut, dar că ni s-a părut comic că ne gândim la nume înainte de a exista nimic altceva.
Îmi amintesc şi mai puţin din lunile care au urmat. Asemenea nouă, şi alţii au avut
acelaşi sentiment al urgenţei. Au avut loc şi alte întâlniri asemănătoare, cu alţi participanţi, la
Bucureşti, la Timişoara şi în alte locuri. Dar nu mai ştiu cum s-au făcut joncţiunile. Tot ce ştiu
este că trăiam cu toţii ca într-o transă care ne unea, că nu existau ierarhii, nici planuri
riguroase, toată lumea avea idei, diviziunea muncii se producea de la sine, unii scriau statutul,
alţii apeluri, alţii pancarte, alţii dădeau telefoane unor prieteni care la rândul lor dădeau
telefoane. Totul se petrecea, provizoriu, la „România liberă“ sau la Grupul pentru Dialog
Social, unde ne căutau mici grupuri de timişoreni, clujeni, braşoveni, ieşeni. Horia Bernea ne-
a găsit un sediu: holul mare al unei vechi şi ponosite case boiereşti de pe lângă Grădina

89
Icoanei, unde ocupau două camere un văr al pictorului şi mama sa. Gestul pe care l-a făcut
atunci Remus Mistreanu, punându-şi casa la dispoziţia unei idei – care nici măcar nu era
conturată încă şi din care nu se ştia dacă va ieşi ceva – a rămas pentru mine un simbol al
dăruirii necondiţionate. Spunea în glumă că nu vrea în schimb decât să se pună pe casă o
placă pe care să scrie că acolo a luat fiinţă Alianţa Civică. Ceea ce nu s-a întâmplat. Acolo, la
familia Mistreanu – mai întâi în hol, apoi, după ce n-am mai încăput, ne-au eliberat şi una
dintre cele două camere – ne-am strâns pentru a hotărî planul de desfăşurare a lansării
Alianţei, acolo a fost scrisă declaraţia de principii căreia în ultima clipă i-am adăugat dubla
negaţie care avea să afirme cu putere idealul solidarităţii şi să ne devină deviză: „Nu putem
reuşi decât împreună“. Acolo stăteam şi discutam ceasuri întregi în picioare, pentru că nu erau
decât două scaune care, prea puţine, nu erau ocupate de nimeni. Hotărâsem ca lansarea să aibă
loc în 15 noiembrie, data la care se împlineau trei ani de la mişcarea muncitorilor din Braşov,
şi să fie marcată prin mitinguri organizate în principalele oraşe ale ţării, după ce, cu câteva
zile înainte, în „România liberă“ va fi fost anunţată înfiinţarea.
Acum, când încerc să-mi aduc aminte amănuntele acelei stări de spirit şi a felului în care
se desfăşurau lucrurile, totul, dar mai ales felul nostru de a gândi, de-un optimism aproape
iresponsabil, mi se pare de necrezut. Eram o mână de oameni, nu aveam nici un ban, nici o
posibilitate să ajungem la televiziune şi singura noastră armă era ziarul „România liberă“,
condus de Petre Mihai Băcanu.
Cred că media noastră de vârstă era în jur de 40 de ani, dar entuziasmul, emoţia,
nerăbdarea, ineditul situaţiei în care ne aflam cu toţii pentru prima dată ne transformau în
nişte adolescenţi. Dar adolescenţi nu eram doar noi, adolescentă era starea de spirit a unei
părţi a populaţiei, a unei minorităţi, e drept, dar o minoritate gânditoare care, după reprimarea
Pieţei Universităţii, înţelesese că proaspăta libertate ce ne dădea tuturor o atât de inedită
ameţeală poate fi pierdută oricând, iar această primejdie contra cronometru ne făcea nesperat
de vii.
În 8 noiembrie, „România liberă“ a apărut cu pagina întâi acoperită în întregime de
anunţul „A luat fiinţă Alianţa Civică“, urmat de un scurt text fondator, cuprinzând abc-ul unei
democraţii de tip occidental şi de 216 nume ale vârfurilor intelectualităţii din toate domeniile.
De altfel, de a doua zi, în „România liberă“ au început să apară cupoanele de înscriere care
puteau fi decupate, completate cu numele şi datele personale şi trimise în str. Eremia
Grigorescu nr. 10, unde peste câteva zile au început să sosească saci întregi de cupoane şi sute
de persoane, aşezate la coadă şi aşteptându-şi în carne şi oase înscrierea. Primii înscrişi au
format secretariatul şi şi-au adus de acasă scaune, aşezate la masa de sufragerie a familiei
Mistreanu. Se lucra de dimineaţa de la opt până seara, era plin de ziarişti care fotografiau
cozile şi puneau întrebări celor care aşteptau, dar cu excepţia „României libere“ nu apărea
nimic în ziare, iar într-o seară, pe când plecam în sfârşit spre casă, am fost fotografiaţi cu raze
infraroşii, ceea ce, evident, nu mai avea legătură cu mediatizarea. În schimb, îmi amintesc un
fel de conferinţă de presă la ciudatul nostru sediu, unde toată lumea stătea în picioare şi eram
atât de înghesuiţi încât se dovedea imposibil să deosebeşti ziariştii de organizatori şi, cum nu
aveam nici microfon, singurul lucru evident era un entuziasm şi o fraternitate generale.
Pe cât se apropia ziua mitingului de 15 noiembrie, pe atât activitatea devenea de-a
dreptul frenetică, iar emoţiile noastre, covârşitoare, ca în faţa unui examen decisiv. Nu cred
însă că ne-a dat prin minte că s-ar putea să nu reuşim sau cât de utopic şi fără măsură era
planul de a scoate în stradă, într-o anumită zi şi la o anumită oră, toate marile oraşe, în numele
unor idei cu desăvârşire teoretice şi al unor revendicări reprezentând nu interese, ci
convingeri. În ajun, când tensiunea ajunsese la maximum şi din minut în minut apăreau
informaţii sau zvonuri despre viitoare provocări sau represiuni, ni s-a telefonat de la Iaşi,
seara târziu, că situaţia este de-a dreptul periculoasă şi singura soluţie, ca să nu se termine
totul printr-un dezastru, este să vină la Iaşi cineva de la Bucureşti, cineva care să fie cunoscut

90
şi iubit în Iaşi, a cărui prezenţă să mărească numărul participanţilor la miting până la limita
care ar fi făcut represiunea imposibilă. Am simţit aluzia înainte de a-mi spune numele, era
vorba despre mine. În '87 fusesem invitată la „Prelecţiunile Junimii“ şi fusese atât de multă
lume încât se pusese problema să se repete conferinţa şi a doua zi la universitate, dar
rectoratul s-a opus, studenţii au protestat, iar eu am păstrat amintirea acelor întâmplări ca pe
un porte-bonheur, pe parcursul interdicţiei care a început peste puţin timp.
Ţin minte că era seară, că am privit pe geam şi am văzut că e întuneric, în timp ce ieşenii
ne spuneau la telefon că există un tren care pleacă din Bucureşti la ora 1, nu trece prin Iaşi,
dar ne vor aştepta ei cu o maşină la Paşcani. Era trecut de 11 când am plecat spre casă să ne
schimbăm, să mâncăm (nu mai mâncasem nimic de dimineaţa, abia acum ne dădeam seama)
şi să ne pregătim de plecare. Eram foarte obosită, îmi părea rău că nu vom fi a doua zi la
mitingul din Bucureşti şi cred că îmi era şi puţin frică. De fapt, nu atât teama, cât un anumit
sentiment de frustrare şi de persecuţie mă domina, ca şi când aş fi simţit nevoia să mă plâng
că toate mi se întâmplă numai mie. Am reuşit să dormim un sfert de oră, ceea ce a fost mai rău
decât dacă nu am fi dormit deloc, am ajuns la tren şi în timp ce treceam prin dreptul
compartimentelor goale ne gândeam că vom dormi până la Iaşi şi ne vom reveni. Când, ne-am
auzit strigaţi. Depăşisem un compartiment în care erau Nicky Manolescu şi Zigu Ornea. Ne-
am aşezat alături. Ei mergeau la o reuniune literară la Bacău. Ne-au întrebat noi unde mergem
şi le-am spus, cu sentimentul că ne îndreptăm spre planete diferite. Au încercat să ne convingă
să coborâm şi noi la Bacău şi i-am privit cu o mirare care se referea nu numai la faptul că nu
înţelegeau nimic din ceea ce simţeam noi, ci şi la propria mea înstrăinare de noţiunea de
„reuniune literară“, ca şi cum nu mi-ar fi venit să cred că mai există aşa ceva, ca şi când eu n-
aş fi participat niciodată la astfel de reuniuni. Am tăcut cu toţii stânjeniţi de evidenta
inadecvare reciprocă, apoi Nicky a început să facă haz de entuziasmul şi spiritul nostru de
sacrificiu şi chiar să ne critice doct:
– Nu este momentul acum. E prea devreme. Ar fi trebuit să mai aşteptaţi, va fi un fiasco.
Nu ştiam dacă are sau nu dreptate şi mai ales nu ştiam că peste o jumătate de an va
deveni preşedintele unui partid creat de organizaţia pe care o cream „prea devreme“. M-am
uitat la Romi şi am tăcut amândoi, cu atât mai mult cu cât Zigu ne privea cu atenţie, curios ce
vom răspunde.

Nu mai ţin minte cine ne-a aşteptat la Paşcani, ţin în schimb minte că era speriat şi
trepidant, că tot drumul ne-a povestit pregătirile făcute de autorităţi ca să împiedice
desfăşurarea mitingului, felul în care ei, cei de la Alianţă (această formulă la numai câteva
zile după anunţul înfiinţării ne-a emoţionat profund) au programat să se desfăşoare
manifestaţia, au închiriat la Hotelul „Traian“ camera cu balconul din care a vorbit Cuza, de
unde se va vorbi:
– Ne-am gândit să nu fie mulţi vorbitori, în afară de Dumneavoastră vor mai fi Mihai
Ursachi, Emil Brumaru şi un tânăr muncitor de la Braşov, Macovei, cred că nu are mai mult
de 20 de ani, avea 18 când au ieşit în stradă în '87.
Ajunşi la Iaşi ne-am dus direct la Hotelul „Traian“, unde camera cu balconul era
arhiplină de cunoscuţi, înghesuiţi, majoritatea scriitori, toţi emoţionaţi. Atmosfera era
asemănătoare cu cea din camera balconului din timpul Pieţei Universităţii. Se schimbau
informaţii, idei, se făceau chiar glume, dar totul cu un fel de neatenţie, toată lumea era atentă
doar la trecerea timpului, la apropierea orei, la strângerea lumii în piaţă. Din minut în minut
cineva se uita prin perdea să vadă ce se întâmplă jos, unde pe o întreagă latură, paralel cu linia
de tramvai, erau parcate mai multe maşini de poliţie. Restul pieţei era pustiu şi m-am gândit,
cu un fel de absurdă uşurare, că nu va veni nimeni. Apoi, când m-am uitat din nou, piaţa era
plină. Mi se părea că nu trecuse decât o clipă, ceea ce nu era posibil, sau poate oboseala şi
surescitarea mă făcuseră să lunec peste minute fără să le înregistrez. Cineva a spus „Trebuie

91
să ieşiţi“ şi a fost deschisă larg uşa spre balcon, iar lumea s-a dat la o parte, lăsându-mă să
înaintez prima.
Atunci, în clipa în care am trecut pragul, s-a dezlănţuit (ca şi cum mişcarea pasului meu
ar fi apăsat pe un buton) infernul. Un infern acustic format din huiduieli, fluierături, ţipete
ininteligibile, claxoane. Am încercat – probabil, cu speranţa că astfel totul va înceta la fel de
brusc cum a început – să fac pasul înapoi, dar în urma mea veneau ceilalţi, m-am ciocnit de
Mihai Ursachi şi fără să vreau am înaintat. Ne-am înşirat în balconul foarte îngust: trei poeţi şi
un muncitor foarte tânăr. Ar fi trebuit să începem să vorbim, dar vacarmul era atât de
covârşitor încât mi se părea o nebunie. Am privit în jos, am văzut mulţimea compactă cu
multe mâini întinse spre noi şi singura legătură logică între această prietenie a gesturilor şi
huiduielile pline de ură era aceea că în piaţă se află două categorii de manifestanţi, de sens
opus. „Începeţi“, mi se şoptea din spate, ca şi cum ar fi fost surzi şi n-ar fi înţeles că ar fi fără
rost. Începeţi! Nu mai ţin minte nici dacă eu am început, nici ce am spus. Era evident că nu
mă pot auzi nici cei de jos, nici chiar cei de lângă mine, iar demersul pe care-l acceptasem se
exercita în afara realităţii, într-o atât de ciudată gratuitate, încât aveam senzaţia că vorbesc cu
Dumnezeu. Nici eu nu am auzit ce au spus ceilalţi trei, aşa cum nici ei nu mă auziseră pe
mine, dar ne priveam în ochi înlocuind cuvintele cu sentimentul pe care trebuie să îl fi avut
primii creştini atunci când, în loc de orice explicaţii, desenau un peşte. Apoi, jos în piaţă, s-a
petrecut ceva, mulţimea a făcut valuri şi a părut că lunecă într-o parte şi brusc vacarmul a
încetat şi în liniştea absolut nefirească s-au auzit ultimele cuvinte ale tânărului muncitor din
Braşov. Mulţimea a izbucnit în aplauze şi urale şi noi am reintrat în camera de hotel unde
acum era şi mai multă lume şi am pornit pe coridoare şi scări ca să ieşim, în timp ce toată
lumea încerca să ne îmbrăţişeze şi să ne felicite pentru succes. Mi se părea că trăiesc un
coşmar, înspăimântător şi comic în acelaşi timp.
– Ce succes?, am întrebat.
– Dar n-aţi văzut cât de multă lume era?
– Foarte multă, venită să fluiere şi să strige huo!
– A, nu, încercau cei din piaţă să ne explice râzând. N-aţi înţeles? A fost doar un mic
grup care făcea asta, dar avea aparate de amplificare foarte puternice. Dar şi microfoanele
balconului erau bune. A fost minunat. A fost pentru prima oară când poliţia a trebuit să
intervină şi să-i evacueze, ca să-i ferească de furia mulţimii. A fost pentru prima dată. De
obicei, noi eram cei puţini. De fapt, îi păzea de la început, ca să poată urla şi huidui liniştiţi,
dar până la urmă s-au speriat şi ei de noi şi i-au oprit. Este pentru prima dată...
Vorbeau toţi deodată, râdeau, ne îmbrăţişam, era o surescitare din care înţelegeam cu
greu, mai ales după şocul din balcon, despre ce e vorba. Fuseseră organizate echipe de
huiduitori care trebuiau să ne împiedice să vorbim, iar pentru asta megafoanele lor erau
îndreptate spre cele patru personaje din balcon, scopul era să ne facem de râs, renunţând să
mai vorbim, încât faptul că se strânsese atâta lume (ceea ce nu fuseseră în stare să împiedice)
să se întoarcă împotriva noastră.
Am revenit tot cu un tren de noapte la Bucureşti, după ce, în aşteptarea orei plecării,
căutasem un televizor să vedem dacă se dă ceva despre mitingul din Bucureşti. Spre enorma
surprindere, mitingul nostru de sute de mii de persoane, care blocase tot centrul capitalei, era
redat de televiziunea oficială pe larg şi obiectiv, ceea ce ar fi putut fi considerat un adevărat
miracol, dacă cea de-a doua ştire importantă a zilei n-ar fi fost prezenţa la Bucureşti a unei
delegaţii a Consiliului Europei, care văzuse totul pe viu. Începusem cu dreptul şi, văzând cât
de lipsiţi de mijloace şi chiar de pricepere eram, norocul intrase, pentru o zi, de partea noastră
în joc.

92
 Modelele

Până la urmă, singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent ce fel de istorie)
sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase
urme, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-au presupus nu s-ar fi
produs sau s-ar fi produs degeaba. Modelul este cuvântul întrupat, fapta personalizată, omul
care exprimă ideea şi dovedeşte că ea poate trăi. Această regulă este verificată cu prisosinţă de
religiile care au învins doar în măsura în care au prezentat prototipul viu. Fiul lui Dumnezeu
este cel ce dovedeşte că Dumnezeu există: din moment ce are urmaşi.

93
 Ridurile gândirii

De când mă ştiu, dimineaţa mă trezesc cu două linii verticale săpate adânc între
sprâncene. Când eram foarte tânără, după trezire dispăreau imediat şi nici nu le observam
decât dacă din întâmplare mă priveam în oglindă în primele minute după ieşirea din somn. De
altfel, dacă o făceam, acea primă imagine neliniştitoare a zilei, întotdeauna extrem de scurtă,
nu avea legătură nici cu chipul meu obişnuit, nici cu ceea ce avea să urmeze. Era doar punctul
de pornire neschimbat al unui ritual: după ce mă priveam în oglindă, mă aplecam deasupra
chiuvetei şi mă spălam cu apă multă pe faţă. Când ridicam capul să mă privesc din nou,
dungile nu mai existau, ca şi cum ar fi fost desenate cu o vopsea care ieşise la spălat. Acest
ritual s-a repetat zeci de ani. Apoi – nu îmi mai aduc aminte de când –, ca şi când s-ar fi
inventat între timp vopsele de mai bună calitate – dungile ieşeau din ce în ce mai puţin la
spălat. Dar chiar şi acum, când cele două riduri pe care cărţile de cosmetică le numesc „ale
gândirii“ fac parte din chipul meu obişnuit, diurn, ele sunt infinit mai accentuate la ieşirea
dimineaţa din somn, ca două adânci tăieturi de cuţit făcute cu duşmănie de inconştient, pe care
raţiunea reuşeşte cu răbdare să le estompeze. Întrebarea nu este însă dacă rămân sau nu, ci
care sunt dramele sau problemele care se desfăşoară în timpul somnului cu o intensitate în
stare să lase asemenea urme. Ce, din ceea ce trăiam noaptea şi nu-mi mai aminteam ziua, mă
făcea să mă încrunt cu o asemenea disperare, încât materia din care eram făcută să accepte să
ia forma unor fantasme pe care cu siguranţă nici nu le înţelegea? Dar ceea ce mă tulbura mai
mult decât această misterioasă imprimare a unui sigiliu greu de descifrat era spaima în faţa
straniei împărţiri între viaţă şi somn a sufletului meu, numai jumătate cunoscut. Ce importanţă
mai avea că eram fericită ziua, din moment ce imediat ce intram în conul de umbră al
somnului o nefericire despre care nu ştiam nimic – ceea ce o făcea şi mai ameninţătoare –
punea stăpânire pe mine, mă chinuia şi mă azvârlea în dimineaţă, ca pe un mal al somnului,
însemnată de o suferinţă necunoscută şi cu obrazul sărat de un plâns pe care nu mi-l
aminteam? La un moment dat mi-am imaginat c-aş putea să răspund la această întrebare
propunându-mi să ţin minte visele pe care le visez. Citisem undeva că totul este să nu deschizi
imediat ce te trezeşti ochii. Evident, nu mi-a folosit la nimic şi există doar câteva vise pe care
mi le amintesc: două dintre ele, pentru că imediat ce m-am trezit eram atât de locuită de
atmosfera şi personajele nopţii încât m-am aşezat imediat şi le-am scris: unul a devenit,
aproape neschimbat, povestirea „Imitaţie de coşmar“, celălalt este o parte din nuvela „Dragi
sperietori“, corespunzând primăverii din „Cele patru anotimpuri“.
A existat însă în copilăria mea un vis care s-a repetat noapte de noapte, sau cel puţin
aceasta este impresia pe care amintirea mea o păstrează. Un vis pe care îl ţin minte perfect şi
acum, deşi crescând l-am visat din ce în ce mai rar şi dacă, totuşi, s-a mai întâmplat de câteva
ori în anii maturităţii, nu mai avea nimic din caracteristicile unui vis, ci mai curând pe acelea
ale unui mesaj trimis cu bună ştiinţă, chiar dacă intenţionat confuz. În orice caz, repetat
nebuneşte în copilărie (până pe la 8-10 ani) sau apărut ca din greşeală mai târziu, el era
neschimbat, total neepic şi aproape de nepovestit. Tot ce pot să spun este că era straniu şi
înspăimântător, având caracteristicile coşmarului, deşi nu se întâmpla în el nimic. Auzeam
doar o voce care mă striga pe nume, deci auzeam numele meu strigat de o voce despre care
ştiam că este a mamei mele moarte. Dar în aceeaşi secundă îmi aminteam că mama nu este
moartă şi mă trezeam plângând şi înspăimântată în egală măsură de faptul că ar putea fi mama
cea care mă strigă sau că altcineva ar încerca să mă ademenească în moarte cu vocea ei.
Am retrăit de curând cu intensitate şi în starea de veghe aceste nesfârşite puncte de
suspensie ale copilăriei. Stăteam lângă patul de boală al mamei care se cufundase în febră ca
într-o capsulă etanşă tăind legăturile cu lumea. Ţinea ochii închişi şi nu răspundea la chemări,
încât nu ştiam dacă refuză să răspundă sau pur şi simplu vocea mea nu mai reuşea să străbată
stratul izolator dintre noi. În orice caz, am spus refuză să răspundă pentru că, deşi era foarte

94
bolnavă, sentimentul dominant pe care îl emana era nu acela al neputinţei, ci acela al refuzului
de a mai avea de a face cu această lume. Aveam senzaţia aproape fizică a îndepărtării treptate,
ca şi cum ar fi început să alunece încet-încet – nu împotriva voinţei ei, ci cu bună ştiinţă, chiar
cu o anumită încăpăţânare – înspre o altă lume. Dar nu mă chema ca în visurile copilăriei, ci,
dimpotrivă, părea că vrea să fie singură şi că insistenţele noastre, ale mele, o deranjează. Când
s-a hotărât să revină, a făcut-o ca şi cum s-ar fi trezit şi a început să plângă, plânsul fiind o
dovadă clară a întoarcerii, deşi nu era deloc clar dacă plângea pentru că se întorsese totuşi din
drum sau pentru că fusese pornită într-acolo.

Prima descoperire dureroasă pe care am făcut-o după dispariţia Mamei a fost că ştiam
foarte puţine lucruri despre ea. Îmi veneau în minte zeci de întrebări la care nu cunoşteam
răspunsul şi pe care aş fi vrut să i le pun, dar era prea târziu. Luni de zile după înmormântare
mă îndreptam spre telefon, aşa cum făceam zilnic înainte, dar de data aceasta pentru a întreba
ceea ce voiam să aflu şi nu mă opream, înspăimântată, decât în ultima clipă, uneori după ce
ridicam receptorul. Totul era cu atât mai absurd cu cât Mama trăise 93 de ani şi fusese extrem
de lucidă până la sfârşit, deci ar fi putut răspunde la orice întrebare. Mai ales de amintirile ei
din copilărie mă simt privată, oamenii cu cât îmbătrânesc cu atât îşi amintesc mai exact prima
parte a vieţii. De ce nu mi-a povestit? De ce nu am întrebat-o? Ştiu doar că au fost 8 copii,
dintre care ea era cea mai mare, că mama ei, Valeria (bunica mea, dar termenul mi se pare
impropriu, şi pentru că nu am cunoscut-o, şi pentru că era prea tânără pentru el), a murit la 38
de ani la cea de a noua naştere; că două dintre surori, care au murit de mici, se numeau Sabina
şi Melania, nume care mi s-au părut întotdeauna foarte frumoase şi ciudate în gura unor
ţărani; că unchiul Nicu, fratele ei mai mic, a fost botezat Nicolae pentru că s-a născut atunci
când se auzise că în Rusia Ţarul a fost omorât cu toată familia. Despre tatăl ei nu ştiu decât că
se numea Gheorghe Diacu şi că încă şi azi, după aproape un secol, unui loc de la cotul
drumului spre comuna Pianul de Jos i se spune „Ţarina lui Ghiordiac“. Dar toate acestea sunt
generalităţi, lucruri aflate mai mult sau mai puţin întâmplător dintr-o vorbă aruncată la
întâmplare, în timp ce când merg la Blandiana la mormântul mamei şi văd dealul abrupt
deasupra pârâului, în vârful căruia se află ruinele cetăţii romane cu numele care avea să-mi
devină nume, aş vrea să ştiu dacă, fetiţă, se căţăra până sus, şi ce vedea acolo, şi ce ştia că
vede acolo. Aş vrea să ştiu cum a trăit momentul în care, la 17 ani, după moartea tatălui, la
numai un an după cea a mamei, a rămas singură cu patru fraţi mai mici pe care trebuia să-i
crească. Dar mai târziu, arestările Tatei şi creşterea tot singură a celor două fete? Viaţa ei a
fost un roman ale cărui detalii, dacă le-aş scrie, ar trebui să le inventez, pentru că era
întotdeauna prea ocupată sau prea obosită să povestească şi de fapt nici nu cred că îi făcea
plăcere să o facă. Cred că era prea mândră pentru a-şi aminti umilinţele pe care le-a înfrânt
pentru a ajunge acea fiinţă pe care mi-o amintesc eu, în jurul căreia se învârtea în permanenţă
un turbion de prietene,de obicei mai tinere si aproape dependente de sfaturile si aura ei.
Bănuiesc chiar că faptul că nu i-am pus întrebările pe care trebuia să i le pun i se datorează în
mare măsură, este rezultatul unei subtile manipulări graţie căreia reuşea întotdeauna să lunece
discuţia şi să mă facă să uit. O tehnică pe care o aplica în copilărie ca să ne facă să uităm că e
ziua ei, pe care nu-i plăcea să şi-o sărbătorească, şi avea grijă să nu ne amintim ce dată e şi să
aflăm doar a doua sau a treia zi că fusese şi trecuse; în timp ce noi – Tata, sora mea şi cu mine
–, eram furioşi pe noi înşine şi ruşinaţi că uitasem, ea se amuza ca de o dublă victorie: ne
„dusese“ şi scăpase de sărbătorire, dar ne arătase şi cât suntem de uituci, de indiferenţi. Cred
că a fost fiinţa cea mai mândră pe care am cunoscut-o, o mândrie care conţinea, desigur, o
mare doză de orgoliu, dar care era mai ales o formă exacerbată, aproape bolnavă de
demnitate. Aşa se facă că, deşi era foarte comunicativă, nu-i plăcea să vorbească despre ea
însăşi pentru că nu numai înfrângerile i se păreau umilitoare, ci şi victoriile, care presupuneau
înfrângerea umilinţelor, deci existenţa acestora. Era o mândrie care se născuse pe fondul

95
nevoilor şi nenorocirilor din prima tinereţe, care trebuiau nu numai depăşite, ci şi eludate, faţă
de ea însăşi în primul rând. S-a purtat de exemplu toată viaţa ireproşabil, absolut sincer şi din
toată inima, cu Mamana şi Dedi, părinţii Tatei, care refuzaseră s-o accepte la începutul
căsătoriei, pentru că era săracă. Nu ştiu dacă era conştientă ea însăşi de explicaţia acestei
iertări, dar sunt convinsă că asta era soluţia ei de a contreacara amintirea umilinţelor de atunci,
ca şi cum le-ar răzbuna, ştergându-le nu numai din memorie, ci şi din realitate. Nu faptul că
nu mai este mi se pare nedrept, ci faptul că nu mai pot vorbi cu ea despre toate aceste
trăsături, pe care le-am moştenit – în alte forme şi în alte condiţii, dar cu aceeaşi exacerbată
intensitate – fără să le recunosc şi fără să le înţeleg întru totul. Această interdicţie
transcendentală mi se pare de nesuportat, de neacceptat. Este ca şi cum tot eu aş fi vinovată că
nu i-am cunoscut pe părinţii ei, pe acel Gheordiac a cărui fotografie încadrată „artistic“ pe un
carton gros o privesc din când în când, fără să reuşesc să trec dincolo de frumuseţea ieşită din
comun a trăsăturilor. E un bărbat aproape tânăr, dar având înscrisă în privire o severitate
demnă şi orgolioasă, care în mod evident nu era o poză pentru fotograf şi care a trecut într-o
formă sau alta la toţi copiii lui. În mod evident, Mama cu el semăna. Frumuseţea însăşi părea
să fi fost, ca şi la mama, de altfel, doar trecere în linii şi forme a acestor trăsături atât de
subliniate încât, în funcţie de împrejurări, puteau fi, cu egală intensitate, calităţi sau defecte.
Când mă gândesc la tot ce nu ştiu din şirul de fiinţe pe care îl continui mă cuprinde, strâns ca
o cămaşă de forţă, o singurătate violentă, care mă decupează din împletirea generaţiilor fără s-
o întrerupă, dar fără să mă lase s-o înţeleg. Este o singurătate pe verticală, mai sfâşietoare
decât cea pe orizontală, care te poate despărţi de contemporani fără să te schimbe şi uneori
chiar fără să te întristeze. Este o singurătate care, dacă aş mai revisa visul din copilărie, dacă
Mama m-ar striga şi mi-ar răspunde cel puţin în somn, ar deveni poate mai suportabilă. Dar
„ridurile gândirii“ din ce în ce mai accentuate nu-mi aduc din vis, în afara suferinţei, nici o
informaţie în plus.

Comun între spaima din copilărie şi cea de acum nu este doar incapacitatea mea de a
defini natura lor inenarabilă şi nici doar prezenţa mea tulburată în apropierea celor două lumi
sau situarea oarecum ambiguă a mamei pe frontiera mişcătoare dintre ele, ci sentimentul că
sunt legată de ea printr-o coardă care, agăţată de un scripete, ne ţine pe amândouă suspendate
în echilibru deasupra necunoscutului. O pârghie care mă obligă să cobor pentru a o putea
înălţa şi depărta de pericol şi mă ridică brusc atunci când ea se lasă să alunece în jos. O
pârghie care nu-mi permite nici o clipă de uitare, de neîncredere, de neprezenţă, de neefort,
pentru ca vocea din visele copilăriei să continue să se audă.

96
 Procura

Dacă aş fi întrebată care este lucrul esenţial pe care l-am învăţat după '89, cred că aş
răspunde că am învăţat că nimic nu se poate face prin procură, că numai ceea ce faci cu mâna
ta este făcut şi că orice delegare de intenţie este o trădare de intenţie. Astfel formulată fraza,
pare una oarecare şi nu-şi dezvăluie din prima clipă încărcătura explozivă. În fond, este vorba
de o concluzie de extremă gravitate, care exclude încrederea în celălalt şi neagă însuşi
mecanismul democraţiei. Pentru că, ce este democraţia decât delegare prin vot a puterii? Iar
eu, care n-am visat decât la libertatea acestui tip de delegaţie, am descoperit că puterea se
poate delega, dar nu şi ideile în numele cărora ea trebuie exercitată. Orice delegare este o
denaturare, o degradare.

97
 Patetica

Cred că situaţia cea mai patetică pe care am trăit-o vreodată a fost în 17 decembrie 1990
la Timişoara. Sosisem cu trenul în zori, pe o ploaie măruntă şi rece, aproape burniţă, şi ne
îmbrăţişasem tăcuţi cu cei ce ne aşteptau la gară. Se împlinea un an de la revoluţie şi oraşul
era în grevă generală. O deprimare grea, cenuşie, asemenea norilor care coborâseră până
aproape de pământ, stăpânea totul. Am fost conduşi aproape fără vorbe la locurile unde s-a
murit. Străzile erau pustii, magazinele închise, frigul pătrundea cu răutate prin nodurile
fularelor, pantofii umezi, urechile înroşite. Călătorisem toată noaptea fără să putem închide
ochii o clipă, agitaţi de tot ce se petrecuse peste zi, încercând să înţelegem întâmplările
neobişnuite şi neliniştitoare cărora le fusesem organizatori şi materie primă. În 15 şi 16
decembrie avusese loc în sala Ateneului Român, obţinută aproape prin absurd, Convenţia de
constituire a Alianţei Civice. Trecuse o lună de zile de când – la trei ani de la ieşirea în stradă
a muncitorilor din Braşov – „România Liberă” anunţa cu litere şocante pe prima pagină: A
luat fiinţă Alianţa Civică şi transcria numele celor 216 membri fondatori. De atunci
organizasem mitinguri cu sute de mii de persoane în principalele oraşe ale ţării, ne zbătusem
cu disperare să înregistrăm legal viitoarea organizaţie, refuzaţi mereu pentru că nu acceptam
să o definim „apolitică”. În cele din urmă s-a găsit formula „apartidică” şi într-o atmosferă
aproape ireală – nu numai din cauza entuziasmului care ne dădea o uşoară beţie, ci şi a
faptului că pentru fiecare dintre noi, aproape necunoscuţi unii altora, situaţia pe care o
creasem şi o trăiam era absolut inedită – s-au votat primele hotărâri întemeietoare (Declaraţia
de principii şi Statutul) şi s-a ales Comitetul Director. Cum însă programul nu putuse fi
epuizat în orele pentru care fusese închiriată sala, direcţiunea Ateneului ne-a permis să
revenim şi a doua zi în nişte încăperi din subsol, unde să putem încheia discuţiile şi alegerile.
Aici a avut loc întâmplarea pe care o întorsesem pe toate feţele în noaptea de drum spre
Timişoara,ca să ne-o explicăm şi să o înţelegem.
În timpul nesfârşitelor discuţii în jurul organizării filialelor, al alegerii comitetelor
locale, în care nu se ciocneau orgolii şi scrupule, Romi a ieşit la un moment dat din sala de
şedinţă. Pe coridorul lung, luminat sărăcăcios şi pustiu – ciudat de auster în comparaţie cu
frumuseţea barocă a sălii de deasupra – a văzut înaintând un bătrânel scund şi uscăţiv, care
părea pierdut într-o lume străină.
- Pot să vă ajut? a întrebat Romi pe domnul care înainta nesigur şi, evident, nu era un
delegat la adunare. În loc de răspuns, vizitatorul i-a întins o carte de vizită şi i-a spus că era
ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi a venit să aducă o scrisoare a Departamentului de
Stat prin care,după felicitările de rigoare, formaţiunea nou constituită era invitată să nu caute
rezolvarea problemelor prin mişcări de stradă, ci prin tratative cu Guvernul Român. Uluit,
Romi a încercat să-l invite în plenul adunării, dar ambasadorul s-a scuzat, i-a întins hârtia cu
antetul Departamentului de Stat şi a plecat grăbit, mai sigur de el decât venise, ca şi cum ar fi
scăpat de o sarcină ingrată sau dintr-o împrejurare periculoasă.
Suprarealistă şi aproape de necrezut, situaţia era profund tulburătoare. Pentru ca
Departamentul de Stat să se adreseze preventiv şi precaut unei organizaţii aflate abia în curs
de constituire fusese nevoie din partea diplomaţilor de la Bucureşti de o enormă dorinţă de
manipulare, folosind canale neconvenţionale şi intrigi oculte, menite să împiedice
oficializarea peste ocean a simpatiei de care noua formă de opoziţie se bucura în ţară. Şi cum
altfel, decât prezentându-ne ca extremişti, ar fi putut convinge? Şi ce altceva decât frica de
forţa pe care o reprezentam – mai mare decât îndrăzneam noi să bănuim – putea provoca o
asemenea incredibilă reacţie? Şi, la rândul nostru, ar fi trebuit să ne speriem sau să fim mândri
de ceea ce provocasem?

98
 În atmosfera de suferinţă, reculegere şi protest din Timişoara, oricât de serioase, toate
aceste întrebări păreau nepotrivite şi aproape frivole. La începutul după-amiezii am ajuns în
clădirea Operei. Pe lângă încremenirea oraşului, Opera părea un stup în plină activitate, se
instalau peste tot care de televiziune, zeci de oameni se agitau pe scenă şi în sala din spatele
balconului. Pe de o parte, urma să aibă loc, transmis în direct, un spectacol închinat
aniversării primului an de la revoluţie; pe de altă parte, cu acelaşi prilej şi din balconul
aceleaşi clădiri era anunţat un miting. Pe marea esplanadă dintre Catedrală şi Operă
începuseră să apară grupuri aşteptând nemişcate şi tăcute, ca într-un tablou de Magritte. Şi cu
cât densitatea lor creştea, cu cât numărul celor ce soseau şi ocupau spaţiile rămase libere era
mai mare, cu atât tăcerea mulţimii apărea mai stranie, ca o depresiune colectivă care se
însuma şi creştea din depresiunile individuale. Stăteam în dreptul unei mari ferestre de la
etajul întâi şi priveam această aglutinare de tristeţi cu inima strânsă şi cu o descurajare pe care
oboseala fizică nu făcea decât să o agraveze. Doar spaima că nu voi fi în stare să vorbesc
acelei mulţimi pentru care venisem îmi dădea puterea să rămân în picioare. Dar ce puteam să
le spun unor oameni care într-un an coborâseră panta unei victorii însângerate până la
înfrângere? Apoi am auzit cum în sala teatrului a început spectacolul, care se transmitea în
direct şi se vedea pe cele câteva televizoare răspândite în hol, iar în balcon au apărut cei ce
urmau să vorbească. Am fost chemaţi şi noi, iar mulţimea începuse să se însufleţească şi să
scandeze. N-am să uit niciodată priveliştea spaţiului, care mi s-a părut nesfârşit, de până la
Catedrală, acoperit în întregime de oameni cu feţele ridicate spre balcon şi scandând ceva ce
la început nu am înţeles, deşi se repeta ca o litanie. Stăteam între George Şerban şi Iosif
Costinaş şi ţin minte că i-am întrebat ce spun: „Bucureşti ajută-ne/ Să scăpăm de FSN”
spuneau, repetau într-un mod atât de lipsit de speranţă şi de apărare, încât ţin minte că mi-a
venit să plâng şi mi-a fost teamă că nu voi putea să vorbesc din cauza nodului din gât. În timp
ce vorbeam, reflectoarele televiziunii au luminat pentru câteva momente mulţimea şi am văzut
miile de feţe ridicate spre mine cu ochii în lacrimi, cu lacrimile – amestecate cu ploaia care
începuse din nou – prelingându-li-se pe obraji. Am simţit – îmi amintesc – că trebuie să
transform intensitatea deprimantă a acelui patetism într-o forţă pozitivă încurajatoare. Le-am
spus că nu au dreptul să se considere înfrânţi, că o revoluţie nu e ceva ce se consumă într-o zi,
într-o săptămână sau într-un an, că este un proces de durată care încă depinde de noi, de felul
în care nu vom renunţa în următorii ani, în următoarele decenii. Apoi reflectoarele s-au mutat
pe mine şi am continuat să vorbesc fără să-i mai văd. Nu mai ţin minte ce am spus, dar există
discursul filmat. În timp ce în spectacolul televizat era recitat un poem al meu de dinainte de
revoluţie („Dies ille, dies irae ”), producătoarea Lucia Hossu Longin – care se afla în carul de
reportaj şi care nu era încă autoarea „Memorialului Durerii” – a înlocuit imaginea de pe scenă
cu cea din balcon, transmiţând în întreaga ţară, în direct, protestul înlăcrimat al Timişoarei,
scandările mulţimii şi discursul meu.
Aveam să aflăm a doua zi că însuşi primul ministru ceruse pedepsirea celor ce
schimbaseră direcţia transmisiei şi sensurile aniversării, iar cei de la televiziune fuseseră
convocaţi chiar la prima oră ca să dea socoteală în faţa Comisiei de Cultură a Parlamentului .
În ceea ce mă priveşte am fost lăsată pe mâna presei feseniste. Dintre nenumăratele
atacuri şi revolte, îmi mai amintesc un articol din ziarul „Libertatea” intitulat „Ajunge, O,
Dolores” şi semnat Ecaterina Oproiu, în care cronicara de film, devenită analist politic şi
acuzator public, mă învinuia că propovăduiesc revoluţia permanentă asemenea lui Dolores
Ibárruri (pe care o confunda cu Troţki) .Uita să precizeze, însă, că este vorba de o revoluţie de
sens contrar.

99
 Despre angelismul Alianţei Civice

Cu mai mulţi ani în urmă, pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul amenajării muzeului de

la Sighet, simţeam tot mai mult că ne aflăm în faţa unui blocaj. În mod evident, nu putea fi
conceput un muzeu al represiunii comuniste din România fără o prezentare a „Fenomenului
Piteşti“. Pe de altă parte, însă, nu ne simţeam în stare să o facem, pentru că nu găseam soluţia
de a relata tot ce ştiam, fără ca această relatare să conţină o condamnare implicită a tuturor
personajelor acelei tragedii de dincolo de înţelegerea omenească, iar această condamnare ar fi
fost de neconceput, dat fiind că aproape toţi călăii fuseseră înainte de toate victime. Şi în ce
măsură noi – cei ce nu am fost în închisoare şi am avut norocul să nu traversăm acea epocă şi
acel infern concentraţionar – puteam să ştim cum şi cât am fi fost în stare să-i rezistăm?
Aveam, deci, dreptul să judecăm nişte suferinţe pe care nu eram în stare nici să ni le
imaginăm? În cele din urmă soluţia găsită a fost aceea de a povesti totul cu propriile lor
cuvinte, lăsându-i să vorbească pe cei ce au trăit diabolica experienţă, reuşind nu numai să o
depăşească, ci şi să o descrie. Am acoperit în întregime pereţii vopsiţi în negru ai unei celule
cu incredibile, cutremurătoare citate extrase din cărţile victimelor transformate în călăi, fără să
înceteze să fie victime, şi care au mai găsit la adânci bătrâneţi puterea şi curajul de a-şi analiza
remuşcările şi martiriul pentru a le scoate din monstruozitatea tainei. Noi n-am făcut decât să
adăugăm documentele celor două procese: primul, în care o parte dintre călăii proveniţi din
victime au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, şi, cel de-al doilea, în care adevăraţii
organizatori ai torturilor – nu cei ce le-au gândit şi programat, care erau deasupra oricărei
judecăţi, ci subalternii lor, care le executau – au fost condamnaţi la câte câţiva ani şi eliberaţi
mult înaiunte de îndeplinirea pedepsei.
Mi-am amintit acest fragment de istorie şi blocajul pe care l-a reprezentat la un moment
dat în istoria realizării muzeului de la Sighet pentru că într-un anumit fel trec în scrierea
acestei cărţi printr-o formă asemănătoare de blocaj. Nu pot să scriu o carte despre
manipulările cărora le-am fost expusă de-a lungul timpului, fără să vorbesc despre relaţiile
dintre Alianţa Civică şi partidul pe care l-a creat şi care i-a purtat numele, în timp ce făcea tot
ce îi stătea în putinţă ca s-o distrugă. Şi, în acelaşi timp, îmi este extrem de greu să încerc să
îmi amintesc întâmplări şi personaje pe care am făcut în timp mari eforturi să le uit ca să pot
merge mai departe. Comparaţia este desigur absolut improprie şi exagerată. Nu există nimic
comun între cele două episoade ale istoriei, unul ţinând de tragedie şi celălălt de comedia de
moravuri; unul punând în ecuaţie raportul dintre victimă şi călău, celălalt doar raportul dintre
intransigenţă şi oportunism, mai precis între cei ce credeau că datoria lor este să slujească
ideile şi cei ce nu-şi făceau scrupule din a pune ideile să-i slujească. Singurul lucru care
seamănă este sentimentul meu de blocaj în faţa dificultăţilor de a le prezenta. În plus, aici nu
există nici măcar soluţia de a lăsa protagoniştii să vorbească, pentru că vorbele lor ar face
faptele şi mai de neînţeles.
Imaginea cea mai complexă a felului în care s-au desfăşurat lucrurile ar putea-o da un
dosar de presă din epocă, vraful de polemici, declaraţii, invective, intrigi, manipulări. Dar
această carte nu este una de istorie, ci o încercare pe cât de încăpăţânată, pe atât de subiectivă
de a o înţelege.
Nu cred că ştiu a cui a fost ideea creării unui partid al Alianţei Civice. Presupun că ea a
venit dinspre grupul de universitari timişoreni care aveau să-i fie cei mai teribili susţinători.
Eu l-am auzit pentru prima oară vorbind despre asta pe Stelian Tănase, care, încă de pe la
începutul anului 1991, repeta în şedinţe că trebuie, pentru a ne putea impune ideile, să găsim
soluţia de a avea reprezentanţi în parlament. (Poate că nu mi l-aş mai aminti în această postură
dacă nu ne-ar fi şocat faptul că – imediat după ce, în 1992, a ajuns în Parlament – a plecat pe o
bună parte din durata mandatului cu o bursă în Statele Unite.)

100
 În ceea ce mă priveşte, deşi nu m-aş fi putut nici o clipă imagina trecând de pe tărâmul
civic pe cel politic, imensul impact public al Alianţei mă tulbura, cerând imperios găsirea unei
soluţii de transformare a acelor, în bună măsură spontane, forţe de presiune într-un instrument
de construire a unui alt sistem. Pentru că – dacă rostul obişnuit al societăţii civile este să ţină
sub control şi să pună presiune (cum se spune azi) pe cei aflaţi la putere – situaţia noastră era
cel puţin dramatică, pentru că noi ştiam că nu exista nici o şansă ca, indiferent de presiunea pe
care o exercitam, cei aflaţi la putere să ne transforme în realităţi politice ideile. Controlul şi
presiunea pe care le exercitam (şi care aveau o intensitate ieşită din comun) puteau cel mult să
blocheze lucrurile, să creeze o formă de şah continuu, de pat, ceea ce reprezenta perpetuarea
situaţiei existente. Iar acesta era ultimul lucru pe care ni-l doream. Pe de altă parte, „singura
soluţie/înc-o revoluţie“ nu era – în afara rimei ameninţătoare – decât o riscantă redeschidere
de ciclu manipulator. Deci crearea unui partid care să mute în plan strict politic voinţa sutelor
de mii de manifestanţi îşi avea logica ei teoretică. Din păcate, în practică, această opţiune
rămânea ca încercarea de a canaliza apa fierbinte a unui gheizer în ţevile unui sistem de
termoficare: nu numai că era aproape imposibil să se realizeze captarea energiei, dar, chiar
dacă, prin absurd, s-ar fi realizat, înalta temperatură ar fi putut topi ţevile, sau sărurile şi
reziduurile apei fierbinţi s-ar fi depus pe conducte, blocându-le.
Aşa se face că, pe de o parte, am sprijinit cu toate argumentele logice de care dispuneam
formarea unui partid al marii organizaţii civice pe care o conduceam, iar pe de altă parte, n-
am fost niciodată cu adevărat sigură de succesul şi mai ales de caracterul benefic al unei
asemenea întreprinderi. Dar nici o clipă, în acel demers fondator, nu am pus sub semnul
întrebării şi nu m-am îndoit de buna-credinţă şi de solidaritatea care urmau să fie principalul
material de construcţie al viitorului edificiu. Explicaţia consta, desigur, în faptul că ele nu
lipsiseră niciodată din aluatul mereu în creştere al Alianţei Civice, dar asta nu mi se pare o
scuză suficientă: ştiam destulă istorie ca să nu uit că, la intelectualii români, atât solidaritatea,
cât şi buna-credinţă sunt nişte materii în mod fatal deficitare.
Îmi amintesc cum am mers la Corneliu Coposu, preşedintele Convenţiei Democrate,
împreună cu Mihai Şora, pentru a-i cere să nu se opună unui asemenea demers şi să accepte
proiectul nostru şi intrarea în Convenţia Democratică a viitorului partid care, prin prezenţa sa
modernă şi tinerească, va contracara impresia de politică desuetă pe care FSN o cultiva şi o
exploata cu abilitate în relaţia cu partidele istorice. Ţin minte că pentru o clipă mi-a fost teamă
ca D-l Coposu să nu considere jignitoare această observaţie şi mai ţin minte că atunci am
folosit pentru prima oară o formulă pe care aveam s-o repet apoi în nenumărate interviuri şi
pledoarii. Am spus că Alianţa Civică şi partidul care îi va purta numele vor fi ca o stea dublă
în care organismul politic (aceasta era formula care fusese hotărâtă ca să se evite noţiunea
compromisă de partid şi ca să se păstreze coerenţa celor două părţi) va fi miezul de foc, iar
marea organizaţie civică haloul luminos care îi va da forţă şi strălucire. Am mai spus,
insistând, că însăşi forma inedită de organizare va pune în evidenţă şi va face credibilă noua
formaţiune, iar această credibilitate va deveni un argument electoral al întregii Convenţii.
Domnul Coposu a acceptat argumentele mele cu tristeţe şi reticenţă, fără să se opună, dar fără
să aibă nici o clipă aerul că este convins de ele, prevenindu-mă că îmi voi regreta pledoaria şi
că, în timp ce eu am idei, cei ce vor intra în partid vor avea interese care nu se vor împiedica
în ideile mele, oricât de logice sau de convingătoare ar fi. Scepticismul lui m-a tulburat, cu
atât mai mult cu cât pledasem cu mai multă convingere decât aveam eu însămi.
Prima dată când mi-am amintit această discuţie a fost chiar în momentul înfiinţării
oficiale a PAC – la congresul Alianţei Civice din iulie 1991 –, atunci când 81% dintre delegaţi
votaseră naşterea formaţiunii politice, dar numai 18% se arătaseră dispuşi să se înscrie în noua
formaţie –, iar Alexandru Paleologu, într-un discurs fondator al noului partid – discurs care
avea să rămână faimos prin şocul produs – a spus că „trebuie să se termine cu angelismul
Alianţei Civice“. Angelismul era o formulă menită să ridiculizeze rigorile morale pe care

101
Alianţa Civică spera să le introducă în viaţa politică, chiar prin partidul pe care îl înzestrase cu
propriul său nume.
De altfel, discursul lui Alexandru Paleologu nu a fost singurul element şocant al acelui
congres, care ar fi trebuit să fie punctul de pornire al unei construcţii, dar s-a dovedit acela al
unei disoluţii, şi care ne-a obligat să renunţăm nu numai la naivitate, ci şi la încredere. Cinica
mărturisire a dispreţului pentru „angelism“, ca şi inventarea sarcastică a termenului menit să
basculeze în ridicol încăpăţânarea noastră legată de posibilitatea introducerii moralei în
politică ne-au trezit brusc, făcându-ne să ne ruşinăm de propriile noastre iluzii. Şi am devenit
atenţi. Din prima clipă a congresului, crearea partidului fusese anunţată triumfal de viitorul lui
preşedinte, înainte de a se fi discutat sau votat ceva şi înainte de a fi fost ales preşedintele. De
altfel, acest lucru se mai întâmplase şi cu câteva săptămâni înainte când, într-o reuniune ţinută
la Sibiu, neîntrunind nici una dintre prevederile statutare şi de la care lipsea o bună parte din
conducerea Alianţei, se luase hotărârea, care fusese comunicată senzaţional presei, de a
transforma Alianţa în partid. Mai târziu – cu umorul care îl caracterizează – Nicolae
Manolescu se amuza povestind cum reuniunea fusese organizată de un medic, nici măcar
membru al Alianţei, în casa lui. Pe noi însă, cei care nu fusesem în casa doctorului, anunţul
din presă şi tactica punerii în faţa faptului împlinit ne puseseră serios pe gânduri. Au fost
gânduri care, din păcate, la congres au devenit nelinişti şi chiar spaime. Iar congresul a
devenit borna de început a deteriorării relaţiilor dintre cei ce voiau să intre în partidul care se
forma şi cei ce voiau, chiar dacă nu se opuneau acestei formări, să rămână în continuare
membri ai organizaţiei civice.
Prima şi cea mai importantă dintre condiţiile pe care Alianţa Civică le-a pus partidului în
curs de a-l naşte, condiţie discutată, formulată şi votată în lungile dezbateri din conducerea
Alianţei de dinainte de acest congres, a fost păstrarea legăturii dintre cele două formaţiuni
care aveau să aibă acelaşi porgram şi aproape acelaşi nume, doar că una era civică şi cealaltă
politică. Această coeziune urma să fie asigurată prin două clauze care trebuiau statutate clar de
votul delegaţilor la congres. Potrivit primei clauze, partidul urma să-şi recruteze, la început,
până la următorul său congres, membrii doar dintre membrii Alianţei, prevenindu-se astfel
infiltrarea, căreia îi căzuseră pradă partidele istorice. Pentru că, după reprimarea Pieţei
Universităţii, după mineriade, oamenii care se înscriseseră în Alianţă nu aveau decât de
pierdut, deci fuseseră oarecum selectaţi moral şi politic prin această adeziune. Potrivit celei de
a doua clauze, cele două organizaţii urmau să rămână legate statutar prin structură: un
vicepreşedinte al uneia urma să facă parte din comitetul de conducere al celeilalte şi invers,
această construcţie regăsindu-se la toate nivelele. Prima clauză a fost votată în unanimitate şi
a fost călcată din prima zi, cea de a doua clauză nici măcar nu a mai fost pusă la vot.
Punctul culminant, fizic aş spune, al deteriorării relaţiilor a fost episodul, oarecum
incredibil, legat de candidatura lui Gabriel Andreescu la consiliul de conducere al noului
partid. Deşi s-a petrecut în culisele congresului şi deşi eu am încercat să nu-l fac public – atât
mi se părea de degradant nu numai pentru cei ce îl provocaseră, ci şi pentru victimele lor –
presa l-a prezentat în forme melodramatice şi fanteziste, fără să-i bănuiască importanţa.
Gabriel Andreescu, lider al Alianţei Civice din primele ei ore, a fost printre cei ce au
sprijinit dintru început ideea creării unui partid, încercând în acelaşi timp să ţină în frâu
diletantismul şi graba care precipitau lucrurile şi riscau să le compromită. Era în orice caz
hotărât să se dedice acestei noi construcţii, care nu avea decât de câştigat din participarea lui.
Când, spre surprinderea mea, la citirea în congres a listei de propuneri pentru viitorul comitet
naţional al partidului am descoperit că numele lui Gabriel Andreescu dispăruse, am ridicat
mâna şi l-am propus din sală. Nici un fel de prietenie specială nu mă lega de el, îl cunoşteam
puţin, dar mi s-ar fi părut că sunt părtaşă nu numai la o nedreptate, ci şi la o greşeală, dacă nu
procedam astfel. Gabriel Andreescu aflat în conducerea noului partid era o garanţie a
continuităţii spiritului civic împotriva politicianismului şi un argument al coeziunii celor două

102
formaţii omonime. Atunci, Nicolae Manolescu, aflat la prezidiu, a ieşit în culise şi peste
câteva minute cineva a venit să-mi spună că mă aşteaptă afară pentru o problemă foarte
urgentă. Am ieşit şi în aceeaşi clipă am fost înconjurată de un mic grup agitat care m-a împins
înghesuindu-mă, aproape sufocându-mă într-un colţ al coridorului, în timp ce Manolescu mă
prinsese de umăr şi mă scutura furios ţipând „Retrage-ţi imediat propunerea sau părăsim cu
toţii congresul şi Alianţa voastră“. Eram atât de şocată încât pur şi simplu nu îmi mai amintesc
următoarele minute. Ţin minte doar că am spus „Pentru Dumnezeu, dar faptul că nu vreţi să-l
primiţi dovedeşte că aveţi ceva de ascuns“. Era tot ce-mi venise în minte în acea clipă, când
surpriza agresiunii, durerea din umăr, ura micului grup mi se păreau de neînchipuit. Mai mult
decât orice mă şocase formula „Alianţa voastră“. Ca şi fraza lui Alexandru Paleologu despre
angelism, gestul şi formula lui Manolescu erau dovada că despărţirea celor două organizaţii
cu acelaşi nume, cea civică şi cea politică, nu era doar organizatorică, ci consecinţa unei
deosebiri profunde de substanţă a oamenilor care le formau. Am avut în faţa cuvintelor celor
doi vechi colegi revelaţia profund umilitoare a ridicolului încrederii mele în identitatea ideilor
şi în planurile noastre comune. „Alianţa noastră“ şi „angelismul“ ei, care pentru mine erau
reprezentate de sutele de mii de oameni ieşiţi în stradă – fără să ceară nimic în schimb –
pentru „reformă şi adevăr“, cum scria pe pancarte, era pentru ei doar o masă de manevră cu
cât mai entuziastă cu atât mai uşor de manipulat. Nimic din ceea ce mi s-a întâmplat şi din
felul în care am reacţionat în următorii ani nu a fost fără legătură cu şocul acestei revelaţii, pe
care nu mai aveam să o uit şi care avea să-mi ţină adesea cu duritate în frâu încrederea în
oameni. Ironia face ca şi Gabriel Andreescu să îmi fi reproşat după aceea, în numeroase
rânduri, că a fost trădat. Mai târziu – când începuseră confruntările între Partidul Alianţei
Civice şi restul Convenţiei Democratice, dar mai ales între Alianţa Civică şi partidul căreia –
cu iresponsabilă naivitate – îi dăduse numele, l-am întrebat pe D-l Coposu – care îmi reproşa
crearea acestui partid – de ce nu s-a opus mai hotărât formării lui, din moment ce, în mod
evident, nu crezuse în necesitatea ei. Îmi amintesc aproape textual răspunsul, pentru că m-a
tulburat prin lipsa lui de speranţă: „Ce rost ar fi avut? Oricât de valabile păreau argumentele
tale, ele nu aveau nici o importanţă, pentru că nu aveau cum să funcţioneze, din moment ce, în
mod evident, partidul nu avea să fie format din oameni asemenea ţie, ci din veleitari pe care îi
interesa doar drumul spre cucerirea puterii. Iar cu veleitarii nu se poate lupta. Cu sau fără
acceptul meu şi-ar fi urmat drumul distrugând tot ce le stătea în cale, începând cu ideile în
numele cărora pretindeau că se agită“.

E ciudat cum şi azi, după mai bine de două decenii, când scriu aceste rânduri, nimic din
ceea ce am simţit atunci nu s-a estompat, iar amintirea îmi face aproape tot atâta rău cât îmi
făcuse realitatea. Tocmai pentru că bănuiam că aşa se vor petrece lucrurile am ezitat şi am
amânat mereu scrierea acestui capitol, la care poate chiar aş fi renunţat dacă nu mi-ar fi căzut
în mână o carte de însemnări memorialistice a lui Nicolae Manolescu („Viaţă şi cărţi“,
Paralela 45, ed. II, 2010), în care vorbeşte şi despre aventura politică numită PAC. O carte
care m-a uimit în mai multe privinţe. Prima dintre ele este o neseriozitate a relatării care, după
atâţia ani, nu numai că nu încearcă să analizeze, să caute toate sensurile şi să facă mai
comprehensibile faptele, ci, selectându-le arbitrar din uitare, le acoperă cu un smalţ de
zeflemea de sub care este aproape imposibil să deosebeşti contururile adevărate.
Am citit capitolele în care apăream ca personaj aproape de ficţiune, fascinată de cel ce
se dezvăluia pe el însuşi într-o măsură mult mai mare decât întâmplările pe care le povestea.
Şi o făcea, paradoxal, dezavantajându-se, şi atunci când manipula faptele ca să nu-l
incrimineze, şi atunci când prezenta cu o sinceritate ostentativ cinică întâmplări şi sentimente
pe care ar fi putut să le eludeze. Portretele pe care le face celor care într-un moment sau altul i
s-au opus poartă atât de apăsat pecetea unei răzbunări aproape infantile, încât trezesc uimirea.
Unora le poceşte numele, altora le atribuie trăsături ridicole sau intenţii vinovate. Iritarea şi

103
aversiunea nestăpânite care acoperă orice referire la Corneliu Coposu şi la Doina Cornea sunt
cu atât mai uimitoare cu cât, în paralel, relatarea relaţiilor cu Ion Iliescu beneficiază de o
empatie cel puţin stranie din partea cuiva care fusese preşedintele unui partid care numit al
Alianţei Civice. Citindu-le, n-am putut să nu-mi amintesc cele două elemente care l-au
împiedicat pe Nicolae Manolescu să devină candidatul la preşedinţie al Convenţiei
Democratice în 1992 (o declaraţie de presă în care se plângea că „este condamnat să evolueze
printre fosile politice“ şi propunerea PAC de a exclude din Comitetul executiv al CDR
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici sub pretextul că mulţi dintre ei sunt şi membri ai partidelor
care formează coaliţia) şi n-am putut să nu observ că în paginile de azi, ca şi în cele două
scandaluri din epocă, era vorba de aceeaşi inexplicabilă pornire împotriva unei categorii
morale şi politice de care propria lui biografie ar fi trebuit să-l apropie. De altfel, în cazul lui
Corneliu Coposu şi al Doinei Cornea, lucrurile sunt şi mai lipsite de logică, fiind vorba de
figuri atât de emblematice ale istoriei descrise şi atât de îndelung şi murdar atacate de cei
cărora li se opuseseră exemplar, încât încercarea de a le demitiza – chiar dacă nu ar fi fost
nedreaptă şi chiar dacă s-ar fi bazat pe argumente reale – putea avea puţine şanse de
credibilitate. Dar uimirea mea nu era legată de lipsa de eficacitate a acestei atitudini, ci de
motivele ei. De ce o făcea?
Spuneam că n-aş fi scris poate aceste pagini dacă n-ar fi fost uimirea pe care mi-a trezit-
o N.M., ca autor de memorii. Există însă în paginile sale autobiografice o pagină care se
referă la mine şi care m-a uluit într-o asemenea măsură încât mă obligă nu numai să răspund,
ci şi să-mi rememorez întâmplări şi atitudini, analizându-mă pentru a răspunde exact. Este o
pagină netipică, o pagină în care îşi pune o întrebare care pare să-l fi obsedat şi căreia îi dă cu
seriozitate un răspuns nu numai surprinzător, ci şi incredibil. Întrebarea era de ce, după ce
refuzasem de la înfiinţare să fiu preşedinta Alianţei Civice, am acceptat totuşi să fiu la
congresul în care el a devenit preşedinte al Partidului înfiinţat al Alianţei Civice. Iar
răspunsul, cu adevărat de necrezut, era că din motive „de rivalitate profesională“(„Rivalitatea
dintre ea şi mine nu era nici politică, nici personală. Era profesională.“). Adică nu am putut
suporta ca un alt scriitor, adică el, să fie preşedinte, iar eu nu. Căci invidia mea nu funcţiona
decât în interiorul breslei, dovadă că pe Emil Constantinescu, geolog, nu aveam să-l invidiez
mai târziu. Rezum şarjând puţin, pentru a face ideea mai suportabilă, dar fără s-o denaturez.
Faptul că o idee atât de ridicolă a putut apărea în mintea unui om de obicei raţional şi
rezonabil mi s-a părut la început amuzantă. A sfârşit însă prin a mă speria prin felul în care îl
caracteriza pe cel ce o gândise. Un istoric literar pentru care relaţia dintre critic şi scriitor
poate fi imaginată ca una concurenţială (un concurs de orgolii între cel ce se exprimă prin
opera sa şi cel ce se exprimă prin analizarea acestei opere) îmi apare aberantă prin negarea
definiţiilor. Simpla bănuială a unei astfel de perspective pune sub semnul întrebării toate
judecăţile de valoare ale criticului asupra scriitorului. Pe de altă parte, momentul acelui
congres („Trăim un moment istoric“, ne anunţase de pe scenă, iar unii dintre noi, jenaţi de
grandilocvenţă, zâmbisem sceptic) avea o tensiune care era oricum, numai literară nu. Deşi
eram mai mulţi scriitori în sală, mă îndoiesc că vreunul dintre noi se mai gândea atunci şi
acolo la destinul lui literar. Sau, dacă o făceam, era cu sentimentul unei îndepărtări fără
speranţă şi fără siguranţa că implicările mai presante şi implacabile în destinul celorlalţi vor
reuşi să construiască o operă colectivă care să justifice părăsirea, chiar provizorie, a celei
individuale.
Dar, dacă răspunsul la întrebarea despre refuzul şi acceptul meu de a deveni preşedinta
Alianţei Civice mi s-a părut în ultimă instanţă doar aberant în sine şi degradant pentru cel ce îl
dăduse, întrebarea la care el răspundea era mult mai plină de interes şi merită într-adevăr
discutată. Iar termenii în care fusese pusă erau corecţi.
În prima jumătate de an a Alianţei Civice (din noiembrie până în iulie), când, de altfel,
munca de organizare depusă de dimineaţa până noaptea în devălmăşie era mult mai

104
importantă decât ierarhiile aproximative şi aleatorii, iar funcţia de preşedinte asigurată prin
rotaţie, am refuzat într-adevăr să intru în carusel.
După 13-15 iunie 1990 intrasem într-un mod total, ca într-un vârtej de nebunie, în
activitatea febrilă – şi de care eram conştientă că se poate dovedi utopică – de construire a
unui mecanism în stare să transforme disperarea şi speranţele în fapte. Încercam astfel să-mi
îngrădesc implicarea, lipsind-o de o definiţie oficială. Nefiind legată decât prin propria mea
dăruire, aveam sentimentul că lipsa de angajament formal, ca parte a unei ierarhii, îmi lasă
libertatea de a mă putea opri oricând. De fapt, mă speria mişcarea care făcea să-mi lunece
fosta mea viaţă de sub picioare ca un covor tras brusc şi basculându-mă într-o realitate
neinventată încă. Era un fel de a-mi lăsa o portiţă de scăpare spre libertatea interioară, care
este doar a singurătăţii şi a cărei existenţă mă întărea, chiar dacă ştiam că n-o voi folosi. De
altfel, era vorba de o chimie sufletească manifestată nu numai atunci şi care a avut partea ei de
contribuţie în explicarea faptului că, deşi am pierdut atâţia ani în viaţa publică, nu am acceptat
niciodată nici un fel de funcţii sau demnităţi (inclusiv, în 1997, pe aceea de ambasador al
României la UNESCO).

La congresul despre care vorbim (din 5-7 iulie 1991), în seara primei zile au fost alese,
în paralel de către toţi delegaţii, cele două comitete directoare, urmând ca a doua zi să fie
aleşi, dintre cei aleşi, preşedinţii şi vicepreşedinţii. Ciocnirile, polemicile şi disensiunile
determinate de nerespectarea de către adepţii noului partid a niciuneia dintre înţelegerile
prealabile au crescut pe parcursul zilei până la un nivel greu de suportat. Pe acest fond de
tensiune şi confruntare, faptul că eu am obţinut de departe cel mai mare număr de voturi a fost
primit cu satisfacţia unei revanşe. Ascultam cu tristeţe aplauzele gândindu-mă la ironia soartei
mele care le făcea să răsune la sfârşitul unei zile în care mă simţeam mai înfrântă ca niciodată,
mai mult, în care mă simţeam ridicolă prin felul în care visul meu, de a crea acea stea dublă
formată dintr-o mare organizaţie civică şi un partid creat din ea însăşi şi solidar cu ideile ei, se
destrămase într-o ţesătură de intrigi şi aranjamente, într-o manipulare şmecherească cu aspect
de puci. De la „Trebuie să se termine cu angelismul Alianţei Civice“ până la faptul că, în
aceeaşi seară, „Europa Liberă“, care avusese totuşi un reprezentant de marcă în sală, anunţase
că Alianţa Civică s-a transformat în partid (când fusese clar că numai 18% din delegaţi
trecuseră din organizaţia civică în cea politică), totul se lega. Totul dovedea un demers
premeditat de distrugere a atât de incomodei asociaţii, capabile să scoată în stradă sute de mii
de oameni, pentru a fi înlocuită cu un partid mai mic şi mai maleabil, dar purtând acelaşi
nume, deci beneficiar virtual al impactului public, care putea fi astfel nu numai dezamorsat, ci
şi manevrat cu folos.
În noaptea care a urmat am fost căutată de nenumăraţi colegi care-mi cereau să nu
renunţăm, să rămânem ceea ce fusesem până atunci – organizaţia cea mai largă şi cu cel mai
mare impact public din România –, indiferent care va fi evoluţia partidului pe care îl creasem
şi indiferent dacă această creaţie fusese o greşeală sau nu. Dar pentru asta trebuia să îmi calc
aprehensiunile şi reţinerile psihologice şi să accept să o conduc. De fapt, nu numai să o
conduc şi să o organizez, ci şi să o reprezint. „N-ai dreptul să laşi Alianţa să fie distrusă“ mi se
repeta într-un fel patetic, care mă împiedica să replic. Deprimarea mea era mai mare decât a
lor şi amplificată de gândul că, în fond, contribuisem – cu iresponsabila mea încredere în
universala bună-credinţă şi cu blestemata mea convingere că victoria Binelui este o concluzie
logică – la această situaţie. Ultimul cuvând l-a avut Romi, care întotdeauna mă încurajase în
rezerva mea, dar care acum a rezumat cu infinită tristeţe: „Dacă se mai poate salva ceva, asta
este singura soluţie. Nu cred că ai dreptul s-o refuzi“.
A doua zi, fiecare dintre cele două comitete directoare şi-a ales preşedinţii şi
vicepreşedinţii. Eu am fost propusă preşedinte şi nu am refuzat. Manolescu a fost ales
preşedinte al partidului. Apoi cele două structuri de conducere au fost invitate pe scenă şi a

105
fost intonat Imnul Golanilor. Este momentul în care – îşi aminteşte Manolescu – mi-ar fi
şoptit să fac efortul să zâmbesc. Nu mai ţin minte. Ceea ce îmi amintesc – cu puţin înainte –
este expresia de contrarietate şi chiar de furie care i s-a citit pe faţă în clipa în care mi-a fost
anunţat numele şi acceptul. Nu mai ştiu dacă a făcut apoi efortul să zâmbească, îmi aduc însă
bine aminte iritarea aproape de nestăpânit din timpul conferinţei de presă, care nu mai avea,
aşa cum fusese aranjat să se întâmple, un singur pol, ci aşeza lucrurile logic la locul lor:
Alianţa Civică nu dispărea şi nu se transformase în partid, ci doar crease un partid căruia
acceptase să-i împrumute numele şi aura pentru a-i susţine în parlament ideile şi a încerca
astfel – nesfârşit de ambiţios pariu – să deschidă o breşă de moralitate în clasa politică.
Spuneam ceea ce visasem şi ceea ce mă îndoiam deja că se va întâmpla, dar am fost
întotdeauna convinsă că plasarea cât mai sus, chiar exagerat de sus, a ştachetei nu e o formă
de naivitate, ci una de tactică şi de perspectivă.

În lunile următoare, tensiunile dintre cele două formaţiuni n-au făcut decât să crească,
alimentate de felul în care în filiale – unde filialele PAC fuseseră găzduite în sediile Alianţei –
noii veniţi încercau să-şi alunge gazdele, să le racoleze membrii, să le ia bruma de cotizaţii, şi
uneori chiar reuşeau. Pe de altă parte, declaraţiile de la vârf ale liderilor partidului (mai ales
după ce PAC-ul intrase în Parlament pe listele Convenţiei) sunau adesea surprinzător de
jignitor la adresa Alianţei şi subliniau intenţionat lipsa oricărei înrudiri ideologice,
radicalitatea noastră deranjând evident maleabilitatea şi compromisurile partidului. Urmarea a
fost demisia din Alianţă a multora dintre cei ce au votat împotriva creării Partidului Alianţei
Civice, care devenea tot mai evident că nu era al Alianţei Civice. Astfel, în loc de a ieşi
întărită din operaţia strategică, care a fost naşterea unui nou partid, opoziţia a mai adăugat
multelor confuzii savant construite în societatea românească, pentru a o face cât mai uşor
manipulabilă, încă una: confuzia dintre două organizaţii purtând acelaşi nume, dar susţinând
lucruri deosebite şi polemizând între ele. În ceea ce priveşte rolul şi relaţile PAC în Convenţia
Democratică – după ce din punctul nostru de vedere fusese inventat ca s-o întărească,
alăturându-se singurelor partide de provenienţă noncomunistă din România –, el s-a opus din
prima clipă partidelor istorice, generând tensiuni care, în cele din urmă, au dus la părăsirea
Convenţiei, neînţelegând că electoratul nu vota niciunul dintre partidele din CDR, ci legătura
şi solidaritatea dintre ele. Dovadă că în 1996, când Convenţia câştiga alegerile obţinând 33%
din sufragii, PAC, care o părăsise, realiza (împreună cu PL '93) 1,4%, iar în 1998 dispărea de
pe scena politică.

Dar până atunci urmau să se mai întâmple multe, cel mai de răsunet dintre evenimente –
care a dezlănţuit cele mai multe pasiuni, ambiţii, patimi şi isterii, cel care a făcut să curgă cea
mai multă cerneală şi să producă cele mai multe răni – a fost bătălia pentru alegerea
candidatului CDR la preşedinţie în 1992. De fapt, totul a început destul de paşnic. Nicolae
Manolescu îşi anunţase candidatura cu de la sine putere şi fără consultări prealabile cu ceilalţi
lideri ai Convenţiei şi, deşi gestul a iritat prin metoda punerii în faţa faptului împlinit, toată
lumea a fost de fapt uşurată de rezolvarea problemei dificile a candidatului la preşedinţie. Din
păcate, în următoarea perioadă, candidatul a reuşit să-i jignească în aşa măsură pe cei pe care
urma să îi reprezinte, încât le-a pierdut sprijinul. Şi problema a trebuit luată de la capăt.
În ceea ce mă priveşte, implicarea mea nefericită în alegerile prezidenţiale din '92 a
început prin ideea D-lui Coposu de a-mi propune să candidez în numele CDR. Intrasem în
biroul lui în care era în permanenţă o îngrămădeală ca în Gara de Nord şi, de cum m-a văzut
intrând, mi-a spus vesel: „Am rezolvat problema. Am găsit candidat pentru prezidenţiale“.
„Slavă Domnului, am spus eu. Cine e?“ şi, în timp ce toată lumea din birou s-a întors spre
mine, el a spus într-un fel oarecum solemn: „Tu“. O clipă am încremenit, dându-mi seama că
nu glumeşte, apoi, în tăcerea care s-a lăsat, am dat un răspuns care a rămas de pomină.

106
„Domnule Coposu, capacitatea mea de sacrificiu este destul de mare pentru a accepta şi,
dacă Dumnezeu mă ajută, pot să fiu inspirată şi să rezist în campania electorală, dar ce mă
fac dacă câştig?“ Cu toţii au izbucnit în râs, dar răspunsul meu fusese mai degrabă dramatic,
iar în următoarea jumătate de oră am rezistat tuturor insistenţelor şi am contracarat toate
argumentele. Am fost întotdeauna convinsă că nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i
emoţionez şi să-i conving. Descurajarea care s-a citit pe feţele acelor foşti deţinuţi politici care
îmi puteau fi părinţi şi bunici, atunci când au înţeles că nu mă vor putea convinge, şi
remuşcarea de a-i fi dezamăgit m-au făcut să mă implic în căutarea unui alt candidat. Au fost
propuse mai multe nume de intelectuali cunoscuţi, dar toţi au refuzat. Primul care a acceptat a
fost Emil Constantinescu, propus de Solidaritatea Universitară, din conducerea căreia făcea
parte. Şi cum era şi vicepreşedinte al Alianţei Civice, Alianţa l-a susţinut. Nu ştiu nici acum
dacă faptul că eu am anunţat public această susţinere a fost o întâmplare sau o manipulare.
Eram la Cluj, în sala arhiplină a Casei Universitarilor, unde se desfăşura unul dintre
faimoasele Dialoguri ale Alianţei Civice. Nu-mi amintesc să fi fost nici un car de televiziune,
nu ştiu cum s-a filmat, dar seara, la oră de vârf, s-a dat pe TVR 1 – fapt absolut neobişnuit –
răspunsul meu la întrebarea pe cine va susţine Alianţa. A fost ca şi cum aş fi apăsat fără să-mi
dau seama pe un buton care a declanşat infernul. Săptămâni în şir am fost insultată şi
calomniată pe pagini întregi şi în acelaşi timp, atât în presa puterii, cât şi în presa
independentă. Între timp în Convenţia Democratică s-a căzut de acord asupra unui scrutin
intern în care cei ce s-au înscris pentru a deveni candidatul unic al CDR la alegerile
prezidenţiale au trecut prin faţa unui colegiu compus din 67 de electori. S-au prezentat (în
ordinea descrescătoare a voturilor) Emil Constantinescu, Ion Raţiu, Nicolae Manolescu,
Sergiu Cunescu şi Nicu Stăncescu. Deşi nu m-am numărat printre electori, atacurile împotriva
mea, orchestrate în presă, atingeau cote de-a dreptul iraţionale. Era de fapt o campanie
împotriva Alianţei Civice şi a susţinătorilor săi tot mai numeroşi, care cuprindea toată gama
de acţiuni furibunde, de la scrisori cu blesteme la declaraţii de ameninţare şi editoriale dure, o
campanie care începuse din clipa înfiinţării organizaţiei cu un impact public nemaiîntâlnit, dar
care acum, pentru a creşte în eficienţă, fusese personalizată. Nu ştiu cine a organizat toată
acea isterie (Ştefan Aug. Doinaş a scris că am înfipt cuţitul de bucătărie în spatele lui
Manolescu, Ileana Mălăncioiu că am comis o crimă politică), dar ştiu cine s-a bucurat că se
realizase încă o ruptură în atât de fărâmiţata societate românească şi că intelectualii se sfâşie
între ei. În ceea ce mă priveşte, am suportat mai greu atacurile revistelor intelectuale decât pe
cele ale „României Mari“, care se desfăşurau în paralel, ca şi cum ar fi fost coordonate.

Citesc ce-am scris în ultimele pagini şi mă cuprinde o infinită oboseală. Trebuia să le

scriu, desigur, dar meritau, oare, cele câteva episoade relatate corect şi cele câteva adevăruri
dezvăluite „în premieră“ – cum ar spune reporterii de senzaţie – enormul efort pe care l-a
reprezentat pentru mine amintirea lor? Am scris cu greu, aproape căznit, trăind în acelaşi timp,
încă o dată, umilinţa batjocurii şi-a manipulării, dar şi un acut sentiment de irealitate. Toate
acestea mi s-au întâmplat mie? Eu sunt cea care a scris deviza „Nu putem reuşi decât
împreună“ şi am inventat metafora stelei duble care rezuma ideea celor două formaţiuni
potenţându-se reciproc? Şi eu sunt cea care nu a înţeles de ce, în pofida celei mai
convingătoare logici, toate aceste formule urmau să se dovedească utopice? Am recitit
proteste, proclamaţii, apeluri, declaraţii, propuneri, proiecte de reformă, pe care ani de zile le-
am scris în loc să-mi scriu cărţile, într-un fel de transă a urgenţei unei datorii care trebuia
împlinită. Nu eram exaltată, nu eram nici măcar optimistă, dar credeam că asta trebuie să fac.
Chiar dacă ştiam că ar fi şi mai simplu şi mai util să-mi scriu cărţile. Dar, mai ales, nu mi-a
trecut niciodată prin minte dacă, privită din afară, de exemplu, dinspre propria mea operă
literară, toată această fervoare n-ar putea să apară degradantă şi poate chiar ridicolă. Am
răsfoit ziare vechi, documente, fotografii. Mai ales fotografiile de la mitinguri mi se par de

107
nesuportat. Sunt mulţimi imense ale căror margini nu încap în obiectiv şi pe care, privindu-le,
trebuie să fac eforturi să nu izbucnesc în plâns. Toate acele zeci şi sute de mii de oameni
răspundeau unui simplu anunţ pe care îl publicam pe pagina întâi a „României libere“. Cât de
vie trebuia să le fie speranţa şi încrederea, setea de solidaritate şi nevoia de a schimba, pentru
a se regăsi împreună, atât de mulţi şi necunoscuţi unii altora, ca să ceară Reformă şi adevăr,
două noţiuni abstracte al căror conţinut nici măcar nu era cunoscut, ci visat! Nu cereau salarii
mai mari, avantaje şi privilegii, cereau doar să nu mai fie minţiţi şi să participe la realizarea
schimbării.
Ce-aş mai putea adăuga? Poate întrebarea nesigură dacă într-adevăr eu eram cea care
vorbeam acelor uriaşe mase de oameni pe care nu-i cunoşteam, la care glasul meu ajungea
fără să mai semene cu el însuşi şi spunea lucruri la care nu mă gândisem înainte, pentru că
oricum de emoţie nu mi le-aş mai fi amintit.
Cum fusese cu putinţă? Cum reuşeam să-mi strâng curajul pentru ceva atât de lipsit de
limite? Atât de nebunesc? Pe vremuri, a lua cuvântul în Consiliul Uniunii Scriitorilor, care era
format din 90 de oameni, mi se părea un gest aproape eroic. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva
că voi ajunge să vorbesc în pieţe l-aş fi considerat nebun. Ce barieră se sfărâmase în mine
între timp şi ce dezamăgiri şi deznădejdi o reconstruiseră acum la loc?
Priveam fotografiile cu imensele mulţimi, întrebându-mă nu ce ar trebui să se întâmple ca să
se mai strângă acum, pentru că o asemenea întrebare este de domeniul absolut al utopiei,
întrebâmdu-mă doar, infinit mai rezonabil şi mai modest, dacă totul a avut vreun rost. Faptul
evident că lumea politică de azi este şi mai coruptă decât cea din 1992 ar trebui să mă
împiedice să răspund afirmativ. Dar, indiferent de felul în care au evoluat lucrurile, nu pot să
mă împiedic să observ că dramatica încleştare de presiuni şi idei care a dus la crearea de către
Alianţa Civică a unui partid care să-i reprezinte idealurile a fost singura încercare concretă de
exorcizare a clasei politice. Dincolo de nereuşită, demersul naiv şi aproape eroic rămâne cu
atât mai impresionant, cu cât din perspectiva timpului fatalitatea eşecului, confirmată de tot ce
s-a întâmplat în continuare, apare de netăgăduit. Din desgustătorul infern al anului 2012,
oricât de triste, luptele de idei şi de orgolii din 1992 au, încă, un sens.

108
 Dezbateri de idei

Nimic nu mă revoltă şi nu mă umileşte mai mult în viaţă decât felul în care dezbaterile
de idei nu interesează în fond pe nimeni (sunt privite chiar cu acea joasă ironie rezervată
acţiunilor nelucrative, deci fără rost), până în clipa în care se stârneşte o polemică de natură să
creeze tabere. Din acel moment, când confruntarea dintre taberele, reduse întotdeauna, în cele
din urmă, la două, poate fi personalizată şi se poate paria pe un preopinent sau pe altul, se pot
naşte pasiuni, uri, isterii, deci subiectul poate să intereseze, să fie comentat de persoane cărora
puţin le pasă despre ce este vorba, dar pe care le interesează cine cu cine se confruntă, cine pe
cine umileşte, cine maculează pe cine. Când, din timp în timp, pe ecranele televiziunilor
comerciale, niciodată inocente, sau în revistele de scandal se porneşte ca o maree neagră câte
un val de insulte la adresa unor intelectuali acuzaţi de elitism, lumea reproduce injuriile mai
mult sau mai puţin revoltată, dar nu fără subtila plăcere de a le repeta astfel şi nu fără şi mai
subtila bănuială că aceste valuri imunde nu se produc de la sine şi nu se pornesc la întâmplare,
ceea ce, la urma urmei, lasă o tulburătoare, aproape excitantă senzaţie de déjà vu.
Ceea ce mă umileşte în această atât de repetitivă istorie este ingenioasa grijă cu care este
programată, iscusinţa care aşază în dosul planului vizibil un altul abia bănuit şi în dosul celui
bănuit un altul nici măcar imaginat, respectatele nume de intelectuali fiind aruncate ca nişte
grăunţe care să producă o învolburare de păsări colorate, menite să distragă atenţia. Ocupaţi,
în acelaşi timp, să se revolte şi să se bucure atât de aroganţa intelectualilor, cât şi de punerea
lor la punct, căci nu le strică să mai coboare cu picioarele pe pământ, cine mai are timp să
observe, de exemplu, averile de milioane de euro strânse de un mafiot fără să ştie să scrie şi să
citească (senzaţională descoperire făcută de Parchet atunci când i-a cerut să dea o declaraţie,
dar nu şi de comisia care, cu 20 de ani în urmă, i-a dat carnetul de şofer)? Dar acesta nu e
decât un exemplu picant într-o lume care preferă să fie mai degrabă ternă, pentru a se putea
pierde în peisaj (am fost de-a dreptul uimită când am observat odată cât de mulţi dintre bogaţii
noştri de top au nume formate din două pronume, unul jucând rolul numelui de familie, create
parcă anume pentru a nu putea fi reţinute, pentru a se pierde în anonimat). Dar vânturarea
numelui marilor intelectuali pe marginea găleţii cu lături nu este în primul rând o formă de
manipulare a publicului, care îi invidiază chiar şi atunci când sunt terfeliţi, ci o formă de
manipulare chiar a lor, a subiecţilor acestei terfeliri, obligaţi să se apere şi să se salveze, în
timp ce viaţa şi istoria, cu miile lor de urgenţe, trec pe lângă ei fără să le observe. Iar
înspăimântătoare cu adevărat este certitudinea că totul a fost organizat pentru a-i împiedica şi
pe cei ce sunt loviţi, şi pe cei ce sunt spectatorii lor pătimaşi, şi chiar şi pe cei dresaţi să
lovească să descopere şi să se ocupe de adevăratele lor probleme; că toate pasiunile,
argumentele, ciocnirile, frustrările, invidiile au fost programate sau, cel puţin, prevăzute şi
exploatate. Şi, culme a reuşitei acestei atât de savante manevrări, toate aceste sentimente
topite în cele din urmă într-o nediferenţiată ură, deşi sunt rezultatul unei inginerii psihologice,
sfârşesc într-o pasionalitate absolut sinceră.
Aşa cum „băieţii de pe Calea Victoriei“, ieşiţi din orfelinate, erau transformaţi în unelte
politice cu ajutorul urii lor sincere împotriva celorlalţi oameni, care avuseseră părinţi şi aveau
o casă, această ură a prezentului împotriva elitelor este croită cu pricepere dintr-un material
autentic, aproape patetic: invidia împotriva celor favorizaţi de destin prin darurile pe care le
primiseră la naştere, prin faptul că erau diferiţi. Este acelaşi material ascuns genetic în
profunzimile fiinţei umane din care s-a modelat ura de clasă şi ura de rasă. O observaţie însă,
de o stranie specificitate: ura de clasă, care în mod normal ar trebui să renască la porţile
palatelor miliardarilor de carton sau ale politicienilor corupţi, nu avea nici pe departe
intensitatea aversiunii împotriva elitelor şi asta nu numai pentru că programatorii aparţin
acestei categorii, deci nu introduc tema în programare, ci şi pentru că noii îmbogăţiţi nu sunt
esenţial diferiţi de galerie, fuseseră doar mai pricepuţi în a se orienta, în a se descurca. Sunt la

109
fel de vulgari, ba chiar sunt cu atât mai simpatizaţi, cu cât sunt mai vulgari. Este o poziţie
asemănătoare cu felul în care, înainte de '89, la ţară, gestionarul cooperativei, când era prins
furând şi băgat la închisoare, era compătimit de tot satul, iar soţia lui, bocind, nu făcea
niciodată greşeala să susţină că e nevinovat, pentru că asta ar fi însemnat să infirme respectul
unanim de care se bucura, ci doar că a avut ghinion. Este, deci, vorba de o manipulare, dar de
o manipulare cu materialul clientului, de o relaţie vinovată, contra naturii, între manipulat şi
manipulator, un fel de „complex Stockholm“ aplicat unui domeniu mai soft, dar la fel de
tulburător.
În ceea ce-i priveşte pe intelectuali, sunt fără întrerupere purtătorii unui complex de
vinovăţie aproape imposibil de explicat altora, dar despre care ei sunt cei mai în măsură să ştie
că nu va putea fi niciodată întrerupt, nici vindecat, pentru că este chiar materia primă a
devenirii lor. Ei sunt singurii care ştiu că nu vor putea da niciodată înapoi ceea ce au primit de
la cei de care s-au îndepărtat, chiar datorită darurilor primite pe care au urcat ca pe nişte
trepte, spre locul de unde vedeau tot mai mult, dar făceau tot mai puţin pentru cei de la baza
scării. Şi asta pentru simplul motiv că fiecare treaptă presupune obligaţii în plus, conexiuni
diferite şi chiar un alt limbaj, care nu mai are cum să fie înţeles de ceilalţi decât dacă cel ce
vorbeşte este dispus să facă efortul de a se face înţeles. Efort pentru care de obicei nu mai are
timp şi nici nu mai este întru totul convins că foloseşte la ceva. Şi astfel ruptura care se
produce nu numai pe parcursul unei vieţi, ci şi – la fel de dramatic – pe parcursul unor
generaţii, devine inevitabilă. Dar numai ei, intelectualii, ştiu că numai de ei ar fi depins să nu
se ajungă în acest punct a cărui responsabilitate o poartă şi dincolo de care mai există un
singur rău, acela de a nu se mai simţi nici măcar vinovaţi.

110
 Numele sfârşitului lumii

Coincidenţa Binelui cu Frumosul – atât de importantă pentru vechii greci, încât i-au
inventat un nume, kalokagathia, şi au considerat-o izvorul şi unitatea de măsură a împlinirii
armonioase a fiinţei umane – nu mai spune contemporanilor noştri mare lucru. Şi totuşi,
noţiunea nu este doar o relicvă a antichităţii, rădăcinile creştine ale Europei au preluat-o şi au
continuat-o de-a lungul următoarelor două milenii, chiar dacă i-au schimbat centrul de
greutate: în timp ce grecii cereau binelui să se aşeze, ca un soclu, la temelia frumuseţii,
creştinii făceau din frumuseţe slujitoarea ascultătoare a binelui.
De fapt, problema celor de azi nu este doar neputinţa de a înţelege legătura dintre cele
două noţiuni, ci – mult mai tulburător – jena că ar putea avea vreo legătură cu ele. În mod
evident, un tânăr care ar fi în acelaşi timp şi frumos şi cu minte (cu minte nu în sensul
supunerii la reguli, ci în sensul deţinerii capacităţii de a discerne şi de a respecta valorile) ar
deveni obiectul băşcăliei colegilor, personaj ridicol şi izolat, pradă deriziunii celor care,
reprezentând majoritatea, nu acceptă excepţia, căreia nu pot să-i semene, dar care le contestă,
prin simpla existenţă, dreptul la răsturnarea criteriilor.
Pentru că este vorba într-adevăr de o răsturnare a idealului în care Răul a luat locul
Binelui şi Urâtul locul Frumosului, înlocuindu-le fără să o mărturisească, ba mai mult,
susţinând că nu este vorba de o înlocuire, ci de o adaptare la schimbările timpului, de o
transformare postmodernă a definiţiilor.
În acest sens, vizitarea în ordine cronologică a oricărui mare muzeu de artă al lumii îţi
oferă descoperirea aproape de nesuportat că istoria artei este istoria decadenţei artei şi evoluţia
ideii de frumos o istorie a renunţării treptate la frumuseţe. Rareori am avut mai violent
revelaţia acestui adevăr decât, nu cu mult timp în urmă, când Parisul şi-a deschis marile săli
pentru celebrarea artei contemporane, într-un festival, grandios prin proporţii şi organizare şi
profund tulburător prin cultul derizoriului, al perisabilului, al urâtului sfidător şi agresiv,
prezentat drept frumos al ultimei ore.
Dar nu despre arta – destinată oricum unei elite care are dreptul să-şi stabilească singură
criteriile admiraţiei – vreau să vorbesc, ci de urâtul coborât până în adâncurile sufletelor
copiilor pe care nu-i mai încântă basmele cu feţi frumoşi, nici desenele animate cu pisici trase
pe sfoară de şoricei isteţi, ci filme şi benzi desenate cu monştri aproape de neprivit, urmăriţi şi
admiraţi cu aviditate. Vreau să vorbesc despre urâtul cultivat în viaţa de toate zilele, despre
parăzile de modă în care fete frumoase sunt transformate în sperietori, învăţate să meargă
împiedicat şi îmbrăcate în haine programate să le urâţească şi să le multiplice urâţenia creată
astfel, oferind-o drept model de frumuseţe la zi. Cele două exemple ar putea părea nişte
simple substituiri fără importanţă ale frumosului prin urât, dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm
cum vor creşte copiii care învaţă să iubească monştri şi devin dependenţi de violenţa şi
agresivitatea dezgustătoare a înfăţişării lor; dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm ce vor deveni
şi cum vor evolua generaţiile tinere supuse efortului de a arăta cât mai rău şi obligate să
transmită fiilor lor acest ideal pe dos.
Răspunsul logic este că – aşa cum binele şi frumosul se înrudeau şi se potenţau reciproc
pentru cei vfanii de la grădiniţă pentru satanism, emo şi alte forme de apocalipsă, în timp ce
nunta Ilenei Cosânzene cu Făt Frumos poate fi o treaptă spre o lume mai plină de sens.
Întoarcerea dinspre materie spre spirit a locuitorilor societăţii globale – condiţie aproape
obligatorie a nedispariţiei acestuia – va însemna, sunt convinsă – şi o întoarcere spre valorile
„demodate“ ale Frumuseţii şi Binelui. Dacă nu cumva, între timp, coincidenţa răului cu urâtul
va fi atât de puternică încât vom fi obligaţi să îi dăm şi un nume, care va fi nu numai
antonimul kalokagathiei, ci şi numele sfârşitului lumii.

111
 Maşina de la poartă

Nu-mi amintesc cu exactitate momentul de când a apărut la poarta noastră – într-o

vreme când Bucureştiul avea infinit mai puţine automobile decât azi şi strada avea locuri de
parcat la discreţie – acea Skodă albă, locuită de o femeie de vreo 30-40 de ani, o femeie
voinică fără a fi grasă, cu pielea foarte decolorată şi părul, lung şi înfoiat, foarte negru, cu
gura desenată ferm şi larg cu roşu intens, ceea ce o făcea să semene cu reprezentările de
mahala în care fiinţe asemănătoare apăreau cu un sân dezgolit şi cu un trandafir între dinţi.
Era desigur după acea seară de 30 august 1988, când am aflat că din nou nu mai am voie să
public, dar, probabil, a trebuit să treacă mai multe zile până ce prezenţa nelipsită să apară ca
neîntâmplătoare. Îmi amintesc însă că n-am observat-o eu şi nici măcar R., mult mai atent şi
circumspect decât mine, ci o vecină ne-a atras atenţia asupra prezenţei bizare; bizare, pentru
că stătea nemişcată, ca în cadrul unui orar de muncă, opt ore întregi fără să se mişte şi fără
măcar să se ocupe cu ceva: nu citea, nu croşeta, nu asculta radioul, venea la ora 8 şi pleca la
ora 16 ca într-o obligaţie strictă, care nu putea fi prea uşoară, dar era îndeplinită conştiincios.
De fapt, nu venea singură, ci era adusă pe post de şofer de un bărbat tânăr care dispărea în
direcţia clădirii Radiodifuziunii şi se întorcea peste opt ore. Era uşor şi nemisterios de
imaginat că bărbatul lucra la Radio şi venea cu maşina la serviciu, întorcându-se după opt ore
acasă. Misterul începea când te întrebai de ce soţia se simţea obligată nu numai să-l
însoţească, ci şi să-l aştepte opt ore nemişcată, pe caniculă sau pe ger. Iar dacă nu era vorba
despre asta şi legătura dintre cei doi era doar una profesională, bărbatul nefiind decât şoferul
femeii care era adusă, ea, la serviciu şi, aşa cum presupuneau vecinii, „serviciul“ ei era să ne
urmărească pe noi, atunci misterul devenea infinit mai incitant, pentru că se punea nu numai
întrebarea în ce fel ne urmărea – stând nemişcată într-o maşină din care putea să vadă doar
când ieşeam şi când ne întorceam sau cine venea la noi –, ci şi de ce ne urmărea doar 8 ore din
24. Un lucru este sigur: tocmai pentru că logica prezenţei ei era deficitară şi tocmai pentru că
rămâneau tot felul de semne de întrebare pe care trebuia să le rezolvăm, femeia din maşină a
devenit, de-a lungul celor 16 luni cât ne-a stat în preajmă, un personaj obsedant care ne obliga
fără încetare la supoziţii şi deducţii uneori logice, alteori devenite, de spaimă, fantastice.
Prima întrebare era de ce se optase pentru o atât de complicată şi masochistă soluţie,
când ar fi putut fi convins mult mai uşor unul dintre vecini să raporteze intrările şi ieşirile din
casa noastră. Cum însă organizatorii nu puteau fi bănuiţi de lipsă de fantezie sau de
neprofesionalism, rămânea să deducem că utilitatea maşinii locuite de o fiinţă atât de vizibilă
era de altă natură. Şi prima concluzie era că tocmai vizibilitatea reprezenta o primă utilitate,
vizibilitatea care, pe de o parte, crea o stare de tensiune asupra întregii străzi, nu numai asupra
noastră, şi avea să realizeze fără mari eforturi ceea ce în limbajul de specialitate se numea
„spargerea anturajului“. Pentru că, într-adevăr, în scurt timp nu numai vecinii aveau grijă să
treacă grăbiţi când aveau ghinionul să ne întâlnească, dar şi prietenii au sfârşit prin a renunţa
să ne mai caute şi să ne viziteze. Astfel, deşi femeia stătea nemişcată în maşină, undele
seismice ale prezenţei ei au reuşit să zdruncine viaţa noastră socială până la a o face
inexistentă, mizând pe psihologia colectivă, căreia spaima îi dădea pe zi ce trecea nuanţe
abisale. Ţin minte că, până la un timp, efectul asupra celorlalţi era mult mai puternic decât cel
produs asupra noastră şi, în acest sens, nu pot să uit – dovadă că m-a marcat în mod deosebit –
o întâmplare care ar putea părea la prima vedere comică. Într-o zi pe la prânz, când mă
întorceam acasă, m-am întâlnit în faţa casei noastre cu un muzician care făcuse o înregistrare
la Radio şi îşi lăsase maşina peste drum de noi. Cum ne lega de mult o reală simpatie
intelectuală, am stat de vorbă vrute şi nevrute mai multe minute în şir, până când eu i-am spus
în glumă că sper să nu ne audă femeia din maşină, care se afla la câţiva metri în spatele meu.
Nu ştiu ce-mi venise, în orice caz gluma mea dovedea, pe de o parte, că nu eram cine ştie cât
de impresionată de situaţia pe care o consideram de notorietate, eu însămi nesfiindu-mă să

112
povestesc la toată lumea despre maşina din faţa casei (mai târziu mi-am dat seama că vorbăria
mea, pe care eu o consideram o formă de neacceptare şi necooperare, s-a întors împotrivă-mi
prin spaima pe care o producea celorlalţi şi a funcţionat în sensul programat al „acţiunii“). În
orice caz, reacţia celui cu care stăteam de vorbă atunci m-a şocat: omul a privit în direcţia
indicată de mine şi fără măcar să salute, în timp ce eu nu-mi terminasem fraza, a luat-o la fugă
lăsându-şi descuiată maşina în care tocmai se pregătea să se urce şi pe care n-a avut curajul s-
o recupereze decât în cursul nopţii.
În ceea ce mă priveşte, prezenţa femeii a început să devină înspăimântătoare din
momentul în care cineva mi-a explicat că există aparate care pot să asculte de la distanţă de
zeci sau chiar sute de metri tot ce se petrece într-un interior şi că, în mod evident, tot ce
vorbeam noi în casă era ascultat de femeia din maşină, care astfel devenea mult mai ocupată
decât credeam. Nu mai ştiu cine mi-a spus asta şi acum mă gândesc că putea fi vorba doar de
o intoxicare menită să mă scoată din inconştienţa cu care mă binecuvântase Dumnezeu şi să
mă arunce în bolgia spaimelor acceptate de toţi. Mă întreb chiar, amuzată acum, ce rost ar
avut toate eforturile lor, atât de savant programate, dacă n-ar fi reuşit să mă sperie (iar firea
mea putea să asigure fără efort o asemenea situaţie)? În orice caz, începând de atunci n-am
mai vorbit în propria noastră casă luni şi luni de zile decât în şoaptă sau prin semne, nu pentru
că aveam în permanenţă de spus lucruri care nu trebuia să fie auzite de urechea ciulită a
Securităţii, ci pentru că ideea că ei pot să audă cea mai nevinovată exclamaţie sau chiar numai
„Mai vrei puţină cafea?“ mă umplea de umilinţă şi mă pângărea. Partea bună a acestei situaţii,
care s-ar fi putut termina uşor într-o nevroză, a fost că tot ce ne rămânea de făcut era să scriem
şi, în pofida a tot ce ni s-a întâmplat în cursul lui '89, am scris în acest an mai mult şi cred că
mai bine decât înainte, scrisul devenind, la modul cel mai propriu, o alternativă la viaţă şi
chiar o formă de salvare. Este perioada în care am scris o bună parte din romanul „Sertarul cu
aplauze“, care se năştea zi de zi din materia primă a ceea ce trăiam eu chiar în acele zile şi
care, în felul acesta, dădea un sens absurdităţii şi suferinţei, un sens şi un rost care o făcea
mult mai uşor de suportat. Sloganul publicitar cu care peste câţiva ani versiunea germană a
cărţii („Die Applausmaschine“) avea să fie lansată („O carte care mi-a salvat viaţa“) avea –
dincolo de socotelile de marketing – acest înţeles.
Dar mai mult decât prezenţa femeii, „programul“ ei a deschis găurile negre ale tuturor
suspiciunilor: cine erau vecinii care, în cursul celorlalte două opturi, făceau ceea ce făcea ea?
Sau care erau formele prin care eram supravegheaţi în restul timpului? Uneori mă gândeam
că, principalul scop fiind cel profilactic, de creare a spaimei care să interzică exprimarea
revoltei, poate că nici nu mai era nevoie de acoperirea în întregime a timpului, era destul că
fusesem convinşi de această acoperire. Acum sunt convinsă că nu aveam dreptate şi că
minuţia cu care se lucra era mult peste imaginaţia noastră. De altfel, după '89 am aflat de
oameni care au vrut să vină la noi şi au fost împiedicaţi, fiind opriţi şi sfătuiţi să se întoarcă
încă de la colţ. Ceea ce îi înspăimântase nu era atât interdicţia, cât faptul că erau ghiciţi că se
îndreaptă spre noi, înainte de a o fi făcut, de la colţ putând să meargă spre oricare dintre casele
străzii. E greu de ştiut dacă erau urmăriţi pentru a fi interceptaţi mult dinainte sau pur şi
simplu erau filaţi toţi trecătorii de pe strada noastră, dar oricum era o dovadă că femeia din
maşină nu era singură. De altfel, de câteva ori, cine ştie ce forţă majoră obligând-o să
lipsească de la datorie, a fost înlocuită de un tânăr durduliu şi caraghios care părea să suporte
mai greu corvoada, cobora de mai multe ori din maşină, se învârtea în jurul ei, avea aerul că
vrea să o părăsească. Ea, femeia, era mult mai conştiincioasă, pe marile canicule sau marile
geruri de-a dreptul eroică. În mai multe rânduri mi s-a întâmplat chiar să-mi fie milă de ea şi
să mă gândesc să-i ofer un pahar de apă rece vara sau un ceai fierbinte iarna. N-am făcut-o
pentru că ar fi considerat-o evident o sfidare, chiar dacă, în ceea ce mă priveşte, n-ar fi fost.
Cum făceam tot ce puteam să stăm cât mai mult la Comana, unde, chiar dacă exista,
supravegherea nu era evidentă, una dintre primele curiozităţi a fost dacă în lipsa noastră

113
maşina cu femeia continua să stea în faţa casei. Am aflat că nu. Şi totuşi, la orice oră ne
întorceam de la Comana, o aflam la datorie, ca şi cum nu s-ar fi mişcat de acolo. Singura
explicaţie era că atunci când părăseam Comana se anunţa la Bucureşti plecarea noastră şi,
până când ajungeam, femeia îşi ocupa postul de observaţie. Pentru a verifica această
supoziţie, într-o noapte, fiind la Comana, am aşteptat să se facă întuneric, să se culce toţi
vecinii, după care am scos maşina din curte, împingând-o fără s-o pornim şi am continuat s-o
împingem până la capătul străzii în pantă, de unde am luat-o spre pădure, în direcţia opusă
centrului satului şi, făcând un ocol, am ieşit la şoseaua naţională fără să întâlnim pe nimeni.
La Bucureşti am lăsat maşina pe o stradă paralelă şi ne-am dus acasă fără să facem zgomot şi
fără să aprindem lumina. Am adormit cu sentimentul că interpretăm un film prost cu ilegalişti,
dar dimineaţa când ne-am trezit târziu şi am deschis victorioşi ferestrele, maşina nu se afla la
locul ei. A apărut la mai puţin de o oră după trezirea noastră intenţionat gălăgioasă, cu un aer
care mi s-a părut umilit. Ceea ce, evident, nu era exclus să „ne cauzeze“, dar dincolo de
gratuitatea demersului nostru ne convinsesem că nici un vecin de pe strada noastră de la ţară
nu ne trăda, pentru că, dacă ar fi voit, ar fi putut să o facă de la ora trezirii lor foarte devreme
(nu mai era maşina în curte) şi totuşi nu anunţaseră pe nimeni, din moment ce femeia şi
maşina ei apăruseră mult mai târziu, după constatarea lipsei de fapt. Era o concluzie cel puţin
încurajatoare, una dintre puţinele surprize liniştitoare pe care le-am avut în perioada
respectivă.

114
 Fostele aripi

Între două vizite medicale, analize, controale, aşteptări de rezultate („Cleo de la 5 la 7“),
vizitarea unei expoziţii despre dinozauri, printre grupuri de copii aduşi cu şcoala şi evident
fascinaţi de ceea ce văd nu în legătură cu o realitate în care aceste fantastice creaturi au
existat, ci în legătură cu desenele animate despre ele pe care le văzuseră.
Infinit mai uluită decât ei, descopăr că dinozaurii se înmulţeau prin ouă. Deci se
înrudeau cu păsările. Cu păsările? Cel puţin o parte dintre ei, cei aparţinând uneia dintre cele
două mari încrengături: ornitozaurii. De altfel, labele din faţă mai mici, mult mai mici decât
labele din spate, sunt fosilele fostelor aripi, care în timpul evoluţiei ajung doar nişte jalnice
excrescenţe deasupra abdomenului enorm. Şi ceea ce e cu adevărat tulburător: pe cât dispar
aripile, pe atât cresc dinţii.
Şi burta.
Ce compensare!

115
La Ghiol

Cred că era în 1985, vara. În orice caz, eram la mare, la Casa Scriitorilor, şi într-o zi ne-
am hotărât să mergem şi noi la Ghiol, foarte mulţi făcând naveta zilnic pentru băile de nămol
de la Eforie Sud. Am intrat în grupul „reumaticilor“ nu atât din necesitate, cât din curiozitate
şi, în ceea ce mă priveşte, din nostalgie. Îmi aduceam aminte sfârşitul copilăriei în care, mai
mulţi ani la rând, mergeam cu părinţii la Techirghiol şi mama ne obliga să ne ungem cu nămol
şi pe noi, copiii. De fapt, eu nu mai eram chiar copil, cred că aveam vreo 12-13 ani şi, dincolo
de neplăcerea atingerii şi întinderii pe piele a acelei paste negre rău mirositoare, mă supăra
faptul că trebuia să-mi ridic pletele pe care în mod obişnuit le purtam lăsate libere pe spate
până aproape de mijloc şi să le prind ca o cunună în jurul capului, într-un fel care mi se părea
că-mi stă rău. Mult mai hotărâtă decât mine, sora mea, mai mică cu cinci ani, o lua la fugă ca
să scape de ungere şi când în cele din urmă era prinsă – ceea ce se întâmpla de fiecare dată –
era unsă de mama, cu forţa, în timp ce ea scotea nişte ţipete disperate care ţineau doar până
când i se aplicau primele pete, apoi – ca şi cum era vorba de o pângărire după care nu mai
conta nimic – colabora la terminarea toaletei, amuzându-se să-şi facă cisme, mănuşi, mustăţi
şi chiar şi o coadă lungă şi neagră de drăcuşor, legată sub forma unui cordon cu pămătuf în
vârf în jurul mijlocului. De fapt era un adevărat concurs între copii – băieţi şi fete la grămadă,
intraţi împreună cu mamele „la femei“ –, mâzgălindu-se care mai de care mai caraghios. Eu
eram prea mare pentru acest tip de umor şi mă simţeam izolată între adulţi şi copii. Mai ales
peisajul reprezentat de trupurile goale ale femeilor bătrâne, impudice nu atât din cauza
goliciunii, cât a urâţeniei – unele prea grase, cu rânduri suprapuse de sâni, altele prea slabe, cu
zbârcituri adânci, pe care nămolul uscat le făcea şi mai evidente, şi oase împungând aproape
macabru pielea mototolită – mă dezgusta cu o violenţă şi cruzime de care numai adolescenţa
este în stare. Nici o clipă nu mă simţeam deprimată de ideea că aş putea şi eu să ajung cândva
astfel, un asemenea gând dacă mi l-ar fi sugerat cineva mi s-ar fi părut mai absurd decât dacă
mi-ar fi spus că în anii următori îmi vor apărea muguri de aripi pe omoplaţi. Mă simţeam
aparţinând altui regn – mai înalt sau mai jos, nu avea nici o importanţă – decât acea umanitate
devenită peisaj grotesc pe lângă care călcam cu grijă să nu mă ating şi să nu mă molipsesc.
Apoi, când nămolul mi se usca pe piele, intram în lacul atât de sărat încât te ţinea, chiar fără
să ştii să înoţi, la suprafaţă şi mă lăsam să plutesc fără mişcare zeci şi zeci de minute, într-o
dulce şi somnoroasă animalitate, care mă împăca şi cu mine, şi cu lumea.

Chiar şi acum, la maturitate, ţineam minte surprinzător de minuţios toate acele impresii
şi senzaţii de la vârsta tuturor sensibilităţilor şi am intrat ca într-un exerciţiu existenţial de
verificare nu numai a locurilor, ci şi a ochiului meu peste care trecuseră acelaşi număr
incredibil de ani. Locurile erau aproape neschimbate, aceleaşi lăzi mari pline de nămol,
aceleaşi garduri de lemn sfredelite din loc în loc de golani ca să poată privi din cealaltă parte,
aceleaşi trupuri diforme de femei bătrâne, aceiaşi copii mâzgăliţi cu negru şi jucându-se de-a
dracii şi, evident, acelaşi lac în care abia aşteptam să intru, curioasă dacă voi mai fi în stare de
beatitudinea de demult.

Totuşi, ceva era schimbat. Corpurile goale şi negre înghesuite în ţarcul destinat femeilor
de pe malul Ghiolului nu mai stăteau întinse în nisip ca nişte foci semiadormite, ci erau
grupate în mici cercuri formate de trupuri înghesuindu-se în picioare să vadă ce se găsea, în
mod evident, în mijlocul cercului. La început mi s-a părut că în mijlocul cercurilor de trupuri
în picioare nu se aflau decât alte trupuri aşezate turceşte în nisip, dar apoi, apropiindu-mă şi
reuşind pentru o clipă să arunc o privire şi să văd despre ce este vorba, am descoperit că, în
centrul fiecărui cerc, în faţa celor aşezate turceşte, erau întinse pe nişte bucăţi de pânză sau pe

116
nişte ziare câteva lucruri de vânzare, câţiva chiloţi, câteva tuburi de ruj, o bluză, o pereche de
sandale puţin purtate, o sticlă de parfum, nişte pixuri.
– Ce se întâmplă aici? am întrebat unul din corpurile care se retrăgea din înghesuială cu
nămolul uscat căzut de pe trup ca o tencuială.
– Polonezele! Vând tot felul de prostii, îmi răspunse cu o voce dispreţuitoare, deşi ducea
cu grijă pe palmele roz contrastând cu restul negru al pielii o agrafă cu ştrasuri, un tub de
mascara şi o cutie cu ace de gămălie cu vârful din sticlă colorată.
Din interiorul grupului răzbătea în afară un vacarm de cifre ruseşti şi româneşti
insignifiante care se ciocneau şi încercau să se reducă între ele sau câte un cuvânt repetat cu
stângăcie ca o parolă:
– Bun asta, bun. Gratiz. Gratiz.
Am trecut de la un grup la altul încercând să-mi exersez privirea în cheie grotescă. Ar fi
trebuit să fie uşor. Toate acele trupuri bătrâne, cu nămolul umed încă şi lucios ca nişte blănuri
mototolite de focă sau cu nămolul uscat şi fărâmiţat mărunt ca pe pielea ridată a elefanţilor,
toate acele trupuri negre agitându-se ca într-un infern de bâlci, pe fondul sonor al vocilor
excitate, strigând cifre pronunţate aproximativ şi absolut derizorii, ar fi trebuit să mă facă să
râd şi să mă îndepărtez cu dezgust. Nu-mi venea însă să râd, ci să plâng. Bietele trupuri urâte
şi reumatice, cu tinereţea pierdută pe la cozi, întâmpinări la aeroport şi ore de învăţământ
politic, nu-mi sugerau un infern, ci o închisoare, în care deţinutele reuşesc să treacă dintr-o
celulă în alta şi schimbă între ele ceea ce reuşiseră să ascundă de ochii temnicerilor. Impresia
mi-a fost sugerată de felul în care două femei, o româncă şi, evident, o poloneză, făceau
schimb de clipsuri la fel de fără valoare, dar cu modele diferite, pentru fiecare din ele câştigul
fiind că va putea etala un model diferit de cele câteva pe care le avea toată lumea din jur. Şi,
ca şi cum ar fi ţinut să-mi ilustreze ideea, câţiva miliţieni s-au îngrămădit în dreptul intrării
aruncând o privire înăuntru, în ţipetele ascuţite şi blestemele femeilor, care în acelaşi timp
încercau să le acopere pe polonezele care îşi strângeau în grabă şi speriate „marfa“.
Am intrat în apă lăsându-mă pe spate şi înotând spre larg fără să-mi desprind privirea de
ţărm. Unele mărfuri erau purtate, chiar puţin murdare, ca şi cum ar fi fost dezbrăcate chiar
înainte, ca şi cum vânzătoarele şi-ar fi vândut chiar lucrurile de pe ele. De ce o făceau? Ce
făceau cu banii româneşti când magazinele erau goale? Poate îşi plăteau aici un tratament?
Puţin probabil. Se spunea că îşi cumpărau mâncare. Dar ce mâncare se mai găsea în
magazinele noastre? Mai curând înclinam să cred că e vorba de o exersare aproape vicioasă a
minimei libertăţi pe care şi-o permiteau. Făceau comerţ cum fac fetiţele cozonaci din nisip.
Dar peste numai câteva minute aveam să descopăr cât de mult mă înşelam. Am ieşit din
apă fără măcar să-mi aduc aminte delectarea din adolescenţă. De altfel, începea să fie târziu,
lumea începuse să se rărească. În nisip, la numai câţiva paşi de locul în care ieşisem din apă, o
poloneză îşi stângea lucrurile cu o anume încetineală, ceea ce mă făcea să cred că, în acelaşi
timp, socotea câte din ele vânduse. Era o blondă subţire de vreo 40 de ani, cu o privire atentă
de intelectuală. Înainte de a-mi da seama ce-aş fi vrut să-i spun, m-am apropiat de ea şi-am
întrebat-o dacă ştie franceza sau engleza. Mi-a răspuns în franceză şi m-am aşezat lângă ea în
nisip.
– Iertaţi-mă că vă vorbesc atât de direct – i-am spus ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult
şi n-aş face decât să continui o discuţie începută –, dar privesc de mai bine de o oră acest
comerţ aproape absurd.
– De ce absurd? întrebă ea, ceea ce dovedea nu numai că acceptase dialogul, dar şi că i
se părea firesc.
– Pentru că nu înţeleg ce rost are să vă vindeţi lucrurile ca să obţineţi nişte bani într-
o ţară în care nu mai există nimic de cumpărat.

117
 S-a uitat la mine cu o privire cercetătoare ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă vorbesc serios
sau îmi bat joc şi, pe măsură ce înţelegea ce voiam să spun, privirea îi devenea tot mai
întunecată.
– Se vede că nu ştiţi ce înseamnă nimic. Vă doresc să nu ajungeţi să aflaţi, rosti ea în
timp ce se ridica din nisip şi-mi întindea mâna.
Ani de zile aveam să-mi amintesc privirea acelei femei încă tinere şi urarea ei, care-mi
sunase oarecum mistertioasă, ca a unui oracol. Aveam să mi-o amintesc, peste câţiva ani, când
magazinele alimentare aveau să fie într-adevăr goale, adică cu toate galantarele şi vitrinele
spălate şi vânzătorii stând sprijiniţi de pereţi „în aşteptarea mărfii“ şi, înainte de a se şti ce,
când şi dacă va veni, se formau şiruri nebuneşti de bătrâni aşezaţi pe scăunele, în timp ce
familii întregi îşi puneau ceasul să sune ca să vină cu schimbul să ţină locul „la coadă“.
Urarea polonezei se împlinise.

118
 Libertatea de a fura

Îmi amintesc excursia de la Hereşti, cu istoricul norvegian, care voia să vadă un conac al
unui boier român din familia Zamfireştilor, căsătorit cu o norvegiană. Conacul fusese
primărie, gospodărie colectivă, depozit şi multe altele, dar clădirea rezistase, rămăsese în
picioare pe malul Argeşului, sub toate umilinţele celor 50 de ani de comunism. Acum, (în
1990, primăvara) avea uşile şi cercevelele ferestrelor scoase, sobele, lambriurile şi chiar
podelele furate. Totul după revoluţie, în libertatea de a fura. De altfel, Sanda Stolojan,
moştenitoare a acestei ruine recente, povesteşte în „Ceruri nomade“ despre un alt conac, al
altei bunici, care după ´89 a dispărut cu totul, fiindu-i furate şi cărămizile. Prin asociaţie, îmi
vine în minte şi dispariţia şcolii italiene de pe strada noastră din Bucureşti. De ani de zile era
închisă, crăpată, cu temelia căzută pe alocuri şi în ´90 italienii au hotărât să o demoleze pentru
a o reconstrui, dar tot ce se demola ziua dispărea noaptea (un altfel de Meşter Manole), iar în
câteva săptămâni a rămas terenul gol, absolut gol, fără măcar amintirea şcolii italiene. Un
timp terenul a devenit groapa de gunoi a cartierului, apoi italienii au curăţat locul şi l-au
împrejmuit cu un gard.

119
 Fusta „Europa Liberă“

Relaţiile mele cu BBC, Vocea Americii şi Europa Liberă au început mult înainte de a le
fi ascultat eu însămi. Nu cred că exagerez spunând că întreaga copilărie mi s-a desfăşurat pe
fundalul lor sonor, mai precis că ele au asigurat zgomotul de fond al copilăriei mele. Pentru că
era vorba într-adevăr de un zgomot, mai mult, de un vacarm. Dacă ar trebui să numesc dintre
toate imaginile copilăriei care mi-au rămas în minte pe cea mai curentă, cea pe care o vedeam
cel mai adesea şi era cea mai neschimbată, aceasta ar fi imaginea Tatei aplecat într-o poziţie
curioasă, cu fruntea aproape lipită de radio şi cu unul din braţe sprijinit de pian ca să-şi poată
menţine echilibrul în acea atitudine neobişnuită, în timp ce al doilea braţ era întins până la
aparat manevrându-i cu încordare butoanele. Pentru că radioul era aşezat pe pian, iar, pentru a
ajunge cu urechea cât mai aproape de el, Tata stătea în golul arcuit al instrumentului – acolo
unde pe scenă, în timpul concertelor, stau în picioare soliştii vocali – aplecat din mijloc şi cu
pieptul lipit de capacul închis deasupra coardelor. Nu era o imagine în mişcare – de mişcat se
mişcau doar din când în când, infinitezimal, degetele pe butonul acordului fin – era un stop-
cadru. Tata stătea aşa seară de seară, ore întregi, încremenit şi exasperat, încercând să
descifreze în infernul bruiajelor informaţii şi idei care să-i dea sentimentul legăturii cu restul
lumii. Noi, ceilalţi din casă, care, pe parcursul acestor ore de vacarm ritual, nu aveam voie să
vorbim sau să facem vreun alt zgomot, ne priveam unii pe alţii fără să înţelegem nici un
cuvânt şi nereuşind să ne dăm seama, cu spaimă şi milă, dacă el înţelege într-adevăr ceva.
Se auzeau miorlăituri, scârţâituri, scrâşnete, bubuituri, tunete, zbârnâieli, hămăituri,
şuierături, fluierături, vaiete, zumzete, gemete, chicoteli, dar nici un singur cuvânt inteligibil
din discursul care se simţea desfăşurându-se acoperit intenţionat, cu perversitate şi
profesionalism. Îmi făceam exerciţiile la pian fără să apăs clapele ca să nu acopăr vreun
cuvânt care ar putea răsări din pasta drăcească de sunete şi – de unde stăteam, aşezată pe
taburet în faţa claviaturii – vedeam din profil faţa Tatei, tensionată dureros, aproape maladiv,
de neputinţa de a discerne vreun sens, chinuită. Îmi băgam degetele în urechi ca să mă apăr de
vacarmul insuportabil şi închideam ochii ca să nu mai văd acea şi mai insuportabilă expresie a
singurătăţii pe care suferinţa Tatei mi-o transmitea ca pe o premoniţie. În fiecare seară totul se
sfârşea printr-o criză de nervi, cineva din casă nu mai rezista, sora mea mică începea să plângă
fără să poată fi oprită şi, prin palmele acoperindu-mi pavilionul urechilor auzeam vocea
mamei ţipând isterizată, aproape plângând:
– Închide-l, închide-l că simt că înnebunesc, nu mai putem suporta, nu vezi că nu se
înţelege nimic, nu vezi că e totul în zadar. Nu mai pot suporta... O să înnebunim cu toţii.
Apoi tata a dispărut de acasă, iar radioul a devenit pur şi simplu o mobilă aşezată destul
de nepotrivit pe pian.

Am plecat de acasă, m-am măritat, stăteam într-o cămăruţă închiriată, decupată dintr-un
pod la care urcam pe o scară cu fuştei, nu aveam radio şi nici nu ne trecea prin minte că am
putea avea unul. Primul aparat ni l-am cumpărat în ziua de 21 august 1968 când, aflând de
intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, am auzit că la Europa Liberă se
transmit reportaje de la Praga. Zilele următoare ni le-am petrecut ascultând radioul. Era un
aparat portativ, din plastic, fără nici o asemănare cu aparatul Tatei, masiv, îmbrăcat într-o
carcasă de o eleganţă vetustă, lustruită, din lemn cu furnir şi având difuzorul mascat sub un
ecran de stofă. Îl luam cu noi peste tot, îl ascultam în autobuz, la redacţie, ca toată lumea.
Acele zile din august au fost singura perioadă în care în România comunistă Europa Liberă a
fost ascultată fără nici un fel de reţinere, pe stradă, în grupuri, aşa cum erau ascultaţi
corespondenţii la Praga de la Radio România.
Apoi, încet-încet, după 1971-'72, pe cât orizontul se întuneca, Europa Liberă a devenit
un reper fix şi, încet-încet, programul zilei ni-l făceam în funcţie de orarul emisiunilor

120
importante. Şi, în mod ciudat, deşi dificultăţile de prindere a postului erau din nou în creştere,
nimic nu se putea compara cu infernul din copilărie. Totuşi, când îl vedeam pe R. aplecat
peste aparatul pus pe calorifer, având urechea lipită de difuzor şi făcând gesturi disperate la
orice zgomot din cameră, aveam sentimentul că am mai trăit o dată totul şi că, la distanţă de
un sfert de secol, cele două siluete – a tatălui şi a soţului – se suprapun într-o deprimantă
confuzie şi repetiţie. Spre deosebire de Mama, însă, eu nu-i ceream să-l închidă, ci îi ceream
să-mi povestească ce-a auzit, pentru ca în cele din urmă să mă aşez şi eu, frunte lângă frunte,
cu pavilioanele urechilor aproape atingându-se în apropierea difuzoarelor. Doar că, pentru că
mi se părea insuportabil să stau ore întregi fără să fac nimic, doar ascultând, am învăţat să
croşetez. Cred că era la sfârşitul lui '87 sau începutul lui '88 când am început să-mi fac o fustă.
Era dintr-o lână destul de aspră, de culoare brun închis, iar modelul, început de la brâu,
trebuia, după o porţiune suplă, să se amplifice treptat spre poale, urmând să fie cu cât mai
lungă, cu atât mai cloşată. Pentru că nu croşetam decât în timp ce ascultam Europa Liberă,
fusta a fost botezată chiar aşa, „Europa Liberă“ şi, bineînţeles, reprezenta ingredientul
amuzant al ritualului, în fond destul de umilitor. Cum putea fi altfel decât umilitor faptul de a
sta ore întregi atârnaţi de vocile, adesea imposibil de desluşit, ale unor oameni aflaţi la mii de
kilometri şi importanţi nu pentru ceea ce ne spuneau despre lumea lor, care ne era interzisă, ci
pentru ceea ce ne spuneau despre lumea noastră, în care ei nu trăiau. Era ca un telefon fără fir
în care uneori noi eram aşezaţi la ambele capete, ceea ce nu ne împiedica să urmărim
complicatul traseu al informaţiilor cu sufletul la gură. Umilinţa consta nu numai în faptul că
ne petreceam o bună parte din viaţă ca spectatori ai propriei noastre vieţi, ci şi în faptul că nu
aveam cum să renunţăm la această unică modalitate de contracarare a operaţiei de spălare a
creierului, căreia îi eram supuşi clipă de clipă.
La început fusta urma să fie până la genunchi, ceea ce îmi asigura mai multe luni de
activitate care să-mi dea senzaţia că nu pierd timpul doar ascultând. Mă simţeam asemenea
ţărăncilor care pe vremuri ieşeau seara la poartă cu furca în brâu, ca să mai vadă oameni şi să
afle ce se mai întâmplă în sat. Am început să croşetez în 1988, atunci când lucrurile începeau
să se precipite, tensiunea să crească şi în aer să plutească presimţirea unui sfârşit, despre care
nu ştiam dacă este al nebuniei pe care o trăiam sau pur şi simplu al nostru. Fusta „Europa
Liberă“ creştea văzând cu ochii, îşi atinsese dimensiunile planificate, dar se încărcase între
timp cu atâtea semnificaţii, încât nu puteam să închei fără să am sentimentul că mă sustrag
mersului tot mai implacabil al lucrurilor. Am continuat să croşetez ascultând desfăşurarea
evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfăşura al 14-lea congres, iar
la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu andrelele până la pământ. Dar nu aveam cum să mă
opresc, în mod evident totul trebuia să meargă înainte, poalele tot mai ample se
transformaseră în trenă, nu se mai punea problema să pot s-o port, dar nici nu puteam să o
termin înainte de a se fi terminat totul. Când, în sfârşit, am ieşit cu toţii în stradă, n-o
încheiasem încă şi-mi amintesc şi acum sentimenmtul cu care – atunci, când am reuşit să
revenim acasă pe sub gloanţele care şuierau în jurul Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia
locuim – am smuls andrelele de pe ochiuri şi am deşirat râzând vreo jumătate de metru de
împletitură, pentru ca fusta „Europa Liberă“ să devină o fustă utilă, bună de purtat. Am purtat-
o cu emoţie şi amuzament în toată acea iarnă a începutului unei noi şi sfruntate istorii, ca şi
cum, subliniindu-i cu umor povestea simbolică, aş fi putut să-i cizelez asperităţile degradante
şi amintirile dureroase.
Există însă şi un alt plan al relaţiilor mele cu Europa Liberă şi cu BBC decât acela al
ascultării conştiincioase a ceea ce ele, aceste posturi de radio devenite instituţii de învăţământ
şi instanţe morale, ne transmiteau. Este planul în care noi încercam să luăm legătura cu ele.
Astfel, în toamna lui '88, după scandalul cu Motanul Arpagic, noua interdicţie de publicare şi
toată trena de întâmplări care ne-au făcut să intrăm într-o nouă etapă a existenţei, l-am rugat
pe D., care nu avea încă necazuri şi urma să plece în Germania (mai precis, am rugat-o pe

121
soţia lui), să relateze colegilor şi ziariştilor pe care îi va întâlni despre ceea ce mi se întâmplă.
Speranţa mea era că mediatizarea situaţiei ar putea să o amelioreze. Dar D. nu a călcat tradiţia
de nesolidarizare a scriitorilor români, deşi nu-i cerusem să rişte nimic, nu îl rugasem să ducă
nici un mesaj, ci doar să povestească printre multele noutăţi şi bârfe din ţară, pe care cu
siguranţă avea să le debiteze, şi ceea ce mi se întâmpla mie. Faptul că nu reuşeam să
descoperim nici cea mai mică referire în transmisiile Europei Libere reprezenta o dublă
dovadă, la fel de dezamăgitoare: aceea a indiferenţei colegului pe care îl consideram aproape
prieten şi aceea a lacunelor de informare ale postului pe care îl consideram atoateştiutor.
Dar cum ceea ce trăiam devenea din ce în ce mai ameninţător şi cum singura mea formă
de apărare era spargerea tăcerii în care eram zidită, am reuşit, în cele din urmă, să transmit –
printr-o doctoriţă grecoaică care venea adesea în România – o scrisoare la Universitatea din
Heidelberg, de unde a ajuns într-o rubrică de comentarii culturale la Europa Liberă. Nu ştiu şi
nu aveam cum să-mi dau seama dacă menţionarea destul de în treacăt, într-o emisiune, a noii
mele interdicţii a avut vreo influenţă asupra a ceea ce mi se întâmpla, dar oricum era un semn
că embargoul secretului nu se păstrase intact, iar pentru mine era o dovadă că sticla aruncată
în mare fusese găsită.
Când, în 15 ianuarie 1990, am fost invitată la München la ceremonia de dezvelire a
bustului lui Eminescu, ridicat de cenaclul „Apoziţia“, am întâlnit în carne şi oase multe dintre
numele care îmi erau familiare de ani şi ani, devenite adevărate personaje ale biografiei mele,
fără să-mi fi pus vreodată întrebarea cum arată, fără să mă fi gândit vreodată măcar dacă au un
corp. Cei mai mulţi dintre ei îmi trezeau o senzaţie curioasă, pe care mi se părea că am mai
trăit-o. Era ca şi atunci când vedeam ecranizări după cărţi pe care le citisem, ai căror eroi îmi
erau cunoscuţi şi pe care mi-i reprezentam într-un anumit fel ce nu avea cum să coincidă cu
actorii interpreţi. De fapt, dintre toţi îi cunoşteam doar pe Emil Hurezeanu – care fusese
bursierul Universităţii din Viena, ales de premiantul Herder care fusesem, în urmă cu opt ani –
şi pe Gelu Ionescu şi Neculai Constantin Munteanu cu care colaborasem în aceeaşi perioadă,
prin anii '70, la „Contemporanul“. Ceilalţi, majoritatea, îmi cereau efortul de a apropia numele
familiare, pe care le simţeam într-un fel aparţinându-mi, de figurile simpatice sau nu ale
persoanelor cu care tocmai făcusem cunoştinţă. În anii care au urmat, cu unii aveam să mă
împrietenesc, cu alţii am colaborat la Alianţa Civică sau la Memorialul Sighet, dar totul s-a
petrecut în vieţi paralele, niciodată n-am făcut cu adevărat legătura între postul de radio
ascultat de Tata aplecat peste capacul pianului, ca să îşi poată lipi urechea de difuzor, sau fusta
„Europa Liberă“ şi grupul de intelectuali pe care i-am descoperit şi cunoscut la München, la
Bucureşti, la Praga. Dacă mă gândesc bine, nu am făcut cu adevărat legătura, oricât ar părea
de paradoxal, nici între mine, cea care croşetam, cu umor desigur, dar şi cu o anume emoţie
superstiţioasă, fusta fără sfârşit, şi numele meu apărut uneori, rar, în relatări lipsite de detalii şi
destul de reţinute. Toate existau în paralel, erau planuri cu definiţii şi reguli diferite, reguli
complicate nu o dată de sensuri contrare şi definiţii adesea misterioase.
Câţiva ani mai târziu, când nu mai exista nici studioul de la München, nici reprezentanţa
lui din Bucureşti, mi s-a întâmplat să vorbesc mai mult, depănând amitiri, cu unul dintre
angajaţii instituţiei care fusese atât de importantă în crearea opiniei publice din ţările din Est.
Şi ţin minte o ciudată poveste pe care mi-a spus-o ca răspuns la observaţia mea că,
ascultându-i regulat, mi se părea că, în timp ce anumite evenimente din România erau
comentate imediat şi abundent, altele la fel de pline de semnificaţie abia erau menţionate,
după cum anumite gesturi de curaj erau transformate în adevărate evenimente şi se revenea
repetat asupra lor, construindu-se astfel eroi şi aureole, în timp ce altele, cu un ecou popular
mai puternic în ţară erau abia amintite, dacă nu pur şi simplu neînregistrate. Şi i-am relatat cât
a trebuit să mă zbat pentru a găsi o cale de a-i pune la curent cu scandalul motanului-dictator
de notorietate publică (lui Ceauşescu începuse să i se spună în argou Arpagic), după cum
scrisoarea de protest pe care i-o scrisesem preşedintelui ţării la şase luni de la interdicţia de

122
publicare care i-a urmat a fost amintită doar după ce fusese citită şi comentată la BBC.
Răspunsul interlocutorului meu a fost descrierea mecanismului de prelucrare a datelor pe baza
cărora se realizau emisiunile. La secţia de documentare se întocmeau dosare de probleme sau
de persoane care reprezentau în ţară posibile puncte de rezistenţă sau de protest. Dosarul meu,
ajuns impozant, era periodic înaintat spre a fi propulsat în emisiunile de top şi se întorcea
respins cu aceeaşi motivaţie: „Este incontrolabilă“.
– Cum incontrolabilă?, am întrebat eu, neînţelegând. Doar puteau oricând să verifice
autenticitatea informaţiilor.
– Da, puteau să le verifice pe cele ce se întâmplaseră, dar nu şi pe cele care urmau să se
întâmple.
– Dar e absurd. Cum să verifici viitorul?
– Simplu. Planificându-l. Neavând nici un fel de legături cu noi, protestele şi reacţiile
tale erau imprevizibile, nu puteau fi încadrate într-un plan, existau în sine şi, oricât de utile, nu
puteau fi utilizate. Erau incontrolabile.
Totul era prea absurd ca să mai pot adăuga ceva, în schimb mi-a venit în minte un fel de
întâmplare în oglindă, aceeaşi imagine văzută din cealaltă parte şi, oarecum, de sens contrar.
Mi-am amintit cum, în perioada scandalului poeziilor din „Amfiteatru“, care fuseseră
comentate şi la Europa Liberă, venise la mine un tânăr autor de versuri, căruia îi răspunsesem
cu mai mult timp în urmă la poşta redacţiei, şi, mărturisindu-mi că după terminarea facultăţii a
intrat în Securitate, mi-a cerut în numele instituţiei din partea căreia venea să scriu Europei
Libere şi să-i cer să nu mai vorbească despre mine. Mai mult, să le explic prietenilor mei de
acolo că au înţeles greşit poezia „Cruciada Copiilor“, că eu, fiind fiică de preot, sunt
împotriva întreruperilor de sarcină. Să le scriu prieteneşte celor pe care îi cunosc acolo şi să-i
rog să nu mai vorbească despre poeziile mele care se copiază de mână şi se difuzează astfel.
Mă uitam la el aiurită, nevenindu-mi să cred că nu se jenează să-mi spună că lucrează la
Securitate, după ce îi citisem versurile şi îl încurajasem să scrie. Dar, în acelaşi timp, ceea ce
spunea suna atât de prosteşte încât nu ştiam dacă să accept că o atât de înspăimântătoare
instituţie poate transmite mesaje atât de ridicole sau este o cursă pe care eu nu o înţeleg, deci
de care nu ştiu cum să mă feresc.
– Nu pot să scriu unor oameni pe care nu-i cunosc – i-am răspuns – şi nu pot să scriu
lucruri pe care nu le cred. Eu am scris poemul, fiecare cititor înţelege în felul lui şi în această
multiplicare a sensului stă chiar definiţia artei. Ce-ar fi dacă fiecare scriitor s-ar apuca să scrie
fiecărui cititor ce trebuie să înţeleagă din fiecare pagină? De altfel, cum puteţi hotărî
dumneavoastră când şi cui trebuie eu să scriu sau să nu scriu? À propos, dumneavoastră mai
scrieţi versuri?
Era evident o discuţie absurdă. După cum era evident că îşi dăduse seama că îmi bat joc.
A plecat fără să salute, jignit probabil personal mai mult chiar decât în numele instituţiei. Dar
fără să mă creadă că legătura dintre mine şi postul de radio nu este una personală, că lucrurile
nu se pot aranja la mica înţelegere. Nu l-am mai revăzut decât peste mulţi ani, după revoluţie,
când, în timpul unei recepţii de 14 iulie, îndruma aferat şirul de musafiri din curtea Ambasadei
Franceze. S-a făcut că nu mă recunoaşte. Probabil nu mai scria versuri.
Nu cred însă că această imagine, oricât de semnificativă, se potriveşte în încheierea
acestui capitol. Cred că imaginea potrivită, profund simbolică şi sfâşietoare, este cea a tatălui
meu aplecat pe capacul pianului pentru ca să ajungă cu urechea cât mai aproape de radio, în
timp ce mâna, tremurând de încordare pe butonul acordului fin, încerca să smulgă din
vacarmul bruiajelor ceva cât de cât inteligibil. Sau, poate, mai puţin patetică, dar cu mai multe
înţelesuri, imaginea fustei din care, după luni de încăpăţânată speranţă, a trebuit să destram o
jumătate de metru de împletitură ca să poată fi purtată decent.

123
 O întâlnire de gradul III

Dintre toate răspunsurile posibile la întrebarea Ce înseamnă popularitatea pentru un

scriitor?, primul care îmi vine în minte este „Nemulţumirea colegilor“. Dar chiar înainte de a
răspunde, apare o altă întrebare, de răspunsul căreia depinde, de fapt, primul răspuns. Există
vreo legătură între eventuala dorinţă a scriitorului de a fi cunoscut şi popularitatea lui?
Trebuie să facă scriitorul pentru asta şi altceva în afară de a scrie? Şi chiar dincolo de umorul
acrişor, întrebarea poate fi desfăcută în fâşii: „Am vrut vreodată să fiu «celebră»?“.
Cred că, înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie precizat faptul că noţiunea de
popularitate are un conţinut diferit şi strict determinat în spaţiu şi timp. Nu numai în România,
ci şi în toate ţările din Est au existat între anii '60 şi '80 scriitori, şi mai ales poeţi, care au
cunoscut o debordantă popularitate direct proporţională cu puterea lor de a transmite celorlalţi
sentimentul libertăţii într-o lume esenţialmente neliberă. O libertate, de altfel, riscată cu
fiecare nou vers pe care, tocmai pentru că era sau putea fi plătită scump, cititorii o primeau ca
pe un dar preţios, cu recunoştinţă. În mod evident, acest tip de popularitate nu are nimic
comun cu cea a autorilor de bestsellers din societăţile libere (şi de consum), cuantificabilă
strict financiar, organizată după reguli de marketing. Dar, ca să revenim la noi şi la întrebările
noastre, în mod evident primul tip de popularitate a dispărut odată cu dispariţia dictaturii şi nu
ne putem permite să-l regretăm logic fără să riscăm şi nostalgia nelibertăţii. (În paranteză fie
spus, drama reală a unor scriitori din exil este cauzată de faptul că, după decenii întregi în care
au visat să fie publicaţi şi cunoscuţi în ţară, nu reuşesc să înţeleagă şi să accepte că libertatea,
care a făcut visul posibil, conţine în sine şi libertatea de a nu citi, că libertatea cuvântului a
diminuat importanţa cuvântului. Dacă e nevoie de un argument în plus în acest sens, să ne
gândim că o ultimă anchetă organizată de un canal de televiziune asupra elitelor nici nu ia în
discuţie scriitorii.)

De altfel, nu cred că devii cunoscut pentru că vrei să devii cunoscut, după cum nu cred
că a avea popularitate este totuna cu a fi popular. Evident, mă refer la popularitate nu ca la o
formă de rating, ci ca la o formă de solidaritate, ca la un proces aproape misterios şi, în orice
caz, neprogramabil, în care cititorul se descoperă şi se recunoaşte în pagina scrisă. Iar această
identificare şi solidarizare sunt cu atât mai intense cu cât sunt mai de neformulat. Vreau să
spun că pagina care o provoacă nu trebuie neapărat să fie una lipsită de dificultate, în mod
ideal se poate produce chiar în jurul marii poezii, care încearcă să transmită întotdeauna ceva
de netransmis. Pentru a ajunge aici scriitorul nu trebuie decât să scrie, dar trebuie să scrie cu o
intensă dorinţă de a comunica, chiar dacă – şi tocmai pentru că – este tot mai mult şi cu
disperare convins că, în fond, nu e posibilă nici o comunicare. Popularitatea scriitorului se
naşte din tensiunea dintre întâlnirea propriei singurătăţi cu singurătatea cititorului; dacă nu,
este doar o formă de manipulare.

În mod evident, acest tip de popularitate, de întâlnire de gradul III, dintre scriitor şi
cititor, nu este facilitată, ci bruiată de prezenţa scriitorului în cărţile de şcoală, de intrarea lui
„în canon“. Pentru orice scriitor adevărat este infinit mai important să fie citit pe sub bancă,
decât să fie citit pentru examene. Popularitatea lui Eminescu se naşte în fiecare generaţie abia
după ce au fost depăşite toate examenele, extemporalele şi tezele date din opera lui; din
manuale nu se naşte decât indiferenţa. E adevărat că, în cazul lui Eminescu, gradul lui de
popularitate caracterizează mai mult epoca decât pe marele poet. Într-un recent sondaj de
opinie despre popularitatea scriitorilor, doar 18% dintre cei întrebaţi ştiau cine este Eminescu,
plasat, de altfel, pe locul întâi.

124
 De altfel, ceea ce s-a întâmplat cu Eminescu după '89 este una dintre cele mai bizare
reacţii pe care un popor, bolnav de istoria recentă şi alienat de umilinţe, le poate avea. Dar
poate popor este un cuvânt prea mare şi prea plin de sens pentru mâna de intelectuali care – în
confuzia de valori şi idei a răsturnărilor, pe jumătate false, produse în deceniul 9 al secolului
trecut – nu a găsit ceva mai bun de făcut, în haosul produs de toate întrebările fără răspunsuri,
decât să-l pună sub semnul întrebării pe el, principalul pilon de rezistenţă al clădirii în care
încă existăm, limba română. La început, ni s-a părut că e o glumă de prost gust; apoi un fel de
a se face observaţi al celor care scoteau numere speciale de demontare a cultului eminescian,
de a atrage atenţia asupra lor şi a-şi da importanţă; de a lua distanţă faţă de zeii naţionali
pentru a părea mai europeni. Apoi, mi s-a părut încă mai vinovată, ca încercare de a grăbi
amestecul limbilor şi ideilor presupus de globalizare prin dărâmarea vechilor modele pe care
se sprijinea edificiul cultural ce împiedică destrămarea. Poate că a fost câte puţin dintre
fiecare aceste presupuneri şi, oricât de puţin le-aş fi acceptat, puteam să le înţeleg tipul de
logică. Ceea ce nu pot să accept este explicaţia că era nevoie de această exorcizare pentru că
în perioada ceauşistă fusese prea cultivat, idolatrizat, lăudat, vulgarizat.
În perioada ceauşistă, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ devenise într-adevăr mai
mult o lozincă decât un vers, după cum nenumăratele modalităţi de expresie ale „Cântării
României“ au dat naştere unei întregi maculaturi de comentarii kitsch pe marginea operei şi
staturii lui Eminescu. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte însă, nebunia în creştere a lunii ianuarie, care cuprindea zilele de naştere
ale celor doi dictatori, ne-a obligat să transformăm ziua de naştere a poetului într-o armă de
apărare, într-un mijloc de deturnare a festivităţilor. Am exorcizat prima lună a anului,
transformând-o într-o sărbătoare eminesciană. Scriam în fiecare an de 15 ianuarie cu dinţii
strânşi şi cu sentimentul că răzbunăm profanarea celorlalte zile. Vorbesc la plural pentru că nu
am trăit numai eu în acest fel obsedantul ianuarie. În greceşte utopia înseamnă „ceea ce nu are
loc“. „România literară“ a fost locul acestei utopii. Geo Bogza, împletind vechi amintiri
avangardiste cu intensa dorinţă de a dizolva amintirea vinovatelor iluzii de după război, a
inventat de 15 ianuarie o întreagă ceremonie-spectacol, al cărei scop subversiv era să fie cât
mai vizibilă, ca să trezească mirare şi aderenţi. Comanda la aceeaşi florărie din Piaţa
Kogălniceanu o jerbă de brad împletită cu garoafe roşii, lungă de cel puţin 5 metri, pe care,
împreună cu acelaşi grup minuscul de prieteni – ca nişte cavaleri al ordinului eminescian care
se mai întâlneau doar încă o dată pe an, de 15 iunie – ne înşiram într-un straniu şir indian
sprijinind pe umeri uriaşul şarpe vegetal şi, cu paşi rari pe care încercam să ni-i sicronizăm,
înaintam pe trotuarele fără sfârşit de până la statuia lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului.
Nu mai ţin minte câţi eram, nu mai mult de zece în orice caz, într-o compoziţie aleatorie de la
an la an, din care nu lipseau însă niciodată doi arhitecţi cu care am rămas pentru toată viaţa
„prieteni de Eminescu“: minunatul Lucu Andreescu şi excentricul Fodoreanu. În frunte înainta
solemn uriaşul Geo, al cărui exhibiţionism de provenienţă suprarealistă se simţea cum nu se
poate mai bine sub privirile uimite ale asistenţei de pe ambele trotuare, în timp ce noi îl
urmam jenaţi, încăpăţânaţi şi mândri, dar rugându-ne lui Dumnezeu să ajungem cât mai
repede la capătul drumului. Statuia lui Anghel îi adăuga lui Eminescu nu numai ambiguitatea
aripilor pelerinei, ci şi înrudirea cu cealaltă statuie, a Monseniorului Ghica, „Cărturarul“, ca
într-un diptic de modele ideale, cărora li se alătura şi destinul asceticului sculptor. Era un plan
care exista mult mai mult în minţile noastre decât în realitate, dar asta nu însemna că era mai
puţin tulburător. În faţa Ateneului se strângea întotdeauna un grup mai mare, unii care ne
urmaseră din curiozitate de pe traseu, alţii veniţi anume să asiste, pentru că – precum în
speranţele lui Geo Bogza – ciudata solemnitate începea să capete tradiţie şi fani. Apoi, tot
conform tradiţiei, Romi – cel mai înalt din grupul de iniţiaţi – se căţăra pe soclu cu un capăt al
jerbei, pe care reuşea cu greu şi cu ajutorul, tot tradiţional, al arhitectului Fodoreanu să o
treacă de două ori peste umerii statuii. În cele din urmă, Eminescu apărea îmbrăcat într-un fel

125
de hlamidă de flori care îngheţa în cursul următoarelor ore şi rămânea încremenită în
frumuseţe astfel pentru săptămâni întregi. Oamenii treceau prin faţa Ateneului emoţionaţi de
această sărbătoare alternativă, iar noi – uitând că ne fusese ruşine să traversăm oraşul cu
şarpele de flori – eram mândri ca de o operă. Era, desigur, o răzbunare copilărească, dar care
ne făcea bine şi de care n-am mai fost în stare după '90, când devenisem adulţi. Ultima
sărbătoare eminesciană în Bucureşti a fost în acel prim ianuarie liber, când am simţit nevoia să
spălăm Sala Ateneului de profanarea Centenarului morţii, din urmă cu o jumătate de an, când
din discursurile agramate ale activiştilor conferenţiari se înţelegea că principalul merit al lui
Eminescu era acela că fusese citit de Tovarăşul.
De fapt, ce legătură există între Eminescu şi toate aceste întâmplări? Ce legătură între el
şi intelectualii care au simţit nevoia să-l demitizeze în anii următori, explicând că nu a fost
frumos aşa cum îl înfăţişează Gheorghe Anghel, era, dimpotrivă, mic, îndesat şi păros, asta ca
să nu-şi mai facă românii şi altfel de iluzii şi să-şi închipuie că l-au dat pe unul dintre marii
poeţi ai lumii, când este vorba doar de autorul unor versuri cu o anumită, intraductibilă,
muzicalitate? Ce legătură între el şi faptul că a fost interzis în primii ani după război, ca în
1950, la centenar, să fie reabilitat, ales membru al Academiei şi celebrat ca autor doar al
primei părţi din „Împărat şi proletar“, iar apoi transformat în personaj al „Cântării României“?
Nu Eminescu a fost definit de relaţia cu epocile, cărora le-a supravieţuit, epocile s-au definit
prin felul în care l-au privit pe Eminescu. El a avut doar nenorocul să fie poetul naţional, cel
care duce pe umeri în posteritate destinul, insuportabil de greu uneori, al unui întreg popor.
Un popor format din indivizi – dintre care puţini (18%) – mai ştiu cine e.
...Cât despre întâlnirea de gradul III...

126
 „Lecturile de la Covent Garden“

Era în 1986. Nu mai ştiu luna. Cu excepţia anilor '88 şi '89 când simţeam că-mi fuge
pământul de sub picioare şi încercam să-l fixez descriindu-l şi cu excepţia perioadelor când
am fost în străinătate – mai scurte sau mai lungi, dar întotdeauna pline de informaţii şi
impresii noi care trebuiau săfie notate pentru a nu dispărea în neant – nu am ţinut cu
regularitate un jurnal. De fapt nu am ţinut aproape deloc. De câteva ori, în noaptea de Anul
Nou, am început câte un caiet în care îmi propuneam să notez zilnic ceea ce mi se va întâmpla
în anul care începea. Dar ceea ce mi se întâmpla era sau prea derizoriu sau prea complicat
pentru a merita consumarea timpului pe care l-ar fi presupus notarea, iar singurul lucru care se
repeta era lamentarea că întâmplările vieţii – indiferent dacă bune sau rele – ocupă locul
scrisului, rămas mereu insuficient. De altfel, chiar scrierea jurnalului devenea un înlocuitor
fără sens al scrisului propriu-zis, încât în cel mai scurt timp caietul de însemnări zilnice
proaspăt inaugurat era părăsit, fără să fi depăşit luna ianuarie.
Era, deci, în 1986, nu mai ştiu în ce lună, iar întâmplarea pe care o relatez nu a fost
însemnată nici măcar sumar atunci. Povestesc ceea ce mi-a rămas în minte, mai mult senzaţii
şi sentimente decât date şi informaţii. Primisem cu mai multe luni în urmă, poate chiar pe la
sfârşitul lui '85, invitaţia de a participa la o lectură publică la Londra, invitaţie înscrisă în seria
„Lecturilor de la Covent Garden“. Invitaţia era sosită pe adresa Uniunii Scriitorilor, aşa că n-
am făcut decât să o deschid (eram sigură că nu eram prima care o deschideam) şi să le-o
predau, urmând să aştept, fără mare speranţă, aprobarea vizei de ieşire. Nu era pentru prima
oară când mă aflam într-o astfel de situaţie. Cu ani în urmă, prin 1966–1972, aprobarea venea
aproape întotdeauna, mai ales dacă era vorba de o invitaţie oficială şi prestigioasă. Acum
împrejurările erau mult diferite, în 1985 avusese loc scandalul poeziilor din „Amfiteatru“ care
a dus, pe de o parte, la interdicţia mea de a mai semna, iar pe de altă parte, la difuzarea celor
patru poeme prin copiere de mână în mii şi mii de exemplare (aceasta este, cred, chiar
definiţia noţiunii de samizdat). Am lăsat, deci, invitaţia la Uniunea Scriitorilor, fără să ştiu
cum trebuia procedat în continuare, în orice caz nu eu am fost cea care a răspuns englezilor,
pentru simplul motiv că eu nu aveam ce să le spun. Habar nu aveam dacă voi primi viza, deci
dacă voi putea participa la lectura care, îmi amintesc, trebuia să aibă loc într-o după-amiază de
duminică. Cineva le-a răspuns totuşi, pentru că – aşa cum avea să reiasă din desfăşurarea
întâmplării – englezii reproşau nerespectarea promisiunii de a participa. Peste timp, când am
aflat pe parcursul teribilului an 1990 că arhiva Uniunii Scriitorilor a dispărut în mod straniu,
risipită chiar de cel ce o avea în grijă, m-am întrebat câte dintre hârtiile distruse aveau legătură
cu mine şi câte lucruri nebănuite despre mine aş fi aflat citindu-le. Atunci însă ştiu doar că
întrebam din când în când la secretariatul Uniunii dacă nu există vreo noutate în legătură cu
invitaţia mea, mi se răspundea că nu şi, cu cât trecea timpul, cu atât eram mai sigură că nu are
rost să mă gândesc la plecare. Renunţasem complet la iluzii şi într-un fel chiar uitasem că mi
le făcusem cândva, când, într-o dimineaţă de luni a sunat telefonul şi o voce feminină mi-a
spus în engleză pe un ton neutru că mă caută în legătură cu lecturile de la Covent Garden la
care urmează să particip duminică şi, pentru că nu mai are nici o veste de la mine, îmi
telefonează pentru a-mi aminti că astăzi este luni, că biletul de avion este rezervat pentru
vineri şi trebuie să-l ridic de la biroul British Airways cu paşaportul, după ce am luat viza
engleză.
Am încremenit cu receptorul în mână şi pentru o clipă n-am ştiut de unde să încep.
– Dar nu ştiu dacă voi putea să vin, am silabisit confuză şi jenată. Din cauza asta nici nu
am confirmat participarea.
– Participarea Dvs. a fost confirmată de Uniunea Scriitorilor, a răspuns ea mirată sau
poate iritată. Am făcut afişele.

127
 – Nu... nu ştiam, am îngăimat, dându-mi seama că nu se înţelege dacă mă refer la
confirmare sau la afiş. Apoi am adăugat clar, ca să sfârşesc mai repede: de altfel, nu am primit
viza.
Ca la orice convorbire internaţională, propria voce mi se reverbera, repetată ca într-o
oglindă sonoră, ecoul replicii mele suprapunându-se cu răspunsul interlocutorului. Era dovada
clară – dacă ar mai fi fost nevoie de vreo dovadă – că există ascultători pe fir.
– Cu viza nu va fi nici o problemă, m-a liniştit ea. La Consulat se află o copie a
invitaţiei.
– Eu mă refeream la viza românească.
De data asta, pauza a fost la celălalt capăt al firului. Probabil în prima clipă nu a înţeles
despre ce este vorba, iar eu mă gândeam la faptul că, în schimb, cei ce ne ascultau înţeleseseră
prea bine. În mod ciudat, frica îmi dădea sentimentul că asist la întâmplare, nu că particip la
ea, mai precis, prezenţa celui ce înregistra convorbirea o simţeam mai puternică decât propria
mea prezenţă.
– Voi reveni mâine, a încheiat ea convorbirea, dovadă că înţelesese în cele din urmă
situaţia.
Au urmat apoi câteva zile în care mă întreba regulat dacă s-a schimbat situaţia, iar eu
răspundeam că nu. Aşteptam telefonul ca pe un supliciu zilnic şi nu mă puteam împiedica să
mă gândesc cum şi celălalt – ascultătorul – îl aşteaptă. Vocea care îmi telefona – a unei
secretare probabil – era evident tot mai derutată, avea aerul că nu-i vine să creadă, făcea să-mi
vină în minte bancul cu ardeleanul şi girafa pe care privind-o spune că aşa ceva nu există. A
insistat să-mi dea mai multe numere de telefon ca să pot anunţa imediat ce apare rezolvarea.
Le-am notat bine crescută – şi aproape amuzată: eram sigură că nu le voi folosi niciodată.
Ceea ce ar presupune că în condiţiile date continuam să am umor. De fapt, nu voiam decât să
se termine totul cât mai repede, iar refuzul mi se părea atât de în firea lucrurilor, încât dacă,
prin absurd, mi s-ar fi spus că a doua zi plec, cred că aş fi fost mai curând înspăimântată.
Joi seara mi-a telefonat din nou, punându-mi oarecum mecanic aceeaşi întrebare, la care
a primit acelaşi răspuns şi atrăgându-mi atenţia că avionul este a doua zi după-amiază, dar
Consulatul are zi scurtă, lucrează doar până la prânz. I-am mulţumit pentru grija pe care mi-o
poartă şi m-am gândit că, dincolo de toate semnificaţiile, situaţia avea un umor englezesc pe
care ea nu părea să-l sesizeze. A doua zi însă lucrurile au luat o surprinzătoare întorsătură, cu
totul şi cu totul românească.
Vineri, la ora 13 (la noi nu era pe atunci zi scurtă) am fost anunţată că mi-a ieşit viza
românească şi pot merge să-mi ridic paşaportul, dar trebuie să mă grăbesc pentru că am
avionul peste patru ore.
– N-am ce să mai fac cu paşaportul, am răspuns. Programul Consulatului englez s-a
terminat cu câteva minute în urmă, iar fără viza engleză nu am cum să-mi ridic biletul.
Mi se făcuse aproape rău fizic de revoltă şi de dezgust. Faptul că nu-mi dădeau viza mi
se păruse mai suportabil decât această perfidie-băşcălie, prin care îşi închipuiau că pot
manipula pe cineva. De fapt, nu era nici măcar asta, nu-i interesa dacă îi crede cineva, pur şi
simplu îşi băteau joc. Ei dăduseră viza, era problema celorlalţi că ea nu mai putea fi folosită.
Nu mai era nimic de adăugat. Am vrut să pun receptorul în furcă, dar convorbirea nu se
încheiase.
– Va trebui să-i anunţaţi pe cei care v-au invitat că aţi primit paşaportul. Mai departe nu
este treaba noastră.
I-am anunţat. La ora decolării avionului am primit un ultim telefon. De data aceasta o
voce masculină, cea a organizatorului lecturilor. Mă căuta pentru a-mi mărturisi părerea de rău
că nu am primit viza românească pentru a putea participa.
– Am primit-o, a trebuit să-l întrerup eu, dar prea târziu pentru a o putea folosi.

128
 În secundele de tăcere care au urmat, am simţit că în sfârşit se vărsase paharul. Era mai
mult nu numai decât puteau nişte occidentali, oricât de naivi ar fi fost, să nu înţeleagă, era mai
mult chiar decât puteau să înţeleagă. Din acel declic a izvorât ceea ce a urmat în continuare.
Iar continuarea a fost că duminică după-amiază, în locul meu în scenă s-a aflat un magnetofon
pus pe un scaun gol, cu vocea mea recitând poeme care urmau să fie citite apoi în engleză,
dar, înainte ca lectura propriu-zisă să înceapă, a fost citită de pe scenă o scrisoare deschisă de
protest legată de absenţa mea şi de perfidia cu care au fost purtate tratativele participării care
nu s-a produs. O scrisoare despre lipsa de libertate din România, despre tehnica manipulării
folosită de autorităţile de la Bucureşti. În ceea ce mă priveşte, am aflat despre acest spectacol
mult mai târziu, atunci când, în 1990, l-am cunoscut pe Peter Jay, editorul şi traducătorul
volumului meu de versuri, „Hour of Sand“, apărut în 1989 la Anvil Press, care mi-a povestit
desfăşurarea acelei seri de poezie unde l-am lăsat pe scenă singur. De aflat, am aflat însă că
luni dimineaţa, a doua zi deci, preşedintele Uniunii Scriitorilor a primit prin curier de la
ambasadorul Marii Britanii o scrisoare prin care i se aducea la cunoştinţă că, din moment ce
Ana Blandiana a primit viză românească pentru recitalul de la Covent Garden, dar nu a putut-
o utiliza şi pentru ca această preţioasă viză să nu se piardă în zadar, poeta este invitată la
festivalul de poezie care începe la Londra mâine. Umorul era englez, dar principiul era al lui
Păcală: „cine se supără i se taie nasul“. Oricum, concursul „cine pe cine reuşeşte să
manipuleze“ continua. Îi eram mai degrabă spectator şi, cu cât diapazonul confruntărilor
scotea sunete mai înalte, cu atât aveam mai puţin senzaţia că este vorba despre mine.
Acelaşi sentiment l-am avut când, după revoluţie, am aflat că marele cotidian
londonez The Independent publicase pe o pagină întreagă unul dintre cele patru poeme din
„Amfiteatru“, Totul, dând textul român, versiunea engleză, o ilustraţie satirică cu Ceauşescu şi
pe tot restul marii pagini de ziar explicaţia, pentru uzul cititorului englez, a fiecărui cuvânt
aparent banal al textului, ca să se poată înţelege de ce atât de nevinovate cuvinte au putut
părea cenzurii comuniste subversive şi cititorului român incendiare. Unele cuvinte erau
explicate prin mici povestiri ale unor întâmplări reale sau doar circulând în folclorul
bucureştean (cuvântul pisici pus în legătură cu demolarea Spitalului Brâncovenesc. Cântarea
României cu o adevărată definire a fenomenului), altele erau descrierea unor cutume ţinând de
istoria comunismului (întâmpinări la aeroport, steguleţe, portrete cunoscute, lupta
popoarelor pentru pace) sau a vieţii cotidiene în comunism (cozi la făină, maşini cu
butelii, ţigănci cu kenturi), altele decodificau printr-o informaţie la zi formule ironice, de
argou (adidaşi). De altfel, cel puţin în ce priveşte acest ultim cuvânt, informaţia ziaristului
Kevin Jackson o depăşea pe a mea. Eu mă gândisem pur şi simplu la pantofii de sport marca
„Adidas“ la care visau toţi adolescenţii din România, în timp ce în The Independent explicaţia
dată era aceea că adidaşi erau numite în deriziune cele două picioare de porc, pentru care se
stătea ore întregi la coadă, aceasta fiind tot ce rămânea pe piaţa românească, după export, din
animalul comestibil. Pentru că nu eram prea carnivori şi refuzam să stăm la coadă pentru
carne, nu auzisem pur şi simplu expresia, pe care am aflat-o abia după revoluţie din cotidianul
englez.
Aşa cum am înţeles toate nuanţele întâmplării de la Covent Garden doar à rebours, când
am aflat circumstanţele întâmplării, dar trebuie să mărturisesc că – atunci, ca şi acum, când
deţin toate detaliile, nu numai ale acelui moment, ci şi ale istoriei de până atunci şi de atunci
până azi – m-am simţit oarecum în afara poveştii care se desfăşura în jurul meu, ca şi cum eu
i-aş fi fost nu eroul, ci doar subiectul. Era destul să-mi amintesc enormul ecou al puţinelor
mele cuvinte din cadrul convorbirilor telefonice internaţionale, ca să trag concluzia că
adevărata confruntare era între cei ce formulau şi cei ce înregistrau povestea pe care eu o
ascultam înspăimântată, fără să înţeleg într-adevăr că este vorba despre mine. Chiar dacă în
grade diferite, şi unii, şi alţii îmi erau străini. În loc să fiu flatată, mă rugam lui Dumnezeu să
se termine mai repede. În fond, era mai curând umilitor: pentru a se putea manipula unii pe

129
alţii, fiecare încerca să mă folosească pe mine. Nu cred că aş fi ştiut atunci să formulez în
felul acesta lucrurile, dar asta era ceea ce simţeam şi ceea ce acum înţeleg că simţeam, fără să
pretind că aveam întru totul dreptate. Era evident că unii îmi voiau răul, în timp ce ceilalţi
erau gata să mă ajute, dar esenţial rămânea faptul că nici unii, nici alţii nu înţelegeau ce
înseamnă pentru mine binele şi despre ce este vorba în adevărata poveste, cea în care nu eram
doar subiectul, ci şi eroul, personajul principal.

130
 O lume clonată

Pornind de la scrisoarea unei fetiţe care, mulţumindu-mi pentru participarea la Şcoala de

Vară de la Sighet, îşi exprima regretul ca nu avusese curajul să mă abordeze şi să stăm de
vorbă, R. mi-a reproşat că nu fac nimic pentru a construi o punte între mine şi tineri, că nu le
dau posibilitatea să mă cunoască şi să-i cunosc, că accept să devin „o abstracţiune“ cu cât mai
lipsită de elemente concrete, cu atât mai inabordabilă. Dacă las la o parte nenumăratele
argumente funcţionând ca tot atâtea scuze şi circumstanţe atenuante (faptul că nu am un minut
liber, că trebuie să mă ocup în permanenţă de organizarea şi respectarea programului, că nu
pot să lipsesc nici un minut în timpul conferinţelor pentru că absenţa mea ar putea fi
considerată jignitoare; că trebuie să iau masa cu diverşi conferenţiari care stau doar o zi sau
două şi cărora eu le sunt gazdă), observaţia lui m-a şocat şi mi-a dat de gândit pe coordonate
mult mai largi decât ale Şcolii de Vară.
Într-adevăr, există ceva ciudat şi neliniştitor în legătura şi deosebirea dintre mine şi
numele meu. Pentru că de fapt despre asta este vorba. Fetiţa care nu îndrăznise să se apropie
de mine nu fusese intimidată de persoana mea, mereu ocupată şi în agitaţie, ci de numele meu
ştiut de pe cărţi, de „abstracţiunea“ care se cuprindea în mine, din perspectiva ei. De altfel,
această coloratură literară a abstractizării este cazul într-o oarecare măsură fericit, căruia îi cad
victime şi alţi scriitori. Există însă situaţia, mai curând inversă, din biroul meu, pe vremuri de
la Alianţă, acum de la Academia Civică, unde se perindă de dimineaţa până seara personajele
cele mai diverse, cunoscuţi sau necunoscuţi de mine, foşti deţinuţi politici, ziarişti străini şi
români, lideri de opinie români şi străini, oameni necăjiţi, purtători de proteste, strângători de
semnături, autori de proiecte, scriitori tineri în căutarea unei fraze pe coperta a patra a
volumului de debut, scriitori bătrâni în căutarea unei recomandări de intrare în Uniunea
Scriitorilor, operatori TV, reporteri de la Radio, designeri, arhitecţi, avocaţi, absolvenţi de
liceu căutând recomandări pentru universităţi americane, absolvenţi de facultăţi căutând
posturi bine remunerate, proprietari care n-au reuşit să-şi recupereze proprietăţile, chiriaşi
scoşi din case de foştii proprietari, o lume amestecată, diversă, formată din persoane nu numai
diferite, ci uneori şi de sens contrar care, în mod evident, nu este atrasă decât rareori de fiinţa
mea, de persoana mea reală, ci de „abstracţiunea“ pe care o reprezint din perspectiva lor şi
care poate fi mult diferită de la unul la altul şi, în orice caz, nu preponderent literară. Îmi
amintesc mai ales o perioadă de pe la începutul anilor ’90, când nu era nimic neobişnuit în
faptul că, mergând pe stradă, un necunoscut se repezea la mine şi mă îmbrăţişa sau,
dimpotrivă, începea să mă insulte. Evident, nu eu îi interesam, ci opţiunea, atât de abstractă
încât avea nevoie să se personalizeze, pe care o vedeau în mine. Cea mai eclatantă dovadă că
astfel stăteau lucrurile o aveam când mă îmbolnăveam şi mergeam la doctor, adică făceam
ceva care nu avea nici o legătură cu numele sau cu ideile mele, pur şi simplu mergeam la
doctor ca orice om pe care îl doare ceva. Dar doctorul, încântat că are prilejul să mă cunoască,
începea să-mi pună întrebări despre cum merg lucrurile în ţară. (Ce-am mai scris? „Ce ne
facem cu ăştia?“) şi nu se lăsa întrerupt de timidele mele încercări de a aduce dialogul pe plan
medical. Scena comică s-a repetat de numeroase ori, obligându-mă să trag aceeaşi concluzie,
în egală măsură flatantă şi jignitoare, că haloul numelui meu mă cuprinde şi mă estompează
până la eludare.
La rândul meu, reacţionez printr-o mişcare aparent de sens contrar, care nu face decât să
adâncească şi mai mult confuzia: înaintez printre oameni pe care nu-i cunosc, sau nu mi-i
amintesc, sau nu le ştiu numele (în timp ce ei îl ştiu pe al meu) şi nu sunt, în plus, niciodată
destul de atentă, destul de concentrată ca să aud sau să înţeleg tot ce mi se spune. Mai ales că
îmi vorbesc de obicei mai mulţi deodată, pentru că sunt în permanenţă înconjurată de o
mulţime şi sunt în permanenţă victima unor aiuritoare neînţelegeri, confuzii, complicaţii, qui
pro quo-uri, după cum mi s-a întâmplat nu o dată să fiu – fără să vreau şi chiar fără să ştiu –

131
protagonista unor întâmplări ţinând în egală măsură de teatrul absurd şi de construcţia
vodevilului.

Era pe la sfârşitul anilor ‘60, mergeam la Sinaia şi odată cu mine se urcase în trenul
aglomerat grup de tineri cu schiuri, alături de care – şi de o doamnă între două vârste – am
încăput într-un compartiment. Tinerii s-au dovedit a fi studenţi la filologie şi, după ce s-au
instalat, au continuat o discuţie începută înainte despre ultima generaţie de scriitori. Ascultam
cu interes şi cred că aş fi intervenit şi eu în discuţie, dacă nu s-ar fi pronunţat numele meu,
ceea ce m-a făcut să aştept, curioasă, continuarea. A intervenit însă în discuţie doamna din
afara grupului, care, cu un aer excedat de simpatia celorlalţi, a spus că mă cunoaşte, că nu
merit nici pe departe simpatia lor, că sunt publicată doar pentru că sunt fiica unui activist de
partid şi amanta unui redactor-şef (şi a spus un nume pe care nu-l cunoşteam decât din auzite).
Vinovată de incognito, era prea târziu ca să-mi declin identitatea, dar nici nu puteam
asista fără replică la fanteziile calomnioase ale celei ce spunea că mă cunoaşte, fără ca figura
mea, aşezată în faţa ei, să îi spună ceva.
– Nu cred că informaţiile Dvs. sunt corecte, am spus cu o timiditate provenită din nodul
de revoltă care mi se pusese în gât. Ştiu de la o rudă a ei că este fiica unui preot, fost deţinut
politic, care a murit la câteva săptămâni după eliberarea din ’64 şi...
Dar n-am mai putut adăuga un alt argument în apărarea mea, pentru că interlocutoarea
mea m-a întrerupt cu aplomb:
– Tipic! Prin astfel de zvonuri lansate îşi camuflează interesele şi îşi şterg urmele.
Cine? Am vrut să întreb. Dar era inutil. Dacă era vorba de zvonuri, în mod evident ea le
colporta, dacă nu cumva le inventa. N-aveam cum să înţeleg de ce. În orice caz, nu atunci. De
altfel, studenţii păreau prea puţin interesaţi de disputa noastră. Ei vorbeau despre poezie.
Faptul că, după atâţia ani, nu am uitat totuşi această scenă bizară şi nelipsită de ridicol este o
dovadă a frecvenţei cu care de-a lungul vieţii am fost nevoită să mi-o amintesc şi să-i acord un
caracter emblematic.

În aceeaşi perioadă – ţin minte că ne mutaserăm destul de recent la Bucureşti şi că eram

încă intimidată de redacţiile bucureştene – coborând din mansarda „Luceafărului“, condus
pentru scurt timp de Ştefan Bănulescu, am întâlnit în frumoasa curte de pe Bd. Ana Ipătescu
un grup vesel format în parte din colegi cunoscuţi. Am făcut cunoştinţă şi cu cei doi sau trei
pe care nu îi cunoşteam, dintre care unul a precizat râzând că este doctor şi nu scrie versuri.
– Îmi pare rău că nu pot să spun acelaşi lucru, i-am răspuns eu. Şi mi-am spus numele,
întinzându-i mâna.
– Nu se poate! aproape a ţipat el, retrăgându-şi mâna înainte de a o fi atins pe a mea, şi
toată lumea a izbucnit în râs, ca la o scenă comică.
– Ba uite că se poate, a confirmat cu umorul lui sec Nicolae Velea, în timp ce tânărul
doctor se schimbase la faţă.
– Nu... a bolborosit el nereuşind să-şi revină. Ana Blandiana este altfel... Eu o cunosc...
bine...
– Cât de bine? a râs un altul, în timp ce eu mă uitam aiurită fără să îndrăznesc să înţeleg,
iar ceilalţi începuseră să comenteze întâmplarea persiflându-l pe personajul principal care, în
mod evident, nu avea chef de râs.
Trebuie să spun că m-am speriat. Ideea că o altă fiinţă – deosebită în mod esenţial de
mine, din moment ce se poate preta la o astfel de escrocherie – umblă prin lume şi mă
compromite poate (sau, în orice caz, mă înlocuieşte) nu avea cum să nu mă înspăimânte. Şi
asta cu atât mai mult cu cât aflasem cu puţin timp în urmă că exista o piesă de teatru (uitată
deja la ora la care eu aflam de existenţa ei), semnată Aurel Storin, în care eroina, o ţesătoare
fruntaşă, se numea Ana Blandiana. Lăsând la o parte completa neadecvare a numelui care, în

132
mod evident, nu este un nume comun şi real, piesa apăruse în perioada de după debutul meu
în revista „Tribuna“ din Cluj, când nu am avut, timp de 4 ani, dreptul să public. Cinismul pe
care îl descopeream astfel post factum se adăuga ridicolelor mistere de tipul celor pe care
tocmai le-am povestit şi-mi dădea sentimentul neliniştitor al descoperirii amestecului indigest
din care era formată lumea nebună în care intram: nebună atât în sensul lipsei de bunătate, cât
şi în acela al lipsei de logică, o lume căreia progresele tehnice se grăbesc să-i adauge
ingredientele coşmarului.

Nu am nici blog, nici cont pe facebook şi nici timp să navighez la întâmplare pe internet.
Pentru mine, internetul – acest univers, care s-a adăugat nu de mult realităţii, începând prin a
o îmbogăţi aproape miraculos şi ameninţând tot mai precipitat să o înlocuiască şi chiar s-o
desfiinţeze – este, în primul rând, un înlocuitor al poştei, menit să simplifice, pe de o parte,
comunicarea (nu mai trebuie să iei plicuri, să pui timbre, să cauţi o cutie sau un oficiu poştal)
şi, pe de altă parte, să o complice (deoarece comoditatea soluţiei duce la o inflaţie adesea
sufocantă). În al doilea rând, internetul este pentru mine o formă de verificare, ţine locul
tuturor dicţionarelor (deşi nu se poate compara cu plăcerea de a deschide un Larousse) şi o
modalitate de asistenţă practică în hăţişul tuturor informaţiilor necesare pentru a te putea
mişca în viaţa cotidiană care, cu ajutorul simplificărilor tehnice, a devenit tot mai complicată.
Am simţit nevoia să fac aceste precizări pentru a se putea înţelege nuanţat întâmplarea
pe care mai vreau să o adaug.
O prietenă mi-a telefonat zilele trecute ca să-mi spună că, primind un mesaj tip („Do you
want to be my friend?“) semnat Ana Blandiana, a intrat în joc acceptând propunerea. Mare i-a
fost mirarea însă, atunci când a descoperit o persoană virtuală care purta numele meu, dar care
avea o cu totul altă înfăţişare în fotografia etalată şi cu totul alte coordonate (se născuse în anii
'90 la Focşani, trăia în Florida etc.). „Dumneata nu eşti Ana Blandiana, i-a scris revoltată
prietena mea. Eu o cunosc.“ Iar răspunsul a venit năucitor: „Dumneata îţi închipui că în lume
există o singură Ana Blandiana?“.
Tulburată, am deschis la rândul meu computerul şi, într-adevăr, am descoperit că pe
facebook (adică în lume?) existau mai mult de 50 de Ana Blandiana. Cu diverse înfăţişări, cu
date personale dintre cele mai diverse, locuind în cele mai neobişnuite colţuri ale pământului,
fiinţele virtuale care îmi foloseau numele nu dădeau vreun semn că ar şti cine sunt eu, ediţia
princeps (dacă nu cumva formula este prea demodată).
Două dintre ele postaseră şi câte o poezie a mea alături. Dar puteam eu susţine că mai
era a mea, din moment ce autoarea avea alături o poză în care nu eram eu şi date personale
care nu erau ale mele, iar textul nu avea nici o trimitere bibliografică? În plus – culme a
culmilor – printre nenumăratele Ana Blandiana, exista şi una care era eu însămi, adică avea o
fotografie a mea şi coordonatele mele aproximative luate de pe Wikipedia. Atunci mi s-a făcut
frică.
Cred că am deschis computerul cu gândul de a găsi o metodă să mă apăr. Dar
depresiunea m-a cuprins abia când, povestind unor tineri întâmplarea, au fost miraţi nu de ea,
ci de reacţia mea la ea. Era singurul lucru care li se părea nefiresc.
„Există o libertate totală, mi-au explicat. Fiecare poate să-şi ia orice nume doreşte, să
facă şi să spună orice îi trece prin cap. Iar faptul că atât de multe sau mulţi (nu aveţi de unde
să ştiţi că sunt numai femei, pentru că şi fotografiile pot fi la fel de fanteziste) ar trebui să vă
încânte şi să-l interpretaţi ca pe o dovadă de celebritate.“
... Şi deodată am înţeles că nu doar eu eram ameninţată, ci întreaga lume era în pericol,
şi nu numai pericolul de a-şi pierde identitatea clonată la nesfârşit, ci şi acela de a nu mai
putea descifra – în ceaţa tot mai deasă a confuziei universale – limita nu doar dintre real şi
virtual, ci şi pe cea dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre fiinţă şi umbra ei,
dintre dragoste şi ură, dintre frumos şi urât, dintre aievea şi vis.

133
 Am invidiat întotdeauna oamenii care au norocul (sau poate ştiinţa) de a fi lăsaţi în pace
de ceilalţi. Eu am fost de când mă ştiu ţinta interesului, curiozităţii, invidiei, admiraţiei,
răutăţii, dragostei, urii celor din jur, ceea ce a început prin a mă intimida şi a sfârşit prin a mă
obosi. Am simţit întotdeauna tot acest exces de atenţie ca pe o agresiune şi reacţia pe care mi-
a provocat-o – şi care a reprezentat, de altfel, şi partea bună a lucrurilor – a fost că
singurătatea nu m-a înspăimântat, ci a apărut în mod constant ca un vis, un vis cu atât mai
frumos, cu cât reuşeam mai greu să-l realizez.

134
 Viaţa cu înlocuitori

A fost un timp când o iarnă întreagă (cred că iarna '87-'88), seara, după ce mă dezbrăcam
de hainele groase de peste zi şi mă îmbrăcam cu cele la fel de groase de noapte, intram ca într-
un fel de bordei săpat în lânuri în patul încărcat cu plăpumi, dune, pături şi cergi şi, aducând
veioza cât mai aproape, ca să dea şi puţină căldură, adormeam citind ziua respectivă din
Almanahul Lafayette. Era un almanah din 1928 pe care îl aveam de cine ştie când şi de cine
ştie unde şi care avea pe fiecare pagină sugestia meniului de prânz şi de cină, cu descrierile
felului de preparare a mâncărurilor şi cu băuturile recomandate (de fapt, era o reclamă pentru
vinuri), cu precizarea nu numai a felului de vin care se potriveşte (alb sau roşu) şi a speciei
(Fetească sau Merlot), a podgoriei (Cotnari sau Dealul Mare), ci şi a anului de producţie,
pentru că, în funcţie de vreme, vinul unui an era mai acid sau altul mai sec sau mai dulce. Era
ciudat cum, în loc să mă umilească, lectura unor feluri de mâncare care nu mai puteau fi
realizate decât în vis, mă ajuta să şterg efectele zilei, ca şi cum aş fi trecut printr-o baie de
dezinfectant. Era fără îndoială un paradox, o răsturnare de situaţii realizată de infinita
capacitate a spiritului de a se apăra, manipulându-se singur, şi de a încerca astfel să se salveze.
Pentru că, în fond, ce putea fi mai umilitor decât această construcţie de iluzii? În cadrul vieţii
cu înlocuitori pe care am dus-o ani de zile, reţetele de mâncare în locul mâncării reprezentau o
plăcere cu înlocuitori împinsă la ultimele consecinţe ale subtilităţii şi ale absurdului. Mizeria
materială atinsese forme atât de acute încât deborda în planul intelectual, aşa cum fierea se
varsă uneori în sânge. În ultima instanţă, lectura Almanahului Lafayette a fost pentru mine o
experienţă existenţială.
Odată cu dispariţia alimentelor din magazine şi apariţia interminabilelor cozi cu sau fără
locomotivă (am mai spus-o: o coadă cu locomotivă era o coadă la care se dădea ceva, una fără
locomotivă era una la care oamenii stăteau pur şi simplu fără să fi început să se vândă nimic şi
chiar fără să bănuiască când şi ce se va vinde), intelectualii au fost cuprinşi de pasiunea
cărţilor de bucate, care se citeau pur şi simplu ca nişte cărţi de ficţiune. Au fost editate reţetele
lui Mihail Kogălniceanu şi cele, incredibil de sofisticate şi savante, ale lui Păstorel
Teodoreanu (îmi amintesc o reţetă de cozonac în care la un kilogram de făină intrau 100 de
gălbenuşuri), reţete care erau discutate, când ne întâlneam între prieteni, cum ar fi fost
discutate expoziţiile, spectacolele de teatru, cărţile. Se făceau calcule şi se făcea haz de câte
ore ar fi trebuit stat la coadă şi cât noroc ar fi trebuit să ai ca să procuri toate ingredientele
necesare unei simple reţete tradiţionale de friptură pe care strămoşii noştri o mâncau în urmă
cu mai bine de un secol sau în urmă numai cu cincizeci de ani. Era pentru prima oară când mă
gândeam la înaintaşi ca la nişte consumatori şi, încă, unii dintr-o altă specie decât noi. De
altfel, toţi aceşti literaţi, şi muzicieni, şi profesori, şi plasticieni, care discutau acum ore întregi
despre felul în care reuşiseră să procure o bucată de caş sau un kilogram de carne, ar fi fost, în
condiţii normale, absolut indiferenţi la ceea ce li s-ar fi părut nişte fleacuri fără importanţă şi
poate că şi-ar fi terminat prânzul fără măcar să remarce ce au mâncat, cu gândul la ceea ce
tocmai scriseseră sau urmau să scrie. Dacă mizeria n-ar fi fost atât de sinceră şi de fără soluţie,
ţi-ai fi putut imagina că a fost creată anume să deturneze gândurile oamenilor de la libertatea
creatoare a spiritului critic spre obsesia supravieţuirii fizice: să ai ce mânca, să nu fii ucis.
Iar această imaginaţie nu e deloc exclus să fie mai aproape de realitate decât de absurd.
Doar că acceptarea absurdului ca o formă arbitrară de structurare a realităţii este – oricât de
ciudat – mai suportabilă decât acceptarea ideii că absurdul poate fi construit intenţionat, în
scopuri precise şi urmărite cu tenacitate. Chiar dacă deturnarea intelectualilor – dar de ce
numai a lor? – dinspre revoltă şi indignare înspre obsesii legate de supravieţuire nu a fost
decât un efect secundar, programat, al organizării foamei şi frigului, efectele şi urmările
acestei manipulări s-au dovedit mult mai durabile decât cauzele ei.

135
 În ceea ce mă priveşte, reuşisem să mă apăr de frustrări (sau să le adâncesc până într-un
punct unde căpătau valenţe estetice) printr-un paseism în care intram ca într-o apă fierbinte
care mă vindeca de frigul şi oboseala zilei prezente. Citeam Almanahul Lafayette 1928 cu
plăcerea cu care am citit toată viaţa basme, lăsându-mă cuprinsă de aura lor, nefăcând
niciodată prostia de a le pune la îndoială, de a încerca să le demitizez, ci, dimpotrivă,
încercând să le mut minunile în realitatea amorfă din care mă salvam astfel. Mă sustrăgeam
manipulării manipulând eu însămi realitatea şi adormeam gândindu-mă că, la urma urmei, a
citi despre bucate şi băuturi savante ca să contracarezi cina săracă reprezintă un efort de
abstractizare mai susţinut decât a plăti mirosul fripturii cu clinchetul monezilor şi că, deci, de
la Nastratin Hogea până la mine distanţa dintre materie şi spirit a mai câştigat câţiva
milimetri.

136
 Nea Gheorghe

Decenii la rând Nea Gheorghe, vecinul nostru din Comana, fusese pentru noi – cu puţin
umor, desigur, dar nu fără un anumit patetism – chiar poporul român. „Ce-ar zice Nea
Gheorghe despre asta?“ ne întrebam în diverse ocazii politice şi încercam să imaginăm
răspunsul şi să tragem concluzii poporaniste. Nea Gheorghe fusese ţăran sărac, ne povestise
cum intrase cu încă trei fraţi, cu cele două pogoane ale părinţilor, în colectivă, cum aveau
masă joasă cu trei picioare în mijlocul căreia se punea strachina cu mâncare din care luau cu
toţii cu lingura. Îmi amintesc povestirile lui în amănunt pentru că le ascultam, ca ardeleni, nu
doar curioşi şi impresionaţi, ci şi cu o anumită senzaţie de exotism. De altfel, la rândul lui şi el
avea faţă de ardeleni acelaşi sentiment de uimire. Descriindu-ne odată viaţa lui în armată –
făcuse armata la trupele de Securitate – ne-a povestit, aproape ca pe un basm, episodul
încercuirii gospodăriei unui morar care urma să fie arestat. Nea Gheorghe nu-şi mai amintea
sau nu voia să-şi amintească de ce trebuia arestat morarul şi faptul în sine, acela al prinderii
unui om, nu i se părea impresionant sau demn de ţinut minte. Ceea ce îl impresionase era
gospodăria. Ne-a povestit amănunţit cu o mirare aproape copilărească, cum erau construite şi
curăţite grajdurile cu vaci şi cai, cum erau orânduite coteţele păsărilor, şi cocinile pentru porci
şi butoaiele cu vin în pivniţă, şi fântâna cu roată şi acoperiş şi, mai ales, moara, moara de apă
cum nu mai văzuse. Ne descria totul cu un amestec de uimire, admiraţie şi foarte puţină
invidie – o invidie care nu lua în considerare că stăpânul tuturor acestor lucruri urma să fie
distrus –, fermecat, ca în faţa unei opere existente în sine, nu atât de bogăţia morarului, cât de
ordinea şi organizarea ei, în care „toate mergeau ca ceasul şi n-aveau slugi, erau numai el cu
nevasta şi doi feciori“. Am scos cu greu de la el detalii despre soarta morarului şi-a familiei
lui, arestaţi cu toţii pentru că, se pare, găzduiseră fugari pe care trupele, din care făcea parte şi
Nea Gheorghe, îi urmăreau în munţi. Toate acestea nu păreau să-l privească, nici să-l
impresioneze, nu se obosea să le înţeleagă şi nu se simţea vinovat, pentru că nu depindeau de
el. Pentru el întâmplarea era memorabilă prin emoţia pe care i-o trezise descoperirea unei
civilizaţii pe care n-ar fi fost în stare să şi-o imagineze şi nu o bănuia, deşi conţinea elemente
ale propriei lui vieţi.
Mi-ar fi greu să explic de ce îl învestisem pe Nea Gheorghe cu atribute atât de
simbolice. Era ţăran, dar lucra, împreună cu Vasilica, soţia lui, la o fabrică de bomboane.
Plecau în fiecare dimineaţă cu trenul de 4.20 , ajungeau la Bucureşti la 5. De la Gara
Progresul până la fabrică mai aveau de făcut încă vreo trei sferturi de oră pe jos, pentru că nu-
şi cumpărau abonament şi la tramvai. Oricum ajungeau prea devreme: programul începea la 7,
mai aveau de aşteptat o oră. Se întorceau cu trenul de 15.30 la care alergau disperaţi şi-l
prindeau în fiecare zi în ultima clipă. Dacă-l pierdeau, trebuia să aştepte până la 19.30. Când
ajungeau acasă, înainte să mănânce se repezeau să dea de mâncare la găini şi la porc, să ude
straturile, să copilească roşiile. Îşi luau zile de concediu când trebuiau să culeagă cele câteva
rânduri de vie din curte sau să facă ţuica, sau să taie porcul. Erau ţărani, dar în acelaşi timp
erau mândri de locul lor de la fabrica de bombone şi chiar şi de fabrică, pentru că ne dăruiau
cu un fel de orgoliu câteva bomboane, punându-ne să le gustăm. Şi apoi ne priveau zâmbind
timid, aşteptând complimente. Condiţia lor hibridă se vedea şi în felul în care erau îmbrăcaţi:
părăsiseră de mult hainele ţesute în casă, cămăşile cu arnici, iile cu alesături, dar puteau fi
identificaţi oricând pe o stradă de oraş după baticurile şi culorile mohorâte ale stambelor de
rochii, după vestele de lână groasă împletită purtate pe sub sacouri. Erau navetişti, ceea ce
însemna că făceau zilnic legătura între două stări opuse, trecând din una într-alta şi încercând
să le păstreze neamestecate caracretisticile. Vreau să spun că voiau să rămână ţărani şi voiau
să devină muncitori în acelaşi timp, fără să reuşească şi nemaifiind de fapt, întru totul, nici
ţărani, nici muncitori, ci un amestec ciudat, o specie nouă aflată în plină transformare, încât
era greu să spui cum va fi peste un an sau peste un deceniu. Dar tocmai această stare de

137
trecere, a cărei materie primă erau, îi făcea tipici şi poate de aici se născuse şi ideea noastră
despre reprezentativitatea lor tulburătoare.
În orice caz, aveam cele mai bune relaţii, cheia casei noastre de paiantă, cu aplecător şi
pătul, stătea la ei când lipseam; de Moşi ne aduceau străchini noi de orez cu lapte împreună cu
o lingură de lemn şi o cană de pământ cu apă neîncepută, o floare şi o lumânare aprinsă pentru
sufletele morţilor; ne învăţau cum, dacă punem o nucă în pământ, trebuie să ne grăbim să
punem în jurul ei un cerc mare de sârmă, pentru că, dacă nu, cel ce-a pus nuca moare când
tulpina nucului ajunge de grosimea gâtului lui.
Nu ştiu dacă înainte de revoluţie Nea Gheorghe şi Vasilica se uitau la televizor, presupun
că, mai degrabă, nu, în orice caz nu în ultimii ani când erau numai două ore populate cu două
personaje. După revoluţie însă, luni întregi, de-a lungul unor zile şi nopţi nesfârşite, privitul la
televizor devenise principala ocupaţie a familiei. Nu-mi dau seama ce se întâmplase cu fabrica
lor, în cele din urmă a dat, bineînţeles, faliment, dar probabil nu din primele zile ale libertăţii,
oricum Nea Gheorghe nu mai mergea la serviciu, poate se pensionase, poate îşi luase
concediu, stătea toată ziua în faţa imaginilor aproximative ajunse la el printr-o antenă
improvizată, smulgându-se cu greu să dea mâncare la animale şi întorcându-se în grabă înapoi
la post, unde rămânea până spre dimineaţă picotind în faţa ecranului, iar a doua zi umbla năuc
de nesomn, speriat că, în lipsa lui, s-ar putea întâmpla ceva esenţial.
Ajungeam rar la Comana în acele zile bucureştene febrile, dar când ajungeam îmi plăcea
să-l ascult povestind ce-a văzut la televizor. Niciodată Nea Gheorghe nu a fost în mai mare
măsură poporul român decât în acele luni de totală dependenţă de o realitate virtuală, în care
intrase ca sub puterea unei magii. Îmi povestea ceea ce vedea pe micul ecran cu nesfârşite
amănunte şi o participare de-a dreptul pasională. Nu prea reţinea numele personajelor, dar
avea parti pris-uri, unele îi erau indiferente, altele îi câştigau adeziunea şi simpatia, iar pe
altele pur şi simplu le ura. În mod curios, cel mai tare îl antipatiza pe Andrei Pleşu. Mi-a
trebuit mult timp să descopăr despre cine era vorba, deşi mi-l descria minuţios, pentru că pur
şi simplu nu-mi trecea prin minte că Nea Gheorghe ar putea să-l antipatizeze pe ministrul
Culturii cu care nu avea nici o legătură şi care, de altfel, nu apărea frecvent la televizor. Când,
în sfârşit, am descoperit depre cine era vorba, mi-a trebuit şi mai mult timp să înţeleg
motivele. Ele erau într-adevăr greu de bănuit. Pentru că, pe de o parte, avea umor şi un
aproape continuu zâmbet ironic, iar pe de altă parte, folosea multe cuvinte pe care Nea
Gheorghe nu le înţelegea, Andrei Pleşu îi apărea străin şi batjocoritor, mai precis i se părea că-
şi bate joc chiar de el, de Nea Gheorghe. Inteligenţa şi umorul, pe care le sesiza fără să le
prindă sensul, îl umileau, ca şi cum ar fi fost intenţionat ermetice ca să-i dovedească lui că nu-
i în stare să le înţeleagă. Celelalte discursuri, majoritatea în limbaj de lemn, îi sunau cunoscute
şi i se părea că le înţelege, chiar dacă nu le urmărea, în timp ce acest limbaj nemaiauzit, însoţit
de zâmbetul ascuns, îi crea complexe de inferioritate şi îl percepea aproape ca pe o insultă
personală. De plăcut, îi plăceau mai ales D-l Iliescu şi D-l Roman, apoi după un timp D-l
Roman a dispărut din citările admirative şi a rămas numai D-l Iliescu.
N-am încercat niciodată să-l conving de ceva şi am evitat să comentez, am preferat să
ascult. Era răspunsul la zi la întrebarea pe care ne-o puneam de decenii „ce-ar zice Nea
Gheorghe despre asta?“. Iar el nu ne întreba niciodată nimic, ceea ce, pentru că ne convenea,
nu ni s-a părut ciudat la început.
Abia în timpul Pieţei Universităţii lucrurile au început să capete contur. Nea Gheorghe –
care, în mod evident, ştia că făceam parte dintre cei care vorbiseră din balcon – ne povestea
cum acolo în piaţă dansează femei goale, le-a arătat la televizunea bulgară. „Le-ai văzut
dumneata?“ l-am întrebat. „Nu, că noi am scos antena de la bulgari, dar am auzit de la alţii.“
Părea să creadă într-adevăr. Iar mie nu-mi venea să cred că-mi spune anume ca să mă
jignească. După ce a repetat-o a doua şi a treia oară, n-am mai putut însă să mă fac că nu aud.
„Nea Gheorghe, i-am spus cu tristeţe, mă cunoşti de atâţia ani, ştii cum trăiesc şi cum sunt,

138
cum poţi să îţi închipui că eu dansez goală în piaţă?“ „Vai de mine, Doamna Anişoara, da' eu
n-am spus că 'mneatale dansai goală acolo“, a protestat el moale, privind în altă parte, în timp
ce Vasilica mă privea cu atenţie, o privire a ei pe care o ştiam de mult şi care întotdeauna mă
făcea să mă simt ca o gâză studiată la microscop cu atenţie, o privire atât de intensă, încât
devenea neliniştitoare, ascunzând curiozitate, dar şi puţină aversiune, şi chiar un dram de
cruzime. Chiar şi în cele mai prieteneşti momente, atunci când îi povesteam cum fac eu
zacusca sau atunci când îi descriam avantajele şcolii la care voiam să-i conving să-şi dea
copilul, Vasilica mă privea la fel ca şi cum ar fi vrut să descopere ce interes aveam sau ce
urmăream vorbindu-i. Acum poate voia să afle ce urmăream ascultându-i sau poate se întreba
dacă dansasem goală sau nu acolo în piaţă. Sau poate voia numai să vadă ce reacţie îmi
trezeşte zvonul pe care mi-l transmiteau. Ce rost ar fi avut să-i întreb cine le băgase în cap
asemenea aberaţii? Numele nu avea nici o importanţă, iar ce reprezenta ştiam şi singură,
infinit mai interesant ar fi fost să înţeleg cum de ajunseseră să creadă? Ce savantă tehnică de
manipulare reuşise să şteargă propriile lor impresii şi urmele tradiţionale ale bunului simţ?
Pentru că grav era nu faptul că Nea Gheorghe îi căzuse victimă. Grav era faptul că, cel puţin
pentru noi, Nea Gheorghe era poporul român.
Apoi, încet, încet, televizorul a început să-şi piardă din importanţă, iar după mineriadă,
vecinul nostru a renunţat la comentariile politice într-un fel care putea părea spăşit, aproape
autocritic. Apoi, fabrica de bomboane a dat faliment şi Nea Gheorghe a început să spună de
câte ori avea prlejul că tot era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Ceea ce nu-l împiedica să
continue să-l iubească pe D-l Iliescu. Şi-o spunea de câte ori avea prilejul, cu o convingere de
neclintit. Chiar dacă nu se sfia să adauge că tot era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. În
general nu-l contraziceam, îl ascultam încercând să descopăr mecanismele prin care îi fusese
implantat în creier şi inimă acest sentiment fix, de adeziune necondiţionată. Şi aşteptam să
ajungem la cealaltă parte a discuţiei în care înşira pe rând cât de rău merg lucrurile, cât de
neruşinat se fură, cât de mult cresc preţurile. În cele din urmă totul încheindu-se cu concluzia
„Tot era mai bine pe vremea...“. Mă fascina faptul că, aşa cum nu simţea nici o contradicţie
între adularea preşedintelui şi exemplele concrete de rău generat de conducerea lui, nu simţea
nici o contradicţie nici între această adulare şi nostalgia vremurilor pe care el le schimbase.
Stăteam într-o zi în curte la noi la masa de sub gutui. Îl invitasem pe Nea Gheorghe să
ne încerce ţuica proaspăt întoarsă de la cazan. Era o după-amiază de septembrie dulce ca
mierea, cu verdele coborât înspre galben şi o senzaţie de pace care parcă rotunjea unghiurile
lucrurilor. Nea Gheorghe îşi debita repertoriul obişnuit şi Romi îl întrerupea din când în când
cu umor, să ciocnească. Eu ascultam pe jumătate, cu ochii pierduţi în dungile de soare care
pătrundeau printre frunze şi nu cred că lipsa lui de logică mă enerva sau mă amuza mai mult
decât de obicei. Mai curând, cred că – tocmai pentru că mă simţeam bine – mi-a venit ideea
să-i răspund, curioasă şi amuzată, ca într-un pariu:
– Nea Gheorghe, i-am spus zâmbind şi cu un glas jucăuş. Nu se poate să-i iubeşti pe
amândoi, trebuie să te hotărăşti: Ion Iliescu l-a omorât pe Nicolae Ceauşescu.
A urmat o tăcere lungă, în care Romi m-a privit cu reproş şi eu însămi m-am speriat. N-
aş fi vrut ca Nea Gheorghe să se supere pe mine. Oricât de exagerat, simbolul cu care îl
învestisem rămânea valabil. Dar nu exista, oare, şi posibilitatea ca logica să fi învins şi Nea
Gheorghe să nu mai răspundă pentru că fusese convins de argument?
Dar, nu. Nea Gheorghe nu se supărase şi nici nu fusese învins de logică. Nea Gheorghe
– după o tăcere, despre care abia după aceea ne-am dat seama că era meditativă – a oftat din
rărunchi şi a spus din toată inima:
– Bietul domnul Iliescu! Dacă l-a obligat Coposu!
O clipă am rămas consternaţi, apoi am avut grijă să nu ni se întâlnească ochii pentru ca
nu cumva să izbucnim în râs. Absurdul nu mai era neliniştior, era pur şi simplu comic. Abia
după ce am rămas singuri şi am putut da drumul hohotelor, comentând maniheismul lui Nea

139
Gheorghe care reuşise să despartă cu totul binele de rău, atribuind întruchipării răului, lui
Corneliu Coposu, răul pe care îl conţinea, nepotrivit, întruchiparea binelui, Ion Iliescu. Deşi
puţin siluită, logica se dovedea ingenioasă, chiar dacă aberantă. A venit însă un moment în
care râsul nostru mi s-a părut mai suficient decât deducţia lui Nea Greorghe. Oricât de absurd
formal, de fapt vecinul nostru intuise că între Ceauşescu şi Iliescu exista o înrudire de
substrat, în timp ce Coposu aparţinea altei lumi, opuse. Nevoia de a se adapta la această lume
a lui Coposu – care era, paradoxal, şi a viitorului – îl obligase pe Iliescu să-l ucidă pe
Ceauşescu. Nici revoluţia, nici execuţia nu reuşeau să rupă solidaritatea istorică dintre cei doi
activişti de partid, dintre care unul era victima celuilalt, după cum nu reuşea să micşoreze
distanţa care îi despărţea pe amândoi de fostul deţinut politic. Desigur, nu Coposu îl obligase
pe Iliescu să-l execute pe înaintaşul său, ci setea de putere, care nu se putea realiza decât prin
aşezarea pe linia de forţă a istoriei, iar această linie de forţă era cea a lui Coposu. Asta nu-l
împiedica pe cel ce optase pentru omorul ritual, ca pentru o jertfă pe pragul de intrare în noua
lume, să se simtă în continuare solidar cu cel jertfit şi nici să-l urască în continuare pe
adevăratul reprezentant al lumii în care intrase prin efracţie.
Supoziţia lui Nea Gheorghe era mult mai profundă decât părea.

140
 Străina din oglindă

Pentru că la Comana se întrerupsese curentul seara şi ne-am chinuit cel puţin o oră să
găsim soluţia de lumină pentru scris (de citit nici nu putea fi vorba), Romi avusese ideea să
aşezăm oglinzi în spatele lumânărilor pentru a le amplifica. Adusesem sus şi uitasem lângă
birou (ce cuvânt pretenţios pentru masa de lemn abia geluit, cu tăblia învelită într-o stofă
albastră) o oglindă rotundă, mobilă, convexă pe o parte, concavă pe cealaltă. Astăzi,
ridicându-mă de la scris, oglinda m-a reflectat din întâmplare în trecere şi am văzut fără să
recunosc, gata să întreb despre cine e vorba, un chip străin, bătrân, sever, nu doar altfel decât
cel pe care îl văd eu în oglindă când mă privesc, ci pur şi simplu altul. Am sperat o clipă că
era vorba de lentila concavă, măritoare, deformatoare. Dar nu, dimpotrivă, era cea care
micşora, eludând defectele. M-am reaşezat pe scaun, prea mirată încă pentru a mă speria.
Aproape refuzând să cred. De altfel, nu era pentru prima oară când descopeream că bătrâneţea
este o formă de uimire. Doar că uimirea era până acum legată de descoperiri mai mult sau mai
puţin teoretice: cifrele vârstei, de exemplu, ca nişte animale aparţinând unei specii
necunoscute, atât de uimitoare încât nu ajung să fie dramatice, sunt doar urâte, comice chiar.
De altfel nu le-am ascuns niciodată ca alte femei, nu numai pentru că n-aş fi putut s-o fac din
cauza prezenţei în dicţionare, ci şi pentru că nu mă deranja, mi se părea mai degrabă amuzant
felul în care, când eu îmi spuneam vârsta, ceilalţi izbucneau în râs, sau în proteste, sau în
mirări. De data asta nu era vorba decât de mine însămi. Eram singură şi văzusem. Nu era cine
să mă contrazică şi eu nu mai puteam să contrazic. Puteam cel mult să mă îndoiesc că
văzusem bine. De unde stăteam apa oglinzii nu mai reflecta nimic şi totul era ca şi cum de
dincolo de ea cineva străin s-ar fi uitat la mine şi apoi s-ar fi retras. Nimic n-ar fi fost mai
simplu decât să verific ridicându-mă din nou, dar nu aveam curaj şi apoi, aproape sigur, de
data aceasta aş fi arătat aşa cum mă ştiam zilnic din oglindă, pentru că ştiam că mă vede şi că
mă văd. Pe de altă parte, Romi îmi spusese o dată că atunci când scriu nu mai semăn cu mine,
am o figură severă şi străină, mult mai adultă, spusese el, ca să nu mă simt jignită, deci pur şi
simplu poate că văzusem în oglindă pe scriitorul din mine pe care nu-l cunoşteam.
Toate aceste explicaţii şi divagaţii, oricât de logice şi chiar dacă ar fi fost adevărate, nu
reuşeau să-mi risipească mirarea deschisă ca o rană care simţeam că nu se va mai închide
niciodată. Pentru că orice mi s-ar fi întâmplat de acum încolo nu aveam cum să uit figura pe
care o văzusem în oglindă, care nu semăna cu mine şi a cărei existenţă mă asvârlise în uimire
ca într-un tărâm din care nu mă voi mai putea întoarce. Ce ciudat, m-am gândit, asemenea
copilăriei, bătrâneţea creşte din uimire ca dintr-un sâmbure. Venim pe lume şi, an după an,
înaintăm prin ea uimiţi, nevenindu-ne parcă să credem că ni s-a dat, pentru ca apoi, la celălalt
capăt, să reacţionăm perfect simetric, nevenindu-ne să credem că ni se ia. De fapt chiar
necrezânnd, până în ultima clipă sau poate chiar, cine ştie, dincolo de ea. Pentru că ni se pare
că înţelegem totul, acceptăm totul, dar nu şi faptul că este vorba despre noi înşine. Nu mă mir
când îmi văd colegele bunici, mi se pare firesc că în pozele de la întâlniri arăt ca şi când le-aş
fi fiică, miracolul de a nu îmbătrâni nu mă uimeşte. Ceea ce mă uluieşte este faptul că legile
generale ale firii mi se pot aplica şi mie.

141
 Fragmente

Urmăresc fascinată felul în care pisicul nostru îşi este suficient sieşi pe parcursul unor
ore şi zile întregi. Faptul că animalele nu cunosc angoasele singurătăţii poate fi interpretat ca
un argument al originii divine a acestui flagel uman? La urma urmei, de ce nu s-ar simţi
Dumnezeu singur, din moment ce el este chiar Singurul?

Un tip de situaţie conţinând semnificaţii contradictorii, care nu reuşesc să se anuleze

între ele: cazul dizidenţilor politici închişi în azile psihiatrice, nebunia lor fiind că se purtau ca
nişte oameni liberi. Dar asta era într-adevăr nebunie într-o lume în care cei normali nu-şi
permiteau libertatea. Şi, în fapt, ei nici nu erau normali, nu respectau norma.

Un mare om politic este cineva care a reuşit să transforme în calităţi toate defectele din
care e format un om politic obişnuit.

Încrederea în dreptatea zeilor era atât de mare la greci încât un corăbier (sec. V î.Hr.),
acuzat de a fi ucigaş, invocă în faţa tribunalului în sprijinul nevinovăţiei sale faptul că nu i s-a
scufundat corabia. Citind, mi-am adus aminte o întâmplare, care făcuse furori în anii '80. Se
povestea cu haz cum un avocat a cerut achitarea unei ţărănci, prinsă în timp ce fura porumb de
pe tarlaua colectivei, aducând ca probă a apărării ziarul local care anunţase încheierea
recoltării porumbului cu o săptămână înainte de data furtului.

Democraţia este un lucru minunat atâta vreme cât nu devine o formă de linguşire a celor
care votează.

Senzaţia producătoare de spaimă că timpul se chirceşte, păstrându-şi atributele, aşa cum

sunt micşorate capetele de indieni din Peru, şi că nu mai reuşesc să mă concentrez suficient
pentru a-l utiliza într-adevăr, că devine atât de mic încât îmi scapă printre degete.

Mă jenez să spun în libertate lucruri pe care pe vremuri riscam pentru a le spune.

Nu există lucru sau fiinţă care să nu poată fi strivită sub greutatea ridiculizării. Şi nu
există ceva mai jalnic şi mai demn de milă decât o inteligenţă în stare să ridiculizeze totul.

Nu-mi vine să spun noi, românii sau noi, femeile sau noi, poeţii, deşi sunt şi româncă, şi
femeie, şi poet. Dar sunt în felul meu, pluralul mă jenează, îl simt inexact, nu numai
vulgarizator, ci şi manipulator.

Când încerc să reconstruiesc memoria colectivă, nu mă gândesc nici la relaţia uitare-

iertare, nici la cea neuitare-răzbunare. Pentru mine nu este nici un fel de a încerca să absolv,
nici unul de a încerca să pedepsesc. Singurul conţinut al memoriei care mă interesează este
aflarea adevărului. Singurul lucru pe care nu pot să-l admit este că el ar putea rămâne
necunoscut, ascuns. Şi asta nu numai pentru că astfel am fi privaţi de o bună parte a
instrumentelor de înţelegere a devenirii noastre, ci şi pentru că ar fi dovada că tot ce a fost a
fost în zadar, că tot ce s-a întâmplat, nu numai toată suferinţa, ci şi complicata funcţionare a
răului, împins până la cote satanice, ar rămâne de neînţeles, fără sens, deci fără rost. Faptul că
poţi să uiţi fără să ierţi, sau că poţi să ierţi fără să uiţi, are mai puţină importanţă decât
înţelegerea cauzelor şi resorturilor care au făcut nebunia posibilă, decât demontarea acesteia,
aşezându-i în lumină toate rotiţele, descoperind-o astfel şi, mai ales, scoţând-o din uz.

142
 Ca şi copilăria, bătrâneţea creşte din uimire, este chiar ea o formă de uimire.

În măsura în care evanghelie înseamnă veste bună, ne-am putea dori să scriem altceva?
În ceea ce spun nu există nici o blasfemie, există doar dorinţa de a găsi o soluţie, cât de
neînsemnată, aducătoare de bucurie, pe care să o pot spune şi altora. Sau, dacă asta e
imposibil, atunci, cel puţin, felul în care o fac (chiar şi atunci când nu fac decât să-mi transmit
şi altora durerea) să răspândească lumină, deci bucurie. Un fel de a înţelege (şi de a-i face şi
pe alţii să înţeleagă) că fericirea nu înseamnă neapărat lipsa suferinţei, ci doar o vibraţie
capabilă să intre într-o misterioasă rezonanţă cu alte înfiorări, născute din tulburări (sau
linişti) cu totul şi cu totul diferite. Nu e un fel de a schimba sensul lucrurilor şi nici de a
manipula.

De câte ori am fost întrebată – şi am fost întrebată de multe ori – ce aş vrea să schimb,
dacă aş putea, în viaţa mea trecută, am răspuns că aş vrea să fi debutat cu al doilea volum.

Apărut după patru ani de interdicţie declanşată de debutul cu două poezii în

revista Tribuna în ultima clasă de liceu, primul volum ocupă în biografia umilinţelor mele
unul dintre primele locuri. În pofida succesului repurtat, el este pentru mine simbolul
neputinţei în faţa sistemului şi a capacităţii acestuia de a manipula.

Există un tribunal al istoriei, dar este vorba de un tribunal care nu se opreşte niciodată
din deliberare şi care îşi reia cercetările mereu în funcţie de culorile epocii în care deliberează.
Faptul că acum apar în Franţa cărţi despre revoltele din Vendée – provincia care s-a împotrivit
revoluţiei franceze – şi despre represiunea sângeroasă care le-a urmat nu e fără legătură cu
sfârşitul comunismului şi cu descoperirea crimelor celeilalte revoluţii, din Rusia. (De altfel,
Soljeniţîn a fost cel care a adus un emoţionant omagiu victimelor din Vendée.) Dar dincolo de
coloratura emoţională a verdictelor, absolut sigur este că nimic nu rămâne pentru totdeauna
ascuns. Oricât de secret, oricât de târziu, adevărul sfârşeşte prin a fi dezvăluit şi în funcţie de
el se judecă procesul.

După '89, schimbarea radicală a fost determinată, pe de o parte, de apariţia bruscă a

libertăţii, care dintr-un ideal de neatins a devenit o realitate atât de şocantă, încât adesea greu
de suportat; iar, pe de altă parte, de trecerea bruscă de la condamnarea proprietăţii la
supremaţia ei absolută. Ipocritul ideal egalitar al comunismului a fost înlocuit de
transformarea consumului (şi a banului care îl face posibil) într-un jalnic ideal, care poate fi
realizat prin orice mijloace, cu atât mai mult cu cât proaspetei libertăţi nu i-a mai pus nimeni
hotare morale. Lipsa de măsură şi lipsa de scrupule au înlocuit lipsa de libertate şi lipsa de
curaj, rezultatul fiind la fel de periculos şi de fără speranţă.

Cu 20 de ani în urmă, când am început, în oficiosul guvernului Văcăroiu („Vocea

României“) se scria sub titlul „Sacrilegiul de la Sighet“ că vindem suferinţa românilor
Consliului Europei (era în 1993, iar România nu era încă, din cauza mineriadelor, membră
nici măcar a Consiliului Europei). Acum, pe măsură ce Memorialul devine operă de calibru
internaţional, el a ajuns punct de referinţă şi pentru clasa politică din România, în sensul că o
vizită la Sighet poate deveni, în anumite condiţii, un certificat de bună purtare. Două
manipulări de sens opus, politicieni cu aceleaşi interese.

Suntem, într-adevăr, un popor frivol? Există menumărate argumente gata să sprijine o

afirmaţie atât de frivolă ea însăşi. Şi, totuşi, cum se împacă frivolitatea cu răbdarea şi
capacitatea de a îndura, ba chiar cu înclinarea spre dăruire până la jertfa care apare în istoria

143
noastră în anumite momente de răscruce, cum a fost tragedia şi apoteoza primului război
mondial? Cum se împacă frivolitatea cu moartea şi – dacă se împacă – cum se explică un atât
de indigest amestec? Dar poate că nu e vorba de un amestec, ci pur şi simplu – asemenea unui
gheizer care reuşeşte să străpungă de dedesubtul unei mlaştini – din când în când ajunge la
suprafaţa istoriei, din adâncuri, câte un ecou recuperator al fondului nostru prelatin.

Românii îşi transformă complexele de inferioritate în complexe de superioritate,

exprimate printr-o băşcălie care dizolvă cu aversiune tot ceea ce nu înţelege.

Comparaţia curentă a epocii actuale cu epoca dispariţiei imperiului roman: dacă am

accepta că imperiul roman a dispărut sub asaltul creştinismului, locul creştinismului ar fi
deţinut azi de Carta Drepturilor Omului.

Faptul de a aparţine unui popor relativ mic şi cu o istorie aproape tragică – dar, la urma
urmei, ce istorie nu este tragică? – nu este o nenorocire în sine. Nenorocirea începe odată cu
fatalitatea care face din acest fapt o obsesie. Dacă aş putea fi român fără să mă gândesc că
sunt român şi fără să mă întreb ce înseamnă asta...

Am fost lipsită de apărarea unui turn de fildeş ca un melc care a refuzat să-şi
construiască o cochilie, lăsându-se astfel, cu bună ştiinţă, pradă nu numai pericolelor, ci şi
privirilor, încă mai greu de suportat.

Decenii la rând perspectiva mea asupra ierarhiilor sociale a fost atât de marcată de legile
contraselecţiei valorice care le guverna, încât, dacă mi se întâmpla să cunosc pe cineva care-
mi făcea o bună impresie, dar apoi aflam că face parte din structurile de putere, mi se părea
mai logic să accept că m-am înşelat eu, că impresia mea a fost superficială, decât să pun sub
semnul îndoielii axioma potrivit căreia scara socială era invers proporţională cu scara
valorilor.

Spaima de pierderea tipului goleşte timpul într-un mod dramatic de orice conţinut. De
teamă că va trece, nu reuşesc să fac altceva decât să încerc să-l folosesc cât mai complet. Iar
emoţia, graba şi zgârcenia că în tot acest timp el se risipeşte nefolosit în întregime fac să-mi
tremure mâinile, incapabile să-l reţină şi să-l împiedice să mi se scurgă printre degete.

După ce o viaţă întreagă am dispreţuit oportunismele, mi-e greu să respect deodată

oportunităţile.

Îmi aduc, oare, aminte care a fost momentul când am acceptat că voi îmbătrâni cândva?
Aşa, cu verbul pus la viitor, o îmbătrânire teoretică, virtuală, pentru că la trecut nu am ajuns să
înţeleg verbul nici acum.

Sentimentul, convingerea chiar, că tot ce îndur este preţul corect plătit pentru ceea ce
primisem în plus faţă de ceilalţi m-a făcut să îmi accept destinul şi să nu mă revolt împotriva
nedreptăţilor evidente. Evidente, e adevărat, dar acoperind în adânc şi plătind pentru o
nedreptate şi mai mare, aceea prin care ursitoarele îmi dăruiseră la naştere daruri pe care le
sustrăseseră probabil altora.

Politic vorbind, singura constantă a vieţii noastre a fost provizoratul. Înainte trăiam între
două răsuciri de şurub, acum trăim între două campanii electorale. Faptul că acum lucrurile au

144
aerul că depind într-o oarecare măsură de noi nu le face mai suportabile. Aş zice chiar
dimpotrivă.

Scenă de prin 1980, cu primarul comănean urlând la profesoarele scoase cu şcoala la

cules usturoi: nişte fete tinere, absolvente de facultate cu note mari probabil, din moment ce
fuseseră repartizate în apropierea Bucureştiului. Moment aproape demonstrativ al distrugerii
prestigiului noţiunii de profesor, de intelectual. Locuitorii satului treceau pe lângă scenă
privind curioşi, cu plăcerea asistării la rău, mai degrabă solidari cu primarul, cu aerul că „bine
le face, să afle şi ele ce e munca“.

Acelaşi primar a primit ordinul aberant să cureţe bălăriile de pe dealul abrupt,înclinat la

45 grade pe marginea căii ferate, pe care avea să treacă a doua zi trenul cu Kim Ir Sen.
Negăsind un tractorist dispus să se sacrifice, primarul disperat a arat el însuşi cu eroism tot
dealul, pe lângă care trenul întârziat a trecut pe la 3 noaptea, în timp ce liderul, pentru care
pregătise peisajul, dormea buştean.

Mi-a fost întotdeauna frică de lucrurile care te angajează pentru toată viaţa. Poate pentru
că mă ştiam angajată definitiv în scris, percepeam orice angajament ca pe un gest împotriva
firii, împotriva destinului acceptat.

Orice operă e o cursă. În momentul în care o începi, accepţi că îi vei deveni prizonier, o
zideşti în jurul tău. Mama care naşte acceptă că toată viaţa va fi responsabilă, deci prizonieră,
vieţii pe care a adus-o pe lume. Există probabil o legătură între faptul că nu am făcut copii şi
nu am acceptat funcţii. După cum realizarea Memorialului a fost în viaţa mea cea mai
dramatică formă de pierdere a libertăţii.

Toată viaţa nu mi-am dorit decât să fiu singură. Nu ştiu un alt lucru pe care să fi încerat
să-l construiesc cu mai multe eforturi şi cu mai slabe rezultate. Ştiu că ceea ce spun poate fi
considerat o sfidare, dar de foarte devreme am descoperit diferenţa dintre a reuşi să fii singur
şi a fi lăsat singur. Pentru că nu eram lăsată singură, luptam să rămân singură. Înţeleg perfect
observaţia lui Dostoievski care considera în „Cartea Morţilor“ imposibilitatea de a fi singur o
clipă, pe parcursul unor ani şi decenii, drept cea mai geru de suportat dintre torturile
deportării. Pentru că singurătatea este condiţia meditaţiei şi a gândirii şi prin asta poate deveni
o armă şi un pericol pentru cei care încearcă să te stăpânească, gândind în locul tău. Această
singurătate voluntară şi creatoare este esenţialmente deosebită de însingurarea din sânul
mulţimilor moderne, care este alienare, înstrăinare nu numai de ceilalţi, ci şi de tine însuţi.

Ascultă-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi este, desigur, mai puţin decât îndemnul
cristianic „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Dar nu cumva e şi mai greu de
îndeplinit? Sau, dimpotrivă, a te asculta pe tine însuţi este datoria cea mai dificilă şi cel mai
rar îndeplinită.

Tot ce pot să sper este că printre cei ce mă citesc se va găsi un adolescent care să aibă
disponibilitatea adolescentei care am fost. Dacă da, nimic nu a fost în zadar. Şi nimic nu e
pierdut.

Societatea de consum este o societate unde sunt de toate, cu excepţia timpului în care să
te poţi bucura de ele.

145
 Lumi şi epoci în care bătrânii sunt trataţi cu respect numai pentru că sunt bătrâni şi
altele, în care bătrânii sunt dispreţuiţi numai pentru că sunt bătrâni.

Nu-mi plac antologiile. Nu reuşesc niciodată să rezume, în schimb minimalizează prin

aglomeraţie. Un poet trebuie citit singur, aşa cum o femeie frumoasă trebuie privită decupată
din context.

Există oameni care n-au făcut dintr-un motiv sau altul compromisuri şi care,
îmbătrânind, nu cunosc suferinţă mai mare decât regretul de a nu se fi vândut la timp. Ceea
ce-i face uneori să se vândă cu un fel de disperare că n-o să o mai poată face, prinzând la
întâmplare un ultim vagon. Nu există destrăbălate mai perverse decât domnişoarele bătrâne
care regretă că nu au devenit cocote şi care, cu ultimele forţe, se aruncă la masa bucatelor
înfulecând fără ruşine tot ce se nimereşte.

O prietenă a mamei, de fapt soţia unui prieten al tatei, ciudată, a fost un personaj al
copilăriei mele prin două lucruri (singurele, pe care le ţin minte despre ea) care aveau să
devină semnificante: 1) faptul că îşi trimitea flori singură ca să-l facă gelos pe soţul pe care
era geloasă şi 2) faptul că i-a spus mamei odată că are nişte nasturi foarte frumoşi, deci trebuie
să-şi facă o rochie la ei.

Toată viaţa am fost obligată să mă scuz nu pentru defecte, ci pentru calităţi. De altfel,
acestea din urmă şi nu celelalte mi se reproşau. Mi-a fost întotdeauna jenă să-mi etalez
darurile şi am avut întotdeauna vinovăţia noroacelor. Am făcut efortul de a le travesti ironic,
de a le parodia glumeţ. De fapt, era aproape o formă de laşitate preventivă, profilactică, ca şi
cum aş fi ştiut din prima clipă că ele sunt cele care nu mi se vor ierta, că trebuie să fiu atentă
să nu mă deosebesc prea şocant de cei din jurul meu. Şi într-adevăr, am fost judecată aspru şi
pedepsită pentru excesul de cuminţenie (ar trebui să spun virtute?), deşi cea mai mare parte
reuşisem s-o ascund.

Nu am despre copilărie senzaţia (sau ideea) de paradis pierdut. Paradisul copilăriei mele
au fost doar lecturile, pe care nu le-am pierdut niciodată.

Ciudăţenia face ca tocmai când am ajuns şi noi la libertatea de expresie atât de

europeană, să descoperim o Europă obosită de propria ei libertate şi dominată de strania
noţiune de political correctness, o noţiune absolut similară cenzurii interioare, pe care am
cunoscut-o atât de bine şi de care m-am apărat cu atâta înverşunare.

Speranţa mea este, paradoxal, pe măsura lipsei mele de iluzii.

Mai rău decât a urî tinerii este doar a linguşi tinerii.

Doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea

crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvârşeşte.

Nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, ci de capacitatea mea de a intra în

legătură cu el. Ceea ce însă este, dar mai dramatic, aproape acelaşi lucru.

Unul dintre lucrurile pe care mi-a fost întotdeauna greu să mi le explic (chiar şi mie
însămi) a fost absurdul sentiment de mirare pe care îl am în faţa îndrăgostiţilor, ca şi cum m-

146
aş mira că li se întâmplă şi lor, nu numai mie. Un sentiment exact opus celui încercat în faţa
nenorocirilor care mi s-au întâmplat; ca şi cum ar fi fost firesc să li se întâmple numai altora.

Poate că drama persoanei publice care am fost este aceea de a fi cu egală intensitate
radicală şi democrată: ideile în stare pură aveau tendinţa să viseze aerul rarefiat al irealităţii,
în timp ce egalitatea şi toleranţa pe care le presupune democraţia – mai ales sub strălucirea
suspectă a balcanismului – impuneau obligaţia cedărilor succesive.

Senzaţia că fiecare vârstă este o lume aparte, că membrii unei generaţii sunt ca nişte
animale de o anumită specie, în comparaţie cu membrii unei alte generaţii, care reprezintă o
altă specie. E destul să te uiţi la un grup de adolescenţi în care intră din întâmplare o persoană
adultă. Aproape indiferent de cine este această persoană, grupul va reacţiona unitar, ca nişte
mici animale care se strâng unele în altele înainte de a se hotărî dacă să atace sau să se
supună.

Asemenea magnetului care, mişcat pe deasupra unei pilituri de fier, obligă particulele să
se ordoneze potrivit liniilor de forţă ale câmpului pe care îl creează, pana mişcată pe deasupra
infernului obligă durerile să se încarce de sens şi ajută omul (scriitorul) să devină ceea ce este,
adică mult mai mult decât îşi imaginase că poate fi.

Ascultarea, ca virtute creştină, a dispărut demult din societate, din lume (poate că mai
există în mănăstiri, în rezervaţii), dar – ceea ce e mai grav – ascultarea a dispărut în toate
sensurile ei semantice. Nu numai că nimeni nu se mai supune nimănui (nu este ascultătoare),
dar nici nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Toată lumea (ca şi istoria contemporană) nu este
decât o colecţie de discursuri simultane şi paralele pe care nu le ascultă nimeni. De aici şi
singurătatea, şi războaiele.

Singura formă de popularitate care mi-a făcut plăcere, care mă emoţiona până la lacrimi
era reprezentată de momentele în care oameni necunoscuţi îmi arătau, scoase din buzunarul de
la piept, poeziile mele interzise, scrise de mână.

N-am trăit niciodată la hotarul dintre politică şi literatură, ci la hotarul dintre implicarea
în viaţa cetăţii şi abstragerea în lumea propriei pagini. Politica, în forma ei curentă de luptă
pentru putere între persoane şi grupuri de persoane şi de interese, nu mă interesează şi nu m-a
interesat niciodată. Hotarul despre care vorbesc eu este mult mai dramatic, este de fapt o linie
între sacrificiul dureros pe altarul celorlalţi şi sacrificiul fericit pe propriul altar. Din păcate,
nu exisă artă pură. Cât de pur a fost Shakespeare? Dar Dante?

Nimeni, niciodată – în orice caz, niciodată niciunul dintre cei care m-au acuzat în atâtea
rânduri de naivitate – n-a ştiut cu ce încăpăţânate eforturi am reuşit eu să-mi păstrez, de-a
lungul vârstelor, rezervele de naivitate ale copilăriei, cu ce obositoare grijă am reuşit să le
drămuiesc pentru a nu le epuiza, pentru a-mi rămâne în permanenţă o cantitate suficientă
supravieţuirii.

Adesea oamenii confundă civilitatea cu modestia. Sunt atât de obişnuiţi cu bădărănia,

încât cine nu-i bădăran pare că nu are puterea să fie. Ceea ce este o calitate devine o carenţă.
Mila, ca formă de admiraţie...

147
 Fericirea câinilor dormind la soare, un fel de superlativ al posibilului şi o dovadă că
superlativul poate exista în sine, fără legătură cu celelalte grade de comparaţie. Mai mult, o
dovadă că fericirea nu poate fi percepută decât de nefericiţi.

Nu a fi în centrul lumii, ci a fi în rândul lumii este adevăratul ideal. Omphalos-ul

grecilor nu este un argument naţional, ci unul divin. El nu aparţine Eladei, ci lui Apollo.

Este destul să ne gândim la literatură, nu ca experienţă de viaţă, ci ca experienţă de

supravieţuire, pentru ca atât de duşmănos contestata idee a rezistenţei prin cultură să capete
sens.

Aşa cum creierul uman este folosit numai într-o neglijabilă măsură în procesul gândirii
şi vieţii, şi cea mai mare parte a lui se pierde neutilizată, tot astfel cea mai mare parte a
omenirii se pierde în simple procese biologice şi numai un infim procent din populaţia umană
a pământului face efortul de a trece dincolo de nevoile propriului aparat digestiv şi de
reproducere. E deprimant? Poate. Dar nu cumva ar fi mai greu de suportat un creier care ar
funcţiona cu toate celulele sau o omenire formată numai din intelectuali?

Am crezut întotdeauna că oamenii se împart în cei adulţi şi cei ce reuşesc să rămână,

oricât de secret, copii. Iată de ce m-a stupefiat un preot care, întrebat ce a învăţat din deceniile
de spovedanie, a răspuns: „Am învăţat că nimeni nu se maturizează“. Un răspuns care m-a
făcut să-i privesc cu mai multă bunăvoinţă pe cei ce mă înconjoară.

Cuvântul criză este scris în chineză prin două litere, cele care
înseamnă pericol şi oportunitate. Iată o descoperire care mi-a făcut mare păcere, nu numai ca
o formă de înţelepciune, ci şi ca o confirmare a propriului meu fel de a privi lucrurile, a
speranţei mele că tot răul poate fi spre bine şi că putem ieşi din această traversare a pustiului
mai serioşi şi mai responsabili. Dar câţi sunt dispuşi să folosească această oportunitate?

148
Într-o staţie de autobuz

Eram în ianuarie 1993 la Strasbourg şi aşteptam autobuzul care trebuia să mă ducă din
centrul oraşului în zona depărtată a Consiliului. Ploua cu găleata şi mă adăpostisem în ghereta
staţiei de autobuz, unde pe bancă mai era aşezat un bărbat. Ne-am simţit din prima clipă
solidari împotriva ploii, în orice caz ne-am privit cu simpatie şi chiar am schiţat un vag salut.
Era un domn bătrân, uscăţiv, cu trasături regulate, cu pielea măslinie, cu un aer surprinzător de
nobil, nu în sensul aristocratic şi nici intelectual, deşi nu se excludeau niciunul dintre ele, ci
sugerând o mare vechime, ceva ancestral, venit din adâncurile timpului. Un indian, m-am
gândit şi, în măsura în care politeţea mi-o îngăduia, mi-a făcut plăcere să-l privesc cu
sentimentul că pot să contemplu astfel timpul – nu timpul unei vieţi sau al unei generaţii, ci
mult mai mult – chiar timpul. De altfel şi el mă privea din când în când, poate pentru că
observase că-l privesc şi chiar, la un moment dat, îmi zâmbi, ceea ce i-a deformat într-un mod
extrem de dezavantajos liniile feţei, care au trecut brusc într-un alt registru, mai oarecare, mai
contemporan, mai plebeu. Apoi, ca şi cum ar fi avut legătură cu zâmbetul, a scos din buzunar
o bucată de carton, protejată de un fel de pungă de celofan, pe care scria cu litere destul de
stângace de tipar, într-o franceză extrem de aproximativă, că este ţigan din România, unde
ţiganii sunt persecutaţi, şi cere ajutor ca să se stabilească în Franţa, unde sunt respectate
drepturile omului.
Am rămas cu hârtia în mână într-o confuzie despre care îmi dădeam seama că este
comică, dar asta nu mă ajuta să o depăşesc, să sar peste hiatusul dintre impresie şi realitate. O
clipă am vrut să-i înapoiez cartonul fără nici un cuvânt, dar în cele din urmă umorul şi
simpatia pe care mi-o trezise din prima clipă personajul au învins şi i-am spus zâmbind:
– Şi eu sunt româncă.
– Ca să vezi, îmi răspunse el, fără să se mire şi deloc intimidat, ce mai noroc pe mine.
Din atâţia franţuzi io să dau peste o românică.
Am izbucnit amândoi în râs într-o clipă de empatie căreia probabil îi datorez restul
discuţiei şi mărturisirea.
– De când sunteţi în Franţa?, l-am întrebat.
– Să tot fie vreo trei ani.
– S-au schimbat multe de-atunci în ţară. Aveţi şi Dumneavoastră două sau trei partide...
Aţi putea să vă întoarceţi să luptaţi... şi am adăugat zâmbind subţire: Să nu mai fiţi
persecutaţi...
– Ei, şi dumneata, doar nu te-ai şucărit – şi-mi luă bonom cartonul cu care rămăsesem în
mână. Asta-i viaţa... Mai spui una-alta, te mai descurci...
– Şi vă descurcaţi mai bine aici decât în România?
– Mai bine, că-i mai multă bogăţie, da' nu-i uşor nici aici...
A urmat o pauză pe care m-am simţit obligată să o umplu:
– Locuiţi la Strasbourg?
– Nu, a răspuns el, aproape mirat de întrebare. Şi a continuat oarecum misterios: Mi-s
numa' în trecere.
– În trecere spre ce? am întrebat mai mult la întâmplare.
Aşa a început mărturisirea pe care vreau să o transcriu, care m-a umplut de uimire nu
atât şi nu numai pentru conţinutul ei, ci mai ales pentru faptul că îmi era făcută. Am lăsat să
treacă două autobuze ascultând-o.
Mi-a povestit că e stabilit la Lyon cu întreaga sa familie, unde trăise din ajutoare sociale
şi diverse expediente. Din când în când, autorităţile franceze îi convoacă şi le oferă pentru a
părăsi ţara o anumită sumă de bani (dacă îmi amintesc bine, dar nu sunt foarte sigură, era
vorba de 700 de franci) şi bilete de tren până la frontiera unde erau conduşi. Încasau banii şi
semnau că nu vor mai reveni pe teritoriul Franţei. Operaţia putea să se refere la o singură

149
persoană sau putea cuprinde întreaga familie, care era numeroasă şi, în acest caz, suma
rezultată era respectabilă. Odată ajunşi în Germania, treceau însă într-un tren cu destinaţie
franceză şi se întoarceau ilegal după câteva ore. Ilegal este un fel de a vorbi, pentru că,
neexistând frontiere, nu exista nici un fel de control. Apoi se opreau într-un oraş oarecare şi se
prezentau la poliţie reclamând pierderea sau furtul actelor şi se alegeau cu alte hârtii pe un
nume nou. Pe acest nume nou erau convocaţi după un timp pentru a li se propune părăsirea
teritoriului Franţei contra unei sume de bani, a promisiunii că nu vor mai reveni şi a unui nou
bilet până la frontieră. Odată ajunşi în Germania treceau într-un tren cu direcţie inversă, se
opreau într-un oraş oarecare, se prezentau la poliţie ş.a.m.d. Nu ştiu cât de repede se învârtea
acest carusel, dar recentul meu prieten îndeplinea ritualul pentru a patra oară. Acum tocmai
intrase în Franţa, după ce ieşise cu o seară înainte, şi avea să se îndrepte spre Lyon, după ce va
trece pe la poliţie pentru îndeplinirea formelor de rigoare.
L-am privit cu o uimire din care nu lipsea admiraţia.
– Şi francezii nu-şi dau seama? l-am întrebat cum întrebam în copilărie, ascultând
basme, unde se află puterea zmeului.
– Nu-şi dau. Că ei respectă drepturile omului. Şi nu pot să calce libera circulaţie.
– Şi dumneavoastră vă încălcaţi promisiunile şi vă bateţi joc de ei şi de legile lor – nu
m-am putut opri să spun, deşi nu aş fi vrut nici să-l supăr, nici să-l jignesc.
– Fiecare popor cu legile lui – a închis el discuţia, fără să se supere şi cu o anumită
demnitate.
De fapt, nu mai era nimic de adăugat. Se vedea venind autobuzul meu – al treilea de
când stăteam de vorbă – şi ne-am luat rămas bun, eu mulţumindu-i pentru sinceritate şi
urându-ne reciproc noroc.
Nu am făcut mai târziu nici o încercare de a verifica mărturisirea bărbatului care din
prima clipă îmi trezise simpatia, o simpatie care a continuat să funcţioneze şi după ce toate
argumentele ei se răsturnaseră.
Autobuzul mă ducea spre Consiliul Europei, care era chiar centrul continental al
drepturilor omului, şi eu mă gândeam – nu fără o anumită reverie – cât de relative sunt aceste
drepturi şi raporturile de putere dintre categoriile umane, cum nu numai cei puternici îi
manipulează pe cei slabi, ci şi cei slabi ştiu să-şi facă o excelentă armă din manipularea celor
pe care nu au cum – în luptă dreaptă – să-i învingă. Dar, la urma urmei, ce înseamnă slab şi ce
înseamnă puternic în cazul acestui popor ancestral, care de mii de ani îşi păstrează intacte
definiţia, mentalităţile şi obiceiurile, într-un total dispreţ faţă de legile celorlalţi şi faţă de
încercările acestora de a-i schimba, imuni nu numai la orice manipulare, dar şi la orice
progres. Într-o lume, victimă în tot mai mare măsură propriilor ei idei, altruisme şi iluzii,
această imunitate, hrănindu-se dintr-un profund refuz al schimbării, este adevărata forţă.
Cu aceste gânduri – sau cum ar spune cu ironie cronicarul – întru acestea, am ajuns la
Consiliul Europei.

150
 Zvonuri

Una dintre cele mai savante operaţiuni pe care le desfăşura Securitatea la nivelul întregii
ţări era cu siguranţă cea a răspândirii zvonurilor. Nu ştiu cât de dificilă şi de costisitoare era
această activitate (înclin să cred că plăcerea bârfei şi plăcerea naţională a dispariţiei caprei
vecinului uşura mult sarcina autorităţilor şi oferea o colaborare preţioasă, chiar dacă
inconştientă), dar era sigur că se cheltuia în ea o neneglijabilă cantitate de inteligenţă şi de
subtilitate. Am fost de multe ori amuzată şi fascinată urmărind cu atenţie viaţa câte unui zvon,
dar niciodată nu m-au impresionat atât de tare ca la începutul toamnei lui '88, când, în urma
apariţiei cărţii pentru copii „Întâmplări de pe strada mea“, n-am mai putut să public. Faptul că
scriam săptămânal în „România literară“ a făcut ca interdicţia să fie observată imediat şi
numeroşii cititori ai revistei (avea în acel moment un tiraj de 30.000 exemplare) să comenteze
pedepsirea mea. Atunci a intrat în funcţiune sofisticatul mecanism al dezinformării. Din om în
om s-a aflat că nu mai public pentru că sunt plecată pe mai mult timp în străinătate, şi pentru
credibilitate era citat cineva care mă întâlnise pe aeroportul din Lisabona. Zvonul a ajuns la
mine foarte repede, pentru că foarte mulţi cunoscuţi care mă întâlneau pe stradă rămâneau
trăzniţi la vederea mea şi mă întrebau când m-am întors sau cum de nu sunt plecată. Rareori
m-am simţit mai umilită şi mai revoltată, mai umilită şi mai revoltată chiar decât de interdicţia
propriu-zisă. Şi – acum mi se pare aproape comic – cel mai tare mă revolta descrierea scenei
de pe aeroportul din Lisabona, ceea ce suna exotic şi era de natură nu numai să nege
interdicţia, împiedicând solidarizarea cu mine a cititorilor, dar şi să le trezească invidia şi,
deci, aversiunea. Ţin minte că, după a nu ştiu câta mirare că mă aflu în ţară şi nu sunt la
Lisabona, am făcut o adevărată criză de nervi, nu mă mai puteam opri din plâns şi mă
simţeam terfelită nu numai pentru că eram fără apărare, ci şi pentru că mijloacele cu care eram
scoasă din joc erau atât de joase şi dezgustătoare. Atunci, ca întotdeauna în situaţii limită, R. a
avut o idee. O idee în stare să dejoace dezinformarea şi în acelaşi timp să o demaşte.
Tocmai începuse Festivalul Enescu şi, deşi în mod normal nivelul nostru financiar ne-ar
fi făcut să-l ascultăm la radio, am luat bani împrumut şi ne-am cumpărat bilete la toate
concertele importante, acolo unde puteam fi văzută de intelectuali şi de presa culturală, acolo
unde puteam să le spun în pauză tuturor că n-am fost plecată niciunde, că este vorba de un
zvon fals lansat anume să-mi mascheze dispariţia semnăturii. Rareori am fost mai mândră de
o luptă pe care am dus-o şi de o victorie pe care am repurtat-o. Unii dintre cei pe care-i
întâlneam făceau evident parte din mecanismul răspândirii şi-şi reprimau cu greu dezamăgirea
că le-au fost zădărnicite eforturile, alţii mărturiseau cu sinceritate că mă invidiaseră şi le era
ruşine. Iar alţii mă sfătuiau cu prietenie să nu mă bucur prea tare pentru că un asemenea tip de
confruntare n-are cum să se termine în favoarea mea. Aveam să descoperim că aveau dreptate
mult mai repede decât ne aşteptam. În următoarele zile – nu se terminase încă Festivalul
Enescu – zvonul infirmat s-a repliat şi – ca un animal sau ca o plantă care se adaptează la
mediu schimbându-şi culoarea şi forma – a reapărut într-o formă uşor schimbată, dar mult mai
greu de combătut. Nu mai eram plecată în străinătate, eram în ţară, dar cerusem plecarea
definitivă, iar acum aşteptam pur şi simplu aprobarea. M-am simţit prinsă ca într-o cuşcă. Nu
se mai mira nimeni văzându-mă, dar nimeni nu mă mai întreba nimic. Iar eu nu puteam să
acostez nebuneşte oamenii şi să le spun „Ştiţi, nu este adevărat, n-am cerut plecarea din ţară,
nu vreau să plec, eu nu pot scrie decât aici“. Oricum nu cred că m-ar fi crezut prea mulţi. Cei
ce îşi cereau plecarea definitivă preferau oricum să nu bată toba şi să fie izolaţi cât mai târziu
posibil. De altfel, unii dintre cei cărora le spusesem că şi acest zvon este o minciună îmi
răspunseseră privind în altă parte şi cu vocea moale: „De ce? N-ar fi o prostie. Tu ai găsi cu
siguranţă soluţii dincolo. Oricum ar fi mai puţin riscant...“. Încercau să-mi găsească o scuză,
deci nu mă credeau, sau pur şi simplu erau îngrijoraţi de soarta mea, oricum reacţia lor mă

151
întrista şi îmi diminua rezistenţa nervoasă. Am început să ies tot mai puţin, orice întâlnire era
o deprimare.
Tot la capitolul zvonuri îmi mai amintesc o întâmplare din aceeaşi perioadă. Domnul
Butuc era un ardelean bătrân care-şi completa pensia făcând pe fochistul şi întreţinând
instalaţiile de încălzire vechi la mai multe case de pe strada noastră. Era un om serios şi
cumsecade şi-i plăcea, de câte ori ne întâlnea, să ne povestească, ştiindu-ne tot ardeleni,
despre Aleşd, satul din care venea. Cum eu nu prea mai ieşeam, de câte ori îl întâlnea pe R. îl
întreba despre mine şi-mi transmitea salutări, iar în ultimele zile o făcuse chiar cu o insistenţă
ciudată, întrebând în mod repetat dacă mă simt bine, dacă nu sunt bolnavă, dacă nu cumva am
păţit ceva. Mai mult, părea să nu fie convins de răsunsurile liniştitoare. Într-o bună dimineaţă,
încă dormeam, când a sunat soneria prelung. În uşă era Dl. Butuc pe care l-am auzit strigând
aproape duşmănos:
– Vreau s-o văd pe Doamna!
Şi cum Romi nu se grăbea să-l invite, l-a dat pur şi simplu la o parte şi a intrat
vociferând agitat:
– Unghi-i Doamna Blandiana? Unghi-i Doamna?
Am tras repede pe mine o haină şi i-am ieşit în cale. În clipa în care m-a văzut, Dl.
Butuc a încremenit ca şi cum ar fi văzut o stafie şi m-a luat de mână să se convingă că exist în
timp ce cu o voce răguşită repeta:
– Vi-s vie! Nu v-or omorât. N-aţi murit. Apoi s-a lăsat pe un scaun izbucnind în plâns ca
un copil, povestindu-ne cum de mai multe zile a auzit că am păţit ceva, dar nu ştia ce, dar
aseară târziu i-a povestit cineva că ştie sigur că m-au tăiat în bucăţi, m-au băgat într-un sac şi
m-au ţâpat în Dâmboviţa.
L-am liniştit cu greu şi omul a plecat făcându-şi cruci.
– Mulţam lu' Dumnezeu c-o fost numa sperietură.
Noi însă am rămas tulburaţi atât de tulburarea lui, care dovedea un ataşament mai mare
şi mai impresionant decât bănuiam, cât mai ales de noul zvon. Erau ca nişte şerpi care ieşeau
de unde te-aşteptai mai puţin şi de care nu te puteai apăra pentru că repulsia depăşea chiar
teama pe care o produceau. Ce urmăreau? Să-i sperie pe oameni, în mod evident; să-i
depărteze de mine prin frică, desigur. Dar nu era prea mult şi prea kitsch, nu era lipsit de
măsură până la a nu mai folosi la nimic? Pentru că nu puteam să-mi închipui că voiau să mă
sperie pe mine, ci pe alţii, cu asemenea sperietori de mahala. Îi consideram prea inteligenţi ca
să nu ştie că prostul gust naşte ilaritate, nu spaimă. Dar poate greşeam.

152
 O criză de încredere

Un prieten îmi povestea zilele trecute o amintire din copilărie pe care i-o adusese în
minte actuala criză. Era fiul unei învăţătoare şi al unui preot dintr-un sat de la poatele
Carpaţilor Meridionali, iar în timpul crizei din 1931-1933, când intelectualilor de la sat –
deţinători ai unor mijloace de subzistenţă de tip ţărănesc: câteva straturi de legume, câteva
găini, câţiva pomi fructiferi – guvernul Iorga propusese să renunţe voluntar pe timp de şase
luni la salar, pentru a contribui la ieşirea ţării din criză, acceptaseră amândoi de bună voie
sacrificiul. Prietenul meu îşi amintea cum, de-a lungul copilăriei, ascultase de nenumărate ori,
povestită cu mândrie patriotică, relatarea acestui gest prin care părinţii săi aveau sentimentul
că îşi ajutaseră, într-un moment de cumpănă, ţara.
Pusă în rama situaţiei actuale, amintirea din copilărie a prietenului meu apare stranie şi
absolut de neactualizat. Cine ar fi în stare să imagineze azi – fără a se lăsa acoperit de mâzga
băşcăliei şi a ridicolului – un bugetar român care să renunţe la o jumătate de an de salar,
pentru a ajuta guvernul să depăşească impasul? Şi chiar dacă, prin absurd, un asemenea
personaj ar putea fi totuşi visat, cine ar putea, mergând cu gândul mai departe, să spună cum
vor fi folosiţi banii acestei jertfe civice, fără să-i vină în minte povestea deocheată a fondului
„Libertatea“ şi alte tulburi istorii de acelaşi fel?
Între criza din secolul trecut şi cea de azi – asemănătoare în fond, peste războiul,
ocupaţia străină, teroarea şi revoluţia care le despart – deosebirea esenţială este dispariţia
totală a încrederii în relaţiile dintre membrii societăţii. Criza economică mondială ia în
România forma – infinit mai greu de depăşit – a crizei de încredere. Toate catastrofele cărora
le cădem pradă au la bază incapacitatea noastră de a mai avea încredere unii în alţii. Francis
Fukuyama vorbeşte despre raportul direct proporţional dintre gradul de încredere din
interiorul unei societăţi şi prosperitatea ei. Unde încredere nu e, nici prosperitate nu e. La noi,
convingerea fiecăruia că toţi ceilalţi îl vor înşela şi că, deci, abilitatea sa va consta în
capacitatea de a se apăra înşelând la rândul său, se află la originea nu numai a răului, ci şi a
sărăciei. Aşteptarea generalizată şi sistematică a înşelării devine, astfel, chiar mai nocivă decât
înşelarea, prin consecinţele ei sociale şi prin blocarea dialogului între orice fel de parteneri.
Evident, un fenomen psihologic de o asemenena amploare nu poate fi de azi, de ieri.
Fără să ştiu dacă ne este congenital, răul despre care vorbesc este unul istoric. Faptul că în
limba română „a fi fraier“ este infinit mai infamant decât „a fi şmecher“ sau chiar „a fi 'oţ“
vorbeşte fără milă despre noi. În această perspectivă, au fost, oare, părinţii – mândri de
sacrificiul lor – ai prietenului meu nişte bizare excepţii naive sau, dimpotrivă, în atmosfera de
împlinire de după reîntregirea din 1918, sufletul colectiv începea să ni se vindece şi între
statul român şi subiecţii săi începea să se stabilească un început de încredere, pe care deceniile
următoare aveau să o spulbere fără milă? Din păcate, anul 1989, care ar fi putut fi, în acest
sens, similar anului 1918, a fost un nou început, ratat şi chiar agravant, prin distrugerea
iluziilor.
Astfel, niciun contract social nu mai poate fi încheiat, pentru simplul motiv că orice
contract, oricât de minuţios şi exhaustiv, presupune o marjă de încredere reciprocă, în lipsa
căreia nu poate funcţiona. Şi ce este statul de drept dacă nu un contract social?

153
 Un stop cadru

Am oroare de folosirea numelor proprii. Îmi place să-mi amintesc oameni şi întâmplări,
în măsura în care întoarcerea în timp capătă sensuri noi sau le împrospătează şi le fixează pe
cele vechi. Aceste sensuri au importanţă, însă, numai în măsura în care există în sine, stau
singure în picioare, fără proptelele unor nume proprii care să stârnească interesul şi
curiozitatea impură a cititorilor. De altfel, nu amintirile mă atrag, nu am nici nostalgia binelui,
nici fascinaţia răului, ajung la ele pornind de la idei pe care pot să le coloreze şi să le dea
relief, nu invers, nu pornind de la ele ajung la concluzii şi caligrafii morale. De asemenea,
scriind despre capacitatea manipulării politice de a atinge intensităţi împinse până aproape de
mister, simt nevoia să povestesc o întâmplare care întotdeauna a fost pentru mine emblematică
în această privinţă. Dar o întâmplare fără nume proprii, pentru că menţionarea lor nu ar face
decât să mute în mod greşit accentele.
Nu îmi mai aduc aminte cu precizie timpul, dar locul mi s-a fixat în memorie ca un
sigiliu. Intrasem în curtea Uniunii Scriitorilor şi pe treptele clădirii stătea destins, cu braţele
încrucişate, aşteptându-mă parcă, un coleg, coleg încă de la Cluj, aflat acum în structurile de
conducere ale Uniunii, un coleg cu care avusesem întotdeauna relaţii cordiale fără a fi
propriu-zis prieteneşti. Autor de istorii senzaţionale şi sulfuroase, avea o inteligenţă
speculativă pe care îi plăcea să şi-o pună în evidenţă, se amuza, deci, să încerce, de câte ori
mă întâlnea, să mă uimească prin consideraţii originale şi teorii spectaculoase, condimentate
cu informaţii neobişnuite, despre care nu ştiam niciodată dacă sunt rodul unor relaţii oculte
sau fantezii debitate cu nonşalanţă.
– Eşti în stare să spui – m-a interpelat el în această tradiţie – cine va fi viitorul preşedinte
al PNŢ?
– De ce să fiu în stare? m-am mirat eu. Domnul Diaconescu nu mi se pare deloc bolnav.
– Nu glumesc. Nu e vorba de când va fi schimbat, ci cu cine va fi schimbat. Vrei să-ţi
spun cine va fi viitorul preşedinte al PNŢ?
Şi a rostit, cu aerul că-mi împărtăşeşte un secret senzaţional, numele unui univestitar
clujean, rectorul în mai multe rânduri al universităţii de pe Someş, un personaj cu o biografie
– şi înainte, şi după '89 – atât de diferită de ceea ce putea să fie – în mintea mea, cel puţin – un
preşedinte PNŢ, încât am izbucnit în râs.
– Credeam că ştii că prima condiţie pentru a fi preşedintele unui partid este să fii
membru al partidului respectiv – i-am răspuns. Şi, pentru că eu continuam să râd, a început şi
el să râdă ca de o trăznaie.
Aş fi uitat cu siguranţă acel schimb de replici aiurite, dacă râsul colegului meu nu mi-ar
fi rămas în minte ciudat, cu sentimentul neliniştitor că nu eu am râs de el, ci el râde de mine.
Iar peste vreo patru ani, când am citit în ziare că rectorul de la Cluj, despre care nu se ştia
dacă şi când intrase în PNŢCD, a fost ales preşedinte al partidului, mi-am amintit brusc
discuţia, care mi se păsuse absurdă, şi râsul ciudat care o încheiase. A fost ca un scurt-circuit
violent produs în acelaşi timp de spaimă şi de umilinţă. Discuţia nu fusese absurdă. Pur şi
simplu – dintr-un motiv pe care nu aveam cum să-l ştiu şi care putea să presupună cine ştie ce
calcule misterioase – mi se arătase o imagine, un stop cadru, un fragment al mecanismului de
funcţionare a puterii, iar ceea ce văzusem era atât de sfruntat şi de necrezut, încât părea absurd
sau chiar ridicol.
Era ca şi cum, fiind copil şi privind un teatru de păpuşi, aş fi lunecat din greşeală pe sub
pânza dincolo de care se manevrau sforile care mişcau păpuşile. Dar nu era o descoperire, era
o aberaţie. Nu mă bucuram că aflasem adevărul, ci îmi venea să plâng. Cu patru ani înainte de
a se desfăşura luptele pentru supremaţie, de a se organiza taberele care urmau să se confrunte,
de a se ţese intrigile care să ducă la victorie, fusese hotărât cine va fi învingătorul, care nici
măcar nu fusese ales dintre luptători. Discuţia de pe treptele Uniunii Scriitorilor se

154
desfăşurase în două logici diferite, despre care numai unul dintre preopinenţi ştia că sunt
diferite. De aici senzaţia de nelinişte pe care mi-o lăsase râsul lui coborât dintr-o geometrie
neeuclidiană peste aritmetica mea elementară. Mai târziu m-am întrebat dacă, nu cumva,
interpelarea nu fusese un gest de prietenie, un subtil procedeu de a-mi transmite o informaţie
care ar fi putut – receptată corect – să mă scutească de ridicolul implicării într-o lume ale cărei
legi erau cu totul altele decât cele care credeam eu că ar fi trebuit să fie. Oricum, mesajul –
dacă a fost un mesaj – a ajuns la mine târziu, într-un moment în care gândul nu mai putea fi
împiedicat să devină faptă, dar şocul descoperirii lui m-a ajutat să decodific o realitate.

155
Două feluri de artişti

Există două feluri de artişti. Cei care prin opera lor încearcă să înţeleagă lumea (ceea ce
poate însemna şi să-i dea un sens) şi alţii care preferă să construiască o alta în loc. Oricât ar
părea de ciudat, nu este vorba de o deosebire între realişti şi fantaşti, ci între cei dispuşi să
înfrunte sistemul şi cei care, neavând destul curaj pentru asta, îl acoperă cu un simulacru
original. Dar cine nu înţelege că în artă căutarea originalităţii este o formă de superficialitate
nu are în perspectiva timpului nici o şansă, chiar dacă îşi trăieşte clipa orbitor şi cu asurzitor
ecou. Nu e nevoie să precizez că fac parte din prima categorie, că n-am încercat niciodată să
adaug ceva naturii, ducând până la prejudecată spaima că aş putea fi autorul a ceva făcut, nu
născut. Am avut întotdeauna sentimentul că trebuie să renunţ la ceva pentru a ajunge la esenţă,
aşa cum sculptorul renunţă la o parte din stâncă pentru ca să descopere statuia. Pe acest drum
nu se punea problema originalităţii pentru că nimeni nu ştia ce se poate aştepta din această
căutare, mai mult, găsirea unor urme, deci confirmarea faptului că a mai trecut cineva pe
acolo, putea fi un semn bun, o garanţie că acesta e drumul. De altfel, poate că artist este un
substantiv, un nume, mai potrivit pentru cea de a doua categorie, având în preajmă noţiunea
de artifex, în timp ce în vecinătatea artei înţeleasă ca pătrundere a tainei (mai puţin în sensul
de aflare a secretului, cât în sensul împărtăşirii misterelor, sacramentelor), se potrivesc mai
curând nume fără legătură cu forma. Ca şi tainele maslului, cununiei sau împărtăşaniei, ca şi
misterele de la Delphi, de la Olimpia sau de la Eleusis, arta poate să fie drum spre
perfecţionare şi aproape capăt al drumului. În vecinătate se află asceza, suferinţa asumată,
iubirea necondiţionată, speranţa existând în sine, aproape fără obiect. Iar adevăratul capăt al
drumului nu este forma perfectă, ci renunţarea la orice formă, renunţare care are sens numai
dacă vine după atingerea perfecţiunii. Nu poţi să renunţi decât la ceea ce ai şi cu cât ai
dobândit mai greu, cu atât renunţarea e mai preţioasă. Pe acest drum, dincolo de marele artist
nu înaintează decât sfântul. De altfel, întotdeauna am simţit că folosesc aceeaşi noţiune pentru
realităţi absolut diferite.Muzică şi pentru Bach, şi pentru ultimul şlagăr, film şi pentru
Bergman, şi pentru ultimul thriller, literatură şi pentru Shakespeare, şi pentru Sandra Brown.
După cum simt că de cele mai multe ori când încerc să vorbesc despre aceste disocieri, extrem
de importante pentru mine, sunt privită de profesioniştii scrisului cu un fel de mirare ironică şi
chiar puţin jenată, ca şi cum s-ar întreba intrigaţi cum de au putut pătrunde astfel de
extravagante idei în lumea lor respectabilă. Dacă aş fi împlântat un stilet într-un dicţionar aş fi
fost cu siguranţă privită cu mai mult respect şi – deşi n-ar fi fost programatic nimic de înţeles
– cu mai multă înţelegere. Pentru că în lumea artei succesul este direct proporţional cu
capacitatea de a da naştere unui curent, unei şcoli, iar acestea apar cu atât mai uşor cu cât
regulile care pot fi imitate sunt mai limpede expuse. Şi, chiar dacă nu există curent artistic sau
literar care să fi existat altfel decât prin personalităţile care i-au călcat regulile, neapartenenţa
la o şcoală, la un curent sau cel puţin la un grup artistic a funcţionat întotdeauna ca un
handicap.
M-am simţit întotdeauna singură din punct de vedere artistic. Cei, puţini, de care mă
simţeam legată, fără ca ei s-o fi ştiut vreodată, erau morţi de mult, iar asemănarea – în măsura
în care ar fi existat – a celor mai tineri nu avea importanţă decât în măsura în care era
trecătoare, o fază a propriilor evoluţii, şi era o chestiune care îi privea pe ei, nu pe mine. Ideea
că aş fi putut sau aş fi vrut să-i strâng în jurul meu, profitând de această trecătoare asemănare,
îmi era nu numai complet străină, ci şi jenantă. Cum aş fi putut să-mi doresc să fiu şef de
şcoală, când însăşi noţiunea de şcoală în poezie mi se pare stupidă şi ridicolă, opusă definiţiei
poeziei (în măsura în care aceasta există şi în felul în care o înţeleg eu)!

156
 Înrudită cu ideea singurătăţii artistice – pe care am considerat-o întotdeauna nu un
nenoroc, ci o necesitate – a fost incapacitatea mea de a înţelege la ce folosesc cenaclurile.
Sentimentul lăsat este doar acela al zădărniciei spiritului gregar într-un domeniu în care
singurătatea este nu numai condiţie, ci şi materie primă.
Ceea ce complică lucrurile – de data aceasta nu în literatură, ci în lumea literară – este
faptul că acest tip de concluzii şi refuzul gregarităţii atrag după sine, asupra celui care refuză,
oprobriul şi aversiunea celor care o acceptă şi chiar îşi fac din ea un tip de existenţă artistică,
dacă nu de existenţă pur şi simplu. Resimţit ca dispreţ, acest refuz este pedepsit prompt nu
numai prin marginalizarea şi nerecunoaşterea valorii celui ce-l practică, dar şi prin
transformarea acestuia în ţinta predilectă a insultelor calomniilor, băşcăliilor, demolărilor
harnice şi neobosite. Ca să fiu însă în întregime onestă – şi în măsura în care personajul
singuratec la care mă gândesc aş fi şi eu – trebuie să adaug că singurătatea artistică a fost de-a
lungul unor întregi decenii dublată şi susţinută, în cazul meu, nu de o neagră singurătate
umană, ci – dimpotrivă, aş zice – de o singurătate în doi, acel fel de singurătate care este
definiţia iubirii şi antonimul singurătăţii pur şi simplu. Nu ştiu dacă – în cazul că nu m-aş fi
simţit atât de bine protejată acasă – nu m-aş fi refugiat şi eu la Casa Scriitorilor, chiar dacă
ştiam că scrumierele au microfoane şi colegii mecanisme psihologice nu numai
autodestructive, ci şi maculatoare şi dizolvante. Înclin să cred că nu, dar acest gând, chiar
infirmat, declanşează în mine o comprehensiune şi chiar o compasiune faţă de cei ce mă
lovesc, care îmi interzice nu numai, în replică, ura, ci şi dorinţa de replică. Am fost
întotdeauna convinsă că nimic nu se primeşte gratuit în această lume şi că trebuie să accept să
plătesc, fără să mă plâng, pentru tot ce am primit.
Există două feluri de artişti, spuneam. Pentru unul dintre ele arta este o formă de
invenţie şi de exhibare a invenţiei, existând în paralel cu viaţa şi uneori, adesea, în locul ei.
Pentru celălalt, arta – de altfel impropriu numită astfel – este înaintare spre dezlegarea unui
mister care există, cel al vieţii, şi de care, cu cât te apropii, cu atât creşte, iar rezultatul acestei
cercetări (iată un termen care se foloseşte doar în ştiinţă, dar care ar fi perfect adevărat şi aici)
cu cât este mai profund, cu atât este mai simplu. Aşa cum – se ştie – marii fizicieni care au
reuşit să se apropie periculos de tainele materiei au devenit mistici, marii artişti de acest fel
sfârşesc prin a se deosebi din ce în ce mai puţin de marii mistici. Există mai ales două feluri
de poeţi. Cei pentru care poezia este potrivirea cuvintelor, o formă de artă (arta potrivirii lor);
şi cei pentru care poezia este o formă de a gândi existenţa şi chiar o formă de a exista. Toate
aceste consideraţii nu au nici o legătură cu poetica, nici cu teoria literaturii şi nici chiar cu
istoria literaturii sau artei, care nu studiază decât forme, în timp ce eu vorbesc despre lichidul
care le umple sau nu şi care uneori – călcând legile fizicii – nici măcar nu este dispus să ia
forma vasului în care este turnat. Ceea ce mă fascinează nu este istoria vizibilului, ci a
invizibilului.

157
 Addenda la „Sertarul cu aplauze“

Înainte de a începe să-l povestesc nu pot să nu mă întreb de ce acest episod – de la care a

pornit însăşi ideea „Sertarului cu aplauze“ – nu se regăseşte în carte. Mi se părea prea
exagerat? Prea ireal? Prea literar, în ultimă instanţă?
Locuiam, cum locuim şi acum, în preajma clădirii Radioului, de la fereastra mea se vede
intrarea Sălii de Concerte Radio. Pe la începutul anilor '80, sau poate un an-doi mai devreme,
asistam din acest punct de observaţie destul de des la ample desfăşurări de forţe atunci când
sala era folosită pentru adunări de partid, de sindicat sau pur şi simplu pentru pretexte de
exprimare a adeziunii. Nu era, deci, ceva neobişnuit să mă trezesc dimineaţa în gălăgia făcută
de miliţienii aferaţi care evacuau maşinile parcate pe strada noastră şi pe celelalte din jur,
pentru ca peste câteva ore să înceapă să sosească autobuze din diverse judeţe (cu numele
judeţului scris mare pe parbriz) care îşi depuneau pe rând încărcătura: tineri în costume
populare; bărbaţi cu bărbii duble, burţi revărsate peste curea şi costume cu vestă, indiferent de
modă şi anotimp; femei cu arhitecturi de bucle tencuite cu fixativ; fetiţe cu savante construcţii
de panglici albe montate în vârful capului ca nişte elice de elicopter. Toţi erau înghiţiţi
disciplinat de clădirea din care ieşeau peste mai multe ore transpiraţi, şifonaţi, cu un aer
epuizat, ca şi cum în misterioasele măruntaie ale sălii ar fi muncit din greu, nu s-ar fi plictisit
doar, rostind sau ascultând aceleaşi fraze, pe care le ştiau pe de rost şi pe care nu mai încercau
să le înţeleagă de mult. Seara, în cele două ore de program TV, vedeam imagini din interiorul
sălii şi auzeam revărsându-se fraze despre ceea ce se întâmplase acolo.
Ceea ce vreau să povestesc semăna întru totul acestor întâmplări, totuşi mă intriga
tocmai pentru că simţeam că e vorba despre altceva, fără să reuşesc să aflu despre ce. Se
întâmpla cel mult o dată sau de două ori pe an, parcările erau interzise de cu seară, iar a doua
zi, dimineaţa când mă trezeam, oricât de devreme, strada era ticsită de-a lungul ambelor
trotuare de autobuze militare identice, din care coborau într-o ordine şi o linişte, evident
programate cu grijă, şiruri de soldaţi care se îndreptau spre sala de concerte. Misterul începea
chiar de la lipsa zgomotului, care ducea gândul la o acţiune secretă, deşi, evident, autobuzele,
de ordinul zecilor, nu puteau fi camuflate. Ele rămâneau nemişcate ore lungi, întreaga zi, până
când spre seară aceleaşi şiruri ordonate de militari în termen ieşeau din clădire şi-şi ocupau
locurile în autobuzele care se puneau în mişcare în acelaşi fel, aş zice, precaut.
Am încercat să aflu ce puteau face, atâtea ore, atâtea sute de soldaţi în sala de concerte a
Radiodifuziunii. Am întrebat vecini, am întrebat amici redactori la radio, am întrebat membri
ai orchestrei simfonice. Unii în mod evident nu-şi puseseră problema şi cădeau pe gânduri
abia în urma întrebării. Alţii, la fel de evident, se gândiseră, aveau bănuieli sau poate chiar
ştiau, dar evitau să răspundă. Tulburarea lor, bâlbâiala, felul în care ieşeau din încurcătură
printr-o glumă, felul în care se grăbeau să încheie conservaţia sau să schimbe subiectul îmi
transformau curiozitatea în obsesie şi bănuirea unei acţiuni oculte în certitudinea unui mister.
Iar când, în cele din urmă, am aflat, misterul a depăşit cu mult supoziţiile şi aşteptările.
Sutele de soldaţi erau aduşi o dată sau de două ori pe an ca să se reîmprospăteze
rezervele de înregistrări de aplauze şi aclamaţiile folosite ca fond sonor la transmisiile de
manifestaţii şi adunări. Sala Radio, dotată cu cea mai performantă aparatură pentru
înregistrări, era locul în care soldaţii aduşi făceau repetiţii de aplaudare, erau instruiţi şi
antrenaţi savant pentru ca o acţiune mecanică să se transforme, sub bagheta unui adevărat
dirijor, într-o aproape operă de artă. Acest rezultat era înregistrat: aplauze entuziaste, aplauze
cu urale, aplauze ritmice, aplauze frenetice. Înregistrările erau indexate, aşezate în casete care
puteau fi uşor alese şi utilizate când era nevoie de ele. Oricât de fantastică, povestea este până
în acest punct riguros reală. De aici încolo, este „Sertarul cu aplauze“.
Şi totuşi, mi se pare firesc să închei trecând din realitate nu în literatură, ci de-a dreptul
în istorie. Aceste înregistrări se făceau pe la începutul anilor '80 şi probabil erau folosite încă

158
de atunci la retuşarea aproape neobservată a realităţii. Spre sfârşit, însă, în 1988, '89, nu exista
ceva mai cutremurător şi mai fascinant decât să priveşti în faimoasele două ore de televiziune
imaginile filmate ale unor mulţimi aduse cu forţa, ascultând în tăcere, cu feţele împietrite,
nesfârşitele discursuri pe care cu siguranţă că nici nu le mai auzeau, în timp ce în primul rând
un şir de securişti aplaudau cu mişcări ample şi apăsate, menite să mascheze nemişcarea din
spatele lor, iar fundalul sonor răsuna de aplauze prelungite, aplauze cu urale, aplauze
entuziaste, ritmice, frenetice...

159
 Despre prostia păguboasă

Cea mai de nedezlegat dintre problemele mele de contemplator al vieţii publice de după
'89 a fost întrebarea dacă prostia sau reaua credinţă se află la originea răului care, evident,
câştiga în mod constant teren. Sigur că răspunsul curent este amândouă şi sigur că amestecul
celor două noţiuni formează compostul fertil din care cresc toate dezastrele. Şi totuşi, nu mă
pot opri să încerc să descopăr care dintre ele are prioritate, pentru că de nenumărate ori răul
este produs împotriva intereselor celor care îl produc. Sunt proşti sau sunt masochişti? Poate
fi numai incapacitatea de a înţelege sau, pur şi simplu, nevoia de a face răul este mai mare
decât nevoia de a se apăra de el?
Ţin minte fascinaţia cu care îi priveam pe reprezentanţii partidelor pe care în lunile de
dinaintea alegerilor din 2000 Alianţa Civică le convoca, în speranţa că va reuşi să le convingă
să formeze o coaliţie electorală sau cel puţin să nu se mai calomnieze în public. Era în mod
evident singura lor şansă, iar această evidenţă făcea pledoariile şi înşirarea argumentelor
pentru necesitatea solidarizării de-a dreptul jenante. Orice copil ar fi înţeles că nu există o altă
soluţie, iar discuţiile ar fi trebuit să se desfăşoare asupra regulilor de coalizare şi ar fi trebuit
să aibă urgenţa aproape dramatică a iminenţei pericolului. Îi priveam, îi ascultam şi nu-mi
venea să cred: discutau despre nuanţe doctrinare, despre pericolul pierderii identităţii prin
asociere, invocau mici neînţelegeri, mici şmecherii, mici subterfugii, pentru a se sustrage sau
pentru a-şi amâna hotărârea, în timp ce în mod evident timpul curgea împotriva lor. Aş fi dat
orice să le înţeleg logica şi poate tactica, în caz că exista una, să descopăr ce se mai afla în
dosul îngustimii partizane care, în condiţiile date, acţiona aproape sinucigaş. Nu au fost
înfrânţi de adversari, s-au înfrânt singuri, refuzând inteligenţa altruismului, considerând
solidaritatea păguboasă.
Dar, bineînţeles, acesta nu este decât un exemplu, o ilustrare a unei obsesii care m-a
marcat şi m-a făcut să iau distanţă faţă de o lume cu care nu m-am simţit niciodată afină. Pe
alte planuri, în alte domenii, m-am ciocnit însă de aceeaşi irezolvabilă problemă. Şi, de fiecare
dată, ceea ce m-a făcut să mă îndepărtez, să fac efortul de a număra cât mai mulţi paşi înapoi
de pe scena publică nu a fost atât prezumţia de rea-credinţă a celor de care mă apropiam, cât
prostia lor agresivă şi chiar molipsitoare. O prostie plămădită nu numai din lipsa interesului
pentru idei, ci mai ales din lipsa încrederii în onestitate şi dezinteresare, dintr-o continuă grijă
de a înşela înainte de a fi înşelat.
Dar poate că întrebările mele par de nedezlegat pentru că sunt formulate incorect. Poate
că prostia şi reaua credinţă nu pot fi ierahizate petru simplul motiv că se identifică. Aşa cum
se identifică dispreţul faţă de ceilalţi cu lipsa de respect faţă de sine. Poate că acesta este
punctul în care legea supremă a creştinismului – „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ –
îşi dovedeşte ineficienţa şi chiar precaritatea. Întrebare obsedantă: cum pot să iubească pe
ceilalţi nişte oameni care ajung din prostie să se urască pe ei înşişi?
Poate că există oameni care pe cei ce fac bine în jurul lor, fără a avea nimic de câştigat,
îi consideră de neînţeles şi, desigur, proşti, iar martirii, eroii, sfinţii, cei în stare să-şi închine
sau să-şi dea viaţa pentru alţii le apar aberanţi, nişte neverosimile şi chiar iritante mistere. Şi
asta în condiţiile în care cea mai elementară logică poate să demonstreze că a te purta frumos,
a face bine, a nu răni, a întinde o mână de ajutor, a consola, a încuraja este mai simplu şi chiar
mai comod. În ceea ce mă priveşte, înclin să simt de neînţeles şi întrucâtva misterios mai
degrabă răul. El există extrem de rar în stare pură, e amestecat de obicei cu atâta vulgaritate şi
grobianism, încât abia dacă poţi să-l discerni din mediul pe care-l fecundează şi de care este
fecundat. Atunci când îl descopăr, însă, el mă uluieşte asemenea miracolelor, nu pot să-l
înţeleg şi neînţelegându-l nu pot nici să-l cred, mă îndoiesc că e posibil şi nu sunt sigură că l-
am văzut într-adevăr. Oricărei crime i se pot găsi cauzele, mobilurile, ceea ce le-a declanşat şi

160
felul cu care s-au produs, dar dincolo de toate detaliile, elucidările şi analizele, misterul crimei
rămâne intact, de nepătruns şi uimitor, chiar şi pentru criminal.
În mod ciudat, iubirea şi sinceritatea sunt considerate mai aproape de simplitatea de
spirit decât de inteligenţă, pe de o parte, pentru că legendele romatice au acordat Diavolului
un IQ foarte ridicat, pe de altă parte, pentru că nostalgiile sămănătoriste s-au perpetuat în
iluziile noastre despre ţăranii din care ne tragem cu toţii, dar care nu mai există de mult. Am
spus în mod ciudat, pentru că logica argumentează dimpotrivă: este o formă de inteligenţă să
înţelegi că universul continuă să existe graţie iubirii, binele învingând astfel în mod paradoxal
mereu, deşi răul pare clipă de clipă învingător.
La începutul anilor '90, atunci când totul părea că poate fi luat de la început în alt fel, am
pierdut mult timp şi multă energie încercând să demonstrez că a spune adevărul, a fi onest şi a
funcţiona corect în viaţa publică este nu numai mai moral, ci şi mai eficient şi mai profitabil.
Faptul că nu am reuşit în cele din urmă să conving pe nimeni, deşi la început părea că
stârnisem entuziasmul tuturor, nu dovedeşte că nu aveam dreptate, ci doar că obişnuinţa cu
răul creează dependenţe.
... Şi faptul că nu erau destul de inteligenţi ca să fie buni.

Totuşi, nimeni nu spune niciodară inteligent de bun, în timp ce prost de bun este o
expresie curentă. Şi nu cred că exagerez înclinând să cred că existenţa acestei expresii este cea
mai sintetică definiţie a răului aşezat în centrul perspectivei noastre asupra lumii. De la ea
porneşte credinţa sau ea este concluzia că bunătatea este păguboasă şi răutatea profitabilă,
pentru că încrederea în ceilalţi pe care o presupune prima este mereu înşelată, în timp ce
neîncrederea din care se hrăneşte cea de-a doua, fără încetare profitabilă. Solidaritatea este
exclusă astfel în favoarea suspiciunii, în virtutea unei lungi experienţe a bănuirii reciproce,
privite ca o formă de inteligenţă, dacă nu chiar de înţelepciune. Oricum, întrebarea de la care
am pornit nu se referă la prostia în această accepţie, ca sinonim al bunătăţii, ci la adevărata
prostie, cea pe care reaua credinţă o face să nu mai fie în stare să deosebească binele de rău şi
nici măcar câştigul de pierdere.

161
 Păstârnac

Era un bărbat blond, corpolent, de statură cel mult mijlocie, cârn şi îmbujorat într-un fel
aproape copilăresc, ceea ce îl făcea să pară şi mai tânăr decât era. Iar între aerul infantil al
obrazului şi pântecele, ca o minge mare de rugby aninată riscant deasupra curelei, se făcea o
legătură hazlie, ca şi cum ar fi fost vorba de un travesti, cu atât mai amuzant, cu cât forma
ţuguiată a burţii te ducea cu gândul la o sarcină. De aceea, deşi dizgraţios şi chiar, într-un fel,
repugnant, personajul nu era întru totul antipatic. Îl văzusem de mai multe ori înainte şi aveam
să-l văd de mai multe ori după acel moment, dar mi-a rămas pentru totdeauna fixat în minte în
locul acela de pe peronul gării, plin de grupuri de navetişti aşteptând venirea trenului, vorbind
tare, evident ca să-l audă toată lumea. Era şeful depozitului de lemne din sat şi ne cunoşteam,
cumpărasem o dată câteva scânduri ca să ne reparăm gardul. Ceea ce spunea era răspunsul la
întrebarea mea formală „Ce mai faceţi?“, întrebare folosită ca un pur pretext pentru peroraţia
care, evident, îmi era dedicată într-o mică măsură. Ceea ce spunea era un spectacol oferit
întregului peron cu atâta aplomb, încât mă întrebam cum s-ar fi pornit – pentru că era clar că
s-ar fi pornit oricum – dacă nu s-ar fi nimerit să cadă întrebarea mea.
– Cred, fără să mă laud – spunea cu o voce exagerat de înaltă –, că reuşesc să fac în
fiecare lună cel puţin cât zece-cincisprezece salariaţi la un loc, pentru că ştiu să mă orientez,
simt dincotro bate vântu' şi nu-s prost. N-am mai mult de trei ani la depozit şi aproape c-am
atins milionu', oricum îl ating în două sau trei luni. Mă şi gândesc dacă să nu mă opresc după
aia, să mă potolesc, să-mi iau un post modest undeva unde, dacă nu curge, pică, da' n-ai
durere de cap şi nici controale şi angarale ca acum. Nu că mi-ar fi frică mie de ele. Că ştiu
toate funiile până la Bucureşti, ştiu pe cine şi când să ung, de să nu mai zică nici pâs... Că
deştept nu-i cine-a tocit la şcoală şi la universitate douăzeci de ani şi după aia se duce cu
copiii la recoltat usturoi, deştept îi cine-nţelege cum merg lucrurile şi ştie să se descurce...
Ceea ce m-a făcut să reţin această scenă după atâţia ani (era cred pe la începutul anilor
'80 sau chiar mai devreme) nu a fost însă discursul sfidător al personajului pe care, de altfel,
aveam să-l descopăr în timp şi în alte ipostaze interesante, ci felul în care era ascultat de
publicul căruia i se adresa. De atunci, după primele cuvinte, de altfel, atenţia mi s-a mutat de
pe vorbitor pe ascultători şi ei sunt de fapt cei pe care nu am mai putut să-i uit. Mai precis,
reacţia lor. Pentru că reacţia lor nu era una de reprobare sau cel puţin de uimire în faţa
expunerii neruşinate a corupţiei şi furtului. Reacţia lor era una admirativă. La început n-am
înţeles, am simţit doar că e vorba de ceva ciudat, nefiresc din punctul meu de vedere. Mi s-a
părut nefiresc că nu se miră şi nu se revoltă în faţa sfidării, apoi imediat mi-am spus că
probabil sunt prea obişnuiţi cu astfel de situaţii şi personaje pentru a mai avea forţa necesară
uimirii şi, cu atât mai puţin, a revoltei. Am crezut că este vorba de o formă de oboseală şi de
depresiune care nu putea decât să-mi amplifice compasiunea. Apoi, însă, în scurt timp am
simţit că interpretarea mea nu era corectă, că nu era o lipsă excedată de reacţie, ci de o reacţie
pe care n-am fost în stare s-o observ, pur şi simplu pentru că nu fusesem în stare s-o imaginez.
Nu vedem decât ceea ce ne aşteptăm să vedem. Iar eu nu eram destul de sceptică şi de
capabilă de dispreţ pentru a citi în ochii lor admiraţia. În cele din urmă am fost obligată să
admit evidenţa.
Departe de a le trezi revolta sau oroarea, personajul era privit într-un fel care amesteca
invidia cu admiraţia, ca să rezulte o formă – greu de bănuit şi şi mai greu de acceptat – de
respect. Îl priveau nu ca pe un delincvent, ci ca pe un model.
De fapt era prima oară când descopeream eu însămi, într-o formă directă, fizică, aş putea
spune, adevăruri pe care le ştiam de mult în mod teoretic. În sat existau în afară de Sfatul
Popular, de şcoală, de dispensar şi de gospodăria colectivă, unde lucrau mai ales bătrânii,
pentru că tinerii făceau cu toţii naveta la Bucureşti, încă trei instituţii: cooperativa de consum,
depozitul de lemne şi bufetul. Acestea trei, având fiecare câte o gestiune şi câte un gestionar,

162
cădeau în mod ciclic pradă unor controale care sfârşeau nu o dată cu arestări şi procese. Ciclul
mediu era de 2-3 ani, nu mai mult. Ciudat însă era faptul că, odată nenorocirea produsă –
nenorocire care nu constituia niciodată o surpriză, ba chiar aş putea spune că era aşteptată şi
toate socotelile se făceau cu gândul la ea, fără să o piardă din vedere –, când soţiile şi mamele
începeau să bocească şi întreg satul îi compătimea, niciodată nimeni nu susţinea că erau
nevinovaţi. „Ce nenoroc o putut să aibă, de l-o prins“ se comenta cu compasiune. „Ce ceas rău
a dat peste el, de l-or găsit chiar acum“ plângea soţia, fără să se pună în discuţie
dezvinovăţirea, care automat ar fi însemnat o declasare: fuseseră invidiaţi şi respectaţi pentru
că ştiau să se descurce, erau destul de deştepţi să falsifice facturi, să ţină contabilităţi duble, să
tragă pe sfoară sau să mituiască inspectorii, nu puteau fi trecuţi brusc în categoria fraierilor, a
celor dispreţuiţi pentru că sunt cinstiţi, neînstare să se orienteze.
Toate acestea le ştia şi cel ce-şi debita bizarul discurs pe peronul gării, şi cei ce-l
ascultau. Şi, de fapt, îl ştiam şi eu. Ceea ce m-a frapat atunci a fost aerul demonstrativ al
acestor adevăruri, care se expuneau fără ruşine – elogiul delicvenţei şi respectul pe care îl
genera – ca şi cum, de conivenţă, actorul şi corul mut s-ar fi hotărât să-mi ofere o lecţie. A fost
o lecţie pe care am ţinut-o minte şi care m-a ajutat, în numeroase ocazii mult mai recente, să
înţeleg despre ce este vorba, şi să găsesc rădăcinile şi adevăratele explicaţii ale unor situaţii
altfel de nepătruns.
În ceea ce îl priveşte pe Gigi Păstârnac (nu era o poreclă, pur şi simplu aşa se numea,
familia Păstârnac fiind una dintre cele mai rămuroase şi mai importante din sat), el a intrat la
închisoare cu puţin înainte de revoluţie, a ieşit cu prima graţiere de după şi, pentru că cele
câteva luni le-a petrecut la Aiud cu câţiva muncitori care protestaseră la Zărneşti, a început să
spună – ascultat cu aceeaşi nedesminţită admiraţie – că fusese închis din motive politice, că
suferise pentru că nu fusese de acord cu Ceauşescu, iar după ce a făcut pentru scurt timp parte
din primele organe locale ale FSN, s-a retras şi s-a lansat în afaceri. De câte ori trec prin faţa
impozantului supermarket din centrul satului mă întreb dacă nu cumva, acum când e patron,
este obligat să fie mai cinstit decât fusese pe vremuri ca slujbaş la stat. Dar nu mă îndoiesc că
găseşte şi acum – în admiraţia generală – destule domenii în care să se orienteze.

163
 „Proiecte de trecut“, o poveste despre cenzură

Cred că, dacă mi-aş pune în gând, aş putea scrie o întreagă carte spunând povestea
publicării fiecăruia dintre volumele pe care le-am publicat înainte de '90. Şi, deşi tema ar fi
aceeaşi – încercarea repetată şi în cele din urmă reuşită de a trece peste capul sau pe sub nasul
cenzurii –, sunt convinsă că nu ar fi o carte monotonă, pentru că şi fantezia vigilenţei, şi
ingeniozitatea victimelor ei erau aproape lipsite de limite.
Am ales povestea culegerii de nuvele fantastice „Proiecte de trecut“ nu numai pentru că
a fost mai complicată şi, într-un fel, mai senzaţională decât altele, ci şi pentru că ea nu este
numai o poveste cu cenzura, ci aş putea spune că, dintr-un anumit punct de vedere, este chiar
povestea cenzurii.
Ţin mai puţin minte povestea scrierii cărţii decât povestea publicării ei. Scrisul mi-l
amintesc doar ca pe o lungă stare de beatitudine, luni de zile în care mă aşezam la masă
dimineaţa, citeam ultima jumătate de pagină scrisă cu o seară înainte şi continuam să scriu
fără spaima că nu voi şti ce urmează (deşi nu ştiam), fără nesiguranţa pe care mi-au dat-o
întotdeauna poemele care nu deveneau ale mele doar pentru că eu le scrisesem (trebuia să
treacă un timp, în care să le citesc până le învăţam pe dinafară şi fiecare nouă lectură să mă
facă să descopăr cu noi uimiri sensurile aproape necunoscute, pentru ca eu să pierd
sentimentul că mi-au fost dăruite şi să îndrăznesc să mi le revendic). Îmi amintesc de acea
perioadă cu adevărat fericită a vieţii mele, perioada scrierii nuvelelor fantastice, ca de
momentul dincolo de care am început să mă simt scriitor profesionist, un personaj care-şi
gândeşte şi-şi construieşte paginile, nu un recipient în stare să capteze miraculoase şi
neînţelese semnale căutându-şi un adăpost de silabe. Ceea ce nu înseamnă însă că nu a fost
posibil ca una dintre nuvele să fie pur şi simplu transcrierea tale quale a unui vis. Ţin minte şi
acum cum m-am trezit exaltată, începând să povestesc încă înainte de a mă da jos din pat, ca
şi cum aş fi avut de transmis un mesaj pe care nu voiam să-l uit, dar R. a refuzat să asculte,
mi-a adus hârtie şi pix şi mi-a spus „scrie, o să aflu după aceea ce ai visat, citind“ şi am
început să scriu fără să mă grăbesc şi fără să mă întrerup stând întinsă într-un şezlong şi
lăsând filele să cadă în iarbă până când am terminat de povestit, ultimele pagini aproape
mâzgălindu-le nu numai pentru că nu se mai vedea, se făcuse seară, dar nici mâna nu mai avea
puterea să transcrie. Trecuseră 11 ore. Iar când m-am oprit, mi s-a părut că abia atunci mă
trezesc. Nuvela avea să se numească, nu fără legătură cu întâmplarea care-i dăduse naştere,
„Imitaţie de coşmar“.
Dimpotrivă, alte nuvele derapând în fantastic după primele paragrafe s-au născut din
câte un sâmbure nu numai realist, ci şi strict documentar. Arestarea unei întregi nunţi prin care
începe „Proiecte de trecut“ s-a petrecut în realitate în satul bănăţean al familiei lui Mircea
Martin, în acea monstruoasă noapte de Rusalii a anului 1951, iar întâmplarea mutării bisericii
în satul Subpeatră am găsit-o într-o istorie a Munţilor Apuseni. Dar nu asta e important,
important este că am terminat această carte cu sentimentul că îmi aparţine şi, mai ales, că mă
exprimă într-o măsură mai mare decât altele şi, în acelaşi timp, aproape fără speranţa că voi
reuşi să o public, ceea ce îmi dădea cu anticipaţie o sfâşietoare senzaţie de umilinţă. Tocmai
de aceea, după ce am predat manuscrisul, ca de obicei, la „Cartea Românească“, şi am început
să aştept verdictul, le-am fost profund recunoscătoare tuturor celor care – de la redactorul de
carte la directorul editurii – au semnat propunerea de publicare, trimiţând volumul spre
treptele superioare, unde s-a pierdut în norii opaci ai cenzurii. Şi, tocmai de aceea, nu mi-a
venit să cred când, peste un timp, nu mai ţin minte cât de lung, răspunsul s-a întors cu celebra,
visata ştampilă T imprimată pe fiecare filă.
Cred că aici ar trebui să mă opresc pentru a încerca să lămuresc şi să-mi lămuresc mai
multe aspecte.

164
 Prima explicaţie pe care pot să o dau acum, ca şi atunci, este aceea că nu toţi – dar câţi?
– dintre cei ce îşi dăduseră acordul citiseră cartea. Referatul făcut dintru bun început şi de la
nivelul cel mai de jos, cel al redactorului, într-un fel intenţionat banal, într-un limbaj de lemn
adormitor de vigilenţe, despre oglindirea frumuseţilor patriei noastre, a sugerat convingător
lipsa de interes, cel puţin din acest punct de vedere, a cărţii şi a făcut probabil să fie semnat
fără a mai fi citit atât de şeful de secţie, cât şi de directorul editurii. Iar directorul editurii era
Marin Preda. În continuare presupun că un manuscris însoţit de un referat beton armat, cum se
spunea pe atunci, şi purtând trei-patru semnături printre care cea a lui Preda a fost tratat cu
superficialitate şi pasat de pe o treaptă pe alta într-un mod mai mult formal.
N-am ştiut niciodată câte trepte avea cenzura, nici până în 1977, când se numea Direcţia
Presei, nici mai târziu, când nu mai exista legal şi era un fel de monstru diform ca o ceaţă
otrăvitoare pe care – dacă aveai imprudenţa să te apropii de ea – o respirai fără să-ţi dai seama
şi fără scăpare. Ceea ce ştiam eu erau doar treptele din cadrul editurilor, care ar fi trebuit să fie
bariere nu numai estetice, ci şi ideologice, dar care – în cazul „Cărţii Româneşti“, cel puţin –
erau locuite de scriitori, care ei înşişi, ca autori ai propriilor cărţi, trebuiau să se apere de
cenzură. Astfel – oricât ar părea de ciudat, având în vedere că toţi erau români – se producea o
solidarizare, care poate nu era decât o complicitate, dar care nu numai că putea să funcţioneze
eficient, dar era în stare să ofere – mie cel puţin – un punct de sprijin şi de rezistenţă, un
remediu împotriva renunţării şi a depresiunii. N-aş vrea să se înţeleagă că lucrurile se
petreceau explicit, că redactorul care făcea pe prostul, riscând atunci când scria referate anoste
şi lozincarde, îi explica autorului de ce o face. Nu, totul se petrecea tacit, nu exista nici măcar
un semn de recunoaştere, asemenea peştelui creştinilor în Antichitate. Exista doar sentimentul
că, dacă nu vrei să înnebuneşti, trebuie să te opui nebuniei prin toate mijloacele care îţi stăteau
la îndemână. Ceea ce uneori ajuta, alteori nu. Pentru că nu se ştia niciodată cum urmau să
reacţioneze cei de dincolo de câmpul nostru vizual. Mai trebuia să ai şi noroc. Şi, până la un
punct, eu am avut. Mă refer, evident, doar la destinul acestei cărţi. De fapt, ceea ce ţin cel mai
bine minte este faptul că nu-mi venea să cred că avusesem atât de mare noroc. M-am bucurat
mult mai mult decât de oricare altă carte a mea care primise viza, poate pentru că mă aşteptam
mai puţin decât la oricare alta. M-am bucurat atât de mult încât mi-am pierdut controlul
obişnuit al gesturilor, am lăsat să coboare garda pe care toată viaţa am ţinut-o cu efort ridicată
cât mai sus. Şi în clipa aceea mi s-a întors norocul. Sfârşitul actului întâi.
Concret este vorba de faptul că de la revista „Viaţa Românească“ mi se ceruse ceva de
publicat, „un ciclu de versuri, dacă s-ar putea“. Iar eu am răspuns că nu am un ciclu de versuri
inedite (aveam, dar ştiam că nu au nici o şansă să fie publicate, iar după enormul scandal al
poeziilor din „Amfiteatru“ nu mi se părea că e cazul să mai fac experienţe). „Dar aş putea da o
nuvelă, am spus imprudentă, tocmai mi-a intrat la tipar un volum de nuvele fantastice, dintre
care n-am publicat niciuna.“ Şi, fără să mă gândesc prea mult, am ales „Zburătoare de
consum“. Urmarea a fost că, peste nu mult timp, conducerea revistei „Viaţa Românească“ a
fost anunţată că tipografii refuză să culeagă nuvela mea duşmănoasă şi plină de calomnii la
adresa vieţii noastre socialiste. Speriat, redactorul-şef a încercat să salveze lucrurile şi să se
scoată din discuţie, spunând că este vorba despre o nuvelă care face parte dintr-un volum aflat
sub tipar la editura „Cartea Românească“ şi având toate vizele de publicare. Drept care a fost
blocat şi volumul.
(Mai bine de două decenii după, atunci când au fost chemaţi minerii împotriva Pieţei
Universităţii, am avut câteva zile un curios sentiment de „déjà vu“ care mă obseda fără să fiu
în stare să-l identific. Mi se părea că mai trăisem cândva ceva asemănător, mi se părea că nu
mă confrunt pentru prima oară cu acest tip de manipulare. Şi brusc mi-am amintit: tipografii!
Tipografii, inventaţi ca substitute ale cenzurii, care nu mai exista ca instituţie şi, din punct de
vedere legal, nu mai exista deloc. Acelaşi fel de a opune o categorie socială alteia, creând
mitul unei dezbinări care în realitate nu exista. Deosebirea era că atunci invenţia mi se păruse

165
mai puţin convingătoare pentru că, de câte ori mi se întâmpla să ajung într-o tipografie, mă
simţeam mândră şi solidară când zeţarii mă opreau să-mi spună că le plăcuse o pagină pe care
o culeseseră, trecând-o literă cu literă în plumb. Identificarea acestei similitudini m-a şi făcut
să scriu – înainte de a cunoaşte circumstanţele şi detaliile mineriadei din iunie 1990 – că
minerii sunt victime ale mineriadei cel puţin în măsura în care eram noi, pentru că noi nu
eram obligaţi decât să suportăm represiunea, în timp ce ei erau manipulaţi să o execute. Mă
gândeam la enorma manipuare, monstruoasa inginerie socială care transforma nişte oameni
simpli şi lipsiţi de apărare, din punct de vedere ideologic şi intelectual, în unelte inconştiente
ale unei uri pe care nu o înţelegeau, dar care le deturna nemulţumirile şi le exacerba violenţa.
Minerii sau tipografii erau compromişi cu bună ştiinţă prin folosirea numelui profesiunii lor în
scopuri malefice, pe care nici nu le bănuiau.
Atunci când am aflat povestea cu tipografii şi oprirea cărţii, am trecut fulgerător de la o
stare la alta: un moment mi-a părut că aşa era normal, că ştiusem de fapt dintotdeauna că
această carte nu va putea apărea şi, imediat apoi, o furie neputincioasă, îndreptată în acelaşi
timp împotriva mea, cea care îmi ispitisem norocul, întinzându-i coarda mai mult decât
accepta, cea care îmi permisesem pentru o clipă să mă port normal, fără să mă gândesc la
urmări, să nu fiu prudentă.
Sfârşitul actului doi.

Apoi, înainte de sfârşitul anului 1981, a sosit pe adresa Uniunii Scriitorilor o scrisoare
din partea Universităţii din Viena prin care eram anunţată că am primit Premiul Herder şi că
ceremonia de decernare va avea loc peste şase luni, în data de 12 mai 1982.
Mai concret, veneam de la mama pe strada Buzeşti, era o zi de iarnă murdară cum numai
în cartierul Gării de Nord poate fi, mă grăbeam spre casă, când cineva de pe cealaltă parte a
liniei de tramvai m-a strigat şi a aşteptat să treacă o maşină ca să poată traversa spre mine. Era
o funcţionară de la Secţia Externe a Uniunii Scriitorilor care mi-a spus că am fost anunţată că
am primit Premiul Herder. M-am mirat atât de tare încât am uitat să întreb de unde ştia
conţinutul scrisorii din moment ce îmi era adresată mie. Mi-a spus să trec să o iau şi m-a
prevenit că trebuie să scriu un răspuns de acceptare şi mulţumiri. Eram atât de aiurită de veste,
încât tot ce mi-a trecut prin minte a fost să mă întreb cum am putut lua premiul, din moment
ce cartea nu apăruse, ca şi cum numai pentru ea l-aş fi putut lua. De altfel, totul mi se părea
nepotrivit şi ciudat, pentru mine Premiul Herder, chiar dacă îl primise şi Nichita Stănescu, era
un premiu pentru bătrâni, premiul pentru Arghezi, pentru Philippide. Oricum, surpriza era
mult mai mare decât bucuria, iar bucuria nu se putea compara în intensitate cu dezastrul
opririi cărţii.
Următoarea jumătate de an a trecut mai degrabă sub semnul acestei înfrângeri decât sub
cel al succesului, mai ales că succesul devenea din ce în ce mai ireal, mai inconsistent, mai
îndoielnic chiar. E adevărat că aveam corespondenţa cu Rectoratul Universităţii din Viena şi
apăruseră chiar câteva scurte anunţuri şi articolaşe, dar cu cât se apropia luna mai, cu atât era
mai puţin probabil că voi primi viza de ieşire din ţară. La un moment dat am fost atât de puţin
sigură că voi fi acolo încât am declinat invitaţia de a vorbi la ceremonie în numele
premianţilor, în calitate de premianta cea mai tânără din istoria premiului. După vreo douăzeci
şi cinci de ani aveam să aflu întâmplător că îmi păstrasem încă această ciudată calitate, ceea
ce mă face să cred că impresia mea că era un premiu pentru destine încheiate în care
nimerisem ciudat nu era chiar absurdă.
De altfel, când am ajuns totuşi în ultima clipă (dar episodul plecării la Viena face parte
dintr-o altă poveste pe care trebuie s-o povestesc) eram mereu confundată cu bursierii pe care
premianţii trebuiau să-i nominalizeze şi nevoită să explic, pe jumătate flatată, pe jumătate
jenată, că de fapt sunt chiar deţinătoarea premiului. Apoi, după ce totul s-a terminat şi ne-am
întors la hotel, am găsit mesajul care mă anunţa că „Proiecte de trecut“ îşi reluase tipărirea şi

166
în curând, înainte să mă întorc eu acasă, va fi în librării.Oricât ar părea de ciudat, dacă ar
trebui să aleg un moment care în cronologia memoriei mele să se numească „Premiul Herder“,
acesta nu ar fi nici momentul aflării veştii, nici momentul baroc şi solemn al ceremoniei, ci
acea clipă a eliberării cărţii poprite care îmi dădea în sfârşit dreptul să mă bucur de un succes,
de altfel nu fără legătură cu destinul cărţii.
Sfârşitul actului trei.

Epilog. Nu, epilog nu e bine, pentru că nu s-a mai întâmplat nimic în afară de faptul că a
devenit cea mai tradusă dintre cărţile mele de proză. Şi totuşi aş vrea să mai adaug ceva. Am
spus la început că povestea relaţiilor cu cenzura ale acestei cărţi este, într-un fel, chiar o
poveste a cenzurii. Asta pentru că – lăsând la o parte faptul că şerpuirea întâmplărilor
reprezintă aproape o diagramă a funcţionării celui mai subtil şi specific dintre mecanismele
represiunii: strângerea şi destrângerea şurubului – acest şir de întâmplări cuprinde aproape un
inventar al metodelor folosite împotriva libertăţii de expresie, dar şi al metodelor prin care, în
anumite condiţii, acestea puteau fi contracarate. Voi începe cu acestea din urmă. Prima parte,
obţinerea de către echipa „Cărţii Româneşti“ a vizei de publicare a cărţii este tulburătoarea
dovadă că atunci când oamenii erau în stare să colaboreze, să se solidarizeze, să fie complici
împotriva minciunii, să-şi asume riscul de a fi ei înşişi, nu era exclus ca mecanismele răului să
se gripeze. Poate că era nevoie şi de puţin noroc, dar era nevoie, mai ales, de caracter şi de
subtilitatea de a înţelege că riscul era chiar una dintre coordonatele definiţiei de intelectual.
Această solidarizare în asumarea riscului, pe care m-au făcut s-o simt colegii de la „Cartea
Românească“, echivala în simplitate şi eficienţă cu efectul pe care putea să-l aibă semnul
crucii asupra diavolului. Sigur că întrebarea, care se naşte firesc dintr-o asemenea
demonstraţie este de ce, dacă era atât de simplă şi de eficientă această reacţie, se mulţumea să
fie excepţia şi nu devenea regula?
Recursul la tipografi, mutarea răspunderii, pentru încălcarea unuia dintre cele mai
importante drepturi ale omului, dinspre instituţii spre oameni, dinspre călăi înspre victime
spune enorm nu numai despre metodele cenzurii comuniste în România, ci şi despre perfidia
şi laşitatea celor care exercitau represiunea (nu numai de tip intelectual). De altfel, această
dedublare prin manipulare este o perversă expresie a amestecului de ură împotriva
intelectualilor, ură germinată chiar din sâmburele ideii egalitare şi din conştiinţa faptului că e
vorba de o reacţie ruşinoasă, care nu poate fi susţinută cu voce tare, care e mai sănătos să fie
camuflată în umbra maselor. E adevărat că în umbra instituţiei care se ascundea în umbra
maselor stătea de obicei invidia, gelozia, pizma, complexele de inferioritate ale unor oameni
din carne şi nervi, care au avut grijă să semnaleze libertatea, norocul, asumarea riscului şi să
ceară interzicerea lor. Nu ştiu, în acest caz, cine a acţionat între acceptarea cărţii la „Cartea
Românească“ şi inventarea tipografilor la „Viaţa Românească“, dar ştiu în schimb că, şi în
cazul poeziilor din „Amfiteatru“, şi în cazul cărţii pentru copii, a fost vorba de denunţuri
precise, primul venit din sfera revistei „Săptămâna“, celălalt de la o bibliotecă din judeţul
Suceava.
În sfârşit, felul în care, după ce Premiul Herder a apărut, ca un Deus ex machina menit
să le complice viaţa, şi atunci când – după şase luni de ezitări – nu au avut curajul să mă
împiedice să particip la ceremonia prezidată, prin tradiţie, de Preşedintele Austriei. Au dat cu
laşitate înapoi, s-au repliat, nu au riscat să mă audă dând o declaraţie despre faptul că am
primit premiul, dar nu şi aprobarea de a-mi publica ultima carte. Puţine lucruri mi se par mai
dezgustătoare decât frica celor ce şi-au ales ca scop al carierei să producă frica. Şi printre
victoriile vieţii mele se înscriu momentele – mai numeroase decât s-ar putea crede – în care
cei ce nu reuşeau să mă înspăimânte sfârşeau prin a fi ei înspăimântaţi. Pentru că ei erau
puternici doar atâta timp cât ceilalţi erau slabi, în momentul în care li se opunea cea mai mică
rezistenţă începeau să tremure de frica superiorilor cărora ar fi urmat să le raporteze

167
insuccesul, deci frica lor de a fi înfrânţi de mine era mai mare decât frica mea de a fi înfrântă
de ei, pentru că eu eram singură beneficiara eşecului sau a succesului meu, în timp ce ei erau
doar verigă dintr-un lanţ menit să ne înlănţuiască pe toţi, începând chiar cu cei care îl
mânuiau. Când am înţeles toate acestea, în anii următori, când orizontul s-a întunecat treptat şi
tot mai fără speranţă, mi-am dat seama că e destul să refuz o dată sau de două ori să scriu ceva
ce mi se cere (într-o culegere omagială sau într-un număr festiv) pentru ca în cel mai scurt
timp să-i fac să afle că obişnuiesc să-i refuz pe toţi cei ce ar fi urmat să-mi mai ceară, dar care
nu puteau risca un refuz pentru că nu aveau destul curaj să-l transmită. În basme şi-n
adâncurile istoriei, solilor care aduceau veşti proaste li se tăia capul. Li se întâmpla, oare, ceva
cât de cât asemănător şi celor care, odată refuzaţi, treceau cu ochii în pământ pe celălalt
trotuar când mă întâlneau? Oricum, ştiam de mult, din copilărie cum calea sigură de a nu fi
muşcat de câini este să nu-ţi fie teamă că vei fi muşcat, iar mai târziu am citit chiar o
explicaţie ştiinţifică a fenomenului: frica emană un miros pe care noi nu-l simţim, dar câinii
da, un miros aţâţător de violenţă.
Momentul publicării „Proiectelor de trecut“ a fost pentru mine un util prilej de a studia
mecanismele printre roţile cărora trebuia să trec pentru a exista ca scriitor şi de a mă întreba
dacă vreau să continuu acest savant efort de supravieţuire.

168
 Logica visului în istorie

M-am gândit adesea – şi mi s-a întâmplat să o şi spun uneori – că, dacă perspectiva
abuzului ar fi exclusă din socoteli, candidaţii pentru funcţiile şi demnităţile publice ar trebui
nu să se înghesuie, luptând pe viaţă şi pe moarte ca să câştige, ci dimpotrivă, să fie căutaţi cu
eforturi şi găsiţi cu dificultate. Pentru că asumarea puterii, şi deci a responsabilităţii, în măsura
în care ar fi asumată cu responsabilitate, ar deveni un act aproape dramatic, pe care l-ar
îndrăzni un număr redus de masochişti dispuşi să-şi întrerupă propriul destin pentru a se
dedica, pe durata mandatului, destinului celorlalţi. În continuarea acestei logici, încerc să-mi
imaginez o lume în care persoanele, socotite de societate apte să conducă, ar fi constrânse prin
lege să accepte funcţiile şi şi-ar purta crucea răspunderii şi puterii, tânjind după clipa când, cu
datoria împlinită, ar putea-o preda altora, întorcându-se în viaţa lor personală şi destinul lor
individual.
Evident, o asemenea lume nu există nici la noi, nici în altă parte. Peste tot, scadenţele
electorale dezlănţuie ambiţii şi patimi cărora de cele mai multe ori ideile nu le sunt decât
travesti, iar binele public pretext. Răspândirea nu infirmă însă nici urâţenia, nici aberaţia, iar
faptul că în nici o ţară de pe pământ lucrurile nu se petrec ca în visul meu nu înseamnă că nu
aşa ar fi logic să se petreacă. Înseamnă doar că logica nu este partea tare a istoriei, şi cu atât
mai puţin a politicii.
Visul meu, visat în urmă cu două decenii şi rămas – în amintiri, nostalgii şi poate chiar
în istorie – sub numele de Alianţa Civică, s-a născut din dramatica încăpăţânare de a respecta
această logică, nesocotită de toată lumea, spre nenorocirea tuturor, şi de a medita asupra
raporturilor dintre societatea civilă şi clasa politică, raporturi care dau culoarea oricărei epoci
şi reprezintă cheia oricărei evoluţii. Inventându-şi propria definiţie, Alianţa Civică a fost din
prima clipă profund implicată în politic, fără să fie partid, şi a încercat să determine o
schimbare în societate, fără a încerca să o conducă. Complexitatea, dând uneori impresia
ambiguităţii, a acestei definiţii s-a născut din convingerea fermă că, pentru a schimba cu
adevărat lucrurile, nu era suficient – chiar dacă era strict necesar – să se schimbe echipa de la
putere, trebuia să se schimbe şi materia primă din care e construită această echipă, cu alte
cuvinte, era nevoie nu numai de schimbarea mecanismelor politice, ci şi a celor mentale şi
morale. Dar nimeni dintre cei care voiau să ia puterea nu era dispus să se schimbe, nici măcar
partidul care a clonat numele Alianţei Civice, realizând una din multele confuzii savant
construite în epocă pentru a nu se mai putea deosebi binele de rău, ideile de interese,
sacrificiile de profituri.
Oricât ar părea de şocantă observaţia, ferocitatea luptei politice rămâne pentru mine
dovada abuzurilor pentru care se pregătesc candidaţii, iar zbaterea – isterică adesea – a unora
ca să se apropie de putere, un semn că, dacă ar atinge-o, ar abuza de ea. Din această sumbră
perspectivă, de altfel, mecanismele electorale ale democraţiei nu sunt decât cenzura – vai, cât
de imperfectă! – funcţionând din patru în patru ani, împotriva lipsei de măsură, de logică şi de
decenţă.
Adevărata problemă începe însă abia de aici, pentru că sorocul implacabil al alegerilor,
care îi îndepărtează pe unii pentru a-i înlocui cu alţii, presupune în mod fatal alegerea acestora
din urmă nu după competenţe şi calităţi, ci după lipsa de scrupule dovedită în obţinerea
voturilor. Ceea ce face ca prin rotirea la putere să nu se realizeze o ameliorare a calităţii
aleşilor şi nici o garanţie a onestităţii în exercitarea mandatului, ci doar alternanţa unui număr
redus de echipe specializate cu cinism în vorbe fără acoperire şi fapte bine acoperite. Dincolo
de axioma potrivit căreia democraţia nu e perfectă, dar omenirea nu a fost în stare să
inventeze ceva mai bun, rămâne încercarea de a descoperi, totuşi, în ce constau
imperfecţiunile acestui sistem care asigură funcţionarea celei mai puţin rele dintre lumile
posibile.

169
 Cea mai importantă dintre ele este raportul prea mare dintre numărul celor care aleg şi
numărul celor aleşi. În colectivităţile mici, asemenea polisurilor greceşti sau asemenea celor
la care se referă J.J. Rousseau, cei care aleg o fac în cunoştinţă de cauză, între ei şi cei ce vor
fi aleşi este o relaţie de tip uman, candidaţii sunt cunoscuţi în mod direct, nu reprezintă doar
nişte nume şi nişte imagini repetate obsesiv prin toate mijloacele de influenţare. Odată cu
dezvoltarea aglomerărilor omeneşti şi organizarea lor urbană, regională, statală, dimensiunea
concretă a relaţiilor electorale dispare şi este înlocuită cu o mediată cunoaştere de ordin pur
teoretic, care, în plus, presupune sume imense şi vinovate de bani. Electoratul devine un
număr care trebuie nu convins, ci cucerit, iar aleşii, nişte imagini, nume şi cuvinte percepute
cu aproximaţie şi votate mai mult sau mai puţin la întâmplare.
Cei ce se pregătesc să candideze nu învaţă ce să facă după ce vor fi aleşi, ci cum să
vorbească şi ce să facă pentru a fi aleşi, victoria în alegeri devenind, din mijloc, scop în sine.
De altfel, după ce sunt aleşi, aleşii sunt atât de obosiţi de agitaţia campaniei electorale, încât o
mare parte a mandatului este folosit pentru a se reface, a strânge puteri şi fonduri în vederea
următoarei confruntări şi pentru a-i răsplăti pe cei ce au contribuit la victorie. Toate acestea se
ştiu, de către toată lumea, încă de dinaintea alegerilor, şi nimeni nu se îndoieşte că pot fi
realizate altfel decât prin încălcarea legalităţii. Iar această notorietate a programării culpelor îi
ţine, în mod firesc, departe de sistem pe cei oneşti.
Răul cuprins în lupta pentru putere este prea mare pentru ca puterea obţinută astfel să
mai poată fi pusă în slujba binelui. Logica visului se dovedeşte inoperantă în istorie. care
altfel ar fi putut să pară de neînţeles. Preşedintele adus din neant avea sarcina să conducă spre
neant lumea care îi fusese repartizată, ceea ce a şi reuşit într-un timp record.
Întâmplarea, formată din cele două episoade despărţite de patru ani, a rămas pentru mine
profund semnificativă şi revelatoare, un exemplu al complexităţii şi intensităţii pe care o poate
atinge manipularea în zonele unde mizele sunt cu adevărat importante. Gradul de senzaţional
pe care îl conţine nu e legat de trăsăturile şi numele celor două personaje – cel care vorbeşte şi
cel despre care e vorba –, dimpotrivă, nominalizarea ar fi personalizat ideile, diminuându-le.
Faptul că acelaşi personaj, utilizat cu succes atunci, a fost din nou scos la lumină de curând, la
fel de inexplicabil, pentru a distruge o importantă instituţie de cultură, aşa cum distrusese un
important partid istoric, nu se explică prin calităţile lui, oricât de negative, cât prin valoarea
lui de întrebuinţare, prin uşurinţa cu care poate fi folosit. Este în fond explicaţia simplă a unor
situaţii care par de neînţeles. Uluitoare ascensiuni şi cariere senzaţionale având ca protagonişti
inşi lipsiţi de orice calităţi care să le explice se dovedesc deodată perfect explicabile prin
maleabilitatea acestor fiinţe, făcute să ia forma oricărui vas în care sunt turnate şi-a oricărei
voinţe dispuse să le manipuleze.
Până la urmă, problema oricărei puteri este aceea de a găsi astfel de fiinţe prin care să se
poată exprima, multiplicându-se.

170
 Polemici americane

Ecoul înfiinţării Alianţei Civice în exilul românesc a fost cel puţin la fel de mare ca în
ţară. După emoţia răvăşitoare a revoluţiei şi deznădejdea dezamăgirilor de după, după
romantismul Pieţei Universităţii şi ruşinea criminală a mineriadelor, românii din exil au privit
Alianţa nu numai ca pe o speranţă, ci mai ales ca pe o garanţie că, în sfârşit, şmecheria şi
manipularea e exclusă, deci că pot să se implice ei înşişi într-o acţiune care îşi propunea – şi
nu era exclus – să influenţeze soarta ţării. Aproape în acelaşi timp cu crearea filialelor AC în
oraşele României s-au organizat puncte de sprijin ale Alianţei Civice la New York, Los
Angeles şi München. S-au organizat este formularea corectă, în sensul că s-au organizat
singure, nu le-am organizat noi, am fost pur şi simplu anunţaţi că s-au constituit, trimiţându-
ni-se liste impresionante de membri, însoţite de scurte CV-uri. Aveau vârste extrem de diferite,
aparţinând diverselor straturi ale exilului, de la bătrâni care reuşiseră să fugă înainte de 1948,
până la frontierişti sau invitaţi la diverse reuniuni ştiinţifice din anii '70, care „au ales
libertatea“. Îmi amintesc listele de la New York: mulţi doctori, fizicieni, ingineri, dar şi
muncitori de diverse feluri şi mai ales şoferi, foarte mulţi şoferi de taxi, e adevărat că având
studii universitare... Eram, pe de o parte, impresionaţi şi chiar flataţi de această adeziune
necondiţionată de peste mări şi ţări, dar şi puţin neliniştiţi de faptul că, în mod evident, nu
puteam avea nici un fel de control asupra acţiunii lor, care puteau fi manipulate, după cum nu
ne puteam feri de infiltrările menite să ne compromită.
N-am ştiut, de exemplu, niciodată, dacă polemicile şi invectivele, dezbinările,
demascările reciproce care au izbucnit prin 1992 printre membrii Alianţei Civice din Statele
Unite au fost rodul unor infiltrări organizate savant sau pur şi simplu o consecinţă a faptului că
toţi erau români şi purtau în sânge, oricât de departe, incapacitatea de a se solidariza. În orice
caz, duritatea schimbului public de replici între Dorin Tudoran şi Părintele Calciu m-a întristat
profund, nu numai pentru că nu păstra nimic din spiritul Alianţei în numele căreia vorbeau, dar
nu semăna nici cu ei înşişi, sau cel puţin nu cu ceea ce reprezentau ei în ochii celorlalţi. Îşi
făceau rău, făcându-ne rău şi nouă şi abia născutei speranţe. Mă simţeam victima lor, după
cum nu mă îndoiam că, la rândul lor, erau victimele celor care îi învrăjbiseră, manipulaţi poate
şi ei de alţii, într-o operaţie de discreditare de gradul doi sau trei.
Dintre punctele de sprijin ale Alianţei aveau să rămână peste ani reprezentanţele
Memorialului Sighet, pe care nu s-a mai obosit nimeni să le manipuleze pentru că aveau un aer
mai curând ştiinţific şi lipsit de periculozitate politică.
De fapt, ceea ce se întâmplă la Memorial sper că este de natură să schimbe mult mai
adânc şi mai definitiv situaţia.

171
 Ciuperca de pe preş

Legătura dintre noi şi ciuperci a avut în cele din urmă şi o excrescenţă de natură
politică al cărei impact a fost favorizat – cum, de altfel, nu mă îndoiesc că fusese programat –
de importanţa inclusiv sentimentală pe care o aveau ele în viaţa noastră. Era, la puţin timp
după ce fusesem din nou interzisă în '88, un început de toamnă în care nu mai pridideam cu
mersul în pădure. De fapt, de fiecare dată se dădea o mică luptă între plăcere (plecarea la
cules) şi datorie (rămânerea la scris) şi de fiecare dată datoria era înfrântă de argumentul
ipocrit şi pragmatic al procurării hranei. De fapt, poate chiar fără să ne dăm seama, foloseam
nevinovata plăcere ca pe-o terapie împotriva tensiunii în creştere. Erau, în acel an, atât de
multe pâinişoare (nişte bureţi dolofani, alburii, cu pălăria umbrită verzui sau roşcat) care se
înmulţeau de la o zi la alta, încât începuseră să apară şi în curţi. Chiar la noi în livadă apăruse
una de dimensiuni neobişnuite şi care nu părea să aibă de gând să se oprească din crescut.
Hotărâsem, cu vecinii, când depăşise dimensiunile unei farfurii mari, să nu ne atingem de ea,
să vedem cât este în stare să se rotunjească. Deocamdată avea diametrul unui tort.
Tocmai voiam să dăm o raită prin pădure, înainte de a ne aşeza la scris, şi închideam
portiţa încărcaţi de coşuri şi plase goale, când din capătul străzii a apărut fugind un paznic
trimis de la primărie să ne spună că am primit telefon de la Bucureşti „să venim repede, că ni
s-a inundat casa“. Am aruncat coşurile din mâini, am închis casa şi ne-am suit în maşină. Dar
cum numai sora mea avea numărul de telefon al primăriei pentru cazuri de forţă majoră, ne-am
oprit mai întâi la poştă să aflăm despre ce e vorba. Legătura cu Bucureştiul, aflat la 40 km
distanţă, se obţinea încă prin telefonistă, telefonista lipsea, am căutat-o prin curte. Geta –
auzindu-se ca de la capătul lumii – ne-a spus că primise un telefon de la vecinii de sub noi că
„pe sub uşa noastră curge apă în valuri“. S-a dus repede să vadă despre ce e vorba, evident nu
putea fi decât o conductă spartă, dar în mod ciudat n-a putut intra, casa scărilor, despre care
nici nu ştia că se poate închide, avea un riglu tras în interior; a strigat, a sunat la vecinii care o
anunţaseră, ale căror geamuri erau deschise şi se auzeau vorbind, dar n-au răspuns, le-a
telefonat, n-au ridicat receptorul. În cele din urmă a renunţat, înţelegând că e ceva mai ciudat
decât o conductă spartă.
Am plecat la Bucureşti, am ajuns acasă, casa scărilor nu mai era închisă, iar din
apartamemntul nostru nu curgea nici o picătură de apă. Totul era normal, cu excepţia
telefonului vecinilor. Am sunat la ei, ne-au deschis şi i-am întrebat de ce au inventat povestea
cu apa, când în mod evident nu fusese nici un strop. Apăruseră în uşa apartamentului amândoi,
bătrâni, decrepiţi, cu cei doi pechinezi iţindu-şi capetele ciufulite printre gleznele ei umflate şi
picioarele lui cu ghetre străvechi trase peste şlapii de molton. Aveau aerul că au fost deranjaţi
şi – în timp ce el ne privea cu un fel de curiozitate mirată – ea ne-a răspuns scurt că probabil li
s-a părut, graseind ca de fiecare dată când voia să sublinieze că aparţinea „lumii bune“, aflate
deasupra sau, în orice caz, în afara criteriilor lumii de acum. Nu păreau speriaţi, nici cuprinşi
de remuşcări, mai degrabă pătrunşi de importanţa datoriei împlinite şi atenţi la reacţia noastră
pe care urmau probabil s-o descrie.
– Cum să vi se pară? am vrut să întreb, dar mi-am dat seama că nu mai era nimic de
adăugat, mai ales că – dacă totul a fost inventat – rostul invenţiei nu putea fi decât scoaterea
noastră pentru câteva ore din casa de la ţară, care trebuia percheziţionată. Ne-am întors, deci,
în grabă la Comana, stăpâniţi mai mult de furia de a fi fost manipulaţi atât de sfidător, decât de
frică. Nu aveam nimic de ascuns, cu excepţia caietelor – pe care oricum le luam mereu cu noi
–, dar ne simţeam batjocoriţi şi umiliţi, dispreţuiţi cu neruşinare pentru că nu învăţasem încă
suspiciunea totală, neîncrederea absolută. Evident, am găsit casa răvăşită, cele trei încăperi de
paiantă şi pătulul de scânduri transformat în birou deveniseră grămezi de cărţi, cergi, haine
vechi, farfurii de pământ ars, lămpi de gaz, ulcioare, găleţi, ziare, cutii de medicamente,
amestecate într-o devălmăşie descurajantă şi – cum să spun? – demonstrativă. Pentru că

172
harababura era atât de mare încât nu părea născută din întâmplare, ci părea construită, aranjată.
Ea părea chiar scopul, nu rezultatul unor eforturi, nu se produsese în căutarea a ceva, ci fusese
produsă cu bună ştiinţă. Singurul scop fiind, probabil, impresionarea, înspăimântarea noastră.
În clipa în care am avut această intuiţie, aproape flatantă, de spectator pentru ochiul căruia
fusese amenajat decorul, furia mi-a trecut brusc: dacă nu ne speriam, manipularea putea să-i
coste mai mult pe ei decât pe noi. Am ieşit în curte şi fără să mă gândesc la ceva anume am
luat-o spre livadă. Ciuperca uriaşă dispăruse, iar prin gardul de sârmă vecina Niculina mă
privea cu un aer vinovat, mi s-a părut, sau poate speriat.
– Coana Niculina, i-am spus cu un reproş obosit, nu ne-am înţeles să n-o culegem, să
vedem cât e în stare să crească?
Dar înainte să termin, Niculina a izbucnit în plâns şi-n nişte explicaţii pe care cu greu
reuşeam să le înţeleg:
– Ştiam eu, eram sigură c-o să observaţi, le-am şi spus că imediat ce veniţi o să vă daţi
seama. Că eram în grădină la copilit şi numa' ce văd doi haidamaci că sare gardu' din spate şi o
ia prin livadă, nici n-am văzut că s-o atins şi de ciupearcă. Io am fost sigură c-or venit la furat
butelia, că ăştia pândesc cum pleacă omu', şi m-am pus pe strigat la ei: ce căutaţi în curtea
omului, ştergeţi-o dacă nu vreţi să chem miliţia, da' ei nici că le-o păsat, o trecut pe lângă mine
şi mi-o spus să-mi ţân gura dacă vreau să-mi rămână băiatu-n servici, şi să nu mă prindă că vă
spun ceva că n-o să-mi fie bine, să nu zâc că nu mi-or spus, şi-or intrat în casă şi numai ce
auzeam troncănind şi răsturnând, nu ştiu ce-or stricat pe-acolo, da' când or plecat mi-or mai
strigat o dată că dacă spun cuiva c-or fost îi vai de mine, da' ştiam eu c-o să vedeţi cum veniţi,
şi de ciupercă, numa' acum am băgat de seamă.
În timp ce făceam ordine, când aproape ne liniştisem, lui R. – cu acel obositor obicei al
lui de a nu scăpa din vedere nimic – i-a venit ideea că percheziţia putea fi doar pretextul menit
să camufleze instalarea unor microfoane, deci de acum înainte nu va mai trebui să vorbim nici
aici în casă. De altfel, mă chemase afară în curte ca să-mi împărtăşească presupunerea care
avea să ne complice şi aici viaţa. Nu era exclus să aibă dreptate, dar în acelaşi timp mi se părea
că precauţia de a nu cădea pradă microfoanelor era mai insuportabilă şi chiar mai periculoasă
decât ignorarea lor, lăsându-le, dacă existau, să înregistreze tot ce puteau să înregistreze. La
urma urmei, aveam de ales între a trăi o viaţă înregistrată sau a nu trăi deloc. În timp ce
vorbeam, îmi dădeam seama că de fapt deja pierdusem, indiferent cât de logică îmi era
argumentaţia, ştiam nu numai că intrasem într-o nouă escaladare a nebuniei, dar şi că
manipularea le reuşise, cu sau fără inundaţie, cu sau fără percheziţie, cu sau fără microfoane,
reuşiseră să ne tulbure, să ne tracaseze, să ne demonstreze că suntem, cel puţin psihologic, la
cheremul lor.
Peste o săptămână, când ne-am dus la Bucureşti ca să cumpărăm pâine, în faţa
apartamentului nostru, aşezată cu grijă pe preşul din faţa uşii, ne aştepta ciuperca.
A fost una dintre puţinele dăţi când ne-a cuprins cu adevărat frica. Tocmai pentru că
totul era absurd. Ne-am adus aminte că R. avea o povestire absurdă în care o ciupercă creştea
simbolic, fără să se oprească, cotropind apartamentul unei familiei. Dar familia se salva
tranşând ciuperca gigantică şi punând-o în vânzare, transformând-o într-o afacere şi chiar într-
un destin: obţineau titluri academice în domeniul culturii ciupercilor, înfiinţau un institut de
studii micologice, asigurau necesarul de proteine al ţării, odaia miracolului grotesc era aşezată
sub o cupolă de cristal, ca o relicvă fundamentală. Povestirea apăruse în „România literară“
fără să se întâmple nimic, dar, la apariţia în volum, revista „Luceafărul“ îi dedicase o cronică
în care era considerată o batjocorire a poporului, care va şti să pedepsească insulta.
Dar asta nu era decât o circumstanţă agravantă. Ceea ce mă înspăimânta era caracterul
insidios, subliminal, păstrat la nivelul sugestiilor, al întregii întâmplări. Era ca şi cum ne-ar fi
spus: voi ştiţi că noi ştim că voi ştiţi, dar nu trebuie să uitaţi că şi noi ştim că voi ştiţi că noi
ştim.

173
 Maşina de scris

Nu mai ştiu dacă era o zi de toamnâ târzie în '88 sau una de la sfârşitul iernii în '89, dar
era una dintre acele dimineţi în care, când deschizi ochii, îţi vine să-i închizi la loc, ca să nu fi
obligat să ieşi din pat şi din casă. Era foarte frig şi aproape întuneric, deşi trecuse de 8, dar,
bineînţeles, nu mergea nici căldura, nici lumina, iar ieşirea de sub straturile de plăpumi şi cergi
pentru a intra sub rândurile suprapuse de pulovere presupunea un adevărat gest de curaj. Un
curaj pe care nu aveam cum să-l amân pentru că la ora 10 trebuia să fiu la miliţie cu maşina de
scris pentru controlul anual. Primisem programarea de mai bine de o săptămână şi de atunci nu
făceam decât să mă gândesc cu groază la dimineaţa pe care aveam s-o petrec în holul
întunecos şi cu ciment pe jos unde mai fusesem cu un an în urmă, cu maşina de scris purtată în
braţe, dar cu foile de hârtie – pe care urma să execut exerciţiul de control – aduse de acasă.
Deşi R. avea tendinţa să mă înlocuiască în toate obligaţiile neplăcute – după povestea cu
Arpagic –, de data aceasta nu se putea, pentru că eu eram titulara maşinii de scris pe care, după
moartea Tatei, Mama mi-o dăruise ca amintire.
Deşi Circa 3 Miliţie se afla pe strada Cazzavillan colţ cu Nuferilor, nu departe de noi,
ţin minte ca pe un calvar umilitor drumul sub ploaie, în care nu aveam destule mâini să ţin în
acelaşi timp umbrela, maşina de scris şi servieta cu hârtie de scris. Cele patru mese din holul
secţiei de Miliţie erau ocupate de cei programaţi mai devreme, dar care nu reuşiseră să-şi
îndeplinească obligaţiile (copierea de trei ori a aceleiaşi pagini, umplute în întregime cu
rânduri formate din litere majuscule, minuscule, semne de punctuaţie aşezate într-o ordine
aleatorie nesemnificantă, întreruptă de un citat din „Scânteia“), în timp ce următorii trei
sosiseră şi aşteptau în picioare lângă uşă cu maşinile de scris în mână sau aşezate alături, pe
ciment. Încăperea, destul de mare şi având o singură fereastră îngustă şi înaltă, era deosebit de
întunecoasă, mai ales acum, când din exterior venea în locul luminii un fel de gaz gri, iar
curentul era şi aici întrerupt. La masa lângă care mă aşezasem în aşteptare lucra un domn
foarte bătrân, cu multe dioptrii şi cu degetele tremurând pe clape mai mult decât de emoţie.
Mi-am dat seama că m-am aşezat greşit, că probabil va termina ultimul, dar nu mai aveam ce
să fac şi, într-un fel, umilinţa de a aştepta asemenea celorlalţi mă liniştea şi mă încuraja în
speranţa că aici nu se ştie cine sunt, deci nu am de ce să mă tem. Şi într-adevăr, când mi-a
venit în sfârşit rândul, o voce de la ghişeul de lângă mine m-a strigat alb „Tovarăşa Rusan
Otilia Valeria“ şi o mână mi-a întins cu indiferenţă modelul de copiat.
M-am aşezat, mi-am instalat maşina de scris, am deschis-o, am introdus hârtia şi am
început să copiez. Modelul era o foaie A4 aproape zdrenţuită, murdară şi cu urechi la colţuri,
pe care se distingeau cu greu literele de copiat. Am privit citatul din josul paginii: era acelaşi
ca şi anul trecut, deci modelele nu mai fuseseră schimbate cel puţin de un an. Am început să
lucrez, rugându-l pe Dumnezeu să nu greşesc şi să nu trebuiască s-o iau de la capăt, şi, dacă
am noroc, să termin în mai puţin de o oră jumătate. În timp ce băteam cu grijă clapă după
clapă, mă gândeam dacă toată această corvoadă poate să aibă o altă utilitate decât cea
profilactică, a umilinţei şi a spaimei pe care ne-o transmite, împiedicându-ne să scriem
manifeste sau alte texte subversive. Mă întrebam dacă, la o adică, ar putea fi identificat după
un manifest găsit autorul lui prin compararea literelor cu aceste sute de mii de pagini căznite.
Mă îndoiam. Mi-am adus aminte manifestul pe care-l găsisem cu câteva seri în urmă în
Cişmigiu. Un petec de hârtie mai mic decât un sfert de coală ministerială acoperit cu un scris
tremurat de om bătrân şi neobişnuit cu scrisul.
– Tovarăşa Blandiana?
Deasupra mea stătea aplecat un tânăr slab şi înalt în uniformă de plutonier de Miliţie.
Am ridicat ochii nevenindu-mi să cred.
– Tovarăşa Blandiana, a repetat, după ce terminaţi treceţi în biroul patru. Şi mi-a arătat
cu mâna o uşă din fundul holului spre care s-a şi îndreptat fără să mă mai privească.

174
 Un timp pur şi simplu n-am mai putut să scriu. Deci ştiau cine sunt. Dar ce fusese asta?
O invitaţie? Anunţul unei viitoare reţineri? O ameninţare? Vocea fusese albă, fără nici o
conotaţie, dar faptul că nu-mi folosise numele din buletin ce putea să însemne? Apoi mi-am
dat seama că îmi vorbise scăzut, aplecat peste mine, ca şi cum n-ar fi vrut să audă şi ceilalţi, ca
şi cum ar fi fost un secret al nostru. M-am uitat în jur să văd dacă ceilalţi au observat şi am
întâlnit ochii solidari cu ai mei, înspăimnântaţi, ai unei tinere femei care bătea la maşină în
stânga mea. Evident, auzise şi se speriase. Mă cunoştea şi-i era teamă pentru mine? Sau poate
şi pentru ea?
Am reuşit cu greu să termin ceea ce trebuia să scriu şi am predat paginile la ghişeul de
la intrare unde, după ce am fost întrebată cum mă numesc şi am răspuns „Rusan Otilia
Valeria“, mi s-a spus „În regulă. Sunteţi liberă“. Deci cel de la ghişeu nu era la curent cu
invitarea mea în biroul 4. O clipă am fost tentată să profit de această necoordonare şi să plec.
Dar mi-am dat seama că ar fi fost o prostie: ştiau oricum cine sunt. M-am întors, deci, şi am
bătut la uşa pe care scria 4. Spre surpriza mea am auzit mai multe voci – unele de bărbaţi,
altele de femei – răspunzând. Am intrat şi m-am oprit lângă uşă. Era o cameră mare şi mult
mai luminoasă decât holul, în care şase birouri erau aşezate într-un fel de semicerc cu faţa spre
uşă, la fiecare dintre ele fiind aşezat cineva care mă privea cu atenţie. Erau doi bărbaţi şi patru
femei, bărbaţii şi una dintre femei fiind îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri de Miliţie. Abia după
ce am plecat mi-am dat seama că de emoţie nu observasem gradele.
Mă oprisem lângă uşă şi nu ştiam ce trebuie să fac în continuare, cum nu ştie un actor
ce să facă pe scenă cu mâinile, stânjenită de atenţia, mai mult, decât de curiozitatea care mi se
acorda.
– Am fost chemată, am rostit oarecum nesigură şi m-am oprit aşteptând.
– Da, sigur, noi v-am chemat, a răspuns una dintre femei, zâmbindu-mi larg şi
antrenând şi aprobarea celorlalţi.
Logic ar fi trebuit să întreb „De ce?“, dar nu ştiu de ce am preferat să aştept. Era ceva
care nu se lega între amabilitatea lor evidentă, oarecum jenată, situaţia mea şi locul în care ne
găseam. Singurul lucru clar era jena care ne cuprinsese pe toţi, cu atât mai mult cu cât eu
continuam să stau în picioare, în faţa lor aşezaţi, într-o încăpere în care nu mai era nici un
scaun în plus. Tăcerea care se prelungea părea a fi mai greu de suportat pentru ei decât pentru
mine, pentru că de mine, în mod evident, nu putea să depindă nimic.
– Ştiţi, noi vă avem poeziile aici, spuse o altă femeie, foarte tânără, ducându-şi cu un
fel de timiditate mâna spre piept. Şi ceilalţi au aprobat-o aproape fără gest, dar în mod evident.
Era vorba evident de poeziile care apăruseră cu câţiva ani în urmă în revista Amfiteatru şi care,
după declanşarea scandalului, fuseseră copiate de mână şi difuzate spontan. Ce-aş fi putut să
răspund? Asemenea declaraţii de simpatie însoţite de scoaterea poeziilor din portofel mi se
întâmplau destul de curent, dar acum era vorba nu numai de un sediu oficial, ci şi de mai multe
persoane aflate în exerciţiul funcţiunii. Frica mea fusese înlocuită cu mirarea, dar nu mai puţin
stânjenitoare.
– V-am chemat de fapt ca să vă întrebăm ceva, a spus de data aceasta unul dintre
bărbaţi, probabil şeful, şi, cum eu continuam să aştept, şi-a privit colegii ca şi cum le-ar fi
cerut ajutor şi s-a oprit.
– Vă ascult, am spus eu încercând să salvez situaţia care începea să devină penibilă, dar
bărbatul pusese ochii în pământ în căutarea unei formule care se încăpăţâna să nu apară.
– Ce v-au făcut ăştia? Asta am vrut să vă întrebăm, explodă aproape fără să vrea tânăra
care vorbise şi de poezii, iar expresia folosită, ca şi tonul, atât de exasperat încât era aproape
comic, m-au făcut să replic la rândul meu fără să mă mai gândesc:
– Care ăştia? Dar imediat mi-am dat seama că îi jignisem prin mirarea de a-i vedea
luând distanţă faţă de aparatul represiv şi le-am povestit pe scurt ce mi se întâmplase după
ultimul scandal produs de transformarea motanului meu într-o caricatură a dictatorului.

175
 În timp ce vorbeam mă miram eu însămi de naturaleţea şi sinceritatea cu care le
vorbeam la numai câteva minute după ce nu exclusesem că vor să mă aresteze, de felul în care
mă priveau, mă ascultau şi au venit pe rând să-mi strângă mâna înainte de a pleca. Nu faptul că
acest dialog ar fi putut să aibă loc cu un ofiţer de Miliţie era uimitor, ci faptul că el s-a petrecut
cu şase deodată, şase colegi aflaţi în acelaşi birou şi care nu se temeau şi nu se ascundeau unii
de alţii. Lipsa suspiciunii era atât de neînchipuit, încât ţin minte că am transformat-o, în acea
atmosferă depresivă, într-un adevărat argument al speranţei şi am povestit întâmplarea la cât
de mulţi am putut, cu sentimentul că le ofer un mic punct de sprijin. Mai bine informaţi decât
mine, unii mi-au explicat libertatea de exprimare a ofiţerilor de Miliţie prin antipatia bine
cunoscută pe care aceştia o purtau securiştilor, plătiţi cu salarii cel puţin duble decât ale lor.
Poate că aveau dreptate, dar asta nu scădea cu nimic din încurajarea pe care bizara scenă de la
secţia de miliţie mi-o transmisese. Paradoxal, speranţa mea era direct proporţională cu lipsa
mea de iluzii. Într-o lume absurdă, absurditatea întrebării „Ce v-au făcut ăştia?“ funcţiona în
mine ca un antidot, o otravă în stare să prevină otrăvirea.

176
 Şi atunci, şi acum

Înstrăinarea (senzaţie complexă din care nu lipseşte nici o undă de jignire aproape
personală, nici una de durere aproape fizică) pe care o simt mergând prin propriul meu oraş,
prin propriul meu cartier, pe propria mea stradă...
Totul s-a schimbat şi se schimbă cu o viteză care mă oboseşte, mă buimăceşte şi nu
pare să folosească la ceva. În orice caz, mie mi-e greu să înţeleg la ce foloseşte. Acolo unde
fusese o croitorie, s-a deschis un bar, care a dat faliment şi a fost înlocuit de o coafură, care a
dat faliment şi a devenit un magazin de computere, care a dat faliment şi a fost înlocuit cu un
foarte elegant magazin de cosmetice de lux, unde nu se vede niciodată nici un client. De la o
schimbare la alta, magazinele au devenit tot mai elegante, dar parcă tot mai zadarnice. Oricum,
tot mai străine. Griul şi tristeţea dinainte îmi trezeau repulsia, dar şi compasiunea – şi prin asta
mă înrudeau cu urâţenia şi sărăcia lor –, în timp ce efortul de strălucire, ţipla sau chiar aurul de
azi mă resping, mă alienează, mă fac să mă simt străină de cei care vând, de cei care cumpără,
de cei care trec în maşini imense (de altfel s-au schimbat mărcile, nu personajele), ca şi de cei
care-i invidiază pe cei care trec în maşini imense.
Să însemne asta că mă simţeam mai acasă în sfârşitul de dictatură decât în începutul de
capitalism?
Masochistul din mine s-ar putea grăbi să răspundă da.
Dar cum aş fi putut să mă simt mai acasă, când nici în casă nu vorbeam cu voce tare ca
să nu se audă în maşina pândind din stradă sau în microfonul pândind din telefon? Când nici
un om întâlnit pe stradă (şi, cu cât mai prietenos, cu atât mai suspect) nu eram sigură că nu se
va duce să transcrie fiecare vorbă pe care i-am spus-o? Desigur nu.
Dar atunci, dacă nu m-am simţit acasă nici atunci, nici acum, dacă am fost altfel decât
cei din jur şi atunci, şi acum, unde şi ce era acea casă pe care nu mi-am pus niciodată
problema s-o părăsesc şi care în cântarul existenţial trăgea mai greu decât toate mirajele
libertăţii? Şi chiar dacă nu era vorba doar de casă, ci de mult mai mult decât atât, de rădăcini,
nu este umilitor că dintr-un univers în care totul zboară, trece, se schimbă, se amestecă, se
combină, eu să nu am nici dorinţa, nici puterea să mă smulg? Şi într-o asemenea răsturnare de
lumi eu să mă încăpăţănez să rămân aceeaşi, să fiu la fel de străină şi de ceea ce a fost, şi de
ceea ce o să fie?

177
 Mai multe vieţi, mai multe nume

Era o perioadă în cursul anului 1990, în care niciodată, când un necunoscut se îndrepta
spre mine pe stradă, nu ştiam dacă o face ca să mă insulte sau ca să mă îmbrăţişeze. Mi se
întâmpla relativ des şi una, şi alta, şi – oricât ar părea de ciudat – mă stresau în mod egal. Mai
ales cei ce se repezeau să mă sărute declanşau în mine un fel de perplexitate despre care-mi
dădeam seama că e ridicolă, dar nu mă simţeam în stare să o înlocuiesc prin altceva. În mod
normal, o femeie sărutată de un necunoscut pe stradă reacţionează dându-i o palmă. Dar, în
mod evident, eu nu eram sărutată ca femeie. Dar ca ce? – Ca icoană, răspundea R., cu umor.
Adevărul e că brusca libertate cu care nimeni nu ştia prea bine ce trebuie să facă, crease un fel
de surescitare generală, vecină cu isteria.
Dar asta nu era decât o formă extremă datorată unor condiţii extreme. Adevărul este că
am avut întotdeauna însuşirea (mai puţin calitate şi mai mult nenoroc) de a atrage şi de a
entuziasma tot felul de personaje bizare, a căror admiraţie avea mai multe şanse să mă
compromită decât să-mi fie de folos. Am primit întotdeauna scrisori atât de exaltate de la
persoane de cele mai multe ori necunoscute, încât faptul că-mi citiseră cărţile cu pasiune şi
acestea le treziseră o astfel de admiraţie sfârşea prin a mă îngrijora, chiar dacă inteligenţa
observaţiilor şi sensibilitatea adeziunii ar fi trebuit să mă flateze. Şi totuşi, nu aveam
întotdeauna puterea să nu le răspund – sau dacă nu o făceam, rămâneam cu remuşcareea că nu
o fac –, deşi ştiam că în felul acesta îmi complicam – existenţa. Era ceva asemănător
psihologic cu faptul că m-am simţit întodeauna obligată să confirm primirea şi să mulţumesc
autorilor necunoscuţi, chiar dacă, uneori, fără valoare – care îmi trimiteau cărţi, mai mult decât
colegilor, egalii mei, faţă de care nu mi se păreau la fel de necesare gesturile de politeţe şi
protocol. Era ca o formă de compensare a lipsei lor de noroc – nenorocul de a nu avea talent,
dacă nu-l aveau, nenorocul de a nu avea succes, dacă aveau talent – care îmi eluda
sentimentul, oricât de absurd, de vinovăţie pentru inegalitatea dintre noi. O vinovăţie pe care
faptul că o simţeam aberantă nu o făcea să înceteze, simţită, de asemenea, de-a lungul unei
întregi vieţi, în preajma femeilor mai puţin frumoase decât mine, sau a celor mai puţin bogaţi
decât mine, chiar dacă eu însămi nu eram nici foarte bogată, nici foarte frumoasă. Nu lipsa de
măsură, ci lipsa de dreptate mă deranja, nedreptatea despre care ştiam singură că este de
neevitat, pentru simplul motiv că egalitatea perfectă nu putea fi nici realizată, nici de dorit.
Doar că nu inegalitatea, atâta cât mă privea, mi se părea de nesuportat, ci faptul că eu mă
aflam pe talgerul încărcat al cântarului.
Dar nu despre complexele mele de vinovăţie, justificate sau nu, este vorba, ci despre
existenţa mea publică, ale cărei linii sunt desenate mereu de ceilalţi, pentru mine şi din afara
mea, fără ca eu să reuşesc să ţin pasul cu evoluţia desenului trasat rapid, şters şi redesenat,
înainte de a avea timp să reacţionez la schimbările lui. Şi nici măcar această determinare
exterioară nu este cea mai de nesuportat, ci deosebirea între personajul care-i răspunde prompt
şi eu însămi, sau ceea ce eu cred că sunt eu însămi, fiinţa fericită în închisoarea paginii sale cu
pereţii camerei mulaţi, ca o dublură protectoare pe craniu.
De fapt, problema este aceea a unor trăsături multiple, despre care ştiu că fiecare este
eu însămi, fără măcar să pot spune că poartă numele meu, pentru că nu port un singur nume.
Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit cu mult
înainte de naşterea mea. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc
din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva
maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-
au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt
singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi
Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi
astfel, până m-a imitat toată lumea (până azi acesta este numele meu în familie şi pentru

178
prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă
în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut
pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit
adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii.
Ceea ce rămâne este bizareria uşor neliniştitoare a prea multor nume. Chiar dacă
situaţia mi se datorează în mare măsură mie însămi, ea nu este mai puţin tulburătoare şi
misterioasă. Nu ştiu de ce m-am botezat când abia ştiam să vorbesc cu un alt nume decât cele
cu care fusesm botezată şi mai ales nu ştiu de ce toată lumea din jur s-a conformat acestui
capriciu nefiresc. O conformare atât de totală, încât, când am terminat liceul, am primit
diploma de bacalaureat cu prenumele Doina (ceea ce dovedea că aşa figurasem în catalog de-a
lungul anilor de liceu), încât a trebuit să fie anulată şi corectată cu adevăratele mele prenume:
Otilia-Valeria. Această situaţie, complicată mai mult şi mai total de apariţia pseudonimului
literar – ca o umbră produsă de un astru nevăzut devenită mai reală decât obiectul răsfrânt – ar
fi fost de mirare să nu aibă nici un fel de urmări asupra formării mele. Iar atunci când, după
'89, destinul meu s-a despărţit cu violenţă în două ape curgând în sensuri contrare, nu e de
mirare că presiunea asupra mea a diverselor mele vieţi, nume, imagini a fost uneori aproape de
nesuportat.
Am trăit primul deceniu de după revoluţie ca şi cum aş fi fost două fiinţe care aproape
nu se cunoşteau între ele. Pe de o parte, îmi apăreau cărţi peste cărţi în alte ţări, aveam lecturi
publice tulburătoare prin interesul, curiozitatea şi seriozitatea cu care eram ascultată de nişte
cititori străini de limba, viaţa şi istoria mea, care mă descopereau şi mă sărbătoreau ca scriitor.
Pe de altă parte, acasă îmi erau jupuite şi mâzgălite cu insulte cărţile, care mi se aruncau în
curte (aceeaşi curte în care cu un an, sau doi, sau trei, înainte mi se aruncau, în condiţii de risc,
flori). Organizam mitinguri de sute de mii de persoane, vorbeam în pieţe publice, în teatre sau
în cămine culturale, la “Dialogurile Alianţei Civice”, scriam proteste şi declaraţii cerând
partidelor să-şi respecte promisiunile electorale , mă întorceam acasă seara târziu, prea obosită
pentru a mă mai aşeza la masa de scris ca să notez măcar faptele sau ideile principale ale zilei.
Simplul fapt că după '89 jurnalele mele sunt numai din străinătate, scrise de obicei în avioane,
dovedeşte în ce măsură scrisul nu mai încăpea sub nici o formă în viaţa mea. Priveam în jurul
meu – în acele încăperi, supraaglomerate de oameni, cu scaune desperecheate şi mese
şchioape, fixate să nu se clatine cu bucăţi de carton îndoit aşezate sub picioare, în care îmi
petreceam nesfârşitele ore de agitaţie ale Alianţei Civice – şi adesea mă întrebam câţi dintre
acei colegi de idei şi de implicare dezinteresată şi aproape pătimaşă, solidară cu mine şi
urmându-mă necondiţionat, îmi citiseră vreo carte. Cu siguranţă, mulţi, dar în nici un caz toţi,
şi chiar dacă o făcuseră, se întâmplase de mult, într-o altă viaţă, în care erau ei înşişi alţi
oameni. Faptul că fuseseră cititori aparţineau unei lumi revolute, când timpul mai avea răbdare
pentru aşa ceva. Ar fi trebuit poate să mă simt jignită, dar nu era cazul, aşa cum nu se simţeau
jigniţi cei câţiva mari pictori care pictau lozinci pe fâşii de pânză întinse pe nişte scânduri
sprijinite pe spătare de scaune, în timp ce Nea Gigi, macaragiul care dărâmase în martie 1990
statuia lui Petru Groza şi răspundea acum de recuzita mitingurilor, se plimba printre ei,
controlându-i şi dându-le sfaturi: „Literele mai mari să se vadă, şi nu vă mai moşmondiţi atâta,
daţi-i drumul“.
Trecerea de la o formă de existenţă la alta era cea mai dificilă, cu atât mai dificilă cu
cât se petrecea în secvenţe scurte: mergeam pentru două zile la reuniunea Academiei Europene
de Poezie de la Lisabona şi mă întorceam cu primul avion, fără să-mi pun măcar problema să
văd un muzeu sau să descopăr oraşul, pentru ca să pot ajunge la un Dialog al Alianţei Civice
de la Zalău. Iar distanţa şi diferenţa nu erau doar între cele două extremităţi ale continentului,
ci între două destine, de fapt incompatibile, între care nu-mi dădea totuşi prin minte să optez.
Eram conştientă că într-o parte aveam de câştigat totul, în timp ce în cealaltă nu aveam decât
de pierdut, dar asta nu făcea opţiunile mai uşor de clarificat, pentru că între succes şi sacrificiu

179
nu exista o limbă comună în care să se poate duce dialogul, cântări valorile şi lua hotărâri. Nu-
mi rămânea decât să continui această viaţă dublă, aşa cum continuam să am mai multe nume.
Iar dificile nu erau atât concomitenţa şi diferenţa dintre ele, cât trecerea de la una la alta, dintr-
un sens în altul. De fapt, cele două traversări ale graniţei nu erau egale.
Când plecam aveam norocul ca atmosfera din avion – faptul că trebuia de cele mai
multe ori să folosesc orele de zbor ca să îmi pregătesc conferinţa pe care trebuia s-o ţin, sau
intervenţia de la colocviul la care trebuia să particip, sau să-mi aleg şi ordonez poemele pe
care aveam să le citesc, căutându-le corespondenţele din volumele traduse în limba ţării unde
mergeam – să mi faciliteze un fel de mutare automată de pe o şină pe alta.
Întoarcerea era însă infinit mai complicată. Oricât de scurt ar fi fost timpul petrecut în
afara tensiunilor din ţară, liniştea neutră reuşea să mă destindă, să mă scoată din priza
obişnuită, dându-mi o pace sufletească şi mentală care mă lăsa fără apărare, cel puţin câteva
ore după întoarcere, în faţa vacarmului problemelor şi acţiunilor în care coboram. N-o să uit
niciodată scena, repetată de zeci de ori, a ieşirii din aeroport, unde mă aştepta R., care – după
ce ne îmbrăţişam şi ne bucuram de regăsire ca şi cum am fi fost despărţiţi un deceniu – se
aşeza la volan şi, înainte chiar de a ieşi cu totul din parcare, începea să-mi spună ce se mai
întâmplase în zilele în care lipsisem şi ce aveam de făcut în următoarele ore şi zile, cu cine să
mă întâlnesc, unde să iau cuvântul, ce situaţie care aştepta întoarcerea mea trebuia să rezolv.
Ţin minte cum, de fiecare dată, în timp ce vorbea – fără să încerc să-l opresc sau să-l întrerup,
pentru că era vorba de programe şi necesităţi implacabile – creştea în mine o spaimă pe care o
simţeam mai întâi în stomac şi apoi tot mai sus, până devenea un nod în gât, pe care îl opream
cu greu să se transforme în plâns. Era, evident, o spaimă iraţională, pentru că ştiam că numai
de mine ar fi depins să mă duc, să mă închid în camera mea şi să mă pun pe scris, fără să mă
intereseze ce se întâmplă în rest. Să scriu în această lume şi despre această lume, fără să încerc
să o schimb.
De câteva ori chiar am făcut-o, lăsând totul baltă şi evadând.
Aşa am plecat în 1992 la Mama, în braţe cu ponosita cutie de pantofi, în care timp de
opt ani se strânseseră paginile scrise şi neterminate ale „Sertarului cu aplauze“, îngălbenite de
timp şi necitite niciodată din seara de 17 decembrie '89, când am aflat ce se întâmpla la
Timişoara. Am avut curajul să le citesc şi am avut puterea să le adaug încă 50 de pagini,
încheind romanul şi întorcându-mă în Bucureşti nu numai cu manuscrisul pregătit de tipar, ci
şi cu sentimentul că mi-am făcut adevărata datorie şi mi-am câştigat dreptul de a-mi da drumul
din nou în groapa cu lei a problemelor colective.
Aşa am plecat şi în primăvara lui 1997, obosită şi deprimată de sfârşitul unei lupte şi
începutul alteia, luând cu mine, în afara unui caiet gol, cele patru caiete de câte 200 de pagini,
cuprinzând jurnalul celor doi ani de dinainte de revoluţie şi pe care, pe parcursul scrierii lui, îl
purtasem, fără excepţie, cu mine în geanta de pe umăr, de teamă că, lăsat acasă, mi-ar fi putut
fi rechiziţionat. Era un jurnal scris cu mai bine de şapte ani în urmă şi pe care nu avusesem de
atunci nici timpul, nici curajul să îl citesc. Şi întârziam şi acum să o fac.
Citisem cândva că, formaţi din celule care mor clipă de clipă, înlocuite treptat de
altele care se nasc în acelaşi ritm, din 7 în 7 ani întregul nostru trup este cu desăvârşire
altul.De data asta priveam copertele de vinilin multicolore şi, întinzând mâna să le deschid, m-
am întrebat deodată, aproape serioasă, dacă am, oare, dreptul să le citesc? Nici o celulă din
trupul meu de la acea oră a lecturii nu existase atunci când au fost scrise acele sute de pagini.
Persoana care le-a scris fusese cu desăvârşire alta. Raţiunea care mă împiedica să mă reped să
le devor nu se numea, oare, mai degrabă decenţă decât laşitate? Dacă însă aşa stăteau lucrurile,
atunci, în legătură cu jurnalele, aceeaşi judecată putea fi aplicată şi cărţilor pe care le-am scris
sau pe care le-a scris acea fiinţă, formată din cu totul alte celule turnate în acelaşi tipar şi
purtând numele meu. Mai ales că, răsfoindu-le uneori, nu pot să nu mă mir şi să nu mă
îndoiesc că aş mai fi în stare s-o fac. Cum puteam fi sigură – după luni şi ani în care în loc să-

180
mi lansez cărţile lansasem, ca pe nişte opere proprii, candidaţi – că voi mai şti scrie? M-a
mirat întotdeauna siguranţa lui Homer că Ulise va mai fi în stare, la întoarcerea în Itaca, să-şi
încordeze arcul, pe care numai el îl putea încorda. Dar, dacă n-ar mai fi putut-o face, ar fi
însemnat că n-a putut-o face niciodată sau că nu el este Ulise? Sunt întrebări pe care mi le-am
pus nu o singură dată şi nu am trăit doar o dată acest tip de spaimă. Întotdeauna am scris în
salturi, în etape şi niciodată nu am fost sigură că etapa următoare va mai avea loc. Pentru că n-
am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei
din timpul vieţii. Şi cum această plecare se făcea greu, adesea viaţa refuzând pur şi simplu să
se lase întreruptă provizoriu, speranţele şi tensiunea care se acumulaseră aveau un orizont de
aşteptare cu valenţe aproape magice. Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l
întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului.
Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia prea plinului care se revarsă, ci mai curând a
uimirii că trecea prin mine. Când se oprea – pentru că se oprea la fel de brusc, şi de fără
legătură cu mine, cum începuse – mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că
este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi alte dăţi mi se păruse la
fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea
convingere că de data asta este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu
nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire,
întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri.
Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet
începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât
o nouă fugă.
Astfel, în timp ce, pe axa absciselor, pe orizontală, aveam două vieţi, între care se
împărţea aceeaşi fiinţă, pe axa verticală, perpendiculară pe ea, a ordonatelor, singura viaţă, cea
a scrisului, era împărţită între mai multe fiinţe, schimbată din şapte în şapte ani, dar
continuându-se – în măsura în care îşi mai aminteau una de alta – între ele. De fapt regula
multiplului de şapte funcţionează la fel de misterioasă şi pe orizontala paralelă a realităţii
publice. Eu cea de azi – care nu mai suport nici să privesc la televizor oameni politici şi sunt
fericită că nu-i cunosc personal decât pe puţini – sunt, oare, aceeaşi fiinţă care organiza
mitinguri şi participa la campanii electorale? În mod evident, nu, şi asta nu numai pentru că
istoria sau eu ne-am schimbat, ci pur şi simplu pentru că fiinţa aceea a fost înlocuită fiziologic
cu alta şi apoi cu alta. Sub cele 4-5 nume se cuprind astfel, de-a lungul timpului, o multitudine
de făpturi evoluând pe planuri diferite, despre care îmi e greu să spun dacă sunt orchestrate de
cineva, dar, dacă da, cu siguranţă acela nu pot fi eu. Pentru că, dacă în toată această complicată
şi greu de încheiat poveste există speranţa unui eu unic, atunci acela nu poate fi decât
spectatorul acestei aglomerări de inşi dispuşi să se lase transformaţi în personaje, în măsura în
care unul dintre ei ar fi într-adevăr scriitor.

181
 De unde vine ura?

Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată de la începutul anului '90, când au
apărut primele calomnii şi insulte. În mod absurd, dădeam mai multă importanţă insultelor
personale, ca să spun aşa, decât celor publice, deşi primele nu făceau valuri decât în sufletul
meu, în timp ce celelalte se reverberau, se multiplicau la nivelul societăţii. Articolele, oricât de
violente, din presă mă lăsau aproape indiferentă, în timp ce cărţile mele cu pagini mototolite şi
acoperite de blesteme aruncate în curte, ca şi persoanele necunoscute insultându-mă pe stradă
în timpul Pieţei Universităţii mă atingeau într-un mod mai direct şi mă tulburau. De fapt, era o
tulburare care, oricât ar părea de straniu, provenea nu din faptul că mi-era milă de mine, ci din
faptul că mi-era milă de ei. Părea că este vorba despre cititori, foşti admiratori, care se arătau
acum dezamăgiţi într-un mod violent de poziţia mea publică şi – cum ultimele contacte cu
cititorii înainte de a fi fost interzisă fuseseră de-a dreptul pasionale (e destul să mă gândesc la
sălile pline până la refuz din Piatra Neamţ, Bacău sau Iaşi) – făceam greşeala să unific cele
două categorii de cititori într-un singur portret, al unui personaj sintetic, din care nu reuşeam
să înţeleg nimic şi de deruta căruia mă simţeam într-un fel responsabilă. Abia când mi-am pus
întrebarea de unde îmi ştiau adresa privată toţi aceşti admiratori revoltaţi şi când am început să
observ că scrisorile cu injurii şi măscări purtând aceeaşi grafie reveneau la date fixe ale lunii
(datele probabile ale plăţii chenzinelor) am început să înţeleg că era vorba nu de un tip de
personaj, ci de un tip de instituţie. Portretul robot al cititorului dezamăgit era deci o ficţiune,
opera unui creator cu epoleţi, chiar dacă nu era exclus ca în isteria crescândă să fi putut cădea,
victime ale dezinformării menite să-mi „destrame anturajul“, şi cititori reali. În orice caz,
femeile bătrâne care mă acostau la piaţă, cerându-mi să-l las pe domnul Iliescu să muncească,
cred că erau reale – în orice caz şi vulgaritatea, şi ura lor păreau autentice –, chiar dacă
vorbeau în formule prefabricate. La început acest tip de ură îmi apărea atât de exagerată, încât
devenea comică şi nu puteam s-o iau în serios. Romi cântărea la propriu kilogramele de
scrisori pe care, de la un timp, nu mi le mai dădea să le citesc, iar eu nu insistam, după ce îmi
căzuse în mână una de o asemenea abjecţie încât îmi produsese, mai mult decât spaimă sau
dezgust, un sentiment de irealitate.
În această senzaţie de irealitate, unde se amesteca în egală măsură indiferenţa cu
inconştienţa, a existat totuşi un caz la care am reacţionat diferit, cu o durere atât de violentă
încât devenea aproape fizică. Era vorba despre un articol de fond apărut la un timp după
mineriada din iunie '90 în „Adevărul“ şi semnat cu un nume feminin, despre care mult timp
am crezut că este un pseudonim colectiv şi abia într-un târziu am înţeles că autoarea există şi
este cadru didactic la Universitatea din Craiova. Articolul se numea „Partea putredă a
sufletelor noastre“, aşa, între ghilimele, fiind vorba de un citat din Constantin Noica – a cărui
autenticitate n-am reuşit să o verific – care ar fi susţinut că intelectualii sunt partea putredă a
sufletului unui popor. După ce, în buna tradiţie a momentului, autoarea se mărturisea o veche
admiratoare dezamăgită de mine de mult, din clipa în care a aflat că am refuzat, pentru a nu-mi
periclita cariera, să-mi întâlnesc tatăl ieşit din închisoare, ea povestea oripilată cum, ca să mă
pedepsească, tata s-a sinucis dându-şi foc. Articolul, lung, cu continuare de pe prima pagină,
se încheia cu destăinuirea nevoii de a face publică această grozăvie pentru a explica cititorilor
de ce au vrut să mă pedepsească minerii – aflaţi, evident, în cunoştinţă de cauză! –, eliminând
astfel partea putredă a sufletului poporului român. Ceea ce deosebea acest text de altele multe,
la fel de absurd calomnioase, şi ceea ce a şi determinat reacţia mea – dovadă că îl ţin minte în
cele mai mici amănunte şi acum – a fost faptul că, de data aceasta, printre minciuni era
amestecat adevărul unei tragedii. Abia întors acasă, la deschiderea din 1964 a închisorilor, tata
pierise, arzând ca o torţă, într-un accident în care – neavând încă un rost şi încercând s-o ajute
pe mama care făcea curăţenie – apropiase un vas cu petrosin şi parafină pentru parchet de
flacăra aragazului. Această amestecare fără ruşine şi fără reţinere a unei tragedii adevărate

182
printre cele mai josnice şi cinice minciuni mi s-a părut de nesuportat. Pe lângă aruncarea
asupra memoriei unui preot, dispărut după atâta suferinţă a acuzei păcatului de moarte al
sinuciderii, toate celelalte calomnii apăreau fără importanţă. În plus, justificarea minerilor
pentru o crimă pe care, la urma urmei, nu o făcuseră (întotdeauna am înclinat să consider că
femeile bătute de mineri pentru că semănau cu mine erau purtătoare ale unui mesaj care
trebuia să mă înspăimânte, nu dovezi ale faptului că voiau să mă omoare) transformă acel text
într-o chintesenţă aproape stranie de ticăloşie.
Au trebuit să treacă ani ca să înţeleg cât de ridicolă am fost în acel început de libertate,
când mi se părea că lipsa de logică a insultelor şi acuzelor cu care mă acopereau era o garanţie
a lipsei lor de succes. Singura mea scuză a fost trecerea prea bruscă de la perioada în care
orice om cu care făceam cunoştinţă îmi arăta cu un mic gest subversiv buzunarul de la piept
(unde îmi purta transcrise de mână poeziile), ceea ce îmi dăduse iluzia unei generale susţineri
tacite. Am înţeles cu greu – numai când toţi au putut să vorbească – că totul nu era decât o
himeră creată de tăcerea în care, de fapt, tăceam fiecare altceva.

Ar fi însă o simplificare să reducem lucrurile la diferenţele ideilor politice. În măsura

în care a fost rezultatul unei aproape măiestre organizări, ura care a sfârtecat, mărunţit,
măcinat, dizolvat societatea românească de după '89 a funcţionat la toate nivelele şi
compartimentele acesteia. Pentru că arta dezbinării nu era aceea de a reuşi să-i faci să se
ciocnească şi să se încleşteze pe viaţă şi pe moarte pe cei care sunt de sens contrar, ci să-i faci
să se sfârtece între ei şi pe cei de acelaşi fel. Odată încheiată etapa egalizării stratului de
murdărie, prin macularea celor care ieşiseră necompromişi din infern, publicaţii ca „România
Mare“ au început să-şi piardă din importanţă şi s-a trecut la marea operaţie a dezbinării, cu
toate forţele serviciilor de dezinformare şi destrămare a anturajelor. În această discuţie este
aproape lipsită de importanţă întrebarea dacă ele funcţionau legal, ca nişte departamente
guvernamentale, sau ocult, subteran, ascultând de porunci trecute: ceea ce este important este
că aceste forţe existau. Suficient de puternice ca să distrugă, dacă nu sunt suficient de
puternice ca să construiască, ele ştiu că nu pot domina decât o societate dezarticulată, deci îşi
dirijează savanta şi diabolica pricepere împotriva oricărei coagulări. Astfel, rând pe rând, au
fost dezmembrate şi distruse partidele politice democratice, pentru ca – atunci când a fost
cazul – să fie înlocuite cu formaţiuni purtând acelaşi nume lipit peste persoane şi scopuri de
sens opus. Dar mai ales a fost încurajată măcinarea intelectualilor între pietrele de moară ale
propriilor orgolii şi invidii, distrugerea şi macularea lor de către ei înşişi.
Experimentul Piteşti nu se petrecuse în zadar, învăţăturile lui, infinit mai subtile în
condiţiile libertăţii, puteau fi aplicate la scara întregii ţări, realizând astfel, în acelaşi timp,
transformarea elitelor intelectuale într-o cantitate neglijabilă din punct de vedere social şi
sabotarea închegării unei societăţi civile capabile să devină o forţă de control şi exorcizare a
societăţii. Dar nici măcar această savantă organizare a destrămării nu mi se pare suficientă
pentru a explica ura care, asemenea unei drojdii otrăvite, a făcut să dospeasccă şi să se
acrească lumea românească în întregul ei. „De unde vine ura?“ ţin minte că m-am întrebat o
dată în scris, pe la începutul teribilului an 1990.

Într-un jurnal din prima tinereţe, Stendhal vorbeşte despre strigătele de bucurie care
ajungeau prin fereastra deschisă până la el, strigăte scoase de mulţimea care asista la execuţia
a doi preoţi contrarevoluţionari. Într-unul din caietele publicate după moartea sa, Camus
transcrisese o informaţie citită cine ştie unde: „În timp ce Jan Hus era ars, cei aflaţi de faţă
văzură apropiindu-se o băbuţă cu înfăţişare blajină care aducea o legătură de vreascuri pentru a
o adăuga la rug din partea ei“. Dragoş Pâslaru îmi povestise profund tulburat că, atunci când
fusese arestat de mineri în iunie '90 ,cel mai greu a fost să suporte nu loviturile de rangă şi
pumnii acestora, ci faptul că, pe drumul până la dubele în care erau strânşi arestaţii, un

183
bătrânel, făcând parte dintre fanii minerilor, care mergea ţinând de ghidon o bicicletă chiar în
spatele lui, îl lovea sălbatec, la fiecare pas, cu roata din faţă a bicicletei în dosul genunchilor.
Era foarte dureros, nu numai fizic, ci şi prin ura fericită care se simţea în repetarea ritmică,
neobosită a gestului.
Trei secvenţe care vorbesc despre acelaşi lucru: bucuria omului anonim (simplu era să
zic, dar această trăsătură nu e simplă deloc) în faţa suferinţei altuia; mai mult, nevoia de a
participa într-o măsură cât de neînsemnată (dar suficientă pentru a fi parte) la ea. Desigur că
toate trei exemplele vorbesc şi despre manipulare (bătrânica era convinsă că participând la
arderea lui Hus se dovedeşte o bună creştină, după cum minerii se considerau, nu mă îndoiesc,
patrioţi şi democraţi), dar nu de asta este vorba sau, în orice caz, nu aici este esenţialul. Esenţa
constă în capacitatea de a se bucura în mod dezinteresat, spontan, de o suferinţă străină, o
suferinţă care ar trebui, în mod normal (dar ce înseamnă normal?) să trezească compasiunea
sau, în cel mai rău caz, indiferenţa. Iar această esenţă este profund tulburătoare, ca orice
mister.
Sigur, aş putea încerca să găsesc explicaţii raţionale: spaima nemărturisită că ar putea fi
ei înşişi în locul victimei, convertită inconştient în indecenţa acestei bucurii, sau – şi mai banal
– un anumit oportunism care dictează un comportament strident pentru a fi observat şi a-i
plasa astfel în afara oricărui pericol. Îmi dau însă seama că, oricât de justificate, astfel de
explicaţii nu sunt suficiente, că adevăratul răspuns este ascuns mult mai adânc în smârcurile şi
mlaştinile în care, susţinea Swedenborg, este plasat Infernul. De altfel, faptul că răul îmi apare
mult mai misterios decât binele poate să fie o dovadă a limitelor formaţiei şi educaţiei mele
creştine pentru care mila şi iubirea aproapelui reprezintă normalitatea, chiar dacă statistic
vorbind ea nu este majoritară. Oricum, ceea ce mă fascinează este lipsa unor motivaţii reale
pentru răul făcut, dovadă felul în care oamenii înclină să facă rău chiar atunci când este
împotriva propriilor lor interese. Deci întrebarea rămâne: „De unde vine ura?“. Şi dacă mi-e
greu să răspund pentru întreaga lume, dacă mi-e greu să răspund pentru întreaga ţară, ar trebui
poate să încerc s-o fac doar pentru fragmentul de umanitate din care fac parte şi doar pentru
vectorul care mă are pe mine ţintă.

Dar nu sunt sigură că sunt în stare nici de asta. Pentru că invidia – nici literară, nici
feminină – nu mi se pare o explicaţie suficientă pentru a motiva sau, cel puţin, explica reacţia
de bucurie a unei talentate colege, atunci când am pierdut din nou, în '88, dreptul de a publica.
Şi dacă, totuşi, invidia poate explica multe şi este adesea o redutabilă, chiar dacă absurdă,
cauză a urii, există cazuri când nici măcar invidia nu putea fi găsită şi transformată în
argument, când dezbinarea bine organizată funcţiona pur şi simplu în sine. Sau când ura izvora
uimitor, fără explicaţii, din sine însăşi.

184
 Cătuşa

Îmi amintesc cât de mirată şi apoi tulburată am fost când, cu mulţi ani în urmă, Dl.
Bănulescu m-a întrebat de ce port ceas la mână. La început am crezut că glumeşte şi i-am
răspuns şi eu în glumă: „ca să ştiu pe ce vreme trăiesc“. „Dar de ce vrei să ştii?“ a continuat el,
iar eu mi-am dat seama că vorbeşte serios şi n-am ştiut ce să răspund, atât mi se păreau de
evidente motivele pentru care purtarea ceasului era obligatorie. Apoi el mi-a povestit că n-a
avut niciodată în viaţă un ceas şi că, în momentul în care şi-ar cumpăra unul, ar considera că a
încetat să fie un om liber. Ţin minte şi acum că pentru o clipă apropierea dintre libertate şi
timp mi s-a părut absurdă, apoi numai ciudată şi, în cele din urmă, am rămas cu un straniu
sentiment – pe care îl mai ţin minte şi acum – de vinovăţie confuză, ca şi cum aş fi simţit că
trebuie să mă scuz pentru că port la mână ceas, chiar dacă nu înţelegeam care ar fi motivul
scuzei. Acest sentiment a generat un fel de rezervă de mister la care simţeam nevoia să mă
întorc ca la o soluţie, oarecum ilicită şi tocmai de aceea mereu ispititoare, soluţia desprinderii
de contingent. Apoi, în ultimele decenii, acest sentiment a primit forma culpabilităţii mele faţă
de mine însămi, ca şi certitudinea trădării propriului meu destin individual prin incapacitatea
de a mă desprinde de timpul tuturor, un timp care mă stăpâneşte nu numai prin scadenţele
orelor verificate la încheietură, ci şi prin imperativele de aspect istoric, atât de teoretice încât
nu voi şti niciodată dacă nu cumva este vorba de pure ficţiuni.
În orice caz, cu cât viaţa mi se mărunţeşte cu programe pe care trebuie să le notez
pentru a nu le încurca, cu întâlniri, conferinţe, interviuri, lecturi publice, dezbateri, expoziţii,
călătorii, prevăzute pe săptămâni şi luni înainte, cu atât înţeleg mai bine raportul invers
proporţional dintre libertate şi timp şi cu atât dependenţa mea de orologiile lumii – pe care am
slugărnicia să le port miniaturizate simbolic, ca nişte cătuşe, la glezna mâinii – îmi apare mai
manipulatoare şi mai oprimantă.

185
 Mistere nedeteriorate

Există printre filmările făcute în Piaţa Universităţii în 14 sau 15 iunie 1990 o scenă pe
care, de câte ori o revăd , şi ea e reluată mereu, mă cuprinde – nu numai şi nu atât – revolta în
faţa represiunii, cât uimirea şi spaima în faţa misterului ei. Şi folosesc cuvântul mister în toate
sensurile din dicţionar, de la ceea ce este secret până la ceea ce este de nepătruns, de neînţeles.
Scena înfăţişează un tânăr, probabil student, târât de doi indivizi, dintre care numai
unul miner, înarmaţi cu bâte identice, în timp ce în urma lor vin alţi doi sau trei mineri care îl
lovesc pe cel arestat cu bâtele sau lanţurile cu care sunt înarmaţi, peste spate, peste picioare şi
chiar peste capul pe care victima, având mâinile prinse, încearcă să şi-l protejeze, trăgându-şi-l
cât mai adânc între umeri. Percepută prin elementele descrise până acum, scena este una de
violenţă şi cruzime, de ură şi răutate aproape de nesusţinut, iar emoţia pe care o provoacă te
împiedică să mai sesizezi amănuntele. Sunt convinsă că elementul misterului despre care
vreau să vorbesc nu a fost remarcat de prea mulţi dintre telespectatori şi cu siguranţă nici eu
nu l-am observat de la început, ci doar la a nu ştiu câta reluare. Este vorba de faptul că insul
neîmbrăcat în costum de miner, care îşi ţine ferm cu o mână prizonierul de antebraţ, înaintează
grăbit obligându-l să grăbească paşii, aproape târându-l după el, nu numai pe acesta, ci şi pe
minerul care îi încleştează celălalt braţ. Iar în timp ce se grăbeşte ca şi cum ar vrea să pună
capăt cât mai repede scenei, din mers se întoarce şi încearcă să pareze cu bâta, folosită ca o
floretă loviturile celor din spate, protejându-şi cu abilitate victima de ceilalţi călăi. Această
mişcare nu se produce o singură dată, este vorba de un adevărat duel, în timp ce urmăritorii
caută să treacă dincolo de fentele iscusite, lovind prizonierul pe deasupra lor sau prin breşele
replierilor. Când am descoperit pentru prima oară ciudatele mişcări de sens contrar, mascate de
violenţa care le însuma (aşa cum albul este pe discul lui Newton suma tuturor culorilor) nu mi-
a venit să cred. Care era sensul acelui duel şi pe cine reprezentau protagoniştii? Civilul, care
evident îl arestase pe student, o făcuse pentru a-i salva viaţa? Şi, în cazul acesta, în spatele lui
se găseau alte forţe decât în spatele minerilor sau, dimpotrivă, era vorba de acelaşi autor care
simţea că îi scapă de sub control barbaria şi încerca să o ţină în frâu, speriat de ecourile
internaţionale? Indiferent care ar fi fost răspunsul, scena care mi-a pus întrebările a rămas
pentru mine emblematică prin nenumăratele asemănări cu situaţii prin care am trecut fără să
reuşesc să le înţeleg, dar întrebându-mă: exista cineva care ne urmărea cu ura sa? Ne apăra,
totuşi, cineva din mijlocul urii?
Ani de zile, decenii, unora dintre prietenii noştri li se întâmplau lucruri ciudate. Li se
schimba într-un fel brusc şi neliniştitor firea, îşi pierdeau firescul reacţiilor, deveneau
rezervaţi, jenaţi, stângaci. A trebuit să parcurgem mai multe experienţe asemănătoare pentru a
înţelege sau a ni se părea că am înţeles. „I-au schimbat“ ne spuneam, încercând să facem haz
de necaz, imaginându-ne un fel de basm în care oamenii pot fi înlocuiţi cu nişte clone
neînstare să reproducă decât aspectul exterior. Am învăţat cu timpul să-i respectăm pe cei mai
bizari dintre ei, pe cei care sfârşeau prin a ne părăsi, a tăia, fără explicaţii, orice relaţie,
crezând că ghicim în spatele comportamentului lor dereglat ciocnirea dintre obligaţia şi refuzul
de a ne „turna“. Ajunsesem la concluzia că fuseseră obligaţi să devină informatori prin şantaj
şi atunci preferau să-şi diminueze sursele de informaţie, retrăgându-se din preajma noastră în
numele vechii prietenii, sau, dimpotrivă, rămâneau şi se schimbau pe măsură ce se înglodau în
mlaştina dublelor realităţi.
În schimb, după '89 ni s-a întâmplat nu o dată ca oameni care veniseră spre noi cu
încredere să ne evite deodată inexplicabil. Îmi amintesc cazul unui membru al exilului care ne
cultiva cu asiduitate, ne căuta frecvent la Alianţa Civică şi apoi la Fundaţie, pentru ca, deodată,
să înceteze brusc, cu duşmănie, de a ne frecventa, ba chiar să întoarcă privirea când îl
întâlneam pe stradă. Cum era exclus să-l fi jignit în vreun fel, rămânea varianta unei intrigi,

186
cine ştie a cui şi ascunzând cine ştie ce calomnii. Abia după ce, mult mai târziu, i-am găsit
numele pe o listă CNSAS, ne-am gândit că explicaţia putea să fie şi inversă.
Dar poate cea mai neobişnuită dintre întâmplările pe care le-am trăit fără să le pot
înţelege s-a petrecut în toamna lui '88, în acea atmosferă atât de apăsătoare încât aveai
impresia că deprimarea colectivă seamănă cu o pâclă deasă, gelatinoasă, prin care în curând nu
vei mai putea înainta. Stăteam de vorbă cu Romi plimbându-ne ore întregi pe străzile din jurul
Radioului – pentru că în casă nu mai îndrăzneam de mult să vorbim ceva ce n-ar fi trebuit
auzit de urechi străine – stăteam de vorbă ore întregi, încercând să găsim o soluţie de acţiune
care să fie în acelaşi timp eficientă şi nepericuloasă, adică să reuşim o condamnare cât mai
publică a situaţiei din ţară, fără ca asta să pună în pericol numele implicate. Pentru că, pe de o
parte, cu cât am fi reuşit să strângem mai multe nume mari în jurul unui text limpede şi
radical, cu atât protestul ar fi avut un mai mare ecou şi, deci, o mai mare eficienţă, iar, pe de
altă parte, aceste nume nu se puteau strânge decât în măsura în care demersul ar fi fost cât mai
puţin riscant. Piatra filosofală pe care ni se părea că o găsisem era ingenioasă şi simplă. Odată
textul scris, el urma să fie arătat celor cărora li se cerea semnătura, iar ei încuviinţau pur şi
simplu să se numere printre semnatari, încuviinţarea fiind strict de natură orală, fără nimic
scris. Având în vedere că difuzarea urma să se facă prin „Europa Liberă“ sau un alt post
occidental, semnăturile olografe nu aveau nici o importanţă, de trimis urmând să se transmită
separat textul şi lista numelor. (Desigur, cu mintea de acum, post-CNSAS, este evident că
demersul era destinat din pornire eşecului, pentru simplul fapt că printre cei întrebaţi dacă vor
să semneze s-ar fi găsit oricum un număr de colaboratori. Atunci însă, pesimismul nostru era
paradoxal de mic şi ideea ni se părea a avea reali sorţi de izbândă, mai ales că urma ca primul
nume de pe listă să fie cel al lui Geo Bogza.) Am hotărât, deci, să începem prin a-i spune lui
M., în care aveam încredere, şi, fiind un personaj nu numai prestigios, ci şi extrem de sociabil,
ar fi putut să-şi ia sarcina de a vorbi el cu o parte dintre “semnatari”. Ni s-a părut plăcut
surprins de ingeniozitatea ideii noastre şi cu o seriozitate – care nu-i prea stătea în fire – ne-am
încurajat reciproc, considerând că, dacă Geo Bogza va accepta să fie primul , celelalte nume
vor fi mai uşor de convins. Am decis, deci, să începem prin a-l contacta noi pe Geo, urmând ca
imediat ce vom avea acordul lui să i-l comunicăm lui M. pentru a porni şi el la acţiune. Am
plecat spre Snagov, fără să telefonăm înainte şi – pentru că avusesem mai multe dovezi că
suntem urmăriţi, chiar şi când ne deplasam cu maşina – am pornit-o spre Comana, iar de acolo
am ieşit pe linia de centură şi, înconjurând Bucureştiul, am ajuns în partea opusă, la
Ghermăneşti. Geo s-a bucurat când ne-a văzut, mirându-se că nu l-am anunţat că venim şi
mirându-se şi mai mult că insistăm să ieşim împreună la o plimbare, în loc să ne aşezăm, ca de
obicei, pe minuscula terasă care dădea spre lac. Ne-a urmat totuşi, dându-şi seama că s-a
întâmplat ceva, şi ieşind pe poartă am luat-o direct spre pădure pe cărarea din porumbiştea
care începea peste drum. Acolo – emoţionaţi, dar şi amuzaţi de precauţiile care, oricât de
necesare, deveneau ridicole prin aerul conspirativ – i-am povestit despre ce este vorba, iar el a
acceptat din prima clipă, cerându-ne doar ca textul, pe care nu voia să ne mai complicăm
pentru a i-l aduce să-l vadă când va fi scris, să fie memorabil şi impecabil stilistic. Cererea
solemnă ne-a electrizat, realizând deodată că, în măsura în care va reuşi, demersul nostru va fi
unul menit să rămână. I-am promis, cu gravitatea care lui îi stătea atât de bine, că vom fi cât se
poate de atenţi. Iar când textul va fi trimis, îi vom spune la telefon că am reuşit să ne umplem
butelia de aragaz (lucru foarte complicat în acea vreme). Apoi ne-am întors la Bucureşti, de
data asta pe drumul drept. Pe M. n-am reuşit să-l mai găsim în următoarele zile, deşi ne
înţelesesem minuţios cum îl putem găsi. Abia peste aproape o săptămână (care pentru noi
fusese una de nervi, pentru că orice oră putea să fie importantă şi întreaga acţiune trebuia să se
desfăşoare contra cronometru) l-am întâlnit aproape întâmplător, într-o vizită. Am reuşit cu
subterfugii să rămânem numai cu el la un capăt de coridor.
– Geo este de acord, i-am spus noi triumfători. Putem deci porni.

187
 – Ce să pornim? ne-a întrebat el alb, fără să aibă aerul că glumeşte.
– Strângerea numelor, cum ne-am înţeles, a răspuns Romi cu o voce ciudat de răguşită.
– Ce fel de nume? s-a interesat el la fel de serios.
– Numele despre care am vorbit... am spus eu încet, simţind că în curând mi se va face
rău.
– Nu-mi amintesc să fi vorbit despre nici un fel de nume, a precizat el aproape iritat şi
a dat să plece.
– Nu poţi să pleci aşa, ca şi cum n-am fi hotărât nimic, nu poţi să ne laşi singuri, am
ţipat eu în şoaptă şi aproape plângând.
– Zău dacă ştiu despre ce vorbeşti, Doina dragă, a zâmbit el dându-mă la o parte şi,
ciudat, abia privindu-l din spate cum se îndepărta, mi-a dat prin minte că probabil îşi bătuse
joc de noi...
Sau era poate bolnav? Sau înspăimântat? Se făcuseră presiuni asupra lui? Se trădase
cumva sau poate chiar ne trădase?
N-am ştiut niciodată. Atunci ne-a cuprins o imensă oboseală, o descurajare fără margini
şi fără speranţă. Evident, nu mai puteam continua fără el, pentru că nu mai puteam fi siguri de
secretul ideii. Dar nu mai puteam încerca nici altceva, pentru că această aventură, catapultată
atât de jalnic de la prima mişcare, spunea totul despre imposibilitatea oricărei coeziuni. Ne-am
mai întâlnit de atunci de zeci de ori: nu ne-a explicat niciodată nimic, deci nu aveam de ce să-l
întrebăm ceva. Au venit revoluţia, libertatea, luptele politice, dar misterul a rămas nedeteriorat,
clasat printre acele mistere care înfioară nu prin faptul că rămân impenetrabile, ci prin faptul
că ne obligă să ne întrebăm cum am trecut prin lume, cum de am supravieţuit. Aveam senzaţia
pe care o are cineva care a trecut printr-un foc încrucişat, fără să fie atins şi fără să înţeleagă
cine trăgea: de ce ar fi trebuit să moară? De ce a scăpat?

188
 Trei feluri de a spune NU

Dacă e adevărat că libertatea este dreptul (sau puterea) de a spune NU, atunci, privind
în urmă, pot să deosebesc în viaţa mea trei feluri de a fi spus: cel de dinainte de '89, cel din
primul deceniu de după '89 şi cel de acum. Şi chiar dacă între cele trei NU-uri există o
continuitate care este chiar viaţa mea, ele sunt diferite în esenţă şi prin felul de manifestare, şi
prin rezultate.
Înainte de '89, în pofida faptului că eram fiica unui deţinut politic, că am fost subiectul
unor interdicţii de publicare, că în multe rânduri n-am ajuns să-mi public lucrările, aceste
lucrări nu erau texte politice, ci de literatură, erau pur şi simplu poezie, considerată periculoasă
pentru că spunea adevăruri într-o societate în care singura materie nedeficitară era minciuna.
Am spus NU, fără să sper că astfel voi schimba lumea, ci doar refuzând să mă schimb eu
însămi la cererea ei. Dar rostirea celui mai neînsemnat adevăr era privită ca o crimă sau ca un
act de eroism, iar adevărul estetic devenea prin însăşi perenitatea lui subversiv, deci politic. De
altfel, eram convinsă de ceea ce N. Steinhardt formulase deja, fără ca eu să pot citi („eticul şi
esteticul sunt identice“), iar într-o ţară în care solidaritatea era (şi este) atât de puţin posibilă,
scrisul era domeniul în care puteai să rezişti singur. Această singurătate a fost transformată în
act politic nu de mine, ci graţie interdicţiilor. Am fost cunoscută ca autoarea tăcerilor mele cel
puţin în aceeaşi măsură în care am fost cunoscută ca autoarea paginilor mele, care m-au
transformat, dintr-un scriitor singur, într-un lider de opinie.

Acest lider de opinie – care s-a obişnuit de altfel destul de greu cu rolul interpretat la
început ca în vis – a ajuns să spună un alt fel de NU în condiţiile de libertate de după '89. Totul
era atât de diferit – nu numai prin apariţia libertăţii, ci şi prin reacţiile oamenilor care o
aşteptaseră de decenii, fără să mai ştie ce trebuie să însemne –, încât primul sentiment
dominant a fost de uimire, începând cu uimirea în faţa propriilor mele reacţii şi în faţa
gesturilor pe care ceilalţi le aşteptau de la mine.
Cu toate că ştiu tot ce ştiu despre programare şi manipulare (anul 1989 a fost, la scară
mondială, un an programat), nu voi înceta să numesc ceea ce s-a întâmplat în decembrie
„revoluţie“, pentru că, deşi a fost o piesă politică minuţios scrisă, actorii ei din stradă nu ştiau
că sunt doar actori şi au murit cu adevărat. Această revoluţie din mintea celor care au murit
eram obligaţi să o continuăm după '89, spunând NU celor ce încercau să împiedice înlocuirea
sloganului oficial Jos Ceauşescu, prin cel cu adevărat revoluţionar Jos comunismul. Dacă
eram „condamnaţi la libertate“, cum spune Voltaire, trebuia să-i dăm libertăţii un sens, iar
acest sens a fost dat de Proclamaţia publicată la 11 martie 1990 de Societatea Timişoara,
prima încercare de a sistematiza (în 13 puncte) condiţiile necesare trecerii de la un stat de tip
totalitar la un stat de drept. Punctul 8, celebrul punct 8, era formularea lustraţiei. Piaţa
Universităţii, şi apoi Alianţa Civică, care s-a născut din ea, au pornit teoretic din acet punct
esenţial. Lustrarea, purificarea, care în Roma antică avea loc din 5 în 5 ani (grecii îi spuneau
catharsis), nu s-a putut petrece în România şi tot ceea ce trăim de un sfert de secol, de la
dramatic până la ridicol, vine din această neputinţă de a elimina reziduurile otrăvitoare. Prin
solidaritatea de 52 de zile din Piaţa Universităţii, prin mitingurile cu sute de mii de participanţi
ale Alianţei Civice, s-a produs în schimb exorcizarea fricii, care funcţionase până atunci ca un
încetinitor al istoriei. Prin dispariţia fricii a putut începe apoi organizarea societăţii civile, iar
NU-ul pe care l-am spus atunci prin Alianţa Civică nu a fost doar o negaţie, ci şi o formă de
construcţie: astfel a fost realizată alternanţa la putere, fără de care nu s-ar fi putut pune
problema integrării euroatlantice. De altfel, toate condiţiile pe care ni le-a pus şi ni le pune
Uniunea Europeană se regăseau în urmă cu 20 de ani în textele fondatoare ale Alianţei.
Când mă uit acum şi mă descopăr vorbind din balcoane, adresându-mă unor pieţe
ticsite de oameni, inventând în loc de metafore devize, scriind, nu în caiete, ci pe bannere şi pe

189
ziduri, în loc de poeme, proteste şi proclamaţii, am un sentiment de irealitate acută şi de
compasiune pentru scriitorul care, mai bine de un deceniu, a crezut că are datoria, riscantă ca o
sinucidere provizorie, de a-şi înlocui cuvintele cu fapte.

Cel de al treilea NU pe care l-am spus şi îl spun se numeşte primul Memorial al

Victimelor Comunismului din lume, o instituţie care încearcă să anihileze cea mai importantă
dintre victoriile comunismului: crearea omului fără memorie, a omului nou, cu creireul spălat,
care nu trebuia să-şi amintească nici cine a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de
comunism. Memoria era o formă de adevăr şi ea trebuia distrusă tocmai pentru a putea
distruge şi manipula adevărul. Căci, spre deosebire de toate dictaturile din istorie, comunismul
nu pretindea supuşilor săi doar să fie supuşi, ci şi să fie fericiţi că sunt supuşi. Umilinţă pe care
numai memoria o poate împiedica, pentru că ea este scheletul oricărei societăţi şi, în măsura în
care este distrusă, societatea devine un monstru moale, dezarticulat, modelabil de idei şi de
persoane oricât de criminale.

Dacă, la sfârşitul acestei comparaţii a celor trei forme de împotrivire din care mi-a fost
construită viaţa, aş încerca să trag vreo concluzie, prima ar fi aceea că e infinit mai greu să fii
liber, decât să nu fi. În al doilea rând, mi-aş imagina Carta Drepturilor Omului dublată de o
Cartă a Datoriilor Omului şi aş visa la o lume în care ele să fie apărate împreună, pentru ca
Răul să nu profite de libertate mai mult decât Binele. Iar în ceea ce mă priveşte, regretând
până la lacrimi timpul răpit scrisului, ar trebui să recunosc că singura libertate pe care nu mi-
am permis-o niciodată a fost aceea de a fi indiferent.

190
 O întâlnire în Gara de Nord

Cred că m-am dus la gară pentru a trimite o scrisoare, înmânând-o împreună cu câţiva
lei unui conductor de la care destinatarul s-o recupereze. Oricât ar părea de complicată, era
metoda cea mai simplă de eludare a poştei. Era tot spre sfârşitul lui '88 sau începutul lui '89, în
orice caz, iarnă murdară şi umedă, şi mă plimbam înfrigurată pe peronul ud în aşteptarea
formării trenului. Cu o zi sau două înainte, auzisem despre o sacoşă părăsită plină cu
manifeste, care explodase în Gara de Nord, răspândindu-le astfel, o explozie ingenioasă
preparată cu apă şi carbid, îmi explicase cel ce îmi povestise şi despre care nu fusesem sigură
că nu este un provocator. Deodată, însă, privind peronul cenuşiu, cu oameni zgribuliţi, urâţi şi
săraci, închişi în ei înşişi, întunecaţi, totul mi se părea verosimil şi emoţionant, căutam cu ochii
valize părăsite şi mă simţeam aproape cu exaltare solidară cu autorii despre care nici nu ştiam
dacă există, dar aş fi dat orice ca să fie. Acesta era cadrul şi starea de spirit în care a apărut,
escortat de doi miliţieni, omul cu pumnii prinşi în cătuşe. De fapt, înainte chiar să-mi dau
seama despre ce putea fi vorba, mă frapase faptul că era îmbrăcat doar într-un pulovăr subţire,
cu capul gol şi părul scurt căzându-i umed pe frunte. Abia apoi am văzut escorta şi cătuşele şi
în aceeaşi clipă, înainte chiar ca ochii să ni se întâlnească, am ştiut că nu e vorba de un deţinut
de drept comun.
Era un bărbat de cel mult 40 de ani despre care, ciudat, nu îţi venea să spui că e un
tânăr, şi asta nu din cauza vârstei, ci a unei hotărâri, sau autorităţi, sau demnităţi care îl
înconjurau ca un contur de maturitate. De altfel, chiar aşa m-a privit, cum îl priveşte un adult
pe un copil despre care ştie dinainte că nu va înţelege despre ce e vorba şi asta deşi, în mod
evident, era mai tânăr decât mine. Fără să fie prea înalt, avea un cap prelung, cu oasele
proeminente, un cap pe care l-aş putea şi acum desena fără dificultate, atât de definitivă a fost
pentru mine întâlnirea aceea care nu cuprindea o cunoaştere, ci mai degrabă o presimţire, sau
chiar o recunoaştere. Trenul meu venise la peron şi ei s-au îndreptat spre primul vagon în care
s-au suit toţi trei: mai întâi unul dintre miliţieni, apoi el şi la urmă, ajutându-l să se prindă de
bară cu mâinile încătuşate, cel de al doilea păzitor. Acesta din urmă a şi rămas pe scara
vagonului, cerând călătorilor să treacă mai departe. Am aşteptat până ce trenul s-a pus în
mişcare, fără să mai caut conductorul şi uitând de scrisoare, făcând cu frenezie cu mâna ca şi
când aş fi condus pe cineva care se depărta în necunoscut.
Apoi, cu un fel de grabă, ca şi cum l-aş fi aşteptat, a devenit unul dintre personajele
romanului „Sertarul cu aplauze“ la care lucram. Dar e ciudat că, dincolo de biografia pe care i-
o atribuisem şi pe care portretul lui fizic îl ocupa în economia cărţii, nu m-am întrebat nici
atunci în gară, nici mai târziu de ce fusese arestat, ce făcuse, cum se împotrivise. El apăruse în
ochii mei, în aura ingenioasei explozii de manifeste şi se integra perfect întâmplării sau
legendei pe care o continua. A fost evident o întâlnire existenţială doar pentru mine, el trecuse
cu o indiferenţă în care se îngloba şi pe sine însuşi, în cadrul logicii implacabile a lipsei de
speranţă.
Pentru mine, însă, era ca şi cum aş fi primit o confirmare că împotrivirea există, că
asemenea oameni există nu numai în speranţele mele, iar faptul de a-i descoperi în cătuşe
reprezenta, mai mult decât un argument al înfrângerii, o dovadă a acţiunii. Nu cred că
exagerez susţinând că în perioada care a urmat şi care a fost printre cele mai întunecate pe care
le-am trăit, acel personaj, despre care nu ştiam în fond nimic şi care a devenit în scurt timp
doar o imagine, a fost pentru mine un punct de sprijin împotriva depresiei.
Mult timp după '89 i-am privit cu atenţie pe foştii deţinuţi politici mai tineri pe care îi
cunoşteam, sperând să-l recunosc.
Încet, încet însă, a început să-mi fie frică de o reîntâlnire.

191
 Acum nu cred că aş mai vrea să-l întâlnesc: anii scurşi nu putuseră decât să-l
degradeze, indiferent dacă ar fi renunţat logic la orice continuare sau dacă şi-ar fi folosit
ingeniozitatea pentru a deveni învingător.

192
 An tan tina

Era în noiembrie '89, ţin minte luna pentru că mi-am adus aminte de întâmplare, cu
uluire, în 25 decembrie, când s-a anunţat execuţia şi, încercând să plasez amintirea în timp, am
descoperit că fusese înainte de Congresul al XIV-lea. Era deci în noiembrie '89, eram la ţară şi
spălam rufe la fântână, în timp ce, de departe, auzeam de la un radio uitat deschis Ceauşescu
reales/ la al paişpelea congres. Dincolo de gard câţiva ţigănuşi se jucau în iarba de pe
marginea drumului, alergându-se unul pe altul, strigându-se între ei, cântând tot felul de
formule repetate la nesfârşit. Nu-i ascultam, dar ţin minte că ritmul obsedant al jocului îmi
adusese aminte o înşiruire de silabe fără înţeles pe care, în prima copilărie, le scandam mereu
şi mereu, ca într-un delir: „An tan tina/Sora catina/Sora cati ca ta...“ Ar fi fost culmea ca la
distanţă de câteva decenii şi multe sute de kilometri să se repete aceleaşi sunete fără sens,
generatoare de misterioase bucurii. Am încercat să fiu atentă şi chiar am ciulit urechea. Dar
nu. Nu numai că nu era acelaşi cântecel, ci primul cuvânt pe care l-am desluşit a fost
Ceauşescu. Mi-a venit să râd: legătura dintre suprarealism şi copilărie rămânea neschimbată,
chiar dacă în loc de An tan tina era vreun cântec sau lozincă de partid. Apoi însă am început să
înţeleg mai mult, întreaga strofă care se repeta ritmată apăsat şi reluată tot mai rapid în timp ce
copiii se învârteau în cerc până ameţeau şi cădeau în iarbă râzând. De fapt, era un distih:
„Ceauşescu Anul Nou
Îl va face în cavou“.
Nu mi-a venit să cred. De unde auziseră ceea ce repetau? Cine-i învăţase?
M-am apropiat de gard:
– Copii, de unde aţi învăţat cântecul ăsta?
Dar ei au izbucnit în râs şi au luat-o la fugă, ca şi cum nici n-ar fi auzit.
După aceea, după ce totul s-a întâmplat, m-am gândit adesea la cântecelul de la
Comana ca la una dintre cele mai tulburătoare dovezi ale organizării savante a căderii lui
Ceauşescu, ca la o dovadă a manipulării subliminale a mentalului colectiv.

193
 Cel ce vă aplică legea

Un sat din Câmpia Dunării, din acea zonă întinsă care cel puţin 15 ani după revoluţie s-
a numit cu mândrie „roşie“. Acelaşi primar, ales din patru în patru ani de prin 1980, în numele
unui partid care îşi schimba din când în când iniţialele, dar nu compoziţia sau metodele şi
instrumentele. Înainte de ’89 nu se remarcase decât prin linguşirea şefilor de la judeţ în cinstea
cărora reuşea să organizeze, de câte ori veneau, petreceri la fântâna din pădure, cu grătare şi
tarafuri. Schimbarea pe care a adus-o în viaţa lui libertatea (inclusiv cea a votului) a fost că
petrecerile pe care le organiza erau acum doar din patru în patru ani, în campania electorală, şi
atunci trebuia să invite tot satul. De altfel, după ’90 dovedise o pricepere neobişnuită în
folosirea tuturor oportunităţilor, se îmbogăţise, îşi construise o casă cu vreo 12 odăi şi magazin
mixt la poartă, avea două maşini, câteva tractoare, îşi făcuse parte din ruinele şi utilajele fostei
gospodării colective, din pământul reîmpărţit cu fatală aproximaţie oamenilor. Şi cu cât el
devenea mai bogat, satul apărea mai jalnic: cu uliţele hurducate de incredibile gropi, văi şi
dealuri născute din făgaşele roţilor; cu grămezile de gunoaie din centrul comunei formate din
baligile vacilor trecând zilnic spre păşune şi pungile şi recipientele de plastic aruncate la
întâmplare; cu bălţile eternizate din sezonul ploilor, chiar în faţa primăriei, şi pe care vara se
lăţea mătasea broaştei şi mirosul pestilenţial.
Toată lumea era nemulţumită şi din patru în patru ani îl vota totuşi toată lumea, nu
numai pentru că de fiecare dată contracandidaţii erau personaje ridicole, fanteziste sau jalnice
(cei realişti bănuiau sau chiar cunoşteau reţeaua de relaţii şi interese căreia îi aparţinea şi
preferau să nu o deranjeze), ci şi pentru că, de obicei, avea o adevărată ştiinţă de a da, în
preajma alegerilor, sentimentul că de data asta s-a pus pe treabă şi, cu experienţa şi relaţiile
lui... Cea mai spectaculoasă acţiune a fost cea prin care a montat cişmele strălucitoare pe mai
multe uliţi în ajunul alegerilor, fără să mai instaleze şi conductele de apă care le-ar fi făcut să
funcţioneze.
De această dată, ieşit de curând la pensie, s-a hotărât să contracandideze fostul director
al şcolii, profesorul de matematică a generaţii şi generaţii de elevi, deveniţi alegători, cel mai
respectat om din sat. Fostul primar nu putea avea în faţa lui nici o şansă. De altfel, el însuşi
părea să fie convins de asta pentru că nu a mai organizat nici o petrecere, nu a mai adus mici şi
bere şi nici măcar nu s-a mai obosit să lase impresia că face ceva. Singurul lucru pe care l-a
făcut a fost să organizeze o întâlnire electorală la care i-a chemat pe toţi locuitorii cu drept de
vot ai comunei, invitându-l şi pe contracandidatul său. Căminul Cultural (în care funcţiona pe
vremuri o bibliotecă şi se organizau serbările de sfârşit de an şcolar, dar era acum de ani de
zile închis) s-a umplut până la refuz cu oameni curioşi de ineditul situaţiei, veniţi ca la un
spectacol sau ca la un meci. Ca o gazdă bine crescută, primarul l-a invitat pe profesor să ia
primul cuvântul, iar acesta a spus că nu şi-a dorit niciodată să fie primar şi nu şi-a închipuit că
va ajunge vreodată să candideze, dar lucrurile merseseră prea departe, deveniseră insuportabile
şi a înşirat metodic toate întâmplările cunoscute de tot satul, care dovedeau corupţia şi
dispreţul pentru interesul locuitorilor satului, bunul plac şi delăsarea care domneau la primărie.
Cuvântarea lui calmă, asemenea unei demonstraţii matematice, era atât de convingătoare şi
fusese atât de adesea întărită de aprobările şi aplauzele sălii, încât a încheiat simplu, spunând
că tot ce speră, dacă va fi ales, este să facă să domnească în satul lor ordinea, curăţenia şi
legea. Părea că al doilea vorbitor nu-şi mai are rostul. Totuşi, primarul a luat cuvântul şi, cu o
voce ştearsă, albă, de viitor înfrânt conştient de propria sa nimicnicie, a spus:
– Dragi concetăţeni, l-aţi ascultat cu atenţie pe Domnul Profesor şi nu trebuie să vă
spun eu că merită mai mult decât mine să vă fie primar. Aplauzele voastre o dovedesc. Este un
om de o mare valoare şi este o cinste pentru satul nostru că vom avea un primar ca el. Este un
om cinstit, un om care niciodată n-a călcat legea şi, dacă va depinde de el, nu va îngădui nici
altora să o calce. Eu numai un lucru vreau să vă spun şi numai o singură rugăminte am la voi:

194
atunci când vă duceţi la vot să vă aduceţi aminte ce vă spun eu acum. Domnul Profesor este un
om drept, serios şi cinstit. El nu ştie de glumă şi după ce va fi primar el o să vă aplice la toţi
legea.
Nu a fost aplaudat şi, neobişnuitul spectacol terminându-se mult mai repede decât
prevăzuseră, oamenii s-au ridicat şi s-au împrăştiat preocupaţi şi tăcuţi. Spre surprinderea
tuturor, alegerile au fost câştigate de fostul primar.
Am stat de vorbă după mai multe luni cu profesorul de matematică. Deşi se hotărâse cu
greu să candideze şi se gândise ca la un sacrificiu la cei patru ani pe care îi va petrece la
primărie, percepea înfrângerea ca pe o adevărată catastrofă, nu pentru că nu devenise primar,
ci pentru că motivele pentru care nu devenise îi puneau sub semnul întrebării întreaga viaţă.
– Îţi dai seama, îmi spunea, cu o voce uimită din care nu lipsea nici spaima, nici
admiraţia, de câtă subtilitate a fost în stare acest personaj grobian cu şapte clase şi o şcoală de
partid, de câtă fineţe psihologică a fost nevoie ca să aibă intuiţia – şi să rişte totul pe ea – că
legea îi sperie, că a fi cinstit (într-o lume în care, de decenii, dacă nu cumva de secole, cu toţii
„se descurcă“, „se orientează“, „se învârt“) este ceva suspect şi ameninţător? Am trăit o viaţă
întreagă printre ei, învăţându-le copiii, reparându-le televizoarele, ducându-i cu maşina la
spital când nu le venea Salvarea, i-am considerat nu numai vecinii mei, ci şi egalii mei într-un
sens omenesc, rudele mele prin istoria nenorocită pe care am traversat-o împreună, şi deodată
descopăr că între un ticălos despre care ştiu că este un ticălos şi un om cinstit despre care ştiu
că este cinstit, ei îl consideră mai puţin periculos pe primul...

195
 Ţăranul şi înregistrarea

Întâmplarea pe care o s-o povestesc am trăit-o chiar eu. Oricât ar părea de literară şi
moralizatoare este pur şi simplu o întâmplare reală, chiar dacă ciudată, petrecută pe o stradă
din centrul Bucureştiului, o stradă liniştită, în care oamenii se cunoşteau cât de cât între ei, iar
unii chiar se salutau.
În vila impunătoare de alături locuiau un profesor de la ASE, un actor, o crainică de la
televiziune, două case spre dreapta un doctor, apoi un bloc locuit de ingineri constructori, în
partea opusă un şofer de cursă lungă şi un bătrân avocat. Peste drum locuia un ofiţer de la
Jilava, cu o înfăţişare bonomă.
Era o duminică de vară dis-de-dimineaţă, ora la care unii încă mai dorm, alţii s-au trezit
şi încep să-şi facă o cafea, toate geamurile sunt deschise şi oamenii se privesc dintr-o casă într-
alta gospodărind, mişcându-se prin apartamente ca un semn nu de indiscreţie, ci de bună
vecinătate. Acesta era cadrul destins, aproape idilic, în care a răsunat urletul. Era atât de
incredibil, încât, după câteva secunde lungi când s-a oprit, nimeni n-ar fi putut să spună cine l-
a scos, singurul lucru clar era că venea dinspre geamurile deschise ale temnicerului. Am sărit
la geam şi în aceeaşi clipă am văzut toate geamurile din jur pline de oameni. Un timp ne-am
uitat unii la alţii întrebător, aşteptând, dar era din nou linişte şi tocmai începusem să ne
întoarcem la treburi, întrebându-ne chiar dacă nu ni s-a părut, când a izbucnit din nou, mult
mai lung şi mai sfâşietor, de data asta identificabil: era glasul unui bărbat în putere, care – în
măsura în care era articulat – rostea o negaţie, o împotrivire, un fel de NU violent şi
neîntrerupt. Ne-am uitat unii la alţii scoţând capetele mult pe geam, ca şi cum faptul că ni se
întâlnea privirea putea fi un punct de sprijin împotriva neliniştii care ne cuprindea treptat. Era
evident că tuturor ne trecea prin minte în aceeaşi clipă acelaşi gând: că e vorba de urletul
produs de o tortură fizică. Şi, în secunda imediat următoare, constatarea că el venea dinspre
fereastra ofiţerului. A urmat din nou o pauză, dar ceva mai scurtă decât prima oară, apoi – ca şi
cum s-ar fi odihnit - strigătul se dezlănţui mai puternic, mai fără sfârşit. Situaţia noastră de
spectatori devenea din ce în ce mai jenantă. În mod evident, un om era chinuit, iar noi stăteam
şi ascultam, asistam pur şi simplu ca la un spectacol. Nu ne mai căutam unii altora privirile,
dimpotrivă, aveam grijă să nu ni se mai întâlnească. Pe cât se prelungea, pe atât scena devenea
mai intolerabilă. Acum nu mai erau pauze între reluările ţipetelor dezlănţuite, ci un fel de
horcăituri ca un fel de neputinţă aflată la jumătatea drumului între a tăcea durerea şi a face
efortul de a o exprima. Neştiind cum să reacţioneze, unii dintre privitori hotărâseră să
dezerteze, închizând fereastra. Şi, deşi închiderea geamului mi se părea o formă de laşitate şi
n-aş fi avut inimă să o fac, nici nu ştiam cum aş putea reacţiona. Ori consideram că este vorba
despre o locuinţă privată, ori o socoteam anexă a unei înspăimăntătoare instituţii, nu aveam
cum să mă duc în casa de peste drum, de unde veneau urletele de durere, şi să cer socoteală, să
încerc să împiedic ceea ce, evident monstruos, se întâmpla. Rămăsesem deci, în cele din urmă,
singuri, faţă în faţă cu geamul generator de strigăte, înghesuiţi umăr lângă umăr în rama
îngustă a ferestrei, rugându-ne lui Dumnezeu să pună capăt spectacolului, în egală măsură de
nesusţinut şi de nepărăsit. Apoi R. a observat că intonaţiile, ca şi pauzele se repetau ritmic, se
reluau, se opreau şi porneau din nou într-un fel care începea să aibă un caracter mecanic. Şi,
deodată, ca o salvare a venit revelaţia:
– Este o înregistrare!
Ceea ce, desigur, nu schimba lucrurile în mod esenţial, sunetul înregistrat fusese
oricum cândva real, dar vina noastră îşi pierdea din concreteţe, devenea teoretică. După cum
întrebările, cine şi când a făcut o asemenea înregistrare şi cine şi de ce umplea văzduhul
dimineţii cu această durere veche, rămâneau să ne tulbure şi să ne înspăimânte. Eram gata să
ne sustragem experienţei şi să închidem fereastra când am văzut un ţăran, un bărbat aproape
bătrân încărcat de câteva coşuri goale al căror conţinut îl vânduse probabil la Piaţa Matache,

196
din apropiere, înaintând pe mijlocul străzii uluit de ceea ce auzea, cu fruntea ridicată şi
urechile ciulite spre etajele pe lângă care trecea, încercând să localizeze sursa ţipătului. S-a
oprit în cele din urmă sub geamul ofiţerului, lăsându-şi jos coşurile şi suflecându-şi agitat
mânecile cămăşii murdare ca şi cum s-ar fi pregătit să intre într-o luptă. Îşi învârtea mereu
capul lăsat pe spate, cu speranţa că va reuşi să şi vadă ceva, şi părea că fiecare rafală de sunete
îl loveşte în creştetul capului. În cele din urmă, când n-a mai avut nici o îndoială de unde vine
strigătul, a început să strige el însuşi:
– Ce-i mă? Ce-ţi face? Nu te lăsa că vin eu să te ajut. Nu te lăsa, frate, că nu eşti singur
pe lumea asta.
Începuse să strige într-una dintre pauze, dar continua şi după ce urletul se reluase, încât
strigătele sale se suprapuneau cu cele înregistrate într-un mod patetic: cel – oricât de virtual ar
fi fost – ce avea nevoie de ajutor şi cel ce voia să dea ajutor îşi împleteau vocile nu numai
sfâşietor, ci şi dătător de speranţă.
– Nu te lăsa băiatul tatei, striga bătrânul agitându-şi mâinile crăpate de munca
pământului. Lăsaţi, mă, omul în pace! Deschideţi, mă, poarta şi lăsaţi-l în pace!
Şi în timp ce începuse să apese pe sonerie şi să bată cu pumnii în poarta închisă,
privirile ne-au fost atrase de o mişcare la fereastra de unde se răspândeau urletele. Un copil de
vreo 10-12 ani, copilul ofiţerului, scotea câte o secundă capul pe geam uitându-se în jos şi se
prăpădea de râs văzându-l pe bătrânul care striga şi dialoga cu o voce înregistrată.
Mi s-a făcut rău la propriu, emoţiile amestecate cu dezgustul făceau să mi se învârtă
capul şi îmi întorceau stomacul pe dos. Nu mai puteam suporta şi am vrut să cobor în stradă,
când mama copilului s-a aplecat peste pervaz spunându-i bătrânului să plece că n-are de ce să-
i deschidă, că e vorba doar de un joc, de o înregistrare, apoi a închis geamul şi a oprit
magnetofonul.
Spectacolul se încheiase.

Aiurit, ţăranul a început să-şi strângă coşurile vorbind singur:

– Nu vă mai rabde pământul cu înregistrările voastre cu tot, apoi a luat-o încet spre
capătul dinspre gară al străzii.
În dreapta şi în stânga noastră ferestrele au început să se deschidă din nou, fără zgomot,
ruşinate.

197
 Ultimele luni

Ultimele aproape patru luni ale anului 1989 mi le-am petrecut în mare măsură în pat.
Nu era ceva nou pentru mine. Aveam 18 ani când făcusem prima criză de ulcer duodenal şi au
fost ani în care am stat câte o lună primăvara şi o lună toamna în spital, dar nu mi se mai
întâmplase să fac o atât de violentă şi atât de lungă criză în vară. „Nu e nimic de făcut, e pe
bază nervoasă“, spuneau doctorii şi-mi dădeau calmante care nu reuşeau să-mi oprească
durerile. Cea mai neînsemnată veste proastă îmi declanşa o suferinţă fizică aproape de
neîndurat. Şi nu duceam lipsă de veşti proaste. Eram exasperată de statul în pat unde eram
răstignită nu pentru că asta mi-ar fi recomandat medicii, ci pur şi simplu pentru că era singura
poziţie în care durerea devenea suportabilă. În acelaşi timp nemişcarea îmi dădea o stare de
nervozitate şi o trepidaţie care se adăuga, circumstanţă agravantă, nenumăratelor cauze ale
chinurilor. „Ar trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ai ulcer, mi-a spus fără să glumească
prea mult un prieten medic. Alţii, mai puţin norocoşi, în asemenea condiţii înnebunesc. Tu faci
o criză de ulcer. Poţi considera că ai scăpat uşor.“
Stăteam aproape tot timpul la pat. După scandalul cu Arpagic şi de când lucrurile se
înăspriseră şi fusesem interzisă din nou, obişnuiţii musafiri se răriseră, lumea – indiferent de
spalierul social pe care se găsea – prefera să ne evite. În liniştea asurzitoare care ne înconjura
şi care – indiferent de motivaţiile ei vinovate – îmi făcea bine, a apărut însă un fenomen inedit,
la început doar straniu, apoi tot mai neliniştitor. Ne trezeam pur şi simplu cu câte o maşină la
poartă, din care coborau cei mai neaşteptaţi oaspeţi, cunoştinţe întâmplătoare, foşti colegi de
şcoală, scriitori cu care nu schimbasem până atunci mai mult decât saluturi indiferente, actori
celebri pe care nu credeam că îi vom cunoaşte personal vreodată, persoane complet
necunoscute care îşi exprimau o admiraţie cu cât mai exagerată, cu atât mai suspectă. Cu toţii
îşi explicau apariţia prin faptul că fuseseră la pădure la iarbă verde, la Fântâna cu nucu, şi
aflând că aveam o căsuţă în Comana se gândiseră să ne caute. Se bucurau că ne-au găsit etc.
Era ca şi cum deodată biata pădure comăneană devenise un punct turistic de ciudată atracţie.

Îmi amintesc astfel vizita unui cunoscut scriitor cu care nu cred că schimbasem de-a
lungul vieţii mai mult de două-trei vorbe convenţionale, venit cu încă doi-trei prieteni pe care
nu îi cunoşteam.În jumătatea de oră petrecută la noi, stând cu toţii la masa din chioşc pe care
aşezasem un coşuleţ cu prune şi gutui (singurele noastre producţii), nu a încetat să mă laude
într-un fel băşcălios pentru curajul cu care îl batjocorisem pe “Nea Ceaşcă”, asigurându-mă
ironic că, dacă nu voi păţi nimic, nu voi avea decât de câştigat în celebritate şi număr de
emisiuni la „Europa Liberă“. Era evident provocator şi nici nu încerca s-o ascundă. Spera
probabil că voi izbucni şi mă voi da de gol prin cine ştie ce mărturisire. Dacă nu aş fi fost
gazdă, probabil că m-aş fi sculat de la masă şi aş fi plecat pur şi simplu, aşa însă nu-mi
rămânea decât să tac privindu-l cu încăpăţânare în ochi (ceea ce nu mă îndoiam că nu era uşor
nici pentru el) şi aşteptând să plece. Făceam efortul nu numai să nu spun nimic, ci şi să stau
dreaptă pe banca de lemn fără spătar, în timp ce durerea iradia în spate şi spre inimă şi devenea
aproape de nesuportat. Nu am avut nici o îndoială asupra sensurilor acelei vizite colegiale, iar
peste mai puţin de o jumătate de an, în acele prime luni ale îngrozitorului an 1990, bănuielile
mi-au fost confirmate cu asupra de măsură. Vizitatorul meu a fost cel ce a lansat, în ziarul care
continua cu brio fosta „Scânteie“, formula – destinată unei incredibile cariere – potrivit căreia,
în timp ce noi mâncam salam cu soia, Corneliu Coposu stătea la Paris şi bea cappuccino.
Citind articolul, ţin minte că mi-am imaginat cum,în timp ce-l scria,făcea băşcălie şi de fostul
deţinut politic care nu ieşise niciodată din ţară, şi de cei ce-şi vor închipui că, desigur,
cappuccino nu poate fi decât un drog.

198
 Îmi mai aduc aminte apariţia unui ins extrem de simpatic, necunoscut de mine, dar fost
coleg de şcoală primară cu Romi şi pe care nu-l mai văzuse de aproape o jumătate de secol.
Era colonel MapN, ne-a spus, dar acum nu e în uniformă pentru că a fost în excursie la pădure.
Nu avea aerul să ştie cine sunt eu, în afară de a fi soţia lui Romi, îşi amintea tot felul de
aventuri din prima lor copilărie şi, pentru că ne-a mărturisit că fratele lui mai mic (pe care
Romi, desigur, nu şi-l mai aminteşte) este ministru adjunct, ne-a spus cu haz diverse întâmplări
din lumea celor sus-puşi. Nu le mai ţin minte, cu excepţia uneia pe care n-am uitat-o pentru că
m-a frapat din mai multe puncte de vedere. „Aţi auzit c-a murit soţia lui Dincă?“, ne-a
întrebat, ca şi când ar fi fost vorba de o noutate amuzantă. Şi cum noi nu auzisem şi nu ştiam
nimic, el ne-a povestit că da, a murit, deşi nu era nici bătrână şi nici bolnavă, dar a avut
ghinion, „a vorbit cu masa“. Şi, cum era evident că nu înţelegem, ne-a explicat că această
expresie, pe care se miră că n-o cunoaştem, vrea să spună că în casa lui Dincă, existând
microfoane ca peste tot, soţia lui se scăpase şi spusese ceva rău despre „Tovarăşa“. Am rămas
fără replică, neştiind dacă e adevărat sau îşi bate joc de noi, mai ales că totul era relatat cu
bună dispoziţie, ca ceva distractiv, ca un divertisment, ceea ce îi dădea o coloratură aproape
înspăimântătoare. De altfel, cel mai probabil era că însuşi scopul vizitei fusese acela să ne
înspăimânte.
În mod ciudat, la spaimă eram cel mai puţin vulnerabili. Aşa cum, niciodată când am
fost bolnavă, şi oricât de periculoasă ar fi fost boala, nu mi-a fost teamă că s-ar putea să mor şi
nici măcar nu am fost în stare să-mi închipui că voi muri, tot aşa, oricât de riscante au fost
situaţiile prin care am trecut, n-am crezut niciodată că voi păţi ceva cu adevărat grav, că mă
aflu cu adevărat în primejdie. Şi asta nu pentru că ar fi fost o concluzie logică, bazată pe
argumente (de altfel, ce argumente, chiar dacă ar fi existat, puteau să reziste într-o lume atât de
absurdă şi labilă, guvernată de umorile şi frustrările unei persoane?), ci pentru că aşa simţeam
eu, oricât de absurdă şi de naivă era această certitudine.

Pe marele actor nu l-am bănuit. Ne-a părut pur şi simplu bine că facem cunoştinţă, că
rezulta că ne citise cărţile. Fusese şi el întâmplător la pădure, dar la urma urmei nu ne
dezumanizam nemaiavând încredere în nimeni, bănuind pe toată lumea? E adevărat că mă
întreba cum suport tot ce mi se întâmplă, cum de nu se solidarizează cu mine colegii, cum de
nu-mi ia nimeni apărarea. Dar la urma urmei eu însămi îmi puneam aceste întrebări. Aşa cum
puteau fi un fel de a mă trage de limbă, puteau fi şi exprimarea sinceră a unor uimiri şi tristeţi.
Şi totuşi nu puteam renunţa cu totul la îndoială, logica ne interzicea să o facem, eram definitiv
pervertiţi de suspiciunea care ne mărunţea, ne dizolva, interzicea orice închegare. Ţin minte că
l-am condus spre maşină cu o prietenie plină de tristeţe şi de remuşcare, remuşcarea că –
dincolo de admiraţia pe care i-o purtam şi de dorinţa arzătoare de a avea încredere în el –
continua să mă domine, sub forma unei violente crize de ulcer,suspiciunea.

De altfel, nu era pentru prima dată când mi se întâmplau lucruri stranii şi când trăiam
situaţii asemănătoare.
N-am ştiut niciodată dacă împrejurările ambigue, tulburi, uneori chiar absurde în care
m-am găsit de nenumărate ori – în care cădeam pur şi simplu, ca şi cum aş fi mers neatentă pe
stradă şi călcând într-o gură de canal, aş fi căzut deodată în gol într-o altă lume, cu alte reguli –
se datorau capacităţii mele specifice, cunoscute, de a atrage nebunii sau introducerii
profesioniste, subtile, a unor scenarii şi personaje „trăsnite“ în viaţa mea de către instituţii
specializate în acet sens. De fapt, odată admisă această a doua posibilitate – şi nu numai acum,
cu tot ce am aflat între timp, ci şi atunci în anii '80 nu aveam cum să n-o admit –, graniţa între
întâmplător şi aranjat, între real şi travesti era aproape imposibil de stabilit şi, mai ales, nu
putea fi fixată, se găsea într-o continuă glisare. Întâmplări evident fabricate continuau cu
scurte episoade care păreau autentice şi personaje de bună-credinţa cărora nu mă puteam îndoi,

199
aveau din când în când gesturi şi replici care păreau scoase dintr-un scenariu gândit cu grijă.
Oricum, mai ales retrospectiv – pentru că atunci aveam spaime mai mari şi griji mai presante
–, întrebarea care-mi marchează întreaga devenire este: cât din ceea ce mi s-a întâmplat, cât
din ceea ce am trăit sau chiar cât din ceea ce am făcut, spus, crezut, gândit eu însămi a fost
efectul manipulării de către acest savant angrenaj, ale cărui rotiţe aveau înfăţişarea unor fiinţe,
şi cât trăisem pur şi simplu, printre întâmplări şi fiinţe mai mult sau mai puţin ciudate?

...De exemplu, acea tânără înaltă şi subţire – ciudată, pentru că la prima vedere îţi lăsa
impresia că e foarte frumoasă, pentru ca imediat după aceea să descoperi că e aproape urâtă –
care a venit la mine expansivă în pauza unui spectacol, mi-a spus că este fericită că mă
cunoaşte pentru că îmi ştie pe de rost toate cărţile, ceea ce mi-a şi dovedit inserând savant într-
o conversaţie amuzantă şi jucăuşă strofe şi alineate întregi pe care le recunoşteam cu întârziere
ca fiind ale mele. Era ingineră la un mare combinat din sudul ţării şi mi-a povestit cum, într-o
vacanţă, îmi citise şi învăţase pe de rost paginile. Era o explicaţie debitată firesc, tocmai când
capacitatea ei de memorare începea să mi se pară nefirească şi excesivă. Am făcut schimb de
adrese şi peste câteva săptămâni, de ziua mea, am primit un pachet cu o bluză, pe care erau
brodate versuri ale mele. Apoi a venit ea însăşi în vizită (venea în Bucureşti ciudat de des,
trimisă cu situaţii şi rapoarte la minister), era o fiinţă plăcută, avea un fel de conversaţie
acidulată printre care versurile erau introduse mereu surprinzător, parând adularea sau
linguşirea care ar fi putut deranja, dar creând simpatie. Apoi a venit la Comana, s-a suit în
cireş, a înfiat unul dintre puii de pisică cărora le căutam stăpâni, a revenit peste câtva timp cu
un tânăr inteligent pe care mi l-a prezentat ca fiind directorul fabricii ei. Era o admiratoare, se
purta ca un membru al familiei, nu călca nici o regulă de bună purtare, nu puteam să le călcăm
nici noi. Şi totuşi, am ştiut aproape din prima clipă despre ce era vorba, iar când în '90 şi-a
deschis brusc propria firmă şi a devenit femeie de afaceri, faptul nu a reprezentat decât o
confirmare care nu mai folosea la nimic.

... Sau acel medic, director al unui institut de cercetări, autor de versuri, pe care l-am
cunoscut la o sărbătoare eminesciană la Geo Bogza şi care a început să ne frecventeze într-un
mod bizar şi asiduu dincolo de marginile bunei creşteri, până când totul a devenit jenant şi
aproape insuportabil, chiar dacă nu reuşeam să ne hotărâm dacă să-i explicăm comportamentul
prin faptul că s-a îndrăgostit de mine, fără control, sau că trebuie să mă ţină sub control fără
ruşine. Cu adevărat clar a devenit totul abia în '90, când a devenit liderul unuia dintre partidele
de provenienţă clară.

... Sau acel tânăr deşirat şi nevrotic care a strigat la poartă în Comana, a insistat să
intre, deşi Romi îi spusese că nu sunt acasă, şi în cele din urmă, când am apărut ca din
întâmplare, ne-a spus că a hotărât să se sinucidă dacă nu-l vom pune în legătură cu „Europa
Liberă” sau cu Ambasada Israelului şi cu cea a Uniunii Sovietice.

Exemplele care mi-au venit în minte nu sunt decât tipul de personaje ciudate care mă
vizitau şi pe vremuri la redacţia “Amfiteatru” sau mult mai târziu la Alianţa Civică şi nu pot să
nu mă gândesc plină de curiozitate la felul cum trebuie să fi arătat rapoartele despre mine ale
acestora, cât de enervate puteau să fie când nu reuşeau să scoată de la mine ce-şi propuneau
sau cât de încântate atunci când reuşeau. Ce scria acum inginera despre pisicul pe care-l
înfiase (sau l-a aruncat imediat şi a continuat să-mi dea informaţii inventate despre cum creşte
etc.)? Cât de enervat era doctorul de faptul că, deşi prizonieri ai bunei-creşteri, nu ne hotăram
să-l dăm afară pe uşă, dar, sadici aproape, nici nu-i uşuram cu nimic vizitele silnice şi
conversaţiile prin care treceau îngeri plictisiţi? Sau poate ar fi fost fericit să-l dăm afară
scăpându-l şi pe el de un angajament care îl teroriza? Sau poate, totuşi, inginera din provincie

200
era, dincolo de rapoartele ce i se cereau, flatată sincer că se împrietenise cu doi scriitori
cunoscuţi? Mi-o amintesc fericită, urcată în cireşul de la Comana. Cum o fi arătat raportul de
după acel cules al cireşelor? Faptul că nu reuşesc să-mi văd dosarul lasă nedeslegate aceste
mistere. Sau, poate, dacă l-aş vedea, misterul lor ar fi şi mai complet?

Plecările la Bucureşti întrerupeau şirul acestor întâmplări şi, deşi drumul îmi făcea rău,
deşi ştiam că nu mă aşteaptă nimic plăcut nici acolo, preferam să îl însoţesc pe Romi, şi ca să
nu îl las singur în coşmarul bucureştean, şi ca să nu rămân nici eu singură la Comana. Cu cât
cercul de fier se strângea în jurul nostru, cu atât eram mai indisolubil legaţi unul de altul, până
la a nu suporta să ne despărţim nici măcar o zi, ca şi cum orice despărţire s-ar fi putut
transforma într-o breşă în rezistenţa pe care numai împreună o puteam susţine.
La Bucureşti trebuia să mergem o dată pe săptămână să cumpărăm pâine, sau să ne
luăm raţia de ulei, sau să schimbăm butelia, sau să facem plinul la benzină (ultimele două
operaţii, care se întâmplau mult mai rar, presupuneau adevărate aventuri, nu puteai niciodată
şti dacă aşteptarea la coadă va dura câteva ore sau câteva zile). Erau lucruri la care nu se putea
renunţa cu uşurinţa cu care renunţasem la coada la carne înlocuind-o cu mult mai plăcuta
aventură a culesului ciupercilor.
Oricum, între coada la benzină şi cea la butelii, chiar dacă putea să dureze mai multe
zeci de ore, prima era mai suportabilă, conţinea un element de socializare, cum se spune acum,
gradul de confort (puteai sta în maşină, apărat de intemperii, nu erai obligat să stai ca la
celelalte cozi în picioare) permitea să apară rudimente de comunicare, de solidarizare. Se
legau prietenii incipiente, se spuneau bancuri, se schimbau idei, oamenii îşi lăsau unii altora
cheile – pentru că, din când în când, se înainta câţiva metri – şi se duceau pe rând până acasă
(dacă nu cumva casa era în alt cartier unde nu funcţiona nici o pompă de benzină). De altfel,
de cele mai multe ori, nici cheile nu erau necesare, căci, pentru a nu se consuma din puţina
benzină existentă, maşinile nu erau pornite, ci pur şi simplu împinse în silnica şi fragmentara
înaintare.
Cozile de butelii erau cele mai umilitoare. Ani de zile buteliile „se dădeau“ doar
undeva în Dămăroaia, unde nu ştiai nicidată dacă nu te duci degeaba, pentru că orele de
program se schimbau mereu sau pentru că pur şi simplu „nu venise maşina“. Nu exista însă un
telefon la care să te poţi informa înainte (totul se petrecea pe un fel de maidan dotat cu un
chioşc care ţinea loc de birou), deci mergeai o dată să afli care este situaţia, cu două tramvaie
şi o bună bucată pe jos şi apoi, dacă era cazul, te întorceai să schimbi butelia. Nu se punea
problema să o laşi cuiva în grijă, să ai încredere în cineva pentru că erau obiectele cele mai
periclitate (apăruse chiar o nouă expresie în limbă: „a sta cu ochii ca pe butelie“, adică a fi
vigilent, atent, precaut). Apoi, în ultimul an, maşina cu butelii venea şi în cartierul nostru, în
parcul Cazzavillan. Nu era nici un chioşc, se dădeau direct din maşină, dar nu era nici un
program, nici un orar. Pur şi simplu din când în când se răspândea ca un abur zvonul că va
veni maşina şi atunci toată lumea se alinia într-un şir sinuos, de forma aleilor parcului, fiecare
persoană marcată ca de o bornă de butelia adusă la schimb. Îmi amintesc o asemenea coadă pe
o vreme friguroasă de noiembrie (erau chiar zilele celui de al XXIV-lea congres) cu iarba
uscată a parcului devenită strălucitoare de brumă şi lungul şir de butelii negre însoţite de
oameni înfofoliţi în culori întunecate. Părea mai curând o lucrare de grafică sumbră,
expresionistă, decât o imagine din realitate şi aşa mi-a şi rămas în minte. A fost – dar, evident,
nu bănuiam atunci asta – ultima coadă la care am stat.

Ne întorceam de la Bucureşti după mai mult de o zi pierdută la acea coadă. De

oboseală şi deprimare, stomacul mă durea mai sâcâitor decât de obicei, iar priveliştea şoselei,
cu steaguri şi lozinci, pavoazată pentru congres, se adăuga deprimării.

201
 Era frig, plouase şi drumul plin de gropi de pe digul care ducea spre sat era alunecos şi
de noroi, şi de începutul de gheţuş, iar, de o parte şi alta, balta, care vara era aproape uscată, se
transformase într-un adevărat lac. Pe la mijlocul digului staţiona pe dreapta un tractor lăsând
liber mai puţin de jumătate din asfalt şi Romi a încetinit cu grija de a nu ieşi de pe carosabil.
Doar că exact în fracţiunea de secundă în care îl depăşeam, tractorul se puse în mişcare cotind
brusc spre mijlocul şoselei ca într-o încercare calculată cu grijă de a ne da la o parte din drum.
Ultima frază nu e decât o concluzie mai curând melodramatică a relatărilor ulterioare despre
incredibilul accident. Atunci am văzut doar că porneşte spre noi, ne împinge în afara şoselei
făcându-ne să alunecăm şi să cădem de pe dig, dar în ultima clipă – într-un mod miraculos,
dacă nu ar fi fost comic şi riscant – bara noastră din faţă s-a agăţat de o margine a roţii
tractorului suspendându-ne şi făcându-ne să pendulăm uşor deasupra apei. Ciudata mişcare, pe
de o parte, risca să rupă bara de care eram spânzuraţi, iar pe de altă parte făcea tractorul să
lunece el însuşi sub greutatea victimei sale spre apa de dedesubt. Am încremenit nu numai de
frică, ci şi pentru că simţeam instinctiv că nu trebuie să ne mişcăm, în timp ce tractoristul a
sărit din cabină, a privit o clipă priveliştea pe care o crease, s-a suit din nou şi pornind în
viteză înainte ne-a smucit readucându-ne pe şosea. După ce a avut o clipă tendinţa să se
încline periculos într-o parte, maşina a şovăit şi s-a aşezat pe cele patru roţi, înaintând
remorcată câţiva metri până când, rupându-se colţul barei care ne ţinea cuplaţi, şi-a recăpătat
independenţa şi, în cele din urmă, s-a oprit.
În mod ciudat, şoferul tractorului nu s-a oprit şi nu a mai întors capul să vadă ce se
întâmplă cu personajele isprăvii sale. Ne-am gândit că poate nu voia să vedem că e băut. Nici
nu apucasem să ne dăm seama dacă îl cunoaştem sau nu. Ar fi trebuit să oprim la Miliţie ca să
anunţăm accidentul pentru a primi autorizaţia de a repara bara maşinii în mod legal, dar nu
eram prea încântaţi de perspectivă, nu ştiam nici numărul tractorului, nici numele
tractoristului, de altfel biroul avea lacăt la uşă, pe şeful de post ar fi trebuit să-l căutăm prin
sat. Suficiente motive ca să renunţăm la complicaţii şi să-i plătim vecinului Ochelate să ne
îndrepte bara. Eram oricum prea fericiţi că scăpasem atât de uşor (abia după ce totul se
consumase ne dădeam seama de primejdia prin care trecusem), încât, dacă n-ar fi fost aspectul
senzaţional şi chiar comic al norocului, în cel mai scurt timp am fi uitat totul.
Dar n-a fost aşa. Peste două sau trei zile, ne-am trezit cu şoferul la gard, strigându-ne
cât îl ţineau puterile şi scuturând portiţa care oricum abia se ţinea în balamale.
– Domnul Romică! Doamna Anişoara!
Am ieşit în grabă să vedem ce se întâmplă şi în prima clipă nu l-am recunoscut, imediat
însă ne-am dat seama nu numai cine este, ci şi că îl ştiam dinainte, lucrase la depozitul de
lemne. Era beat mort şi ca să rămână în picioare se sprijinea de uluci gata să-i darâme. Şi
continua să strige, deşi ajunsesem lângă el, de cealaltă parte a gardului.
– Doamna Anişoa...
– Ce s-a întâmplat? l-am întrerupt. Ce arde?
– Nu... nu arde..., s-a bâlbâit el, dar am venit să vă spun... am venit să vă rog... să nu
vă-nchipuiţi... Şi trăgând aer în piept ca şi cum ar fi vrut să-şi adune curajul: să nu credeţi c-
am vrut să vă omor. Părea că odată cu terminarea frazei se şi trezise puţin: Să nu vă-nchipuiţi...
Să mă bată Dumnezeu Sfântu' dac-am vrut să vă omor! Să nu-mi ajute Dumnezeu nici mie,
nici copiilor mei dac-am vrut să vă omor! Părea că pe cât se dezvinovăţeşte pe atât se
înspăimântă el însuşi de posibila acuzaţie şi repeta la nesfârşit frazele cu jurăminte şi blesteme,
tot mai emoţionat, gata să izbucnească în plâns.
Ceea ce spunea era atât de neaşteptat, părea în prima clipă atât de absurd încât n-am
avut replică. Nu ştiam ce-ar trebui să spun. Doar când am observat că tăcerea mea i se pare
acuzatoare, în orice caz o dovadă că nu îl cred şi un motiv să îşi reia, din nou şi din nou,
dezvinovăţirile, am încercat să-l opresc.

202
 – Dar, bineînţeles că nu credem. Cum ar fi putut să ne dea prin minte aşa ceva? Dar
dumneavoastră cum a putut să vă vină o asemenea idee? A fost pur şi simplu un accident şi am
avut cu toţii noroc că am scăpat numai cu sperietura...
Adevărul este că pe cât vorbeam, pe atât eram mai puţin convinsă de ceea ce spun,
simţeam cum vorbele îmi sună fals şi eram aproape jenată de lipsa mea de emoţie în faţa
lacrimilor – chiar dacă de beţiv – ale celuilalt.
– Hai, Nea Costele, şi-a adus Romi aminte cum îl cheamă, lasă gândurile negre şi hai
să ciocnim un pahar (venise la gard cu două căniţe de ţuică) şi să nu ne mai gândim la asta.
Dumnezeu ne-a ajutat c-am scăpat şi te-a ajutat şi pe dumneata să nu ne ai pe conştiinţă, aşa că
să-i mulţumim împreună şi să nu mai vorbim despre asta.
În mod ciudat, deşi vorbele lui Romi erau mai puţin prieteneşti decât ale mele, au părut
să-l liniştească. Şi-a băut ceaşca de ţuică şi a plecat încet, oarecum liniştit, clătinându-se.
Ne-am uitat unul la altul fără să zâmbim. Ideea nu era a noastră, nu ne trecuse prin cap,
dar nici nu mai puteam să ne facem că nu există. Şi ne obliga să încheiem întâmplarea cu o
morală mult mai ambiguă decât ne imaginasem.
De fapt, ea nu s-a încheiat deloc pentru că săptămâni la rând şi apoi, mai rar, chiar după
revoluţie, de câte ori se îmbăta, Nea Costel venea la noi la poartă şi strigându-ne ca din gură
de şarpe îşi repeta dezvinovăţirile, blestemele, jurămintele. Într-un fel, chiar repetarea lor a
sfârşit prin a le dilua semnificaţia. Cu timpul nu ne mai tulburau şi mi se păreau din ce în ce
mai neverosimile.
O dată însă, la câţiva ani după revoluţie, în acei tulburi şi irespirabili ani '90, l-am
întâlnit în sat pe al lui Rogobete, fostul gestionar al depozitului de lemne, şeful lui Nea Costel,
pe care toată lumea îl considerase securistul en titre al satului. Acum era patronul unui
supermarket de unde ne aprovizionam cu toţii şi al unui restaurant care tocmai îşi deschisese şi
o sală de biliard. Ne-a oprit şi ne-a invitat să ne-o arate şi, când eu mi-am exprimat îndoiala că
sătenii vor veni să joace biliard, el s-a pornit pe râs, cu burta revărsată deasupra curelei,
cutremurându-se de veselie, şi ne-a chemat să vedem seara ce înghesuială e.
– S-au civilizat ţăranii, doamna Anişoara, mi-a explicat el. Nu mai e ca pe vremuri. Da'
Dumneavoastră nu prea ştiţi cum stau lucrurile, ca poeţii. Aşa eraţi şi înainte. Vă mai amintiţi
ce spaimă aţi tras când cu tractorul? Nu ştiu ce veţi fi înţeles Dvs., dar noi eram la curent că
sunteţi în colimator.
Şi, pentru că am întors capul spre el mai serioasă decât aş fi vrut, a izbucnit din nou
într-un râs aproape batjocoritor:
– Ei, acum n-oţi crede c-am făcut-o anume...

203
 Un unghi ascuţit

Dacă viaţa fiecăruia dintre noi ar fi desenată sub forma unei piramide, adică a unui
unghi mai mult sau mai puţin ascuţit cu vârful în sus, atunci tot ce se poate spune despre prima
pantă este că ni se pare fără sfârşit şi ne străduim s-o consumăm cât mai repede (îmi amintesc
nerăbdarea cu care aşteptam să ajung cât mai repede mare), în timp ce facem tot ce putem
pentru a parcurge cea de a doua pantă cât mai încet.
Cât de încet? Aceasta e întrebarea.
De altfel, nu este vorba doar de viteza consumului, ci şi de consistenţa materiei de
consumat. În mod evident, această consistenţă se schimbă, nu este imuabilă. Cine ar putea
susţine că, de exemplu, cantitatea de timp dintre 0 şi 30 de ani este egală cu cea dintre 30 şi
60? Pe prima pantă bolovanul destinului este urcat lent printre moleculele timpului enorme, pe
când, după atingerea vârfului, el începe să se rostogolească aproape periculos prin timpul
mărunţit, făcut nisip.
În copilărie, zilele vacanţei mi se păreau nesfârşite, acum imediat ce mă trezesc se face
seară. Citeam din zori până noaptea şi mă gândeam la orele lecturii nu numai ca la o voluptate,
ci şi ca la un câştig. Acum mă uit la muntele de cărţi de lângă pat nu numai cu plăcere, ci şi cu
remuşcarea de a şti că orele lecturii vor fi furate vieţii. Şi, chiar dacă ştiu că iuţirea timpului
este o chestiune studiată obiectiv, că nu mă priveşte doar pe mine, sau doar pe cei de vârsta
mea, ci este vorba de un proces al întregului univers, nu e un semn că lumea întreagă se află pe
panta descendentă, că universul întreg e bătrân?
De fapt, ce s-a schimbat? Nefiinţa, care în copilărie se afla în trecut, înainte de naştere,
acum se află în viitor. Dar logica analizei nu influenţează mersul lucrurilor, chiar dacă
eludează spaima de necunoscut. În mod evident, nu mi-e teamă că dispar, mi-e teamă doar de
ceea ce nu mai sunt în stare să fac până atunci.
Mă întreb uneori dacă reala mea neteamă de moarte (care de-a lungul timpului mi-a
pulverizat toate fricile şi mi-a izvorât toate îndrăznelile) este o formă de inconştienţă, de lipsă
de imaginaţie sau, pur şi simplu, o bizarerie psihologică. Poate pentru că n-am fost niciodată
aproape de moarte, nu mi-e teamă să mă apropiu de ea? Dar cum aş putea susţine aşa ceva?
Am scăpat din cutremur, dintr-un accident de maşină, intr-o boală obişnuită să evolueze pe
graniţa dintre a fi şi a nu fi. Şi totuşi, nici perspectiva, nici sentimentele mele nu şi-au
transformat definiţia. Deşi mă aflam în proximitatea ei, simţeam că nu este pentru mine. Asta
înseamnă că voi simţi altfel cândva, atunci când înclinaţia pantei va face rostogolirea să scape
de sub control şi să recunosc brusc, ca şi cum l-aş fi ştiut dintr-o altă moarte, neantul? Sau,
dimpotrivă, nu fac decât să reacţionez logic, nu din punctul de vedere al trupului agresat de
timp, ci din punctul de vedere al sufletului nemuritor, care abia dacă observă trecerea pragului
înspre veşnicie şi posteritate...

204
 Relaţiile mele cu timpul

Relaţiile mele cu timpul au fost şi, mai ales, sunt – nu e prima oară când o mărturisesc
– întotdeauna stranii, de cele mai multe ori neobişnuite şi câteodată de-a dreptul neliniştitoare.
Nu mă refer la faptul că, în prima copilărie, mai întâi nu-mi doream decât să cresc cât mai
repede, pentru ca, pe măsură ce dorinţa începea să mi se îndeplinească, să mă cuprindă un fel
de spaimă în faţa pragului de intrare: cred că asta li se întâmplă tuturor copiilor. Poate doar
rezistenţa mea în faţa pragului a fost mai exagerată, îmi amintesc că visam şi chiar inventam,
ca pe nişte basme, scenarii de viitor în care – cu ajutorul unui elixir, al unei întâlniri
miraculoase etc. – reuşeam să rămân pe loc. De fapt, visul mi s-a împlinit, cel puţin pentru o
lungă perioadă, dar după trecerea pragului. Începând de la 20-25 de ani, timpul a părut să se
oprească sau, mai precis, să dispară.
Păstrasem din vechile etape oroarea de a deveni adult (îmi amintesc un poem despre
moartea lui Labiş, care, într-un elan de solidaritate cu cel cenzurat atât de devreme prin
moarte, se termina cu un vers care continuă să mă înduioşeze, deşi ar fi mult mai firesc să mă
jeneze: „Şi-o să-mplinesc treizeci de ani postum“), dar acest refuz al maturizării nu era
contrazis, ci subliniat de evoluţia mea – sau, mai precis, lipsa mea de evoluţie – fizică. Era ca
şi cum timpul m-ar fi împins dintr-o vârstă într-alta – indiferent la implorările mele –, fără să-
mi găsească locul potrivit, ba chiar enervat de incompatibilităţile mele, pentru ca, în momentul
în care l-am găsit şi după ce s-a asigurat că de data aceasta totul este în regulă, să se retragă
discret, să mă lase fericită şi singură într-o aparent eternă tinereţe. Am trecut astfel pe lângă
vârsta de 30 de ani – la care mă gândisem de atâtea ori şi în atâtea feluri – fără măcar s-o
observ, nimic n-o marca, iar eu am moştenit de la mama indiferenţa aniversărilor. Oricât mi-
am propus să fiu binecrescută, n-am reuşit să ţin minte niciodată datele de naştere ale
prietenilor, iar în ceea ce mă priveşte mult timp am beneficiat de faptul că într-un prim
dicţionar al scriitorilor o greşeală de tipar îmi deplasase cu câteva luni aniversarea, încât cei ce
voiau să mă sărbătorească cădeau în cursa confuziei şi a ridicolului.
Din acea dulce suspendare a timpului m-am trezit o singură dată pentru câteva zile,
câteva zile atât de dramatice, încât nu numai că le ţin minte, dar au lăsat şi urme literare, am
scris poezii, am datat pagini. Era cu puţin înainte sau cu puţin după împlinirea vârstei de 42 de
ani. Nu asta are importanţă. Importanţă – enormă! – a avut faptul că, la un moment dat,
localizat cu aproximaţie atunci, cineva necunoscut şi pentru care eram necunoscută, într-un loc
întâmplător, într-o prăvălie, mi-a spus pentru prima oară „doamnă“. Până atunci, şi încă mult
timp după aceea, mi se spunea în mod curent „domnişoară“. Atunci însă a fost ca şi cum
pentru o secundă m-aş fi trezit într-o realitate pe care am început să mă suspectez că o
ignorasem cu bună ştiinţă, am început să pândesc apelativele cu care eram interpelată, să fac
scoruri şi, chiar dacă ele se dovedeau favorabile adolescenţei, să mă suspicionez că trişez, să
mă uit în oglindă concavă ca să demasc argumente de sens contrar. Apoi, brusc, la fel de brusc
cum a început, episodul s-a închis. Ca şi cum s-ar fi aprins, din nou şi la fel de inexplicabll
cum se stinsese, acea lumină atât de strălucitoare încât ştergea contururile şi umbrele sau ca şi
cum aş fi ieşit, întâmplător şi fără să-mi dau seama, din groapa în care căzusem călcând greşit,
am reintrat în indiferenţa la timp cu care mă obişnuisem de decenii. Mă refer la timpul fiinţei
mele fizice. Probabil şi pentru că Timpul general, Timpul celorlalţi, cel care se scrie vrând-
nevrând cu literă mare, se făcuse din ce în ce mai prezent. Şi devenise pur şi simplu istorie. O
istorie care nu stătea pe loc, ci se degrada văzând cu ochii şi pe care nu exista nici o
posibilitate să nu o vezi şi cu atât mai puţin să înceteze să existe. Dar asta este altă poveste.
Ca să mă întorc însă la propriul meu timp, cel împărţit în vârste care pot să-ţi placă sau
nu, ceea ce nu pot să nu remarc este că m-am aflat mereu puţin alături de propria mea vârstă
care, asemenea unei haine, îmi era mereu prea mare sau prea mică, niciodată croită perfect şi
potrivită după nevoile corpului pe care îl îmbracă. Îmi amintesc, iarăşi, qui pro quo-urile,

205
confuziile şi încurcăturile produse cu ocazia Premiului Herder pe care l-am primit la 40 de ani,
ceea ce făcea să fiu trecută din greşeală în categoria bursierilor, fiecare premiant având dreptul
să ofere o bursă de un an la Universitatea din Viena unui tânăr de maximum 30 de ani. De fapt,
nici nu sunt prea sigură că nu aş fi preferat să fiu bursier, mă întreb dacă nu m-aş fi simţit mai
în largul meu.

Cam din aceeaşi categorie de întâmplări, dar de data asta determinate de mine, face
parte şi refuzul din 1990 de a fi luată în discuţie ca membru al Academiei Române. Nu era
vorba despre refuzarea unei propuneri oficiale, ci de o simplă conversaţie cu profesorul Cajal,
vicepreşedinte – pe vremea aceea – al Academiei, care întâlnindu-mă întâmplător m-a felicitat
pentru faptul că în curând se vor face noi primiri în Academie şi că eu mă număr printre
numele propuse. Reacţia mea, care – nu mi-am dat seama atunci – trebuie să i se fi părut de-a
dreptul jignitoare venerabilului profesor, de care mă lega o veche simpatie şi stimă, a fost una
aproape de revoltă: „ Doamne fereşte! Eu academician? La vârsta mea? (De fapt, aveam 48 de
ani, ceea ce făcea replica mea de-a dreptul ridicolă.) Domnule profesor, vă rog, nu mă puneţi
în situaţia să refuz, e un loc şi o calitate care vă asigur că nu mi se potrivesc“. E adevărat că
după aceea l-am întrebat ce rost avea primirea de noi membri ai Academiei până nu se
petrecuse o reformare a ei. În 1948 fuseseră daţi afară din Academie o bună parte dintre
membri, dintre care mulţi băgaţi de-a dreptul în închisoare, unde, fiind foarte bătrâni, nu puţini
au şi murit în curând. Iar doctorul Cajal mi-a spus puţin jenat că s-au luat anumite măsuri,
academicienii inculpaţi juridic pentru activitatea din vechiul regim, de exemplu Suzana Gâdea,
au fost excluşi. (Astfel am aflat cu stupoare şi – ca să zic aşa – post factum că Suzana Gâdea,
mai precis preşedinta Consiliului Culturii, personaj de anecdote, fusese membră a Academiei
Române.)
De altfel, distanţa mea sufletească faţă de Academie nu avea legătură numai cu vârsta,
şi cu faptul că a fi academician reprezenta un fel de legalizare a bătrâneţii, şi nici numai cu
destinul Academiei în comunism (care avea să devină tema uneia dintre sălile Memorialului de
la Sighet), ci avea rădăcini mult mai vechi. Nu mai ştiu câţi ani aveam, dar trebuie să fi fost
spre sfârşitul adolescenţei, la acea vârstă când tot ce trăieşti şi, mai ales, tot ce citeşti te
marchează definitiv, când am citit fragmente din jurnalul lui Liviu Rebreanu în care el îşi
povestea tribulaţiile, suferinţele şi jignirile legate de intrarea, mereu amânată, în Academie. Nu
înţelegeam nimic. De ce trebuia Liviu Rebreanu să facă vizite protocolare în care să ceară
sprijinul, să spere că nu ştiu cine va vorbi cu nu ştiu cine în favoarea sa şi mai ales de ce se
simţea atât de umilit de faptul că nu reuşea? Ce importanţă putea să aibă, pentru un mare
scriitor, dacă este sau nu academician şi cum putea să sufere cu o asemenea intensitate pentru
ceva ce era mai degrabă o dovadă, oricât de onorantă, a încheierii creaţiei decât a continuării
ei? M-am simţit umilită pentru umilirea lui Rebreanu (de către alţii şi de către el însuşi) şi am
rămas, prin descoperirea complicatelor tehnici de accedere spre ea, cu o marcată antipatie faţă
de suprema instituţie culturală. Persistenţa amintirii lecturii şi a sentimentelor pe care mi le-a
trezit este cu atât mai ciudată cu cât, deşi textul nu cuprindea încheierea istoriei, eu aveam în
sertarul cu idoli (din care unul trecea din când în când pe perete) superba fotografie a lui
Rebreanu în costum de academician, deci ştiam dinainte sfârşitul, doar că happy end-ul nu
reprezenta în ochii mei un dar suficient pentru preţul cu care fusese plătit. E ciudat cât de mult
m-au influenţat lecturile din adolescenţă şi cât de mult am învăţat din întâmplările care m-au
impresionat neplăcut din viaţa scriitorilor pe care îi admiram: cred că unul dintre motivele
pentru care nu mi-am pus niciodată problema exilului a fost mila violentă pe care mi-o stârnise
exilul lui Caragiale; cred că n-am acceptat să plec în diplomaţie după '96 şi pentru că mi se
păruse nepotrivit faptul că Blaga îşi pierdea timpul scriind rapoarte diplomatice la Praga, la
Berna sau la Lisabona şi asta, pe deasupra, în invidia şi antipatia tuturor scriitorilor rămaşi
acasă; după cum lipsa de respect şi chiar dispreţul pentru orice demnitate publică nu se datora

206
doar faptului că semănam mamei (creia îi lipsea cu desăvârşire simţul ierarhiilor) sau că eu
contemplasem o viaţă întreagă cu adevărată repulsie procesul de contraselecţie care ducea la
aceste demnităţi, ci şi pentru că în copilărie – am mai povestit-o adesea – tata avea obiceiul ca,
de câte ori cita un vers sau o strofă din Goga (ceea ce se întâmpla destul de des), să ofteze şi să
adauge obsedant: „Ce păcat că acest mare poet a decăzut până la a deveni prim-ministru!“.

Ca să revin la relaţiile mele cu timpul, trebuie să mărturisesc că indiferenţa reciprocă,

funcţionând pe întinderea unor lungi decenii, ca un fel de pact de reciprocă ignorare, a început
pe parcurs să se tulbure: indiferenţei i-a luat locul uimirea. Primul semn că mă întorsesem din
ţara tinereţii fără bătrâneţe era acela că descopeream că aceasta nu este singura ţară care există
pe pământ. Întâlnirile cu colegi de liceu sau de facultate sau pur şi simplu oamenii alături de
care evoluam, cu care ne întâlneam, cu care lucram, dezvăluiau semne de îmbătrânire pe care
nu mai puteam să le ignorăm. Am început să folosesc verbul la plural, pentru că fenomenul mă
cuprindea ca într-o capsulă a timpului, împreună cu R., ca şi cum am fi fost protejaţi, fără să
ştim de cine şi în ce scop, ca să nu ni se întâmple ceea ce li se întâmplă altora. Era în acelaşi
timp flatant şi neliniştitor. După cum, din ce în ce mai neliniştitor era respectul cu care
începeam să fim înconjuraţi, desigur un respect nelipsit de o anume ambiguitate. Nu ştiam
niciodată dacă este vorba de numărul cărţilor sau al anilor, dar oricum era ceva ce se insinuase
pe nesimţite din lumea celorlalţi înspre lumea noastră, într-un fel care nu prevedea nimic bun.
De fapt, când vorbesc despre acel plan din care timpul îmi lasă senzaţia că s-a retras cu
simpatie sau cu cine ştie ce planuri ascunse, vorbesc mereu despre propriile mele impresii,
despre ceea ce văd eu în oglindă sau despre felul în care mă văd gândind, scriind, muncind în
acelaşi fel ca în urmă cu 30 de ani. (Dar chiar o asemenea precizare, ca orice cifră, este
misterioasă şi în fond absolut incomprehensibilă, un semn, o vorbă neînsemnând nimic pentru
că, dacă i-aş lua în considerare sensul, aş încerca să-l înţeleg şi l-aş accepta, totul ar exploda
într-o perspectivă cu adevărat absurdă.) Deci problema nu sunt eu, ci ceilalţi, nu ce văd eu sau
ce cred eu, ci ce văd şi ce cred ceilalţi. Vreau să spun, cei veniţi după mine şi care au crescut
cu statura mea ca un element fix al peisajului în care ei au devenit. Cum mă văd şi ce mă cred
cei care m-au văzut la fel când erau la grădiniţă şi-mi învăţau pe de rost poemele cu pisici şi
când erau la liceu şi-mi cereau dedicaţii pe poeziile de dragoste? Dar nici măcar asta nu e
important. Important ar fi fost (ar fi) să înţeleg ceva, un sens, un rost în dispariţiile şi apariţiile
timpului în viaţa mea, ceea ce nu sunt sigură că s-a întâmplat. Ştiu doar că moartea tatei a fost
uşa, spărtura în zidul iresponsabilităţii ideilor şi sentimentelor împrumutate, prin care am intrat
în propria mea biografie spirituală şi într-un univers care a devenit numai al meu,după cum
moartea mamei a fost arcul de triumf prin care am acceptat că pot oricând să ies eu însămi.
Între aceste două puncte de reper am fost, sunt încă, eu însămi, o fiinţă sau o făptură
(„nu e o fiinţă, e o făptură“ a spus cândva despre mine un copil necunoscut, şi i-am păstrat de
decenii – decenii în care el probabil a crescut şi a îmbătrânit de mult – formularea absurdă ca
pe cel mai gingaş compliment care mi s-a făcut vreodată) în definiţia căreia timpul a avut
neobişnuita bunăvoinţă să nu se amestece prea mult, lăsându-mi, nu lipsit de ironie, iniţiativa
de a hotărî singură clipa când uimirea că nu îmbătrânesc asemenea celorlalţi se va transforma
în uimirea că totuşi mi se întâmplă şi mie.

207
 Scriitor de scrisori

Fără să fiu un scriitor de scrisori şi un adept al genului epistolar, nici ca talent, nici ca
dorinţă de comunicare, scrisorile au ocupat totuşi un timp relativ mare din viaţa mea, un timp
care întotdeauna mi se părea exagerat, dar la care nu aveam, cu toată exasperarea, cum să
renunţ. Mai puţin decât o formă de exprimare, corespondenţa a fost pentru mine un mijloc de
transmitere a ceea ca fusese exprimat. Mai ales în perioada în care locuiam la Cluj şi publicam
la Bucureşti, poeziile luau drumul plicurilor şi noi luam drumul poştei atât de des, încât
ajunsesem să ne împrietenim cu funcţionarele, să ştim de la care ghişeu călătoria scrisorii
durează mai mult şi de la care ghişeu scrisoarea ajunge mai repede. De altfel, n-am avut
nevoie de mult timp pentru a ne da seama că scrisorile burduşite cu versuri făceau ciudat de
multe zile între Cluj şi Bucureşti şi să ne schimbăm tabieturile şi tactica, părăsind clădirea
poştei de pe malul Someşului şi făcând lungi drumuri până la gară, unde lăsam plicul să cadă
direct în fanta vagonului poştal. De fapt, cred că n-ar fi neinteresant să-mi parcurg biografia
din punctul de vedere al relaţiilor mele cu mijloacele şi căile de transmitere a corespondenţei.
Ar fi o istorie nu numai a evoluţiei tehnice a mijloacelor de comunicare, ci şi a evoluţiei
neîncrederii în ele şi a creşterii suspiciunii asupra posiblilăţilor lor de a manipula sau a
incapacităţii lor de a rezista manipulării.
A existat totuşi o oază, şi din acest punct de vedere, în cursul paradoxalei „primăveri de
la Bucureşti“, cam între 1964 şi în 1972, cu o creştere şi o descreştere care îşi avea vârful în
august 1968. În această perioadă nu numai că primeam nedeschise scrisorile din străinătate,
dar fusesem abonată, fără măcar să ştiu de către cine, la revistele franceze „L'Express“ şi „Le
Nouvel Observateur“, care ne veneau săptămânal şi reprezentau o adevărată fereastră deschisă
spre lume. Ba mi se cerea să recomand şi pe alţii cărora le-ar face plăcere să primească
abonamentul. Aveam să aflu mai târziu că la originea acestor adevărate daruri şi bucurii
intelectuale se afla marele poet francez Pierre Emmanuel, care organizase „Pour une Entente
Intellectuelle“, o.n.g. având ca scop forţarea unor căi de deschidere şi de informare între Est şi
Vest.
Apoi, în ordine cronologică, dar şi în ordinea găsirii tot mai dificile a unor mijloace de
comunicare cât de cât sigure, drumurilor clujene la întâlnirea cu vagonul poştal i-au urmat
peste ani rătăcirea prin Bucureştiul demolat, întunecat, deprimant, al anilor '80, în căutarea
unei cutii poştale în stare de funcţionare. Faptul că scrisorile făceau incredibile perioade de
timp între oricât de apropiate destinaţii – ceea ce nu se putea explica decât prin deschiderea,
citirea, copierea, studierea conţinutului – ne impingea spre inventarea unor noi strategii, pe cât
de naive, pe atât de ineficiente. Ni se părea că, aruncând scrisoarea într-o cutie necunoscută,
dacă se poate fără să ne vadă cineva sau, şi mai bine, undeva la marginea oraşului, într-un
cuvânt, dându-i cât mai multe şanse de anonimat, de pierdere într-o masă amorfă de scrisori
fără importanţă, îi dădeam implicit şansa de a trece neobservată, de a nu fi deschisă, citită,
studiată, înregistrată (că n-a fost aşa am avut dovada când am găsit în dosarul CNSAS al lui N.
Steinhardt o scrisoare pe care i-am pus-o într-o astfel de cutie căutată ore întregi şi aleasă în
mod savant).
Iluzia că am putea scăpa supravegherii depărtându-ne de ea şi, ca să spun aşa, chiar de
noi înşine, a funcţionat şi în ceea ce priveşte telefonul. Pentru că, în mod evident, telefonul de
acasă era ascultat, încercam să ne dăm telefoanele obligatorii de la aparate publice, de
preferinţă cât mai neexpuse vederii. Cu cât trecea timpul, însă, găsirea unui aparat care
funcţiona, ca şi a unei cutii poştale care să prezinte o cât de mică garanţie, deveneau probleme
tot mai complicate şi tocmai de aceea obsedante. Pe parcursul acelor ultimi 2-3 ani, cutiile
poştale s-au rărit până la dispariţie (cu excepţia, desigur, a celor de la poşte, aflate sub
control), fiind sau desfiinţate, adică ridicate de la locul lor, sau lăsate în părăsire, ruginite, cu
fundul spart, cu fantele pentru scrisori înfundate. În cazul telefoanelor, scoaterea din funcţiune

208
mergea de la lipsa tonului sau blocarea orificiului pentru monede până la vandalizarea propriu-
zisă, adică smulgerea receptorului, spargerea cutiei, a pereţilor de sticlă ai cabinelor şi
folosirea spaţiului rămas ca ghenă de gunoaie. Umblam ore întregi în căutarea câte unui aparat
care să aibă ton, indiferent în ce stare s-ar fi aflat, trecând de la nevoia personală de a da un
telefon până la sensurile aproape filosofice ale situaţiei. Eram fascinaţi nu numai de ceea ce
descopeream, ci, mai ales, de întrebarea tulburătoare dacă e posibil ca toată această degradare,
distrugere, aneantizare, să fie întâmplătoare, o simplă aplicare în acest domeniu a degradării şi
distrugerii generale, sau – mult mai înspăimântător, dar mult mai probabil – era vorba de o
distrugere premeditată a posibilităţilor de comunicare, ca un mijloc de împiedicare a unei,
oricum puţin posibile, solidarizări. Cine erau cei ce smulgeau receptoarele, ceea ce nu numai
că presupunea un considerabil efort fizic, dar nici nu cred că puteau fi folosite la ceva după
aceea? De altfel, adesea erau aruncate pur şi simplu jos, printre gunoaiele care se acumulau în
cabina care nu mai era bună de altceva. Erau nebuni, sadici, masochişti? Dar, indiferent de
răspuns, de unde apăruseră deodată şi, mai ales, cum se făcea că nimeni nu-i împiedica să-şi
exercite maniile? Rătăceam ore lungi prin serile întunecate ale oraşului, cu becurile de pe
stâlpi sparte sau pur şi simplu pradă opririi curentului din motive de economie, şi ne simţeam
lunecând tot mai fără speranţă spre un Ev Mediu atât de adânc, încât era evident că nu vom
avea suficient timp să reurcăm panta.
În aceeaşi perioadă, trimiterea unei cărţi în străinătate comporta un adevărat ritual şi
protocol, în care secretul corespondenţei era ultima grijă a părţilor implicate în operaţiunea
care putea să dureze mai multe ore. Exista în Bucureşti o singură poştă de unde se puteau
trimite cărţi în străinătate, poşta de pe strada Virgiliu, unde cozile erau în permanenţă
nesfârşite, cu atât mai mult cu cât fiecare expeditor stătea zeci de minute la ghişeu unde
trebuia să completeze patru rânduri de formulare, apoi să se mute la ghişeul de vamă, apoi la
casierie şi din nou înapoi, acolo de unde pachetul se considera expediat. De fapt, pachetul nu
exista, pentru că volumele de trimis trebuiau aduse în teanc, să fie văzute, răsfoite (în formular
trebuia completat nu numai titlul şi autorul, dar şi anul apariţiei), pachetul se făcea după aceea,
nu se ştie de cine, în mod ocult, în orice caz instituţionalizat. Eram curioasă cum puteau să
arate, ce culoare avea cutia, hârtia învelitoare, cum era scrisul. De câte ori mă duceam să
expediez câte o carte nou apărută, mă simţeam aproape corp străin în masa aceea de bătrânei
expediind copiilor lor, rămaşi în străinătate, manuale, dicţionare, clasici români. Puteai să faci
un studiu sociologic sau să scrii o povestire despre dramele, nevoile, dorinţele şi poveştile care
se găseau în spatele volumelor cerute: dicţionarul pentru învăţarea limbii noii ţări, manuale
pentru continuarea studiilor, nostalgia după literatura învăţată la şcoală, dispreţuită probabil
atunci şi devenită deodată punct de referinţă al unei definiri din ce în ce mai problematice. Şi,
pe de altă parte, expeditorii: pensionari resemnaţi, adesea mizeri, în orice caz singuri, mai
singuri decât dacă nu ar fi avut copii, completând intimidaţi şi silnic formularele complicate,
cu ochelarii mereu reaşezaţi pe nas, neînţelegând, punând întrebări, repeziţi de funcţionare,
împărţiţi dureros între frică şi exasperare.
Apoi am încetat pur şi simplu să primesc scrisori. Probabil că obosiseră să le copieze şi
hotărâseră, mai simplu, să le reţină. Înainte de a dispărea cu totul, o perioadă soseau hărtănite,
zdrenţuite, rupte şi lipite grosier cu pap, ca şi cum s-ar fi temut că nu înţelesesem până atunci
că sunt deschise şi citite sau ca şi cum ar fi aşteptat ca, prin urmele evidente ale torturilor la
care fuseseră supuse, să mi se smulgă cine ştie ce mărturisiri sau doar rugămintea de a nu mai
primi scrisori. Ceea ce s-a întâmplat în cele din urmă şi fără intervenţia mea. Apoi, odată
întrerupt fluxul lor spre mine, devenise evident că nu mai are rost să încerc vreo formă de
corespondenţă. Totuşi, îmi amintesc o ultimă scrisoare ca o sticlă aruncată în mare, pe care i-
am dat-o – în mai multe exemplare puse în plicuri neadresate, cu o listă de adrese şi nume
înghesuite pe o altă hârtie – unei doctoriţe din Grecia, pe care o cunoscusem întâmplător. Nu
aveam nici o speranţă că îmi va îndeplini rugămintea. Şi totuşi, scrisorile au ajuns.

209
 Cred că următoarea etapă au fost scrisorile exaltate venite prin poştă sau scrisorile
deschise, publicate în ziare (în cele româneşti, ca şi în cele ale exilului), care au apărut în
decembrie '89 şi ianuarie '90. Pe unele le-am citit, despre altele am auzit numai, oricum nu
aveam sentimentul că mi se adresează mie, ci unui personaj teoretic, drapat în faldurile unui
simbol învestit cu numele meu, ale cărui vocale se potriveau personalităţii momentului. De
altfel, aproape fără tranziţie, în scurt timp, laudele au fost înlocuite cu insulte şi ameninţări.
Scrisori publicate, scrisori expediate prin poştă sau puse direct în cutia mea de poştă, scrisori
aruncate peste gard împreună cu volume de ale mele sfâşiate şi acoperite cu murdării. Am mai
scris despre asta. Nu insist. De fapt, am citit o mică parte dintre aceste scrisori, care îmi
produceau un asemenea rău fizic încât soţul meu a hotărât să le confişte sau chiar să le
ascundă înainte de a le citi eu. Aveam să citesc fragmentele citate în studiul publicat peste ani
de Ruxandra Cesereanu sub titlul „Românii“ contra Anei Blandiana şi în atmosfera,
normalizată între timp, lectura mi s-a părut de-a dreptul halucinantă, iar izvoarele din care
ţâşnise puroiul mai obscure încă şi mai tulburătoare. Tot Romi a avut ideea trăsnită de a le
cântări ca să nu le mai numere, când le-a dat cu împrumut unui tânăr care îşi făcea un doctorat
în folclor despre „zvonul şi calomnia la români“. Cântăreau 1,8 kg.
Cred că din punctul de vedere al corespondenţei, anii de libertate care au urmat până la
adoptarea faxului şi apoi generalizarea legăturilor prin e-mail au fost anii de tranziţie
aiuritoare, cu munţi de plicuri venite din toate părţile lumii, la care – din vârtejul unde trăiam –
reuşeam să răspund pe sărite, într-o veşnică remuşcare a comunicării insuficiente şi a jignirii
prin necontinuarea dialogului. Mai ales în anii Alianţei Civice s-au îngrămădit pe numele şi pe
birourile mele mii de scrisori în care se exprimau solidarităţi şi se povesteau tragedii, se
reclamau nedreptăţi şi se cerea ajutor, capacitatea mea organizatorică şi de reacţie fiind infinit
depăşită de necazurile, revoltele şi dorinţa de solidarizare şi de implicare a corespondenţilor.
Numărul acelor scrisori cu conţinut de cele mai multe ori social-politic nu a fost
depăşit în viaţa mea decât de numărul plicurilor burduşite cu versuri pe care le-am primit şi
continui să le primesc de mai bine de un sfert de secol. Acestora, cât a fost posibil, le-am
răspuns întotdeauna, chiar şi celor cărora trebuia să le spun că nu au legătură cu poezia, dar
mai ales alegând orice vers care mi se părea că poate fi punctul de pornire al unei viziuni, al
unui drum. Nu mă îndoiesc că am exagerat, mai ales că încurajărilor de la început le urma de
cele mai multe ori rugămintea de a scrie o prezentare pe coperta IV-a a volumului de debut.
Cred că aş putea strânge volume întregi de prezentări (după cum aş putea însuma, fără să
exagerez, ani de viaţă jertfiţi unor astfel de lecturi), care, din decenţă, se transformau de cele
mai multe ori în nişte meditaţii asupra poeziei în general. Dar n-am avut puterea să refuz nu
numai din cauza cunoscutei laşităţi a bunei creşteri, ci şi de teama că ar putea exista chiar şi o
cât de mică şansă ca cel refuzat să fie sau să devină un poet adevărat.
Am – şi fiecare dintre noi avem – o bună memorie a momentelor în care am fost jigniţi,
mai ales dacă aceste momente se aflau în perioada de formare, atunci când materia din care
suntem făcuţi este încă moale şi plastică şi păstrează cu minuţie amprentele violenţei. Îmi
amintesc, după aproape o jumătate de secol, momentul în care, venită la Bucureşti de la Cluj
pentru prima oară cu un caiet de versuri şi având complexul provinciei mai mult chiar decât
realitatea ei, am aşteptat mai bine de o jumătate de oră, într-o încăpere goală, pe cineva de la
secţia de poezie a „Gazetei literare“. Redacţia era pe bulevardul Ana Ipătescu, într-o splendidă
casă boierească ale cărei saloane spaţioase fuseseră împărţite prin pereţi de scândură pentru a
se croi mai multe birouri. Aşteptam într-o astfel de semi-încăpere, auzind perfect vorbele din
cealaltă jumătate a ei, „secţia de poezie“, care nu ştiam, şi prefer să nu ştiu nici azi, din cine
era formată. Erau mai multe voci de băieţi şi una feminină, care râdeau şi făceau băşcalie,
trimiţându-se unul pe altul să stea de vorbă cu puştoaica de alături. În cele din urmă m-am
hotărăt să plec încet, fără să mă simtă, fără curiozitatea cine ar fi urmat să-mi citească
versurile, amuzându-mă cum, la sfârşitul deliberărilor, cel sacrificat să-şi facă datoria nu va

210
mai fi găsit cu cine să vorbească şi mai ales promiţându-mi că eu nu mă voi purta niciodată aşa
cu cei mai tineri decât mine. Ceea ce a însemnat în ultimă instanţă să-mi asum mai degrabă
ridicolul de a recomanda un diletant, decât cinismul de a respinge un viitor coleg.
Faxul a fost pentru mine una dintre puţinele descoperiri tehnice pentru care m-am
bucurat din toată inima şi pe care le-am adoptat din prima clipă cu entuziasm. Şi acum, când
covârşitoarea parte a corespondenţei o fac prin e-mail, îmi place prietenilor să le scriu din când
în când prin fax, unde se poate transmite nu numai scrisul de mână, ci şi emoţia pe care linia
literei făcute de tine însuţi o conţine. Sigur că internetul este mai simplu, mai ieftin, mai rapid,
mai neprotocolar, dar şi mai impersonal, mai rece, mai telegrafic. Desigur, nimeni nu te
împiedică să scrii ce vrei şi la urma-urmei pot fi transmise capodopere ale genului epistolar,
oricât de înflorite de emoţii estetice, la fel de simplu cum se transmit mesajele cu formule fixe
şi cuvinte prescurtate, doar că asta se întâmplă rar şi nu fără un anumit sentiment al ridicolului,
ca şi cum ai încerca să intri cu o rochie cu crinolină într-un costum de astronaut. De fapt, nu e
vorba numai de simplificarea mesajelor, ci şi de înmulţirea lor de-a dreptul ameninţătoare.
Pierd în fiecare seară o oră, două, trei citind şi răspunzând unor mesaje care – dacă ar fi fost
trimise cu poştalionul – ar fi fost cu siguranţă mai reduse la număr şi în acelaşi timp mai
esenţiale. Facilitatea produce nu numai o simplificare a gândirii, ci şi o inflaţie a reacţiilor
care, în ultima instanţă, poate deveni periculoasă ca orice supradoză. Am lipsit zece zile din
Bucureşti şi la întoarcere am găsit mai mult de o sută de mesaje, dintre care, după eliminarea
reclamelor pisăloage ca nişte muşte, tot au mai rămas câteva zeci bune, cărora a trebuit să le
răspund. Tehnica, al cărei scop este câştigarea timpului, devine un mijloc de a-l pierde. Asta
îmi aminteşte cum, pe vremea când nu aveam maşină, îmi imaginam cât timp aş câştiga
nemaistând să aştept autobuzele, nemaiînghesuindu-mă în tramvaie, pentru ca apoi, în Trabant,
în Lada sau în Peugeot, să merg din ce în ce mai repede, fiind din ce în ce mai grăbită şi având
din ce în ce mai puţin timp.

Aş vrea însă, pentru că am vorbit despre atâtea feluri de scrisori, să închei cu portretul
unui poştaş. Oricâte elemente comice şi critice ar conţine, vreau să închei cu descrierea lui
Nea Ilie, aducând un mic, ridicol şi nelipsit de nostalgie omagiu unei profesiuni în curs de
dispariţie.
Avea întru totul înfăţişarea unui ţăran bătrân, ceea ce şi era, în mod evident, în afara
„orelor de serviciu“, adică a dimineţilor în care, după ce făcea curat în încăperea PTTR,
pornea pe uliţele prăfoase ale satului de câmpie să ducă cele două abonamente la „România
liberă“ şi la „Scânteia“, la care erau abonaţi doctorul veterinar şi şeful depozitului de lemne, şi
scrisorile care soseau din an în Paşte. Sediul poştei era o odaie cu podeaua dată cu motorină,
despărţită în două de un ghişeu cu o uşiţă care nu stătea niciodată închisă, în dosul căreia se
vedea dulapul metalic al centralei telefonice şi telefonista cu căştile pe urechi introducând
fişele în diferitele găurele ale aparatului şi strigând din toate puterile numele localităţii cu care
voia să facă legătura telefonică. Când nu avea comenzi, telefonista se repezea până în propria
curte, care era chiar alături, ca să mai arunce nişte grăunţe găinilor sau să mai amestece în
mâncarea lăsată pe foc. Atunci, Nea Ilie trebuia să-i ţină locul şi când suna telefonul să strige
ca din gură de şarpe şi s-o cheme. Şefa celor doi, diriginta, era soţia primarului, ceea ce îi
transforma postul într-o sinecură din care rămânea să îndeplinească doar subtilităţile: de
exemplu, cititul scrisorilor.
Odată cu venirea noastră în sat, numărul acestora a crescut simţitor, deci şi obligaţiile
dirigintei, care, din această cauză, sau din cine ştie care alta şi mai obscură, ne arăta o
neascunsă antipatie. În schimb, Nea Ilie ne simpatiza vădit, iar faptul că trebuia să facă drumul
până la celălalt cap al satului, unde stăteam, nu numai că nu părea să-l deranjeze, ci avea aerul
că ne este recunoscător că l-am scos din monotonia traiului zilnic. Scrisorile pe care le aducea
erau, bineînţeles, deschise, uneori chiar scoase din plic şi, în timp ce ne striga la poartă, el

211
începea cu o adevărată bucurie a cunoaşterii să ne povestească rezumatul scrisorii, întrerupt
din când în când de scurte comentarii critice sau amuzante, sau pline de compasiune, ale
conţinutului. La început nu ne venea să credem. Era însă atâta ingenuitate în felul lui de a se
purta, încât, în mod evident, nu avea nici măcar bănuiala încălcării vreunei reguli şi nu se
punea problema să fi auzit de secretul corespondenţei. De altfel, faptul că diriginta era cea care
deschidea scrisorile dădea în ochii lui întreaga acoperire legală operaţiunii, deci nu era nimic
de ascuns, noi ne primeam scrisorile intacte, desigur deschise, dar oricum le-am fi deschis noi
(„că doamna dirigintă zicea să le lipesc la loc, da' io mă gândesc că n-are nici un rost să mai
munciţi şi Dumneavoastră cu deschisul“). Odată ne-a spus plin de simpatie că de când ne-am
mutat noi în sat mai află şi ei una, alta de ce se întâmplă în lume, iar altădată, aducând o
ilustrată de la Geo Bogza, cu o glumă cam suprarealistă, ne-a înmânat-o destul de nemulţumit:
„Nu ştiu ce fel de prieten vi-i ăsta de vă scrie, da', drept să spun, nu prea cred că-i mare lucru
de capul lui, că nu se înţelege nimic“.
În ingenuitatea lui, Nea Ilie nu demasca doar cu seninătate sistemul, dar îi
împrumuta şi un farmec pe care nu-l merita.

212
 Tu ce vrei?

Pentru alegerile din noiembrie 1996 am votat la Ambasada României din Irlanda unde
avusesem, împreună cu Ileana Mălăncioiu şi Mircea Cărtărescu, mai multe lecturi publice
organizate de John Fairleigh. Reuşisem să ajungem gonind prin noapte de la Belfast spre
Dublin în ultimele minute înainte de închiderea urnelor. Voturile noastre au fost cu siguranţă
printre ultimele date în acea seară Convenţiei.
De fapt, în ceea ce mă priveşte, cu două zile în urmă sosisem şi mai de departe,
părăsisem Mexicul, imediat după Congresul PEN, fără să-mi permit nici o singură zi de vizită
a Guadalajarei (ceea ce nu era doar o exagerare, era o prostie), nu numai pentru a respecta
programul recitalurilor organizate de John Fairleigh, ci şi, mai ales, ca să nu ratez acest vot,
punct final al unor eforturi nu o dată patetice.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc nu numai pentru că am aflat de la
Bucureşti,potrivit sondajelor, că aproape sigur alegerile vor fi câştigate, dar şi pentru că în
noaptea aceea urma să aibă loc sărbătorirea victoriei în Piaţa Universităţii. Rareori mi s-a
întâmplat să regret ceva cu atâta intensitate cum regretam faptul că nu mă voi putea afla acolo
în acel moment care ar fi fost pentru mine singura răsplată pe care mi-o doream pentru tot ce
făcusem ca acea sărbătoare să fie posibilă. Încercam să dorm şi pe sub pleoapele închise se
derulau cu o viteză nesănătoasă scene din mitingurile Alianţei Civice, nesfârşitele şedinte ale
Convenţiei, târgul de vite din Teleorman, care fusese probabil,cu numai zece zile în urmă,
momentul cel mai apropiat de absurd pe care îl trăisem până în acel moment, determinant, din
multe puncte de vedere, al vieţii mele. În neliniştea euforică a nopţii irlandeze mă gândeam că
tot ceea ce păruse aberant în felul în care îmi risipisem ultimii ani de viaţă căpăta deodată o
împlinire şi un rost. Şi, implicit, certitudinea unei eliberări. Pentru că momentul era nu numai
al victoriei ideilor mele, ci şi al întoarcerii mele la rosturile mele.
Ajunsă acasă, a doua zi după sărbătorirea simbolică din Piaţa Universităţii, mi-am
pus prietenii, pe care-i invidiam, să-mi povestească în mai multe rânduri cum a fost,
ascultându-i cum ascultă copiii basmele pe care le ştiu pe de rost.
Noaptea din Piaţa Universităţii, noaptea anunţării rezultatelor, fusese reluarea în cheia
victoriei a speranţelor şi a stării de spirit din aprilie-mai '90, revanşa represiunii din 14 - 15
iunie. Îi ascultam şi-mi dădeam seama că ajunsesem într-un moment al împlinirii „profeţiilor
politice“, vorba lui Bacovia, şi acum, pentru moment, nu ştiam ce să fac, aşa cum nu ştiu
actorii netalentaţi ce să facă pe scenă cu mâinile. Am pus mâna pe telefon ca să-i telefonez lui
Emil Constantinescu şi să-l felicit. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că acum – de câteva
zeci de ore – e preşedinte şi probabil relaţiile noastre vor intra pe un alt făgaş, mai protocolar.
Nu simţeam nevoia să-l felicit pe preşedinte, nici nu sunt sigură că realizam că
devenise preşedinte şi, mai ales, şi ce înseamnă asta; îl felicitam ca pe un coleg alături de care
pornisem cu mai mulţi ani în urmă o luptă cu morile de vânt din care părea că ieşisem
învingători.
Mi-a răspuns chiar el şi eu i-am spus cât de rău îmi pare că nu putusem fi noaptea
trecută în Piaţa Universităţii şi cât de mult îl invidiez că a fost acolo. Nu ştiu dacă a ascultat
ce-i spuneam şi nu ştiu dacă a înţeles, pentru că m-a întrerupt întrebându-mă ce vreau.
– Vreau să te felicit, i-am răspuns, am sosit acum două ore din Irlanda şi Mexic şi...
– Tu ce vrei ? a repetat el grăbit şi ocupat, cu aerul că se află în cursul unei complicate
împărţiri în care trebuie să-i dea fiecăruia ceva şi nu are timp de pierdut. Să spun ce vreau şi să
las pe altul la rând.
– Ce să vreau? am întrebat eu uimită.
– Ce funcţie vrei, ce ceri, mi-a explicat el agasat, dar stăpânindu-se.
– Ce să vreau? am repetat eu, începând să înţeleg, nu vreau nimic, am spus întotdeauna
că nu vreau nimic. Vreau să vă faceţi datoria ca să pot să mă întorc la viaţa şi la cărţile mele

213
fără remuşcări. Vreau ca cei care vreţi ceva să nu vreţi numai pentru voi, ci şi pentru ceilalţi. Şi
am închis telefonul. Dar poate că nici n-a observat, poate că îl închidea şi el în acelaşi timp. În
orice caz, faptul că începeam să mă enervez nu mă împiedica să simt uşurarea de la celălalt
capăt al firului. Probabil că în aglomeraţia de solicitări, orice refuz, oricât de improbabil, era
binevenit.

A fost cea mai mare jignire pe care cred că am trăit-o vreodată, şocantă nu numai prin
vulgaritatea şi dispreţul pe care le conţinea, ci prin faptul că eram absolut nepregătită pentru
ea. Era ca şi cum, în cursul dialogului, interlocutorul ar fi început să vorbească brusc într-o altă
limbă. O limbă pe care n-o cunoşteam. Înspăimântător nu era atât faptul că nu înţelegeam ce
spune, cât mai ales bănuiala că el nu înţelesese nimic din ceea ce îi spusesem eu ani de zile.
Pentru că de ani de zile repetam până la saţietate, fără să obosesc, că nu voi candida niciodată
pentru nici un fel de poziţie şi nu voi accepta niciodată nici un fel de funcţie sau demnitate
publică. Şi adăugam de fiecare dată, aproape didactic, că numai astfel, necerând nimic pentru
mine şi refuzând tot ce ar fi putut deveni câştig personal după victorie, puteam avea libertatea
de conştiinţă de a pleda pentru sprijinirea de către ceilalţi a adevărurilor pe care le susţineam.
Dar nici o clipă, repetând această promisiune, fiind convinsă că datoram atât propriilor mele
idei, cât şi celor pe care voiam să-i convingă această formă de dezinteresare, nici o clipă nu
mi-am imaginat că aş putea să nu fiu crezută. „Tu ce vrei?“ mă aşeza în rândul celor pentru
care ideile şi principiile nu erau decât mijloace de căpătuială, iar promisiunile, instrumente de
manipulare. Singura explicaţie a faptului că nu mă crezuse era că nu se credea nici pe el însuşi,
că i se părea normal ca între vorbele şi faptele unei persoane publice să existe oglinda
deformatoare a intereselor de nemărturisit.
Întrebarea care-mi fusese pusă – cea mai umilitoare care-mi fusese pusă vreodată – mă
insulta în două feluri. Primul era la vedere, era oferta clară a unei plăţi pe care urma s-o
primesc dacă – sau pentru că – aş fi fost de vânzare. Şi asta se întâmpla după ani de zile de
colaborare colegială în numele unor idei şi pentru găsirea unor soluţii de ieşire din dezastrul
ultimei jumătăţi de secol, după nopţi de discuţii aproape adolescentine, de planuri aproape
nebuneşti, de scris proteste şi proclamaţii, de desenat sigle şi bannere. Cel de al doilea, infinit
mai grav, dovedea că în tot acest timp credea că minţisem, că tot ce susţinusem nu erau decât
declaraţii electorale, de o simplă şmecherie, care putea fi uitată fără ruşine când nu mai era de
folos. De altfel, dincolo de această cazuistică a insultei, văzută din punctul meu de vedere,
exista concluzia care nu putea fi eludată referitoare la ceilalţi. Înainte de a mă insulta pe mine,
„Tu ce vrei?“ reuşea să spună totul despre cel care îmi pusese întrebarea. Ceea ce nu era decât
un motiv de depresie în plus.

De altfel, din surse diferite au ajuns la mine mai multe spaime pe care le-am produs nu
numai fără voia mea, ci şi fără să am cea mai mică idee despre ele.
Gabrielei Adameşteanu i-a spus unchiul ei, Dinu Adameştreanu, marele arheolog
italian, că Zoe Dumitrescu-Buşulenga, directoarea Accademiei di Romania, este disperată, l-a
sunat aproape plângând ca să-i spună că a aflat că va fi înlocuită cu mine. E adevărat? I-am
răspuns că aud pentru prima oară zvonul, dar că, indiferent dacă este adevărat sau nu, eu nu
voi accepta. Aveam să aflu, mai târziu, că în realitate nu s-a pus niciodată problema.
Deci Emil Constantinescu nu era singurul care nu mă crezuse. În următoarele zile şi
săptămâni mi-au fost transmise mesaje înspăimântate ale unor conducători de instituţii
culturale care se aşteptau să le iau locul. Se simţeau ameninţaţi şi nimeni nu se împiedica în
ideile mele expuse clar de atâtea ori: li se părea normal şi să fi minţit, şi să mă grăbesc să
profit. În ceea ce îl priveşte pe E.C., el nu mi-a iertat niciodată refuzul funcţiilor din ţară,
refuzul de a fi ambasador (la UNESCO sau în Argentina),nici faptul că în felul acesta nu

214
depindeam – ierarhic şi prin recunoştinţă – de el şi rămânea el dependent de mine prin
necesitatea recunoştinţei sau chiar prin eludarea acesteia.
Cât despre mine, nu puteam să accept nu numai pentru că nu mi-am dorit niciodată
funcţii care să presupună intrarea într-o ierarhie (indiferent cât de sus m-aş fi aflat în cadrul
ierarhiei respective), ci şi pentru că nu-mi puteam permite să plec, în condiţiiile în care
conduceam Alianţa Civică, iar proiectul Sighet se găsea în plină desfăşurare. Ambele
responsabilităţi reclamau prezenţa mea în ţară şi fiecare dintre ele mi se părea mult mai
importantă pentru ceea ce trebuia să realizeze decât un post de ambasador. Din păcate, faptul
că nu voiam nimic descumpănea, neliniştea şi deranja mai tare decât cele mai exorbitante
pretenţii.
Şi – dacă mă gândesc bine – nu a fost singurul deţinător de putere pe care l-am deranjat
necerându-i nimic... Am cunoscut de-a lungul timpului şi alţi şefi de diverse nivele şi diverse
culori care simţeam că ar fi fost încântaţi să le solicit ceva pentru a avea plăcerea (şi
importanţa) de a mă servi sau de a mă refuza, ceea ce era aproape acelaşi lucru. Este, cred,
singurul fel de manipulare căreia nu i-am căzut niciodată victimă. E, de altfel, şi cel mai
simplu de depistat.
Insistenţele preşedintelui, însă, făcuseră să încolţească în mine ideea că voia să scape
de prezenţa mea pe scena publică românească (prezenţă care, pe de o parte, împiedica uitarea
să coboare asupra sprijinului pe care l-a primit din partea Alianţei Civice, pe de altă parte,
ţinea treaz ochiul critic al redutabilei organizaţii asupra noii puteri). Tristeţea de a descoperi iar
şi iar inconsistenţa speranţelor mele era fără sfârşit şi, în mod ciudat, îmi era în acelaşi timp
milă de el, pentru că nu reuşeşte să mă manipuleze, şi de mine, pentru că nu pot să mă las
manipulată.

215
 Farmecul discret al ilegalităţii

Sunt ani de zile, mai mult de douăzeci (deşi poate nu e corect să adun la un loc şi anii
de dinainte de '89, când explicaţiile fenomenului erau diferite) de când viaţa mea literară se
desfăşoară pe două planuri diferite, care înaintează paralel, fără să dea semn că ar putea să se
întâlnească sau cel puţin să se recunoască între ele. De fapt, este ca şi cum între ceea ce public
în România şi ceea ce îmi apare în străinătate ar exista unul dintre acele geamuri de oglindă
prin care se poate privi doar dintr-o singură parte. Tot ce scriu în ţară este văzut din afară, şi
adesea tradus în alte limbi, fără ca acest fapt să se vadă din interior sau să fie perceput ca real,
chiar şi atunci când, rar, reuşeşte să obtureze geamul sub forma unui anunţ. De cele mai multe
ori, însă, primesc cartea de la editura străină care a publicat-o şi o aşez, alături de altele
asemănătoare, într-un raft aproape ilicit al bibliotecii, pentru că, dacă aş atrage atenţia asupra
lui, ar părea că mă laud, iar dacă, şi când, aş încerca să atrag atenţia presei asupra apariţiei,
refuzul mi-ar transforma bucuria succesului străin într-o umilinţă autohtonă. Destinul meu de
scriitor român cu volume traduse în douăzeci şi cinci de limbi se desfăşoară, deci, într-un fel
de clandestinitate din punctul de vedere al vieţii literare, şi chiar al istoriei literare româneşti, o
clandestinitate pe care, în cele din urmă, am acceptat-o şi eu ca pe o subtilă fatalitate,
descoperind farmecul discret al ilegalităţii la care sunt condamnaţi cei ce reuşesc să ne
depăşească frontierele.

216
 27 decembrie 1989

Mi-e foarte greu să spun de când anume am început să fiu manipulată în decembrie '89.
E mai simplu să mărturisesc de când am început să bănuiesc că sunt. Şi, mai ales, de când am
fost absolut convinsă de manipulare. O pot face chiar cu exactitate: din 27 decembrie, cu
începere de la ora 18.
Trecuseră cinci zile de când, la intervale regulate, Televiziunea Română Liberă, care
emitea nonstop, anunţa componenţa noii conduceri a ţării, Consiliul Frontului Salvării
Naţionale format din 39 de nume, dintre care primul era al Doinei Cornea, iar ultimul al lui
Ion Iliescu. Al meu era al doilea. Nu numai că nu mă întrebase nimeni dacă sunt de acord, dar
timp de vreo zece ore nici n-am ştiut nimic. Ziua de 22 ne-o petrecusem pe străzi, în Piaţa
Palatului, la Uniunea Scriitorilor şi, după ce se întunecase, în cartierul nostru, încercând să ne
întoarcem acasă. Ceea ce se dovedea imposibil, pentru că pe strada noastră, paralelă cu a
Radioului, se trăgea ca la război şi, oricât încercam să pătrundem din direcţii diferite – fără
măcar să realizăm că este vorba de un pericol de moarte real – eram opriţi de baraje de soldaţi
sau de camioane şi tanchete parcate de-a curmezişul trotuarelor. Îmi amintesc nu numai
oboseala şi foamea care mă cuprinseseră ,dar mai ales sentimentul, nefiresc şi aproape
înfricoşător, că de dimineaţă, de când plecasem de acasă, după ce televiziunea anunţase – bizar
la acea oră, când de obicei era închisă – că „trădătorul Milea s-a sinucis“, trecuse un timp care
nu putea fi măsurat în ore, ci în ani sau chiar în alte unităţi de măsură, mai greu de definit.
Căutam să-mi amintesc şi nu reuşeam decât cu greu, ce făcusem în această zi fără
sfârşit, cum am luat-o spre “Cartea Românească” sperând să întâlnim colegi, dar cum, înainte
să intrăm, din colţul străzii Nuferilor am zărit o mare de oameni scurgându-se pe jos pe Ştirbei
Vodă, am luat-o la fugă într-acolo şi am intrat, pierzându-ne identitatea, în coloana anonimă şi
exaltată care nu îşi contenea curgerea. Îmi aminteam doar fragmente, aproape disparate:
obrazul scăldat în lacrimi al ofiţerului ieşit din turela unui tanc care mergea în sens contrar,
spre cazarmă, despicând mulţimea, şi ţipetele acesteia „Armata e cu noi“,şi florile înfipte în
ţeava tunului; apoi capul zburlit şi bustul îmbrăcat în pijama al lui Geo Bogza aplecat pe
fereastra blocului lui, prin faţa căruia trecea coloana, iar el emoţionat şi dezorientat încerca să
recunoască pe cineva, în timp ce noi îi făceam semne cu mâna şi îl strigam, fără să ne observe.
Apoi ora nesfârşită din piaţă, încercând să înţelegem ce se întâmplă: avioanele care aruncau
manifeste sfătuindu-i pe studenţi să plece acasă de Crăciun (un cuvânt care nu mai fusese
folosit de decenii); basculanta plină de copii înaintând riscant prin mulţimea compactă;
elicopterul descoperit doar în clipa în care s-a ridicat în aer,oblic, de pe acoperişul clădirii.
Apoi balconul s-a umplut de oameni care se înghesuiau şi ţineau discursuri pe care nu le auzea
nimeni şi mie mi-a venit ideea să ne întoarcem acasă şi să încercăm să vorbim cu cineva de la
Radio să trimită o staţie de amplificare sau cel puţin o porta-voce care să pună puţină ordine,
ca oamenii să nu se mai calce în picioare; nu-mi mai aminteam însă dacă – odată ajunşi la
Radio – am apucat să-i spun cuiva ideea, pentru că am fost luată pe sus şi dusă în cabina din
care – de câteva minute – se vorbea în direct, unde erau înghesuite câteva zeci de persoane
dintre care una m-a întrebat dacă mai cred că suntem un popor vegetal şi eu am izbucnit în
plâns. Nu-mi aminteam când ajunsesem apoi la Uniune, nici dacă ne dusesem la întâmplare
sau ne spusese cineva că acolo se adunau scriitorii, apoi agitaţia şi vacarmul din jurul
cunoscutei mese aşezate de-a lungul Sălii Oglinzilor, amestecul indigest – observat pentru
prima oară, dar pe care aveam să-l descopăr mereu în diferite ocazii şi diferite locuri în
următoarele decenii – de oameni extrem de diferiţi, chiar de sens opus, strigând aceleaşi
lucruri; propunerea de a se forma o delegaţie care să apară la televiziune pentru a exprima
adeziunea scriitorilor la F.S.N., propunere care m-a surprins neplăcut – ca un oportunism
grăbit, reluat aproape indecent în sens invers – şi în aglomeraţia de mâini ridicate să participe,
am declinat oferta, în timp ce numeroase capete s-au întors înspre mine cu o expresie de

217
uimire pe care o cunoşteam de mult. M-am întrebat, în zilele următoare şi mai târziu, dacă e
posibil să nu-mi fi spus nimeni din acea adunare de colegi că de mai multe ore numele meu se
rostea ritmic la televizor sau mi se spusese şi, pur şi simplu, în vacarmul, bucuria, emoţia şi
isteria generală, nu înţelesesem. În orice caz este clar că abia seara târziu, când am înţeles în
sfârşit că nu vom reuşi să ajungem la casa noastră şi ne-am hotărât să ne ducemn la Boeraşi,
prietenii care locuiau câteva străzi mai departe, ajunşi acolo, morţi de oboseală şi de foame,
fără nimic din euforia de pe parcursul zilei, am fost întâmpinaţi cu felicitări şi am ascultat cu
uimire comunicatul. De fapt, în afară de uimire nu îmi amintesc mare lucru. Totul mi se părea
provizoriu şi, deci, lipsit de importanţă, iar prezenţa Doamnei Cornea în fruntea listei mă făcea
s-o consider corectă, deşi majoritatea numelor nu-mi spuneau nimic. Faptul că figuram eu
însămi acolo dovedea că era vorba de ceva pur simbolic şi urma, desigur, să descopăr în zilele
următoare în ce consta caracterul simbolic al celorlalţi.
Zilele următoare au fost însă din ce în ce mai neplăcute. Toată lumea mă privea ca pe
un personaj important, în timp ce eu mă simţeam un personaj ridicol. De zile întregi, în mod
obsedant, se anunţa că făceam parte din conducerea ţării şi eu habar nu aveam nici măcar unde
este această conducere, nici cu ce se ocupă ea. Aşa cum apăreau lucrurile văzute din afară,
conducerea ţării părea asigurată de cei ce se aflau zi şi noapte pe ecranele televizoarelor, un
grup de personaje bizare şi agitate, isterizate şi lipsite de logică, dacă nu cumva de rea-
credinţă. Apelurile patetice care chemau oamenii să vină să apere televiziunea, de exemplu,
după o primă clipă de emoţie au sfârşit prin a mi se părea absurde, pentru simplul motiv că o
mulţime masată în jurul unui obiectiv care trebuia apărat nu putea decât să împiedice apărarea
lui, lăsând la o parte faptul că, teroriştii nefiind cunoscuţi, ei puteau fi oricare dintre cei masaţi
în jurul instituţiei pe care voiau să o atace. Nu mergeam cu bănuiala până la a-mi imagina că
totul era programat pentru a produce panica (avea să treacă timp până când aveam să înţeleg
cu adevărat cum se produseseră lucrurile), dar o nelinişte care nu ajungea să fie formulată
înlocuia încet-încet în mine euforia dramatică şi exaltată care începuse cu primele veşti sosite
de la Timişoara. Nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalţi.
Tremurasem de emoţie şi mândrie (şi mai tremur şi acum) când mă gândeam la acel prim Jos
Ceauşescu strigat de poetul Ion Monoran la Timişoara, dar nu reuşeam să mă identific şi să mă
simt solidară cu personajele din studioul 4, care se împingeau unul pe altul ca să se situeze cât
mai bine în cadrul ecranului, personaje care anunţau că sosesc din stradă, „de la revoluţie“ şi,
gâfâind telegenic, lansau zvonuri şi anunţau catastrofe.
Ţin minte în cele mai mici amănunte când şi unde am văzut pentru prima oară scris Jos
comunismul. Era în seara de 26 decembrie, în apropierea Institutului de Matematică, pe
peretele unei case oarecare, colţul dintre Calea Griviţei şi ceea ce era numit încă bulevardul
closetelor (pentru că într-un timp record, în timpul unei vizite a lui Ceauşescu în Africa,
fuseseră demolate zeci de case şi deschisă o prelungire a bulevardului Dacia, între closetul din
Piaţa Romnă şi cel de la răscrucea cu Calea Griviţei). Inscripţia era mâzgălită febril, fără nici o
preocupare estetică, evident în grabă, cu o bidinea groasă. Avea să reziste ani de zile şi, cum se
găsea în drumul meu spre casă, de câte ori o vedeam îmi aminteam momentul în care am
descoperit-o şi sentimentul tulburător de uimire care mă cuprinsese atunci. Uimirea şi
tulburarea veneau din faptul că nu-mi venea să cred că abia acum înţelegeam, după mai multe
zile de Jos Ceauşescu, că era – sau putea fi – vorba de ceva mult mai profund, ceva ce de fapt
nu îndrăznisem niciodată să sper. Mulţimile în stradă, camioanele gonind cu steagurile
desfăşurate, televizoarele deschise nonstop, totul ţinea de sfârşitul unei dictaturi personale, de
schimbarea unei garnituri de conducători detestaţi de prea mult timp pentru ca debarcarea lor
să nu declanşeze euforia unei libertăţi aproape isterice, în care senzaţiile şi sentimentele nu
mai lăsau loc meditaţiei. Exclamaţia de pe zid vorbea însă despre altceva, despre schimbarea
unui sistem care stăpânise o jumătate din glob, aproape o jumătate de secol, pe parcursul
căruia valorile se răsturnaseră, drepturile se suspendaseră, criteriile fuseseră distruse şi

218
înlocuite în devălmăşie cu dreptul la ură. Exclamaţia de pe zid a reprezentat momentul în care
euforia libertăţii s-a stins în mine, înlocuită de grila severă în care aveam să privesc în jur şi să
înfig, ca pe nişte fanioane, neliniştitele semne de întrebare cărora trebuia să le găsesc răspuns,
pe harta atât de schimbată încât abia dacă reuşeam să ţin minte unde e nordul, unde e sudul.
Toate astea veneau după ziua de Crăciun în care – ca într-o ceremonie de magie
neagră – un întreg popor fusese făcut complicele unui omor ritualic. Atunci m-am întrebat
pentru prima oară cu seriozitate ce caută numele meu alături – chiar dacă numai virtual – de
cei ce au fost în stare să stabilească detaliile unei execuţii în ziua care de 2000 de ani era
sărbătoarea bucuriei şi a naşterii? Ce căutam eu alături? – deşi cuvântul este extrem de
impropriu, pentru că nu-i întâlnisem şi nu vorbisem niciodată cu ei, ceea ce nu-i împiedicase
să-mi ia numele fără să mă întrebe şi să-l aşeze în ierarhia inversă, a unei manipulări pe care
eram departe de a o înţelege. Nu o înţelegeam, dar o simţeam cuprinzându-mă ca o ceaţă
menită să mă împiedice să desluşesc contururile şi în cele din urmă să mă sufoce. Acestei
confuzii indigeste i se adăuga exasperarea produsă de nenumăratele solicitări venite din partea
unor oameni care luau în serios comunicatele şi mi se adresau ca unei persoane în stare să le
rezolve problemele, neavând cum să înţeleagă absurditatea situaţiei în care mă aflam. De
altfel, atunci când încercam să le explic că – în pofida anunţurilor, de zile întregi, de la radio şi
televizor – nu mă contactase nimeni din partea noii puteri, despre care nu ştiam nici măcar în
ce parte a oraşului se află, îmi dădeam seama că mărturisirea mea – dacă mă credeau, pentru
că exista şi posibilitatea de a se îndoi de adevărul ei extrem de puţin plauzibil – îi
descumpănea. Nu mai ştiau ce să creadă din moment ce singurul fragment pe care îl
verificaseră, din tot ceea ce de zile şi nopţi ascultau şi credeau cu exaltare, se dovedea
neadevărat. Iar asta mă speria, cum mă speria ideea de a-mi da drumul eu însămi pe nelimitata
pantă a îndoielii. Mă deprima mai ales ideea că, oricum aş reacţiona, nu făceam decât să adaug
un element tulbure în plus imensei şi tot mai isterizatei confuzii care ne cuprinsese ca un vârtej
de unde nu puteam ieşi fără a pune sub semnul întrebării totul.
Aceasta era starea mea de spirit atunci când, în dimineaţa zilei de 27 decembrie, un
curier trimis de la Uniunea Scriitorilor m-a anunţat că după-amiaza, la orele 18, va avea loc în
palatul din Piaţa Victoriei, prima şedinţă a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, unde eram
aşteptată.
Am plecat de acasă cu mai bine de o oră înainte, pentru că evident nu puteam merge
decât pe jos, începea deja să se întunece, iar becurile de pe stâlpi fuseseră în majoritate sparte
de gloanţe. Romi nici nu a vrut să audă să mă lase singură, aşa că am luat-o ţinându-ne de
mână pe strada Berzei, în timp ce în jurul nostru continua să se tragă intermitent. Deşi părea
absurd, mergeam prin mijlocul străzii, având impresia că în felul acesta suntem mai apăraţi,
pentru că zidurile erau atât de ciuruite încât, oricât părea de inexplicabil, simţeam că e bine să
stăm cât mai departe de ele. Când am ajuns în Piaţa Victoriei, şi chiar înainte, pe Buzeşti, era
mai uşor de înaintat pentru că din când în când cerul era străbătut de trasoare care, pentru
câteva secunde, luminau totul. Adevărul este că, în primele zile, atât lumina trasoarelor, cât şi
ţăcănitul mitralierelor sau sunetul şuierător despre care ştiam că este scos de gloanţele
nevăzute nu mi se păreau absolut reale, nu se asociau în mintea mea cu noţiunea de pericol,
deşi logica ar fi trebuit să funcţioneze în acest sens automat. Mi se păreau mai curând
butaforie decât viaţă, un fel de decor sonor în a cărui autenticitate îmi erau greu să cred, cum
nu credeam de fapt în existenţa teroriştilor, deşi nu mersesem cu gândul până la a formula
bănuiala că au fost inventaţi. Cu o zi înainte însă, în a doua zi de Crăciun, am găsit pe covor
un glonţ, o bucată de metal frumos şlefuit despre care în prima clipă nici nu mi-am dat seama
ce era, iar apoi încercând să înţelegem cum a ajuns acolo, am descoperit o muchie a biroului
scrijelită şi am dedus că între geam şi covor glontele trecuse pe acolo. Probabil geamul fusese
deschis şi nu era nimeni în cameră când a pătruns din întâmplare, asemenea celor care lăsaseră
urme ca de vărsat pe faţadele caselor. Dacă, din aceeaşi întâmplare, unul dintre noi ar fi fost în

219
acea clipă aşezat la birou, ar fi fost mort. A fost primul moment în care am înţeles – oarecum
ruşinaţi pentru întârzierea cu care o făceam – că nu trăiam scenariul unui film prost, ci o
poveste de viaţă şi de moarte.
Am traversat în fugă Piaţa Victoiriei şi, după ce a aşteptat să vadă dacă pot intra, Romi
s-a întors în fugă înapoi, sub lumina trasoarelor şi şuierăturile gloanţelor, spre strada Buzeşti.
Eu am intrat după o scurtă discuţie despre neconcordanţa dintre numele meu din buletin (Otilia
Rusan) şi pseudonimul (Ana Blandiana) de pe lista celor ce trebuiau lăsaţi să intre. Cum
noţiunea de pseudonim literar nu părea să le spună ceva, mi s-a dat drumul cu aerul că ceva nu
e în regulă cu mine. Mi s-a arătat liftul cu care trebuia să urc, dar înainte de a porni, un grup de
4-5 fete şi băieţi râzând şi hârjonindu-se au intrat în fugă de afară şi fără a fi legitimaţi au
năvălit în lift, unul dintre ei căzând peste mine, gata să mă doboare. I-am reţinut figura pentru
că l-am privit cu atenţie ca să-mi dau seama dacă era beat sau voia să-şi bată joc. Era – aveam
să realizez mai târziu – Dan Iosif. Mi-ar fi greu să spun dacă mă cuprinsese revolta sau frica,
mai curând cred că uimirea reuşea să acopere toate celelalte impresii. În orice caz, aberantul
episod din lift a fost o introducere plină de semnificaţii la lumea în care urma să intru şi în
care, din prima clipă, urma să mă simt corp străin.
Am ajuns într-un fel de hol spaţios plin de persoane necunoscute mie, dar necunoscute,
se părea, şi între ele, pentru că toată lumea făcea cunoştinţă cu toată lumea, dând mâna şi
spunându-şi numele. O clipă n-am ştiut dacă să înaintez sau nu, dar în clipa următoare au
început să vină înspre mine diverse persoane al căror nume nu-mi spunea nimic, dar a căror
figură descopeream că o văzusem în zilele precedente în aglomeratele tablouri vivante de la
televizor. Apoi am început să recunosc câteva nume: Doina Cornea, László Tökés, Ascanio
Damian, Mircea Dinescu. Pe pastorul Tökés mi-l imaginasem mult mai în vârstă. Doamna
Cornea era mai fragilă decât mi-o închipuisem, deşi îi ştiam de la radio vocea friabilă, de
fetiţă, care dădea un caracter oarecum ireal marelui ei curaj. În orice caz, acum părea mai
curând speriată de cei care o înconjurau şi care, ce-i drept, păreau nu să o apere, ci să o izoleze
de ceilalţi. Ni s-au întâlnit ochii şi mi s-a părut că vrea să-mi spună ceva, fără să înţeleg ce, în
orice caz era evident că se simte la fel de singură ca şi mine. Am pornit spre ea, care se afla în
celălalt colţ al încăperii mişunând de lume, dar am fost oprită de replica uluitoare pe care mi-a
aruncat-o în treacăt un bărbat care se îndrepta în sens contrar:
– Vezi cum te porţi, că ţi-am pregătit ceva important.
Era un om în vârstă, pe care îl vedeam pentru prima oară, cu părul rar şi roşcat
pieptănat peste chelie, cu nişte ochi mici şi vicleni, batjocoritori fără să se ascundă, şi cu o
strungăreaţă care nu se potrivea cu restul figurii, dar care, paradoxal, atunci când râdea, îl
făcea şi mai antipatic.
– Nu cred că am făcut cunoştinţă, i-am răspuns eu cu un ton formal care nu-mi stătea în
fire, dar care era menit să marcheze distanţa.
– Ia nu mai face pe grozava, se opri el. Sunt Brucan.
Şi în aceeaşi clipă izbucni într-un hohot de râs atât de sarcastic încât reuşea să fie nu
numai dezagreabil, ci şi înspăimântător. Am încremenit privindu-l fix, fără măcar să-i remarc
obrăznicia. Deci aşa arăta. Îl priveam cu atenţie şi curiozitate, o curiozitate veche de mai multe
luni, dar având intensitatea uimirii de-a dreptul existenţiale pe care mi-o provocase personajul
cu acest nume. Evident, nu ştiam despre istoria comunismului nici pe departe cât ştiu acum.
Habar nu aveam, de exemplu, că ceruse în Scânteia, sub semnătură, condamnarea la moarte a
lui Iuliu Maniu în timpul procesului de după Tămădău. Pentru mine el s-a născut, ca Afrodita
din spuma mării, din undele “Europei Libere”, odată cu „Scrisoarea celor 6 veterani ai PCR“.
Din cei şase semnatari ai scrisorii era singurul despre care nu auzisem nimic. Se anunţase însă
că el era cel ce a scris-o. Iar scrisoarea, descriind felul în care erau urmăriţi şi marginalizaţi cei
şase vechi comunişti (dintre care trei deţinuseră până nu de mult cele mai înalte funcţii în
structurile de partid şi de stat), spunea, citez: „Nu pentru asta am înfiinţat noi Securitatea“. Ţin

220
minte că atunci când am ascultat pentru prima oară scrisoarea la radio nu mi-a venit să cred că
puteau încă să existe în 1989 locuitori ai României care să recunoască, şi chiar să se laude, că
ei au creat Securitatea. Am aşteptat reluarea programului ca să mai ascult o dată, să fiu sigură
că am înţeles bine. Da, curajoşii care îl criticau pe Ceauşescu, şi al căror cult Europa Liberă îl
oficia cu entuziasm, povesteau cum au fost scoşi din vilele luxoase pe care le locuiau de
patruzeci de ani (adică de atunci de când proprietarii lor burghezi au fost siliţi să le părăsească)
şi mutaţi în nişte case de paiantă de la marginea oraşului, unde erau urmăriţi zi şi noapte. După
care adăugau plini de revoltă: „Nu pentru asta am înfiinţat Securitatea“. Era vorba de
Securitatea care, la data la care ei o creaseră, nu se mulţumea să îi scoată pe „duşmanii
poporului“ din case (pentru a le pune – cu tot ce conţineau: mobile, tablouri, covoare, veselă,
la dispoziţia viitorilor eroi anticeauşişti), ci îi arestau trimiţându-i, cu sau fără judecată – la
Jilava, Sighet, Gherla, Aiud, Cavnic, Râmnicu Sărat, Gherla, Periprava, Salcia şi-n toate
celelalte mai bine de 300 de locuri de detenţie şi exterminare. Deci, ei nu creaseră Securitatea
ca să fie urmăriţi de unul dintre ei, devenit dictator, ci pentru a-i extermina pe ceilalţi, cei care
nu erau de partea lor. Şi, după toate deceniile scurse de la acel prim moment al creării
Securităţii, decenii în care singura materie primă nedeficitară din care se construia totul era
frica de Securitate, ei nu se jenau să recunoască, şi chiar să se laude, că ei au creat-o, dar nu
era folosită corect de Ceauşescu. Cred că a fost prima oară când mi-a trecut prin minte o idee,
care atunci mi s-a părut oarecum extravagantă, dar care de-a lungul timpului avea să revină, în
ocazii dintre cele mai diverse, îmbogăţită cu tot mai multe argumente şi nuanţe, ideea potrivit
căreia ceea ce îi reproşau lui Ceauşescu aceşti bătrâni comunişti – şi chiar o bună parte a
opiniei publice internaţionale – nu era faptul că era comunist, ci faptul că nu era destul de
comunist.
Toate aceste gânduri mi-au trecut prin cap în timp ce îl priveam, cu o atenţie care
trebuie să fi părut exagerată, pe dezagreabilul personaj din faţa mea. Terminase de râs şi,
privindu-mă la rândul lui susţinut, într-un fel ciudat, fără nici o legătură cu veselia sau cu
sarcasmul de dinainte, îmi spuse:
– Vei fi propusă vicepreşedinte. Şi repetă: Vezi cum de porţi.
„Vicepreşedinte al cui?“, am vrut să întreb, dar mai puternică decât curiozitatea era
jignirea comunicării, care părea mai curând un ordin decât o informaţie. Şi m-am auzit
replicând:
– Dar pe mine nu mă întrebaţi? Nu vreau să fiu vicepreşedintele nimănui. Şi, pentru că
mi-au căzut ochii pe Dinescu, aflat într-un grup la câţiva metri distanţă, am adăugat: De ce nu-
l propuneţi pe Dinescu?
– Nu se poate, a răspuns el serios, cu aerul că mai fusese vorba despre asta. E cam
isteric.
– Mircea, Mircea, am strigat eu sadică şi amuzată, vino să auzi ce spune despre tine
domnul Brucan.
Dinescu s-a apropiat de noi zâmbind, ca în aşteptarea unui compliment, dar în aceeaşi
clipă în partea dreaptă s-au deschis larg uşile şi o voce înaltă de organizator ne-a invitat în
încăperea alăturată, o încăpere ocupată aproape în întregime de o mare masă rotundă în jurul
căreia ne-am aşezat cu toţii oarecum la întâmplare. Apoi a apărut Ion Iliescu şi a înconjurat
masa dând mâna cu fiecare, fără cuvinte, dar extrem de zâmbitor.
De multe ori de-a lungul următorilor ani şi decenii m-am gândit ce noroc am avut că
teribila propunere mi-a fost făcută de un personaj atât de antipatic, asupra căruia avusesem
prilejul să meditez, să trag cele mai grave concluzii şi care reprezenta pentru mine un adevărat
simbol al cinismului şi neruşinării. Faptul că îşi permisese să mă tutuiască, deşi nici măcar nu
făcusem cunoştinţă, în felul în care activiştii de partid se adresau întotdeauna celorlalţi
muritori, faptul că era atât de grosolan, adăugate frazei de la „Europa Liberă“,care mă marcase
şi mă obligase să privesc cu mai multă atenţie o parte a urii care îl înconjura pe Ceauşescu, mă

221
făcuseră să refuz cu promptitudine şi uşurinţă apartenenţa la o categorie a cărei primejdie abia
dacă o intuiam. Cu siguranţă, dacă aceeaşi informaţie mi-ar fi fost dată de un personaj bine
crescut şi amabil, folosind – în locul convingerii arogante că este exclus să nu fiu încântată de
propunere – argumente logice pentru a mă convinge să accept, refuzul meu ar fi fost îngreunat
de considerente de bună cuviinţă, de teama de a nu jigni. Şi, chiar dacă răspunsul meu ar fi
fost acelaşi, mi-ar fi lăsat poate o mică îndoială, cel puţin pentru următoarea jumătate de oră.
Aşa însă, incompatibilitatea dintre mine şi tot ce putea să aibă legătură cu cel ce mă acostase
fusese atât de tranşantă, încât refuzul venise automat, oferindu-mi un punct de sprijin pentru
următoarele ore.
Am privit masa de jur împrejur. Aveam o tăietură din ziar cu lista membrilor
Consiliului, dar, cu puţine excepţii, nu reuşeam să aşez numele peste figuri şi nici nu ştiam
dacă cei prezenţi se află cu toţii pe listă,păreau mai multi. Folosind cunoştinţele şi deducţiile
pe care le-am acumulat cu timpul – în următoarele şedinţe (aveam să particip, până mi-am dat
demisia, la patru), în diversele apariţii la televizor, în diversele întâmplări ale vieţii politice –
pot să-mi ordonez amintirea: undeva la dreapta mea erau cei doi generali (pe care aveam să
aflu că-i cheamă Militaru şi Stănculescu), extrem de speciali ca înfăţişare, primul descins
parcă la braţ cu Asta Nielsen dintr-un film expresionist mut, cel de al doilea, dintr-un roman
poliţist englez. Peste masă, la o depărtare de câţiva metri pe diametru, erau, cred, pastorul
Tökés, Mariana Celac, Ascanio Damian. Lângă mine, în stânga era Mircea Dinescu, apoi mai
departe Doina Cornea şi, şi mai departe, Ion Iliescu. Restul scaunelor erau ocupate de figuri pe
care nu mi le mai amintesc poate pentru că nu-i cunoşteam nici atunci, poate pentru că nu s-a
mai întâmplat mai târziu nimic care să mi-i readucă în memorie. Dar chiar la dreapta lui Ion
Iliescu stătea Silviu Brucan. De această ultimă amintire nu mă îndoiesc, nu numai pentru că
după discuţia pe care am relatat-o, aveam prilejul să-l studiez, privindu-l cu încăpăţânare ca pe
un studiu de caz, ci şi pentru că îmi amintesc că m-a şocat felul în care Ion Iliescu îl privea la
fiecare intervenţie, ca şi cum i-ar fi cerut acordul. Mă simt obligată să subliniez argumentele
fermităţii memoriei mele pentru că după mai mulţi ani, la o aniversare a revoluţiei, a apărut în
ziarul Adevărul stenograma acestei şedinţe, infinit simplificată şi deosebită de realitate, din
care reieşea că Silviu Brucan nu participase. Ţin minte că mi s-a luat un mic interviu pe
această temă chiar în Adevărul şi că am protestat nu numai împotriva inexactităţilor, tăieturilor
şi prelucrării transcrierii, ci şi împotriva felului în care tot ce spusesem fusese reformulat, într-
un limbaj de lemn care mă falsifica nu numai politic, ci şi cultural. Întrebat în replică, Silviu
Brucan recunoscuse că am dreptate când susţin că textul a fost „rafistolat“ (formula îi
aparţine), dar nu şi că a luat parte la şedinţă. De fapt, ceea ce era cu adevărat uluitor şi profund
suspect era absenţa oricărei transmisiuni sau înregistrări. Într-o perioadă în care Televiziunea
Română Liberă transmitea 24 de ore din 24 tot ce se întâmpla, tot ce nu se întâmpla şi tot ce
trebuia să se întâmple, prima reuniune a noii conduceri a ţării nu era filmată şi nici măcar
înregistrată audio. Stenograma „rafistolată“ era prelucrarea pentru uzul public a unei
înregistrări care trebuia să rămână secretă.
Stăteam pe locul meu liniştită, convinsă că până la sfârşitul şedinţei nu voi avea nimic
de făcut şi, în timp ce ascultam discursul introductiv al lui Ion Iliescu, priveam cu ochi de
scriitor figurile necunoscute dimprejurul mesei. Disidenţi, personalităţi culturale,
revoluţionari, spusese Ion Iliescu. Primele două categorii le recunoscusem, rămânea a treia. Nu
prea aveau aerul. Încercam să-i privesc cu respect, creditându-i în numele emoţiei mele din
primele zile. Intriga mai ales o tânără de douăzeci şi ceva de ani, cu trăsături ascuţite, buze
subţiri, ochi mici şi foarte mobili şi unghii foarte roşii care în mod evident nu putea să aparţină
nici uneia dintre cele trei categorii, dar care avea aerul că este foarte acasă. (Aveam să-i reţin
mai târziu numele pe care m-a fascinat să-l descopăr în următoarele decenii în tot felul de
posturi înalte, bine remunerate, dar fără responsabilităţi reale.)

222
 Discursul inaugural ajunsese în punctul în care se propuneau structurile organizatorice
ale noii puteri. M-am întrerupt din exerciţiul contemplativ pentru că mi-am auzit rostit numele.
Eram propusă ca vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Prima mea reacţie
a fost de surpriză, a doua de revoltă. Şi amândouă au încăput în aceeaşi propoziţie:
– Dar am spus că nu accept! am strigat aproape, întrerupându-l pe vorbitor. Nu ştiu
dacă această încălcare a protocolului, sau vocea mea mai ridicată decât permiteau regulile de
bună purtare, sau doar refuzul în sine au produs stupoarea care a cuprins în următoarele
secunde încăperea, al cărui centru de interes am devenit. Vorbitorul întrerupt mă privea pe
deasupra ochelarilor parcă nevenindu-i să creadă. M-am ridicat în picioare jenată şi am repetat
pe un ton mult mai politicos şi prevenitor:
– Vă rog să mă scuzaţi, dar am spus că nu accept încă înainte de începerea şedinţei.
Nu-mi dădeam seama dacă Silviu Brucan nu transmisese reacţia mea sau Ion Iliescu nu o luase
în considerare, dar şi într-un caz, şi în altul ceea ce mă deranja era felul în care acordul meu nu
părea să fie necesar sau să intre în socoteli. În orice caz, în mod evident, deşi mai şocantă,
discuţia din hol fusese mai simplu de depăşit. A urmat cel puţin o jumătate de oră de insistenţe
şi argumente, la început doar uimite de refuz, apoi din ce în ce mai iritate. Adevărul este că în
punctul de pornire – lăsând la o parte antipatia pe care mi-o trezise Silviu Brucan – refuzul
meu nu se baza pe argumente, ci era doar o reacţie de bun-simţ. Am încercat să explic că pur şi
simplu nu mă vedeam într-o atât de înaltă poziţie, că nu mi se potrivea şi nu fusesem făcută
pentru asta. Atunci am spus, îmi amintesc, o frază pe care aveam să o repet în următorii ani în
situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare: „Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i
emoţionez şi să-i conving“. Adevărul este că, pur şi simplu, inima îmi spunea că nu trebuie să
accept, chiar dacă această reticenţă dirijată împotriva celor pe care îi refuzam avea să-şi
dezvăluie argumentele abia în viitor. Aceasta a fost punctul de pornire. În zecile de minute
următoare, însă, şi pe măsură ce insistenţele şi argumentele care încercau să mă convingă
deveneau mai presante şi mai înverşunate, încăpăţânarea mea creştea şi ea în intensitate, de
data aceasta nu pe baza unor presentimente insinuându-se subiectiv, ci pe baza unei logici cu
cât mai ferme, cu atât mai tulburătoare. Tensiunea care creştea odată cu argumentaţia se năştea
din faptul că nu le venea să creadă că un întreg plan – pe care abia dacă îl intuiam, dar care
urma să mă folosească fără să mă întrebe – putea să fie zădărnicit de un gest care nici măcar
nu fusese luat în considerare, într-atât era de improbabil.
– N-ai dreptul să refuzi – a spus la un moment dat Ion Iliescu, exasperat – avem nevoie
de cineva foarte iubit.
Era ultimul lucru pe care trebuia să-l mărturisească pentru a mă convinge. Am înţeles
atunci, într-o străfulgerare, ceea ce nu îndrăznisem să gândesc în ultimele cinci zile de
îndoieli: că aveau nevoie de oameni ca mine pentru a-i aranja în vitrinele la adăpostul cărora
să poată funcţiona fără a fi deranjaţi. Şi nu-şi putuseră imagina că cineva ar putea refuza
onoarea şi plăcerea de a fi aşezat în vitrină. M-am maturizat politic în acea jumătate de oră mai
mult decât de-a lungul unor întregi ani de încrederi, speranţe şi iluzii. Şi am continuat să spun
nu, sustrăgându-mă, în ultima clipă şi aproape prin miracol, manipulării. Când, în sfârşit, a
devenit evident că nu voi putea fi convinsă, am avut senzaţia, fizică aproape, că atmosfera din
jurul meu s-a schimbat, a devenit mai rece şi mai lipsită de empatie. Ţin minte că m-am gândit
că această schimbare de atmosferă era prin ea însăşi o dovadă a manipulării, pentru că în
condiţii normale refuzul cuiva de a accepta o astfel de funcţie (pentru ocuparea căreia se duc
de obicei lupte) poate trezi mirarea sau chiar înduioşarea în faţa unei asemenea naivităţi, dar
nu aversiunea. Aversiunea putea veni cel mult dintr-un sentiment de jignire (refuzul meu nu
putea fi în ochii lor decât o dovadă că nu accept să fiu unul dintre ai lor) sau din furia că le-am
încurcat socotelile. În orice caz, discuţia s-a încheiat cu o replică enervată a lui Ion Iliescu,
arătând plictisit spre un tânăr aflat nu departe în dreapta lui:
– Bine, atunci fii tu, Cazimir.

223
 Restul şedinţei mi-l amintesc cu mai puţine amănunte. S-au repartizat diverse posturi
importante, se creau de fapt structurile noii puteri. Erau numiţi miniştri, secretari de stat,
directori. Ţin minte că la un moment dat m-am întrebat dacă mai era vreunul în situaţia mea
dintre cei numiţi. În orice caz, nu aveau aerul că sunt miraţi. Mai ţin minte că Mircea Dinescu
l-a propus pe Mihai Şora ministru al Învăţământului şi pe Andrei Pleşu ministru al Culturii.
Ambele idei erau foarte potrivite şi m-am bucurat, deşi m-a mirat felul aproape automat în
care propunerile au fost acceptate, faptul că nu mai apăreau şi alte propuneri, că nu părea să
existe, nici măcar teoretic, nici un fel de concurenţă. Nu mi-a trecut prin minte că ar fi putut fi
stabilite dinainte.
După terminarea şedinţei, mi-au rămas în minte două lucruri: primul prin informaţiile
şi explicaţiile care aveau să i se adauge mai târziu, cel de al doilea prin ridicolul care m-a
frapat de atunci, ridicol pe care nici umbra nesănătoasă de mister care-l înconjura nu reuşea să-
l eludeze.
În clipa în care toată lumea s-a ridicat în picioare depărtându-se de scaunele pe care
stătuse mai multe ore, a venit spre mine generalul Stănculescu, s-a înclinat într-un fel sobru şi
mi-a spus că îi face plăcere că are prilejul să îmi prezinte omagiul său de cititor. Era un bărbat
între două vârste, cu un aer ciudat de distins în mediul respectiv, pe care îl vedeam pentru
prima oară şi despre care nu ştiam absolut nimic: nici funcţia pe care o avusese până în 22
decembrie, nici povestea piciorului în ghips, nici încrederea familiei Ceauşescu, nici chiar
faptul că făcuse parte din completul care îi condamnase pe foştii stăpâni la moarte. Când mă
gândesc azi la cât de naivă, nepregătită, neinformată, credulă, dezarmată, nepricepută,
ignorantă şi chiar pur şi simplu proastă, din punctul de vedere al vieţii şi relaţiilor politice,
eram atunci, îmi dau seama că faptul de a fi reuşit să mă sustrag şi să scap din pânza care
fusese ţesută în jurul meu îmi apare ca un adevărat miracol. Fără să-mi lase timp să-i răspund
ceva, Victor Anastase Stănculescu a început să-mi povestească, într-un fel prea patetic pentru a
nu părea ciudat, cum îmi avea toate cărţile pe care nu-şi dorea decât să aibă şi autografe, dar,
din păcate, acest lucru nu mai e posibil pentru că atunci când i-a fost devastat apartamentul (nu
era prea clar dacă de Securitate sau de terorişti) au fost distruse. Oricât de credulă aş fi fost,
povestea debitată din senin nu avea cum să nu mi se pară bizară, cu atât mai mult cu cât se
termina cu cererea unei cărţi cu autograf. Eram prea uluită şi prea binecrescută ca să nu-i
promit. Faptul că nu-mi amintesc dacă mi-am ţinut sau nu promisiunea nu este meritul meu.
Pur şi simplu nu ştiu dacă l-am mai întâlnit. Abia mai târziu, când am aflat tot ce se putea afla
despre acest atât de abil şi complicat personaj, m-am gândit că scena aberantă căreia i-am fost
mai mult spectator decât partener, trebuie să fi avut un scop şi un sens. Care au rămas însă,
pentru mine, până azi misterioase. Tot un mister, dar în registru comic, a fost întâlnirea la uşa
încăperii, în timp ce voiam să ies, cu un bărbat rubicond, cu înfăţişare de personaj buf ,care s-a
prezentat amiral şi mi-a spus că s-a bucurat că sunt de la Oradea, unde lucrează şi el.
– Nu ştiam că Crişul este navigabil, i-am răspuns eu în glumă, convinsă că a glumit el
însuşi.
Dar n-a părut să-mi înţeleagă sau să-mi guste gluma, iar în ceea ce mă priveşte, n-am
ştiut niciodată ce să cred când, în fiecare decembrie, în discuţiile aniversare despre
personajele, care mai de care mai dubioase, ale revoluţiei, numele lui era însoţit de titlul de
amiral. O dovadă că misterele revoluţiei puteau fi nu numai criminale, ci şi ridicole.

Când am ieşit din clădire era o noapte neagră în care se auzea clănţănitul unor
mitraliere şi se vedeau, undeva spre orizont, din când în când, liniile rapide şi luminoase ale
unor trasoare. Am traversat piaţa în fugă şi am luat-o spre casă cât am putut de repede, cu
inima cât un purice. Mai târziu aveam să aflu că Doamna Doina Cornea fusese adusă şi dusă la
plecare cu un tab. Dacă aş fi ştiut atunci, probabil aş fi indiviat-o, cu atât mai mult cu cât n-aş
fi avut cum să ştiu că nu era vorba de o formă de protecţie, ci de una de arest. În timp ce

224
fugeam, rugându-mă să ajung teafără acasă, am avut destul umor ca să mă întreb dacă – în caz
că aş fi acceptat înaltul post – m-ar fi dus acasă o maşină şi am început să râd singură,
convinsă că e o excelentă soluţie împotriva fricii. De fapt, aveam inima uşoară şi sentimentul
că trecusem pe lângă un mare pericol, dar avusesem noroc. Abia când am ajuns acasă şi i-am
relatat lui Romi totul, cu toate detaliile pe care nu le mai ţin minte după atâţia ani, m-a cuprins
spaima.
– Aşează-te imediat şi scrie tot ce-ai trăit azi, mi-a poruncit Romi. Dar era o zi în care
îmbătrânisem cât într-un deceniu. Şi cădeam de somn.

225
 Manifestul din Cişmigiu

Era în neuitata iarnă a lui '88, atunci când frigul, frica şi foamea, scrise cu literă
mare, puseseră stăpânire atât de definitiv pe suflete, încât aproape nu se mai vorbea despre
punctul fizic din care începuseră. De fapt, se vorbea din ce în ce mai puţin. Comunicarea
devenise superfluă, pentru că toţi ştiam tot ce am fi putut să ne spunem unii altora, iar
suspiciunea că celălalt ar fi putut raporta cele auzite făcea totul şi mai fără rost.
Stăteam zile întregi singuri, nederanjaţi de nimeni, scriind, îmbrăcaţi în cojocele şi
înfăşuraţi în pături, încât orice ridicare de la masa de scris presupunea o întreagă strategie a
desfăşurării din straturile strânse în jurul trupului mortificat. Din cei trei faimoşi F, frigul îl ţin
minte cel mai bine, pentru că pe el l-am suportat cel mai greu. La foame eram mai puţin
vulnerabili, avusesem întotdeauna un fel de orgoliu al ascezei, ne puteam mulţumi cu oricât de
puţin fără suferinţă, mai curând cu un sentiment al performanţei. În ceea ce priveşte frica, nu
mi-am simţit niciodată în pericol viaţa, ci starea mentală, nu m-am temut că ei ar putea să mă
ucidă, ci că eu aş putea să înnebunesc, iar această conjugare a verbului la persoana întâi îmi
dădea o încurajatoare senzaţie de autonomie: numai de mine depindea să rezist, numai de noi
şi de coeziunea noastră depindea să nu clacăm. De vorbit vorbeam în casă puţin, mai ales din
cauza maşinii de pe trotuar şi a microfoanelor care, toată lumea ştia, puteau fi ascunse oriunde.
Exista însă soluţia ieşirii la plimbare, când puteam nu numai vorbi, dar ne şi încălzeam
mergând, aerul rece fiind afară mai firesc şi, deci, mai uşor de suportat decât în interior. De
altfel, deşi stăteam toată ziua împreună, acele ieşiri aveau aerul unor întâlniri aproape
amoroase în care ne împărtăşeam unul altuia tot ce gândisem, fără să ne spunem, peste zi. Mai
mult chiar decât ideile care ar fi putut părea subversive, vorbele tandre trebuiau ascunse,
apărate de înregistrare, de urechile şi aparatele străine. De aceea, ele puteau fi rostite numai pe
stradă, ceea ce ne cobora vertiginos şi nostalgic în anii adolescenţei. Ieşeam de obicei seara,
înainte de culcare – când străzile erau pustii şi nu exista riscul de a întâlni cunoscuţi, care să
treacă pe celălalt trotuar deprimându-ne – şi de cele mai multe ori ajungeam în Cişmigiu. Cred
că nu ne era frică de întuneric, de hoţi, pentru simplul motiv că atât teroarea, cât şi sărăcia
reduseseră acest gen de pericole până aproape de zero.
În seara aceea ningea cu fulgi mari şi ne bucuram încercând să-i prindem pe gene sau
pe buze, înainte de a ajunge pe trotuarul care îi transforma în noroi. În Cişmigiu doar pe
alocuri ninsoarea reuşise să se depună într-un strat alb subţire, neomogen, dar necălcat încă de
paşi. În întuneric petele neregulate de zăpadă luminau slab şi aveam grijă să nu le murdărim
nici noi cu paşii. Astfel am descoperit alături de o pată de zăpadă de formă neregulată o altă
pată albă riguros dreptunghiulară. M-am aplecat să văd mai bine şi degetele mănuşii au întâlnit
suprafaţa umedă a unei hârtii pe care am ridicat-o şi am cercetat-o la lumina lanternei. Era o
foaie ruptă dintr-un caiet cu pătrăţele, acoperită cu un scris chinuit, articulat cu greu şi cu
rândurile cursive întrerupte din când în când, des, de cuvinte subliniate cu litere de tipar. Era
destul de greu de citit pentru că fulgii topiţi întinseseră pe alocuri cerneala formând bălţi
albastre, ceea ce dovedea că totul fusese scris bătrâneşte, cu peniţa muiată în călimară. Avea
aspectul unei scrisori şi nici după ce am reuşit să descifrăm formula de adresare – „Domnilor
securişti“ – nu ne-am dat seama imediat că e vorba de un manifest. În prima clipă am vrut s-o
ascundem, dar era prea udă pentru a o putea vârî într-un buzunar fără a se rupe şi apoi eram
prea curioşi pentru a aştepta până acasă, unde nici n-am fi putut-o comenta. Am citit-o deci cu
greu, silabisind-o în raza lanternei, o dată, de două ori, aproape nevenindu-ne să credem,
tulburaţi de uimire şi înduioşare. Era într-adevăr o scrisoare, o scrisoare deschisă, având în
vedere că se preciza că va fi scrisă în cât mai multe exemplare, ca să poată fi citită de cât mai
mulţi. Şi era adresată „domnilor securişti“, dar formula nu cuprindea nici un fel de ironie, era,
dimpotrivă, o formă de captatio benevolentiae, o încercare de flatare, pentru a putea continua

226
şi convinge. Nu exista semnătură, dar şi scrisul tremurat, şi conţinutul dovedeau că era vorba
de o persoană foarte în vârsta, extrem de simplă şi de credincioasă. Pentru că, mai mult chiar
decât o scrisoare, textul era acela al unei rugăciuni care îi implora pe securişti să devină buni
începând de acum, că niciodată nu e prea târziu ca să se pocăiască şi că tot ce au făcut rău
până acum li se va ierta ca şi cum n-ar fi fost „şi de Dumnezeu, şi de români“, dacă de acum
încolo vor avea milă. „Domnilor securişti, fie-vă milă de noi şi gândiţi-vă că o să fiţi şi
Dumneavoastră bătrâni cândva şi Dumnezeu o să vă ajute după cum aţi ajutat şi
Dumneavoastră pe alţii...“ Tonul era în acelaşi timp logic şi patetic, fusese scris ca rezultat al
căutării unei soluţii pe care credea că o găsise: aceea de a le explica celor vinovaţi că mai au o
şansă, că nu sunt pierduţi definitiv, că mai pot să se salveze şi pe ei, dacă se îndură şi îi
salvează pe ceilalţi. Exista în naivitatea soluţiei găsite ceva tulburător şi prin ridicolul, şi prin
sublimul pe care le conţinea.
Ne-am întors spre casă încet, tulburaţi. Faptul că ajunseseră să reacţioneze categorii
extreme (prin bătrâneţe în cazul acesta, dar şi prin simplitate) ale populaţiei era un semn că
exasperarea era generală. De altfel, prin contrast, întâmplarea ne-a adus aminte o alta, aflată cu
evidenţă la celălalt capăt al vârstelor. Se povestea că timp de mai multe ore Bucureştiul a fost
bântuit de câini maidanezi, îmbrăcaţi în huse pe care scria Jos Ceauşescu, şi de miliţieni şi
securişti care încercau cu disperare să-i prindă, în asistenţa pietonilor încremeniţi pe trotuare,
încercând să-şi înghită râsul enorm cenzurat de frică. Fusese evident isprava unor tineri, dacă
nu cumva chiar copii, şi spunea la fel de mult ca şi hârtia udă – pe care o duceam, prin
întuneric, întinsă pe palmă spre casă – despre intrarea în rezonanţă cu vremurile a unor
categorii umane pentru care timpul nu ar fi trebuit să aibă conotaţii politice.
Am întins hârtia ca pe o cârpă mucedă pe caloriferul aproape rece, iar dimineaţa am
găsit-o uscată. Doar că, supte de textură, literele îşi pierduseră conturul, se lăbărţaseră, iar
cerneala îşi pierduse culoarea aproape cu totul. Un timp am presat-o sub sticla biroului – deşi
nu numai că nu se mai putea citi, dar nici măcar nu mai păstra urmele literelor – ca pe o
dovadă a ceva ce numai noi ştiam că existase, ca pe un semn indescifrabil, invizibil pentru
alţii, a ceva ce fusese realitatea.

227
 Cheia

Nu mai ştiu exact începând de când, pe la jumătatea anilor '80, la Uniunea Scriitorilor a
fost amenajată o cameră specială, „de protocol“, pentru primirea străinilor: prima cameră pe
stânga, cum intrai în holul Casei Monteoru. Nimeni nu se îndoia că era „amenajată“, adică
împănată cu microfoane, încât, chiar şi în hol, prin faţa uşii treceam cu toţii grăbiţi şi
întrerupând convorbiririle. Existenţa unei camere cu microfoane presupunea, însă, în mod
logic, existenţa unei alte camere din care era ascultat şi înregistrat ceea ce captau microfoanele
şi nu a fost prea greu de depistat încăperea mică de la baza scării de serviciu, încuiată în
permanenţă, dar spre care fuseseră văzute de câteva ori îndreptându-se persoane necunoscute.
Nu e de mirare, deci, că încă din seara de 22 decembrie '89 am vrut să deschidem uşa
după care nu ne îndoiam că vom descoperi lucruri senzaţionale. Nu se ştia însă la cine se afla
cheia şi totul s-a amânat pentru a doua zi, când urma să fie întrebată femeia de serviciu. Dar
nici a doua zi, nici a treia femeia de serviciu n-a venit, pentru că se trăgea în tot oraşul şi când,
în cele din urmă a apărut, habar nu avea la cine putea să fie cheia.
– Să spargem uşa, a propus cineva.
– Lasă, bre, că nu arde, găsim noi o soluţie, a spus bonom noul preşedinte. Avem
lucruri mai importante de făcut.
Când, după vreo săptămână, uşa a fost spartă, în cameră se găseau aruncate sfidător
într-un colţ câteva mături şi tot felul de fire electrice pe jumătate smulse din pereţi.

228
 Subliminal

Tendinţa federalizării şi a autonomiei locale în creştere este de fapt o întoarcere la harta

Evului Mediu european, cu mici ducate, principate, comitate, o tendinţă al cărei succes putea
duce la o democraţie la microscop de tip rousseau-ist, iar, pe de altă parte, la distrugerea operei
unificatoare, creatoare de state-naţiuni, a secolului XIX. Astfel, statele fiind din ce în ce mai
lipsite de importanţă, singura forţă reală, nu unificatoare, ci uniformizatoare şi nivelatoare,
devine mass-media.
Dar ceea ce pare un succes al democraţiei este, în acelaşi timp, unul al manipulării. A
fost nevoie de aproape două secole pentru transparentizarea structurilor statale, iar acum totul
e dominat de o forţă aproape ocultă, stăpânind prin mecanisme psihologice subliminale şi
inanalizabile. Viaţa unui ministru, a unui parlamentar, a unui preşedinte, a unui politician
oricât de neînsemnat, şi deţinând uneori o câtime aproape nesemnificativă de putere, este
aşezată în vitrină, oricine o poate cunoaşte, controla, în timp ce cei care conduc marile trusturi
media, cei care hotărăsc ce e bine şi ce e rău şi ce idei se vor introduce în capul a sute de
milioane de telespectatori, sunt complet necunoscuţi, ascunşi în spatele unor celebrităţi de
carton, asemănătoare unor păpuşi programate cu stricteţe şi ştiute pe de rost de toată lumea. Iar
nouă ne trece viaţa privind fără măcar să ne întrebăm cum se numeşte cel ce le întoarce cu
cheia ca să ne prezinte o lume despre care să credem că e cea reală.

229
 O strategie a maculării

Era pe la jumătatea anului 1991 când m-am hotărât să dau în judecată revista „România
Mare“ pentru toate insultele, calomniile şi aberaţiile pe care le scria despre mine. M-am
hotărât extrem de greu şi numai împinsă de prietenii care îmi explicau că a ignora situaţia
semnifică aproape a o accepta. Că, dincolo de absoluta neîncredere în justiţie, există obligaţia
de a marca din punct de vedere juridic protestul în faţa situaţiei.
Ultimul contact pe care îl avusesem cu justiţia – de fapt, a fost vorba doar de intenţia
unui contact – avusese loc cu un an în urmă, când, după mineriada din iunie '90, în „Adevărul“
apăruse editorialul în care practic mi se cerea moartea, argumentându-se de ce avuseseră
dreptate minerii când făcuseră acelaşi lucru. Corneliu Baba, care îmi semnalase articolul, mi-a
arătat ziarul, l-a împăturit şi mi l-a întins, sfătuindu-mă să protestez în justiţie. Nu eram încă
familiarizată cu presa „liberă“ şi m-am grăbit să caut atunci un avocat. Am fost însă refuzată
pe rând, sub diverse pretexte, de mai mulţi, până s-au scurs cele câteva săptămâni în care
aveam dreptul să intentez acţiunea şi până am înţeles că nici unul dintre avocaţii contactaţi nu
avusese curajul să pledeze împotriva urmaşei „Scânteii“, care era de partea minerilor şi a celor
ce-i chemaseră. Laşitatea avocaţilor spunea totul despre starea justiţiei şi nu era de natură să
mă încurajeze spre noi experienţe.
Totuşi, de data aceasta am putut angaja un avocat care mi-a explicat că trebuie să citesc
„România Mare“ pe ultimele două luni (aceasta fiind marja de timp procedurală) pentru a găsi
capetele de acuzare necesare pornirii procesului. Deşi procesul propriu-zis avea să dureze ani
buni şi să conţină tot felul de episoade deprimante sau senzaţionale, nici unul nu mi s-a părut
mai greu de suportat decât acesta. Pe parcursul câtorva zile am citit în întregime, rând cu rând,
opt numere din revista-partid. O citeam de fapt pentru prima oară. O răsfoisem de mai multe
ori, dar mi se păruse atât de imundă încât o aruncasem repede, cu senzaţia că mă murdăream
chiar şi fizic, atingându-i hârtia ordinară năclăită de cerneala proastă. Ce scriau despre mine
aflam fără să vreau din auzite şi, chiar dacă mi se arăta revista ca să verific şi să mă edific,
arareori ajunsesem până la sfârşitul câte unui text, de o vulgaritate atât de violentă, încât
apărea nenaturală şi îţi lăsa impresia depunerii unor eforturi scrâşnite pentru atingerea unei
abjecţii cât mai totale. Acum însă, citind cu atenţie şi cu creionul în mână metri pătraţi de
orduri şi injurii, era evident că realitatea depăşea cu mult ceea ce putusem eu să deduc la o
primă privire, sau ceea ce fusesem în stare să-mi imaginez. Nu era vorba de o simplă
descătuşare de ură convertită în batjocură, calomnie şi ultraj, era o adevărată şcoală a
ponegririi şi spurcării, într-un limbaj care inova ca să poată pângări şi denigra. Căci nu puteam
să ne îndoim nici o clipă că exista un plan al profanării, o strategie prin care trebuia discreditat
tot ce cuprindea riscul de a fi respectat, prin care trebuia terfelit şi maculat tot ceea ce, prin
absurd, rămăsese curat. În felul acesta se construia o surprinzător de eficientă confuzie în care,
ştergându-se graniţele dintre bine şi rău, vinovaţii nu mai puteau fi deosebiţi din pasta amorfă
a ofenselor şi acuzelor nediferenţiate, a batjocurii şi hulei fără hotar.
Ar trebui să caut dosare vechi cu tăieturi de presă şi rechizitorii ca să-mi amintesc toate
capetele de acuzare pe care le-am găsit în cele opt numere din „România Mare“ pe care s-a
bazat chemarea în judecată a revistei. Dar ar fi nu numai prea obositor să mă întorc în
murdărie şi timp, şi nici n-aş fi în stare să transcriu în propria mea pagină măscările şi
grosolăniile, jignirile şi injuriile scoase, ca nişte oribile larve şi reptile, din solul rău mirositor
al articolelor şi aşezate în recipientul actului juridic.
Îmi amintesc însă unul dintre articole care mi-a rămas în minte nu numai prin aberaţia
temei, ci şi prin umorul grosier. Era un articol în care eram acuzată că am furat nişte maşini de
scris sosite ca ajutoare la Uniunea Scriitorilor, articol semnat „Liviu Rebreanu“. Cum
procedura juridică cerea să fie dată în judecată nu numai revista şi directorul ei, ci şi autorul
fiecărui articol aflat în discuţie, m-am aflat în situaţia absurdă de a-l da în judecată pe numitul

230
Liviu Rebreanu. Şi cum, pentru a se putea judeca cauza în fond, era necesar să fie prezente
toate părţile, când judecătoarea striga numele celor chemaţi în judecată şi ajungea la Liviu
Rebreanu, grefierul îi răspundea imperturbabil „Liviu Rebreanu nu există“. Ziariştii aflaţi în
sală se tăvăleau de râs şi publicau a doua zi titluri cu litere mari „Liviu Rebreanu nu există“,
iar procesul de amâna prin neprezentarea părţilor.
Din amânare în amânare, din instanţă în instanţă, au trecut aproape patru ani. Cum nu-
mi făcusem nici un fel de iluzii, asistam aproape ca un spectator la spectacolul care nu făcea
decât să-mi confirme lipsa de încredere. Aproape că uitasem că aveam un proces, când într-o
bună dimineaţă din 1995 am fost trezită de soneria de la intrare pe la ora şapte şi când, înainte
de a deschide, am întrebat mirată cine e, o voce bărbătească sobră şi fermă mi-a răspuns
„Poliţia!“. A fost cu siguranţă una dintre cele mai comice întâmplări cărora le-am fost
protagonistă, pentru că, deschizând uşa brusc, speriată, mirată şi abia trezită din somn, n-am
găsit altceva mai bun de făcut decât să întreb neliniştită:
– Dar ce-am făcut?
– N-aţi făcut nimic, mi-a răspuns amuzat tânărul poliţist. V-am adus o citaţie din partea
D-lui Procuror Herşcovici, care vă invită la Parchetul General pentru mâine la ora 10, în
legătură cu procesul pe care l-aţi intentat „României Mari“.
A doua zi, 7 aprilie 1995, m-am prezentat la Parchetul General, camera M3. Ţin minte
că venise cu mine şi Romi, care cunoştea mai bine decât mine întreg dosarul, dar nu i s-a
permis să intre. Şi presupun că discuţia m-a impresionat în mod deosebit, din moment ce, cum
am ajuns acasă, am transcris-o, cu linioare de dialog, în caietul de idei al cărţii la care lucram.
„Procuror Herşcovici: Dosarul Dvs. a ajuns la mine în urmă cu câteva săptămâni. L-
am studiat şi am văzut că din 17 iulie 1991 el a parcurs toate fazele legale, de la Comisia de
împăciuire a Primăriei până la Tribunalul Suprem şi până la Parchetul General. Au trecut astfel
aproape patru ani de la data plângerii pe care aţi depus-o, într-o formă pe care nu ştiu cum aţi
ales-o.
A.B.: Domnule Procuror, remarca Dvs. dovedeşte că ştiţi că faptele devenite capete de
acuzare în această plângere sunt doar un fir de nisip dintr-o plajă, că am fost insultată şi
calomniată şi până atunci şi de atunci încoace. La început reacţia mea a fost aceea normală a
omului care, atunci când trece pe lângă murdării, are grijă să nu calce în ele. A venit însă un
moment în care mi-am dat seama că nu am dreptul să ignor un fenomen care face mult mai
mult rău societăţii româneşti decât mie. La urma urmei, eu sunt cărţile mele, care rămân în
biblioteci indiferent de insultele şi calomniile care mă lovesc, dar societatea românească este
infinit mai vulnerabilă, dovadă că în aceşti patru ani revista «România Mare» a devenit
partidul România Mare, care a şi ajuns în parlament. Deci data de 17 iulie '91 este data unui
gest simbolic, care nu voia să spună decât că sunt în stare să dovedesc în justiţie cât de
calomnioase sunt afirmaţiile din «RM».
Procurorul H.: Trecută cu bine de instanţele inferioare şi ajunsă la Parchetul General,
plângerea Dvs. implică în acest moment declanşarea cererii de retragere a imunităţii
parlamentare a senatorului Corneliu Vadim Tudor. Acum, înainte de a merge mai departe,
datoria mea este să vă întreb dacă vă menţineţi plângerea şi dacă semnaţi pentru continuarea
acţiunii.
A.B.: Da.
Procurorul H.: Vă rog să nu vă grăbiţi să răspundeţi şi nici să nu interpretaţi ceea ce vă
voi spune ca pe o dovadă de influenţare. Tot ce vă rog este să mă ascultaţi mai întâi şi să-mi
permiteţi să vă relatez câteva lucruri pe care poate nu le ştiţi.
Nu ştiu dacă aţi citit în ultimele luni revista «România Mare».
A.B.: Nu.
Procurorul H.: Imediat ce am fost numit la Parchetul General, ceea ce s-a întâmplat în
urmă cu câteva luni, a apărut în «România Mare» un text extrem de vulgar şi de insultător în

231
care eram numit printre altele «rabinul de la justiţie». M-am dus cu acest text la Procurorul
General, D-l Manea Drăgulin, întrebându-l cum trebuie să procedez, dat fiind că nu eu am
cerut acest post, ci el m-a rugat să-l accept. Procurorul General a deschis un fişet unde mi-a
arătat un teanc gros de exemplare din «România Mare» şi mi-a spus că articolul care a apărut
despre mine este o dulce copilărie pe lângă ceea ce a scris Vadim Tudor despre el, Procurorul
General. «Ăsta-i nebun, nu-l lua în seamă», mi-a mai spus şi a închis fişetul şi discuţia.
Doamnă Blandiana, vă daţi seama ce forţe se află în spatele acestui personaj, dacă îşi permite
să insulte înalţi reprezentanţi ai justiţiei? Vă daţi seama că tot ce face şi tot ce îndrăzneşte nu
este întâmplător, ci expresia unor reţele de interese şi putere care îl folosesc ca instrument de
influenţare şi maniupulare a opiniei publice? Altfel, şi-ar permite să scrie ceea ce scrie? Nu
ştiu cine îl sprijină, dar chiar credeţi că va înceta să o facă atunci când Dvs. îi veţi cere
ridicarea imunităţii parlamentare?
A.B.: Nu, nu cred. Dar, Domnule Procuror, faptul că Vadim Tudor îşi permite ceea ce
îşi permite îl caracterizează pe el, pe cei ce îl sprijină şi actuala situaţie din România; faptul că
înalţi reprezentanţi ai justiţiei acceptă să fie insultaţi astfel îi caracterizează pe ei şi justiţia de
la această oră din România; iar faptul că eu nu renunţ la plângere mă caracterizează pe mine.
Fiecare trăieşte după propria lege şi răspunde pentru propriul destin. Deci vă rog să înregistraţi
în mod oficial faptul că nu îmi retrag plângerea şi să îmi daţi să semnez.
Procurorul H.: Veţi fi chemată după ce se vor întocmi formele.
A.B.: Vă mulţumesc.“
N-am mai fost chemată. Au mai trecut încă aproape doi ani. Primul semn care mi s-a
dat, la câteva săptămâni după alegerile din '96, a fost când am primit o adresă pe o jumătate de
foaie de hârtie – fără număr de înregistrare, fără ştampilă şi fără semnătură –, prin care mi se
aducea la cunoştinţă că un viciu de procedură, produs pe parcursul desfăşurării ei, anulează
acţiunea juridică pornită în urmă cu 6 ani, rămânând la latitudinea mea deschiderea unei noi
acţiuni.
Am rămas cu hârtia în mână, nevenindu-mi să cred. Pentru că victoria în alegeri a
Convenţiei Democratice ar fi putut debloca procesul, cineva fără nume a hotărât pur şi simplu
desfiinţarea lui. Un gest care spunea enorm despre forţele din spatele „României Mari“ şi din
interiorul justiţiei. Gestul, care depăşise prin neruşinare limitele pesimismului meu, mi-a
depăşit scepticismul. Hârtia pe care o primisem era în mod evident o ilegalitate şi – abia ieşită
din campania electorală în care pledasem şi promisesem în numele C.D.R. respectarea legilor
– am cerut o audienţă recentului ministru al Justiţiei, liberal pe vremea aceea şi deţinător al
mandatului din partea Convenţiei. Valeriu Stoica m-a primit şi m-a ascultat amabil, dar spre
uluirea mea nu a părut nici pe departe revoltat de hârtia pe care i-o arătam, ci mai degrabă
jenat de insistenţele mele. Nu-i ceream să intervină în actul de justiţie, ci doar să verifice
autenticitatea şi legalitatea unei comunicări fără număr de înregistrare, ştampilă şi semnătură,
care interzicea un act de justiţie. O problemă care intra strict în prerogativele sale. Proaspătul
ministru era însă din ce în ce mai ambarasat şi în cele din urmă mi-a explicat că o anchetă pe o
astfel de temă ar stârni cu siguranţă furia unui personaj cu care e mai bine să nu ai de-a face,
ceea ce nu ar fi deloc recomandabil în acest moment politic şi, de altfel, „Iubită Doamnă
Blandiana, cum ar putea un mare poet ca Dumneavoastră coborî până la a se lăsa târât într-o
asemenea luptă?“. Şi mi-a dat plin de solicitudine sfatul înţelept să renunţ.
– Şi dacă nu renunţ? l-am întrebat, amintindu-mi discuţia de la Procuratura Generală
din urmă cu doi ani.
– Îmi pare rău, a răspuns el dezolat şi am înţeles nu numai că discuţia s-a încheiat, ci şi
că se încheiase, aproape înainte de a începe, încrederea mea în schimbarea pentru care îmi
dădusem mai mulţi ani din viaţă.

232
 Am coborât încet treptele Ministerului Justiţiei amintindu-mi cum, din copilărie, tot ce
ţinea de justiţie fusese pentru mine înspăimântător: arestările Tatei, percheziţiile, pachetele
făcute cu greu şi trimise în neant.
Şi, oricât ar părea de ciudat, ceea ce simţeam acum era tot un fel de spaimă: spaima că
tot ce făcusem după 1990 fusese în zadar.

233
 Exil

Una dintre întrebările care mi s-a pus cel mai des, ani de-a rândul, atât înainte, cât şi
după '89, a fost de ce n-am rămas în străinătate, atunci când aş fi putut-o face, de ce n-am
emigrat şi m-am încăpăţânat să mă întorc mereu, în pofida a tot ce se întâmpla şi a tot ce mi se
întâmpla, în România. Cei care mă întrebau erau, în străinătate, oameni care reuşiseră să plece,
plătind cu ani grei de eforturi umilitoare, de încercări disperate, şi uneori chiar de închisoare,
realizarea obsesiei de a trăi în libertate. După cum erau în ţară oameni care ar fi dat orice să o
poată face, dar nu aveau curajul sau prilejul de a risca. Oricât de deosebiţi între ei, nici unii,
nici alţii nu aveau cum să înţeleagă că mie pur şi simplu nu-mi trecuse vreodată prin minte c-
aş putea să plec definitiv de acasă. N-am răspuns niciodată cu plăcere acestei întrebări pentru
că răspunsul ar fi fost prea nuanţat, prea personal şi chiar prea patetic pentru a putea fi cu
adevărat înţeles. Şi, în plus, ar fi putut fi şi jignitor pentru cei ce ascultau, din moment ce viaţa
lor călca legile care mie îmi defineau viaţa.
De fapt, cred că la început răspundeam scurt doar „Nu mi-am pus niciodată această
problemă“. Apoi, cu timpul, întrebările m-au împins să mi-o pun, incitându-mă să găsesc
răspunsurile pentru mine însămi. Acum, când încerc să le transcriu – înşirându-le oarecum
sistematic, în ordinea importanţei – descopăr încă o dată că ele nu puteau fi spuse cu voce tare.
Cred că primul, şi cel mai evident dintre ele, este acela că aşa m-a făcut pe mine
Dumnezeu, că asemenea plantelor, există oameni pentu care adâncimea rădăcinilor este
determinantă şi alţii care pot să trăiască fără rădăcini. Eu m-am născut în prima categorie.
Oricât de puţin aş fi putut argumenta logic, susţineam, eram convinsă că – dacă, printr-o
întâmplare de deasupra voinţei mele, aş fi fost obligată să plec definitiv, nemaiavând niciodată
dreptul să mă întorc – n-aş fi fost în stare să supravieţuiesc. Pur şi simplu aş fi murit. Chiar şi
acum, după ani de zile, sunt jenată mărturisind această convingere, nu pentru că n-aş fi la fel
de sigură de adevărul ei, ci pentru că acest adevăr apare disproporţionat, stângaci şi nepotrivit
dimensiunilor curente: azi, ca şi atunci. De altfel, ceea ce era la început doar un sentiment şi-a
găsit, atunci când am cunoscut atmosfera exilului, argumente logice şi puncte de sprijin. Sunt
absolut convinsă că nu aş fi supravieţuit.
Cel de-al doilea motiv era mai puţin personal şi mai puţin alambicat decât primele, dar
aproape la fel de ferm. Mi se părea că, plecând, îl legitimam pe Ceauşescu, îi lăsam ţara lui,
cel care, rămânând, dovedea că este mai reprezentativ pentru poporul român decât mine, cea
care îl părăseam. Ceea ce nu puteam să admit. Îmi dau seama, şi îmi dădeam seama şi atunci,
că această cazuistică era, în bună măsură, absurdă. Dovadă că n-am îndrăznit niciodată să o
spun cuiva, ceea ce, însă, nu m-a împiedicat să o simt corectă. Un popor nu pleacă în
întregime de acasă, indiferent cât de mare i-ar fi nefericirea. Cei care pleacă se salvează pe
cont propriu, desolidarizându-se tacit de cei care rămân, prin simplul fapt că refuză să le mai
împărtăşească soarta. Faptul că Ceauşescu a transformat dragostea de ţară într-un circ
profitabil, degradant, nu a fost pentru mine un motiv suficient să nu-mi mai iubesc ţara, ci doar
să nu mai îndrăznesc s-o spun. De aceea, în răspunsurile mele la obsedanta întrebare, legătura
dureroasă, de nedezlegat cu tot ce ar fi trebuit să părăsesc acasă, era trecută sub tăcere, ca şi
cum ar fi fost ruşinos să iubesc aceeaşi ţară pe care susţinea că o iubeşte Ceauşescu.
Cel de-al treilea motiv, aflat în afara oricăror dubii şi tot de nemărturisit, era bănuiala,
teama că, plecată de acasă, n-aş mai fi putut scrie. Era numai o presimţire, bazată, cel mult, pe
faptul că în scurtele perioade în care lipsisem din ţară nu scrisesem, în afară de jurnale, nimic,
dar – chiar dacă absurdă – ea conţinea un sâmbure de spaimă pe care nu mă simţeam în stare
să-l eludez. Abia după '89, când am călătorit mult şi am scris mult abia în străinătate, mi-am
dat seama că spaima aceea nu era legată de faptul de a nu fi acasă, ci de neputinţa de a mai
putea fi vreodată acasă. Nu faptul că plecam, ci faptul că nu mai puteam să mă întorc ar fi
declanşat sterilitatea de care sunt şi acum convinsă.

234
 Această imposibilă întoarcere – de fapt adevărată cauză a neplecării mele de acasă –
era, în mod evident, şi sâmburele tragediei pe care, într-un fel sau altul, o trăia fiecare exilat.
Aşa se explică, de altfel, sentimentul de covârşitoare compasiune pe care l-am simţit
întotdeauna pentru membrii exilului, indiferent cât de plini de succes sau cât de adaptaţi erau
în noua lor patrie. Îi compătimeam cel puţin tot atât cât mă compătimeau ei pe mine şi nu o
dată mi s-a întâmplat să mi se rupă inima la o despărţire despre care nu ştiam niciodată dacă
nu este definitivă: lor le era milă de mine că mă întorc, mie îmi era milă de ei că nu pot să o
facă.
În mod ciudat, Emil Cioran a fost primul român din străinătate de care mi-a fost milă.
În 1967 am fost invitaţi – Ştefan Bănulescu, Marin Sorescu şi cu mine – la un colocviu
literar internaţional la Paris. Invitaţia făcea parte, alături de abonamentele la revistele Express
şi Nouvel Observateur, care începuseră să sosească din neant, dintre semnele aproape
miraculoase ale unei deschideri în care abia dacă îndrăzneam să credem şi care nu avea să ţină
mai mult de 5-6 ani. Descinşi la Paris ca de pe o altă planetă, am descoperit că la reuniunea la
care participam fuseseră invitaţi, alături de scriitori din diversele ţări din Est, şi scriitori exilaţi
din ţările respective. Atunci am întâlnit pentru prima oară în carne şi oase oameni care fuseseră
pentru mine până atunci doar nume, opere şi voci admirate, respectate, emoţionante. Atunci
am cunoscut tot ceea ce conta în exilul românesc parizian şi – într-un mod care acum mi se
pare aproape straniu, dar care atunci s-a petrecut fără nici o premeditare şi fără nici o reţinere –
ne-am căzut frăţeşte unii în braţele altora aproape plângând, nu ca la o primă întâlnire, ci ca
după o lungă despărţire. Dar cum „clasicii în viaţă“ nu participau la colocviu, cred că Ştefan
Bănulescu a rugat-o pe Monica Lovinescu să vorbească cu Eugen Ionescu să ne primească. Iar
Eugen Ionescu a vorbit de faţă cu noi cu Emil Cioran să facă acelaşi lucru. „Să primeşti trei
scriitori din ţară“ ţin minte că a spus şi că ne-a mirat faptul că vorbeau în română, o limbă pe
care auzisem că Cioran refuză să o folosească. Şi-mi mai aduc aminte că anonimatul, care ar fi
putut să ne deranjeze, era inundat şi anihilat de lumina vibrantă a formulei „din ţară“.
Am urcat cele cinci etaje spre celebra mansardă din rue de l'Odéon fără să mă mir
(mirarea avea să vină de-a lungul anilor, când mă gândeam la vârsta celui ce continua să le
urce de câteva ori pe zi) şi am ajuns într-o odaie căreia aproape că nu i-am observat
austeritatea, răpită de somptuozitatea priveliştii acoperişurilor Parisului care se întindeau sub
fereastră. Apoi, prin odaie au trecut vâslind din greu mai mulţi îngeri. Şi atunci, ca să spargă
tăcerea şi stânjeneala, Ştefan Bănulescu a spus zâmbind şi arătându-mă ca pe o soluţie
salvatoare:
– Ştiţi, ea este ca şi Dumneavoastră ardeleancă.
– Eşti ardeleancă? m-a privit pentru prima oară cu atenţie Cioran. De unde?
I-am spus că m-am născut la Timişoara, am crescut la Oradea şi sunt studentă la Cluj.
– Dar la Sibiu ai fost vreodată? m-a întrebat cu aerul că mă supune la un examen pe
care nu voi fi în stare să-l trec.
– Am fost săptămâna trecută, am răspuns.
– Ai fost săptămâna trecută la Sibiu?! a repetat Cioran pe un ton deodată înalt,
ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se de mine, ca şi cum ar fi vrut să mă atingă. În mod
evident, răspunsul meu apăsase pe o tastă misterioasă care punea în mişcare mecanisme
ascunse. Învârtindu-se în jurul scaunului pe care stăteam confuză şi aproape înspăimântată, a
început să mă bombardeze cu întrebări despre diverse străzi şi diverse clădiri din Sibiu,
întrebări la care ştiam sau nu răspunsul, iar în lipsa răspunsului el repeta obsesiv pe un ton
aproape incantatoriu, ca un vers sau ca o constatare a unui miracol „Ai fost săptămâna trecută
la Sibiu...“ Era ceva neliniştitor în emoţia pe care Sibiul o făcuse să explodeze într-o agitaţie
aproape nevrotică. La un moment dat m-a întrebat dacă ştiu ce este „Împăratul Romanilor“.
– Un restaurant şi un hotel, am răspuns eu conştiincioasă, ca şi cum aş fi tras un bilet
cu o lecţie pe care o ştiam. Am băut o cafea cu colegii din Sibiu.

235
 – A fost la „Împăratul Romanilor“, se adresă Cioran celorlalţi doi, arătându-mă ca pe
un exponat de muzeu şi având aerul că le traduce ceea ce spusesem: A băut acolo o cafea cu
colegii din Sibiu. Apoi a început să mă chestioneze cum erau scaunele, mesele, tapetul de pe
pereţi. Îmi descria detalii pe care trebuia să le confirm sau nu. Şi se mişca prin încăpere
repetând ca în transă: „A fost săptămâna trecută la Sibiu, a băut o cafea la «Împăratul
Romanilor»“. Începeam să mă simt stânjenită de felul în care devenisem personaj principal
fără să-mi dau seama şi, în timp ce-l urmăream toţi trei aproape îngrijoraţi cu privirea, mi-am
adus aminte c-ar fi trebuit să vorbim franţuzeşte. Pur şi simplu nu se pusese problema. În orice
caz, nu din momentul în care se declanşase aparatul de înregistrat al memoriei mele. Apoi, ţin
minte, m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost nu la Sibiu, ci la Răşinari. Oricum, nici
înainte, nici după aceea, nu mi s-a întâmplat niciodată să asist la o atât de violentă manifestare
a nostalgiei, la o atât de răscolitoare dovadă a dramei imposibilei întoarceri. Mă simţeam
aproape vinovată de norocul meu de a mă putea duce de câte ori vreau la Sibiu şi, de câte ori
am fost mai târziu, am încercat să privesc oraşul prin ochii celui ce îl visa ştiind că nu-l va mai
vedea niciodată altfel decât prin ochelarii exaltaţi ai acestei nostalgii, de care, scriind, se apăra
întorcând-o pe dos, travestind-o cu exasperare în blasfemie.
Tot ce-am citit după aceea din Emil Cioran, toate referirile adesea insultătoare la
români, au fost marcate de aura insuportabil de intensă a acestei întâmplări şi au primit în
lumina ei aproape bolnavă sensuri sensibil schimbate, răsturnate uneori. Ca şi cum o ursitoare
răzbunătoare – cum se întâmplă în poveşti – ar fi apărut la naşterea lui şi, după ce primise
toate darurile, Cioran ar fi fost pedepsit să urască tot ce iubeşte şi să se dezică de tot ce se ştie
fără scăpare legat. O dragoste întoarsă pe dos – asemenea coloanelor având capitelurile puse la
temelie ale templelor lui Akenaton – l-a chinuit toată viaţa şi i-a însemnat cu o întunecată,
fascinantă strălucire toată opera. Când îşi exprima admiraţia, pe care talentul său o făcea fără
măsură, faţă de vecinii noştri din Vest, nu mă îndoiesc că avea în minte, sau poate chiar
urmărea, amărăciunea pe care le-o provoca astfel ardelenilor de acasă; la fel când, referindu-se
la România, scria întotdeauna „acolo în Balcani“, deşi ştia prea bine nu numai că munţii noştri
se numesc Carpaţi şi că Balcanii sunt la sud de Dunăre, ci şi că balcanismul este pentru ai lui o
noţiune pejorativă. Era ca o răsucire a dragostei în resentiment pentru a răzbuna dependenţa pe
care aceasta i-o impunea şi de care nu se putea elibera orice ar fi făcut. Şi asta nu numai faţă
de matricea etnică, de rădăcinile pe care nu şi le putea smulge, ci şi faţă de Dumnezeu, căruia
nu-i putea ierta prezenţa indubitabilă. Şi, mai ales, nu-i putea ierta faptul că-i hărăzise
incapacitatea de a-l simţi în sine, că-l condamnase în acelaşi timp la dorinţa de a-l atinge şi la
distanţa de a nu-l putea ajunge.
Un profesor german, admirator şi traducător al câtorva dintre cărţile sale – cu care a
purtat o intensă corespondenţă pe problemele de stil apărute pe frontiera dintre cele două limbi
– l-a întrebat o dată ce are, de fapt, împotriva Sfântului Pavel, care în mod evident este un
geniu. Iar Emil Cioran – cu straniul, fermecătorul său umor şi jucând, ca de atâtea ori,
frivolitatea – s-a eschivat: „E greu să fii fiu de popă“. Ţin minte consternarea care m-a cuprins
când am citit acest răspuns, pentru mine unul dintre primele prilejuri în care descopeream cum
Cioran – cu o anume neglijenţă, poate că mimată şi ea – lăsa să i se vadă răni pe care se trudise
până atunci cu înverşunare să le ascundă. Era ca şi cum ar fi încercat să manipuleze nu pe alţii,
ci, înaintea lor, pe el însuşi, ca şi cum s-ar fi supus singur unei umilinţe menite să-i
pedepsească orgoliul.
Ca fiică de preot, gluma lui Cioran mă fascina nu numai prin eschiva întrebării legate
de motivele înverşunării împotriva Sfântului Pavel. Mi se părea că am găsit de mult răspunsul
la întrebarea pe care eu însămi i-o pusesem în gând pe marginea paginilor. Oricât ar părea de
simplistă, supoziţia mea era că înverşunarea reprezenta o formă de invidie faţă de un alt
gânditor căruia, în pofida intelectualităţii sale, nu îi fusese interzisă credinţa. Ceea ce mă frapa
în acest răspuns era mărturisirea – cine ştie dacă nu involuntară – că rădăcinile sale religioase,

236
ca şi rădăcinile sale etnice, îi complicau viaţa şi îi limitau libertatea, ceea ce îl exaspera nu
numai pentru că limitările îl umileau, ci şi pentru că se simţea infinit mai umilit de propria sa
incapacitate de a se delimita de ele. Oricât ar fi refuzat să vorbească româneşte sau oricât de
aproape de blasfemie ar fi fost strălucitoarele sale diatribe anticreştine, el ştia că nu e vorba
decât de o încercare de manipulare a adevărului pe care îl cunoştea şi de care ştia că nu putea
scăpa oricât s-ar strădui. „Coasta Boacii“, oricât de autoironic era tonul pe care îi rostea
numele, declanşa la fiecare amintire un cutremur nostalgic aproape nesănătos, iar strălucirea
argumentelor antipauline îşi conţineau în obstinaţie îndoiala.
În mod firesc, a trebuit să mă întreb – într-o paralelă care nu era lipsă de modestie, ci,
dimpotrivă, cu neliniştitoare smerenie – dacă pe mine faptul de a fi fiica tatălui meu m-a
apăsat vreodată, dacă m-am simţit vreodată încorsetată de felul în care destinul meu era
condiţionat de definiţia tatălui meu. Înainte însă de a termina formularea întrebării în oglindă,
mi-am dat seama că paralela este absurdă, pentru simplul fapt că revolta mea de adolescent,
care în mod normal ar fi trebuit să se întoarcă împoriva părinţilor (aşa se întâmplă de obicei),
se transforma, în condiţiile în care mi se reproşa originea socială (cu toate conotaţiile ei
religioase, politice, filosofice), într-o solidarizare cu ei, cei care sufereau şi din cauza cărora
sufeream. Faptul că Tata era închis mă făcea să mi-l aduc aminte cu emoţie slujind în faţa
uşilor împărăteşti ale altarului, în timp ce, dacă n-aş fi fost împiedicată să intru la facultate
pentru că sunt fiica lui, întărindu-se în felul acesta legătura dintre noi, aş fi simţit poate că
fermitatea relaţiilor de familie îmi stânjeneşte mişcările sau că banalitatea lor tradiţională mă
împiedică să fiu eu însămi. Spiritul de contradicţie al adolescentei care eram a funcţionat astfel
pe direcţie inversă şi nu mă îndoiesc că atât propaganda ateistă, cât şi lipsa de acasă a Tatei,
care nu avea cum să mă convingă, au contribuit, paradoxal şi în egală măsură, la credinţa mea
în Dumnezeu.
Închid paranteza şi retrag întrebarea, care, în mod evident, nu mi se potriveşte. Nu însă
şi nevoia de comparaţie. Cum aş fi reacţionat şi cum aş fi rezistat cu rădăcinile smulse şi fără
să existe nici cea mai firavă speranţă că voi punea să revăd vreodată singurul loc în care s-ar
putea prinde din nou? Nu cumva negând că acel loc mai există undeva şi acoperindu-l cu
insulte pentru a mi-l putea interzice şi în vis, aşa cum mi-a fost interzis în realitate? Dar
dincolo de toate aceste întrebări, deducţii şi explicaţii şi chiar dincolo de geniul şi frumuseţea
paginilor atât de dureros de explicat semnate de Emil Cioran, stă pentru mine intensitatea
scenei pe care am trăit-o, în mansarda din rue de l'Odéon, înspăimântată şi de violenţa
îndelung reprimată a amintirilor lui, şi de sfâşietoarea mea compasiune.

Întâlnirea cu Mircea Eliade, peste şapte ani, a fost cu totul diferită, dar sentimentul
sfâşietor pe care mi l-a lăsat a fost acelaşi.
Eram bursieri la Universitatea Iowa, unde de mai mulţi ani funcţiona un International
Writing Program la care participa şi România. În fiecare an erau invitaţi, nominalizaţi de
americani, câte doi scriitori, preferându-se perechile literare. Înaintea noastră mai fuseseră
Alexandru Ivasiuc cu Tita Chiper, Cezar Baltag cu Ioana Bantaş, Constanţa Buzea cu Adrian
Păunescu, Szasz Ianos cu Hannelore Latzina, Ştefan Bănulescu cu Mihaela Guga, Marin
Sorescu şi soţia. În acel an, 1974, fusesem invitaţi noi doi şi Petru Popescu, dar după ce toate
formalităţile de viză se terminaseră, după ce ne vizitasem mamele la Oradea şi Alba Iulia ca să
ne luăm, cu inima grea, rămas bun pentru nouă luni, totul s-a blocat. Apăruse o hotărâre care
nu mai permitea acceptarea unor burse străine pentru români, decât dacă alegerea candidaţilor
revenea autorităţilor româneşti. Iar noi fusesem aleşi de americani. Paradoxal, prima reacţie a
fost de uşurare. Toate emoţiile legate de plecarea pe un alt continent, pe o altă planetă aproape,
cu un bilet cu data întoarcerii fixată irevocabil peste trei sferturi de an, dispăruseră brusc.
Apoi, când Petru Popescu a plecat totuşi, obţinând numai pentru el o derogare de la noua
regulă, ne-a cuprins revolta în umbra atât de familiară a invizibilelor gratii, care nici măcar nu

237
era distribuită în mod egal. Din fericire, spre deosebire de noi, care înţelegeam perfect despre
ce e vorba, americanii nu înţelegeau nimic şi nu acceptau logica potrivit căreia unul dintre
invitaţi sosise, iar ceilalţi doi nu. Şi nu oboseau s-o spună, să ceară explicaţii şi să insiste. Iar
în cele din urmă am plecat şi am ajuns la Iowa City, cu aproape patru luni întârziere, în ajunul
Crăciunului. Una dintre primele griji fusese să-i scriem lui Mircea Eliade, a cărui adresă o
aveam de la Mihaela şi Ştefan Bănulescu, care ne povestiseră cum Mircea Eliade îi caută şi îi
invită la el la Chicago pe scriitorii români ajunşi la Iowa City şi cum în întârzierea noastră nu
era exclus să se fi pierdut scrisoarea, ceea ce îi putuse face să creadă că ni-e frică să le
răspundem. Era domnul Bănulescu întreg în această complicată cazuistică, ca şi în explicaţiile
amănunţite pe care ni le-a dat despre felul în care se desfăşura viaţa într-un campus american
şi în relatările aproape lirice despre felul cald în care au fost primiţi de Christinel şi Mircea
Eliade. Îmi amintesc că Mihaela mi-a arătat o rochie pe care o primise de la Doamna Eliade, o
rochie lungă de stambă cu volane terminate în dantele, ieşită parcă dintr-un western, care mi-a
plăcut atât de mult încât mi-am făcut în grabă una asemănătoare, pe care am purtat-o cu
încântare şi haz printre blugii contemporani ai petrecerilor studenţeşti. În seara de Anul Nou,
telefonul agăţat în peretele apartamentului nostru din căminul studenţesc a sunat emoţionându-
ne, pentru că încă nu cunoşteam aproape pe nimeni şi în receptor cineva, cu o voce pe care
aveam senzaţia că o ştim din copilărie, ne-a urat în româneşte „Anul Nou fericit“. Era Mircea
Eliade.
Peste câteva luni, în primăvară, când am ajuns la Chicago, aveam să petrecem o zi
întreagă împreună. Acum când am cu aproximaţie vârsta pe care o avea atunci Eliade, când
îmi pare rău de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mărinimia lui de a programa
o zi întreagă pentru a cunoaşte doi scriitori tineri veniţi de acasă îmi apare profund
tulburătoare, aproape nefirească.
Atunci ceea ce mă fermeca, dându-mi aproape sentimentul că particip la un mister, era
senzaţia de déjà vu, pe care mi-o dădea şi apartamentul lor cu divanuri acoperite de scoarţe, şi
felul lui de a vorbi, o anume inflexiune a vocii, un anumit ritm al frazării şi figura lui de om
bun care nu se grăbeşte şi are timp să asculte. Totul – am mai scris despre asta – îmi aducea
aminte de lumea părinţilor mei, totul purta pecetea generaţiei lor de intelectuali interbelici care
porniseră de la iluzia că este prima generaţie care se va putea ocupa de cultură fără a fi
obligată să se implice într-un fel sau altul în salvarea ţării (ideea în aparţine tânărului Eliade) şi
care îşi încheia, împărţită între închisori şi exil, cel mai dramatic destin al vreunei generaţii.
Ceea ce ţin minte din acea zi petrecută întâi în apartamentul lui primitor, apoi în
restaurantul universităţii este că am vorbit mai mult noi decât ei, răspunzând nemaisfârşitelor
întrebări despre ACASĂ, întrebări pe care n-aş mai fi în stare să le reproduc, dar care (îmi
amintesc că mă mirasem) aveau puţină legătură cu realitatea politică, întrebări de nuanţe şi
amănunte ale căror răspunsuri trebuiau să-l ajute să-şi imagineze acea lume de care nu
încercase să se rupă, ca şi cum ar fi vrut să-şi verifice visele în care ea continua să trăiască,
pentru a o putea trece în povestirile fantastice. Multe dintre întrebări ţineau de lumea literară,
dar nu atât de personajele ei principale, de intrigile de partid dintre ele (care pasionau
grupurile exilului parizian), ci despre felul cum arată revistele, ce conţin, care sunt apariţiile
discutate de critică, care sunt numele noi mai interesante, în ce măsură el mai este un scriitor
citit în ţară. Răspundeam cum ne pricepeam mai bine şi, la un moment dat, când a început să
ne citeze mici referiri la opera sa literară scăpate cenzurii şi apărute în reviste din provincie,
întâmplarea a făcut să putem completa istoria uneia dintre ele. Era un citat dintr-un articol al
lui D. Micu despre care criticul ne povestise amărât cum fusese tăiat, cum nu mai rămăsese
aproape nimic din ceea ce spunea. Am fost de-a dreptul tulburată de emoţia cu care primise
Eliade relatarea noastră, ca şi de felul în care ştia pe de rost cele mai neînsemnate fraze care-l
priveau. El, autorul de faimă universală, tradus în zeci de limbi, întemeietorul unei noi
discipline, Doctor Honoris Causa al atâtor universităţi de pe diverse meridiane, avea aerul unui

238
bătrân cenaclist care a reuşit după o luptă de-o viaţă să-şi vadă tipărită o carte şi acum vânează
jumătăţi de rânduri laudative. Cum altfel decât, printr-o nostalgie aproape bolnavă după ţara,
în limba căreia continua să-şi scrie literatura, putea fi explicată această situaţie, în care întregul
succes internaţional al unei strălucite cariere nu reuşea să contrabalanseze drama de a nu fi
citit şi recunoscut acasă. Departe de a fi semnul unui egocentrism exacerbat – cum crede
Adrian Marino, care menţionează în memoriile sale acest interes de-a dreptul şocant al lui
Eliade pentru ceea ce se scria despre cărţile sale în România –, mie mi s-a părut, dimpotrivă, o
formă de umilinţă şi o recunoaştere a dragostei şi dependenţei fată de ţară, de neînvins ca
puterea unui drog.
După cina, prelungită în restaurantul universităţii, care avea mai curând aerul calm şi
recules al unei biblioteci decât al unui restaurant, Doamna Eliade a insistat să mai urcăm puţin
la ei, să ciocnim un ultim pahar, de despărţire.
– I-am promis lui Matei Călinescu să-i dăm un telefon când veniţi şi am uitat cu totul.
Avea să vă spună ceva, a adăugat ea. Ne spuseseră, într-adevăr, pe parcursul zilei că se
împrieteniseră cu Uca şi Matei Călinescu, aflaţi cu o bursă într-un schimb universitar, la
Universitatea din Bloomington.
Am urcat în apartamentul pe care îl părăsisem în urmă cu câteva ore şi pe care ştiam că
nu o să-l mai revedem niciodată, cu inima grea, ca înaintea unei despărţiri care, ca întreaga
întâlnire, avea ceva existenţial. Era târziu, iar hotelul nostru destul de departe. Ca şi noi, Eliade
părea trist, sau poate numai obosit.
Doamna Eliade a format numărul şi a spus:
– Matei? Ţi-o dau pe Ana Blandiana. I-am spus că vrei să-i spui ceva, şi mi-a pus
receptorul în mână.
Cred că am început prin a schimba câteva formule de politeţe, destul de stânjeniţi
amândoi. Nu ne mai văzusem de la Bucureşti, cu mult înaintea plecării.
– Voiai să-mi spui ceva, am întrebat eu nesigură.
– Da, a răspuns el stins. Şi după o pauză: voiam să vă spunem că noi ne-am hotărât să
rămânem.
Pauza care a urmat a fost mai lungă şi mi-a aparţinut. Simţeam privirea Doamnei
Eliade aşteptând şi simţeam ca-n copilărie un nod în gât.
– Noi, nu – am răspuns în cele din urmă pierită, deşi nu fusesem întrebată nimic. Apoi
le-am urat noroc în viaţa pe care o vor începe şi, de teamă că voi izbucni în plâns, am închis.
Nu mă simţeam în stare de nici un comentariu. De altfel, în mod evident, gazdele
noastre nu aveau nevoie de explicaţii. Ne priveau cu o nesfârşită compasiune. Compasiune era
ceea ce simţeam şi eu: compasiune pentru singurătatea noastră de iobagi pe un petec de
cuvânt, lăsaţi singuri de cei ce au plecat, pleacă şi vor mai pleca; compasiune pentru
singurătatea lor de scriitori despărţiţi violent de cititorii lor şi rămaşi singuri în mijlocul limbii
şi lumii străine; compasiune pentru toată suferinţa de acasă şi pentru toată suferinţa de aici,
pentru cei ce s-au pierdut din lipsa libertăţii şi pentru cei ce s-au pierdut de dragul libertăţii.
Compasiune pentru toţi cei siliţi să opteze între drame de sens contrar, dar de aceeaşi
intensitate...
Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne în tăcere, ştiind că nu ne vom mai întâlni, deşi, de pe
meridiane şi din generaţii îndepărtate, descoperisem că lumea se vede la fel.

239
 Vrăbiuţa

Eram la Belgrad, luasem parte la o reuniune literară internaţională şi acum stăteam pe o

bancă într-un părculeţ de lângă hotel, aşteptând să vină maşina să mă ducă la aeroport. În jurul
băncii erau puzderii de vrăbii care mâncau din nişte bucăţi mai mari de covrigi pe care cineva
le aruncase acolo. Stăteam şi mă uitam la ele, fără prea mare interes, contemplându-le hărnicia
cu care se îndoapă din nişte bucăţi de hrană mai mari decât trupul lor. Asta până când am
descoperit o vrăbiuţă mai slăbuţă şi cu un aer nespus de trist, care stătea puţin la o parte şi doar
din când în când încerca să muşte dintr-o bucată, alături de alte vrăbii, dar nu reuşea pentru că
era imediat alungată, mai ales de către un vrăbioi umflat în pene, mai energic şi mai hulpav
decât celelalte. Era alungată de la o bucată, încerca la alta, dar o făcea aproape fără
convingere, ca şi cum ar fi ştiut că o vor alunga şi de acolo. Şi într-adevăr o alungau, sau
persecutorul şef, sau altele care aveau aerul că aşa îşi fac datoria. Ea renunţa, se depărta de
grup, apoi după câteva minute revenea împotriva nedreptăţii, dar nu reuşea să mănânce nimic
şi nici nu părea prea convinsă că va reuşi s-o facă.
Dar nu asta mă fascina, ci răutatea celor care o persecutau, atât a celor care o făceau
din oportunism, ca să-l linguşească pe marele vrăbioi, cât şi mai ales a lui, o răutate care părea
gratuită, lipsită de mobiluri (cel mai la îndemână, lăcomia, nu putea fi luat în considerare,
pentru că rezervele de hrană o depăşeau cu mult) şi care creştea din ea însăşi, neobosită, ca o
formă de vitalitate. În ceea ce priveşte victima, ea părea clorotică, lipsită de vlagă, ca şi cum
natura ar fi condamnat-o pentru o inexplicabilă vină pe care ajunsese ea însăşi, aşa misterioasă
şi de neînţeles, să şi-o asume. Avea un aer atât de deprimat, încât părea să fi înţeles că ăsta este
destinul ei. Nu literaturizez. Aşa vrăbiuţă cum era, era clar că e lipsită de noroc şi că ea ştie
asta.
Iată singurul personaj care mi-a rămas în minte şi în pagină dintr-o întâlnire literară la
care am participat zeci de scriitori celebri, pe care nu mi-i mai amintesc. E o formă de
posteritate, un noroc, existând în sine, pentru că ea, vrăbiuţa, nu avea cum să-l bănuiască. Şi,
în timp ce notam aceste gânduri, m-am simţit puţin Dumnezeu – chiar dacă numai al unei
vrăbii – şi mai ales am încercat să mă imaginez pe mine însămi ca beneficiară a unui noroc de
care habar nu am.

240
 „Iubire, spaimă de singurătate“

În clipele de laşitate, mă bucur că nu mai am foarte mult de trăit (e un fel de a vorbi,

provenit dintr-un automatism aritmetic şi de bun-simţ, pentru că altfel n-am avut niciodată
destulă fantezie pentru a simţi apropierea sau măcar definiţia limitei) şi că, deci, nu mai este
absolut obligatoriu să mă adaptez schimbărilor lumii. Şi totuşi, nu pot să tai pur şi simplu
legătura cu o lume care mă fascinase, chiar dacă s-a degradat până la a deveni ruşinos să îi
semeni. Dacă aş fi mai tânără, probabil că aş trânti pur şi simplu uşa în nas acestei societăţi în
care nu găsesc oamenii pe care să-i admir fără rezerve. (Au dispărut ei, cei de admirat, dar au
dispărut, desigur, şi rezervele mele de admiraţie.) Acum, însă, nu îmi pot permite să o fac
pentru simplul motiv că ruperea de lume este o tendinţă a înaintării în vârstă, căreia nu pot să-i
cedez această satisfacţie. Arta de a îmbătrâni frumos este arta de a rămâne printre oameni şi de
a nu-ţi pierde încrederea în ei, oricât de mizerabili ar fi. Pentru a o realiza – dincolo de
sacrificiul prostesc de a continua să oferi celorlalţi fragmente din atât de puţinul timp rămas –
singura cale rămâne cea a automanipulării, a falsei pledoarii împotriva atât de ispititoarei
singurătăţi. Toată viaţa nu mi-am dorit decât să fiu singură. (Dumnezeu a vrut să fie o fericită
singurătate în doi, dar din punctul de vedere al izolării faţă de ceilalţi, era vorba de aceeaşi
tendinţă.) Şi nu există dorinţă care să mi se fi îndeplinit mai greu. Şi asta nu numai pentru că
nu eram lăsată singură, ci şi pentru că eu nu îmi îngăduiam decât rareori luxul singurătăţii, pe
care îl simţeam – din cauza beatitudinii pe care o ascundea – aproape un viciu şi, în orice caz,
o sfidare. Pentru că ştiam deosebirea dintre a fi lăsat singur şi a-ţi dori să fii singur şi ştiam că,
în timp ce eu sufeream că nu reuşeam să rămân singură, exista suferinţa obiectivă a celor lăsaţi
singuri... De altfel, singurătatea, care pentru mine nu este decât un pseudonim al scrisului, mi-
a fost mereu subminată de spaima că, lipsind din lume, în lipsa mea s-ar putea prăbuşi tot ce
construisem acolo. Un zid care se năruie pentru că încerci să îi scoţi o cărămidă de la temelie –
o cărămidă care sunt eu însămi – a fost imaginea repetată a coşmarelor mele din ultimii
douăzeci de ani.

241
 Păcălitorul păcălit

Când s-a împlinit o jumătate de an din 30 august 1988 – data când am aflat de la
redacţia „României literare“ că nu mai am voie să public – am hotărât să-i scriu şefului statului
o scrisoare în care îmi prezentam situaţia, protestam împotriva felului abuziv în care sunt
tratată, luându-mi-se dreptul la muncă şi dreptul de exprimare, şi ceream să i se pună capăt. În
mod evident, ideea de a-i scrie lui Ceauşescu nu izvora însă din speranţa naivă că el nu era la
curent şi ar fi putut fi revoltat de descoperirea unor asemenea practici sau ar putea dispune
interzicerea lor. Dimpotrivă, ştiam că interdicţia venea, cum se spunea atunci, „de la cel mai
înalt nivel“, deci ce-aş fi putut spera reclamându-l pe Ceauşescu lui însuşi? Doar că scopul
scrisorii mele nu era acela de a-l pune la curent pe adresantul ei cu ceea ce se petrece, ci de a
pune la curent lumea cu ceea ce se petrece sub domnia adresantului.
Pentru asta, însă, scrisoarea trebuia să fie cunoscută nu atât de cel căruia îi scriam (la
urma-urmei faptul că el ar fi citit-o – ceea ce era destul de puţin probabil – nu ar fi făcut decât
să complice lucrurile), ci de restul lumii, la urechile căreia nu avea cum să ajungă decât
ajungând în străinătate, de unde (ca într-un joc de biliard) putea să se întoarcă şi să se
răspândească. Dificultatea nu era însă atât trimiterea ei în străinătate, cât împachetarea acestui
demers într-un ambalaj atât de complicat încât să nu îmi poată fi reproşată mie, cu dovezi,
expedierea. Ideea scrisorii era, deci, un artificiu de calcul, o subtilă formă de manipulare al
cărei autor (nu victimă) eram, pentru prima oară în viaţă, eu însămi. Şi eram foarte mândră de
ideea mea.
De fapt, era greu de spus în ce măsură era ideea mea, din moment ce o întorsesem cu
Romi pe toate feţele în nesfârşite discuţii din care ieşea mereu perfecţionată. Ideea, aşa cum
am şi pus-o în practică, a fost următoarea:
Am bătut scrisoarea la maşina de scris, reluând dactilografierea de la capăt de câte ori
făceam o greşeală şi folosind foiţă de indigo pentru a avea mai multe copii. Cum însă nu se
puteau obţine o dată mai mult de patru copii lizibile, am rebătut-o de şase ori, operaţie care
mi-a luat o zi întreagă. Aveam însă nevoie de cel puţin douăzeci de copii, care erau însăşi
materia primă a ideii. Apoi, exemplarul nr.1 l-am depus la biroul de informaţii al Comitetului
Central, un ghişeu aflat undeva în spatele fostului Teatru „Ţăndărică“, în afara sediului
propriu-zis al partidului. Romi, care m-a condus, a rămas la colţ, iar eu am înaintat singură, cu
inima cât un purice şi aşteptând să fiu oprită din metru în metru, pe strada blocată pentru
circulaţie dintre marea clădire şi anexele sale. Am intrat, am spus ofiţerului de la uşă că vreau
să depun o scrisoare, mi-a arătat un ghişeu unde era un alt ofiţer (după aceea Romi m-a
întrebat ce culoare a epoleţilor şi ce grad aveau, dar n-am ştiut să-i spun, fusesem prea
emoţionată ca să observ), am predat scrisoarea pe care scria nu numai numele destinatarului, ci
şi numele şi adresa mea şi am primit un pătrăţel gălbui de carton cu un număr de înregistrare.
Îl am şi acum... A doua zi am făcut toată ziua plicuri în care am introdus cópii ale scrisorii,
însoţite de un scurt mesaj prin care anunţam destinatarii că, spre informare, le pun la dispoziţie
o copie a scrisorii depuse la C.C. Destinatarii erau toate instituţiile culturale care mi-au venit
în minte, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi ziarele centrale, la Academia RSR,
Academia de Ştiinţe Politice, Academia „Ştefan Gheorghiu“, de la uniunile de creaţie şi edituri
la Secţia de Cultură a Comitetului Central, a Comitetului Municipal Bucureşti. Îmi amintesc
că am făcut 22 de plicuri pe care le-am şi dus noi personal (pentru că nu aveam încredere în
poştă) la toate instituţiile respective. Ne-a luat mai mult de o zi, dar odată porniţi aveam
ambiţia perfecţiunii. Trebuia să nu ne putem reproşa nimic. Apoi am dat scrisoarea unei
doctoriţe din Atena – care venea des în România pentru că avea două fete la Medicină –
împreună cu adresa Universităţii din Heidelberg unde profesorul Klaus Heitmann şi asistentul
său S. Damian mă cunoşteau şi mă invitaseră. Sami Damian a povestit în mai multe rânduri
despre felul în care a primit scrisoarea, despre felul în care l-a impresionat şi despre felul în

242
care a trimis-o mai departe lui Gelu Ionescu la „Europa Liberă“. Nu ştiu însă cum a ajuns mai
repede la BBC, care a fost primul post de radio care a difuzat scrisoarea. Poate că nu numai eu
reuşisem să trimit în afară mesajul. În orice caz scopul multiplicării şi difuzării „spre
informare“ la atâtea instituţii şi, deci, persoane, fusese nu numai transformarea într-un caz
public a interdicţiei oarecum clandestine (nu fusesem anunţată oficial, se lansau cele mai
absurde zvonuri pentru a explica faptul că nu mai publicam), ci şi imposibilitatea de a putea fi
acuzată că eu am trimis textul în străinătate, din moment ce ar fi putut-o face oricare dintre cei
la care ajunsese în ţară. După BBC şi “Europa Liberă” scrisoarea a fost reluată şi de alte
posturi şi publicaţii, între care cunoscuta revistă „Index of Censorship“.
Toate astea aveam să le aflu mai târziu. Atunci am aflat doar că sunt chemată la
tovarăşa Sonea. Emilia Sonea, despre care n-am ştiut niciodată exact ce funcţie avea – în orice
caz una dintre cele mai importante ale secţiei de cultură din CC – era o femeie uscăţivă, de
vreo 50 de ani, cu nişte cozi anemice legate în jurul capului şi cu un aspect mai degrabă umil.
M-a primit flancată de doi bărbaţi pe care nu ştiam cum îi cheamă, dar cred că îi mai văzusem
pe la şedinţele de Consiliu de la Uniunea Scriitorilor, aşezaţi de obicei în rândurile din spate
ale sălii şi contribuind prin simpla lor prezenţă la creşterea nivelului de tensiune al adunării.
N-au scos nici de data aceasta nici un cuvânt, mulţumindu-se să mă privească atenţi şi cu o
curiozitate umilitoare nu pentru mine, ci pentru ei: era evident că se bucurau de posibilitatea
de a vedea în carne şi oase pe cineva care le era familiar doar din rapoarte, referinţe şi dări de
seamă. În timpul acesta, înainte de a răspunde măcar la salut, tovarăşa Sonea îmi reproşa lipsa
de patriotism care m-a împins „să fac scandal în străinătate“. Nu ştiam la ce se referă. Mai
târziu aveam să aflu că la Seminarul de romanistică de la Heidelberg se făcuse o adunare de
protest care adoptase o scrisoare către Ceauşescu, şi la Padova, din iniţiativa poetului Andrea
Zanzotto şi a profesorului Lorenzo Renzi, 32 de scriitori şi universitari au publicat o scrisoare
deschisă cu acelaşi destinatar; în plus, fusesem nominalizată în raportul ONU („raportul
Joseph Voyame“) privitor la încălcarea drepturilor omului în România. Atunci însă nu ştiam
nimic, iar la întrebarea mea tovarăşa Sonea mi-a dat un răspuns cu adevărat incredibil.
– Nu ştiţi ce scandal aţi făcut în străinătate? Dar cum au ajuns cărţile care vi s-au
tradus? Cine le-a trimis?
– Nu înţeleg, am răspuns eu siderată. N-am trimis nici un manuscris. Nu mi s-a tradus
nici o carte inedită. Sunt cărţi apărute în România.
– Nu mă interesează unde sunt apărute, mă interesează cum au ajuns în străinătate.
– Prin organele de resort, am zâmbit eu, mândră că mi-am amintit formula de lemn
necesară. Există o instituţie care se ocupă cu difuzarea cărţilor româneşti şi în ţară, şi în
străinătate. De altfel, ele pot fi cumpărate de orice străin din librăriile româneşti. Şi în timp ce
vorbeam mă cuprindea o revoltă compusă pe jumătate din dispreţ şi pe jumătate din uimirea că
un înalt responsabil al culturii nu ştia mecanismul elementar de răspândire a cărţilor. Discuţia
a fost mai lungă, dar nu o mai ţin minte. Ceea ce îmi amintesc este că am stat tot timpul, cu
toţii, în picioare şi că, pe măsură ce atmosfera din încăpere se încingea, replicile
interlocutoarei mele se transformau în prefabricate ale limbajului de lemn, uneori aproape
ininteligibile sau fără legătură cu discuţia. Îmi mai amintesc că, imediat ce am ajuns acasă, am
transcris pe replici, ca pe o piesă de teatru, convorbirea aproape suprarealistă în jurnalul pe
care l-am ţinut în acel ultim an al deceniului 8 şi care ajunsese la cel de al treilea caiet de câte
200 de file pe care le scrisesem pe ambele părţi. (Tot ce pot să spun cu precizie despre acele
caiete îmbrăcate în plastic de culori diferite – roşu, albastru, vernil – în care am scris pentru
ultima oară în seara de 17 decembrie '89 este că în anii care au urmat erau puse pe o etajeră
vizibilă din patul în care mă întindeam seara frântă de oboseală şi adormeam cu remuşcarea că
nu mai am puterea să însemn şi să comentez nenumăratele lucruri care mi se întâmplaseră pe
parcursul zilei. Apoi, nu ştiu când, au dispărut. În agitaţia în care trăiam nu le-am remarcat
probabil mai mult timp lipsa, apoi am început să le caut disperată şi fără succes, cu atât mai

243
înspăimântată cu cât în camera mea intraseră puţine persoane şi niciuna pe care aş fi putut-o
bănui.)
În orice caz, nimic din ceea ce îmi aduc aminte acum despre acea întrevedere, al cărei
rost mi se păruse greu de descifrat nu era de natură să mă facă să-i bănuiesc consecinţele. De
fapt consecinţele aparţineau scandalului „pe care îl făcusem“ în străinătate: a doua zi
conducerile editurilor mi-au comunicat fără explicaţii decizia de a se da drumul cărţilor oprite:
volumul din Biblioteca pentru toţi (având la data interdicţiei bun de tipar la „Minerva“) şi un
volum al poetei de limbă germană Ursula Bedners (care fusese şi el stopat din cauza prefeţei
semnate de mine, la „Kriterion“).
Aceasta este prima parte a întâmplării în care eu am încercat să manipulez sistemul şi,
timp de câteva zile, am fost chiar convinsă că am reuşit. Urmează partea a doua în care rolurile
se inversează. După câteva zile de la apariţia volumului în BPT, după ce aceia care făcuseră
„scandal în străinătate“ au rămas cu impresia că au câştigat, dar şi cu sentimentul că, de fapt,
lucrurile nu sunt atât de grave din moment ce a mers destul de uşor, cărţile au fost retrase din
librării. Nicolae Manolescu, care se grăbise să scrie o cronică şi-a văzut-o scoasă din pagină
(avea să povestească întreaga istorie în primul număr al „României literare“ de după revoluţie,
când a publicat-o), iar eu am continuat să fiu interzisă până la 22 decembrie. Păcălitorul
păcălit. Nu a fost singura oară când m-am convins că în domeniul şmecheriei şi al manipulării,
al perfidiei şi al minciunii, al duplicităţii şi al vicleniei este inutil să încerci să lupţi cu
structurile comuniste. Singurul plan pe care ei nu pot câştiga este planul intransigenţei morale,
unde nu ştiu să reacţioneze, caută şi nu găsesc regulile jocului, incapabili să-şi imagineze că
nu e vorba de un joc.
Acesta este sfârşitul întâmplării din realitate. În universul paralel al manipulărilor,
bârfelor, calomniilor, ea a continuat însă. S-a scris, după '89, că nu am fost interzisă deloc,
aducând ca argument cele două zile în care a apărut în vitrine volumul din B.P.T., şi au făcut-o
oameni care nu numai că ştiau din fir în păr cum se petrecuseră lucrurile, dar fuseseră şi
implicaţi în ele.
Aş vrea însă, oricât ar părea de ciudat, să închei acest episod cu o întâmplare petrecută
cu mai mulţi ani înainte, o întâmplare a cărei singură legătură cu cele povestite mai sus este că,
în timp ce mă găseam în biroul tovarăşei Sonea, o priveam şi purtam cu ea acel dialog absurd,
în mintea mea se derula, şi mai absurd, o profund semnificativă, deşi greu de crezut scenă, al
cărei personaj era tot ea şi căreia eu nu-i fusesem decât uluitul spectator. Era la Congresul
scriitorilor din 1981 care se desfăşurase într-o tensiune ieşită din comun şi se ajunsese în cele
din urmă la votul pentru Consiliul Uniunii, la care se ştia, ca întotdeauna, că vor cădea toţi
membrii Comitetului Central şi cei ai Marii Adunări Nationale, ceea ce însemna că niciunul
dintre aceştia nu va putea ajunge preşedinte, aşa cum se hotărâse dinainte de sus. Alegerea
comisiei de numărătoare a voturilor durase enorm, se duseseră lupte acerbe pentru a fi formată
din persoane intratabile şi care nu puteau fi intimidate (oricât de naivă, alegerile libere şi
democratice de la Uniunea Scriitorilor era marea noastră mândrie). Votarea se terminase abia
spre seară, iar acum era trecut bine de miezul nopţii, dar nimeni nu pleca acasă înainte de a se
afla rezultatul. Eram obosiţi, emoţionaţi, plictisiţi de toate discuţiile, de toate comentariile
posibile şi rătăceam ca nişte fantome prin holurile imense şi goale, spectrale în lumina de
neon. (Congresul se desfăşurase în sala mică a Palatului.) La un moment dat, gândindu-ne să
plecăm totuşi acasă, am început să-l caut pe Romi printre grupurile răspândite pe culoare şi,
negăsindu-l, am întredeschis şi una dintre uşile sălii în care se ţinuse congresul. Scena pe care
vreau să o povestesc este cea care mi s-a înfăţişat atunci.
În sală era întuneric, dar, în mod ciudat, scena pe care fusese prezidiul era luminată în
continuare de două reflectoare, iar la masa lungă erau încă aşezate, la o oarecare distanţă una
de alta, două fiinţe pe care nu le-am recunoscut din prima clipă. Am vrut să mă retrag,
închizând uşa la loc, dar nevăzând nimic din cauza luminii care le bătea în ochi, auziseră

244
mişcarea şi una dintre ele, întinzând mult gâtul înainte într-un mod comic şi neliniştitor, a
strigat cu un glas îngroşat de oboseală:
– Cine e acolo? Intraţi!
N-am avut încotro şi am înaintat stânjenită câţiva paşi, încercând să-mi dau şi eu seama
de cine este vorba. Ceea ce vedeam erau două femei bătrâne căzute în scaune, sfârşite de
oboseală şi sprijinite cu coatele de masă. Una avea chiar capul culcat peste mâini, dormise
poate şi acum încerca să-şi dea seama ce se întâmplă, clipind des, parcă speriată. Când deodată
– fără să-mi vină să cred – le-am recunoscut. Erau – rămase în continuare pe scaunele din
prezidiul congresului – Suzana Gâdea, ministrul Culturii, şi Emilia Sonea, unul dintre
principalii şefi ai culturii din partid.
– Cine sunteţi? Pe cine căutaţi? Ce doriţi? – a continuat să întrebe aceasta neliniştită şi
suspicioasă.
A trebuit să spun cine sunt şi ce caut, înaintând tot mai mult pentru a fi cuprinsă şi eu
de raza reflectoarelor, devenind vizibilă, dar erau atât de obosite încât nu mi-am putut da
seama dacă numele meu le spune ceva. După cum şi eu încremenisem privindu-le cu o
compasiune fizică nelipsită de o puţin crudă curiozitate, aşa cum au întotdeauna tinerii faţă de
bătrâni. Oricum, nimic nu era în mine mai puternic decât uimirea, care m-a făcut să le întreb,
la rândul meu, într-un mod care nu putuse fi decât comic:
– Dar ce faceţi aici?
– Aşteptăm, maică, ce să facem, aşteptăm, mi-a răspuns Suzana Gâdea, acceptând un
registru uman de comunicare.
– Dar ar putea să mai treacă ore până se cunosc rezultatele şi apoi pot să vi le comunice
telefonic acasă.
– Nu, a răspuns ea obidită, nu rezultatele le aşteptăm, aşteptăm dacă dă cumva
Tovarăşul sau Tovarăşa telefon. Trebuie să ne găsească aici.
– Dar, am argumentat eu încercând să introduc puţină logică în absurdul situaţiei, aţi
putea sta întinse pe canapelele din spatele scenei, există un salon de protocol.
– Ştim că există, dar n-avem cum să ajungem acolo – mi-a răspuns Emilia Sonea,
eliptic, ca şi cum ar fi fost vorba de o imposiblitate evidentă.
– De ce? am întrebat eu prosteşte, neînţelegând nimic.
– De ce, de ce..., m-a îngânat Suzana Gâdea cu familiaritate. Pentru că ne-am scos
pantofii încă de pe la începutul şedinţei şi acum nu mai intră picioarele în ei, că s-au umflat.
– Şi apoi e şi mai oficial aici, a adăugat colega ei de prezidiu, ca şi cum în felul acesta
şi-ar fi refăcut demnitatea poziţiei.
La asta chiar nu mai aveam nimic de comentat. Le priveam mută, de jos, din sală, în
sus, spre prezidiu, ca şi cum am fi încremenit în două lumi paralele care, într-un mod
incredibil, reuşiseră să comunice câteva minute. Am făcut câţiva paşi în spate, ieşind din
cercul de lumină, şi m-am îndepărtat fără să mă întorc, privind mereu scena devenită tot mai
mică, pe care două slujitoare bătrâne aşteptau cu teamă un semn de la stăpân.
Oroarea mea aproape patologică faţă de orice fel de putere şi de indiferent cine ar
deţine-o (inclusiv repulsia de a o deţine eu însămi) a fost alimentată de nesfârşite argumente
descoperite de-a lungul vieţii, dar puţine dintre ele au fost mai elocvente şi mai convingătoare
decât acea scenă emblematică pentru gradele de umilinţă din care este construită puterea, acea
scenă pe care nu aveam s-o mai uit şi pe care mi-am amintit-o în timpul discuţiei de peste ani
cu înalta reprezentantă a unei puteri incapabile să-mi provoace spaimă, pentru simplul motiv
că îmi provoca dispreţ, dezgust şi chiar o formă, ruşinată de ea însăşi, de milă.

245
 Blow up

Relaţiile mele cu România literară au fost atât de deosebite înainte şi după 1989, încât
ar putea fi tema unui studiu de caz revelator pentru felul în care ne-am transformat cu toţii, şi
ele îmi întăresc sentimentul că am trăit, de fapt, două vieţi, abia încopciate între ele pe muchia
teribilului an 1990.
Am scris la România literară săptămână de săptămână aproape două decenii, până în
august 1990, în condiţii în care apariţia fiecărui text era sfârşitul victorios al unei lupte, o luptă
cu cenzura pe care nu o duceam eu, ci conducerea revistei şi – cum eu nu-i vedeam niciodată
pe cei cu care luptau şi din partea cărora îmi transmiteau diferite obiecţii – totul semăna puţin
cu jocul misterios şi ameninţător din filmul Blow up. Un joc în care eu nu eram jucător, dar
eram totuşi mai mult decât spectator, poate că eram chiar mingea care nu se vedea, dar era
aruncată cu efort dintr-o parte într-alta: obligaţia mea era doar să pregătesc în permanenţă
articole de rezervă pentru cazul că primele erau scoase.
Atunci când, după 1985, au început să-mi fie copiate de mână poemele şi orice om cu
care făceam cunoştinţă îmi arăta discret buzunarul de la piept în care le ţinea (am repetat asta
până la saţietate, pentru că era singurul meu punct de sprijin o lungă perioadă), gestul nu era
pentru mine inedit: de cel puţin zece ani, din acelaşi buzunar erau scoase tabletele din
România literară care reuşiseră să evadeze de sub imperiul cenzurii.
Îmi este greu sau poate chiar imposibil să spun cum se explică faptul că, după o atât de
lungă şi emoţionantă colaborare, marcată de o reală complicitate împotriva cenzurii, la numai
câteva luni de libertate, am încetat să mai scriu la România literară. Poate că tocmai
împotrivirea la cenzură fusese liantul în lipsa căruia nimic nu se mai lega, poate că iluzia
solidarităţii desfăşurate în tăcere s-a risipit când am început să descoperim că tăceam lucruri
sensibil diferite sau poate că dispariţia bruscă a unei bune părţi din cei 30.000 de cititori ai
revistei a fost de natură să schimbe totul...
Cu timpul, România literară a devenit pentru mine nu mai mult decât o revistă bună, o
revistă pe care îmi face plăcere s-o citesc şi în care, pentru a colabora, nu mai trebuie să iau
maşina 31 până la capăt ca să duc textul, este destul să apăs pe tasta send a computerului.

246
 Un popor blând?

Indiferent în ce fel ne-am privi şi am vrea să ne scriem istoria secolului XX, nu putem
eluda faptul că suntem poporul care şi-a executat – în urma unor procese juridice premeditate,
grăbite de presiunea evenimentelor – doi şefi de stat. Faptele, aşa cum sunt, pot să ofere o
bogată materie primă unor analize extrem de diverse, de la cea ţinând de psihologia maselor
sau de filosofia istoriei până la cea freudistă. Un lucru e sigur însă: că – indiferent de greutatea
motivelor pentru care au fost executaţi cei doi, expedierea lor în moarte fără adevărate
dezbateri juridice, politice sau morale, fără cântărirea reală şi concretă a vinovăţiilor şi, mai
ales, fără analiza minuţios argumentată a sistemelor politice pe care le-au reprezentat, a lăsat
în urmă o confuzie indigestă, amestec impur de bucurie a răzbunării şi de regret culpabil.
Neelucidate în detalii şi probatorii, neexorcizate prin dezbateri publice, feliile de istorie pe
care cei doi le-au dominat nu au fost arse de tot de focul ideilor, iar zdrenţele putrezite ale
istoriei, neeradicate de logică, au continuat să fermenteze în mici focare de infecţie ideologică.
De fapt, acestei tendinţe de a pedepsi răul în persoana câte unui singur om sau cuplu de
oameni – mă refer la ultima dintre execuţii – nu i se poate reproşa doar caracterul simplist al
soluţiei, ci şi faptul că se eludează vina celor care l-au susţinut pe cel condamnat la moarte.
Pedeapsa devine astfel aproape crimă pentru că nu decurge din articole de lege, ci din interese
personale, nici măcar partizane.
Întrebarea nu este însă în ce măsură sunt vinovate personajele condamnate, ci în ce
măsură sunt vinovaţi cei ce au preferat dezbaterii, execuţia şi, în locul eliminării prin
argumente a ideilor generatoare de crime, eliminarea sângeroasă a celor ce le-au transformat în
realităţi. Problema nu sunt cei ce şi-au plătit astfel cu viaţa erorile politice cântărite în vieţile
altora, problema suntem noi, entitatea colectivă care ne-am distorsionat astfel definiţia.
De altfel, acestor eliminări de după război a celor doi şefi de stat de către statul pe care
l-au condus li se adaugă uciderea înainte de război în atentate teroriste a doi prim-miniştri în
funcţie şi a altor demnitari şi politicieni. Nu e prea mult pentru un popor care obişnuieşte să-şi
acorde o aură de blândeţe? Şi pentru un popor care a fost mereu victima altora, nu e prea mult
să-şi fie, fără reticenţă, victimă şi sie însuşi?
Ne obişnuisem să ne gândim la noi înşine identificându-ne cu ciobanul trădat din
Mioriţa. Avem, oare, dreptul s-o facem? Şi nu cumva sensul baladei nu constă numai în
frumuseţea nunţii de pe celălalt tărâm şi a durerii măicuţei bătrâne cu brâul de lână, ci şi în
recunoaşterea fratricidului ca soluţie de rezolvare a diferendelor? Valenţele Mioriţei, ca ale
oricărei capodopere, sunt multiple şi tulburător de diferite: este un poem al morţii luminoase
prin reîntoarcerea în natură, dar este şi o analiză a tradiţionalei noastre incapacităţi de a ne
solidariza, a dezbinării ca ingredient mereu dizolvant al compoziţiei noastre sufleteşti şi al
coeziunii devenite astfel imposibilă. Şi, mai presus de toate, este un bocet al renunţării la
împotrivire, al acceptării răului considerat fatal. Poate fi socotit singurul popor din Europa de
Est care a ieşit din comunism printr-o baie de sânge un popor blând? Mioritică, în revoluţia din
decembrie, este nu numai lipsa de apărare, asumată, a victimelor, ci şi opţiunea voluntară a
celorlalţi pentru crima colectivă aptă să asigure, sub alte forme, puterea. Felul în care ne
manipulăm singuri, convingându-ne că suntem doar urmaşii ciobanului-victimă, dar nu şi ai
ciobanilor care ucid, nu este doar un neadevăr, ci şi o stratagemă menită să ne apere de
adevărul complet şi, implicit, de înţelegerea şi recunoaşterea răului care ne locuieşte de
milenii.
Există, desigur, şi un alt fel de a vedea lucrurile. Cei ce comit crime în oricare parte a
lumii sunt întotdeauna o minoritate. Faptul că în Mioriţa cei ce ucid sunt mai mulţi, iar victima
una singură nu e neapărat o situaţie simbolică şi, în orice caz, nu un argument statistic. Nu
cumva minoritatea violentă a fost mai vizibilă, mai evidentă, la noi, tocmai pentru că se
deosebea mai mult de majoritatea blândă şi silenţioasă, lipsită de iniţiativă şi de apărare? Nu

247
cumva ceea ce ni se întâmplă rău, de la dictaturi până la ocupaţii străine, este o consecinţă nu
numai a slăbiciunii, ci şi a mentalităţii sau chiar a înţelepciunii noastre în care neîmpotrivirea
la rău este o formă a refuzului violenţei, o formă paradoxală a ororii de rău?
Şi totuşi, numai nenorocul a făcut, oare, ca tragedia perversă a Fenomenului care avea
să se numească Piteşti să fie transplantată la noi şi să prindă rădăcini într-un pământ pe care l-a
stigmatizat astfel definitiv? Sau faptul că în timp ce Havel scria literatură, citea filosofie şi
trimitea soţiei lungi scrisori care aveau să devină capitolele unei cărţi, din închisorile
Cehoslovaciei de după invazia din 1968, deţinuţii politici ai aceleiaşi perioade din închisorile
României – care refuzase să participe la invazie şi era sărbătorită pe ambele maluri ale
Atlanticului pentru acest curaj – aveau doar dreptul (pe care puteau să-l piardă pentru cea mai
neînsemnată abatere) să trimită acasă o dată pe lună o carte poştală cu un număr fix de cuvinte
şi erau pedepsiţi crunt dacă la percheziţie li se găsea un căpeţel de creion. În acest ultim
exemplu nu avem nici măcar scuza ocupaţiei străine, iar aparatul represiv, funcţionând în
numele unor îndelung repetate principii patriotice, fusese de mult epurat de elementele
staliniste... Exista, deci, la noi o minoritate mai crudă decât minoritatea crudă a altora şi nu ne
rămâne decât să ne întrebăm cum se explică acest surplus de cruzime şi să renunţăm să ne
manipulăm singuri coafându-ne cu aureole, în egală măsură flatante şi umilitoare. Oricât de
greu ar fi de acceptat şi oricât de hazardată ar fi, la urma urmei, o astfel de supoziţie, ea trebuie
păstrată, cel puţin ca o ipoteză de lucru, care să nu ne permită să uităm că n-am aflat încă, în
toate complicatele sale nuanţe, adevărul despre noi înşine.

248
 Din nou despre telefon

Cu telefonul am avut de când mă ştiu relaţii stranii. Îmi amintesc că eram la Cluj, nu
aveam încă 20 de ani, nu puteam să intru la facultate şi nici să public, când o verişoară
operatoare la „Telefoane“ mi-a spus să am grijă ce vorbesc la telefon pentru că e cu siguranţă
ascultat. Ţin minte că am fost foarte mirată în egală măsură de ideea că aş putea fi
supravegheată – vreau să spun că aş putea fi atât de importantă încât să fiu supravegheată – ca
şi de faptul că mie nu-mi trecuse şi nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap această bănuială.
Prima mea reacţie a fost de sfidare: am început să vorbesc la telefon mai mult, să spun fără
reţinere şi oricui se nimerea tot ce făceam. Nu aveam nimic de ascuns. Nici faptul că mi se
părea o crimă că nu sunt lăsată să intru la facultate, nici faptul că stăteam toată ziua şi scriam
fără să mă gândesc când şi dacă voi publica vreodată. Realizam în felul acesta două lucruri de
care eram mândră: mă simţeam liberă şi-i simţeam ridicoli. Cu timpul însă acest tip de joc cu
mine însămi a încetat să mă amuze. Cel mai nevinovat dialog căpăta prin prezenţa unui terţ
necunoscut un aer stânjenit, fals, ca şi cum aş fi interpretat propriul meu rol – cu cât mai
complet, cu atât mai indecent – în faţa unui public despre care nu aveam nici o idee, în afară
de certitudinea că avea puterea să mă umilească, ascultându-mă. Cu timpul am început să
folosesc telefonul numai când eram absolut obligată şi să transfer asupra aparatului antipatia
pe care o purtam celor care îl manipulau. Apoi a venit vremea când, pentru a asculta radioul,
acopeream telefonul cu perna, procedeu pe care nu îl inventasem noi, ci pur şi simplu
observasem – mai întâi miraţi, apoi aproape jigniţi – cum atunci când ne vizitam anumiţi
prieteni, aceştia aveau grijă să acopere, înainte de a începe să vorbească, telefonul cu o pernă.
În cele din urmă am acceptat şi am adoptat procedeul adaptându-l la nevoile noastre.
La începutul anilor '80 a apărut o nouă situaţie de natură tehnică: în timp ce vorbeam
cu cineva, deodată comunicarea devenea dificilă şi aproape ininteligibilă pentru că peste vocea
interlocutorului se suprapunea repetarea propriei mele voci. Fiecărei vorbe pe care o rosteam îi
urma copia, reluată ca în oglinzi paralele, amplificatoare. Nu se întâmpla întotdeauna şi mi-a
trebuit destul de mult timp ca să descopăr care erau partenerii de dialog care beneficiau de
această inovaţie tehnică, despre care nu ştiu dacă mai folosea la altceva în afara semnalării cât
mai clare că sunt ascultată. În orice caz, convorbirile în străinătate, extrem de rare de altfel,
îmi dădeau senzaţia că vorbesc în mari săli, în care ecoul se întoarce amplificat, ca să mă
înspăimânte.
După interdicţia din '85, telefonul nostru a început să se defecteze destul de des şi
reparaţia lui să fie tot mai complicată şi să dureze din ce în ce mai mult. Ea presupunea
apariţia unui lucrător care demonta aparatul pentru a da de capătul defecţiunii, dar demontarea
putea fi tot atât de probabil prilejul, provocat în mod savant, pentru introducerea sau
schimbarea microfoanelor, prin care se putea asculta ceea ce se petrece în casă, încât amânam
la nesfârşit anunţarea deranjamentului, imaginându-ne, nu fără umor, enervarea celor pregătiţi
să sosească şi să-şi îndeplinească misiunea. Telefonul fiind deranjat, trebuia să ieşim pentru a
vorbi de la telefoane publice, pe care le căutam cât mai departe de casă, pentru a fi – ne
iluzionam – mai sigure. De altfel chiar şi atunci când telefonul de acasă funcţiona, cele
publice, neutre, anonime, ni se păreau mai recomandabile.
În mod ciudat însă, cu cât foloseam telefonul mai puţin, cu atât nota lui de plată
devenea mai mare. Am întrebat la un ghişeu oarecare dacă s-au mărit tarifele şi ni s-a spus că
nu. Apoi am reclamat, fără rezultat, încărcarea facturii. Am renunţat să ne agităm după ce,
povestind într-un grup de cunoştinţe situaţia, s-a făcut haz de naivitatea noastră: majorările se
datorau acoperirii salariilor celor ce ne ascultă.
Apoi, începând de pe la sfârşitul lui '88, telefonul nostru nu avea ton decât când voia el.
Şi nu voia decât câteva minute, încât dacă din întâmplare, ridicând receptorul, funcţiona şi ne
repezeam să formăm un număr, convorbirea abia începută se întrerupea, într-un joc umilitor şi

249
pervers. Faptul însă că nu puteam să telefonăm noi nu împiedica aparatul să sune, de preferinţă
noaptea, lăsând să se audă o voce nefiresc de subţire, care ar fi putut fi a unui copil extrem de
mic – prea mic pentru a şti să vorbească – dacă nu s-ar fi simţit în ea o nuanţă de demenţă
aproape de nesuportat. Vocea spunea de câteva ori Alo într-un fel care făcea să-mi treacă fiori
reci pe suprafaţa pielii, apoi întreba „De ce vrei să o superi pe Tanti Elena?“ sau „De ce nu o
iubeşti pe Tanti Elena?“, iar dacă eu, exasperată, răspundeam „Nu cunosc nici o Tanti Elena.
Cine este Tanti Elena?“, râsul care urma era atât de înspăimântător, atât de drăcesc, aş zice, în
amestecul lui de tonuri infantile şi oligofrene, dar în acelaşi timp evident pervers, malefic,
programat, încât mi se făcea rău, un rău fizic născut atât din teamă, cât şi din oroare şi dezgust.
Dacă închideam telefonul el suna în secunda următoare din nou, ca şi cum numărul ar fi fost
format înainte să închid şi vocea spunea din nou de câteva ori alo, apoi „De ce închizi? Nu-ţi
place să vorbeşti despre Tanti Elena?“. Dacă scoteam telefonul din priză, imediat ce îl
reconectam soneria se auzea ca şi cum ar fi sunat tot timpul, ceea ce îmi dădea o stare vecină
cu nebunia, neexplicabilă în mod logic. Dacă aş fi întrebată de ce mi-a fost cel mai frică
înainte de '89, aş răspunde „De Voce“, vocea existând în sine, nu ca un atribut al unei fiinţe.
Am încercat fără să reuşesc să-mi imaginez fiinţa căreia îi aparţinea şi am ajuns până la a mă
întreba dacă nu cumva este o voce sintetizată artificial, pentru a putea cuprinde toate
ingredientele în stare să declanşeze în mine, cu o violenţă aproape inexplicabilă, răul şi
spaima.
Nu mă speria ceea ce îmi spunea, de fapt poate că nici nu spunea nimic şi doar eu
mixam înţelesuri din bolboroselile ei ascuţite. Eram cuprinsă de panică şi chiar începeam să
tremur, la simpla auzire a inflexiunilor vocii subţiri – atât de subţiri încât trezea bănuiala
contrafacerii şi asta o făcea şi mai înspăimântătoare – care reuşea să exprime cu isterică
intensitate două lucruri incompatibile: copilăria şi nebunia. Ciudat şi îngrozitor era însă faptul
că, deşi ştiam că telefonul funcţiona doar pentru transmiterea acelui mesaj de neînţeles, nu
aveam puterea să nu ridic receptorul, să-l ignor. Am încercat în mai multe rânduri să-mi
imaginez cu sadism ce ar face dacă n-aş răspunde deloc, să mă întreb cât şi de câte ori ar
continua să sune. Dar, ca un vicios al spaimei, ridicam receptorul grăbită, de la primele
apeluri.
În cele din urmă, am scos telefonul definitiv din priză şi nu l-am mai folosit deloc.

A urmat o perioadă de linişte, pe care aveam să mi-o amintesc cu nostalgie din

vacarmul de după 1990. Deşi motivele şi condiţiile s-au schimbat, antipatia mea faţă de telefon
s-a păstrat intactă. De altfel, se schimbase doar numărul şi definiţia interlocutorilor. Aparatul
continua să se comporte – e adevărat că mult mai rar – suspect şi inexplicabil. Ţin minte că l-
am întrebat o dată pe un foarte înalt demnitar din timpul Convenţiei cum îşi explică faptul că
atunci când vorbim la telefon cu Ticu Dumitrescu se aud pe fir trosnete, scrâşnete, miorlăituri,
tot felul de sunete pe care mi le amintesc din copilărie pentru că seamănă cu bruiajele
posturilor de radio străine pe care încerca să le asculte tata. „Pentru că, evident, nu pot să-mi
imaginez că şi acum ne este supravegheat telefonul“, am adăugat eu foarte puţin ironică,
pentru că într-adevăr nu credeam că aşa ceva ar mai fi posibil, iar situaţia mi se părea că ţine
mai curând de absurd. „De ce să nu poţi să-ţi imaginezi? – mi-a răspuns demnitarul. Instituţiile
statului nu mai supraveghează, dar supraveghează în schimb cele paralele, continuând vechile
structuri. De exemplu, în timp ce serviciile secrete nu pot – desigur când au mandat – să
asculte decât telefoanele fixe, aparatura deţinută de organizaţia lui X (şi mi-a spus numele unui
personaj celebru pentru implicarea lui în procesul şi execuţia lui Ceauşescu) este în stare să
asculte şi celularele.“ L-am privit aiurită, încercând să văd dacă nu glumeşte şi nu ştiu nici
astăzi dacă trebuia să-l cred. În general mi s-a părut întotdeauna mai simplu să greşesc
imaginându-mi lumea mai bună decât este. Am avut întotdeauna o redusă capacitate de a-mi
imagina dimensiunile răului, pentru că n-am fost niciodată în stare să-i înţeleg sensurile şi

250
utilitatea. Şi n-am ştiut dacă trebuie să consider asta o formă de infirmitate sau una de salvare,
o binecuvântare sau un handicap.

251
 Realitatea şi privirea

În mod evident, privirea pe care o arunci asupra realităţii este mai importantă decât
realitatea, iar selecţia pe care memoria o operează este în stare să schimbe culoarea generală a
conţinutului amintit. Citind atât de tensionatele referiri ale Hertei Müller la ultima perioadă
petrecută în România şi la umilinţele pe care le-a trăit, trimisă la „munca de jos“, mi-am adus
aminte episodul trecerii mele prin aceeaşi formulă, atunci când, la 18 ani – după ce tata fusese
din nou arestat şi nu-mi fuseseră primite actele pentru examentul de admitere la facultate – am
auzit că singura soluţie pentru a depăşi acel moment de scoatere în afara lumii era munca de
jos. Nu mă obliga nimeni, dar – dacă voiam să ajung cândva studentă – eram sfătuită să aleg
această cale, cea mai sigură, a revenirii „din producţie“. (Prin asta trecuse şi Romi cu şapte ani
înainte, după absolvirea liceului.) Nu mai ţin minte cum m-am angajat ucenic de zidar la
blocul, cel mai mare din Cluj, care începuse să se construiască în Piaţa Mihai Viteazul, şi de ce
nu alesesem o formulă mai feminină, la o fabrică de confecţii, să zicem. Poate că aşa mi se
păruse mai sfidător, mai eroic şi mai „socialist“, cu mai multe şanse de a impresiona peste un
an pe cei ce trebuiau să mă înscrie la admitere. Era, desigur, o formă de manipulare, pe de o
parte, a mea de către cei ce mă sfătuiseră, pe de altă parte, infinit mai naivă, o tentativă a mea
de a-i convinge pe ceilalţi cu propriile lor mijloace. Ciudat e că – deşi s-a terminat prost după
mai puţin de şase luni, cu o internare de urgenţă la spital; deşi hârtia că fusesem „în producţie“
nu mi-a folosit la examenul de admitere, pe care l-am pierdut şi în cel de-al doilea an; deşi
încercarea mea disperată de a intra în rândurile proletariatului a fost considerată provocatoare
şi avea să mi se reproşeze de către aceeaşi categorie care mă sfătuise în acest sens – imaginea
pe care o păstrez despre episodul respectiv este una mai degrabă înduioşătoare.
Fusesem repartizată într-o echipă de zidari unguri proveniţi toţi din acelaşi sat,
Săvădisla, de unde în fiecare dimineaţă la ora 7 îi aducea un autobuz deşelat. Deşi buni
meseriaşi, erau, de fapt, mai degrabă ţărani şi, în măsura în care înţelegeam ceva din limba lor,
îmi dădeam seama că vorbeau între ei despre vite şi lucrări agricole, iar la un moment dat, în
toamnă, au şi întrerupt lucrul la şantier pentru că aveau cu toţii de cosit otava. Ei nu ştiau
româneşte deloc, iar eu înţelegeam puţin ungureşte, dar aproape nu ştiam vorbi. Şi totuşi, am
rămas cu amintirea unei comunicări reale şi a unor relaţii pline de gingăşie. Erau cu toţii mult
mai în vârstă decât mine şi – deşi ştiau că sunt măritată, pentru că Romi venea în fiecare seară
să mă ia de pe şantier – mă tratau ca pe un copil, pe care îl protejau sau îl certau, după cum era
cazul, iar atunci când am reuşit să tencuiesc singură primul perete au trecut pe rând şi mi-au
strâns mâna într-un fel de mică ceremonie care însemna poate că mă primeau în breasla lor. Iar
eu nu aveam sentimentul că interpretez un rol de compoziţie, ci eram cu adevărat mândră de
faptul că învăţasem să tencuiesc (ceea ce nu era deloc simplu, pentru că mişcarea mistriei
trebuia să oblige mortarul să nu cadă de pe zidul vertical) şi de felul în care reuşisem să mă
integrez în acea echipă de ţărani-zidari care ştiau să ridice ziduri şi să crească animale. Îmi
amintesc că atunci când se întâmpla ca Romi să treacă la ieşirea din redacţie împreună cu unii
dintre colegii lui (Ion Rahoveanu, Negoiţă Irimie) să mă vadă pe schele, le făceam cu mâna
emoţionată, arătându-i jos în piaţă celor cu care lucram, mândră şi faţă de ei că sunt vizitată de
nişte „domni“, dar mândră mai ales faţă de poeţi că eram în stare să fac şi altceva decât să
scriu versuri pe care nu aveau voie să le publice. Eram cu siguranţă copilăroasă, dar mai ales
am primit la naştere marele dar de a descoperi mereu partea bună a lucrurilor, partea plină a
paharului, de a mă bucura pentru ceea ce îmi rămâne după ce am uitat tot ce am suferit. Din
„munca de jos“ mi-a rămas respectul pentru efortul fizic, admiraţia pentru manualitate şi faptul
că am fost pusă la adăpost de complexele pe care intelectualii obişnuiesc, nemărturisit, să le
aibă faţă de acestea.
Desigur, întreaga poveste ar putea fi povestită şi într-o tonalitate complet diferită. Aş
putea povesti cum trebuia să mă scol la 5 ca să ajung la 7 fără 10 la şantier ca să pontez; cum

252
aproape că îmi continuam somnul înghesuită în picioare în autobuz printre alte fiinţe la fel de
abulice ca şi mine (am scris un poem „Autobuz, ora 6 dimineaţa“); cum în primele săptămâni,
până nu mi se scorojiseră palmele şi nu mi se formaseră bătăturile, cărămizile grele îmi
jupuiau pielea care se crăpa ca tăiată cu lama; cum după 4-5 ore de alergat pe schele de la un
meşter la altul, cărând găleţi cu unelte, aşezând straturile de mortar, când venea pauza de prânz
şi colegii mei îşi scoteau bucăţile de pâine, de slănină şi cepele din serviete străvechi sau din
traiste ţărăneşti, eu eram prea obosită ca să pot mânca; cum mă întorceam seara, acoperită din
cap până-n picioare de praful alb de ciment şi de moloz, în cămăruţa noastră din pod, unde
Romi mă aştepta cu apa, adusă cu găleata de la parter şi încălzită pe un mic reşou electric,
turnată în ligheanul pus pe singurul nostru scaun, aşezat strategic între cele două priciuri. Dar
aceste detalii le adun cu greu din memorie, aproape contre-coeur, şi le transcriu încercând să
conturez viaţa unui personaj despre care uit, scriind, că sunt eu, în timp ce figurile zidarilor-
ţărani le ţin încă minte ataşante, iar episodul în care figurează îl aşez cu un mic orgoliu pe
raftul succeselor. În mod evident, nu-mi place, privind în urmă, să mă reconstruiesc în postura
de victimă. Chiar dacă am fost.
Aş putea exemplifica aceeaşi înclinaţie şi prin alte întâmplări, indigeste sau chiar
dramatice, cărora memoria are tendinţa să le schimbe accentele apăsând pe pedala unui comic
care nu e sigur că a existat în prezentul desfăşurării lor. Îmi amintesc de exemplu audienţa de
mai mult de 9 ore la Suzana Gâdea, ministrul Culturii, sau, ca să fiu exactă, preşedintele
Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Era la începutul lunii mai 1982, peste mai puţin de două săptămâni trebuia să fiu la
Viena, la ceremonia de decernare a Premiului Herder, şi nu primisem nici un răspuns la
dosarul pe care Uniunea Scriitorilor îl înaintase pentru obţinerea vizei de ieşire. Am cerut deci
o audienţă ministresei, o persoană oarecum specială, personaj de anecdote, în pofida faptului
că era profesor universitar la Politehnică şi – aveam mai târziu să aflu - membră a Academiei
Române. Sau poate tocmai de aceea. Ni s-a fixat o zi peste vreo săptămână, ceea ce apropia
periculos demersul, nesigur, de data obligatorie a plecării. Ne-am prezentat la ora fixată şi un
şef de cabinet rezervat ne-a invitat să luăm loc şi să aşteptăm. Neliniştiţi de faptul că nu l-am
văzut anunţându-ne, după vreo jumătate de oră am întrebat dacă tovarăşa ministru ştie că
suntem acolo.
– Nu, a răspuns el în modul cel mai firesc. Nu pot s-o anunţ decât când mă cheamă.
– Dar ştie că avea în program o audienţă? am întrebat eu siderată.
– Da, a admis el neconvins, în orice caz cu aerul că asta nu are nici o importanţă.
A mai trecut o oră, apoi încă una. Ne gândeam să ne ridicam şi să plecăm. Ne reţinea
însă nu numai gândul că gestul ar fi fost cu siguranţă folosit ca pretext pentru refuz ( şi ar fi
funcţionat, fără îndoială, ca o pecete definitivă peste speranţa de a lua parte la decernarea
premiului), ci, mai ales, o anumită fascinaţie a absurdului şi curiozitatea de a vedea până unde
se poate întinde.
Aşteptam de aproape trei ore când a sunat soneria. Funcţionarul s-a înarmat cu o mapă
pregătită pe birou în faţa lui, şi-a aranjat cravata şi a intrat, revenind peste mai puţin de cinci
minute.
– I-am spus, a răspuns el privirilor noastre interogative.
– Şi?
– O să mă anunţe când să vă introduc.
Am crezut că, de data asta, se va întâmpla în cel mai scurt timp. De aceea, următoarele
două ore au fost şi mai greu de suportat. Am început să facem conversaţie cu şeful de cabinet
care, deşi evident obişnuit cu astfel de situaţii, părea să fie el însuşi jenat. M-a întrebat dacă nu
vreau să-mi comande o cafea. Dar un pahar cu apă? Încurajată, l-am întrebat aproape
prieteneşte, pe tonul cu care vorbeşti cu un vecin de compartiment în timpul unei călătorii care
nu se mai termină.

253
 – De fapt, ce face acolo? Şi am arătat uşa pe care o aşteptam să se deschidă, oprindu-
mă stânjenită de situaţia în care l-am pus. Dar el mi-a răspuns firesc, excedat probabil,
exasperat, dar oricum ciudat pentru funcţia pe care o avea:
– Ce să facă? Doarme, mănâncă...
Am rămas cu gura căscată, cu teama că mi se vor întâlni ochii cu ai lui Romi şi vom
izbucni amândoi în râs. Încurajat de uimirea mea, omul a adăugat cu năduf:
– Are şi frigider, are şi canapea...
Absurdul se vărsase pe neaşteptate într-un comic enorm, aiuritor. Mi-o imaginam pe
femeia greoaie, despre care se povesteau atâtea lucruri ridicole, târându-şi picioarele umflate
prin cabinet, înfulecând cu capul băgat în frigider, apoi lăsându-se pe canapeaua cu arcurile
obosite de greutatea ei şi aţipind în timp ce ştia că noi aşteptam afară de ore întregi. Şi
grotescul situaţiei depăşea revolta, devenea aproape o operă în sine pe care nu mă sfiam s-o
contemplu.
Trecuse ora 17, sfârşitul programului, se auziseră pe coridor funcţionarii plecând, când,
peste încă două ore, am fost introduşi în încăperea care semăna destul de mult cu cea pe care
mi-o imaginasem.
– Haideţi, maică, haideţi, intraţi, că de mult voiam să vă chem să-mi povestiţi cum a
fost la cutremur.
Am rămas sideraţi. Trecuseră de la cutremur cinci ani.
– C-atâtea lucruri s-or povestit despre voi atunci, am crezut c-aţi murit, da uite că
sunteţi bine şi frumoşi şi puteţi să-mi povestiţi şi mie cum a fost.
Şi a început să-i pună lui Romi tot felul de întrebări despre ce-a simţit, dacă i-a fost
frică, dacă l-a durut, obligându-l să răspundă şi întrerupându-l imediat ca să ceară noi
amănunte.
Exista o asemenea contradicţie între felul în care ne lăsase să aşteptăm ore în şir şi
nerăbdarea febrilă cu care îşi etala interesul pentru suferinţele noastre trecute, încât scena era
nu numai hilară şi ridicolă, ci şi suspectă. Pentru că, pe cât se prelungea, pe atât părea că toată
incontinenţa verbală, tot acel limbaj de ţărancă bătrână care se dă drept ministru – era menită
să ne împiedice să-i spunem ceea ce ştia foarte bine că avem de spus.
– Doamnă, am rostit – şi neuzitatul apelativ a făcut-o să se oprească mirată din vorbit
în acel fel, care părea partitura unui rol de compoziţie –, am cerut să ne primiţi şi am aşteptat
ore întregi în antecameră pentru a vă cere să fiţi de acord să primim viza de ieşire pentru a
participa la ceremonia de decernare a Premiului Herder, al cărui premiant de anul acesta sunt.
O clipă s-a făcut linişte, pentru ca imediat să izbucnească partitura altui rol de
compoziţie.
– Dar, tovaraşă Blandiana, v-aţi adresat greşit. Eu nu am dreptul să vă dau această
aprobare, eu sunt pusă aici să îndeplinesc hotărârile de partid, nu să iau eu hotărâri. Ce s-ar
întâmpla dacă fiecare ar lua hotărâri de capul lui? Noi toţi nu suntem decât soldaţi disciplinaţi
ai partidului.
– Dar de la biroul de paşapoarte ni s-a spus că trebuie să avem acordul. Dvs., că de
Dvs. depinde..., am replicat convinsă că logica nu foloseşte la nimic.
– De mine depinde să transmit mai sus cererea voastră.
– Mai sunt doar câteva zile, a spus Romi, dar ea se ridicase deja cu greutate în picioare,
sprijinindu-se bătrâneşte de braţele fotoliului.
Ne-am ridicat şi noi. La ieşire ne-am uitat la ceas. Trecuseră nouă ore de când ne aflam
acolo. L-am salutat plecând pe şeful de cabinet care nu ne-a întrebat nimic. Ştia, probabil,
dinainte cum se vor desfăşura lucrurile: „lucrarea“ va fi trimisă la Petre Enache, secretarul
Comitetului Central. A doua zi era sâmbătă şi am plecat la Comana, convinşi că nu se mai
pune problema niciunei călătorii. Când am revenit, luni spre seară, în Bucureşti, telefonul suna

254
isterizat, l-am auzit încă din stradă şi nu s-a oprit până am urcat, am deschis uşa şi am ridicat
receptorul.
– Tovarăşa Blandiana, unde umblaţi? Vă căutăm de zile întregi şi Dvs. nu vă obosiţi să
răspundeţi. Trebuie să veniţi urgent împreună cu tovarăşul Rusan să vă ridicaţi paşapoartele.
Peste două zile trebuie să fiţi la Viena. Este vorba de prestigiul României.
Evident, n-am avut replică. Şi la fel de evident era că în anumite situaţii răul putea
deveni nu numai ridicol, ci şi burlesc. Părea că totul e bine când se termina cu bine, dar faptul
că nu înţelegeam nimic făcea acest bine greu de suportat, aproape înspăimântător.
Presupunerea că personajul grotesc de la Ministerul Culturii ar fi făcut, dincolo de refuzul
interpretat în faţa noastră, un gest de sens contrar mi se părea prea puţin probabilă. După cum
era sigur că G.R. - care cunoştea întreaga istorie a zbaterilor noastre, dar îmi spusese „La urma
urmei, ce nevoie ai să participi la ceremonie? Important este că ai luat premiul“ – nu se
implica.
Sentimentul frustrant că sunt manipulată, fără să ştiu măcar de către cine, mă împiedica
să mă bucur şi-mi făcea rău, chiar dacă manipularea se petrecea, cel puţin pe moment, în
folosul meu.
Peste câţiva ani, când nu numai Premiul Herder, ci şi perioada în care se mai puteau
întâmpla asemenea întâmplări de neînţeles devenise o amintire, ne-am văzut cu profesorul
Valeriu Cotea de la Iaşi, care ne-a povestit cum în vara lui '82, fiind în concediu la Lacul Roşu,
l-a întâlnit întâmplător pe Petre Enache, cu care se cunoşteau de la Iaşi şi care i-a mărturisit că
are mari emoţii pentru că a riscat dând aprobarea pentru viza de ieşire unor scriitori, Ana
Blandiana şi Romulus Rusan, care pe deasupra mai sunt şi soţ şi soţie. Scandalul, în cazul că
nu se vor întoarce, va fi cu atât mai mare şi mai periculos din punct de vedere politic, pentru
poziţia sa, cu cât primise 22 de scrisori semnate de cunoscuţi scriitori, care îl preveneau să nu-
şi dea acordul, pentru că, în mod evident, cei doi vor „alege libertatea“, iar el va plăti oalele
sparte.
– Pur şi simplu mi-a fost milă de bietul om, ne povestea profesorul Cotea, te apuca
jalea să vezi cum se chinuise. Şi i-am spus să fie liniştit că vă veţi întoarce sigur, că suntem
prieteni de mult şi vă cunosc bine şi pot să garantez pentru voi, ba pot să fac şi pariu. I-a mai
venit omului inima la loc, şi-a terminat concediul liniştit, am făcut o faptă bună, a încheiat cu
umor profesorul.
Povestirea, care ne-a impresionat profund, conţinea cel puţin două puncte
extraordinare: faptul că 22 de colegi s-au obosit să scrie denunţuri la care nu-i obliga nimeni,
pentru a ne face un rău, aş zice, dezinteresat, un rău pur şi simpu; şi faptul că un secretar al
Comitetului Central, responsabil politic al întregii culturi, unul dintre primii 3-4 oameni din
partid, putea să se perpelească de emoţie pentru că avusese curajul să aprobe o viză de ieşire
unui scriitor care luase un important premiu internaţional acordat, în fond, şi României. În ce
fel de lume trăiau aceşti şefi timoraţi, ce fel de presiuni se făceau asupra lor şi ce-ar fi pierdut
dacă îşi pierdeau poziţia politică?
(Mă gândesc cu oarecare umor ce poate să înţeleagă un tânăr de azi, presupunând că ar
citi această pagină, din locuţiunea viză de ieşire. O ţară normală acordă vize de intrare, iar
unele dintre ele au renunţat şi la astea. Viza de ieşire, care era supremul vis al locuitorulor
ţărilor comuniste, era, de fapt, o mărturisire a faptului că ţara respectivă este o închisoare din
care poţi să ieşi, provizoriu, doar dacă primeşti aprobarea de a ieşi, viza de ieşire.)
Pe lângă aceste două descoperiri senzaţionale, întrebarea cum de se hotărâse Petru
Enache – pe care nu-l întâlnisem niciodată şi mă îndoiesc că-mi citise vreo carte – să ne dea,
în pofida celor 22 de denunţuri şi a fricii atavice care părea să-l stăpânească – acea aprobare
rămânea un mister de ordin secundar. Cei 22 de colegi nebănuiţi, cărora în toţi aceşti ani din
urmă le-am zâmbit şi le-am vorbit probabil ca unor prieteni, reprezentau o taină mult mai
neliniştitoare.

255
 Nu aveam destulă fantezie nici să-mi imaginez ce poate să simtă un scriitor ca să se
aşeze în faţa hârtiei albe şi să o acopere cu insulte şi calomnii menite să distrugă un coleg, nici
să bănuiesc cine-ar putea fi cei ce nu şi-au făcut probleme din a semna asemenea texte. Poate
că dacă ar fi fost doi sau trei mi-aş fi bătut capul să-i identific sau cel puţin să mă complac în
bănuieli. Dar 22 era o cifră prea mare pentru a o putea descifra, atât de incredibilă încât aveam
în faţa ei un mic sentiment de irealitate. Cel mai simplu ar fi fost să mă liniştesc spunându-mi
că 22 de scriitori erau în 1980 cei care i-au scris lui Ceauşescu cerându-i înfiinţarea unei alte
Uniuni, a “Scriitorilor cu adevărat comunişti”.
Ar fi putut fi aceiaşi şi, în acest caz, nu era vorba, cu siguranţă, de iniţiative personale,
ceea ce era mai uşor de suportat. Dar inima îmi spunea că nu despre asta era vorba, că pur şi
simplu se găsiseră zeci de colegi în stare să mă urască. Ceea ce era destul pentru a stinge în
mine lumina.

Am pornit de la ideea că importantă nu e realitatea, ci privirea pe care o arunci asupra

ei. Aserţiune care se verifică în numeroase ocazii. Anii 1988-'89, când operaţia de „spargere a
anturajului“ fusese realizată aproape complet, îi ţin mine, desigur, în toate detaliile lor
chinuitoare, dar asta nu mă împiedică să visez, din haosul, trepidaţia, aglomeraţia, zgomotul
care îmi permit azi din ce în ce mai rar să fiu eu însămi, acea oază de linişte – chiar dacă strict
supravegheată – în care nu-mi rămăsese decât scrisul. Tot ceea ce se întâmpla, toate
nenorocirile, toate ameninţările, toate spaimele, îl hrăneau şi îi dădeau putere, supravegherea
însăşi, care mă rupea de lume, asigurând astfel, oricât de condamnabil, liniştea, nu mi-o mai
amintesc decât ca o materie primă a scrisului pe care de fapt îl genera. În acest sens, în pofida
a tot ce mi s-a întâmplat, trec subiectiv perioada respectivă la capitolul câştigurilor, nu al
pierderilor. Este acesta un fel inconştient de a-mi manipula propria istorie? Înclin să cred că
nu, că e vorba doar de o selecţie constructivă, de o extragere din mormanul de întâmplări,
sentimente, reacţii, convingeri, fapte, acţiuni, peripeţii numai pe acelea care au lăsat în urmă
un semn, păstrând astfel la vedere doar partea plină a paharului, doar partea bună, oricât de
infinitezimală, a lucrurilor.
De aceea amintirea „muncii de jos“ este mai degrabă luminoasă; portretul Suzanei
Gâdea se conturează, dincolo de revoltă, comic şi caricatural; tăierea telefonului şi
suspendarea poştei se vede ca o economie de timp. Doar ura nu poate fi privită în mai multe
feluri, doar asupra ei nici o privire nu reuşeşte să schimbe accentele, să găsească sau să
inventeze un folos. Răul e, pur şi simplu, rău. Binele, dacă există, se află în altă parte. Cei 22
de necunoscuţi din povestirea profesorului Cotea ascund sâmburele de întuneric al lumii pe
care nu mai am puterea nici să-l risipesc, nici să-l înţeleg. Maniheismul a fost întotdeauna o
formă de oboseală.

256
 Spectrul luminii

Îmi vine în minte o întrebare pe care mi-am pus-o prima oară în adolescenţă, pe vremea
când învăţam că spectrul luminii este format la stânga din undele herziene şi infraroşii, la
mijloc din banda subţire a luminii vizibile şi la dreapta din domeniul fără limită cunoscută
însumând razele ultraviolete, razele X, razele gama. Dar dacă, îmi spuneam atunci, spectrul
luminii umane este la fel? La stânga infra şi subconştientul, la mijloc, banda îngustă a
conştiinţei, iar la dreapta câmpul infinit al ultraconştiinţei, strângând, de-a valma, intuiţie,
geniu, puteri parapsihologice, puteri magice, puterea credinţei?

257
 Lasă-mă să te las

La prima vedere, ciudata expresie românească lasă-mă să te las ar trebui să fie – dacă
am face efortul de a fi atenţi la semnificaţia fiecăruia dintre cuvintele care o compun, înainte
de a ne lăsa preluaţi de sensul lor global, şlefuit de întrebuinţare – o formulă a toleranţei
universale, a îngăduirii reciproce, a unei înţelegeri care cuprinde întreaga gamă a convieţuirii
unde bunăvoinţa şi promiscuitatea ajung să se confunde. Dacă acesta ar fi sensul locuţiunii –
formate din două verbe şi două pronume legate într-o frază, îndemn la o dublă neintervenţie –
încă ar fi fost destul de ciudat pentru o expresie intrată în patrimoniul unui popor. Dar
adevăratul înţeles nu este acesta. Mai ciudat încă, expresia nu este percepută ca o frază
formată din două propoziţii, ci ca un singur cuvânt, lasămăsătelas, adjectiv sau adverb, sau
substantiv, după locul pe care îl ocupă în propoziţie. „Este un lasămăsătelas“ se spune despre
cineva lipsit de spirit de iniţiativă şi de reacţie, căruia nu-i pasă de nimic pentru că e prea
indiferent sau prea leneş pentru a se implica în ceva. „Nu te credeam atât de «lasămăsătelas»“
i se reproşează cuiva neînstare să ducă ceva la bun sfârşit.
În mod evident, motivul pentru care încerc să analizez o expresie – pe lângă care am
trecut de mii de ori, uneori cu revoltă, alteori cu amuzament şi câteodată chiar cu simpatie –
este faptul că ea nu se referă doar la o persoană sau alta, ci a reuşit să intre în ţesătura specifică
psihologiei noastre colective, să se înscrie în gene şi să se transmită din generaţie în generaţie
şi din epocă în epocă. Aşa cum lingvistic nu o regăsesc în subtilităţile unui alt idiom,
psihologic nu o descopăr în plămădeala altui popor. Încerc, deci, să înţeleg ceva ce ne
caracterizează, o trăsătură numai a noastră, o însuşire care, oricât de păguboasă sau de greu de
acceptat, ne însoţeşte de-a lungul istoriei şi – de cele mai multe ori defect, dar, rar, uneori,
calitate – ne deosebeşte de ceilalţi.
Suntem, un popor lasămăsătelas.
S-au bătut deasupra noastră munţii în capete, au trecut peste noi toate popoarele
migratoare şi toţi puternicii lumii, şi noi i-am lăsat neîncercând să opunem rezistenţă, pentru
că eram nu numai prea sceptici pentru a întrevedea luptei vreo şansă, ci şi prea lucizi pentru a
renunţa la speranţă de tot. Soluţia, mai ales sudică, de salvare prin lasă-mă să te las, ca şi
înţelepciunea maramureşeană a lui niciodată n-o fost să nu fie cumva, s-au născut din
neputinţă şi au generat neputinţă, chiar dacă deţin şi alte ingrediente: o simpatică şi generală
îngăduinţă, un paradoxal optimism după înfrângere, o bunătate cu înlocuitori, o slăbiciune de
caracter metastazată...
Suntem devoraţi de o corupţie pornită de la blândul lasă-mă să te las, scăpată de sub
orice control şi devenită fiară de apocalipsă. Suntem terfeliţi de neruşinarea şi manipulaţi de
minciuna unei clase politice alese contra-cost şi formată în parte din delincvenţi care optează
între închisoare şi parlament, pentru imunitatea celui din urmă. Umilinţe fără hotar născute din
firea noastră lasă-mă să te las, din lenea lipsei noastre de reacţie şi din mereu vinovata noastră
speranţă că totul se poate aranja.
Suntem un popor lasă-mă să te las care, după ce a fost călcat în picioare decenii şi
secole lungi de alţii, tot ce mai ştie să facă este să se calce în picioare singur.

258
 Orologiul fără ore

Există multe feluri de ceasuri, diferite în funcţie de felul şi momentul în care au

încercat să măsoare tinpul: de soare, de apă, de nisip, mecanice, electrice, electronice. În
turnuri de catedrale sau la încheietura mâinii, născându-se din căderea unor izvoare sau din
raportul dintre lumină şi umbră, sunt atât de deosebite, încât cu greu poţi să-ţi închipui că
există în acelaşi scop: nebuneasca ambiţie de a manipula eternitatea, de a o mărunţi şi de a o
putea folosi astfel raţional şi eficient. În felul acesta, timpul fără început şi fără sfârşit din care
fragmentul umanităţii nu este decât o neglijabilă parte, se pierde şi aproape dispare dincolo de
începutul şi sfârşitul bucăţii măsurate, devenită mare prin detaliere, importantă prin
subdiviziuni. Măsurând viaţa, ceasornicele, orologiile, clepsidrele reuşesc să eludeze cu
obrăznicie faptul că înainte şi după măsura lor „timpul mort şi-ntinde trupul şi devine
veşnicie“. Şi, totuşi, oamenii au fost în stare să imagineze şi altfel de orologii, deosebite nu
prin forma, ci chiar prin scopul, chiar prin sensul lor întors pe dos. Despre două sau trei din
acestea aş vrea să vorbesc.
Primul este orologiul din cimitirul evreiesc din Praga. Este un simplu orologiu într-un
turn pe care îl priveşti în treacăt aproape fără să-l vezi, fără ca nimic să-ţi atragă atenţia asupra
lui. Nici măcar nu-ţi trece prin minte ce rost poate avea un orologiu într-un cimitir. Sau
întrebarea se naşte oarecum cu întârziere şi asta te face să întorci capul pentru a-l mai privi o
dată, în orice caz, există ceva, înregistrat doar subliminal la început, care te obligă să întorci
capul şi să-l mai priveşti o dată. Deşi nu înţelegi despre ce e vorba, pur şi simplu simţi că ceva
nu este în regulă, fără să-ţi dai seama ce, înţelegând doar, din ce în ce mai neliniştit, că se
întâmplă ceva esenţial care ţie îţi scapă. Te opreşti deci şi priveşti cu răbdare, cu încăpăţânare
turnul, cadranul, cifrele, arătătoarele („Priviţi-le până când le vedeţi“ spune Brâncuşi într-una
dintre acele fraze ale sale care par să rezume, într-un mod aproape sfidător, totul) şi deodată
observi: arătătoarele! Arătătoarele nu se mişcă înainte, ci înapoi, ele nu încearcă să măsoare
viitorul, ci trecutul. Ceasornicul este acolo nu pentru a măsura viaţa, ci moartea. Acum
înţelegi, deşi ceea ce înţelegi este atât de neobişnuit şi tulburător încât aproape te paralizează,
în orice caz nu-ţi permite să te desprinzi şi să treci mai departe,. Pentru că sentimentul pe care
ţi-l dă nu este acela al unei extraordinare idei, chiar geniale (dar cui i-a venit? cine e geniul?),
ci al unei operaţii magice căreia îi eşti nu numai spectator, căreia nu poţi să i te mai sustragi,
care te implică într-un fel inchietant. Ácele, care merg îndărăt, nu se mişcă în afara ta, ci te
antrenează, fără să te întrebe, în incredibila lor mişcare, te târăsc înapoi într-o moarte despre
care nici nu ştii dacă este a ta.
Cel de-al doilea este orologiul fără arătătoare dintr-un celebru film al lui Ingmar
Bergman. De fapt nu este unul, ci sunt mai multe cadrane pe care orele sunt desenate exact,
dar nu folosesc la nimic, pentru că cineva a sustras arătătoarele. Personajele se mişcă prin
frumoase oraşe pustii (frumoase pentru că sunt pustii), în care la tot pasul întâlnesc cadrane de
orologii fără braţe, ciunge, infirme, suferind nu numai că nu sunt în stare să arate ceea ce
aveau de arătat, ci şi pentru că nu sunt în stare să divulge explicaţia infirmităţii lor. În mod
evident, timpul continuă să existe – orele sunt acolo – dar rămâne fără întrebuinţare, băltit
inexplicabil. Personajele filmului se mişcă tot mai neliniştite, nu pentru că ar fi avut nevoie de
adevăratele măsurători, ci pentru că împiedicarea lor poate fi o ameninţare. Sentimentul
spectatorului profund implicat, care am fost, nu era spaima, ci absurdul, din moment ce
nearătat, nemărunţit, neexplicat, timpul înceta să ne atingă, ca şi cum am fi fost în afara lui.
Eram pierduţi tocmai pentru că nu înţelegeam ce putea fi „în afara lui“, aşa cum nu poţi
înţelege cu adevărat ce este vidul.
Cel de-al treilea tip de ceasornic, ieşit din propria sa definiţie, l-am inventat eu. Am
făcut-o, aproape fără să-mi dau seama, cu mulţi ani în urmă, scriind un poem în care era vorba
despre un ceas căruia orele i-au căzut de mult, dar arătătoarele continuă să se învârtă arătând

259
ceva care nu se vede. Pare să fie, acum îmi dau seama, inversul situaţiei din filmul lui
Bergman: nu suntem în afara timpului, ci, dimpotrivă, suntem vânturaţi fără oprire în miezul
lui agitat, nesănătos. Nu este o redefinire a răgazului, nici o întoarcere a lui pe dos, este un
exces de timp, o agitaţie care nu semnifică nici viaţa, nici moartea, pentru că viteza o
împiedică să semnifice altceva decât propria iuţire. Timpul trece cu asemenea viteză încât
mătură orele de pe cadrane, spulberă măsurile, refuză să se lase împărţit, refuză să semnifice,
pe când arătătoarele se învârt disperate, nemaiştiind unde să se oprească pentru a arăta sfârşitul
lumii
De altfel, acest poem nu este decât expresia stării de spirit în care am lucrat la această
carte pe care o scriu fără bucurie (prima dintre cărţile mele pe care nu mi-a făcut plăcere s-o
scriu), o carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de
vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea
mea de a le înţelege. De aceea poate mă simt scriind asemenea arătătoarelor orologiului din
poem care se zbat cu disperare să arate nişte ore descompuse, putrezite, uitate, învălmăşite,
măturate de curenţi. Ceea ce nu le împiedică să se rotească, oricât de obosite, în continuare,
arătând mereu ceva de neprivit. Nebuneasca ambiţie de a manipula eternitatea pentru a o
obliga să indice ora exactă se spulberă astfel, măcinându-se în ea însăşi.
„Şi dezorientat, când şi când,
Cucul apare şi anunţă
Sfârşitul lumii cântând.“

260
SUMAR

1) Biografia unei obsesii

2) Prima manipulare
3) Un infern de joasă speţă
4) Oroarea de putere
5) Uşile date de perete
6) Ţărănci bătrâne
7) Intrarea la facultate
8) Libertatea invizibilă
9) Traviata
10) Bătrâni şi tineri
11) Orfanii
12) Un alt popor
13) Zidul
14) Ridicol
15) Reţeaua
16) Solidar, solitar
17) Dilemă
18) O întâmplare
19) Spaima de a fi premiant
20) Dictare
21) Indiferenţa
22) Un personaj de Camil Petrescu
23) Noţiunea de avere
24) Complexul eternităţii
25) Amintiri din Piaţa Universităţii
26) Cine ştie ce este o mineriadă?
27) La cules ciuperci
28) Pături şi popcorn
29) O fetiţă urâţică
30) Cei doi români din Toledo
31) O istorie începută cu dreptul
32) Modelele
33) Ridurile gândirii
34) Procura
35)Patetica
36) Despre angelismul Alianţei Civice
37) Dezbateri de idei
38) Numele sfârşitului lumii
39) Maşina de la poartă
40) Fostele aripi
41) La Ghiol
42) Libertatea de a fura
43) Fusta „Europa Liberă“
44) O întâlnire de gradul III
45) „Lecturile de la Covent Garden“
46) O lume clonată
47) Viaţa cu înlocuitori
48) Nea Gheorghe

261
49) Străina din oglindă
50) Fragmente
51) Într-o staţie de autobuz
52) Zvonuri
53) O criză de încredere
54) Un stop-cadru
55) Două feluri de artişti
56) Addenda la „Sertarul cu aplauze“
57) Despre prostia păguboasă
58) Păstârnac
59) Proiecte de trecut, o poveste despre cenzură
60) Logica visului în istorie
61) Polemici americane
62) Ciuperca de pe preş
63) Maşina de scris
64) Şi atunci şi acum
65) Mai multe vieţi, mai multe nume
66) De unde vine ura
67) Cătuşa
68) Mistere nedeteriorate
69) Trei feluri de a spune NU
70) O întâlnire în Gara de Nord
71) An-tan-tina
72) Cel ce vă aplică legea
73) Ţăranul şi înregistrarea
74) Ultimele luni
75) Un unghi ascuţit
76) Relaţiile mele cu timpul
77) Scriitor de scrisori
78) Tu ce vrei?
79) Farmecul discret al ilegalităţii
80) 27 decembrie 1989
81) Manifestul din Cişmigiu
82) Cheia
83) Subliminal
84) O strategie a maculării
85) Exil
86) Vrăbiuţa
87) În clipele de laşitate
88) Păcălitorul păcălit
89) Blow-up
90) Un popor blând?
91) Telefonul
92) Realitatea şi privirea
93) Spectrul luminii
94) Lasă-mă să te las
95) Orologiul fără ore

262