CAPITOLUL 1

APA PURĂ. PROPRIETĂŢI

1.1 Apa, substanţa fundamentală a Planetei

În Univers, există o moleculă căutată de om cu aviditate, deoarece
descoperirea ei în atmosfera unei planete îndepărtate l-ar elibera de visurile cele
mai fanteziste.
Această moleculă, reprezentată de un model simplu, triunghiular, prezintă
particularitatea că formează un unghi interatomic de 105. Datorită
electronegativităţii celor doi poli ai săi, molecula este caracterizată printr-un
moment electric care îi conferă proprietăţi fizice şi chimice particulare. Formula
acestei molecule este foarte simplă: H2O şi este numită apă.
În spatele acestui cuvânt se află imaginea născută din ultimele zboruri
cosmice, aceea a unei planete albastre: Pământul.
Apa este substanţa cea mai răspândită de pe suprafaţa Globului. Ea
6 3
constituie hidrosfera, al cărei volum este estimat la 137010 km , din care
6
volumul de apă dulce din fluvii, lacuri şi ape subterane este estimat între 0,510
6 3
şi 10 km , iar gheaţa din calotele polare şi gheţarii reprezintă un volum de
6 3
2510 km . La Polul Sud, grosimea gheţii este de 2700 m, iar în punctul cel mai
adânc al continentului antarctic atinge 4200 m. Dacă toţi gheţarii s-ar topi,
nivelul oceanelor s-ar ridica cu aproximativ 80 m [55]. Prin cantitatea mare de
apă din straturile sale exterioare, Pământul se deosebeşte fundamental de
6
celelalte planete, care sunt sărace sau lipsite de apă. În sfârşit, există 0,0510
3
km de apă în atmosferă, sub formă de vapori şi nori. Evaporarea anuală este
6 3 6 3
estimată la 0,0510 km şi precipitaţiile pe continente la 0,1210 km pe an.
Apa este sinonimul vieţii, fiind componenta majoră a materiei vii, în care
intră în proporţie de 80 % în medie. În organismul animalelor superioare,
procentul de apă este de 60 - 70 %. Valorile extreme, de 98 %, se întâlnesc la
organismele marine (meduze, unele alge), iar de 50 % la bacterii.

7
 România dispune de trei resurse de apă dulce: Dunărea, râurile interioare şi
6 3
apele subterane [19]. Stocul mediu multianual al Dunării este de 170·10 km ,
din care, se poate folosi aproximativ 15%. Râurile interioare au un stoc mediu
6 3
multianual de 37·10 km . Din acesta, se poate utiliza în regim neamenajat
6 3 6 3
numai 5·10 km . Apele subterane se evaluează la aproximativ 8,5·10 km , stoc
6 3
mediu multianual, din care, este disponibil volumul de 4,5·10 km .
6 3
Consumul de apă în România este de aproximativ 23·10 km . Din acest
volum de apă utilizată, mai mult de jumătate este descărcat în resursele de apă,
sub formă de apă uzată, datorită gradului redus de recirculare industrială [19]
Componentă majoră a lumii minerale şi biologice, apa este, de asemenea,
vectorul privilegiat al vieţii şi activităţii umane.
În prezent, utilizarea globală a apei, însumând folosinţele menajere,
industriale şi agricole, reprezintă cifra impresionantă de 250 m3 pe an şi pe
3
locuitor, dar disproporţiile sunt enorme: de la 100 m pentru ţările în curs de
3
dezvoltare la 1.500 m în SUA. Acest lucru implică necesitatea imperioasă de a
proteja apa.

1.2 Proprietăţile fizice ale apei

1.2.1 Structura apei

Structura apei depinde de starea sa de agregare. Astfel, în stare de vapori,

se prezintă ca molecule independente, pe când gheaţa şi apa lichidă sunt
constituite din asociaţii moleculare complicate.
Starea gazoasă (vapori) corespunde exact formulei H2O neasociate.
Molecula de apă (H2O este constituită din doi atomi de hidrogen şi un atom de
oxigen, supuşi la legături covalente. Legătura covalentă este o legătură chimică
puternică, se realizează între doi atomi identici sau diferiţi şi constă în punerea în
comun a unui electron sau a mai multor electroni.
Moleculele diatomice ca, de exemplu,H2, Cl2, N2O, au atomii legaţi prin
covalenţă [38, 55]. Electronii care formează legătura sunt atraşi în egală măsură
de ambele nuclee. Numărul de electroni puşi în comun pentru formarea legăturii
poartă numele de valenţă. De exemplu, clorul este monovalent oxigenul este
bivalent, Dacă atomii sunt neidentici, atunci, perechea de electroni care
formează covalenţa este atrasă către atomul cel mai electronegativ, iar legătura
covalentă este polară. De exemplu, H2O, HCl sunt molecule polare. Într-o
moleculă polară, în jurul atomului mai electronegativ, se creează o densitate
electrică mai mare. În structurile covalente, atomii sunt „obligaţi” să ocupe
poziţii fixe unii faţă de alţii, indiferent de starea de agregare a substanţei [38].
Astfel, din cauza electronegativităţii mari a oxigenului, unghiul legăturilor
dintre oxigen şi hidrogen este de 105º.

8
aceste efecte antagoniste, peste 4C, predomină al doilea [55]. În concluzie,
curba variaţiei densităţii apei cu temperatura nu descreşte monoton ca la celelalte
lichide, ci, întâi, creşte de la 0C la 4C, apoi scade după legea generală (Tabel
1.1).

Tabel 1.1 - Variaţia densităţii apei cu temperatura

Temperatura (°C) 0 4 10 15 20
Densitatea (kg/m3) 999,866 1000 999,727 999,127 998,823

3
Gheaţa are, la 0C, densitatea de 910 kg/m . La îngheţarea apei, are loc
această scădere bruscă a densităţii, respectiv, o creştere a volumului cu aproape
10 % ca urmare a formării edificiului tetraedric.
Anomaliile densităţii apei au o mare influenţă asupra climei Planetei şi
asupra vieţii animalelor şi plantelor. Apa cu temperatura de 4 C, având
densitatea mai mare decât apa mai caldă sau mai rece, se adună la fundul mărilor
şi oceanelor, încât acestea au, la adâncime mai mare de 1.000 m, temperatura de
4C. Din acelaşi motiv, râurile şi lacurile mai adânci nu îngheaţă până la fund,
ceea ce face posibilă viaţa în aceste condiţii.
Densitatea apei variază şi cu presiunea. La presiuni obişnuite, apa este
considerată un fluid incompresibil, dar, în realitate, ea este un fluid elastic, astfel
că volumul său scade cu aproximativ 0,048 % la creşterea presiunii cu o
atmosferă.

1.2.3 Proprietăţi termice

Căldura specifică a apei este 4,18 kJ/kg °C la temperatura de 0C, fiind a

doua ca valoare după amoniac şi este deosebit de mare faţă de a altor substanţe.
Datorită acestui fapt, ea poate primi sau ceda o cantitate apreciabilă de căldură,
fără a-şi schimba simţitor propria temperatură [21]. Căldura specifică variază cu
temperatura, prezentând un minim la +35 C.
Căldura latentă de topire este de 330 kJ/kg şi căldura latentă de
vaporizare este de 2.250 kJ/kg la presiunea normală şi la 100C. Ambele
proprietăţi au valori anormal de mari în comparaţie cu cele ale altor substanţe
conţinând hidrogen.
Importanţa căldurii specifice şi a căldurii latente de vaporizare se referă la
faptul că imensele întinderi de apă de pe suprafaţa Pământului constituie
veritabili volanţi termici. Din aceleaşi motive, apa este utilizată ca fluid termo-
conductor.

11
 1.2.4 Vâscozitatea

Vâscozitatea este proprietatea unui lichid de a opune rezistenţă la diverse

tipuri de mişcări, fie interne, fie globale. Datorită vâscozităţii, în interiorul
lichidelor, iau naştere eforturi tangenţiale pe orice element de suprafaţă ideală
care separă două porţiuni ce au o mişcare relativă de alunecare [73]. Ea stă la
baza pierderilor de sarcină hidraulică şi joacă un rol deosebit în tratarea apei.
Viscozitatea scade când temperatura creşte (Tabel 1.2).
Presiunea influenţează într-un mod particular viscozitatea apei, contrar
celorlalte lichide. Astfel, la temperatură scăzută şi presiune mică, apa este mai
puţin vâscoasă; când presiunea creşte, apa îşi recapătă structura de lichid ce
urmează legea generală de creştere a viscozităţii cu presiunea.

Tabel 1.2 - Variaţia vâscozităţii apei cu temperatura

Temperatura (°C) 0 10 20 30
Vâscozitatea dinamică
1,797 1,301 1,007 0,800
(mPa.s)

1.2.5 Tensiunea superficială

Tensiunea superficială () este definită ca forţa de tracţiune care se

exercită pe suprafaţa lichidului tinzând întotdeauna să reducă mărimea acesteia.
O consecinţă a tensiunii superficiale a apei este ascensiunea capilară. De
exemplu, ea va produce ascensiunea capilară de 15 cm, la 18C, într-un tub cu
diametrul de 0,1 mm. Tensiunea superficială a apei scade cu creşterea
temperaturii (Tabel 1.3).

Tabel 1.3 - Variaţia tensiunii superficiale a apei cu temperatura

Temperatura (°C) 0 20 40 60 80 100
Tensiunea
72,60 72,75 69,56 66,18 62,18 58,90
superficială (103·N/m)

Conţinutul de săruri măreşte, în general, tensiunea superficială. Astfel,

pentru o soluţie apoasă de NaCl cu 1 mol/l, la 18 C, tensiunea superficială are
3
valoarea de σ = 74,610 N/m [47].
Tensiunea superficială a apei este considerabil mai mare decât a celorlalte
lichide.
Substanţele care reduc tensiunea superficială se numesc substanţe tensio-
active.

12
 1.2.6 Proprietăţi electrice

1.2.6.1 Constanta dielectrică

Constanta dielectrică (permitivitatea) a apei, având mărimea de 78,54

Farad·Steradian pe metru, la 25C, este una din cele mai mari care se cunosc,
ceea ce explică marea putere de ionizare a apei.

1.2.6.2 Conductivitatea electrică

Conductivitatea electrică a celei mai pure ape care s-a obţinut până acum
este de 4,2 microsiemens pe metru, la 20C (corespunzătoare la o rezistivitate de
4
23,810 Ohmm [23]. La temperatura de 20C, apa este ionizată în proporţie de
o moleculă din 555 milioane de molecule, ceea ce îi conferă o conductibilitate
electrică măsurabilă, deci, chiar apa pură este conducătoare de electricitate [21].
Conductivitatea electrică a apei creşte odată cu conţinutul de săruri
dizolvate.

1.2.7 Proprietăţi optice

Transparenţa apei pure depinde de lungimea de undă a radiaţiei
electromagnetice care o străbate. Dacă radiaţiile ultraviolete trec uşor, cele
infraroşii, atât de utile din punct de vedere fizic şi biologic, pătrund greu în
profunzime. Apa absoarbe puternic radiaţiile portocalii şi roşii, de unde provine
culoarea albastră a luminii transmise printr-un strat gros de apă.

1.3 Proprietăţile chimice ale apei

Energia de formare a moleculei de apă (242 kJ/mol) este mare, ceea ce face
ca apa să aibă o mare stabilitate. Aceasta, asociată cu proprietăţile electrice şi cu
constituţia moleculară specială, dă apei capacitatea deosebită de a forma soluţii
cu diverse corpuri. Majoritatea substanţelor minerale pot fi dizolvate în apă ca şi
un număr mare de gaze şi compuşi organici.

1.3.1 Apa ca solvent

Apa este cel mai important dintre toţi solvenţii utilizaţi în tehnică sau care
apar în natură. Apa dizolvă electroliţi: acizi, baze sau săruri, formând soluţii în
care aceşti compuşi sunt ionizaţi. De asemenea, apa dizolvă numeroase substanţe
neionizate atât organice cât şi anorganice, care conţin atomi capabili de a forma
legături cu molecule H2O [55].
Dizolvarea unui corp înseamnă distrugerea coeziunii sale. Aceasta este
produsă de forţele electrostatice (sau coulombiene) şi anume:

13
 a) - forţele interatomice care produc legături chimice puternice între atomi
(legături covalente) şi legături între atomi şi electroni (legături ionice sau
electrovalente);
b) - forţele intermoleculare secundare (legături de hidrogen, legături van
der Waals şi London) care reprezintă o categorie de legături de coeziune.
Legătura van der Waals este o legătură de atracţie slabă care se exercită
între molecule aflate la distanţă mică unele faţă de altele. Ele acţionează între
atomi, respectiv molecule, cu straturi electrice stabile, fără a pune în comun
electronii sau să se transfere electronii între părţile care interacţionează. Forţele
van der Waals se realizează prin atracţie între polii opuşi ai moleculele dipolare.
Agitaţia termică reduce formarea legăturilor deoarece împiedică orientarea
polilor. Deci, la temperaturi foarte mici, legăturile van der Waals sunt atât de
puternice încât poziţia moleculelor sau a radicalilor este aproape fixă. Forţele
van der Waals sunt mai slabe ca forţele ionice. S-a constatat că substanţele cu
molecule nepolare manifestă tensiune superficială, deci, între molecule, există
forţe de atracţie diferite de forţele van der Waals. În 1930, pe baza mecanicii
cuantice, London a explicat natura lor, de aceea, au fost numite forţe London.
Solubilitatea se datorează ruperii legăturilor între moleculele sau ionii
solvitului şi formării unor legături între moleculele solvitului şi ale solventului.
Fenomenul se numeşte solvatare, în general, iar când solventul este apa, acesta
se numeşte hidratare. Hidratarea se datorează fie formării unor legături de
hidrogen (în cazul substanţelor neionizate), fie unor atracţii ion - dipol (când
solvitul este compus din ioni) [55].
Acţiunea hidratantă a apei (care are moleculă bipolară) se explică prin
distrugerea totală sau parţială a legăturilor dintre atomii şi moleculele unui corp,
pentru a le reaşeza, prin legături noi cu moleculele ei proprii, formând, astfel,
structuri noi. Acest proces se numeşte dizolvare.

1.3.1.1 Solubilitatea gazelor

Solubilitatea majorităţii gazelor urmează legea lui Henry. De exemplu, la

2
10C, solubilitatea principalelor gaze aflate la presiunea de 10 kPa (1 bar) este
dată în tabelul 1.4.

Tabel 1.4 - Solubilitatea gazelor în apă

Gazul Solubilitatea (mg/l)
Hidrogen (H2) 1,6
Azot (N2) 23,2
Metan (CH4) 32,5
Oxigen (O2) 54,3
Dioxid de carbon (CO2) 2318
Hidrogen sulfurat (H2S) 5112

14
 Legea lui Henry are forma:

X a  A  pa (1.1)

unde, s-a notat cu Xa solubilitatea, cu pa presiunea parţială a gazului, iar A fiind

o constantă.
Relaţia este valabilă numai pentru gaze greu solubile. Ea nu se aplică
gazelor solubile în apă cum sunt CO2, SO2, NH3, HCl. Aceste gaze nu formează
soluţii fizice, ci combinaţii chimice cu apa.
Prin fierbere, gazele dizolvate sunt eliminate din soluţie odată cu vaporii
apei (excepţie fac HCl, HBr, HI etc. care formează cu apa amestecuri
azeotropice).
Gazele care formează cu apa combinaţii uşor disociabile (CO2 şi NH3) sunt
complet eliminate dacă se trece prin soluţie un curent dintr-un gaz greu solubil
(azot sau aer).

1.3.1.2 Solubilitatea lichidelor

Solubilitatea lichidelor depinde de polaritatea moleculelor lor. Două

lichide care se amestecă unul cu altul în orice proporţie se spune că sunt complet
miscibile (de exemplu alcoolul etilic, etilen glicolul, acidul sulfuric sunt complet
miscibile cu apa). Lichidele care se amestecă cu apa în orice proporţie sunt
substanţe polare sau substanţe care formează legături de hidrogen. De exemplu,
moleculele care conţin gruparea ―OH, hidroxil; SH, mercaptanică; NH2,
aminică, fiind puternic polarizate, sunt foarte solubile în apă, pe când
hidrocarburile, uleiurile şi grăsimile, care au molecule nepolare, sunt foarte puţin
solubile.
Două lichide care nu se amestecă se numesc nemiscibile şi ele formează
două straturi.
Există şi a treia categorie de lichide care trebuie considerată în studiul
tratării apei şi anume lichidele cu solubilitate parţială, numite lichide parţial
miscibile. Două lichide parţial miscibile formează, când sunt amestecate, două
straturi. Fiecare strat este o soluţie saturată a unuia din lichide în celălalt şi se
stabileşte astfel un echilibru dinamic între cele două straturi. Ca exemplu, sunt
lichidele al căror grad de solubilitate creşte numai peste anumite valori ale
temperaturii (pentru fenoli 63,5 C) sau sub o anumită temperatură (pentru
trimetilamine 18,5 C).

1.3.1.3 Solubilitatea solidelor

Solubilitatea substanţelor solide depinde de natura lor, de natura

solventului şi de factori externi (temperatură, agitaţie). În general, solubilitatea
solidelor creşte cu temperatura când dizolvarea este endotermă (clorură de

15
calciu, zahăr, clorură de sodiu etc.). Există şi substanţe a căror solubilitate în apă
scade cu creşterea temperaturii, când procesul este exoterm (sulfatul de calciu,
sulfatul de sodiu etc.) [38].
Dimensiunile ionilor influenţează gradul de solubilitate. De exemplu, cu
cât cationul este mai mic, cu atât iodurile alcaline şi sulfaţii metalici sunt mai
solubili, iar fluorurile alcaline sunt mai greu solubile [21, 55].
Solidele formate din cristale moleculare se dizolvă mai uşor în solvenţi
nepolari, iar cristalele ionice sunt mai bine dizolvate în solvenţi polari (apa).
Solidele formate din cristale atomice (diamant, grafit, carbură de siliciu) nu se
dizolvă în nici un lichid, pentru că nici unul nu este capabil să rupă legăturile
covalente ale acestor reţele cristaline. Nici metalele nu se dizolvă fără o
transformare chimică.
Cantitatea maximă, exprimată în grame, dintr-un corp care se poate dizolva
în 100 g apă la o anumită temperatură se numeşte coeficient de solubilitate (KS).
Soluţia astfel obţinută se numeşte soluţie saturată. După solubilitatea în 100 g
apă, substanţele se împart în:
- uşor solubile având solubilitatea mai mare de 10 g (de exemplu:
zahăr, NaCl, KI);
- greu solubile dacă au solubilitatea sub 1 g (de exemplu: CaSO4);
- insolubile care au solubilitatea mai mică de 0,01 g (de exemplu:
CaCO3, AgCl).
După cantitatea de corp solvit, soluţiile se împart în:
a) soluţii diluate - care mai pot dizolva substanţă solubilă;
b) soluţii concentrate - care conţin o cantitate de substanţă dizolvată
apropiată de coeficientul de solubilitate;
c) soluţii saturate - care nu mai pot dizolva substanţă în condiţii de
temperatură şi presiune date;
d) soluţii suprasaturate care conţin mai multă substanţă dizolvată decât
arată coeficientul de solubilitate la temperatura dată. Ea se obţine răcind încet,
fără agitare, o soluţie saturată în care nu există nici o urmă de germeni cristalini.
Starea de echilibru a soluţiei este caracterizată prin coeficientul de
solubilitate. Valoarea lui indică direcţia în care poate evolua procesul: dizolvare
sau precipitare. Precipitarea este procesul care are loc în soluţiile concentrate,
saturate şi suprasaturate şi în soluţiile în care compusul este mai greu solubil,
prin formarea şi dezvoltarea germenilor cristalini.
Germenii cristalini sunt alcătuiţi prin asocierea mai multor ioni de semn
contrar. În soluţiile în care există sau se introduc la început mai mulţi germeni,
se formează cristale numeroase, mici şi precipitarea este rapidă.
Prezenţa, în soluţie, a doi cationi şi a unui singur anion duce la o
competiţie între cei doi cationi. Se va forma, final, sarea solidă a cationului cu
produsul de solubilitate mai mic.

16
 Natura solventului faţă de a solutului conferă solubilităţi diferite unei
substanţe. De exemplu, clorura de sodiu este mai solubilă în apă decât în alcool,
iar parafina este mai solubilă în benzen decât în apă.
La o anumită temperatură, solubilitatea depinde de natura corpului şi de
grupările sale constitutive. Din acest punct de vedere, grupările se clasifică în
hidrofile (–OH; >CO; –NH2) şi hidrofobe (–CH3; >CH2; –C6H5).
În unele cazuri, solvatarea se produce printr-un intermediar care conţine o
a treia categorie de grupări, numit solubilizant (pentru soluţii moleculare),
peptizant (pentru soluţii coloidale), emulsionant (pentru emulsii).
Uneori, acest intermediar este un agent care poate rupe legătura dintre
solvent şi corpul dizolvat sau dispersat şi, în acest caz, el se numeşte
precipitant, coagulant, floculant. Această rupere poate fi rezultatul unei acţiuni

chimice, cum ar fi pierderea ionului OH sau al altor grupări ionizate.
Intermediarul poate distruge legăturile de coeziune semihidrofilă, neutralizând
partea hidrofilă sau captând partea hidrofobă pe suprafaţă - fie de către bulele de
aer (flotaţie), fie de către un adsorbant insolubil mai mult sau mai puţin hidrofil.
Ruperea poate fi, de asemenea, rezultatul unei neutralizări a forţelor
electrostatice prin acţiunea cationilor polivalenţi sau a polielectroliţilor ionici
[34, 35, 47, 55].

1.3.2 Acţiunea ionizantă a apei

Un compus mineral dizolvat în apă disociază în ioni negativi (anioni) şi
ioni pozitivi (cationi). Corpul dizolvat este numit electrolit şi soluţia conduce
curentul electric.
Disocierea electrolitică poate fi schematizată astfel:
AB  A   B (1.2)
O asemenea disociere electrolitică are loc în cazul sărurilor neutre formate
din acizi tari şi baze tari şi, parţial, restul sărurilor. Ca exemplu, este disocierea
electrolitică a NaCl, NaIO3, KCl, KClO3. Sărurile de orice fel şi bazele tari sunt
formate din ioni în orice stare fizică: solidă, lichidă, gazoasă şi dizolvată. Acizii
tari şi slabi şi bazele slabe sunt formate din molecule neutre, ionii luând naştere
la dizolvare. În aceste cazuri, ionii nu se formează prin disociere electrolitică, ci
prin reacţii ale moleculelor neutre cu apa. De exemplu:
HCl  H 2 O  H 3O   Cl 
N H 3  H 2 O  N H 4  H O  (1.3)
Reacţiile de acest fel se numesc reacţii de ionizare.
Atunci când mai mulţi electroliţi se află în aceeaşi soluţie, fiecare disociază
într-o anumită proporţie, iar ionii eliberaţi se pot combina între ei,
formând compuşi noi. Dacă, de exemplu, se dizolvă doi compuşi, AB şi CD,
în soluţie, se vor întâlni moleculele AB, CD, AD şi CB în echilibru cu ionii

17
 +  + 
A , B , C , D Acest echilibru se poate modifica (legea lui Le Chatelier) în
măsura în care se formează compuşi insolubili, complexe chimice sau gaze.
Dacă, de exemplu, compusul AD este insolubil, atunci echilibrul este deplasat
spre dreapta, conform reacţiei:
AB  CD  AD   CB (1.4)
H O
CB 
2
 C   B

Unele săruri, acizi şi baze, chiar în soluţii relativ concentrate, sunt

disociate în totalitate. Acestea sunt numite electroliţi puternici, ca, de exemplu:
NaCl  Na   Cl  (1.5)
iar alte substanţe, ca acidul acetic (CH3COOH), nu sunt decât parţial disociate şi
se numesc electroliţi slabi.
Se admite că legăturile între ioni şi moleculele de apă se fac prin forţe
ion - dipoli. Fiecare ion se înconjoară cu o atmosferă de molecule dipolare de
solvent, orientate astfel încât să prezinte ionului polii lor de semn opus:

2H 2O  H3O   OH  (1.6)
 +
În acest fel, în apă, se află molecule, ioni OH (ion hidroxil) şi H (sub formă
+
hidratată H3O , numit ion hidroniu).
pH-ul apei pure se determină plecând de la următoarele considerente.
Fie reacţia chimică la echilibru:

1
 m , C  n , D
mA  nB  (1.7)
2
pentru care, viteza de reacţie, în sensul 1, este dată de relaţia:
v1  K1 [ A ] m [ B] n (1.8)
şi viteza în sensul 2, de relaţia:
v2  K2 [C] m' [ D] n' (1.9)
unde [A], [B], [C], [D] sunt activităţile compuşilor din soluţie.
La echilibru, v1 = v2, de unde:
K1 [ A ] m [ B] n  K2 [C] m'  [ D] n' (1.10)
sau
[ A] m  [ B] n K2
K (1.11)
[C] m'  [ D] n' K1
Această relaţie este legea acţiunii maselor, iar K este constanta de
disociere termodinamică.

18
 Pentru simplificare, se va nota colg K cu pK.
Dintre toţi solvenţii, apa este cel mai răspândit şi cel mai folosit. În afară
de aceasta, apa este cel mai bun solvent pentru electroliţi, deoarece se comportă
faţă de acizi ca o bază şi faţă de baze ca un acid, deci este o substanţă amfoteră
sau amfiprotică [47].
În apa pură sau în orice soluţie apoasă, are loc o reacţie de transfer de
protoni ducând la următorul echilibru:
H 2O  H 2O  H3O   HO  (1.12)

Aplicând legea acţiunii maselor (1.11), constanta de disociere va fi:

[ H 3O  ] m [ HO  ] n
K
[ H 2 O] m' [ H 2 O] n'

Concentraţiile ionilor de hidrogen şi ale ionilor de hidroxil (în mol/l) sunt,

prin natura procesului care are loc, egale între ele (m = n; m’ = n’). Gradul de
ionizare al apei este foarte mic încât concentraţia apei de la numitor rămâne,
practic, constantă şi se notează:

K [ H 2 O]2  Kapa

unde Kapă este denumit produsul ionic al apei. La temperatura de 25 C, Kapă
14 2
este egal cu 1,00810 (mol/l) .
Din aceste considerente, rezultă:

H 3O   HO   K apa  10 7 mol / l (1.13)

Constanta de ionizare sau produsul ionic al apei variază cu temperatura

(Tabel 1.5).
Tabel 1.5 - Constanta de ionizare a apei
Temperatura Constanta de ionizare pKapă pH-ul apei pure
(°C) Kapă1014
0 0,125 14,939 7,47
18 0,590 14,230 7,13
25 1,040 13,987 7,00
50 5,476 13,262 6,63
100 58,200 12,235 6,12

Pentru uşurarea calculelor, prin convenţie, se foloseşte, în locul concentraţiilor,

logaritmul zecimal negativ al concentraţiei ionilor hidroniu, luat cu

19
semn schimbat, având simbolul pH (din latin „pondus hidrogenii” - puterea
+
hidrogenului): pH =  lg [H3O ]
+ 7
În consecinţă, o soluţie în care [H3O ] este mai mare decât 10 mol/l
+ 7
(pH<7) se va numi mediu acid, iar soluţia în care [H3O ] este mai mic decât 10
mol/l (pH > 7) se va numi mediu bazic.
+
Când pH-ul unei soluţii scade cu o unitate, concentraţia ionilor H3O din
acea soluţie creşte cu factorul 10.
Toate reacţiile acid - bază care au loc într-un solvent amfiprotic, cum este
apa, implică participarea solventului [35].

Dacă se notează prin simbolul HA un acid şi prin A , baza sa conjugată,
speciile prezente în echilibrul ce se stabileşte în soluţiile apoase vor fi
următoarele:
HA  H 2O  A   H3O  (1.14.a)
 
A  H 2O  HA  HO (1.14.b)

Reacţia (1.14.a), în sensul direct este numită ionizarea sau disocierea unui
acid. Reacţia (1.14.b), în sensul direct este hidroliza sării unui acid slab dintr-o
sare a sa, printr-un acid mai tare (în cazul acesta, apa).

1.3.3 Apa în reacţii de oxido-reducere

Apa participă la reacţii de oxido-reducere care pot fi schematizate astfel:
2H 2O  4e  4H   O 2
(1.15)
 
2H 2O  2e  2OH  H 2
În primul caz, apa este donor de electroni. Ea se numeşte reducător, iar
substanţa care acceptă electronii se numeşte oxidant. În prezenţa apei, un
oxidant mai tare eliberează oxigen.
În al doilea caz, apa este acceptor de electroni. Ea se numeşte oxidant, iar
substanţa care cedează electronii se numeşte reducător. În prezenţa apei, un
reducător mai tare eliberează hidrogen.
Oxidanţii sau reducătorii puternici acţionează asupra apei cu viteză mare
[35, 47]. De exemplu, clorul trecând uşor în stare de anion de clor:
2Cl 2  2 e   2Cl 
va da, cu apa (care va fi reducătorul), o reacţie cu degajare de oxigen şi cu
acidifierea mediului:
Cl 2  H 2 O  HCl HClO (1.16.a)
2 HClO  2 HCl O 2 (1.16.b)

20
 La temperaturi ridicate, apa se poate descompune în oxigen şi hidrogen
după relaţia:
2 H 2O  2 H 2  O 2 (1.17)

1.3.4 Hidroliza sărurilor

Sărurile care provin din neutralizarea unui acid tare cu o bază tare, cum
sunt NaCl, Na2SO4, KNO3 etc. au, în soluţie apoasă, reacţie neutră. Ionii acestor
săruri nu reacţionează cu apa; ei sunt inerţi în apă [38].
Alte săruri, deşi neutre, când sunt dizolvate în apă, formează soluţii c
caracter slab acid sau bazic. De exemplu, clorura de amoniu, clorura de fier
formează soluţii acide, iar carbonatul de sodiu, hipocloritul de sodiu etc.
formează cu apa soluţii bazice. Caracterul acid sau bazic al acestor soluţii se
explică prin faptul că unul din ionii sării reacţionează cu apa, generând protoni
sau hidroxili.
Reacţia apei cu ionii sărurilor se numeşte hidroliza sărurilor şi se explică
prin proprietăţile acido-bazice ale apei.
Hidrolizează sărurile provenite din acizi slabi şi baze tari, acizi slabi şi
baze slabe, acizi tari şi baze slabe.
Considerând sarea unui acid slab (HA), hidroliza decurge după schema:

A   H 2 O  HA  OH 

în care, apa are rol de acid şi soluţia va avea un caracter bazic.

Considerând sarea unei baze slabe (B), hidroliza va avea loc după schema:

BH   H 2 O  B  H 3O 

în care, apa are rol de bază şi soluţia va avea un caracter acid.

Hidroliza sărurilor are o deosebită importanţă în procesele de tratare a apei
prin degradarea sau ameliorarea pH-ului apei rezultate.

1.4 Proprietăţile biologice ale apei

1.4.1 Apa şi metabolismul celular
Celula vie îşi menţine ritmul activităţilor sale prin mecanismul de
metabolism.
Unele celule sintetizează substanţele nutritive folosind numai elemente
minerale. Ele transformă apa, dioxidul de carbon şi sărurile minerale în substanţă
proprie de o mare complexitate. Acestea sunt celulele autotrofe, care îşi iau
energia necesară din mediul exterior, sub formă de energie chimică provenită din
transformarea unor radicali minerali.

21
 Celulele heterotrofe, dimpotrivă, nu sunt capabile să-şi sintetizeze factorii
de dezvoltare şi, atunci, folosesc substanţe nutritive pe care le oxidează
exotermic până la materii mai simple, iar energia eliberată (energie cinetică) în
cursul acestor reacţii chimice serveşte necesităţilor celulei (creştere, locomoţie,
reproducere).
Metabolismul este ansamblul reacţiilor energetice şi el se diferenţiază în
anabolism şi catabolism. Anabolismul reprezintă ansamblul energiilor potenţiale
(reacţii endotermice), deci sinteza materiei vii. Catabolismul reprezintă ansamblul
energiilor cinetice (reacţii exotermice), deci degradarea materiei nutritive.
Anabolismul se realizează prin două căi: fotosinteză şi oxido-reducere
minerală.
Fotosinteza este cazul tipic de fabricare a glucidelor de către vegetale,
plecând de la dioxidul de carbon din atmosferă şi din apa din seva brută, cu
intervenţia energiei solare şi în prezenţa clorofilei. Acest proces se rezumă prin
reacţia globală:
6CO 2  6H 2 O  C 6 H12 O 6  6O 2  272 kJ  mol (1.18)
(glucoză)

Procesul biologic de fotosinteză este, din punct de vedere cantitativ, cel

mai important proces din natură.
Alte organisme autotrofe nu pot utiliza energia solară din lipsa unor
pigmenţi fixatori; ele găsesc, în fenomenele de oxido-reducere a substanţelor
minerale, energia necesară existenţei lor. Astfel, se citează: bacteriile din genul
Nitrosomonas care oxidează amoniacul la nitriţi, bacteriile din genul Nitrobacter
care transformă nitriţii în nitraţi, bacteriile feruginifere şi manganifere care
oxidează bicarbonaţii feroşi şi manganoşi în hidroxizi ferici şi manganici,
bacteriile sulfuroase care transformă hidrogenul sulfurat în sulf coloidal,
bacteriile sulfato-reducătoare care reduc sulfaţii în hidrogen sulfurat şi thiobacilii
care oxidează hidrogenul sulfurat în acid sulfuric [23, 41].
Catabolismul implică formarea de apă sau intervenţia moleculelor de apă
în reacţiile de oxido-reducere organice. El poate avea loc aerob sau anaerob. În
procesul aerob, hidrogenul se combină cu oxigenul molecular, iar în cel anaerob,
hidrogenul se transferă din compusul deshidrogenat la un acceptor de hidrogen
(altul decât oxigenul molecular).
Descompunerea aerobă sau anaerobă a substanţelor organice este asigurată
de către enzimele secretate de organisme. Enzimele sunt proteine complexe, cu o
dispoziţie spaţială precisă, caracteristică şi pe care se fixează moleculele organice.

1.4.2 Apa şi viaţa microbiană

Medicina şi biologia subliniază rolul apei în apariţia şi transmiterea unor
maladii. Totuşi, organismele patogene sunt mai puţin numeroase în comparaţie

22
cu populaţia microbiană totală din apă. Dintre toate microorganismele, bacteriile
au un rol deosebit de important. Ca toate celulele vii, celula bacteriană este
formată dintr-un nucleu, având cromozomii constituiţi din ADN (acid
dezoxiribonucleic). Nucleul comandă reproducerea, conservă patrimoniul
genetic al celulei, sub formă codificată şi urmăreşte sinteza proteinelor şi a
enzimelor. Celula este înconjurată de o membrană rigidă care îi dă forma.
Metabolismul bacteriilor este mult mai intens faţă de cel al organismelor
superioare. Viteza de reproducere depinde de concentraţia în substanţe nutritive
a mediului şi de temperatură, variind de la 15 - 30 minute la câteva zile.
Bacteriile trăiesc numai în mediul care asigură condiţii favorabile: conţinutul de
apă, pH-ul, temperatura, potenţialul de oxido-reducere.
După temperatura mediului în care se dezvoltă, bacteriile sunt clasificate
în: termofile (t > 40 °C), mezofile (t  30°C), psicrofile (t = 0°C - 15°C) şi
criofile (t = 5°C - 0°C).

23
 CAPITOLUL 2

APA ÎN NATURĂ
CARACTERISTICI ŞI RESURSE

Apa din natură nu este niciodată pură şi, de aceea, este supusă unor
procese de tratare, pentru a fi utilizată.
Apa meteorică, odată ajunsă pe pământ, străbate straturile permeabile
(nisip, pietriş, humus) până ajunge la o pătură impermeabilă (argilă, marnă),
deasupra căreia formează o pânză de apă subterană. Apa subterană poate să
reapară la suprafaţă în izvoare sau să fie extrasă prin construcţii de captare
(puţuri, drenuri).
Compoziţia chimică a acestei ape variază după natura rocilor cu care a fost
în contact. Cel mai scăzut conţinut în substanţe minerale dizolvate îl are apa
izvoarelor de munte (aproximativ 50 mg/l) şi apa provenită din topirea
gheţarilor. Apele freatice au, de obicei, un conţinut mai mare în substanţe
minerale (aproximativ 2000 mg/l), iar în apele râurilor, se mai găsesc substanţe
minerale în suspensie şi substanţe organice [55].
Apa lacurilor şi a râurilor conţine gaze atmosferice dizolvate (oxigen, azot,
dioxid de carbon), cationi (calciu, magneziu, sodiu) şi anioni (bicarbonaţi,
sulfaţi, cloruri). O apă cu un conţinut mare de ioni de calciu, magneziu,
bicarbonaţi şi cloruri este o apă dură.
O apă subterană bogată în bicarbonat de calciu degajă, atunci când iese în
atmosferă, dioxid de carbon şi depune carbonat de calciu (aceasta explică
formarea stalactitelor).
Apa râurilor este din ce în ce mai poluată cu deşeuri industriale. Acestea au
o influenţă nocivă asupra animalelor şi plantelor acvatice. Problema evitării şi
limitării poluării apelor este una dintre cele mai importante ale timpurilor noastre
[41, 68].
Multe izvoare dizolvă, din straturile scoarţei Pământului cu care vin în
contact, substanţe solide sau gazoase, în cantităţi anormal de mari, formând
apele minerale. Se disting următoarele categorii de ape minerale:

24
 - izvoare acide simple, cu un conţinut mare de dioxid de carbon şi puţine
substanţe minerale;
- izvoare carbonice cu dioxid de carbon şi bicarbonaţi de sodiu, calciu şi
magneziu;
- izvoare alcaline conţinând mult bicarbonat şi puţin dioxid de carbon;
- izvoare sărate, cu un conţinut de peste 15 g/l clorură de sodiu;
- izvoare amare având sulfat de sodiu şi magneziu;
- izvoare sulfuroase conţinând sulfuri alcaline şi hidrogen sulfurat liber;
- izvoare iodurate conţinând ioni de iodură;
- izvoare arsenicale având trioxid de arsen sau arseniţi.
Apa pură se poate obţine din apă naturală prin distilare, eventual repetată,
în condiţiile în care să nu poată dizolva gaze din aer sau substanţe solide din
recipientele în care este conservată.
Echivalentă cu o apă bine distilată este apa deionizată cu schimbători de
ioni [55].
Pentru stabilirea şi desfăşurarea proceselor complexe de tratare, pe lângă
proprietăţile apei pure, prezentate în Capitolul 1, trebuie să se cunoască şi
caracteristicile specifice apei natural [64].

2.1 Caracteristicile apei naturale

2.1.1 Turbiditatea
Turbiditatea este parametrul care dă prima indicaţie asupra conţinutului în
materii în suspensie şi coloidale, de origine minerală şi organică.
Definirea gradului de turbiditate prin măsurători optice şi principiile de
preparare a soluţiilor etalon variază de la o ţară la alta. Adesea, chiar folosirea
aceleiaşi denumiri pentru gradul de turbiditate (în scara silicei) exprimă
fenomene optice diferite: fie opacitate, fie efect de contrast, fie o combinaţie de
transmisie şi difuzie. Astfel, turbiditatea se poate aprecia prin determinarea
constantei lui Raleigh pentru eşantionul de apă (prin măsurarea opalescenţei în
picături de formazin) sau prin măsurarea limitei de vizibilitate a unui obiect (fir
de platină, discul lui Secchi).

2.1.2 Culoarea
Culoarea apei este produsă de prezenţa unor substanţe organice sau
minerale dizolvate sau în stare coloidală.
Ea se măsoară cu ajutorul unui comparator optic, faţă de o scară etalon.
Etalonul se prepară dintr-o soluţie de acid cloroplatinic, a cărei culoare se
modifică prin adăugare treptată de clorură de cobalt.
Culoarea se exprimă în grade platină-cobalt (Pt-Co), numite şi grade
Hazen. Un grad pe scara Pt-Co corespunde culorii pe care o dă 1 mg Pt sub

25
formă de cloroplatinat de potasiu şi 0,5 mg Co sub formă de clorură de cobalt,
dizolvate într-un litru de apă distilată.
Există, în prezent, şi comparatoare dotate cu scală colorată ce reproduce
aspectul coloristic al etalonului Pt-Co.

2.1.3 Presiunea osmotică

Osmoza este fenomenul de trecere a moleculelor unui solvent printr-o

membrană semipermeabilă [38]. Termenul provine din grec. „osmosi”, ωσμωση
care înseamnă „a învinge”. Membrana semipermeabilă este o membrană
naturală (de exemplu, membranele animale) sau artificială, care are proprietatea
de a opri trecerea moleculelor de dimensiuni mari, permiţând, însă, trecerea
moleculelor de dimensiuni mici.
Se consideră o soluţie într-un vas confecţionat dintr-o membrană
semipermeabilă, iar, în jurul vasului, se află un solvent pur. Moleculele de
solvent din exterior vor trece în soluţie şi, în acelaşi timp, moleculele substanţei
dizolvate din soluţie vor tinde să treacă în exteriorul vasului, unde se află
solventul pur. În această tendinţă, ele lovesc membrana exercitând asupra
acesteia o presiune, numită presiunea osmotică a soluţiei; ea determină osmoza.
Deoarece, în soluţie, substanţa dizolvată se comportă analog gazelor, se
pot aplica legile gazelor şi la soluţiile diluate [38, 55]. Această analogie a fost
stabilită de către van’t Hoff (1877) sub forma relaţiei:

 = C  R  T (2.1)

unde, s-a notat:  - presiunea osmotică (Pa);

3
C - diferenţa de concentraţie (mol/m );
R - constanta gazelor perfecte = 8,3124 (J/mol.K);
T - temperatura absolută (K).
Van’t Hoff a a formulat următoarea lege: „presiunea osmotică a unei
soluţii este egală cu presiunea pe care ar exercita-o substanţa dizolvată, dacă ar fi
gazoasă şi ar ocupa un volum egal cu al soluţiei, la aceeaşi temperatură”.
Osmoza şi presiunea osmotică prezintă o importanţă deosebită pentru
fiinţele vii, în al căror organism există un număr foarte mare de membrane
semipermeabile. Aceste membrane, prin care difuzează moleculele de anumite
dimensiuni, suportă presiuni osmotice mari, la nivelul diferitelor organe şi
ţesuturi. Apa este capabilă să difuzeze prin toate membranele organismelor vii
şi, prin fenomene de osmoză, ea pătrunde în celulele vii sau poate ieşi din
acestea, transportând substanţe cu molecule mici care apar în procesele
metabolice.
Osmoza este un parametru esenţial în procesele de tratare a apei prin
sisteme de osmoză inversă.

26
 Gradul de hidrofobie al acestor substanţe joacă un rol important în tratarea
apei. După mărimea particulelor şi după numărul fazelor, dispersiile apoase se
împart în trei grupe.

2.2.1 Dispersii moleculare

Dispersiile moleculare sau soluţiile propriu-zise sunt sisteme omogene,
monofazice şi se subdivid, la rândul lor, în:
a. - soluţii cristaloide în care particulele dizolvate sunt molecule cu
9
dimensiuni mai mici de 10 m, ionizate sau nu, De exemplu, substanţele
minerale precum clorurile, carbonaţii, sulfaţii, azotaţii, oxizii de Na, K, Fe, Si,
oxizii de Ca, Mg, hidroxizii de Na, K, Ca.
b. - soluţii de neelectroliţi cum sunt unele substanţe organice ca, de
exemplu, unele componente sau produse ale plantelor şi animalelor, compuşii de
C, H, O, N.
c. - gaze ca, de exemplu, oxigen, azot, metan, dioxid de carbon,
hidrogen sulfurat.
Apele naturale, exceptând apele marine şi cele mineralizate, au un grad de
disociere ionică foarte slab, în care, există, în permanenţă, un echilibru ionic.
Substanţele dizolvate, atunci când sunt în contact cu faza solidă sau
gazoasă din care provin, urmează legea echilibrului de dizolvare care este funcţie
de temperatură şi de presiune (acest parametru fiind foarte evident în cazul
gazelor). În condiţii fizice date, există o concentraţie de saturaţie a soluţiei. Când
concentraţia creşte peste limita de saturare (de exemplu, în urma unor reacţii
chimice), substanţa precipită, fiind vorba de un echilibru solid-lichid, sau se
degajă, fiind vorba de un echilibru gaz-lichid. În situaţia contrară, în lichid are
loc o dizolvare suplimentară.
Întotdeauna, solubilitatea gazelor scade cu creşterea temperaturii, iar, în
cele mai multe cazuri, solubilitatea solidelor creşte. O excepţie remarcabilă de la
această lege o reprezintă solubilitatea unor compuşi de calciu.
În cazul lichidelor cu suprafaţă liberă, cum sunt cele mai multe resurse de
apă, echilibrul de solubilitate se exprimă prin legea lui Henry.
Viteza de transfer de masă plecând de la faza exterioară (solid sau gaz)
spre faza lichidă, depinde de viteza de difuzie a moleculelor dizolvate în faza
lichidă în apropierea suprafeţei de contact. Se consideră că, între filmul lichid
din zona de contact şi gazul (sau solidul) exterior, există tendinţa de echilibrare,
dată de relaţia:
Cs
a (2.3)
Cext

unde Cs este concentraţia pe suprafaţa de contact, iar Cext este concentraţia în

exteriorul lichidului.

28
 Această difuzie de molecule din filmul superficial spre lichid permite
dizolvarea unei cantităţi echivalente de noi molecule. Fenomenul de difuzie este
exprimat de legea lui Fick:
ds dC
C  D (2.4)
dt ds
ds
unde s-a notat: C - cantitatea de molecule care difuzează pe unitatea de
dt
suprafaţă, în unitatea de timp;
D - coeficientul de difuzie, fixat prin condiţiile de lucru;
dC
 - gradientul de concentraţie.
ds
Pentru accelerarea transferului, va trebui acţionat asupra gradientului de
dC
concentraţie, , adică, la nivelul filmului, se va menţine concentraţia cea mai mare.
ds
În cazul solidelor, această concentraţie se fixează, în funcţie de
temperatură, la limita de saturaţie. În cazul gazelor, se poate acţiona şi asupra
presiunii parţiale a gazului din atmosfera exterioară, ceea ce se exprimă prin
relaţia:
dC
 K L A ( Cs  C)  K L A ( a Cext  C) (2.5)
dt
unde, s-a notat: C - concentraţia gazului în lichidul dat;
Cs - concentraţia de saturaţie corespunzătoare concentraţiei
din atmosfera exterioară;
Cext - concentraţia gazului în atmosfera exterioară;
KL - coeficientul de transfer în filmul lichid;
A - suprafaţa totală de contact.
Ecuaţia (2.5) este aplicabilă şi în cazul unei cristalizări sau în cazul unei
degajări de gaze.
Reacţiile care conduc la echilibrul chimic al soluţiilor sunt guvernate de
legea acţiunii maselor (1.11). Astfel, pentru soluţii saturate, se poate scrie
echilibrul:
A n Bm  n A m   m Bn  (2.6)

sau: A   B 
m n n m
 const .
Deci:
A   B 
m n
 PS n m
(2.7)
unde, Ps, se numeşte produs de solubilitate şi valoarea lui depinde de
temperatură.

29
    n
Dacă valoarea produsului A m   B n 
m
la temperatura dată este mai
mare decât Ps, atunci are loc precipitarea (cristalizarea) compusului AnBm, iar
dacă este mai mică decât Ps, atunci soluţia este nesaturată.
Substanţele dizolvate imprimă apei o reacţie acidă sau bazică, exprimată
prin valoarea pH-ului. Acest aspect are o mare importanţă în tratarea apei cu
diverşi reactivi.
Dacă substanţele dizolvate sunt electroliţi, aceştia imprimă apei o
conductibilitate electrică proporţională cu concentraţia ionilor.

2.2.2 Dispersii coloidale

Dispersiile coloidale, numite şi dispersii micelare sau pseudosoluţii, sunt

sisteme eterogene, bifazice, în care particulele dispersate sunt grupări moleculare
de dimensiuni între 10 nm şi 100 nm. Deşi ele pot fi sesizate cu ochiul liber când
sunt privite perpendicular pe direcţia razei luminoase, totuşi contribuţia lor la
turbiditatea apei este neglijabilă.
Termenul de „coloid” este aplicat materiilor în suspensie, fin divizate, cu
suprafaţă specifică mare, caracterizate printr-o sarcină electrică, în general,
negativă (există şi particule coloidale pozitive) [34, 36].
Datorită suprafeţei specifice mari, forţele superficiale sunt preponderente
faţă de forţele masice.
În anumite condiţii, se constată o stare de dispersie stabilă care îşi are
originea în efectele conjugate ale mişcării browniene (mişcarea particulelor
aflate într-un lichid determinată de şocurile dezordonate ale moleculelor
lichidului, produse, la rândul lor, de agitaţia termică) şi ale forţelor electrostatice
superficiale.
Cum apa conţine particule polarizate (grupări de molecule polimerizate
+ 
prin legătură de hidrogen, ioni H şi ioni OH ), coloizii din apele naturale se
înconjoară de ioni satelit şi de o coroană de molecule de apă. Aceştia se opun
fenomenului de coalescenţă.
Totalitatea efectelor de coalescenţă a particulelor coloidale se numeşte
coagularea şi flocularea coloizilor [16, 23]. Unii coloizi organici sunt foarte
hidrataţi şi stabili. În prezenţa coloizilor mai puţin stabili, ei înşişi pot avea un
rol protector faţă de floculare.
Sarcinile electrice atrag, prin forţe electrostatice, ionii de sarcini opuse care
se repartizează în două straturi.
În primul strat, se găsesc moleculele de apă puternic legate de particula
coloidală şi care se deplasează împreună cu ea, numindu-se strat de adsorbţie.
Grosimea acestui strat poate atinge 0,1 m. Moleculele de apă, cu structura
dipolară (H – O – H) sunt orientate perpendicular pe suprafaţa particulei. Forţele

30
 În cazul coloizilor hidrofobi (de exemplu coloizii metalici), grosimea
stratului de apă legată este mică, încât acţiunea factorilor care reduc potenţialul
Zeta va fi preponderentă în procesul de coagulare.
În cazul coloizilor hidrofili (de exemplu coloizii organici), grosimea
stratului de apă legată este mare, încât este necesară intervenţia unor factori
exteriori puternici pentru distrugerea lui.
Determinarea potenţialului Zeta se face cu ajutorul relaţiei:

K m
Z  (2.8)
D
unde, s-a notat: Z - potenţialul (V);
K - factor care depinde de natura şi dimensiunile coloidului
K = 4  – 6 ;
2
m - mobilitatea electroforetică a particulei coloidale (m /s  V);
 - vâscozitatea dinamică a apei (poise);
D - constanta dielectrică a apei (F/m).
Practic, potenţialul Zeta se măsoară cu un aparat de microelectroforeză,
numit Zetametru şi caracterizează forţa de respingere a coloidului sau
stabilitatea sistemului coloidal.
În apele naturale, particulele de argilă şi de cuarţ fin divizate cât şi unele
substanţe organice insolubile sunt încărcate negativ şi nu sunt legate de
moleculele de apă. În afară de acestea, mai există particule organice hidrofile
înconjurate de o zonă sferică de apă, care formează coloizii protectori. Există şi
substanţe colorante naturale, de origine vegetală, formând o categorie intermediară.
Apele din ţara noastră au potenţialul Zeta între 10 mV şi 30 mV.
Destabilizarea sistemului coloidal exprimă sensibilitatea coloizilor faţă de
purtătorii de sarcini electrice de semn opus, ceea ce favorizează apariţia
coalescenţei. Ca urmare a aglomerării coloizilor, acţiunea forţelor gravitaţionale
se amplifică, conducând la sedimentare sau la flotare.
Procesul de neutralizare a forţelor electrostatice se numeşte coagulare şi se
obţine prin introducerea, în apa de tratat, a electroliţilor metalelor cu valenţă
mare, a unor coloizi cu sarcină electrică opusă sau prin adăugarea unor substanţe
care modifică conţinutul în ioni H+ şi OH din apă (modifică pH-ul).
Coagularea poate fi obţinută şi direct, prin distrugerea, din punct de vedere
fizic şi chimic, a structurii intime a coloizilor protectori. Aceasta explică apariţia
coalescenţei şi a precipitării sub efectul frigului (ger), al temperaturii ridicate
(fierbere) sau al unor oxidanţi (ozon).

2.2.3 Dispersii gravimetrice

Dispersiile gravimetrice (suspensii şi emulsii) sunt sisteme bifazice, în care
cele două faze se separă uşor şi repede prin sedimentare sau flotare.

32
 Particulele au dimensiuni mai mari de 0,1 m şi sunt vizibile cu
microscopul optic.
Suspensiile conţin particule solide, iar emulsiile conţin particule lichide,
fiind responsabile de turbiditatea apei.
Sedimentarea suspensiilor urmează legea lui Stokes:

g D2 s  l
v  (2.9)
18  l
unde, s-a notat: D - diametrul particulei;
 - viscozitatea cinematică a lichidului;
s, l - densitatea particulei, respectiv a lichidului în care
are loc sedimentarea (în cazul acesta, densitatea apei).
Pentru dispersiile grosiere, forţele superficiale nu sunt preponderente,
totuşi nu pot fi neglijate când este vorba de viteza de deplasare a particulelor
sferice. Dacă două particule vin în contact, forţele de atracţie Van der Waals
(care se manifestă numai între molecule foarte apropiate, fiind în raport invers
7
proporţional cu R , iar originea lor este legată de structura electronică a
moleculelor) pot contribui la menţinerea lor în contact atât timp cât solicitările
exterioare nu depăşesc o anumită intensitate. Particulele se aglomerează tot mai
mult, ceea ce face ca viteza de sedimentare să crească. De fapt, aceste aglomerări
se produc numai între particule în mişcare relativ lentă, altfel energia disipată în
momentul şocului ar anula efectul forţelor de atracţie Van der Waals.
Aglomerarea particulelor conduce, totodată, la creşterea forţei Arhimedice,
deci la reducerea densităţii aparente a conglomeratului.
Ameliorarea procesului de coalescenţă naturală, în cazul suspensiilor
grosiere, înseamnă sporirea şanselor de contact dintre particule, ceea ce se
realizează printr-o agitaţie moderată şi prin modificarea stării suprafeţei
particulelor folosind reactivi adecvaţi (adjuvanţi de floculare).
În categoria suspensiilor gravimetrice pot fi incluse şi organismele vii din
fauna şi flora acvatică sau care au fost antrenate din exterior în apă.
Din punct de vedere al tratării, este necesară determinarea faunei şi florei
microscopice din apa naturală atât datorită importanţei sanitare, cât şi pentru
prevenirea dificultăţilor tehnologice.

2.3 Indici caracteristici apei naturale

2.3.1 Conţinutul de materii în suspensie
Acest parametru înglobează toate elementele în suspensie din apa naturală,
a căror mărime permite reţinerea lor pe un filtru de porozitate dată. Se exprimă
în g/l apă.

33
 2.3.2 Concentraţia soluţiilor apoase
În cazul restrâns al soluţiilor propriu-zise, mediul dispersant este lichid (în
cazul soluţiilor apoase, acesta este apa) iar solvatul (solutul) poate fi gaz, lichid
sau solid.
Într-o soluţie, substanţele amestecate - solventul şi solvatul - nu
reacţionează între ele şi amestecarea lor este rezultatul tendinţei de realizare a
dezordinii ideale, ceea ce corespunde stabilităţii termodinamice maxime.
„  Această mişcare este eternă şi spontană” (Robert Brown, 1828).
Într-o soluţie, raportul cantităţilor de solvat şi solvent se numeşte
concentraţie. Exprimarea concentraţiei se face în funcţie de limita de
solubilitate sau de raportul componenţilor.
Se numeşte limită de solubilitate şi, corespunzător ei, soluţie saturată,
acea soluţie care conţine cantitatea maximă posibilă de substanţă dizolvată, la o
temperatură dată.
Soluţia cu un conţinut mai mic de solvat se numeşte soluţie nesaturată,
iar cea cu un conţinut superior limitei de solubilitate va fi suprasaturată [21,
23, 35].
După modul de exprimare a raportului componenţilor, concentraţia
soluţiilor poate fi procentuală, molară, molală, normală sau în fracţii molare.
Concentraţia procentuală exprimă cantitatea de dizolvat, în grame,
conţinută în 100 g de soluţie.
De exemplu, o soluţie apoasă de NaCl de 5 % înseamnă că în 100 g soluţie
se găsesc 5 g NaCl şi 95 g apă.
Concentraţia molară exprimă numărul de moli de substanţă dizolvată
într-un litru de soluţie.
De exemplu, o soluţie care conţine 98 g acid sulfuric la litru [M(H2SO4) =
98] este o soluţie molară de acid sulfuric şi se notează 1m. Dacă, într-un litru de
soluţie sunt conţinuţi n moli, atunci soluţia este n molară. Se cunosc soluţii
decimolare (0,1 m), centimolare (0,01 m), milimolare (0,001 m) ca şi multiplu
molare [55].
Soluţiile de aceeaşi molaritate din diferite substanţe conţin acelaşi număr
de molecule dizolvate.
Cantitatea, în grame, dintr-o substanţă dizolvată într-un mililitru de soluţie
se numeşte titru.
Concentraţia molală reprezintă numărul de moli de solvat la 1000 g
solvent. Acest mod de exprimare a concentraţiei se utilizează frecvent în
ebulioscopie, crioscopie şi la studiul depresiunii de vapori a soluţiilor.
Concentraţia normală exprimă numărul de echivalenţigram (vali) la litrul
de soluţie.
Soluţia care conţine un echivalentgram la litru se numeşte soluţie normală
şi se notează 1 normală.

34
 Calculul echivalenţilor se face din raportul masei moleculare la valenţă
(E = M/Z). Astfel, pentru o serie de substanţe, masele moleculare, valenţa şi
echivalenţii sunt prezentaţi în tabelul 2.1.

Tabel 2.1 - Echivalenţii unor substanţe

Substanţa Masa moleculară Valenţa Echivalentul
(M) (Z) (E)
Acid azotic HNO3 63 1 63
Acid sulfuric H2SO4 98 2 49
Hidroxid de calciu Ca(OH)2 74 2 37
Sulfat de aluminiu Al2(SO4)3 342 2x3 57

Fracţia molară este raportul dintre numărul de moli ai unei substanţe

dizolvate şi numărul total de moli ai tuturor componenţilor din soluţie.
Într-o soluţie în care sunt n2 moli de substanţă dizolvată în n1 moli de
solvent, fracţia molară a substanţei dizolvate este:
n2
X2  (2.10)
n1  n2

iar a solventului:
n1
X1  (2.11)
n1  n2

Suma fracţiilor molare ale tuturor componenţilor este unitară [47]:

X1  X 2  1 (2.12)

2.3.3 Mineralizarea totală

Evaporarea la 105C a apei naturale conduce la obţinerea unui reziduu a
cărui greutate este egală cu suma elementelor determinate prin analize chimice.
Cum uscarea completă cere o manipulare delicată şi cum ionul bicarbonat
este instabil peste 105C, se va efectua cântărirea după uscarea la 180C. La
această temperatură, bicarbonaţii sunt complet disociaţi la CO2, iar materiile
organice nu sunt calcinate.
La 600C, materiile organice sunt carbonizate, iar carbonaţii nu sunt
disociaţi, încât:

Reziduu (180C) – Reziduu (600C) = mg/l (materii organice);

Reziduu (105C) – Reziduu (600C) = mg/l (materii organice + CO2
din bicarbonaţi).

35
 2.3.4 Conţinutul de materii organice
Acest parametru reflectă puterea de reducere pe care o au substanţele
conţinute în apă faţă de anumiţi oxidanţi.
Pentru determinarea conţinutului de materii organice, se foloseşte
permanganat de potasiu, măsurându-se cantitatea de oxigen absorbit din
permanganatul de potasiu. Metoda se poate aplica prin două procedee:
- la rece (21C), după 4 ore de contact în mediu acid;
- la cald (100C), în mediu acid, după 30 de minute sau în mediu alcalin,
după 20 minute.
Testul nu este, totuşi, elocvent deoarece materiile organice din apă sunt
oxidate parţial şi nu total.
Prin altă metodă, care foloseşte dicromatul de potasiu, se măsoară
cantitatea de oxigen absorbit în urma reacţiei la cald, în mediu acid. Oxidarea
materiilor organice are loc în procent de 90 %.

2.3.5 Duritatea apei

Duritatea este proprietatea chimică şi calitativă dată apei de prezenţa în

stare dizolvată a sărurilor metalelor alcalino-pământoase, în special a celor de Ca
şi Mg [39].
Pentru apele utilizate în scop industrial, la cazane de abur, la termocentrale
etc., duritatea prezintă o deosebită importanţă, deoarece sărurile de Ca şi Mg se
pot depune sub formă de cruste, constituind inconveniente şi pericole în
exploatare. Formarea crustei se datorează:
- descompunerii bicarbonaţilor cu formarea carbonaţilor insolubili:

Ca( HCO3 )2  CaCO3   CO 2   H 2O

Mg( HCO3 )2  MgCO3   CO 2   H 2O (2.13)

- măririi concentraţiei soluţiei în sulfaţi, cloruri, azotaţi etc., până la

atingerea limitei de solubilitate, după care, are loc depunerea sub formă de
cristale.
La fierbere, apa cu conţinut de Ca(HCO3)2 şi Mg(HCO3)2 depune CaCO3
şi MgCO3 şi degajă CO2. Ca urmare, duritatea produsă de aceste săruri este
înlăturată.
Duritatea produsă de prezenţa bicarbonaţilor de calciu şi magneziu se
numeşte duritate temporară (dt). Spre deosebire de aceasta, duritatea conferită
apei, de sulfaţi, cloruri, azotaţi etc., care persistă şi după fierbere se numeşte
duritate permanentă (dp). Suma acestor durităţi formează duritatea totală
(dT).

36
 În mod convenţional, duritatea unei ape se exprimă în grade de duritate
3
(D) sau în mval CaO/dm . Pentru aceasta, toate sărurile de calciu şi de
magneziu dintr-un litru de apă se recalculează în echivalenţi de oxid de calciu
(CaO).
Un grad de duritate german corespunde la 10 mg CaO la un litru de apă:
D = 10 mg CaO/ dm 3  0,357 mval/ dm 3

Alături de gradul de duritate adoptat conform STAS 7313-82, se utilizează

3
gradul de duritate francez (1F = 10 mg CaCO3/dm ) şi cel englez (1E = 10 mg
3
CaCO3/0,75 dm ). Corelaţia acestor grade este dată în tabelul 2.2.

Tabel 2.2 - Corespondenţa între modurile de exprimare a durităţii apei

Unitatea Conţinut D F E mval
3
D 10 mg CaO/dm 1 1,79 1,25 0,357
3
F 10 mg CaCO/dm 0,66 1 0,7 0,1
3
E 14,3 mg CaCO3/dm 0,8 1,45 1 0,285
3
mval 28 mg CaO/dm 2,8 5 3,5 1

Apele naturale pot fi clasificate după mărimea durităţii lor (Tabel 2.3)
[39, 45].
Tabel 2.3 - Clasificarea apelor după duritate
Caracteristica apei Duritatea (D)
Foarte moale 0-4
Moale 4-8
Semidură 8 - 12
Destul de dură 12 - 18
Dură 18 - 30
Foarte dură > 30

2.3.6 Radioactivitatea
În apele naturale, radioactivitatea poate fi naturală şi artificială.
Radioactivitatea naturală a apelor este dată de elementele radioactive
dizolvate şi de cele emise în atmosferă, care se fixează pe aerosoli şi sunt
3 222
antrenate de apele de ploaie. De exemplu H (tritiu), Ra (radon), Ar (argon),
Be (beriliu), P (fosfor).
Radioactivitatea naturală este de origine cosmică şi telurică [19]. Radiaţia
cosmică provine din erupţiile solare şi din alte tipuri de radiaţii galactice.
Radiaţia terestră provine din scoarţa Pământului, deoarece toate materialele au
un grad de radioactivitate.

37
 Radioactivitatea artificială este produsă de activitatea umană.
Principalele surse artificiale de radioactivitate sunt:
230 226
- minele de uraniu care emit radiaţii  prin Th (thoriu), Ra (radiu)
228 210
şi radiaţii  datorită unor radioelemente ca Ra (radiu), Pb (plumb);
- centralele nucleare prin deşeurile şi accidentele de la reactoarele
nucleare sunt surse de radiaţii  datorită produşilor de reacţie rezultaţi din
137 90 3 106
procesul de dezintegrare precum Cs (cesiu), Sr (stronţiu), H, Ru
131
(ruteniu), I (iod);
- unităţile medicale în care se fac tratamente ce folosesc radiaţii sau
radionuclizi pot fi surse de radioactivitate mai ales datorită radiaţiilor  ale
iodului 131I şi 60Co (cobalt);
- exploziile nucleare efectuate în scopuri militare.
Se atrage atenţia asupra unui element ale cărui emisii ar părea mai puţin
3
periculoase decât ale celorlalte, anume tritiul ( H). El este produs în mod natural
în atmosferă în cantităţi mici, dar, în mod artificial, tritiul este emis în cea mai
mare cantitate de către centralele nucleare şi exploziile nucleare.
Cantitatea de 3H produsă anual în lume, la ora actuală, este de 4 MCi
(mega Curie), dar organismele mondiale de specialitate prevăd că, peste 10 ani,
emisia totală va depăşi 30 MCi anual. Din această cantitate, 99 % se prezintă sub
formă de apă tritiată (THO), care se încorporează foarte uşor în fluidele
biologice. Acest fapt constituie gradul uriaş de periculozitate al tritiului.

2.4 Rezervele de apă disponibile din natură

În natură, există rezerve mari de apă constituite din apele de suprafaţă
(râuri, lacuri, mări) şi apele subterane.

2.4.1 Ape subterane

Apa subterană îşi are originea în infiltraţia apei de suprafaţă. Ea este
stocată sau circulă în straturile permeabile libere sau captive.
Natura geologică a straturilor permeabile determină compoziţia chimică a
apei. De exemplu, apa care circulă printr-un subsol nisipos sau granitic este
acidă şi puţin mineralizată, iar apa care circulă prin subsoluri calcaroase este
încărcată cu bicarbonat de calciu.
Alte caracteristici ale apei subterane sunt turbiditatea redusă,
temperatura constantă, absenţa aproape totală a oxigenului. De asemenea, apa
subterană prezintă o mare puritate biologică.
Apa subterană este sinonimă cu apa curată şi răspunde, în mod natural,
normelor de potabilitate. Ea este puţin influenţată de poluările accidentale.
Uneori, apele subterane conţin elemente ca Fe, Mn, H2S, F a căror concentraţie
poate depăşi normele şi, în acest caz, sunt clasate în categoria apelor minerale.

38
 Radioactivitatea apelor subterane este produsă, mai ales, de emanaţiile de
radiu, deoarece acesta se găseşte în toate rocile. Radiul este puţin solubil în apă,
222
dar descendentul său, radonul ( Ra), este foarte solubil. Prezenţa altor
radioelemente ca uraniu, thoriu, plumb, poloniu este asociată cu existenţa rocilor
granitice, a depozitelor de lignit, de fosfaţi sau de uraniu.

2.4.2 Ape de suprafaţă

Apele de suprafaţă îşi au originea în straturile acvifere profunde, prin

intermediul izvoarelor, sau în apele de şiroire.
Apa de râu se caracterizează printr-o suprafaţă de contact apă-
atmosferă în continuă mişcare şi printr-o viteză apreciabilă.
Apa lacurilor se caracterizează printr-o suprafaţă de schimb apă-
atmosferă cvasi-imobilă, o adâncime mare şi un timp de staţionare important.
Apa de mare are o salinitate mare, între 17 g/l în Marea Baltică, 38 g/l în
Marea Neagră şi 270 g/l în Marea Moartă. De asemenea, se caracterizează prin
pH de 8,2 – 8,3 şi duritate mare. Dintre caracteristicile fizice mai importante,
turbiditatea, materiile în suspensie, indicele de colmatare au făcut ca apele de
mare să fie mai puţin accesibile utilizării.
În România, apele marine nu sunt folosite pentru consum, de aceea ele nu
fac obiectul de studiu al acestei lucrări.
Compoziţia chimică a apei de suprafaţă depinde de natura solurilor
traversate de cursul de apă, a solurilor din bazinul de recepţie, dar şi de faptul că
se încarcă cu gaze atmosferice (O2, N2, CO2) prin suprafaţa sa liberă.
Apa de suprafaţă are o concentraţie mare de suspensii minerale (de la cele
grosiere în râuri la cele mai fine în lacuri şi mări) cât şi de materii organice
provenite din descompunerea organismelor.
O altă caracteristică a apelor de suprafaţă este formarea planctonului
(fitoplanctonul şi zooplanctonul) precum şi dezvoltarea vegetaţiei macrofite şi a
peştilor.
Apa de suprafaţă prezintă o temperatură variabilă, în funcţie de anotimp.
Ea este foarte rar potabilă, fiind direct şi puternic influenţată de poluanţi
de origine urbană (de exemplu: apele provenite din staţiile de epurare), de
origine industrială (de exemplu: hidrocarburi, solvenţi, fenoli, metale grele,
amoniac, detergenţi) şi de origine agricolă (pesticide, erbicide).
O formă particulară de poluare organică o constituie eutrofizarea.
Eutrofizarea este procesul de proliferare excesivă a biomasei
fitoplanctonice datorită îmbogăţirii apei cu substanţe nutritive (mai ales azot,
fosfor şi potasiu), în paralel cu deteriorarea calităţii apei.
Procesul evoluează în trei faze: oligotrofă, mezotrofă şi eutrofă şi
afectează îndeosebi lacurile. Astfel, un lac tânăr este albastru şi transparent,

39
având saturaţia în oxigen de minimum 70 % şi o biomasă redusă, sub 10
3
mg/dm , pe când un lac îmbătrânit are cantităţi mari de substanţe organice din
cauza dezvoltării algelor şi datorită aportului exterior. Lacul tânăr este oligotrof,
dar, îmbătrânind, devine treptat mezotrof, apoi eutrof.
În lacul eutrof, se constată colmatarea lui progresivă, colorarea verzuie,
brună sau roşiatică a apei, reducerea transparenţei, deficitul de oxigen în
3
straturile profunde (saturaţie sub 10%), o biomasă importantă (peste 20 mg/dm )
şi apariţia algelor toxice.
În mod natural, trecerea de la un stadiu la altul este lentă (durează sute de
ani), dar fenomenul se poate accelera datorită activităţii umane riverane, ai cărei
efluenţi conţin materii organice şi elemente fertilizante (azot, fosfor). Asemenea
cazuri sunt frecvent semnalate în literatura de specialitate.
Eutrofizarea are consecinţe dezastruoase pentru pescuit şi turism, iar
datorită tehnologiilor complexe de tratare a apei eutrofizate, ea conduce la
costuri foarte mari ale apei potabile.
În cazul râurilor, definiţia completă a eutrofizării nu este aplicabilă.
Pentru a caracteriza stadiul de poluare a unui râu, s-a folosit mult timp gradul de
saprobitate. În prezent, se foloseşte indicele biotic, prin care se determină
populaţia de macro-nevertebrate bentice (de exemplu: moluşte, crustacee,
viermi, larve de insecte). Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) şi
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) limitează indicele biotic între 0-10.
Indicele biotic scade în punctul de descărcare a unui poluant, dar creşte
apoi spre aval, datorită capacităţii de autoepurare a râului.
Radioactivitatea naturală a apelor de suprafaţă este, în general, foarte
redusă şi doar activitatea umană este responsabilă de poluarea radioactivă.
Astfel, în aval de minele de uraniu, are loc contaminarea apelor de suprafaţă,
ceea ce se traduce prin creşterea mineralizării şi a cantităţii de suspensii.
Problema principală o pune radonul care este cel mai uşor transportat la
consumatorul de apă, fiind foarte solubil în apa rece sub presiune.

40
 CAPITOLUL 3

SCOPUL TRATĂRII APELOR NATURALE

3.1 Necesitatea tratării apei

Apa pusă la dispoziţia consumatorului prin reţeaua de distribuţie trebuie să
fie tratată, chiar dacă omul nu consumă direct decât o foarte mică parte din
aceasta. Ar fi periculos pentru sănătatea publică şi totodată neeconomic dacă s-ar
executa două reţele de distribuţie - una pentru apă potabilă şi alta pentru alte
tipuri de consum.
Oricare ar fi domeniul folosinţei, apa preluată de către această folosinţă
trebuie să fie „potabilă”, adică să satisfacă reglementările în vigoare referitoare
la apa potabilă [7, 20, 65 ].
Este necesar să se trateze apa ori de câte ori unul dintre parametrii analitici
depăşeşte normele din ţara respectivă. O.M.S. a stabilit, pentru fiecare
parametru, recomandări ce trebuie să fie adaptate la nivelul fiecărei ţări, în
funcţie de starea sanitară şi de considerentele economice ale acelei ţări. De
asemenea, C.E.E. a introdus norme de calitate referitoare la apa potabilă, pentru
ţările membre. În România, condiţiile tehnice de calitate a apei potabile sunt
reglementate prin STAS 1342 - 92 (Tabel 3.1). Se impun, de asemenea, limite
pentru anumiţi parametri de calitate ai apelor de piscină (Tabel 3.2) şi pentru
piscicultură (Tabel 3.3).

3.1.1 Criterii de alegere a sursei de apă

Alegerea sursei de apă pentru satisfacerea folosinţelor ţine seama de o serie

de factori cantitativi, calitativi şi economici.
Dacă se ia în consideraţie numai criteriul calitativ, trebuie să se cunoască
compoziţia apei la sursă. În apele naturale, se găsesc mai multe categorii de
impurificatori şi anume: impurificatori de natură biologică, impurificatori
minerali, impurificatori organici, impurificatori radioactivi, impurităţi induse şi
exogene.

41
 3.1.2 Impurificatori biologici

3.1.2.1 Efectele impurificatorilor biologici asupra sistemului

de alimentare cu apă

Toate apele naturale sunt susceptibile de a fi poluate de către

microorganisme.
Apele de suprafaţă conţin microorganisme şi macroorganisme animale şi
vegetale ceea ce se explică prin condiţiile favorabile pe care le oferă mediul
acvatic. Cercetarea biologică a apelor constă în determinarea bentosului
(organismele care trăiesc pe fundul apei şi pe suprafeţele obiectelor scufundate)
şi a planctonului (organismele aflate în suspensie în apă).

Tabel 3.1 - Calităţile apei potabile

Parametru Unitate de ROMÂNIA C.E.E. C.E.E. O.M.S.

măsură STAS Conc. Conc.
1342-91 ghid max.
1 2 3 4 5 6
Culoare mg/l (Pt-Co) 15 1 20 15
fără efect
Gust diluţie 2 0 2 asupra
consum.
fără efect
Miros diluţie 2 0 2 asupra
consum.
Temperatură C 22 12 25
Turbiditate mg/l (SiO2) 5 1 10 5
Conductivitate S/cm 1000 400
pH 6,5 - 7,4 6,5 - 8,5 6,5 - 8,5
Amoniac mg/l ( NH 4 ) 0 0,05 0,5
Arsen mg/l (As3+) 0,05 0,05 0,05
Azotaţi mg/l ( NO 3 ) 45 25 50 45
Azotiţi mg/l ( NO 2 0 0,1
2 )
Bariu mg/l (Ba2+) 1 1
Cadmiu mg/l (Cd2+) 0,005 0,005 0,005
Calciu mg/l (Ca2+) 100 100
Cianuri mg/l (CN) 0,01 0,05 0,1
Cloruri mg/l (Cl) 250 25 250

42
 1 2 3 4 5 6
Compuşi Reduşi
organo-cloraţi mg/l 0,0001 0,001 cât este
(fără pesticide) posibil
Crom mg/l (Cr5+) 0,05 0,05 0,05
Cupru mg/l (Cu2+) 0,05 0,1 0,1
Detergenţi mg/l 0,2 0,5 0,2
Duritate totală D 20 2,5 15 50
Fenoli mg/l 0,001 0,0005
Fier total mg/l (Fe2++Fe3+) 0,1 0,05 0,2 0,3
Fluor mg/l (F) 1,2 1,5
Fosfaţi mg/l ( PO 3 0,1 0,4
4 )
Hidrocarburi
dizolvate mg/l 0,002 0,01
Magneziu mg/l (Mg2+) 50 30 50
Mangan mg/l (Mn2+) 0,05 0,02 0,05 0,1
Mercur mg/l (Hg2+) 0,001 0,001 0,001
Nichel mg/l (Ni2+) 0,1 0,05 0,05
Oxigen dizolv. % saturaţie 18 75
Plumb mg/l (Pb2+) 0,05 0,05 0,05
Reziduu fix mg/l(la 180C) 100-800 1500
Seleniu mg/l (Se2+) 0,01 0,01 0,01
Silice mg/l (SiO 2 0 0 0 0
2 )
Sulfaţi mg/l (SO 2 200 25 250 400
4 )
Zinc mg/l (Zn2+) 5 5 5
Coliformi în100 0,3 0 0,01
ml
Coliformi fecali
în 100 ml 0,3 0 0
Streptococi
fecali în 100 ml 0 0 0
Clostridium
sulfito-reduc. în 0 1 0
20 ml
Germeni totali
în 1 ml apă
tratată, la 37C 20 5 20
Radioactivitate Bq/l 0,1 0,1

Radioactivitate Bq/l 0,8 1


43
 Tabel 3.2 - Calităţile apei de piscină şi pentru bazine de înot
Parametru C.E.E. C.E.E. Frecvenţa
Conc. ghid Conc. max. probelor
Culoare nici o modificare bilunar
pH 6-9 verificare
Uleiuri minerale (mg/l) 0,3 nici un film pe bilunar
suprafaţa apei
Substanţe tensioactive (mg/l) 0,3 nici un fel de bilunar
spumă
Fenoli (mg/l) 0,005 0,05 bilunar
(nici un miros)
Coliformi total la 100 ml 500 10000 bilunar
Coliformi fecali la 100 ml 100 2000 bilunar
Streptococi fecali verificare în caz de
la 100 ml 100 degradare
Salmonella la 1 litru 0 verificare în caz de
degradare
Enterovirus PFU la 10 litri 0 verificare în caz de
degradare

Tabel 3.3 - Calităţile apei pentru piscicultură (C.E.E.)

Parametru Unitate de măsură Salmonide Cipride
Oxigen mg O2/l 3 6
Azotaţi mg NO3 /l 4 6
Azotiţi mg NO 2 /l 0,05 0,5
Fosfaţi mg PO3 0,2 0,4
4 /l
Amoniu total mg NH 4 / l 0 1
Fenoli mg/l 0 0,005
Zinc mg Zn2+/l 0,03 0,3

Organismele care formează indicatorii biologici ai apei se împart în

următoarele categorii:
- catarobe - organisme care trăiesc în apă curată;
- saprobe - organisme care se găsesc în apele cu diferite grade de poluare.
Saprobele au fost clasificate de Kolkwitz & Marsson în: oligosaprobe,
mezosaprobe, polisaprobe [Kolkwitz R., Marsson M. „Grundsätze für die biologische
Beurteilung des Wassers nach seiner Flora und Fauna”, Mitteilungen der königlichen
Prüfanstalt für Wasserversorgung und Abwasserbeseitigung, Vol. 1. pag. 33-72, Berlin,
1902]. Apa din zona de oligosaprobe are conţinut mare de oxigen, nu prezintă azotiţi,
amoniac, hidrogen sulfurat. Numărul de bacterii este redus, dar abundă plantele verzi.

44
 În zona de mezosaprobe intervin procese de oxido-reducere, există o
cantitate apreciabilă de H2S, NH3, CO2, un număr mic de plante verzi şi un
număr relativ mare de microorganisme.
Zona de polisaprobe se caracterizează prin procese de descompunere, de
putrefacţie, un număr mare de bacterii şi un conţinut mare de hidrogen sulfurat,
dioxid de carbon, albuminoide. Este zona apei cu cea mai puternică poluare.
În tabelul 3.4, se caracterizează zonele de saprobitate după indicatorii
fizico-chimici şi biologici [39].

Tabel 3.4 - Caracterizarea schematică a zonelor saprobe

Criterii Z O N A
polisaprobă -mezosaprobă -mezosaprobă oligosaprobă
Compoziţie Substanţe Amoniac, NH3; N2O3; N2O5 N 2O 5
chimică proteice aminoacizi
Condiţii de Anaerobe Facultativ Aerobe Aerobe
respiraţie anaerobe
Caracterul
proceselor Reducere Reducere - Oxidare Oxidare
biochimice oxidare
Dioxid de Prezent foarte Prezent Prezent uneori Prezent
carbon intens intens uneori
Hidrogen Prezent foarte Prezent Prezent Absent
sulfurat intens intens
Compuşi ai FeS FeS + Fe2O3 Fe2O3 Fe2O3
fierului
Putrescibilitate Prezentă Prezentă Absentă Absentă
Surse de Difuzie Difuzie Difuzie + Difuzie +
oxigen asimilaţie asimilaţie
Conţinut de
bacterii pe ml Milioane Sute de mii Zeci de mii Sute
Forme Specii puţine Numărul mare Specii multe de Specii foarte
biologice (protozoare) de specii plante şi animale variate, număr
cu dezvoltare mare de indivizi
intensă
Organisme Infuzori, Ciuperci, Alge verzi şi Alge verzi,
prezente flagelate, bacterii, infuzori, albastre, infuzori, crustacee, larve
bacterii alge verzi şi diatomee, viermi, de insecte, peşti
sulfuroase albastre crustacee, peşti

45
 Tipul şi dimensiunile biocenozei caracteristice unei surse de apă impune
tehnologia de tratare a apei şi intervine în exploatarea reţelei de distribuţie.
Astfel, unele microorganisme, cum sunt Actinomicetele şi Cianoficeele, secretă
compuşi (geosmina) care dau apei un gust şi un miros neplăcut. Altele sunt
patogene pentru om, cum sunt Amoebele.
Prezenţa şi dezvoltarea algelor şi a macroorganismelor în reţeaua de
distribuţie (de exemplu: Asellus, Copepode, Nematode) este dezagreabilă,
produce depozite, favorizează apariţia condiţiilor anaerobe. În plus,
microorganismele moarte (de exemplu: Cianoficeele) elimină în apă metaboliţi
toxici pentru animalele superioare.
Bacteriile şi virusurile patogene relevă posibila contaminare cu ape
reziduale. Chiar şi germenii banali trebuie înlăturaţi din apă, deoarece creează
probleme grave în reţeaua de distribuţie şi anume: consumă oxigenul dizolvat,
produc coroziune, emană mirosuri şi gusturi dezagreabile.

3.1.2.2 Boli transmise pe cale hidrică

Principalele boli de origine microbiană care pot fi răspândite pe cale

hidrică, în regiunile temperate, sunt febrele enterale şi gastro-enteritele (de
exemplu: tifoidele, paratifoidele, salmonelozele), holera, dizenteria bacteriană.
Printre bolile grave, dar mai puţin frecvente se citează tularemia şi icterul
hemoragic. Mai trebuie menţionată dizenteria amoebiană (provocată de un
protozoar parazit). Ultimele afecţiuni pun probleme deosebite în regiunile
tropicale şi subtropicale.
În ultimul timp, o atenţie deosebită se dă micobacteriilor din care face
parte bacilul Koch (al tuberculozei), responsabile de îmbolnăviri grave.
Cele mai periculoase virusuri patogene care se propagă pe cale hidrică
produc poliomielita şi hepatita infecţioasă. Adenovirusurile dezvoltate în piscine
provoacă afecţiuni oculare [14]
Printre paraziţi, în afară de Entamoeba hystolytica responsabilă de apariţia
dizenteriei amoebiene menţionate mai sus, trebuie citaţi viermii, oxiurii, teniile.
Boli mai puţin frecvente, de origine parazitară sunt bilharzioza produsă de
trematode (viermi plaţi) şi afecţiunile pulmonare şi meningeale provocate de o
amoebă din apa piscinelor [32].
În tabelul 3.5, sunt prezentate principalele microorganisme patogene,
virusuri şi paraziţi (protozoare şi viermi), care pot fi răspândiţi prin apa de
consum [14].

46
 Tabel 3.5 - Microorganisme, virusuri, paraziţi din apă

Organisme Maladii
Febra tifoidă
Salmonella Paratifoida
Salmoneloza
Shigella dysenteriae Dizenteria bacteriană
Entamoeba hystolytica Dizenteria amoebiană
Entamoeba Hartmanella Boli pulmonare şi meningeale
Vibrio cholerae Holera
Brucella Bruceloza (febra de Malta)
Mycobacteria Tuberculoza
Leptospira icterohemorhagiae Icterul hemoragic
Giardia (lamblia) Lambliaza
Virusul poliomielitei Poliomielita
Virusul hepatitei Hepatita infecţioasă
Adenovirus Conjunctivita
Coxsackievirus Boala Coxsackie
Bacillus anthracis Antraxul
Oxyures vermiculares Oxiuraza
Ascaris lumbricoides Ascaridioza
Taenia solium, saginata Teniaza
Trematodes Boli parazitare de ficat, de rinichi, de
intestine, de sânge
Schistosoma mansoni (Bilharziahaematobia) Schistosomiaza (Bilharzioza)

3.1.3 Impurificatori minerali

Impurificatorii minerali influenţează calităţile organoleptice (de la grec.

„leptikos” - „care simte”) ale apei, aspectul său, comportamentul în reţeaua de
distribuţie şi pot afecta sau nu sănătatea consumatorilor. Considerând esenţial
acest ultim aspect, impurificatorii minerali se clasifică din punct de vedere
sanitar, după cum urmează.

3.1.3.1 Impurificatori minerali care nu afectează sănătatea

Deşi aceşti impurificatori nu afectează direct sănătatea, ei trebuie analizaţi

cu deosebită atenţie deoarece, prin caracteristicile pe care le imprimă apei,
impun tehnologii speciale de tratare a acesteia.

47
 Turbiditatea trebuie eliminată prin procese specifice de tratament pentru a
se putea realiza, apoi, o bună dezinfectare a apei, pentru a elimina orice poluant
adsorbit pe suprafaţa suspensiilor (de exemplu: metalele grele) şi pentru a evita
orice depunere ulterioară în reţeaua de distribuţie a apei.
Culoarea trebuie, de asemenea, eliminată pentru ca apa să fie agreabilă la
băut dar şi pentru a elimina, în acest fel, compuşii minerali şi organici care o
produc (de exemplu: precursorii compuşilor haloformi, compuşii de fier,
clorofila etc.).
Alcalinitatea şi duritatea participă la echilibrul calco-carbonic al apei în
conjunctură cu pH-ul şi cu acidul carbonic dizolvat.
Se are în vedere ca, în urma proceselor de tratare, să se distribuie
consumatorilor o apă echilibrată chimic pentru a evita fie coroziunea conductelor
(când apa are un conţinut mare de dioxid de carbon), fie formarea depozitelor în
interiorul reţelei de distribuţie (când apa conţine bicarbonaţi).
O cantitate mare de sulfaţi influenţează gustul apei şi, mai mult, aceasta
devine laxativă. O cantitate prea mică de cloruri afectează, de asemenea, gustul
apei, dar, ceea ce este mai grav, imprimă apei un caracter coroziv.
Unele metale (Fe, Mn) colorează apa şi pot fi originea formării depozitelor
în reţeaua de distribuţie. Sub aceste depozite, au loc procese de coroziune a
conductelor.
Alte metale, cum sunt Zn, Cu, Al, afectează calităţile organoleptice ale
apei potabile.
Dintre gazele dizolvate, se remarcă hidrogenul sulfurat (H2S), a cărui
prezenţă denotă existenţa condiţiilor anaerobe şi un potenţial de oxido-reducere
scăzut al apei. El dă apei un miros urât şi poate fi originea coroziunii. De aceea,
se impune eliminarea hidrogenului sulfurat din apa potabilă.

3.1.3.2 Impurificatori minerali care afectează sănătatea

Aceşti impurificatori sunt greu de studiat direct pe om, atât în ceea ce

priveşte dozele cât şi efectele. Ca urmare, componenţii patogeni din apa brută se
studiază, în general, mai întâi, pe animale. Rezultatele sunt extrapolate, apoi, la
om, cu ajutorul modelelor biologice.
Efectele observate se caracterizează prin:
a.- toxicitate acută - produsul provocând moartea rapidă a individului.
Se exprimă prin D.L.-50, adică prin doza letală care provoacă moartea a 50 %
din indivizi într-un interval de timp dat (de exemplu: în 24 de ore);
b.- toxicitate cronică - reprezintă doza care, prin ingestie repetată zilnic,
provoacă moartea prematură a individului. Există cazuri când metabolismul
individului este capabil să suporte, fără risc, doza maximă zilnică toată viaţa,
aceasta numindu-se A.D.I. (Acceptable Daily Intake). În tabelul 3.6, sunt
prezentate dozele de toxicitate pentru câteva substanţe [51];

48
 Tabel 3.6 - A.D.I. pentru substanţe toxice
Substanţa Doza
3
μg/kg corp mg/omzi mg/m apă potabilă
Arsen 50 3,25 160
Cadmiu 1 0,065 3,3
Cupru 500 32,5 1,625
Mercur 0,7 0,045 2,2
Nitraţi 5000 325 16,25
Nitriţi 200 13 650
Plumb 7 0,45 22
D.D.T. 5 0,325 16
Heptaclor 0,5 0,03 1,5

c.- citotoxicitate - indică doza care produce moartea unui procent din
celulele culturii pe care s-a făcut studiul, evitându-se, în acest fel, studiul pe
animale;
d.- mutagenitate - ceea ce reprezintă mutaţia genetică pe care o produce
ingestia unui produs, indiferent de doză;
e.- efect cancerigen - care există indiferent de doza ingerată.

Dintre impurităţile care afectează sănătatea, se remarcă:

a.- metalele cum sunt cromul (produce ulcer), cromul hexavalent (astm
bronşic, hemoragii, leucemie, tumori maligne) mercurul (neurotoxic, produce
gingivite, stomatite, tumori), nichelul (blocaj renal), seleniul (carii dentare,
cancer mamar), arsenul (carcinogen), bariul (toxic pentru vasele sanguine şi
sistemul nervos), plumbul (saturnism), cadmiul (se acumulează în ficat şi
rinichi). Acestea sunt, în general, adsorbite pe materialele în suspensie prezente
în apa naturală încât, prin eliminarea suspensiilor, se asigură şi eliminarea
respectivelor metale. Există cazuri când unele metale sunt incluse în complecşi
organici naturali (de exemplu, mercurul) sau în complecşi chimici industriali şi
menajeri. Tehnologia de tratare trebuie aleasă astfel încât să asigure distrugerea
şi eliminarea acestor complecşi chimici toxici [46].
b.- nitraţii şi nitriţii, a căror creştere în apele de suprafaţă este
considerabilă pe plan mondial, constituie originea unor afecţiuni grave la om (de
exemplu: methemoglobinemia la nou-născuţi, cancerul de stomac);
c.- fibrele de azbest, care sunt cancerigene în aerul inhalat, în apă nu şi-
au dovedit efectul direct. Totuşi, fibrele de azbest vor fi eliminate din apă pentru
a nu fi antrenate în vapori (la fierbere, prin duşuri). Acest lucru se realizează prin
eliminarea turbidităţii apei;

49
 d.- duritatea favorizează hipertensiunea arterială ca urmare a unui
conţinut mare în ioni de sodiu rezultat din tratarea apei dure;
e.- fluorul, în cantităţi mari, afectează sistemul osos, provocând fluoroza
oaselor, iar lipsa lui degradează dantura [29];
f.- hidrocarburile aromatice sunt carcinogene;
g.- pesticidele sunt neurotoxice şi cancerigene.

3.1.4 Influenţa impurificatorilor organici asupra proceselor

de tratare a apei
Impurificatorii organici se clasifică în şase grupe principale: substanţe
humice, acizi hidrofilici, acizi carboxilici, peptide şi amino-acizi, hidraţi de
carbon, hidrocarburi.
Prezenţa substanţelor organice este caracterizată analitic prin:
a - măsurarea indicilor globali;
b - măsurarea grupelor funcţionale;
c - măsurarea anumitor substanţe bine definite.

3.1.4.1 Caracterizarea impurificatorilor organici cu ajutorul

indicilor globali

Conţinutul în substanţe organice se exprimă prin concentraţia totală a

acestor substanţe în apă.
Indicii globali se stabilesc prin mai multe procedee, după cum urmează.
a.- Oxidabilitatea este o denumire convenţională a indicatorului prin
care se determină cantitatea de permanganat de potasiu (KMnO4) folosit pentru
oxidarea substanţelor organice şi anorganice din apă (care se oxidează uşor).
Oxidabilitatea apelor de suprafaţă exprimă conţinutul în compuşi organici
naturali (cum sunt acidul humic, acidul fulvic) sau care provin din deversările
urbane şi industriale. Ca urmare, această metodă poate servi la determinarea
indirectă a cantităţii lor.
3
Oxidabilitatea râurilor şi lacurilor curate este de 5 - 10 mg O2/dm .
Oxidabilitatea apelor de suprafaţă depinde de anotimp, de geomorfologia albiei
şi bazinului.
Prin tratare, se urmăreşte reducerea concentraţiei în substanţe organice
pentru a evita dezvoltarea microorganismelor în reţeaua de distribuţie.
b.- Absorbţia radiaţiilor ultraviolete cu lungimea de undă  = 254 nm
exprimă concentraţia în substanţe organice cu legături duble (cum sunt
substanţele alifatice, carboxilice, benzenice).
c.- Testul CLOT redă concentraţia în substanţe organice clorate (sau, în
general, halogenate). În urma tratării apei cu clor în staţia de tratare, acest
indicator va creşte. De aceea, înainte de operaţia de clorare, testul CLOT trebuie

50
să aibă cea mai mică valoare din cadrul schemei tehnologice. Aceasta înseamnă
că substanţele organice trebuie să fie eliminate considerabil înainte de faza de
dezinfectare cu clor.
Parametrii globali nu pot fi folosiţi la măsurarea toxicităţii unei ape
naturale, dar cunoaşterea lor pe toată filiera de tratament permite atât optimizarea
procesului de tratare cât şi comparaţia între mai multe scheme de tratare.

3.1.4.2 Influenţa pesticidelor şi a produselor fitosanitare

Prezenţa în apă a acestor produse îşi are originea în lucrările agricole de

combatere a dăunătorilor vegetaţiei. Unele pesticide şi produse fitosanitare
hidrolizează repede şi pot fi eliminate uşor prin procesul de tratare a apei, dar
altele sunt rezistente şi se acumulează în lanţul alimentar.
Tratarea apei, din acest punct de vedere, este foarte importantă deoarece
pesticidele şi erbicidele sunt neurotoxice, mutagene şi cancerigene.
O.M.S. dă valorile A.D.I. pentru o serie de produse din această clasă
(Tabel 3.7). Toate normele internaţionale prevăd eliminarea lor din apa potabilă.

Tabel 3.7 - Normele O.M.S. pentru pesticide şi produse fitosanitare

Compuşi sau grupe de Recomandări A.D.I.
izomeri (mg/l) (mg/kg corp)
Aldrină şi dialdrină 0,00003 0,0001
Heptaclor 0,0001 0,0005
Clordan 0,0003 0,001
DDT 0,001 0,005
Hexaclorohexan-lindan 0,003 0,01
Metoxiclor 0,03 0,1

3.1.4.3 Acţiunea fenolilor în procesul de tratare a apei

Fenolii existenţi în apa naturală provin din poluarea industrială produsă de

industria coloranţilor, cocserii, industria răşinilor sintetice etc. În procesul de
tratare a apei potabile cu clor,se formează clorfenolul care dă un gust neplăcut
apei şi, mai grav, este cancerigen.
Eliminarea fenolilor necesită tehnologii speciale de tratare.

3.1.4.4 Efectele impurificării cu hidrocarburi asupra apei

În apa naturală, hidrocarburile provin din poluarea industrială cu produse

petroliere şi uleiuri. Deoarece biodegradabilitatea lor este lentă, prezenţa
hidrocarburilor în apa subterană este de lungă durată (câţiva ani) comparativ cu
prezenţa în apa râurilor.

51
 Hidrocarburile sunt dăunătoare şi toxice deoarece formează un film pe
suprafaţa apei ceea ce împiedică reoxigenarea şi frânează autoepurarea.
Funcţionarea staţiilor de tratare este perturbată de prezenţa hidrocarburilor
în apă, în deosebi procesele de floculare şi de decantare, iar filtrele rămân mult
timp impregnate cu pelicule de hidrocarburi.
Hidrocarburile degradează proprietăţile organoleptice ale apei tratate, iar în
ceea ce priveşte efectele sanitare, provoacă afecţiuni cutanate.

3.1.4.5 Influenţa hidrocarburilor aromatice policiclice şi a

detergenţilor asupra proceselor de tratare

Dintre hidrocarburile aromatice policiclice şi compuşii derivaţi cu efecte

grave asupra sănătăţii cât şi asupra aspectelor tehnologice şi economice ale
schemei de tratare se aminteşte benzopirenul, benzofluorantrenul, indonopirenul.
Acestea sunt cancerigene şi trebuie eliminate în totalitate.
Detergenţii ajung în apele naturale din descărcările de ape uzate industriale
şi menajere. Cantităţile de detergenţi din apa râurilor sunt din ce în ce mai mari.
Produsele comerciale conţin două categorii de compuşi: agenţi de
suprafaţă şi adjuvanţi.
Agenţii activi de suprafaţă (substanţe tensio-active) sunt, la rândul lor,
anionici biodegradabili, neionici şi cationici.
Adjuvanţii sunt de mai multe categorii, anume: polifosfaţi, carbonaţi,
silicaţi, oxizi aminaţi, alcanolamide, agenţi de albire, coloranţi, parfumuri,
enzime.
Efectele negative ale prezenţei detergenţilor în apă se grupează astfel:
a.- detergenţii formează o spumă pe suprafaţă apei, care frânează
autoepurarea sursei de apă, epurarea apelor uzate în staţia de epurare, cât şi
tratarea apei captate pentru consum. Această spumă favorizează diseminarea
bacteriilor şi a virusurilor;
b.- chiar în absenţa spumei, detergenţii reduc transferul şi dizolvarea
oxigenului în apă prin crearea unui film izolant pe suprafaţa apei;
c. - având un conţinut mare de fosfaţi, detergenţii determină creşterea
cantităţii de fosfaţi în apa naturală, ceea ce facilitează eutrofizarea lacurilor şi
dezvoltarea planctonului în râuri. Pentru diminuarea acestor neajunsuri, în multe ţări,
polifosfaţii au fost interzişi şi înlocuiţi prin N.T.A. (acid nitrilotriacetic) [72];
d.- creşterea progresivă în apele de suprafaţă a conţinutului de bor
provenit din perboratul de sodiu folosit în detergenţi.
Detergenţii nu sunt toxici pentru bacterii, alge, peşti şi alte organisme din
râuri, la concentraţii mai mici de 3 mg/l, dar se acumulează în lanţul trofic.
S-a constatat în Franţa (Service National des Eaux), în Germania
(Wassergüttekontrolle Bundesdienst) că enzimele care se adaugă în detergenţi nu
dăunează mediului receptor şi nici staţiilor de tratare.

52
 3.1.4.6 Influenţa policlorobifenolilor asupra sănătăţii şi asupra
proceselor de tratare a apei

În ultimii ani, aceste produse au apărut în cantităţi semnificative în apele

naturale ca urmare a folosirii lor la prepararea plastifianţilor, solvenţilor,
lubrifianţilor şi, mai ales, la fabricarea condensatoarelor şi transformatoarelor.
Prin combustie sau piroliză, pot da naştere unor produse foarte toxice cum sunt
furanii şi dioxinele care sunt produse stabile din punct de vedere chimic, se
răspândesc în mediu, sunt asimilabile de către organisme şi se transmit prin
lanţul alimentar. Existenţa policlorobifenolilor în apele de tratat impune
introducerea, în schema de tratare, a unor procedee speciale pentru eliminarea
lor totală.

3.1.5 Radioactivitatea şi efectele ei asupra sănătăţii şi asupra

tratării apei

Ingestia de produse radioactive existente în apă are efecte somatice asupra

omului, conducând atât la apariţia tumorilor maligne, cât şi la efecte mutagene
care se reflectă asupra descendenţilor.
Efectele somatice pot fi:
- imediate (boala de iradiere), manifestate prin afecţiuni gastro-
intestinale, afecţiuni ale sistemului nervos central;
- întârziate (neoplasm);
- cronice (cataracte, sterilitate).
Efectele mutagene pot fi simple (pete pe piele) şi severe (retardare mintală)
[19].
Grupurile profesioniste (personalul de exploatare al instalaţiilor nucleare)
sunt cele mai expuse radioactivităţii [51, 56] Doza maximă pentru această
categorie, în SUA, este de 5 mRem/an.
Pentru celelalte categorii de consumatori, se acceptă 1/10 din doza maximă
pentru profesionişti.
Apa tratată trebuie să satisfacă legislaţia în vigoare din fiecare ţară, din
acest punct de vedere.
În Belgia [51, 70], se foloseşte o relaţie aproximativă pentru determinarea
dozei admisibile în apa potabilă:

5total total 500( 226 Ra) 30(90 Sr) 0,003(3 H) 40 Bq/dm3 (3.1)

53
 Din 1984, EURATOM prin Directivele 80/836 defineşte pragul maxim de
radioactivitate în Europa nu prin concentraţii volumetrice sau activităţi, ci prin
doza absorbită de o persoană sau un obiect [1 Gy (Gray) = 1 J/kg] pentru fiecare
izotop. În cazul mai multor izotopi diferiţi, trebuie satisfăcută relaţia:

j Ij
 I jL 1 (3.2)
1

unde Ij este cantitatea încorporată din izotopul j, iar IjL este cantitatea limită pe
an pentru izotopul j.
Limita încorporată prin intermediul apei potabile s-a fixat la 1/10 din
limita de risc.
Înlăturarea sau reducerea radioactivităţii din apele de consum se face prin
precipitare cu var, schimb de ioni şi osmoză inversă. Toate aceste tratamente
implică eforturi economice foarte mari, de aceea se recomandă evitarea
deversărilor de deşeuri radioactive în resursele de apă.

3.1.6 Poluarea indusă. Originea şi importanţa ei în tratarea

apei potabile.

Acest tip de poluare provine din reactivii folosiţi chiar în procesul de

tratare a apei. În numeroase ţări - SUA, Olanda, Franţa, Japonia, Germania -
folosirea oricărui reactiv în staţia de tratare a apei sau introducerea unuia nou
este supusă aprobării autorităţilor sanitare.
Reactivii folosiţi la tratarea apei sunt preparaţi din diferite minerale, metale
şi subproduse industriale care conţin impurităţi. Aceste impurităţi rămân în apa
tratată. Exemple de astfel de poluanţi sunt wolframul, manganul, arsenul
proveniţi din procesul de preparare a sulfatului de aluminiu (ce se foloseşte în
coagulare), diferiţi monomeri de la prepararea polielectroliţilor sintetici,
mercurul provenit de la prepararea sodei prin procedeul cu membrană.
Poluarea poate fi indusă şi de aerul folosit în procesul de tratare a apei
prin metoda aerării, deoarece odată cu aerul atmosferic sunt antrenate impurităţi
minerale, gaze de eşapament, bacterii.
O altă sursă de poluare indusă o constituie compuşii rezultaţi din oxidarea
substanţelor organice. Astfel, în procesul de tratare, există etape în care se
folosesc oxidanţi (ozon, clor, dioxid de clor etc.) care reacţionează cu
substanţele organice existente în apă. Clorul este oxidantul cel mai folosit la
dezinfectarea apei. De aceea trebuie să se ţină seama de compuşii cloruraţi toxici
pe care îi formează cu unele substanţe organice din apă. De exemplu, reacţia de
bază pentru formarea compuşilor triclormetani este următoarea:

54
 Dacă o centrală termică lucrează în regim continuu, se menţine un
echilibru [23, 39] al conţinutului apei, exprimat prin ecuaţia:

As=DS (3.4)

unde, s-a notat: A - debitul de apă de alimentare;

s - concentraţia apei de alimentare;
D - debitul de extracţie;
S - concentraţia în apa din cazan.

Unele generatoare de vapori, cum sunt cele utilizate în centralele nucleare,

nu au posibilitate de extracţie, de aceea toate impurităţile dizolvate în apa de
alimentare iniţială se regăsesc în generator sau în vapori. Ca urmare, ecuaţia de
echilibru precedentă nu mai poate fi folosită în calcul. Acelaşi lucru este valabil
la generatoarele cu circulaţie forţată, numite generatoare de recuperare care se
folosesc în industria chimică.
Datorită conţinutului apei de alimentare, în cazanele de abur şi în turbine,
se produc fenomene care conduc la accidente în exploatare după cum urmează:
a.- Precipitarea sărurilor formează depozite pe pereţii cazanului, ceea
ce împiedică transmiterea căldurii şi provoacă supraîncălziri locale. Acestea sunt
cu atât mai periculoase cu cât depozitele au conductibilitate termică mai redusă.
Valoarea conductibilităţii termice a substanţelor frecvent întâlnite în apă şi a
oţelului sunt prezentate în tabelul 3.9.
2
Tabel 3.9 - Conductibilitatea termică [kcal/m orăC]

Oţel CaSO4 CaCO3 SiO2

15 1-2 0,5 - 1 0,2 - 0,5

Pe pereţii cazanului, se formează o crustă datorită carbonaţilor şi sulfaţilor

puţin solubili la cald.
În generatoarele cu vaporizare foarte intensă, poate avea loc suprasaturarea
cu săruri a filmului superficial supraîncălzit cât şi reţinerea acestora în zona de
extracţie („hide-out”).
b.- Un alt accident este antrenarea veziculelor lichide de către vapori,
sub formă de spumă şi ceaţă. Fenomenul conduce la scăderea randamentului
energetic al aburului şi la formarea depozitelor de cristale pe schimbătoarele de
căldură sau pe turbine. Cauza este alcalinitatea, prezenţa unor substanţe organice
şi mineralizarea totală.

57
 c.- La temperatura de fierbere şi la temperaturi mai mari, substanţele
volatile sunt antrenate în abur. Astfel, siliciul, deosebit de nociv, este antrenat în
vapori la 250°C. Sărurile volatilizate se vor depune pe paletele turbinelor.
Intensitatea fenomenului creşte cu presiunea şi cu temperatura.
d.- Apa de alimentare tratată necorespunzător conduce la coroziunea
instalaţiilor datorită oxigenului dizolvat, a curenţilor de coroziune şi datorită
atacului direct al apei asupra fierului.
În tabelul 3.10, se prezintă caracteristicile principale ale apei pentru
generatoarele de aburi. Controlul apei pentru generatoarele de mică şi mijlocie
presiune se face automatizat, iar o dată pe săptămână manual.

Tabel 3.10 - Caracteristicile apei de alimentare a generatoarelor de abur

Parametrii apei de Unitatea de Presiunea de serviciu (bar)
alimentare măsură  10 10 - 15 15 - 25
pH  8,5  8,5  8,5
Eliminarea fizică a oxigenului dizolvat prin
Oxigen dizolvat degazaj termic şi/sau prin folosirea
reactivilor reducători sau inhibitori de
coroziune
Duritate D 0,5 0,5 0,2
Uleiuri mg/l Absente
SiO2 mg/l < 200 < 200 < 200
Fosfaţi mg/l 30 - 100 30 - 100 30 - 100
Clor mg/l  1000  1000  1000
Mineralizare totală mg/l  5000  5000  5000

3.2.2 Particularităţile apei de alimentare pentru centralele

nucleare

Centralele nucleare, având reactoare cu apă sub presiune (PWR -

Pressurised Water Reactor), impun exigenţe deosebit de severe în ceea ce
priveşte calitatea apei de alimentare, de unde reiese şi necesitatea tratării speciale
a acesteia.
Aceste centrale comporta două circuite principale distincte, la care
participă apa (Fig. 3.2), anume:
1. - Circuitul primar care asigură extracţia căldurii din interiorul
reactorului, numit şi circuit activ.
2. - Circuitul secundar, unde se produce vaporizarea şi care cuprinde
turbina, condensatorul, eventual tratamentul produselor de condensare,
reîncălzitoarele şi pompa de alimentare. Acest circuit nu este activ.

58
 Alţi parametri importanţi în alegerea agentului termic sunt punctul de
fierbere şi presiunea de saturaţie.
Agenţii de răcire gazoşi au avantajul că pot fi încălziţi până la temperatura
maximă realizată în reactor.
Agenţii de răcire metalici lichizi permit realizarea unor temperaturi de
lucru mari, la presiune mică şi au coeficienţi de schimb de căldură ridicaţi.
Apa grea şi apa uşoară sunt agenţi termici avantajoşi, deoarece sunt foarte
buni moderatori, sunt disponibili în cantităţi mari, iar proprietăţile lor sunt foarte
bine cunoscute. Au dezavantajul că, atunci când nu se doreşte apariţia fierberii,
presiunea de lucru în reactor trebuie să fie mare.
d. - Reflectorul este partea care înconjoară zona activă şi are rolul de a
reduce pierderile de neutroni în mediul înconjurător, prin reflectarea lor în urma
ciocnirilor elastice. El este alcătuit din acelaşi material ca moderatorul.
e. - Sistemul de control asigură operaţiile de pornire, de oprire, de
funcţionare la orice nivel energetic. Aceasta se realizează prin introducerea sau
extragerea, din zona activă, a unor bare de control. Barele de control sunt
alcătuite din fascicule de tuburi de oţel inoxidabil care conţin un material
puternic absorbant de neutroni (carbură de bor sau un aliaj de argint - indiu -
cadmiu). Barele de control îşi îndeplinesc acest rol deoarece pot culisa în locul
unor elemente combustibile.
În figura 3.3, se prezintă o secţiune transversală prin vasul de presiune al
unui reactor [45].
Vasul zonei active este înconjurat de un cilindru gros, de metal, care
conţine protecţia termică. Această protecţie, împreună cu apa cuprinsă între ea şi
vasul de presiune atenuează fluxul de neutroni rapizi emanaţi de zona activă
precum şi fluxul de radiaţii γ.
La nivelul circuitul primar, apa este menţinută în stare lichidă la o presiune
de 150 bari, pentru o temperatură de ieşire din reactor de 320°C (temperatura de
retur fiind de 280°C).
Buna funcţionare a unei CNE depinde, în foarte mare măsură, de modul de
tratare a apei din circuitul primar şi secundar şi, în special, de modul de
menţinere a anumitor calităţi ale apei pe întreaga durată de exploatare [45, 53].
Calitatea apei din circuitul primar este menţinută de doi reactivi, anume
hidroxidul de litiu şi acidul boric. Hidroxidul de litiu se foloseşte pentru evitarea
coroziunii prin menţinerea unui pH bazic. Acidul boric joacă rolul de moderator
al fluxul de neutroni şi permite controlul puterii furnizate de reactor.
Instalaţiile de tratare a apei dintr-o centrală nucleară electrică sunt
alcătuite din:
- instalatii de filtrare şi de dedurizare pentru tratarea preliminară a apei
cu care se alimentează instalaţiile de demineralizare şi alte utilizări secundare;

61
 - instalaţii de demineralizare pentru tratarea apei de adaos în circuitul
primar şi secundar şi a apei de răcire a părţii nucleare (reactor, bazin de calmare
etc.).
Instalaţiile de demineralizare sunt alcătuite din filtre cu mase schimbătoare
de ioni cu un ciclu de funcţionare de 24 ore.
O bună tratare a apei permite:
- evitarea depunerilor pe suprafeţele interioare de schimb de căldură ale
generatorului de abur;
- absenţa coroziunii de orice fel a suprafeţelor interioare;
- absenţa spumării şi antrenării apei de către vapori;
- absenţa antrenării materialelor solide în aburul viu.
Indicii de calitate ai apei de alimentare a generatorului de abur sunt, în
principal, următorii:
a. - Conţinutul de oxigen dizolvat este limitat la 5 mg/l pentru evitarea
coroziunii pe traseul conductei de alimentare. Pentru eliminarea avansată a
oxigenului, se practică degazarea chimică, cu folosirea hidrazinei:

N 2 H 4  O 2  N 2  2 H 2O .

Excesul de hidrazină ajuns în generatorul de abur se descompune în

amoniac, contribuind favorabil la alcalinizarea circuitului.
b. - Conţinutul de săruri se determină prin reziduul fix după evaporare la
105°C sau se exprimă sub forma conductivităţii electrice specifice în μS/cm.
c. - Conţinutul în substanţe solide, reprezentat de sărurile de Ca şi Mg,
care determină duritatea permanentă precum şi de o serie de produse de
coroziune sau eroziune, nu poate depăşi 50 mg/l.
d. - Excesul de fosfat, exprimat prin radicalul PO34 , împiedică apariţia
fragilităţii caustice. Conţinutul maxim este limitat, totuşi, la 10 mg/l, datorită
apariţiei fenomenului de spumare.
e. - Conţinutul de Na, Cl, SO 24  se va păstra în limite foarte coborâte
(< 0,1 mg/l) pentru protejare la coroziune.
În cele două circuite, eliminarea şi controlul coroziunii se realizează prin
condiţiile de calitate foarte severe impuse apei, după cum se arată în tabelul 3.11
[23]. Durata circuitului apei este de un minut.
Diverse impurităţi radioactive provenite din microscurgerile de la nivelul
casetelor de combustibil se acumulează în apa presurizată. Ca urmare, pe
circuitul primar, sunt implantate mai multe circuite de tratare a apei, care
funcţionează în paralel.
Circuitul secundar prezintă aceleaşi restricţii severe de calitate pentru apa
de alimentare ca circuitul primar.

62
 Tabel 3.11 - Conţinutul apei pentru centralele nucleare
Parametru Unitate de Apă pentru Apă demineralizată
măsură circuit primar pentru circuit secundar
Oxigen dizolvat mg/l < 0,1 -
Cloruri mg/l < 0,1 -
Fluoruri mg/l < 0,1 -
Sodiu mg/l < 0,015 < 0,005
Silice totală sau mg/l < 0,1 < 0,02
ionizată
pH la 25°C 9,1 - 9,3 9,2
Conductivitate totală S/cm <1 <1
la 25°C

În afară de indicii prezentaţi anterior, se mai ţine seama de:

a. - conţinutul de bor, datorat sistemului de reglare chimică a
funcţionării reactorului, nu trebuie să depăşească 2100 mg/l;
b. - conţinutul de litiu, datorat hidroxidului de litiu folosit ca agent de
alcalinizare a apei din circuitul primar sau provenit din dezintegrarea borului
bombardat cu neutroni, se va limita la 2 mg/l;
c. - conţinutul de hidrogen, rezultat în urma descompunerii apei sub
3
acţiunea radiaţiilor, este limitat la 15 cm /kg apă.

3.2.3 Necesitatea tratării apei pentru sistemele de răcire

Sistemele de răcire sunt extrem de variate ca structură şi se folosesc la:

- condensatoare şi schimbătoare de căldură;
- motoare, compresoare;
- furnale înalte, cuptoare, laminoare, convertizoare;
- reactoare chimice;
- refrigeratoare de ulei şi alte lichide, de aer şi alte gaze.

Modul de funcţionare depinde de tipul constructiv, modul de circulatie a

apei (intern sau extern), viteză, metalele în contact cu apa (oţel inox, cupru,
aluminiu).
Sistemele de răcire sunt de trei tipuri: închise, deschise şi semideschise
[39, 53].
Circuitul deschis constituie cel mai simplu sistem de alimentare; apa este
utilizată numai o singură dată în operaţia tehnologică respectivă, fiind evacuată
apoi de pe teritoriu, sub formă de apă uzată.

63
 Circuitul închis poate fi: local, limitat la unele operaţii tehnologice,
general. Apa folosită se recirculă după ce a fost supusă unui tratament specific
fiecărei tehnologii.
Cele mai folosite sunt sistemele de răcire semideschise.
Dificultăţile care se întâlnesc în exploatarea sistemelor de răcire
(încrustarea, coroziunea, mineralizarea, dezvoltarea biologică) îşi au originea în
caracteristicile apei de alimentare (Tabel 3.12) [23].

Tabel 3.12 - Efectele apei naturale asupra sistemelor de răcire

Conţinutul apei Inconveniente
1. - Suspensii şi coloizi: Depozite, eroziuni, supraconsum
de inhibitori
- praf atmosferic
- oxizi, argile Obturarea orificiilor
- deşeuri vegetale

- alge, bacterii Dezvoltare de mucilagii

- ciuperci Atacul lemnului

2. - Substanţe dizolvate:
- substanţe organice Dezvoltare de alge
- azot şi fosfor Creşterea acidităţii
3. - Hidrocarburi Pelicule

A. - Încrustarea (sau întartrajul) este depunerea aderentă de săruri

precipitate pe pereţii elementelor componente ale unei instalaţii prin care circulă
apă puternic mineralizată sau cu duritate mare, în urma schimbării echilibrului
chimic interior. Evitarea formării crustei este o problemă complexă deoarece se
pot forma tipuri de tartru foarte diferite: carbonaţi de calciu şi de magneziu,
fosfaţi de calciu, oxalaţi de fier etc. [53].
Această problemă impune, pentru apa de alimentare, anumite condiţii,
referitoare la temperatură, concentraţie de ioni şi agitaţie.
Sărurile de calciu puţin solubile, frecvent întâlnite sunt:
- carbonatul, CaCO3, principala cauză a formării crustelor. Pentru
detartraj, el poate fi redizolvat pe cale chimică;
- sulfatul, CaSO4, având solubilitatea maximă la 40°C. El precipită la
rece sub formă de gips (CaSO4·2H2O) sau la cald, sub formă anhidră. În
circuitele semideschise, se va limita concentraţia acestor săruri;
- ortofosfatul, Ca3(PO4)2, care formează o crustă pulverulentă şi puţin
aderentă în stare pură, dar care poate cristaliza împreună cu carbonul de calciu,
formând o crustă dură [60].

64
 Pentru prevenirea coroziunii, se introduc, în apa de alimentare, inhibitori
de coroziune precum nitriţii, cromaţii, sulfaţii, fosfaţii, polifosfaţii. Totuşi,
folosirea lor este limitată din motive tehnice (temperatura de hidroliză pentru
polifosfaţi) şi de toxicitate (mai ales pentru cromaţi şi nitriţi). Din această cauză,
la ora actuală, se recomandă folosirea unui amestec de fosfonaţi şi clorură de
zinc, care acţionează ca inhibitori de coroziune şi de tartru [57, 60].
C. - Sărurile minerale (exclusiv tartrul) din circuitele de răcire provin
din apa de alimentare, aerul atmosferic şi din procesele de fabricaţie.
Apa de alimentare contribuie la conţinutul de săruri minerale prin
materiile coloidale instabile pe care le conţine. Orice creştere a temperaturii
poate precipita particulele coloidale sub formă de gel aderent, de diferite culori.
Aerul atmosferic antrenează, în apa recirculată, diverse substanţe ca:
- nisipul - în zonele de câmpie şi deşertice sau în vecinătatea depozitelor
de minereuri;
- aerosolii bogaţi în NaCl - în zonele de litoral;
- prafurile de oxizi şi de var - în uzinele siderurgice şi fabricile de
ciment;
- acidul clorhidric şi dioxidul de sulf - în apropierea cuptoarelor de
incinerare;
- azotatul de amoniu şi amoniacul din uzinele de îngrăşăminte azotoase.
Gazele şi sărurile solubile modifică, în permanenţă, compoziţia chimică a
apei, în funcţie de direcţia vântului. În acest sens, se impune cunoaşterea tuturor
surselor de poluare posibile şi a distanţelor faţă de sistemul de răcire respectiv.
D. - Microorganismele găsesc un mediu favorabil de dezvoltare în
sistemele de răcire datorită aerului, căldurii şi luminii. Pentru prevenirea
proliferării microorganismelor, se elimină conţinutul de substanţe nutritive din
apă sau se efectuează un tratament bacteriostatic adecvat apei de alimentare.
În afară de problemele de obstrucţie, formarea unui film izolant prin
ancrasare biologică (Fouling) măreşte pierderile de sarcină hidraulică.

3.2.4 Calităţile apei utilizate la prepararea băuturilor.

Nevoile de apă de termoficare sau de răcire sunt comune mai multor

industrii şi pot fi definite prin recomandări interprofesionale, în timp ce nevoile
de apă de fabricaţie sunt proprii fiecărui proces tehnologic.
În industria băuturilor, apa se foloseşte la prepararea băuturilor, la spălarea
cuvelor, aparatelor, recipientelor de îmbuteliat şi la răcire. Ca urmare, calităţile
apei depind de destinaţia ei şi de calităţile băuturilor preparate.
Astfel, la prepararea berii, se impune eliminarea bicarbonaţilor din apa
de alimentare, deoarece aceştia precipită la introducerea în apă a malţului bogat
în fosfat de calciu [23].

66
 În principiu, se recomandă următoarele criterii de calitate:
- eliminarea sistematică a bicarbonaţilor;
- concentraţia de magneziu să fie cât se poate de redusă, anume mai
mică de 10 mg/l;
- raportul dintre concentraţia sulfaţilor şi a clorurilor să fie supraunitar
( SO 4 /Cl  1 );
2
+
- concentraţia în ioni de sodiu să fie mai mică de 100 mg/l (Na < 100
mg/l);
- azotaţii şi azotiţii să fie sub limitele de potabilitate şi de toxicitate
admise în procesele de fermentare ( NO3 < 50 mg/l si NO 2 < 1 mg/l).
Caracteristicile apei pentru prepararea unor tipuri de bere sunt prezentate
în tabelul 3.13 [23].
Problema tratării apei pentru fabricarea băuturilor este o problemă majoră,
deoarece consumurile specifice de apă de calitate sunt foarte mari. De exemplu,
pentru un litru de bere se consumă 5 - 6 litri de apă, iar pentru un litru de băuturi
gazoase sunt necesari 3 - 4 litri de apă.

Tabel 3.13 - Caracteristicile apei pentru prepararea berii

Parametru (mg / l) Bere blondă Pils Bere brună München
Sodiu şi potasiu (Na+şi K+) 0 10
2+
Magneziu (Mg ) 1 20
2+
Calciu (Ca ) 7 70
Cloruri (Cl) 3 2
Sulfaţi ( SO 24  ) 3 18
Reziduu fix 51 270

3.2.5 Caracteristicile apei utilizate în industria laptelui

şi în industria zahărului

În industria laptelui, apa trebuie să aibă calităţile apei potabile.

În industria zahărului, apa participă la două etape distincte de fabricaţie:
prepararea pulpei din sfecla de zahăr şi prelucrarea pulpei pentru obţinerea
zahărului.
Consumul de apă în fabricile de zahăr este foarte mare, încât se foloseşte
recircularea apei, pe faze tehnologice.
Apa folosită la spălarea sfeclei de zahăr nu trebuie să fie potabilă. După
utilizare, ea se decantează şi se recirculă.

67
 În industria textilă, apa se utilizează pentru consum tehnologic, consum
menajer, la stingerea incendiilor şi în scopuri energetice.
Calitatea apei potabile şi a apei pentru centralele termice s-a prezentat în
capitolele 3.1 şi 3.2.1.
În unele procese, apa se foloseşte pentru menţinerea unui microclimat cu
umiditate şi temperatură constantă ale aerului. Astfel, în filaturi şi ţesătorii, se
prevăd instalaţii automatizate de umidificare şi răcire a aerului. Aerul se răceşte
cu ajutorul apei, prin pulverizare în camera de climatizare. Cantitatea de apă
evaporată este proporţională cu suprafaţa de contact dintre apă şi aer, conform
relaţiei:

m = k  f(S) (3.5)

unde, s-a notat: m - cantitatea de apă evaporată,

k - coeficientul de absorbţie,
S - suprafaţa de contact între apă şi aer.
Funcţionarea corespunzătoare a ajutajelor de pulverizare impune apei
următoarele restricţii de calitate pentru a preveni depunerile minerale:
- stabilitate chimică;
- duritate mai mică de 5°D;
- conţinut de fier sub 0,2 mg/l.
Apa tehnologică participă la procese de prelucrare preliminară a materiei
prime (topitul inului, spălarea lânii brute, depănarea gogoşilor de mătase), la
operaţii de bază (spălare, albire, vopsire) şi la operaţii auxiliare (pregătirea
emulsiilor şi soluţiilor de coloranţi, prepararea apreturilor) [63].
Procesele chimice din industria textilă sunt de două categorii: uscate şi
ude.
Consumul de apă în procesele uscate (filare, torsionare, ţesere, imprimare)
este redus.
Procesele ude (spălare, mercerizare, fierbere, albire, vopsire) se efectuează
în condiţii fizico-chimice diferite încât şi calităţile apei de alimentare sunt
diferite.
Apa de alimentare nu trebuie să conţină suspensii, uleiuri, compuşi de fier,
mangan, calciu şi magneziu. Suspensiile şi coloizii aderă uşor pe suprafaţa
ţesăturilor şi produc pete, culoarea apei influenţează negativ procesul de albire,
compuşii de fier şi mangan produc pete şi reduc rezistenţa fibrelor, compuşii de
calciu şi magneziu astupă capilarele fibrelor împiedicând vopsirea uniformă
[63]. O cantitate mare din aceşti compuşi în apă îi modifică duritatea, ceea ce
duce la un consum mare de detergenţi, săpunuri şi coloranţi. Condiţiile de
calitate pentru apa folosită la finisarea udă a ţesăturilor sunt prezentate în tabelul
3.15 [13, 62].

69
 Tabel 3.15 - Calităţile apei pentru finisarea udă
Parametru Unitate de măsură Valori recomandate
pH 6,5 - 7,5
Culoare mg Pt-Co/l 20 - 30
Turbiditate mg SiO2/l 20 - 50
Duritate °D 1-5
(0,3 - vopsitorii)
Oxidabilitate mg O2/l 20
Fier mg/l 0,1 - 0,3
Mangan mg/l 0,005 - 0,1

Pentru obţinerea apei la parametrii ceruţi, se folosesc următoarele procese

de tratare:
a. - dedurizare sau/şi demineralizare - pentru prepararea firelor, în
special a celor sintetice;
b. - decarbonatare - pentru albitorii şi vopsitorii;
c. - demineralizare - prin osmoză inversă sau schimbători de ioni, pentru
condiţionarea aerului în filaturi şi ţesătorii.

3.2.7 Calităţile apei pentru industria hârtiei

Această industrie este o mare consumatoare de apă de calitate superioară.

Apa serveşte la producerea vaporilor, prepararea pastelor de hârtie, fabricarea
hârtiei, transportul fibrelor.
Fabricile de hârtie cer apă fără culoare, cu turbiditate şi duritate temporară
foarte mici.
Dioxidul de carbon liber, în concentraţii mai mari de 25 mg/l şi hidrogenul
sulfurat în concentraţii mai mari decât 0,3 mg/l, pot acţiona negativ asupra
părţilor metalice ale utilajelor şi instalaţiilor. Alcalinitatea ridicată produce
coroziunea pieselor de aluminiu.
Microorganismele, în special bacteriile celulozice, provoacă degradarea
materiei prime, de aceea este necesară dezinfectarea apei.
Mirosul apei de alimentare se transmite hârtiei, ceea ce este nedorit pentru
hârtia de calitate superioară, pentru ambalaje de produse alimentare, pentru
hârtia de tipărituri.
Duritatea totală produce precipitate insolubile, creează dificultăţi la
spălarea celulozei şi în procesul de albire. Duritatea produce degradarea pastei,
mai ales a celei de celuloză albă, care este folosită în industria materialelor
plastice şi a explozivilor.
În tabelul 3.16, sunt prezentate recomandările americane pentru calitatea
apei folosite în industria hârtiei (National Council of the Paper Industry) [23].

70
 Tabel 3.16 - Caracteristicile apei pentru industria hârtiei
Parametru Unitate de măsură Hârtie fină Hârtie super albă
Turbiditate mg SiO2/l 10 40
Culoare mg Pt-Co/l 5 25
Duritate °D 10 10
Fier mg/l 0,1 0,2
Mangan mg/l 0,05 0,1
Clor rezidual mg/l 2 0
Silice solubilă mg/l 20 50
Cloruri mg/l 0 0
CO2 liber mg/l 10 10
3 3
Consumul de apă variază între 100 m şi 300 m la tona de pastă, cu
posibilităţi de reducere prin folosirea recirculării.

3.2.8 Particularităţile calitative ale apei ultra-pure

Această categorie de apă este cerută mai ales în industria electronică.
Creşterea capacităţii calculatoarelor până la câţiva G-Bits, impune exigenţe din
ce în ce mai severe calităţii apei ultra-pure, care se foloseşte la curăţarea şi
finisarea componentelor. Restricţiile calitative se impun în deosebi pentru
parametrii fizici şi biologici. În tabelul 3.17, sunt date recomandările ASPEC
(Association pour la Prévention et l’Etude de la Contamination) pentru calităţile
apei ultra-pure folosite în industria electronică, la circuite integrate şi suprafeţe
sensibile.

Tabel 3.17 - Caracteristicile apei ultra-pure

Parametru Unitate de Nivel tehnic Nivel tehnic Nivel tehnic
măsură 1 2 3
pH 6,5 - 7,5
Temperatură °C 20  1
Rezistivitate M.cm > 12 la 25C
Reziduu fix mg/l 1 0,5 0,25
Siliciu mg/l 0,02 0,02 0,01
Sodiu mg/l 0,01 0,01 0,005
Impurităţi metalice mg/l 0,05 0,05 0,01
şimetaloide (pentru
fiecare impuritate)
Materii organice mg/l 1 0,25 0,05
Microorganisme: număr de
- la 37°C în 24 ore; colonii la 40 10 1
- la 22°C în 72 ore. 100 ml apă 300 30 3

71
 3.2.10 Apa folosită în industria farmaceutică

Industria farmaceutică foloseşte apă de alimentare de mai multe categorii

de calitate, datorită specificului etapelor tehnologice şi datorită cantităţilor
necesare foarte mari.
Pentru generatoarele de vapori, se folosesc cantităţi mari de apă având
parametrii de calitate conform capitolului 3.2.1.
Pentru preluarea căldurii prin schimbători de căldură cu ţevi sau cu
manta, sunt necesare volume foarte mari de apă decantată. Aceste volume pot fi
reduse dacă se introduc sisteme de recirculare închise. Calitatea apei pentru
sistemele de răcire s-a prezentat în capitolul 3.2.3.
Pentru procesele tehnologice propriu-zise, se foloseşte:
- apă potabilă conform capitolul 3.1;
- apă dedurizată cu schimbători de ioni pentru eliminarea completă a
ionilor (Cap. 6);
- apă pură caracterizată prin pH = 7 şi absenţa metalelor. Această apă
conţine microfloră care nu influenţează procesul tehnologic. În ultimul timp, apa
pură se foloseşte şi în alte ramuri ale industriei chimice, pentru a obţine
substanţe chimice de înaltă puritate;
- apă sterilizată obţinută, în general, pe cale termică, în recipiente mici
sub presiune. Ea se foloseşte numai pentru faza finală de obţinere a produselor
farmaceutice.

73
 CAPITOLUL 4

PRECIPITAREA COLOIZILOR DIN APĂ CU

AJUTORUL REACTIVILOR

4.1. Rolul coagulării şi floculării în tratarea apei

Procesele de coagulare şi floculare facilitează eliminarea suspensiilor şi
coloizilor, eliminare ce se va realiza într-o etapă ulterioară de separare solid-
lichid şi anume prin decantare şi filtrare.
Substanţele dizolvate în apă necesită, pentru fiecare specie, un tratament
specific, precedat sau nu de o coagulare-floculare.
Cuvântul „coagulare” provine din latinescul coagulum, însemnând
„cheag”. Deci, substanţele chimice adăugate în apă se combină, într-o anumită
manieră, cu particulele fin dispersate, formând aglomerări ce se deplasează
împreună pentru a fi eliminate.
Coagularea este un proces foarte vechi în tehnologia de tratare a apei. În
Egipt, se folosea pulbere de migdale, în China alaun [alaun (germ. Alaun) - sulfat
dublu al unui metal trivalent şi al unui metal monovalent; ex.: sulfat dublu de
aluminiu şi potasiu (piatră-acră)], în India nuci măcinate sau, aşa cum este scris în
Biblie, în „Cartea a IV-a a Regilor”, capitolul 2, Elisei a limpezit apele unui izvor din
Ierihon tratându-l cu „sare” - aceasta s-a petrecut, probabil, în sec. al IX-lea î.e.n.
În 1843, în Anglia, James Simpson foloseşte, experimental, alaunul, iar în
1884, Isaiah Hyatt pune acest procedeu în practică în S.U.A.
În 1920, se acceptă, general, importanţa ionilor de aluminiu şi de fier în
coagulare.
În 1928, Mattson studiază electroforeza suspensiilor argiloase, în 1937,
Baylis descoperă efectul silicei activate şi, din 1952, începe folosirea
polielectroliţilor sintetici ca adjuvanţi de floculare [75, 76].
Începând cu 1960, se dezvoltă noul concept de agregare prin adsorbţie şi
efect de punte.
Coagularea şi flocularea favorizează îmbunătăţirea calităţilor apei
(eliminarea turbidităţii, culorii, bacteriilor, algelor, metalelor grele,
radioactivităţii, fosfaţilor, gustului şi mirosului) prin procesele ulterioare de
tratare [51].

74
 4.1.1 Stabilitatea dispersiilor coloidale. Necesitatea coagulării.

Sistemele coloidale sunt sisteme eterogene (sau polifazice) disperse, la

1 3
care dimensiunile particulelor (denumite coloizi) sunt de 10 - 10 microni.
Denumirea „coloid” îşi are originea în grecescul „κόλλα” (kólla) - „clei”.
Sistemele neomogene, din care face parte şi sistemul coloidal, se
caracterizează prin proprietăţi variabile ale fazei dispersate şi prin suprafaţă
specifică mare. Suprafaţa specifică sau gradul de dispersie, S (Fig.4.1) este
raportul dintre suprafaţa laterală a particulei şi volumul ei [16].
Sistemele coloidale se găsesc la limita dintre sistemele macroscopic
neomogene şi soluţiile moleculare. Ele se caracterizează printr-o omogenitate
aparentă şi prin lipsa tendinţei de eliminare spontană a fazei solide.
12
Apa de râu este un sistem coloidal şi conţine aproximativ 10 particule
coloidale la litru.
Randamentul separării particulelor solide din apa naturală depinde de
mărimea particulelor, deci de timpul de decantare, de temperatura mediului şi de
alţi factori [43]. În tabelul 4.1, sunt prezentaţi timpii de decantare pentru câteva
materii minerale şi organisme, la temperatura de 20°C, în apă în repaus, având
adâncimea de un metru [16, 23].
Ţinând seama de comportarea fazei dispersate în raport cu mediul de
dispersie (apă), coloizii precum şi suspensiile sunt hidrofobi sau hidrofili.
Coloizii hidrofili au capacitatea de adsorbi, pe suprafaţa lor, particulele
solventului (apa). După cum se observă în tabelul 4.1, particulele mai mici,
având suprafaţa specifică mai mare, prezintă o capacitate de adsorbţie
însemnată.

Tabel 4.1 - Timpul de decantare (după legea Stokes)

Particulă Diametru Timp de decantare Suprafaţă specifică

2 3
(t=1/v) (m /m )
(mm) (μm) (Å)
4
Pietriş 10 10 108 1 sec 6102
Nisip fin 1 103 107 10 sec 6103
Nisip foarte fin 101 102 106 2 min 6104
Argilă 102 10 105 2 ore 6105
Bacterie 103 1 104 8 ore 6106
Coloid 104 101 103 2 ani 6107
Coloid 105 102 102 20 ani 6108
Coloid 106 103 10 200 ani 6109

75
 1. - Teoria Helmholtz (1879) arată că, dacă la suprafaţa fazei solide
există n sarcini electrice, acestea atrag n ioni de semn contrar (denumiţi şi
„contraioni”). Variaţia potenţialului electric între particulă şi apă este bruscă
(Fig. 4.2). Helmholtz a considerat stratul dublu electric ca un condensator având
7
distanţa dintre armături egală cu raza ionului hidratat (δ ≈ 10 mm).
Acest model ia în consideraţie numai atracţia electrostatică, neglijând
agitaţia termică a ionilor. Stratul de ioni acoperă integral suprafaţa coloidului şi
asigură neutralitatea ansamblului, numindu-se strat aderent.
2. - Teoria Gouy - Chapman (1910) consideră că stratul de contraioni
este inegal repartizat în jurul coloidului, iar neutralitatea este obţinută la o
distanţă mare de nucleu.
Contraionii au o mobilitate pronunţată datorită agitaţiei termice a
moleculelor lichidului, fiind totodată atraşi spre suprafaţa încărcată a particulei
solide. Din rezultanta acestor două acţiuni, ionii se repartizează, în jurul
particulei, ca moleculele din atmosfera terestră [51].
Aceasta este teoria stratului difuz.
3. - Teoria Stern (1924) reuneşte cele două teorii precedente şi
consideră formarea a două straturi.
Primul strat este aderent la particulă, compact, rigid şi se deplasează în apă
odată cu particula. Pe grosimea lui (δ), potenţialul electric scade rapid după o
lege liniară.
Al doilea strat este difuz şi, în el, concentraţia ionilor pozitivi scade treptat
spre periferie, iar potenţialul electric descreşte destul de lent.
Modelul fizic corespunzător teoriei lui Stern reprezintă două condensatoare
7 5 4
legate în serie, având grosimile δ ≈ 10 mm, respectiv d ≈ 10 - 10 mm.
Căderea de potenţial pe grosimea stratului este:

E  E  Ed (4.3)
unde Eδ, Ed reprezintă căderea de potenţial în stratul aderent, respectiv în stratul
difuz.
Deoarece stratul difuz este antrenat parţial de lichidul în mişcare, pe
suprafaţa particulei solide va apare un excedent de sarcini. Acest fapt creează un
potenţial electrocinetic Z < Eδ.
Deci, micela poate fi caracterizată prin două potenţiale, anume:
a. - potenţialul termodinamic sau potenţialul Nernst, care este
potenţialul de la suprafaţa particulei şi se notează cu EN;
b. - potenţialul electrocinetic sau potenţialul Zeta, care este potenţialul
de la suprafaţa planului de separaţie între cele două straturi, se notează cu Z.
Potenţialul EN se poate exprima prin tensiunea pe care o capătă un electrod
pus într-un electrolit, sub curent zero. (În electrochimie, sistemul metal-soluţie
se numeşte „electrod”, iar EN se mai numeşte potenţial de electrod) [21, 35].

79
 Această tensiune apare datorită echilibrului ce trebuie să se stabilească
între speciile prezente, numindu-se şi potenţial de echilibru.
Potenţialul Nernst se poate determina cu expresia [21, 23]:

RT Aox
E N  E0  ln (4.4)
nF Ared
unde, s-a notat: E0 - potenţialul normal (potenţialul de echilibru) al electrodului,
adică pentru activităţile speciilor oxidante şi reducătoare
egale cu unitatea (V). Potenţialul standard sau de echilibru
se exprimă faţă de un potenţial zero, dar care, pe cale,
teoretică, nu a fost stabilit încă. Ca urmare, s-a făcut
convenţia că potenţialul zero corespunde potenţialului de
hidrogen;
1 1
R - constanta molară a gazelor perfecte = 8,31 Jmol K ;
T - temperatura absolută (K);
n - numărul de electroni care participă la procesul electrochimic;
1
F - constanta lui Faraday = 96000 C (echiv. gram) ;
Aox - activitatea speciei oxidante;
Ared - activitatea speciei reducătoare.
În cazul soluţiilor ideale, activităţile sunt asimilabile cu concentraţiile.
Potenţialele EN şi E0 sunt exprimate faţă de electrodul de referinţă normal de
hidrogen (e.n.H.). În tabelul 4.2, sunt date valorile lui E0, la 25°C, în raport cu
e.n.H. [38, 41].
Potenţialul Zeta este caracteristica electrocinetică a stabilităţii dispersiei
coloidale. Deci, potenţialul Zeta apare atât la deplasarea coloizilor cât şi la
interacţiunea lor mutuală.
Măsurarea potenţialului Zeta se face prin electroforeză, al cărei principiu
este următorul: când o particulă coloidală încărcată intră într-un câmp electric, ea
se deplasează spre unul dintre poli şi atinge, aproape instantaneu, o viteză astfel
încât să se stabilească echilibrul între forţa electrocinetică de atracţie şi forţa de
rezistenţă produsă de vâscozitatea mediului. Din ecuaţia de echilibru al acestor
forţe, se determină formula potenţialului Zeta, cunoscută din Capitolul 2 (2.8).
Densitatea sarcinilor de pe suprafaţa coloizilor depinde de pH-ul şi
concentraţia ionică a mediului. Variaţia acestora provoacă modificări în structura
şi grosimea stratului difuz. Când concentraţia electrolitului creşte, se măreşte şi
numărul de ioni din stratul difuz. Astfel, la o anumită concentraţie, sarcina
nucleului poate deveni nulă, deci particula nu se mai deplasează în câmpul
electric. Mobilitatea electroforetică este nulă, deci şi potenţialul Zeta este nul. În
acest moment, particulele coloidale se găsesc în stare izoelectrică, la care,
coagularea este maximă şi stabilitatea este minimă [16]. În consecinţă, se poate
separa faza solidă sub formă de sediment.

80
 Tabel 4.2 - Scara Nernst pentru potenţialele normale
Metalul Reacţia la electrod Potenţialul E0
(Volţi)
2+ 
Magneziu Mg = Mg + 2e  2,34
2+ 
Beriliu Be = Be + 2e  1,70
3+ 
Aluminiu Al = Al + 3e  1,67
2+ 
Mangan Mn = Mn + 2e  1,05
Zinc Zn = Zn2+ + 2e  0,76
Crom Cr = Cr3+ + 3e  0,71
2+ 
Fier Fe = Fe + 2e  0,44
2+ 
Nichel Ni = Ni + 2e  0,25
Plumb Pb = Pb2+ + 2e  0,13
Hidrogen H2 = 2H+ + 2e 0,00
(prin convenţie)
Cupru Cu = Cu2+ + 2e + 0,34
Argint Ag = Ag+ + e + 0,80
2+ 
Platină Pt = Pt + 2e + 1,20
3+ 
Aur Au = Au + 3e + 1,42

În teoria stratului dublu electric, coagularea este procesul prin care se

anulează potenţialul Zeta. Totuşi, s-a observat că procesul de coagulare începe
de la un potenţial de 0,03 V deasupra punctului izoelectric, numit potenţial
critic (vezi Cap. 4.1.1.3).

4.1.1.2 Stabilitatea coloidală explicată prin teoria chimică

Pentru a fundamenta procesul de destabilizare a dispersiilor coloidale, a

fost avansată şi o teorie chimică de explicare a stabilităţii coloidale. Ea se
bazează pe faptul că energia legăturilor covalente este de 20 - 50 de ori mai mare
decât energia atracţiei electrostatice [21, 23, 38, 41].
Modelul chimic consideră că sarcina primară a particulei coloidale se
datorează ionizării grupărilor chimice polare prezente la suprafaţa sa.
Destabilizarea se va realiza printr-o reacţie covalentă între grupările
ionizate de pe suprafaţa particulei şi ionii metalici polivalenţi ai coagulantului.
Această teorie arată că precipitarea simultană a hidroxizilor metalici şi
aglomerarea interparticule sunt fenomenele fundamentale în procesul de
coagulare.

81
 Flocularea este procesul fizico-chimic de aglomerare a particulelor
coloidale „descărcate” de sarcina lor electrică iniţială. Aglomerarea se face, mai
întâi, în microflocoane, apoi în flocoane voluminoase în vederea limpezirii apei
[74].
Flocularea poate fi accelerată prin adăugarea unui alt reactiv numit
adjuvant de floculare.
Flocularea înregistrează două faze de transport, anume flocularea
pericinetică şi flocularea ortocinetică.
Flocularea pericinetică este acea fază a floculării în care are loc
coalescenţa particulelor (ciocnirea plastică) ca urmare a mişcării browniene.
RT
Energia cinetică medie de translaţie a unei molecule este E c  pe un
2
3RT
grad de libertate, deci energia totală va fi  .
2
Studiul mişcării particulelor în procesul de floculare se face prin analogie
cu teoria difuziei moleculelor într-un mediu gazos, care are la bază legile lui
Fick [16].
Legea I-a Fick arată că variaţia numărului de molecule într-un interval de
timp este proporţională cu coeficientul de difuzie:

dn dC
 S D (4.5)
dt dx

unde, s-a notat: n - numărul de particule;

S - suprafaţa prin care are loc difuzia;
D - coeficientul de difuzie;
dC
- variaţia concentraţiei molare pe unitatea de deplasare a
dx
particulei.
Ştiind, din relaţia (4.1), că:

kB T RT
D= 
6   R0 6   N A R0

cu notaţiile: R - constanta gazelor perfecte;

23
NA - numărul lui Avogadro = 6,02310
3
şi că C se măsoară în molm , conform legii lui Fick pentru deplasarea
particulelor identice în dispersii omogene chimic, numărul de ciocniri datorită
mişcării browniene este egal cu:

84
 1  R0
N c 8  D R0 n02 (4.6)
2Dt
în care, s-a notat: Nc - numărul de ciocniri;
R0 - raza de interacţiune între particule (distanţa dintre
centrele particulelor, pentru care forţele de atracţie sunt
egale cu forţele de respingere FA = FR);
n0 - numărul iniţial de particule pe unitatea de volum;
D - coeficientul de difuzie;
t - intervalul de timp (secunde).
Pentru un interval de timp suficient de mic, în practică, se consideră că
ultimul factor din relaţia (4.6) tinde spre unitate.
Teoria este valabilă numai pentru particule în mişcare browniană de
translaţie, deci pentru particule sferice. În realitate, particulele au forme diverse,
ceea ce provoacă şi mişcări browniene de rotaţie. Ca urmare, viteza de floculare
reală este mai mare [16].
Probabilitatea alipirii a două particule este egală cu probabilitatea ciocnirii
lor. Rezultă că viteza de floculare, adică variaţia numărului de particule într-un
interval de timp va fi dată de relaţia:
dn
  Nc ; (4.7)
dt

dn 4k T
  8  D R0 n 2  B R0 n 2 (4.8)
dt 3
unde, semnul minus () arată că, pe măsura creşterii numărului de şocuri, se
reduce numărul de particule din dispersie.
Flocularea pericinetică se produce numai pentru particule mai mici de un
micron (d < 1 m) şi are ca rezultat formarea microflocoanelor.
Probabilitatea contactului pericinetic se micşorează pe măsură ce creşte
dimensiunea particulelor.
Flocularea ortocinetică (numită şi floculare lentă) este o aglomerare
dirijată după o anumită direcţie şi este legată de dispersarea energiei flocoanelor
formate. În general, deplasarea se face pe verticală. În faza ortocinetică, se
formează macroflocoane uşor separabile.
În 1917, Smoluchowski a propus un model de floculare ortocinetică,
considerând două particule diferite care intră în coliziune. Ciocnirea lor se
dv
datorează unui gradient de viteză local, ( ), de mărime şi direcţie constante
dz
(Fig. 4.6.a) [51]. Particulele se ciocnesc atunci când una dintre ele, antrenată de
mişcarea generală a lichidului, intră în sfera de atracţie a celeilalte (Fig. 4.6.b).

85
 Atunci, viteza de floculare (4.12) rezultă:
dn 4 dv
   N c   Rij3 ni n j (4.14)
dt 3 dz
În practică, flocularea ortocinetică se produce datorită unui gradient de
viteză creat prin agitaţie mecanică.
În mişcarea turbulentă, flocularea ortocinetică trebuie să ţină seama de
fluctuaţia vitezei medii a lichidului, încât Y. Argaman şi W.J. Kaufman propun
relaţia următoare [Journ. Sanit. Eng. Div. ASCE, 96, SA2, Proc. Paper 7201,
1970]:
dn 3 n n v2
  4  k RF F med (4.15)
dt
unde, s-a notat: n - numărul de particule singulare;
nF - numărul de flocoane;
k - coeficient care exprimă efectul turbulenţei;
RF - raza flocoanelor;
2
vmed - fluctuaţia pătratului vitezei medii.

4.1.3 Factorii principali care influenţează coagularea şi

flocularea
4.1.3.1 Importanţa gradientului de viteză

Gradientul de viteză este definit ca diferenţa de viteză între două straturi de

lichid adiacente, măsurată în planul perpendicular pe direcţia de deplasare:
dv
G (4.16)
dz
În practică, se foloseşte un gradient de viteză mediu, corespunzător
regimului turbulent, definit prin relaţia:
P
G (4.17)
V 
1
unde, s-a notat: G - gradientul de viteză mediu (s );
P - puterea disipată pentru agitarea apei din volumul V (W);
3
V - volumul ocupat de lichid (m );
μ - coeficientul de viscozitate dinamică (kg/ms).
Gradientul de viteză depinde de temperatură, prin intermediul
coeficientului de viscozitate dinamică. El este unul dintre cei mai importanţi
parametri care măresc probabilitatea de ciocnire a particulelor. Totuşi, valoarea
gradientului de viteză este limitată de fragilitatea flocoanelor. La valori prea
mari, floconul format suferă o forfecare mecanică, urmată de distrugerea lui.

87
 În coagulare, gradientul de viteză trebuie să aibă valori mari pentru
realizarea contactului rapid şi intim între apă şi reactiv.
Pentru a permite modularea gradientului de viteză, se folosesc două trepte
de amestec succesive. Astfel, în prima treaptă, unde se cere agitaţia violentă a
1
apei cu coagulantul, gradientul de viteză trebuie să fie G = 1000 s . În a doua
treaptă, agitaţia va fi dirijată astfel încât să permită începerea procesului de
formare a microflocoanelor. Pentru aceasta, gradientul de viteză va avea valori
1
de 200 - 400 s .
Flocularea este un proces cu cinetică lentă, în care gradientul de viteză
1
trebuie redus treptat până la valori foarte mici (în medie de 75 s ). În acest scop,
se vor folosi camere de floculare (de reacţie) în cascadă, cu gradienţi de viteză
1 1
descrescători, de la 100 s la 10 s .

4.1.3.2 Importanţa timpului de staţionare

Cinetica dispersiei coloidale este influenţată nu numai de natura mediului,

temperatură, concentraţia de coloizi, de prezenţa inhibitorilor, intensitatea
agitaţiei, dar şi de timpul de staţionare a amestecului de apă şi reactiv în bazinele
de coagulare-floculare.
Pentru a caracteriza declanşarea şi desfăşurarea acestor procese, unii autori
[32, 51] folosesc un parametru adimensional, numit numărul lui Camp, egal cu:
K=GT (4.18)
în care, G este gradientul de viteză, iar T este timpul de staţionare.
Coagularea este un proces ireversibil, comparativ cu flocularea şi necesită
un timp de reacţie completă cuprins între o zecime de secundă şi câteva secunde.
Ca urmare, o amestecare ineficientă în timpul coagulării înseamnă o reacţie
incompletă, particule nedestabilizate, ceea ce conduce la pierderi de reactiv şi la
deficienţe în limpezirea apei.
10
Timpul necesar pentru hidroliza coagulantului este de numai 10
secunde, iar pentru speciile polinucleare, de maximum o secundă. Timpul de
10
adsorbţie şi de punte este de aproximativ 10 secunde. Ca urmare, se
recomandă ca timpul de staţionare în camerele de amestec să fie de 50  300
secunde, cu o valoare medie de 100 secunde, atunci când se foloseşte o singură
cameră. Dacă amestecul are loc în compartimente succesive, atunci timpul de
staţionare poate fi de 60 secunde.
1
Tendinţa actuală este de a mări gradientul de viteză până la 1000 s şi
de a reduce timpul de contact la 5 secunde, deci de a folosi un număr Camp
de 6000 - 8000.
Problema este discutabilă datorită unor aspecte divergente: un gradient de
viteză (G) mare înseamnă un consum mare de energie, dar, pe de altă parte, un
timp de amestec (T) mare duce la reducerea consumului de coagulant.

88
 Alegerea numărului Camp depinde şi de natura coagulantului folosit: de
exemplu, sărurile de fier reacţionează mai rapid decât cele de aluminiu, deci,
pentru ele, se recomandă un număr [G T ] mare.
În floculare, se urmăreşte o agitaţie lentă pentru creşterea volumului şi
numărului flocoanelor precum şi pentru omogenizarea dimensiunilor lor. Timpul
mediu de staţionare este de 2000 secunde pentru K = 150.000, dacă se foloseşte
o singură cameră de reacţie. În cazul în care se folosesc mai multe
compartimente (de preferinţă şase), timpul de staţionare se reduce la fiecare
compartiment cu 120 - 150 secunde [51].
Timpul de staţionare şi numărul lui Camp se vor alege şi în funcţie de
tehnologia de limpezire folosită ulterior. Astfel, dacă limpezirea se face în
decantoare cu nămol în suspensie, de orice tip, T poate fi redus, deoarece
flocularea se continuă în decantor şi anume flocoanele nou formate se fixează
pe flocoanele existente în stratul de nămol [32], efectul de plasă fiind
predominant, aici.

4.2. Folosirea coagulanţilor minerali

4.2.1 Teoria Schulze-Hardy

Neutralizarea sarcinii superficiale negative a coloidului se face prin

creşterea concentraţiei de cationi din apa de tratat. În acest scop, se folosesc
săruri ale acizilor tari cu bazele slabe.
Coagularea este cu atât mai eficientă cu cât încărcarea cationului este mai
mare, conform teoriei Schulze-Hardy (1882). Această teorie arată că numărul de
ioni necesari pentru coagularea electrostatică depinde de inversul sarcinii ionilor,
la puterea a şasea:
6
 1
ni    (4.19)
 qi 

Ca urmare, un ion trivalent este de 10 ori mai eficient decât un ion bivalent.
Alegerea coagulantului trebuie să ţină seama de inocuitatea produsului şi
de costul său. Astfel, sărurile de aluminiu şi de fier continuă să fie utilizate în
toate ţările, deoarece sunt cele mai eficiente substanţe coagulante şi nu sunt
toxice.
Prin hidroliza acestor săruri, se produc hidroxizi greu solubili care conduc
la coalescenţa coloizilor. Aceasta se poate reprezenta prin ecuaţia ionică:

M n   n H 2O  M (OH ) n   n H  (4.20)
n+
în care M este cationul sării.

89
 pH-ul optim constituie un compromis între pH-ul necesar coagulării (legat
de natura coloidului) şi pH-ul necesar floculării (legat de creşterea floconului de
hidroxid). El corespunde, în general, minimului de solubilitate a hidroxidului
considerat. Acest pH precum şi solubilitatea minimă sunt puternic influenţate de
prezenţa compuşilor organici (de exemplu, acizii humici).
Valorile pH-ului optim sunt date în tabelul 4.4.
pH-ul pentru coagulare poate fi corectat prin adaos de acid sau bază.
În desfăşurarea procesului
Tabel 4.4 pH-ul optim de coagulare de coagulare şi în stabilirea
Cation pH dozei de coagulant, un rol
3+
Al 6,0 - 7 important îl au mărimea şi
Fe3+ >5 structura moleculelor de
hidroxid formate.
Mărimea particulelor de hidroxizi care iau naştere în urma hidrolizei
coagulanţilor depinde de gradul de suprasaturare a soluţiilor.
Structura particulei de hidroxid depinde de viteza a două procese care se
desfăşoară în paralel, anume aglomerarea, ca rezultat al agitaţiei termice, şi
creşterea cristalelor.
Dacă se foloseşte o doză mare de coagulant, soluţia devine suprasaturată
şi, atunci, va predomina procesul de creştere a cristalelor. Pe de altă parte, cu cât
valenţa cationului este mai mare cu atât viteza de creştere a cristalelor scade. Ca
urmare, doza de coagulant trebuie determinată prin Jar-test şi poate fi corectată
apoi prin studiul potenţialului Zeta.

4.2.2 Utilizarea sărurilor de aluminiu în procesul de coagulare

3+
Reacţia de bază la introducerea în apă a ionului de aluminiu (Al ) este
formarea unui precipitat de hidroxid de aluminiu, cu crearea unei acidităţi a apei:
Al 3   3 H 2 O  Al(OH ) 3   3 H  (4.29)
Această aciditate poate reacţiona asupra unor specii existente în soluţie,
mai ales asupra ionilor bicarbonat:
HCO3 + H   H 2 O  CO2  (4.30)
Aciditatea poate fi compensată dacă se adaugă, odată cu coagulantul, o
bază (sub formă de var, sodă calcinată, sodă caustică):
Al 3  3 OH   Al( OH ) 3  (4.31)
Toţi produşii formaţi sunt solubili, cu excepţia Al(OH)3 şi CaCO3.
Coloizii minerali pot fi coagulaţi la un pH optim care este, în general, acela
al solubilităţii minime a hidrolizaţilor reactivului folosit [9, 31, 32, 34].
Prezenţa coloizilor organici în apă impune folosirea a două etape de pH:
prima etapă se alege în funcţie de natura coloidului, iar a doua corespunde
solubilităţii minime a hidrolizaţilor.

91
 4.2.2.1 Sulfatul de aluminiu

Sulfatul de aluminiu, Al2(SO4)3, se foloseşte sub formă solidă sau lichidă

(soluţie concentrată), dând următoarea reacţie ionică în apa de tratat:
Al 2 (SO4 )3  6 HCO3  2 Al( OH )3   3SO 42   6 CO 2  (4.32)

Sulfatul de aluminiu se prezintă, sub formă anhidră, ca o pulbere albă cu

3
densitatea 2710 kg/m . Solubilitatea în apă, în funcţie de temperatură, este dată
în tabelul 4.5, iar densitatea soluţiei în funcţie de concentraţie este dată în tabelul
4.6 [31].
Doza recomandată pentru limpezirea apelor de suprafaţă este de 10 - 150
3
g/m , exprimată în produsul comercial solid [Al2(SO4)3  18H2O].
Valoarea pH-ului apei brute la care se recomandă folosirea sulfatului de
aluminiu este între 5,5 şi 7.
Adaosul de Al2(SO4)3 în apă reduce duritatea temporară, dar măreşte
duritatea permanentă a acesteia.
Sulfatul de aluminiu are acţiune corozivă asupra metalelor feroase, încât se
recomandă folosirea vaselor şi instalaţiilor din material plastic sau materiale
protejate.
Sulfatul de aluminiu se poate folosi şi ca mijloc de activare pentru
producerea silicei activate (Cap. 4.4.1.1).

Tabel 4.5 - Solubilitatea în apă a Al2(SO4)3 şi FeCl3

Al2(SO4)3 FeCl3
Temperatură Solubilitate Conţinut Solubilitate Conţinut
(C) (g/100 g apă) (%) (g/100 g apă) (%)
0 31,2 23,8 74,5 42,7
20 36,3 26,5 91,9 47,9
25 38,3 27,7 99,0 49,7
40 45,6 31,3 106,6 73,8
60 58,1 36,7 373,0 78,9

Sulfatul de aluminiu se poate combina eficient cu coagulanţi ferici, în

diferite proporţii.
De asemenea, se poate folosi sulfatul de aluminiu şi potasiu cu proprietăţi
coagulante similare sulfatului de aluminiu.
4.2.2.2 Clorura de aluminiu
Clorura de aluminiu, AlCl3, se foloseşte în stare de soluţie concentrată şi
dă următoarea reacţie cu duritatea temporară a apei:
2 AlCl 3  6 HCO -3  2 Al OH 3  6 Cl -  6 Cl 2  (4.33)

93
 Produsul este foarte eficient, dar utilizarea lui este recomandată în cazuri
particulare, fiind scump.

4.2.2.3 Sulfatul de aluminiu împreună cu var

Pentru reducerea acidifierii apei tratate numai cu sulfat de aluminiu, se

foloseşte combinaţia acestuia cu varul.
Reacţia produsă, în aceste condiţii, este următoarea:

Al 2 (SO 4 )3  3 Ca( OH )2  2 Al( OH )3   3 Ca 2   3SO 24  (4.34)

Tabel 4.6. Densitatea soluţiei de Al2(SO4)3 şi FeCl3

3
Concentraţia Densitatea la 20C (kg/m )
(%) Al2(SO4)3 FeCl3
1 1009 1007
2 1019 1015
3 1029 1023
4 1040 1032
5 1051 1041
6 1061 1049
8 1083 1067
10 1105 1085
12 1129 1104
14 1152 1123
16 1176 1142
18 1201 1162
20 1226 1182
22 1252 1212
24 1278 1232
26 1306 1245
28 1333 1267

Doza de var se va alege astfel încât să se regleze pH-ul la valoarea

acceptată de norme, anume să reprezinte 33 % din doza de sulfat de aluminiu,
produs comercial.

4.2.2.4 Sulfatul de aluminiu şi carbonatul de sodiu

La introducerea acestor substanţe în apă, pot avea loc două tipuri de reacţie
pentru neutralizarea ionilor carbonat din Na2CO3 până la ioni bicarbonat sau
CO2 liber, în funcţie de doza de sulfat de aluminiu, după cum urmează:

94
 Al 2 (SO 4 ) 3  6NaCO 3  6H 2 O 
(4.35)
 2Al(OH ) 3  12 Na   3SO 42  6HCO 3
sau:
2Al 2 (SO 4 ) 3  6Na 2 CO 3  6H 2 O 
(4.36)
 4Al(OH ) 3  12 Na   6SO 42  6CO 2 

Doza optimă de carbonat de sodiu este 50 - 100 % din doza de sulfat de

aluminiu, produs comercial solid.

4.2.2.5 Aluminatul de sodiu

Contrar cazului precedent, în acest caz, se creează un mediu bazic în apa

tratată. Schema reacţiei este următoarea:

AlO 2  2 H 2O  Al( OH )3   OH  (4.37)

Aluminatul de sodiu reduce duritatea temporară a apei, deoarece

reacţionează cu bicarbonaţii (4.38) şi cu dioxidul de carbon (4.39) existenţi în apă:

NaAlO 2  Ca ( HCO 3 ) 2  H 2 O  Al(OH ) 3   CaCO 3   Na   HCO 3 (4.38)

2 NaAlO2  2 CO 2  4 H 2O  2 Al( OH )3   2 Na   2 HCO3 (4.39)
3
Doza optimă pentru limpezirea apelor de râu este de 5 - 50 g/m de reactiv
comercial cu 50 % Al2O3.
3
Densitatea produsului comercial este de 1150 - 1250 kg/m . Soluţia
preparată la temperatură obişnuită, la o concentraţie mai mare de 10 % este
stabilă pentru 2 - 4 ore, iar la concentraţie sub 2,5 %, pentru 4 zile.
Reactivul este iritant pentru ochi şi piele, este coroziv pentru metalele
feroase.
Având caracter alcalin, se poate folosi în combinaţie cu sulfatul de
aluminiu pentru corectarea pH-ului în procesul de coagulare-floculare.

4.2.2.6 Compuşii de aluminiu polimerizaţi

Datorită moleculelor structurate în lanţuri lungi, polimerii au eficienţă

mare mai ales în faza de floculare. Compuşii de aluminiu polimerizaţi, având în
moleculă hidroxid de aluminiu, sulfat sau/şi clorură de aluminiu, sunt foarte
eficienţi atât în coagulare cât şi în floculare. Ei au efecte puternice de
neutralizare a sarcinilor electrice în coagulare, efecte deosebite de adsorbţie, de
punte şi de plasă în faza de floculare. Aceşti compuşi sintetici se pot combina

95
şi conducte din materiale plastice sau din materiale cu protecţii epoxidice ori
cu PVC.
Aceşti reactivi dau rezultate bune în decantoarele de tip Pulsator.
Avantajele PAC faţă de sărurile de aluminiu clasice sunt:
- floculare rapidă;
- reducerea turbidităţii de 1,5 - 2 ori faţă de sulfatul de aluminiu;
- eliminarea bună a substanţelor organice;
- doze reduse pentru alţi reactivi adjuvanţi;
- densitatea nămolului rezultat este mare;
- costul apei tratate pe ansamblul staţiei este mai mic, deşi raportat
numai la coagulare-floculare rezultă mai mare decât în cazul folosirii sulfatului
de aluminiu şi a adjuvanţilor corespunzători;
- conţinutul de Al rezidual în apa tratată este mai mic, datorită
conţinutului mai mic de Al din reactiv cu 20 - 30 %.
Pentru optimizarea tehnologiei de coagulare-floculare, se recomandă
folosirea PAC iarna şi primăvara, când masa de alge din apă este mică.

4.2.3 Coagularea coloizilor folosind săruri de fier

În cazul folosirii sărurilor de fier pentru coagulare, s-a observat că adaosul

de baze, pentru neutralizarea acidităţii formate, va accelera hidroliza.
Principiul de reacţie este acelaşi ca pentru sărurile de aluminiu. Astfel:

a. - hidroliza sărurilor ferice se desfăşoară conform ecuaţiei ionice:

Fe 3   3 H 2 O  Fe (OH ) 3   3 H  (4.40)

b. - hidroliza sărurilor feroase se desfăşoară conform reacţiei:

Fe 2   2 H 2 O  Fe( OH ) 2  2 H  (4.41)

Pentru formarea flocoanelor cu ajutorul hidroxidului feric, se poate folosi

un domeniu de pH al apei mult mai mare decât în cazul hidroxidului de
aluminiu. În plus, Fe(OH)3 are proprietate autocatalizatoare, ceea ce măreşte
viteza de hidroliză a sărurilor ferice. Capacitatea de coagulare a sărurilor ferice
depinde de natura electroliţilor şi coloizilor din apa de tratat, de temperatură, de
doza de coagulant.
Folosirea sărurilor de fier are dezavantajul că ionul feric induce o colorare
a apei tratate.
pH-ul apei influenţează timpul de contact şi alegerea coagulantului
(Fig. 4.9) [32].

97
 Fiind foarte higroscopică, în contact cu aerul, se dizolvă şi formează un
lichid uleios cu caracter acid. Solubilitatea în apă a clorurii ferice în funcţie de
temperatură şi densitatea soluţiei în funcţie de concentratie sunt prezentate în
tabelele 4.5, respectiv 4.6 [58].
Clorura ferică reduce duritatea temporară a apei, dar măreşte duritatea
permanentă în aceeaşi măsură. Dacă apa brută are un conţinut mare de substanţe
organice, poate rezulta o colorare a acesteia prin formarea sărurilor feruginoase
organice [58].
Clorura ferică imprimă apei tratate un caracter acid (4.42). Pentru
eliminarea agentului agresiv (CO2), se foloseşte combinaţia acesteia cu varul:
2 FeCl 3  3 Ca( OH ) 2  2 Fe( OH )3   3 CaCl 2 (4.43)
Această combinaţie se recomandă la tratarea apelor foarte încărcate cât şi a
3 3
apelor uzate, folosind doze de var de 50 - 500 g/m pentru 50 - 300 g/m de
clorură ferică solidă, produs comercial.

4.2.3.2 Sulfatul feric cu sau fără adaos de var

Reacţia chimică sub formă ionică din care rezultă hidroxidul de fier este
următoarea:

Fe 2 (SO 4 )3  6 HCO 3  2 Fe( OH )3   3SO 42   6 CO 2  (4.44)

Sulfatul feric se foloseşte la limpezirea apei de suprafaţă în doze de

3
10 - 200 g/m de reactiv comercial [Fe2(SO4)3  9H2O].
3
Sulfatul feric se prezintă ca pulbere cu densitatea 700 - 1100 kg/m .
Produsul comercial, cu denumirea Ferriclera, Ferrifloc, se livrează în soluţie de
30 - 50 %. Fiind foarte agresiv, manipularea se va face cu atenţie, iar stocarea se
va face în recipiente din material plastic sau din sticlă [36, 48, 58].
Pentru a neutraliza efectul dioxidului de carbon asupra pH-ului apei
rezultate, se poate folosi o combinaţie de sulfat feric şi var, în urma căreia are
loc reacţia:
Fe 2 (SO 4 )3  3 Ca( OH ) 2  2 Fe( OH )3   3 CaSO 4 (4.45)

Doza de var trebuie să fie 50 % din doza de sulfat feric, produs comercial.

4.2.3.3. Clorosulfatul feric

Clorosulfatul feric, FeClSO4, se obţine prin oxidarea sulfatului feros

cu clor. Se foloseşte sub formă de soluţie concentrată cu densitatea de 1480
3
- 1540 kg/m , la 20C. Se recomandă în deosebi la tratarea apei potabile.
3
Doza maximă este de 70 g/m [58].

99
 Schema ionică a reacţiei în apă este:

2 FeClSO 4  6 HCO 3 
(4.46)
 2 Fe( OH ) 3   2 Cl   2 SO 24   6 CO 2 

Aciditatea creată în apă de clorosulfatul feric poate fi corectată prin

combinaţia acestuia cu var. Fiind agresiv faţă de metalele feroase, reactivul va fi
stocat în recipiente din material plastic sau din materiale protejate la coroziune.

4.2.3.4 Sulfatul feros cu sau fără adaos de clor

Sulfatul feros, FeSO4, se foloseşte sub formă de soluţie cu concentraţia

20%, păstrată la peste 10°C, pentru tratarea apelor de suprafaţă dar şi la epurarea
apelor uzate. Reacţia chimică în contact cu apa în care trebuie să existe radicalul
bicarbonat pune în evidenţă micşorarea pH-ului, deci creşterea agresivităţii apei
rezultate:

FeSO 4  2 HCO 3  Fe( OH ) 2   SO 42   2 CO 2  (4.47)

3
Doza pentru limpezirea apelor de suprafaţă este de 5 - 100 g/m de reactiv
3
comercial [FeSO4  7H2O], iar doza pentru apa uzată este de 100 - 400 g/m de
reactiv comercial [51].
În mediu alcalin (pH > 9,5), hidroxidul feros se oxidează uşor în hidroxid
feric. De asemenea, dacă apa este aerată puternic, Fe(OH)2 format se oxidează în
Fe(OH)3, ceea ce ridică eficienţa floculării pericinetice:

1
2 Fe( OH ) 2  O 2  H 2 O  2 Fe( OH )3  (4.48)
2
Procesul poate fi accelerat prin adaos de clor sau dioxid de clor care
reacţionează energic, reducând timpul de formare a microflocoanelor, deoarece,
în prezenţa clorului, hidroxidul feric apare chiar din prima fază a reacţiei:

2 FeSO 4  Cl2  3Ca(HCO3 ) 2 

(4.49)
2 Fe(OH) 3   2 CaSO4  CaCl2  6CO2 

Doza de clor trebuie să fie 12 % din doza de sulfat feros, produs comercial.
Solubilitatea sulfatului feros în apă, în funcţie de temperatură este prezentată în
tabelul 4.7, iar densitatea soluţiei, la temperatura de 18°C, în funcţie de
concentraţie, în tabelul 4.8 [58].

100
 Tabel 4.7 - Solubilitatea sulfatului feros în funcţie de temperatură
Temperatură Solubilitate Conţinut
(C) (g/100 g apă) (%)
0 15,65 13,5
10 20,50 17,0
20 26,58 21,0
30 33,00 24,8
40 40,30 28,8
50 48,60 32,7

Tabel 4.8 - Densitatea soluţiei de sulfat feros (t = 18°C)

Concentraţie Densitate
3
(%) (kg/m )
1 1008,5
2 1018
4 1037,5
6 1057,5
8 1078,5
10 1100
12 1122
14 1144,5
16 1167,5
18 1190,5
20 1243,5

4.2.3.5 Sulfatul feros în combinaţie cu varul

Adăugarea varului, în doză de 26 % din doza de sulfat feros, în apa brută

îmbunătăţeşte pH-ul apei rezultate în urma tratării, deoarece nu se mai formează
dioxid de carbon:

FeSO 4  Ca( OH ) 2  Fe( OH ) 2   Ca 2   SO 24  (4.50)

Reţeta se foloseşte şi la tratarea apelor uzate, pentru eliminarea fosfaţilor,

3 3
dar cu o doză de 100 - 500 g/m de var pentru 250 - 350 g/m de sulfat feros,
produs comercial.

101
 4.2.4 Folosirea altor coagulanţi minerali
4.2.4.1 Sulfatul de cupru cu sau fără var

Sulfatul de cupru se prezintă sub formă de cristale sau sub formă anhidră,
ca pudră. Acest reactiv este mai rar folosit pentru limpezirea apelor de râu, fiind
scump, dar este indispensabil tratării apelor de lac, deoarece este un algicid
3
eficient. Doza recomandată pentru apele de suprafaţă este de 3 - 5 g/m ,
3
ajungând până la 20 g/m , produs comercial [CuSO4  5H2O], pentru apele cu
încărcare mare.
Se mai recomandă apelor alcaline cât şi apelor de lac pentru înlăturarea
mirosului şi culorii.
Reacţia chimică necesită existenţa în apa de tratat a ionului bicarbonat, dar
acesta modifică echilibrul calco-carbonic în apa rezultată:
CuSO 4  Ca ( HCO 3 ) 2  Cu ( OH ) 2   CaSO 4  2 CO 2  (4.51)

Pentru reducerea acidităţii apei tratate, se face combinaţia cu var, conform

reacţiei:
CuSO 4  Ca( OH ) 2  Cu( OH ) 2   CaSO 4 (4.52)

În acest caz, doza de Ca(OH)2 va fi 30 % din doza de sulfat de cupru

[CuSO4  5H2O] [58].
Sulfatul de cupru se introduce în apă sub formă de soluţie sau se împrăştie
ca pudră pe suprafaţa apei din bazinul de coagulare.
Soluţia de sulfat de cupru este corozivă faţă de metalele feroase şi iritantă
pentru ochi şi piele, încât stocarea şi manipularea se vor face corespunzător
[32, 51].

4.2.4.2 Ozonul şi clorul

Ozonul şi clorul nu sunt coagulanţi propriu-zişi, ci favorizează procesul de

coagulare. În acest scop, înainte de coagulare, se face o preozonizare, respectiv,
o preclorare.
Apele de suprafaţă conţin suspensii organice, mai ales acizi humici şi
fulvici, care sunt complecşi de fier şi mangan.
Ozonul distruge aceşti complecşi organici, apoi oxidează ionii metalici
eliberaţi. Substanţele formate pot fi coagulate în continuare prin metodele
cunoscute.
Doza de ozon este de 0,7 mg O3 pentru 1 mg carbon din acidul humic.
Dacă pH-ul apei este optim, va rezulta, în final, hidroxidul feric. Acesta va
forma flocoane mari, cu densitate şi coeziune mare, care vor fi reţinute uşor în
decantoare şi filtre.

102
 3
S-a observat că, la doze mici de ozon (< 0,7 g/m ), predomină particulele
mici (< 20 μm), iar cele mijlocii şi mari (20 - 200 μm) sunt rare [27, 51, 58]. Pe
3
măsură ce doza de ozon creşte (0,8 - 1,5 g/m ), se observă efectul coagulării,
deoarece apar microflocoanele, deci creşte numărul de particule mari. Această
tehnologie de preozonizare este încă în studiu [2, 58], dar sunt unanim
recunoscute o serie de avantaje:
- economie de reactivi de coagulare;
- creşterea vitezei de filtrare;
- obţinerea unei ape de calitate mai bună.
3
Doza de ozon recomandată pentru apa de râu este de 0,7 - 2 g/m [51].
Dacă apa conţine bicarbonaţi, doza de ozon necesară este mai mică.
În scopul creării condiţiilor favorabile de coagulare, se poate folosi, de
asemenea, clorul şi dioxidul de clor [3, 11].
Clorul se foloseşte în faza de preclorinare, pentru iniţierea reacţiilor de
coagulare, în cazul tratării apelor marine [40].
Dioxidul de clor (ClO2) se foloseşte înainte de coagulare, pentru
degradarea acidului humic şi acidului fulvic din apa de râu, până la acizi
carboxilici, aldehide [61]. În acelaşi scop, se poate folosi şi clorul, dar există
pericolul formării compuşilor organici halogenaţi şi al apariţiei unui gust
neplăcut în apa tratată. Din acest punct de vedere, tratarea cu dioxid de clor este
avantajoasă deoarece produşii săi de reacţie cu substanţele organice din apa
naturală nu au efect mutagenic, iar din reacţia cu compuşii minerali, nu se
produc modificări organoleptice ale apei.

4.3 Utilizarea coagulanţilor organici de sinteză

Aceşti coagulanţi sunt molecule organice de sinteză, cu caracter cationic,
4 5
având masa molară mare (10 - 10 ). Se folosesc numai sub formă de soluţie
apoasă.
Datorită structurii moleculare ample, reticulare, coagulanţii organici au o
serie de avantaje faţă de cei minerali:
- sunt utilizabili direct, fără să necesite o staţie de preparare;
- înlocuiesc, total sau parţial, coagulantul mineral;
- au influenţă mică asupra pH-ului apei tratate;
- au influenţă foarte slabă asupra mineralizării suplimentare a apei
tratate;
- nămolul rezultat în urma procesului de coagulare-decantare este mai
dens, deci mai redus ca volum [23, 51, 58].
Se face observaţia că nămolul format este aderent, încât nu poate fi extras
în orice tip de decantor şi filtru [51].

103
 b. - Coagulanţii organici de sinteză pot fi folosiţi la epurarea apelor uzate
având o mare eficienţă în procesul de coagulare-floculare. În acest caz, doza de
3
coagulant variază între 15 şi 50 g/m în funcţie de încărcarea efluentului.

4.3.1 Sinergia coagulanţilor organici cu cei minerali

S-a constatat că apa tratată numai cu coagulanţi minerali sau numai cu
coagulanţi organici nu atinge parametrii de calitate ceruţi. De aceea, s-a recurs la
folosirea lor combinată. Acţiunea simultană şi complementară are efect asupra
timpului de floculare şi asupra consistenţei flocoanelor. Avantajele acestor două
categorii se împletesc, nu există intoleranţe. Ca urmare, cantitatea de reactiv
mineral se reduce cu 40 % până la 80 % [1, 23] şi volumul de nămol rezultat este
mai mic.

4.4 Folosirea adjuvanţilor naturali pentru îmbunătăţirea

procesului de floculare
Apariţia şi dezvoltarea flocoanelor sunt influenţate atât de caracteristicile
fizico-chimice ale apei cât şi de structura moleculară şi tăria ionică a
coagulantului. S-a arătat (Cap. 4.2; 4.3) că, pentru destabilizarea totală a
coloizilor, trebuie să se folosească substanţe care introduc în apă, ioni cu
încărcare electrică mare. Pentru a accelera agregarea particulelor coloidale
neutralizate sau în cazul existenţei unor condiţii nefavorabile acestui proces, se
folosesc substanţe numite adjuvanţi de floculare.

4.4.1 Adjuvanţi de floculare minerali

Cei mai utilizaţi adjuvanţi de floculare sunt silicea activată şi silico-
aluminaţii.

4.4.1.1 Silicea activată şi silico-aluminaţii

În 1937, Baylis foloseşte pentru prima dată silicea activată pentru
accelerarea floculării.
Silicea activată, numită şi silica-gel, este o suspensie de particule coloidale
anionice, obţinută prin reacţia unei soluţii diluate de silicat de sodiu cu un
activator, de obicei, un acid.
Microscopia electronică indică lipsa formelor cristaline, existând particule
8 2
sferice de mărime 0,1-1 μm. Mobilitatea electroforetică este de 10 m /sV [51].
Prepararea silicei activate este relativ dificilă: dacă activarea este
insuficientă, efectele vor fi slabe sau nule, iar dacă activarea este prea puternică,
gelul de silice activată se va forma chiar în bazinele de preparare şi în aparatele
de dozare.

105
 b. - Acidul clorhidric a fost folosit în 1955 de către Walker, în mod
similar cu acidul sulfuric, obţinând o neutralizare a soluţiei de silicat de sodiu de
85 %, după 1 - 1,5 ore. Formarea acidului ortosilicic se face după schema:
2 HCl  Na 2SiO 3  2 NaCl  H 2SiO 3 (4.56)
c. - Acidul fosforic produce o neutralizare de 40 % , după schema:
2 H 3PO 4  3 Na 2SiO 3  2 Na 3PO 4  3 H 2SiO 3 (4.57)

d. - În 1955, Klinger prezintă principiul de activare cu sulfat de

aluminiu, iar în 1961, Aitken în Anglia şi Perrin în Norvegia pun la punct
tehnologia de activare. Schema reacţiei este următoarea:
Al 2 SO 4  3  3Na 2 SiO 3  3H 2 O 
(4.58)
 3Na 2 SO 4  Al 2 O 3  3H 2 SiO 3

Deşi silicea activată obţinută astfel este mai puţin eficientă ca adjuvant de
floculare, totuşi procedeul se recomandă, deoarece compuşii de aluminiu formaţi
şi introduşi astfel în apa de tratat participă la coagulare.
În timpul activării, se va asigura o agitaţie rapidă şi un pH de 7,2 - 7,5.
În 1979, firma Degrémont (Franţa) propune activarea cu policlorură de
aluminiu (PAC), cu observaţia că soluţia activată obţinută este mai puţin
adezivă.
Sărurile de aluminiu sunt avantajoase, din punct de vedere economic,
deoarece reduc doza de coagulant (hidroxidul de aluminiu rezultat din reacţia de
activare are rol de coagulant).
e. - Sulfatul de amoniu se foloseşte pentru obţinerea silicei activate
conform reacţiei:
( NH 4 ) 2 SO 4  Na 2 SiO 3  2 H 2 O 
(4.59)
 Na 2 SO 4  2 NH 4 OH  H 2 SiO 3

f. - Neutralizarea silicatului de sodiu cu ajutorul clorului se face prin

intermediul acidului clorhidric şi a acidului hipocloros, conform reacţiei:
Cl 2  H 2 O  HCl  HOCl
pH  7
4 HCl  4 HOCl  3 Na 2 SiO 3  

(4.60)
pH  7
 
 4 NaCl  2 NaOCl  3 H 2 SiO 3  2 HOCl
Reacţia este mult influenţată de pH, de concentraţia de SiO2 şi de
temperatură (Fig. 4.12) [51].

108
 g. - Folosirea dioxidului de carbon prin intermediul acidului carbonic,
asigură neutralizarea soluţiei de silicat de sodiu în procent de 90 - 100 %.
Schema reacţiei este următoarea:
CO 2  H 2 O  H 2 CO 3
(4.61)
H 2CO3  Na 2SiO3  Na 2CO3  H 2SiO3

h. - Activarea cu bicarbonat de sodiu, conform reacţiei:

2 NaHCO 3  Na 2SiO 3  2 Na 2 CO 3  H 2SiO 3 (4.62)
se face aproape complet (Fig. 4.13) [51].
Prepararea silicei activate se face în minimum două bazine de amestec-
activare care funcţionează alternativ, astfel:
- se prepară o soluţie de bicarbonat de sodiu folosind apă pură
(deionizată);
- se prepară un amestec de soluţie de silicat de sodiu şi sulfat de
aluminiu, în doza necesară coagulării;
- se amestecă cele două preparate de mai sus.
În timpul iernii, soluţiile se fac cu apă caldă (25 - 30C).
Bicarbonatul de sodiu este cel mai bun activator, dar este cel mai scump.
i. - În 1958, C. Henry foloseşte silicofluorura de sodiu pentru activarea
silicei, prin intermediul acidului fluorhidric. Schema reacţiei este următoarea:
Na 2SiF6  2 H 2 O  4 HF  2 NaF  SiO 2
(4.63)
2 HF  Na 2SiO3  2 NaF  H 2SiO3
Acest proces necesită un pH de 5,3-7,3 şi un timp de agitare de 2-3 minute.
Pentru toate procedeele de obţinere a silicei activate prezentate mai sus, se
fac următoarele recomandări:
a. - silicatul şi activatorul se vor dilua suplimentar înainte de a fi
amestecate în reactor;
b. - în reactor, se va face o nouă diluare, pentru menţinerea concentraţiei
dorite;
c. - în reactor, se va asigura o agitaţie violentă, cu un gradient de viteză
1
mai mare de 1500 s ;
d. - conductele de injectare a reactivilor se vor amplasa mai sus de
nivelul preaplinului şi se vor executa din PVC;
e. - se vor prevedea conducte de preaplin şi de golire;
f. - procesele vor fi automatizate şi se va asigura teletransmisia datelor;
g. - pentru anotimpul rece, doza de silice activată, exprimată în
3
conţinutul de SiO2, este de 0,4 - 5 g/m [58].

110
 4.6 Flocularea emulsiilor
Problema eliminării hidrocarburilor şi uleiurilor din apa naturală a devenit
deosebit de importantă din cauza cantităţilor uriaşe din aceste materii energetice
care se vehiculează azi, în toată lumea.
Condiţiile de floculare depind de natura emulsiilor de hidrocarburi sau
uleiuri.
Aceste emulsii există sub două forme principale [16, 36].
a.- Emulsiile mecanice, relativ instabile, se caracterizează prin faptul
că, după o predecantare statică timp de o oră, formează micelii de mărime
10 - 100 μm (prin micelă, se înţelege cea mai mică aglomerare de molecule care
păstrează proprietăţile fizice ale corpului). De asemenea, se caracterizează
3
printr-o concentraţie de hidrocarburi de 100 - 500 g/m .
Ca şi în cazul coloizilor, procesul de coagulare a emulsiilor mecanice
constă în neutralizarea potenţialului Zeta. Ceea ce este specific însă, aici, este
predominanţa mecanismelor de coalescenţă. Ca urmare, tratarea emulsiilor
constă în destabilizarea (coagularea ) parţială, urmată de o filtrare coalescentă.
b. - Emulsiile chimice sunt relativ stabile fie datorită naturii
hidrocarburilor (asfaltene, naftenaţi), fie datorită prezenţei unor agenţi
dispersanţi (săruri alcaline, detergenţi).
După o predecantare statică de o oră, ele formează micelii de mărime între
10 μm şi 0,1 μm (micro-emulsie) şi au o concentraţie în hidrocarburi de la
3 3
50 g/m la 100 g/m (la efluenţii din combinatele petrochimice).
Tratarea emulsiilor chimice comportă o destabilizare completă, urmată de
o floculare, apoi de o separare prin flotare cu aer dizolvat.

4.7 Construcţii şi instalaţii pentru coagulare şi

floculare
Eliminarea coloizilor din apă este cu atât mai bună cu cât tehnologia
adoptată creează condiţiile specifice optime pentru coagulare şi pentru floculare.
Cel mai important aspect tehnologic îl constituie amestecul reactivilor cu apa
brută, datorită multiplelor sale funcţii [51]:
- dispersarea reactivilor în masa apei de tratat;
- omogenizarea calităţii apei şi eliminarea zonelor moarte prin recircularea
depozitelor şi a materialelor flotante;
- asigurarea şi controlul cineticii reactivilor participanţi la proces (de
exemplu, amestecul rapid în coagulare şi amestecul lent în floculare);
- producerea unor efecte secundare (de exemplu, aerarea).

114
 Viteza de injecţie trebuie să fie mai mare de 0,8 m/s şi cel puţin jumătate
din viteza apei în conductă.
Puterea consumată se determină în funcţie de debitul apei brute (Q) şi de
pierderea de sarcină (hr), folosind expresia:
P   g hr Q (4.77)

Pierderea de sarcină se calculează cu formule empirice, în funcţie de

regimul hidraulic al conductei. De exemplu:
- pentru conducte netede:

hr  0,78 10 3 L v1,87 D 1,25 (4.78)

- pentru conducte rugoase;

, 10 3 L v1,95 D 1,25

hr  115 (4.79)

unde, s-a notat: L - lungimea de amestec;

v - viteza medie în conductă;
D - diametrul conductei [51]
Cu aceste caracteristici, se determină gradientul de viteză cu:

 g hr
- formula teoretică (4.76): G 
T


- formula empirică: G  564 v (4.80)
D
în care, λ este coeficientul Darcy-Weisbach pentru înălţimea rugozităţilor de
0,28 mm.
Mărirea eficienţei se face prin reducerea lungimii de amestec, ceea ce se
obţine folosind două puncte de injecţie pe circumferinţa conductei (Fig. 4.19 b).
Amestecul prin difuzie cere o lungime de amestec mare, ceea ce înseamnă
un volum mare de apă, în care are loc disiparea energiei.
2. - Creşterea eficienţei amestecului prin reducerea volumului în care se
realizează disiparea energiei se poate face şi prin introducerea rezistenţelor
hidraulice locale de diferite tipuri: coturi, difuzoare, confuzoare, elemente de
amestec fixe.
Disiparea energiei se face în funcţie de pierderea de sarcină produsă de
fiecare tip în parte.
a. - Elementele de amestec Kenics sunt bucăţi răsucite din metal
sau din material plastic, tăiate la 180° şi alăturate alternativ (Fig. 4.20) [51].
Amestecul este produs prin inversarea curentului astfel încât fiecare particulă
trece de la centru la perete şi înapoi. [www.chemineer.com]

119
 - viscozitatea apei care, la rândul ei, depinde de temperatură;
- densitatea flocoanelor şi particulelor în suspensie;
- dimensiunea şi forma flocoanelor.
Particulele coloidale destabilizate sunt reţinute, mai ales, prin efectul de
aderenţă şi de plasă.
Intensitatea acestor efecte asupra microflocoanelor aflate în apa ce
traversează stratul de nămol depinde de:
- timpul de traversare a stratului de nămol, deci de înălţimea lui şi de
viteza ascensională a apei;
- porozitatea stratului de nămol;
- numărul de flocoane şi dimensiunile lor;
- starea suprafeţei microflocoanelor şi flocoanelor, deci de natura
reactivilor folosiţi, de natura particulelor coloidale şi de temperatură [32].
Calitatea apei obţinute depinde de o multitudine de factori: compoziţia
chimică a apei brute, reactivii folosiţi, calitatea flocoanelor (fragilitate, mărime,
formă, capacitate de adsorbţie, greutate specifică), viteza şi temperatura apei,
structura şi fluxul tehnologic al decantorului [58].
Adoptarea decantoarelor cu strat de suspensii (suspensionale) în schema de
tratare a apei necesită studii de laborator şi studii pe model pentru stabilirea
parametrilor principali.
Ideea de a obţine limpezirea apei trecând-o printr-un strat de suspensii
datează de peste o sută de ani, dar a fost pusă în aplicare, la scară industrială,
începând din 1950.
În 1869, Sillar şi Wigner au arătat că nămolul precipitat chimic are putere
de precipitare a substanţelor conţinute în apa brută cu care vine în contact.
Prima instalaţie de limpezire a apei pe acest principiu a intrat în funcţiune
la Dortmund, în 1880. De atunci, ideea de a combina procesele de coagulare,
floculare şi sedimentare a condus la o multitudine de tipuri de construcţii şi
instalaţii de limpezire a apei [51]. Cu toate acestea, decantoarele cu strat de
suspensii pot fi clasificate, după principiul de funcţionare, în patru mari grupe.
1. - Decantoarele suspensionale statice sunt bazine din beton în care
nămolul este menţinut în stare de suspensie numai prin mişcarea ascendentă a
apei.
Camera de amestec şi de reacţie se află în partea centrală a decantorului,
iar sedimentarea se produce în zona periferică.
Decantoarele statice se recomandă numai în cazul când flocoanele obţinute
sunt foarte coezive şi rezistente la forfecare şi când debitul de apă brută poate fi
menţinut constant. Creşterea debitului determină creşterea vitezei ascensionale a
apei, ceea ce duce la umflarea stratului de nămol şi deversarea lui în sistemul de
colectare a apei decantate. Acest tip de decantor se recomandă pentru debite
3
între 300 - 1000 m /oră.

125
 2. - Decantoarele suspensionale cu agitarea mecanică a stratului de
nămol se folosesc pentru debite mari. Starea de suspensie a nămolului se
realizează prin deplasarea lentă, pe radierul bazinului, a unui raclor care
dirijează, totodată, nămolul spre o zonă de concentrare şi evacuare a acestuia.
3. - Decantoarele suspensionale cu recircularea nămolului se
caracterizează prin introducerea continuă, în zona centrală care constituie camera
de amestec-reacţie, a unei părţi din nămolul din zona de decantare. Curenţii
turbionari formaţi menţin flocoanele în suspensie.
Variaţiile de debit nu prejudiciază limpezirea apei, deoarece decantorul
este prevăzut cu o zonă liniştită, în care flocoanele se depun gravitaţional şi care
funcţionează ca un concentrator de nămol.
Dispozitivul care creează agitaţia poate fi reglat pentru diferite situaţii de
exploatare.
Parametrii folosiţi la dimensionarea decantoarelor suspensionale cu
recirculare a nămolului sunt următorii [1, 32, 51, 58]:
- forma construcţiei este circulară sau oricare altă formă simetrică;
- debitul de apă recirculat este de 3 - 4 ori debitul apei de tratat;
- timpul de trecere prin stratul de suspensii se recomandă a fi de 20 - 40
de minute;
- viteza ascensională a apei cu valori de 0,3 - 0,8 m/s, dar de maximum
1,5 m/s;
- timpul total de staţionare a apei 2 - 3 ore;
- încărcarea superficială: 0,8 mm/s;
- grosimea stratului de 2 m;
- grosimea stratului de apă limpede va fi de 1,5 - 3 m deasupra zonei de
nămol;
3
- concentraţia nămolului, în stare uscată, se admite de 6 g/dm sau, în
stare umedă, de 10 - 15 %;
- cantitatea de nămol recirculat va fi 3 - 10 % din nămolul evacuat;
- diametrul conductei de golire şi al conductei de nămol trebuie să fie
mai mare de 100 mm, la o viteză minimă de 1,2 m/s;
- sistemul de colectare a apei decantate va fi de tip periferic la bazinele
cu diametru mai mic de 15 m sau de tip radial la cele cu diametru mai mare de
15 m;
- suprafaţa concentratorului de nămol va reprezenta 10 - 20 % din
suprafaţa totală a decantorului.
4. - Decantoarele suspensionale cu funcţionare discontinuă
(pulsatorie) se bazează pe distribuţia intermitentă sau cu debit variabil a apei cu
coagulant, la baza stratului de nămol. În acest fel, se produce comprimarea
succesivă a păturii de nămol.

126
 Apa cu coagulant este introdusă într-un cilindru central, închis şi vidat
unde se acumulează până la 0,6 - 1,5 m peste nivelul general al apei din
decantor. Din acest moment, se reduce vacuumul ceea ce face ca apa să treacă
rapid în camera de decantare (în 5 - 10 secunde), fiind distribuită uniform, sub
stratul de nămol, printr-un sistem de ţevi perforate. La ascensiunea apei, nămolul
se umflă încât o parte din el deversează în concentratorul de nămol. Se umple,
din nou, cilindrul central iar, în acest interval de timp, în camera de
decantare, are loc sedimentarea flocoanelor. Durata minimă a unui ciclu este
de 20 - 120 secunde. Ea este stabilită empiric, în vederea obţinerii unei încărcări
superficiale în faza de golire, de aproximativ 2,2 mm/s.
Funcţionarea decantorului este automatizată.
Decantorul Pulsator poate avea orice formă în plan (rectangulară, circulară
etc.) şi orice dimensiune, asigurând, astfel, tratarea unei game foarte largi de
3 3 3
debite: de la 2 - 3 m /h la 4000 - 5000 m /h. De exemplu, 1400 m /h pe decantor
3
la Yaoundé (Camerun), 4500 m /h pe decantor la Lima (Peru).
Viteza ascensională a apei este de 2 - 3 ori mai mare decât la decantoarele
statice, iar concentraţia nămolului este de 3 - 5 ori mai mare decât la
decantoarele cu recircularea nămolului.
Pătura de nămol are rol de tampon la variaţiile de debit şi de calitate a apei
brute cât şi la erorile de dozare a reactivilor, încât aceste neajunsuri nu
influenţează brusc calitatea apei obţinute.
În tabelul 4.9, sunt date caracteristicile de funcţionare ale decantoarelor
suspensionale (Rusia) în funcţie de calitatea apei brute şi de reactivii folosiţi
[32].

Tabel 4.9 - Caracteristicile decantoarelor suspensionale

Materii în Reactivi Viteza Concentraţia Înălţimea
suspensie ascensională stratului de stratului de
(mg/l) (m/oră) nămol (mg/l) nămol (m)
sulfat de 2,15 - 2,85 260 - 600
100 aluminiu 2
coagulant feric 2,5 - 3,25 300 - 600
sulfat de 2,85 - 3,25 600 - 1200
100 - 400 aluminiu 2
coagulant feric 3,25 - 3,6 600 - 1400
sulfat de 3,25 - 3,6 900 - 2000
400 - 1000 aluminiu 2
coagulant feric 3,6 - 4,0 1100 - 2200
sulfat de 3,6 - 4,0 1900 - 6000
1000 - 2000 aluminiu 2
coagulant feric 4 - 4,3 2200 - 7500

127
 4.8.2 Concepte moderne aplicate la decantarea suspensională

Din analiza fenomenelor care au loc la destabilizarea şi agregarea

particulelor coloidale, s-a constatat că faza de coagulare propriu-zisă şi de
floculare pericinetică se desfăşoară într-un interval de timp foarte mic
comparativ cu faza de floculare ortocinetică. În consecinţă, nu sunt eficiente
construcţiile sau instalaţiile independente pentru desfăşurarea coagulării şi
floculării pericinetice, ci numai pentru flocularea ortocinetică.
În construcţiile de limpezire care funcţionează pe principiul contactului
dintre apă şi particulele de nămol, se dezvoltă faza de floculare ortocinetică.
Indiferent de tehnologia de trecere a apei amestecate cu coagulant prin
masa de nămol, se stabileşte un echilibru între procesele simultane de
aglomerare şi de distrugere a flocoanelor, rezultând următoarea viteză de
floculare:
dn1
  k a n1 G  k d n0 G 2 (4.83)
dt

cu notaţiile: n1 - numărul de particule aglomerate;

G - gradientul de viteză;
4
ka - coeficientul de agregare = 10 ;
7
kd - coeficientul de distrugere = (7,7 - 0,87ln G)  10 s;
n0 - numărul iniţial de particule.
Pentru a evita distrugerea flocoanelor, se fac următoarele recomandări
privind exploatarea diferitelor sisteme de coagulare-floculare-decantare.
1. - În cazul în care introducerea apei sau a reactivilor se face sub formă
de jet, viteza va fi de 0,6 - 1 m/s;
2. - Pentru agitatoarele cu disc, se recomandă o viteză între 0,6 m/s şi
1
1,2 m/s (sau 0,17 - 0,25 rot/s) şi un gradient de viteză mediu de aprox. 45 s .
3. - Dacă se folosesc agitatoare cu palete în zona de reacţie sau în zona
de agitare a masei de nămol, atunci viteza acestora va fi de 0,3 - 0,7 m/s (sau
0,03 - 0,25 rot/s);
4. - Pentru agitatoarele cu elice, se recomandă o viteză de 2,5 - 25 rot/s.
În construcţiile în care se combină procesele de coagulare şi decantare, se
constată că, în timpul contactului cu nămolul în suspensie, sedimentarea
particulelor coloidale este perturbată. Pentru a evita acest neajuns, se va efectua
destabilizarea coloizilor într-o fază prealabilă, parţial sau total separată de
camera de sedimentare, în dispozitive şi instalatii adecvate, fază care va dura
maximum 30 secunde.
În concluzie, se subliniază principalele concepte care stau la baza
proiectării şi exploatării decantoarelor cu procese combinate.

128
 Apa brută şi reactivii se introduc în zona centrală, care are formă
cilindrică, cu diametrul 10 % din diametrul bazinului şi care constituie camera
de amestec. Apoi, apa deversează în compartimentul înconjurător, de formă
tronconică, unde are loc agregarea flocoanelor. De aici, fluxul trece în
compartimentul periferic de sedimentare.
Ceea ce aduce nou acest sistem de eliminare a particulelor coloidale este
accelerarea sedimentării prin lestarea fiecărui flocon cu granule fine dintr-un
material compact, cu densitate mai mare decât a flocoanelor.
Primul decantor de acest tip, numit Ciclofloc, a fost conceput şi realizat în
Ungaria.
Materialul de lestare, fin macinat, poate fi nisip, diatomită, argilă, având
granulometria între 1 μm şi 125 μm [32, 51].
Fixarea lestului pe flocoane necesită adăugarea unui liant intermediar
(adjuvant de floculare) cum sunt polielectroliţii naturali sau sintetici.
Micronisipul este introdus în apă după coagulant şi floculant. Doza
3
recomandată este de 20 kg micronisip la 1 m de nămol obţinut cu sulfat de
aluminiu. Din cauza dozajului mare de nisip, se formează o cantitate mare de
nămol, încât apare problema depozitării, evacuării şi prelucrării lui. Nisipul este
separat din nămol prin centrifugare, este spălat şi refolosit.
Condiţiile de exploatare sunt independente de variaţiile de calitate ale apei
brute, deoarece doza de nisip nu depinde de cantitatea de suspensii din apa
brută.
Timpul de staţionare total este de 3600 - 7200 s, iar viteza ascensională a
apei în camera de decantare este de 1,7 mm/s.
Înălţimea zonei de limpezire este de 2,5 - 3 m.
Nămolul este dirijat de un raclor spre zona centrală inferioară, de unde este
evacuat şi parţial recirculat. Viteza raclorului este de 35 - 50 mm/s.
Introducerea nămolului direct în apa brută reduce timpul de staţionare,
suprafaţa construită, nivelul maxim al apei, asigură stabilitatea condiţiilor de
floculare în stratul de nămol.
Comparativ cu decantoarele suspensionale, în care nămolul este recirculat
mecanic în a doua cameră de amestec în proporţie de 3 - 5 %, la decantoarele
lestate se introduce, direct în apa brută, o cantitate de nămol mult mai mare
(20 %).
Alte tipuri de decantoare cu flocoane lestate sunt decantoarele
Clarifloculator, Fluorapid, Reactivator [32, 51].

136
 --

CAPITOLUL 5

FOLOSIREA REACTIVILOR PENTRU ELIMINAREA

SĂRURILOR DIN APĂ

5.1 Efectele dedurizării

Problema dedurizării apei de consum are două aspecte contradictorii legate

de efectele sanitare şi de cele industriale.
În ceea ce priveşte efectele apei dedurizate asupra sănătăţii, se ştie că
necesarul zilnic de apă de băut al unui om este de 1,5 - 2 l, iar necesarul zilnic de
calciu şi de magneziu este de 600 - 1000 mg, respectiv de 300 - 500 mg.
Contribuţia apei de băut la necesarul de calciu al organismului este de 10 -
120 mg/l, deoarece ionul de calciu se absoarbe mai greu din apă decât din alte
alimente, pe când aportul de magneziu este semnificativ, acesta fiind uşor
absorbit [51].
Ca urmare, apa dedurizată privează organismul uman de aportul de calciu
şi de magneziu.
Un alt aspect este creşterea conţinutului de ioni de sodiu în urma
dedurizării prin metodele cu carbonat de sodiu, cu hidroxid de sodiu sau cu
schimbători de ioni.
Necesarul zilnic de sodiu al organismului este de 3,2 g, scăzând până la
0,9 g pentru dietă severă. Concentraţia maximă de sodiu în apa potabilă este de
0,18 g/l. Eliminarea a 150 mg/l de CaO din apa naturală prin procesele de tratare
poate introduce 0,13 g/l de sodiu. Prin aceste modificări în conţinutul ionic, apa
dedurizată poate fi suspectată de creşterea tensiunii arteriale şi de alte tulburări
cardiovasculare.
În consecinţă, procedeul de dedurizare şi intensitatea lui vor fi alese astfel
ca să nu afecteze sănătatea.
Din punct de vedere industrial, dimpotrivă, se impune reducerea durităţii
apei, deoarece sărurile de calciu şi de magneziu ale acizilor graşi, fiind aproape

137
insolubile în apă, degradează procesele în industria textilă, iar carbonaţii şi
silicaţii de calciu sau de magneziu se depun pe pereţii cazanelor şi ai conductelor
formând cruste, reducând secţiunea de curgere.
Apa „dură” se poate defini printr-un conţinut de 250 mg CaO/l, iar apa
„moale” prin 50 mg CaO/l.
Dedurizarea are efecte secundare favorabile în alte domenii, în funcţie de
procedeul folosit. Astfel, prin folosirea varului la dedurizare, se obţine:
- efect bactericid datorită creşterii pH-ului în unele procese;
- eliminarea fierului, mai ales a compuşilor feroşi;
- eliminarea parţială a compuşilor organici prin coprecipitare cu
compuşii de calciu şi magneziu;
- reducerea concentraţiei de Hg, Pb, Zn, Cd, Cr, Ni prin încorporarea lor
în cristale, atunci când se foloseşte metoda cristalizării (Cap.5.8).

5.2 Echilibrul calco-carbonic în apă

Apele naturale conţin diferite substanţe dizolvate, cea mai importantă fiind
bicarbonatul de calciu.
Concentraţia totală în ioni bicarbonat, carbonat şi hidroxil exprimă
alcalinitatea apei. Ea se măsoară volumetric, prin titrare cu acid sulfuric în
prezenţă de indicatori.
+
Alcalinitatea apei va reprezenta cantitatea de ioni H care trebuie
adăugată la cea existentă în apă pentru a echilibra ionii bicarbonat, carbonat şi
hidroxil, încât se scrie:
alc  2 (CO 23  )  (CO 3H  )  (OH  )  ( H  ) (5.1)

Aceşti ioni sunt în corelaţie cu dioxidul de carbon. Echilibrul carbonatului

acid de calciu din apă cu dioxidul de carbon este supus unor legi complexe şi
modificarea lui poate crea reacţii chimice de dizolvare a carbonatului de calciu
(numite reacţii de agresivitate) ori de precipitare a carbonatului de calciu (numite
reacţii de încrustare). Ele se suprapun peste reacţiile electrochimice simple de
coroziune a metalelor.
Acestui aspect al procesului de tratare trebuie să i se dea o mare importanţă
[4] deoarece apa potabilă în echilibru calco-carbonic, având un conţinut de
bicarbonat de calciu şi de oxigen corespunzător echilibrului, are proprietatea de
a forma pe pereţii conductelor un strat protector natural, subţire, numit stratul
Tillmans.
Procesul are loc la temperatura şi pH-ul normal al apei potabile, în modul
următor. Oxigenul din apă oxidează hidroxidul feros la hidroxid feric. Acesta
cristalizează împreună cu carbonatul de calciu. Stratul Tillmans protejează
reţeaua de distribuţie la coroziune. Necesitatea practică de formare a acestui film
impune tratamente de corectare a compoziţiei apei naturale de tipul:

138
 - aerare;
- neutralizarea acidului carbonic din apele agresive sau, din contră,
acidifierea (sau vaccinarea) apelor încrustante;
- remineralizarea apelor lipsite de bicarbonat de calciu.
În apele naturale, dioxidul de carbon se află sub trei forme [32]:
- formă nedisociată (gaz dizolvat): H2CO3 sau H2O şi CO2;
- formă de ion bicarbonat: HCO 3 ;
- formă de ion carbonat: CO 32 .
Aceste forme coexistă în cantităţi interdependente, date de următoarele
ecuaţii de echilibru

H 2 CO 3  H 2 O  CO 2  H   HCO 3
(5.2)
HCO 3  H   CO 23 

+
Ionii H şi apa, H2O, sunt în echilibru după legea:

H 2 O  H   OH  (5.3)

Relaţiile (5.2) şi (5.3) conduc la următoarele patru ecuaţii (Cap. 1.3.2), la

temperatura de 20C:

 H 2 CO 3   K  4 10 2 sau pK = 1,41 (5.4.a)

CO 2 

H HCO   K  4,07 10

 
3 7 sau pK1 = 6,39 (5.4.b)
 H 2 CO 3  1

H CO   K  4,17 10

 2
3 11 sau

HCO 
2 pK2 = 10,38 (5.4.c)

3

H OH   K
 

H 2 O  1,008 10
14 (5.4.d)
 H 2 O
unde Ki reprezintă constanta de disociere (1.11).

139
 Constantele de disociere (sau de solubilitate) depind de temperatură, de
conţinutul mediului în ioni tari, de neomogenitatea soluţiei, de existenţa
particulelor solide.
În acest fel, echilibrul carbonic este definit prin patru ecuaţii cu şase
variabile, numite parametrii fundamentali ai echilibrului calco - carbonic.
Pentru determinarea variabilelor, în practică, se măsoară pH-ul şi alcalinitatea şi
se află celelalte patru variabile: CO 2 liber, CO 23  , HCO 3 , OH  .
O apă este în stare de echilibru carbonic dacă cele şase variabile verifică
sistemul anterior de patru ecuaţii (5.4).
La determinarea stării de echilibru intervine şi produsul de solubilitate al
carbonatului de calciu (2.7):

Ca CO   P
2 2
3 s (5.5)
Plecând de la ecuaţiile precedente, pH-ul de echilibru (sau de saturaţie),
pHs, se determină înlocuind, în ecuaţia unei ape echilibrate (5.4.c), concentraţia


în CO 2 
3 cu cea rezultată din ecuaţia (5.5):

H   KP HCO Ca 
 2
s

3
2 (5.6)

de unde:

   
pHs  pK2  pPs  lg HCO 3  lg Ca 2  (5.7)

Pentru ca o apă cu un anumit pH să fie în echilibru calco - carbonic,

trebuie ca:
pH = pHs (5.8)
Concentraţia de CO2 care corespunde pH-ului de saturaţie se numeşte CO2
echilibrant.
Corectarea caracterului unei ape şi asigurarea stării de echilibru calco -
carbonic se face fie prin dizolvarea dioxidului de carbon, fie prin dizolvarea
carbonatului de calciu în funcţie de sensul în care s-a produs dezechilibrul.
Apa cu dioxid de carbon în exces (pH < pHs) are tendinţa de a dizolva
carbonat de calciu până la stabilirea echilibrului sau de a degaja o parte din
dioxidul de carbon în atmosferă, prin suprafaţa sa liberă.
Dizolvarea dioxidului de carbon în apă respectă legea lui Henry (1.1):

p  yi = H  xi
unde, s-a notat: p - presiunea totală a gazului;
H - constanta lui Henry;
xi - fracţia molară a gazului i, dizolvat în lichid;
yi- fracţia molară a gazului, i, în mediul gazos.

140
 c. Metoda Legrand - Poirier
Graficul din figura 5.5 [23] are, pe axele de coordonate, concentraţia de
2+
ioni Ca pe abscisă şi concentraţia de CO2 total pe ordonată. În apă, suma
sarcinilor ionilor pozitivi este egală cu suma sarcinilor ionilor negativi:
H   2 Ca 2   2 Mg 2   Na   K   ... 
  
P
 OH   HCO3  2 CO 32   Cl   NO 3  2 SO 24   ...
 
N
Se notează:
2 Mg 2   Na   K   etc  P
(5.12)
Cl   NO 3  2 SO 24   etc  N
deci P şi N simbolizează suma sarcinilor ionilor pozitivi, respectiv negativi,
diferiţi de cei care stabilesc echilibrul calco-carbonic.
Se notează:
NP
 (5.13)
2
Din ecuaţiile (5.12) şi (5.13), se deduce:

HCO   2 Ca   2   CO   OH   H 


3
2 2
3
  (5.14)

CO2 total corespunde conţinutului de CO2 din cele trei forme existente
în apă: H 2 CO 3 , HCO 3 , CO 23  :

   2 H CO  CO  OH  H 

CO 2 total   2 Ca 2  2 3
2
3
 

2+
În axele Ca şi CO2 total se trasează graficul al cărui plan este divizat în
regiuni limitate de principalele cazuri particulare. Acestea corespund la o familie
de drepte concurente în punctul S, de abscisă . Figura 5.5 arată care sunt aceste
regiuni conform ecuaţiilor (5.4.a), (5.4.b), (5.4.c) şi (5.4.d).
În graficul (5.5.a), trasat pentru temperatura de 20C, se observă că apa
naturală şi apa potabilă se încadrează în regiunea a III-a, adică la pH = 6,4 - 8,4.
Curba de echilibru calco-carbonic trasată pentru toate tipurile de apă având
aceeaşi temperatură şi acelaşi indice  este dată în figura 5.5.b.
De exemplu, o apă cu caracteristici date se va reprezenta prin punctul M.
Din grafic, se constată că ea are caracter agresiv (pH < 8,4) deoarece punctul M
este situat la stânga curbei de echilibru. De asemenea, se determină concentraţia
de CO2 liber, CO2 agresiv, CO2 semicombinat şi se poate prevedea evoluţia

146
 - concentraţiile tuturor parametrilor fundamentali se găsesc imediat;
- deplasările punctului M, care figurează o apă pe grafic, se fac
întotdeauna după drepte sau după curba de echilibru;
- pe acest grafic, efectuarea unui tratament asupra apei se traduce fie
prin modificarea curbei de echilibru, fie prin deplasarea punctului reprezentativ
al apei, fie prin ambele căi.

5.2.2. Procedee de echilibrare calco-carbonică

a. Folosirea reactivilor alcalini
Pentru neutralizarea dioxidului de carbon din apa destinată consumului, se
întrebuinţează hidroxid de sodiu, var, carbonat de sodiu. De exemplu, prin
adăugarea hidroxidului de calciu în apa de tratat, caracterul ei acid se
ameliorează:
2 CO 2  Ca( OH )2  Ca( HCO 3 )2 (5.15)

În combinaţie cu compuşi specifici, aceşti reactivi se folosesc şi la tratarea apei

industriale. Astfel, în industria nucleară, se utilizează litina, iar în generatoarele
de abur se întrebuinţează aminele neutralizante (amoniacul, hidrazina,
etanolamina, ciclohexilamina, morfolina). În timpul condensării vaporilor, aminele
se combină cu acidul carbonic dizolvat, formând bicarbonatul respectiv. Dozele
3
folosite pentru generatoarele de abur sunt de 1-1,2 g amină la m de apă.
Orice tratament de neutralizare trebuie condus şi controlat cu atenţie
urmărind permanent pH-ul apei obţinute. Eficienţa tratării depinde de calitatea
amestecului apei de tratat cu produsul de neutralizare.
Procesul de neutralizare se va efectua, după necesităţi, în diferite faze ale
fluxului tehnologic de tratare:
- la sfârşit;
- parţial la început, pentru corectarea pH-ului în scopul asigurării
condiţiilor optime de floculare, cu completare la sfârşitul fluxului;
- complet la început: metoda se foloseşte rar, în special în procesele de
deferizare şi demanganizare.
Reactivii cei mai folosiţi sunt hidroxidul de calciu sau de sodiu. Folosirea
varului măreşte duritatea apei (5.15), pe când soda caustică modifică numai
alcalinitatea apei. Procesul se va controla pentru a evita orice exces de reactiv
care modifică echilibrul apei. Stabilirea teoretică a dozelor se face „pas cu pas”,
cu ajutorul calculatorului, dar procedeele tehnologice rămân, încă, empirice.
În cazul întrebuinţării varului, introducerea lui în apă se va face înainte de
filtrare.
Duritatea minimă a apei potabile transportate prin conducte de oţel trebuie
să fie de 3 - 7 D, la un pH de echilibru mai mare de 7 [23].
La obţinerea hidroxidului de calciu din oxid de calciu se consumă o
cantitate mare de CO2 din apă. Ca urmare, se va controla calitatea apei înainte

148
de coagulare-floculare pentru a stabili valoarea durităţii temporare. Dacă este
necesară mărirea durităţii temporare se va insufla dioxid de carbon în apă,
printr-un sistem de ţevi perforate, iar varul se va introduce direct în apă. Excesul
de var va fi eliminat în timpul floculării.
b. Aerarea.
Concentraţia de echilibru a dioxidului de carbon dizolvat din atmosferă
prin aerare este de aproximativ 1 mg/l. În consecinţă, prin pulverizarea apei,
există riscul să se micşoreze cantitatea de CO2 dizolvat şi să se mărească
oxigenul dizolvat. Cantitatea maximă de CO2 dizolvat obţinută prin aerare este
de 3 - 5 mg/l.
c. Remineralizarea
Remineralizarea apelor lipsite de bicarbonat de calciu (recarbonatarea) se
foloseşte mai ales pentru obţinerea stratului Tillmans în conducte, dar şi pentru
ameliorarea proprietăţilor organoleptice ale apei sau pentru satisfacerea
exigenţelor de calitate ale unor ape de fabricaţie.
Procesul se realizează la începutul fluxului tehnologic de tratare a apelor
de suprafaţă dulci (cu duritate mică) şi colorate care necesită o limpezire
complexă. După remineralizare, se poate controla mai uşor pH-ul de coagulare-
floculare şi chiar se îmbunătăţeşte calitatea coagulării.
Tehnologia de tratare se alege în funcţie de mărimea staţiei de tratare, de
calitatea apei brute şi de reactivii disponibili.
Cel mai utilizat procedeu este cel cu dioxid de carbon şi var, necesitând
3
8,8 g CO2 şi 5,6 g CaO la 1 m de apă, pentru mărirea mineralizării cu un grad.
Dioxidul de carbon sub presiune (5 - 6 m H2O) se introduce în apă prin
difuzie, într-un turn de contact. Varul se introduce sub formă de apă de var
(pentru a nu modifica turbiditatea iniţială a apei) după dioxidul de carbon pentru
a evita fenomenul de decarbonatare a apei în punctul de injecţie a varului.
Un alt procedeu foloseşte bicarbonatul de sodiu şi o sare de calciu,
3
recomandate fiind clorura şi sulfatul. Pentru a mări duritatea unui m de apă cu
1°D sunt necesare 25,45 g NaHCO3 şi 16,82 g CaCl2 sau 20,6 g CaSO4. Clorura
de calciu este foarte solubilă încât are avantajul unei tehnologii simple, dar

introducerea în apă a ionilor Cl creează pericolul coroziunii. Ca urmare,
alegerea soluţiei tehnologice cu CaCl2 va ţine seama de aspectul economic şi
anume: investiţiile sunt reduse, dar costurile de exploatare sunt mari.
Pentru remineralizare se mai folosesc CO2 şi Na2CO3, H2SO4 şi CaCO3,
NaHCO3 cu Na2CO3.
Pe traseul fluxului tehnologic de tratare, conţinutul chimic al apei se
modifică permanent, încât se impune riguros controlul acestuia atât pentru
atingerea parametrilor impuşi de folosinţă cât şi pentru obţinerea unei ape
echilibrate. Modificarea echilibrului calco-carbonic al apei în timpul procesului
de tratare şi transformarea ei în apă agresivă are loc prin:

149
 - hidroliza sulfatului de aluminiu folosit în procesul de coagulare:
Al 2 (SO 4 )3  6 HCO 3  3SO 24   2 Al( OH )3  6 CO 2 (5.16)
- fermentarea unor compuşi organici din apă, de exemplu pentru
fermentarea glucozei:
C6 H12 O 6  6 O 2  6 CO 2  6 H 2 O (5.17)
( glucoză )
- dedurizarea cu schimbători de ioni (Cap.5.8);
- tratarea auxiliară a apei cu acizi; de exemplu, pentru optimizarea
coagulării;
- amestecul apelor cu calităţi diferite; de exemplu, amestecul apei din
surse diferite.

5.3 Folosirea reactivilor pentru reducerea durităţii apei

Dedurizarea chimică se obţine în urma precipitării sau cristalizării
compuşilor de calciu şi de magneziu.

5.3.1 Particularităţile fizico-chimice ale dedurizării cu var

Hidroxidul de calciu se foloseşte pentru eliminarea durităţii temporare
produse de bicarbonatul de calciu sau de magneziu (Cap.2.3.5), având efect şi
asupra durităţii permanente [28].
Reacţiile chimice pentru reducerea durităţii temporare conduc la formarea
carbonatului de calciu şi a hidroxidului de magneziu insolubili:
Ca( HCO 3 ) 2  Ca( OH ) 2  2 CaCO 3   2 H 2 O
(5.18)
Mg( HCO 3 ) 2  Ca( OH )2  MgCO 3   2 H 2 O  CaCO 3 
Deoarece carbonatul de magneziu este relativ solubil în apă (de ordinul
3
70 g/m ), un exces de var va conduce la reacţia:
MgCO 3  Ca (OH ) 2  CaCO 3   Mg(OH ) 2  (5.19)

Principalii factori care influenţează procesul de dedurizare sunt precizia

dozelor de reactivi şi pH-ul apei brute.
Când dozele de reactivi sunt alese corect, se reduce alcalinitatea apei până
la solubilitatea teoretică a sistemului corect format din [CaCO3 + Mg(OH)2],
care este cuprinsă între 2 - 3 D, în condiţii normale de temperatură şi
concentraţie. Totuşi, în practică, această valoare limită a durităţii temporare
poate să crească din cauza unor impurităţi dizolvate cum sunt acizii organici şi
amoniacul.
Dacă apa brută conţine bicarbonat de sodiu, atunci, după dedurizare,
alcalinitatea creşte ca urmare a formării carbonatului de sodiu:
2 NaHCO 3  Ca ( OH ) 2  Na 2 CO 3  CaCO 3   2 H 2 O (5.20)

150
de sulfat de aluminiu sau de aluminat de sodiu, fie decantarea cu nămol
recirculat. În apa decantată, apare un conţinut ridicat de calciu, sub formă de var
dizolvat. Ulterior, acesta va fi precipitat folosind dioxid de carbon sau carbonat
de sodiu. În consecinţă, consumul de var este maxim şi apa obţinută este
puternic dezechilibrată. Echilibrarea apei se face prin tratarea cu dioxid de
carbon sau cu acid sulfuric. Operaţia trebuie condusă cu multă precizie pentru:
a. - a evita încrustarea sau agresivitatea ulterioară;
b. - a evita redizolvarea în apă a excesului de var, sub formă de
bicarbonat de calciu [41, 51].
2. Un alt procedeu recomandat staţiilor de tratare mari constă în
eliminarea parţială a durităţii calcice. Acest lucru se realizează prin
introducerea varului în apă într-o doză mai mică decât doza necesară scăderii
bruşte a durităţii. Procesul are loc în două etape. În prima etapă, se obţine o apă
semidură, iar în a doua fază, carbonatul de calciu suprasaturat se precipită pe
germenii formaţi.
Operaţia este mai lentă decât în cazul dedurizării bruşte.
3. Un alt procedeu este dedurizarea fragmentată („split treatment”)
prin care se aplică procedeul cu var în exces numai pe o fracţiune din debitul
total. După precipitare, apa dedurizată se introduce în circuitul principal [41, 51].
În acest fel, la ieşirea din staţia de dedurizare, apa va avea o duritate
intermediară, iar CO2 liber existent în fracţiunea nededurizată va participa la
echilibrarea calco-carbonică. Procedeul prezintă şi avantajul că o extindere a
staţiei de tratare nu influenţează partea iniţială a staţiei.
Decarbonatarea va fi urmată întotdeauna de o filtrare.
Doza de var teoretică, necesară pentru precipitarea optimă a bicarbonatului
de calciu este [32]:
 CO 2 
Dv t  5,6   C (5.21)
 4,4 
3
unde, s-a notat: Dvt - doza de var teoretică (g CaO/m );
C - numărulde grade de duritate calcică reală eliminată;
CO 2 - conţinutul de CO liber, exprimat în grade de duritate.
2
4,4

În practică, doza de var folosită este mai mare, deoarece se întrebuinţează

var tehnic, cu 70 % CaO şi se ţine seama de pierderea de 20 % din varul care
este folosit sub formă de lapte de var. Excesul asigură atât creşterea pH-ului cât
şi neutralizarea acidităţii coagulantului. În consecinţă, doza practică de tratare
3
Dvp, în g CaO/m va fi:

 CO 2 
Dv p  10   C (5.22)
 4,4 

152
 Doza de var poate fi determinată şi după relaţia [58]:
Dv  C1  2,8 M  1,27 C2  x (5.23)
3
cu notaţiile: Dv - doza de var (g CaO/m );
3
C1 - conţinutul de CaO din bicarbonaţii din apa brută (g/m );
3
M - conţinutul de MgO din bicarbonaţii din apa brută (g/m );
3
C2 - conţinutul de CO2 liber din apa brută (g/m );
3
x - doza suplimentară de var (5 - 10 g/m ).
Dedurizarea cu var nu poate fi urmată de o coagulare cu sulfat de aluminiu
din cauza creşterii pH-ului. De aceea, coagularea se va face cu clorură ferică sau
cu sulfat feric.
3
Cantitatea de carbonat de calciu precipitat, P, în g/m , este dată de relaţia:
 CO 2 
P  20   C  3 (5.24)
 8,8 
aproape dublul cantităţii de var tehnic introdus.
 P 3
La calcinarea carbonatului precipitat, se formează  11,2  g CaO/m sau
 20 
 P 3
14,8  g Ca(OH)2/m , aproape de 1,5 ori cantitatea de var iniţială. Restul de
 20 
25% din varul nefolosit se va regăsi în nămolul decantat şi va fi recirculat.
Regenerarea, dacă este posibilă şi dacă este corect dirijată, va conduce la
formarea unei cantităţi duble de var faţă de cantitatea de var iniţială [32].
Varul este substanţa chimică folosită din cele mai vechi timpuri în scopuri
sanitare. El se întrebuinţează sub formă de oxid, carbonat sau hidroxid de calciu.
Varul este un produs natural obţinut prin încălzirea pietrei de var la
1200-1400 C sau prin arderea dolomitului (carbonat dublu de calciu şi
magneziu), obţinându-se varul dolomitic (varul negru). Pentru tratarea apei
potabile, se foloseşte numai primul tip de var.
În procesul de tratare a apei, varul se utilizează nu numai pentru
dedurizare, ci şi în alte operaţii:
- la coagulare-floculare: pentru corectarea alcalinităţii;
- neutralizarea acidităţii sau a agresivităţii dioxidului de carbon;
- eliminarea compuşilor de fier, în combinaţie cu aerarea;
- eliminarea metalelor grele, a fluorurilor şi fosfaţilor în timpul
procesului de coagulare;
- prin dedurizarea cu var în exces, când se atinge pH = 10,5 , se obţine şi
o dezinfectare cel puţin în ceea ce priveşte enterobacteriile.
Varul nestins (CaO) se foloseşte în orice granulaţie (de la 5 cm la câţiva
3
microni). Densitatea varului nestins este de 2.300-2.400 kg/m . Varul se
păstrează la loc uscat, pentru maximum 60 zile. Varul bulgări se depozitează în

153
buncăre sau depozite închise, necombustibile, iar varul pulbere se depozitează în
saci de hârtie de 40-50 kg sau în silozuri de 20-30 tone. Capacitatea depozitului
se determină în funcţie de posibilitatea de aprovizionare, mărimea staţiei şi
consumul de var. Cantitatea de var depozitată (Mv, în kg) se determină cu
formula [58]:
Q Dv t
Mv  (5.25)
c
3
în care s-a notat: Q - debitul de apă (m /zi);
3
Dv - doza de var, exprimată în CaO (kg/m );
t - timpul de stocare (zile);
c - conţinutul de Ca: 60-85 % în varul nestins bulgări; 60-67 %
în varul stins pulbere.
Volumul de depozitare ţine seamă de densitatea materialului.
Transportul varului se face cu instalaţii pneumatice în care, aerul are
presiunea de 1 - 1,2 at. Productivitatea instalaţiei este de 20 - 25 t/h, iar debitul
3
de aer este de aproximativ 1,5 - 2 m /min.
Oxidul de calciu se hidratează în prezenţa unei cantităţi mici de apă. Prin
hidratare, varul îşi măreşte volumul de două ori, deoarece hidratarea este un
proces lent de rearanjare a reţelei cristaline cubice a oxidului de calciu, sub
formă de reţea hexagonală.
2
Suprafaţa specifică a varului nestins este de 4 - 7 m /g, pe când a varului
2
hidratat creşte la 12 - 16 m /g [51].
3
Densitatea aparentă a varului nestins pulbere este de 880 - 960 kg/m .
Varul stins este hidroxidul de calciu obţinut prin tratarea oxidului de
calciu cu apă în exces, în proporţie de 1:3 pentru reacţie rapidă sau 1:2 pentru
varul cu hidratare lentă. Varul stins este o pastă albă cu 30 - 35 % var solid,
3
având densitatea de 1200 kg/m la 15C. Varul stins uscat este o pulbere albă,
3 3
amorfă, cu densitatea de 2008 kg/m , cu densitatea aparentă de 400-560 kg/m ,
puţin solubilă în apă [58].
Suspensia de var stins se diluează la concentraţia dorită şi se transportă
prin pompare.
Reacţia de hidratare este exotermă (Q = 3,7 kJ/mol), încât se face
permanent controlul temperaturii apei în timpul operaţiei de „stingere” pentru a
nu se depăşi 90C.
În procesul de stingere a varului, apa va fi dozată corect, deoarece:
- o cantitate mare de apă va hidrata rapid particulele de la partea
superioară a bazinului de stingere şi stratul de var stins astfel format va
împiedica pătrunderea apei în toată masa particulelor (înecarea varului);
- o cantitate insuficientă de apă duce la creşterea bruscă a temperaturii,
la evaporarea apei necesare hidratării, încât o parte din particule rămân
nehidratate (arderea varului).

154
 La cantitatea corectă de apă (proporţia var/apă de 1/3), procesul de stingere
completă durează 10 - 20 minute. În acest timp, se asigură un amestec energic cu
1
un gradient de viteză G  300 s .
Laptele de var este o suspensie apoasă suprasaturată de var stins, cu
concentraţia de 420 g Ca(OH)2/l, dar se poate folosi şi la concentraţii mai mici,
numindu-se apă de var. Pentru diluare, se foloseşte apă la 20 - 40 C, deoarece
apa rece are efecte nefavorabile asupra hidratării. Diluarea se face numai după ce
stingerea varului este completă.
Rezervoarele de lapte de var sunt prevăzute cu sisteme de amestecare
continuă şi cu sisteme de ventilaţie la partea superioară.
Agitaţia se efectuează hidraulic prin barbotare şi mecanic.
Amestecul hidraulic se realizează prin circulaţia de jos în sus a soluţiei.
Bazinul este alimentat pe la partea inferioară cu ajutorul pompelor, iar evacuarea
soluţiei se face prin deversare pe la partea superioară. Viteza ascensională
minimă a soluţiei va fi de 5 mm/s.
Agitaţia cu aer comprimat se obţine introducând aer pe la partea
2
inferioară, printr-un sistem de ţevi perforate, cu un debit specific de 8 - 10 l/sm .
Agitatoarele mecanice vor avea viteza minimă de rotaţie de 40 rot/min.
Bazinele de stocare a laptelui de var au dispozitive de evacuare a
depunerilor.
Transportul laptelui de var sau a apei de var se face prin conducte de
PVC dur, azbociment, cu diametrul minim de 50 mm şi cu viteza de minimum 1
m/s.
În cazul când se foloseşte apă de var, aceasta se prepară în bazine numite
saturatoare [55]. Debitul soluţiei de apă de var necesar are expresia:
Qc Dv
Qv  (5.26)
Pv
3
und, s-a notat: Qv - debitul de apă de var (m /h);
Qc - debitul de calcul de tratat;
Dv - doza de var exprimată în CaO;
Pv - solubilitatea varului, determinată în funcţie de temperatura
apei (Tabel 5.3).
Tabel 5.3 - Solubilitatea varului în funcţie de temperatură
Temperatura Concentraţia Temperatura Concentraţia
3 3
(°C) (g CaO/m apă) (C) (g CaO/m apă)
10 1,35 40 1,08
15 1,32 50 0,96
20 1,29 60 0,87
25 1,25 70 0,78
30 1,20 80 0,69

155
 Volumul saturatorului se stabileşte în funcţie de debitul de apă de var
necesar, astfel:
Qv
Vs  K (5.27)
n
3
în care s-a notat: Vs - volumul saturatorului (m );
K - coeficient care ţine seama de raportul dintre duritatea
calcică şi duritatea totală a apei: K = 1 pentru raportul mai
mare de 70 % şi K = 1,2 pentru raportul sub 70 %;
n - numărul de saturatoare.
Dozarea soluţiei de var se face cu orice tip de dozator pentru soluţii, la
care se iau măsuri pentru evitarea sedimentării, de exemplu dozatoare hidraulice
prevăzute cu duze calibrate, pompe dozatoare cu piston.
Dozarea varului pulbere se face cu dozatoare cu disc rotativ şi cuţite
reglabile. Între buncărul de var şi dozator sau chiar pe dozator, se montează un
vibrator mecanic sau pneumatic pentru afânarea pulberii [58].
Pentru a evita degajarea pulberii, manevrarea se va face pneumatic.

Tabel 5.4 - Densitatea laptelui de var în funcţie de concentraţie

Concentraţia Densitatea Concentraţia Densitatea
3 3
(%) (kg/m ) (%) (kg/m )
3 1025 14 1115
5 1039 16 1133
8 1064 18 1154
10 1082 20 1172
12 1097 30 1261

Pentru a evita flocularea carbonatului de calciu, se recomandă adăugarea

3
unei cantităţi mici (1 g/m ) de hexametafosfat de sodiu, Na(PO3)6, agent de
dispersare şi inhibitor de coroziune.
Calitatea varului nestins se determină în laborator cu aparatură
standardizată, dar se poate aprecia empiric urmărind creşterea temperaturii în
timpul hidratării. Astfel, varul cu o bună reactivitate va avea o creştere a
temperaturii de 40°C în 3 minute.
În staţia de preparare a varului şi pe tot fluxul tehnologic unde intervine
acesta, se iau măsuri speciale de protecţia muncii. Varul este un produs caustic,
atacă pielea şi ochii, încât personalul de exploatare şi de intervenţie foloseşte
echipament de protecţie din PVC, ochelari de protecţie şi creme preventive pe
suprafeţele expuse.
În cazuri deosebite, se folosesc măşti pentru a evita inhalarea prafului de
var. După intervenţie, operatorul va folosi o soluţie de acid acetic pentru
neutralizarea efectelor caustice asupra pielii şi o soluţie saturată de acid boric
pentru ochi.

156
 Se atrage atenţia că nu se amestecă sulfat de aluminiu solid cu var nestins,
deoarece varul se hidratează cu apa de cristalizare a sulfatului de aluminiu,
volumul total creşte, temperatura creşte încât containerele închise pot exploda.
Explozia se produce la o temperatură de 600°C, deci la care se formează
hidrogen [51].
Toate părţile componente ale staţiei de var sunt dotate cu sisteme de
siguranţă: vane termostatice la bazinele de stingere, conducte de apă rece cu
debit mare etc.
Soluţiile de var de orice concentraţie nu vor fi în contact cu piese din
aluminiu sau zinc, ci numai din beton, cauciuc, PVC, bituminate, din oţel-carbon
special.

5.3.2 Particularităţile dedurizării cu carbonat de sodiu

Eliminarea durităţii permanente (Cap.2.3.5) se realizează cu carbonat de
sodiu (sodă calcinată), la rece. Operaţia este asociată cu eliminarea durităţii
temporare prin precipitarea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu cu ajutorul
varului. Eliminarea durităţii permanente reprezintă substituirea radicalului acid
tare şi introducerea lui într-o sare insolubilă, conform reacţiilor chimice
următoare:
CaSO 4  Na 2 CO 3  Na 2 SO 4  CaCO 3 
sau (5.28)
CaCl 2  Na 2 CO 3  2 NaCl  CaCO 3 

Procedeul este avantajos fiind ieftin şi pentru că menţine duritatea

temporară peste 3 - 4 D, dar apa devine agresivă prin degajare de CO2.
3
Doza necesară de carbonat de sodiu, Dcs în g/m în produs pur, se
calculează cu formula [51]:
Dcs 10,6D
unde D este numărul de grade de duritate permanentă eliminată.
De asemenea, se poate folosi expresia [58]:
Dcs = 18,9 (dp + y)
în care dp reprezintă duritatea permanentă iar y reprezintă doza suplimentară
pentru siguranţa reacţiilor (în grade de duritate).
3 3
În medie, se utilizează 60 - 100 g/m şi maximum 200 g/m .
Produsul comercial se prezintă sub formă de pudră cristalină, cu 99 %
3
Na2CO3 şi are densitatea de 2533 kg/m la 20C. Pentru dedurizare se foloseşte
soluţie cu concentraţia de 50 g/l (solubilitatea carbonatului de sodiu este
complexă). Soluţia este agresivă încât se stochează în bazine metalice protejate,
iar manipularea se face cu atenţie, deoarece soluţia atacă ochii şi pielea [51].

157
 5.3.3 Utilizarea hidroxidului de sodiu la dedurizarea apei
Hidroxidul de sodiu (soda caustică) se foloseşte la reducerea durităţii
temporare şi permanente şi la neutralizarea dioxidului de carbon.
Eliminarea ionilor de calciu şi magneziu prin precipitare folosind soda
caustică este o variantă a procedeului de tratare combinată cu var şi carbonat de
sodiu. Reacţia de bază este următoarea:
Ca(HCO 3 ) 2  2 NaOH  CaCO 3   Na 2 CO 3  2 H 2 O (5.29)

Precipitarea carbonatului de calciu este însoţită de formarea carbonatului

de sodiu care va acţiona, la rândul său, asupra durităţii permanente conform
reacţiilor (5.28).
Hidroxidul de sodiu precipită şi bicarbonatul de magneziu, în mod analog:
Mg( HCO 3 )2  2 NaOH  MgCO 3   Na 2 CO 3  2 H 2 O (5.30)

Duritatea temporară poate fi redusă sub 3 - 4 D numai dacă sărurile

existente în apa brută dau o duritate permanentă suficient de mare pentru a se
combina cu carbonatul de sodiu format.
3
Doza de sodă caustică, Dhs în g/m (în produs pur), pentru a elimina
duritatea temporară, este [30]:
 CO2 
Dhs 8 C 4M  (5.31)
 4,4 
unde M este duritatea temporară magnezică.
3
Doza maximă admisă la tratarea apei potabile este de 100 g/m .
Pentru scăderea durităţii temporare cu un grad trebuie să se realizeze o
scădere cu două grade a durităţii totale [30, 38].
Hidroxidul de sodiu se foloseşte la reducerea durităţii permanente conform
reacţiilor:
MgCl 2  2 NaOH  Mg( OH ) 2   2 NaCl (5.32)
Procedeul de dedurizare cu sodă caustică este mai avantajos decât cel cu
var din considerente economice şi de exploatare:
- se foloseşte o soluţie cu concentraţia de 10 % care se manipulează
uşor;
- procesul este mai complet eliminându-se atât duritatea temporară cât
şi cea permanentă;
- volumul de nămol rezultat după dedurizare este redus;
- reacţia este independentă de temperatură între 1 - 22C, comparativ cu
varul, la care reacţia încetineşte sub 6°C.
Procedeul are dezavantajul că soda caustică este un produs de sinteză
scump, iar din procesul de fabricaţie rezultă reziduuri cu impact ecologic
nefavorabil comparativ cu varul, care este un produs natural.

158
 Bazinele de contact se dimensionează pentru timpul de 1 - 1,5 ore.
Soda caustică se prezintă sub formă anhidră sau hidratată. Dizolvarea în
apă este exotermă încât se va face cu viteză mică, cu apă rece. Soluţia se
depozitează la temperaturi peste 12 °C, în vase închise pentru a evita hidratarea
sau carbonatarea prin contactul cu aerul. Păstrarea în vase de PVC se face la
temperaturi sub 30°C, iar în vase din tablă de oţel sub 50°C.
Hidroxidul de sodiu este agresiv faţă de piele şi ochi, faţă de aluminiu şi
zinc.

5.4 Precipitarea altor săruri folosind reactivi chimici

5.4.1 Precipitarea sulfaţilor

Precipitarea sulfaţilor din apă este necesară din cauza acţiunii lor agresive
asupra betoanelor şi datorită tartrului pe care îl formează în conducte şi instalaţii.
Sulfaţii trebuie eliminaţi şi din apa puternic mineralizată sau care urmează a fi
distilată.
a. Cel mai folosit procedeu de tratare a apei cu un conţinut mare de
sulfaţi ( SO 2
4 ) constă în precipitarea lor sub formă de gips [CaSO4  2H2O], la
rece, prin adaos de var. Acest procedeu se foloseşte în cazul apelor acide:

SO 24   Ca 2   2 H 2 O  CaSO 4  2 H 2 O  (5.33)

Conţinutul rezidual în sulfaţi, la neutralizarea apelor acide, este de 1,5 - 2

g/l.
b. În cazul apelor puternic mineralizate, se recomandă folosirea clorurii
de calciu. Schema reacţiei chimice se prezintă astfel:
În ambele cazuri, precipitarea sub formă de cristale este foarte lentă.
Pentru a accelera cristalizarea şi a evita suprasaturaţia care va duce la
precipitarea ulterioară, periculoasă, în reţeaua de distribuţie, reacţia se va efectua
în prezenţa unei cantităţi mari de germeni de cristalizare.
c. Un alt procedeu de eliminare a sulfaţilor este precipitarea sub
formă de sulfat de bariu prin adăugarea de BaCl2. Solubilităţile reziduale
3
obţinute sunt mai mici de 20 g/m , dar reactivul este foarte scump, încât se
foloseşte rar şi numai în situaţii de urgenţă.

5.4.2 Metode de precipitare a fluorurilor

Acest tratament se aplică apelor acide rezultate din filtrarea gazului de
ardere, apelor din industria metalurgică a aluminiului, din industria acidului

159
 2. Dacă apa are un conţinut mare de silice, pe lângă sulfat de aluminiu şi
var care dau hidroxidul de aluminiu şi de calciu, se recurge la o reacţie paralelă
de tipul:

SiF62   4 OH   Si( OH ) 4  6 F  (5.35)

 2+
Concentraţia de ioni F obţinuţi depinde de conţinutul de ioni Ca al
mediului.
Precipitarea gelului de silice, abundent şi foarte hidratat este lentă. Ca
urmare, dimensionarea bazinelor de decantare se face în funcţie de cantitatea de
nămol rezultat şi de consistenţa lui.

5.4.3 Metode de precipitare a fosfaţilor

Fosfaţii se găsesc în apă sub diferite forme şi diverse concentraţii, după
cum urmează:
- acid fosforic provenit din efluenţii uzinelor de îngrăşăminte fosfatice
asociat, totodată, cu acidul fluorhidric şi cu silicea;
- fosfaţi din apele menajere;
- fosfaţi din evacuările generatoarelor de abur;
- polifosfaţi şi hexametafosfaţi din circuitele de răcire.
Eliminarea fosfaţilor prin precipitare se face prin două procedee, în funcţie
de pH, folosind:
1. var, în cazul apelor acide;
2. săruri de aluminiu sau de fier cu formare de fosfaţi metalici, în cazul
apelor neacide.
1. În cadrul metodei cu var, au loc două tipuri de reacţii, în funcţie de
aciditatea iniţială şi anume:
a. formarea şi precipitarea di-hidrogenofosfatului de calciu, la un pH
de 6 - 7:

2 H 3 PO 4  Ca(OH) 2  Ca(PO 4 H) 2   2 H 2 O (5.36)

Deşi compusul se decantează foarte repede, el prezintă dezavantajul unei

3
solubilităţi reziduale mari, de 130 - 300 g P2O5/m , în funcţie de temperatură.
b. formarea şi precipitarea fosfatului tricalcic, la un pH de 9 - 12 (Fig. 5.8)
[51]:
2 Ca( PO 4 H ) 2  Ca( OH ) 2  Ca 3 ( PO 4 ) 2   2 H 2 O (5.37)

Fosfatul tricalcic are avantajul unei solubilităţi reziduale mici. El se

prezintă sub formă coloidală, încât se depune foarte lent fără coagulant. Pentru a
mări viteza de sedimentare, se poate folosi prezenţa ionului magneziu.

161
 Eliminarea siliciului din apă se realizează prin adsorbţia lui pe flocoanele
de hidroxid de aluminiu, de magneziu sau de fier obţinute prin coagulare.
Această coprecipitare se face la rece sau la cald. Eliminarea siliciului are loc ca
efect secundar simultan cu precipitarea carbonatului de calciu în procesul de
dedurizare.

5.5.1 Eliminarea siliciului folosind oxid de magneziu

Oxidul de magneziu se foloseşte la eliminarea siliciului numai pentru apele

de suprafaţă. Apele subterane care conţin magneziu sunt supuse dedurizării încât
acesta coprecipită cu o parte din siliciu, nemaifiind necesară o tratare specială.
Oxidul de magneziu dă cele mai bune rezultate în procesul de desiliciere, dar
reactivul este scump.
Pentru eliminarea siliciului din apele de suprafaţă există două procedee şi
anume:
a. Tratarea la rece constă în introducerea oxidului de magneziu sub
formă de pudră care se solubilizează prin carbonatare, în MgCO3.
Doza de MgO variază între 1,8 - 3,2 mg MgO pentru 1 mg SiO2 adsorbit,
3
la o concentraţie iniţială de 20 - 40 g/m .
b. Tratarea la cald se face prin a simpla dispersare pudrei încălzite la 100°C.

5.5.2 Eliminarea siliciului folosind aluminat de sodiu

Un efect de desiliciere mai pronunţat îl au aluminaţii, deoarece gelul de

aluminat (mai ales de aluminat de sodiu) este intens hidratat şi are, deci, o
suprafaţă activă mai mare. Efectul aluminatului de sodiu este optim atunci când
din soluţie lipsesc ionii (OH) liberi.
Tratarea se face la rece (Fig. 5.10) [23], dar valorile reziduale obţinute sunt
mai mari ca la tratamentul cu MgO.

Tabel 5.6 - Cantitatea de SiO2 rezidual

3
Reactiv Temperatură (C) pH SiO2 (g/m )
MgO 50 - 55 9,6 - 10 4-6
NaAlO2 30 - 35 8,6 - 9,5 5 - 10

Doza de aluminiu exprimată în Al2O3 este de 2 - 2,6 mg/l pentru 1 mg/l de

silice precipitată. Cantitatea de SiO2 rezidual după tratarea cu oxid de magneziu
sau aluminat de sodiu are valorile din tabelul 5.6 [23]. Conţinutul iniţial în
magneziu al apei, costul reactivilor şi volumul de nămol rezultat sunt factorii
care decid alegerea între cei doi reactivi prezentaţi.

163
 2. plecând de la derivaţi mercaptani care permit o coagulare mai puţin
dificilă.
În situaţii intermediare, se poate beneficia, de asemenea, de excesul unui
3+ 3+
singur cation metalic (Fe sau Al ) care permite adsorbţia de Cd, Se, B, As. Se
poate recurge, în prealabil, la un oxidant foarte puternic pentru a rupe
combinaţiile complexe tari cum sunt cele făcute cu acidul etilen-diamino-
tetracetic (EDTA) [23]. Folosirea acestuia în apa potabilă este acceptată numai
în cazuri limită.

5.7 Inhibiţia procesului de precipitare

În anumite situaţii, precipitarea chimică trebuie să aibă viteză redusă sau să
fie exclusă. În apă există, în mod natural, anumiţi compuşi care inhibă procesul
de precipitare, dar situaţia este greu controlabilă. Ca urmare, se foloseşte
inhibiţia provocată ce se realizează prin adaos de inhibitori.

5.7.1 Inhibiţia naturală

Prezenţa unor compuşi organici sau minerali poate împiedica procesul de

precipitare în două direcţii şi anume:
a. împreună cu ionii de precipitat se formează complexe relativ solubile în apă;
b. se dispersează produşii de precipitare.
Fenomenul este legat de valoarea durităţii apei sau se întâlneşte la
dedurizare. Situaţiile când se produce inhibiţia precipitării sunt următoarele:
a. în procesul de dedurizare, valoarea pH-ului devine mare încât apare
deplasarea NH 4 în NH4OH, ceea ce măreşte duritatea temporară reziduală;
b. unii acizi organici (humici sau fulvici) formează cu calciul complexe
solubile care măresc duritatea reziduală;
c. în apele de suprafaţă poluate cu efluenţi urbani, există polifosfaţi (numiţi
şi agenţi sechestranţi) care măresc timpul de germinare şi de creştere a
cristalelor; în acest fel, se produce dispersarea lor sub formă coloidală.

5.7.2 Inhibiţia provocată (dispersia)

Produsele utilizate pentru inhibiţie acţionează în diverse direcţii, dintre

care, cea mai importantă este inhibiţia cristalizării.
3
a. Folosirea unor doze mici de inhibitori (1 g/m ) chiar în soluţiile
suprasaturate conduce la o acţiune antitartru. Aceasta se manifestă prin
mărirea timpului de formare a cristalelor şi încetinirea creşterii lor (Fig. 5.12)
[23], ceea ce se numeşte efect de prag.

166
 Substanţa folosită ca schimbător de ioni la scară industrială trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii. Structura sa chimică macromoleculară
trebuie să conţină una sau mai multe grupări cu funcţie acidă sau bazică. Aceste
grupări permit schimbul de ioni, de aceea compusul se va numi schimbător de
cationi dacă va avea forma RH sau schimbător de anioni dacă va fi de forma
ROH (R reprezintă scheletul molecular, în notaţiile curente, simbolizând
„răşina” care constituie schimbătorul de ioni).
Produsul trebuie să fie insolubil în condiţii normale de exploatare, să se
prezinte sub formă granulară omogenă astfel ca pierderile de sarcină la trecerea
lichidului să fie mici. Procesul de permutare a ionilor nu va degrada starea fizică
a produsului. În timpul procesului de permutare, unele răşini îşi modifică
volumul (expandare sau contracţie) lucru de care se va ţine seama la
dimensionarea reactoarelor. Schimbătorul de ioni nu filtrează materii în
suspensie, coloidale sau emulsii. Prezenţa acestora în apa de tratat ca şi a gazelor
dizolvate sau a oxidanţilor puternici (clor, ozon) dereglează funcţionarea
schimbătorului de ioni.
Reducerea durităţii cu ajutorul cationiţilor se efectuează trecând apa
2+ 2+
brută printr-un strat filtrant granular care reţine ionii Ca şi Mg din apă. In
urma procesului, duritatea reziduală în apă este de 0,1D.
Cationiţii folosiţi pot fi în forma „sodiu” sau „hidrogen”. Reacţia de
schimb, în cazul folosirii Na-cationiţilor este următoarea:

2Cat Na  Ca HCO 3 2  Cat 2 Ca  2 NaHCO 3

2Cat Na  CaSO 4  Cat 2 Ca  Na 2SO 4 (5.38)
2Cat Na  MgCl 2  Cat 2 Mg  2 NaCl

După cum se observă din aceste reacţii sau din figura 5.13.a [23],
înlocuirea calciului sau a magneziului cu sodiul are ca rezultat reducerea durităţii
apei, fără a se schimba mineralizarea ei.
Tratarea apei cu H-cationiţi se foloseşte şi la demineralizarea apei,
deoarece aceştia reacţionează atât cu sărurile care dau duritatea temporară cât şi
cu cele care dau duritatea permanentă, astfel:

2Cat H  Ca HCO 3  2  Cat  2 Ca  H 2 O  CO 2

2Cat H  CaSO 4  Cat  2 Ca  H 2 SO 4

(5.39)
2Cat H  CaCl 2  Cat  2 Ca  2 HCl

2Cat H  MgSO 4  Cat  2 Mg  H 2 SO 4

170
 Demineralizarea totală se obţine prin tratarea cu un cationit tare şi un
anionit tare funcţionând în serie. Răşina cu bazicitate mare reţine atât anionii tari
cât şi pe cei slabi (Fig. 5.14.b).
Fazele procesului de dedurizare cu schimbători de ioni
Procedeul de tratare a apei cu mase schimbătoare de ioni se foloseşte
numai după tratarea prealabilă a apei pentru eliminarea suspensiilor, a materiilor
organice, a clorului rezidual, a cloraminelor etc.
Procesul tehnologic este asemănător cu filtrarea rapidă prin straturi de
nisip şi este complet automatizat [66].
Tratarea prin permutarea ionilor între masa schimbătoare de ioni şi apa
brută are un caracter ciclic, cuprinzând următoarele faze: permutarea ionilor,
afânarea, regenerarea, spălarea.
a. Permutarea ionilor (sau fixarea) are loc în timpul trecerii apei brute
prin masa schimbătoare de ioni.
b. Afânarea are rolul de a decimenta masa de răşini, de a elimina
eventualele impurităţi pătrunse odată cu apa brută, asigurând astfel condiţiile
pentru efectuarea operaţiilor următoare. Afânarea se face cu aer comprimat sau
2
cu apă sub presiune, cu intensitate de 3 - 6 l/sm timp de 10 - 20 min. În timpul
afânării, volumul răşinii creşte cu 30 - 100 %.
c. Regenerarea este operaţia prin care schimbătorii de ioni îşi recapătă
proprietatea de permutare a ionilor din apă, în urma unor tratări speciale.
Cationiţii în forma sodiu se regenerează cu o soluţie de NaCl cu
concentraţia 5-10 %, timpul de contact fiind de 25-60 minute. Cationiţii în forma
hidrogen sunt regeneraţi cu o soluţie de acid sulfuric cu concentraţia 1-2%.
Anioniţii sunt regeneraţi cu o soluţie de hidroxid de sodiu sau cu amoniac.
Regenerarea se face în sensul fluxului de permutare sau în sens invers
(regenerare în contracurent).
d. Spălarea are ca scop îndepărtarea resturilor de regenerator, a
produşilor care s-au format în procesul de regenerare şi a pungilor de aer.
Spălarea se face cu apă potabilă, cu viteza de 20 - 40 m/h în prima parte a
operaţiei, apoi cu viteza de 5 - 15 m/h. Spălarea durează 30 minute. Consumul
3 3
de apă de spălare este de 3 - 5 m apă/m răşină.
Durata unui ciclu de funcţionare este de 6-10 ore şi se poate stabili cu formula:
0,95  d 2 H e
T (5.40)
4QD
unde, s-a notat: T - timpul de funcţionare (ore);
d - diametrul reactorului (m);
H - înălţimea stratului filtrant (m);
3
e - capacitatea de adsorbţie (t/m  D);
3
Q - debitul de apă al reactorului (m /h);
D - duritatea totală (D).

173
 Exemple de staţii de tratare cu schimbători de ioni:
- Tournai (Belgia) având următoarele caracteristici: filtre rapide deschise
cu cationiţi, viteza de afânare 6 - 12 m/h, viteza regeneratorului 2 - 3 m/h, viteza
apei de spălare 5 - 10 m/h;
3
- Belleville (Franţa) cuprinde 3 reactoare cu debitul total de 445 m /h;
- Narcea Oviedo (Spania) are 2 reactoare şi prelucrează debitul de
3
100 m /h;
3
- Mannheim (Germania) demineralizează un debit de 210 m /h.
Observaţie
Tratarea apei cu schimbători de ioni se detaliază în capitolul 6.

5.9 Tehnologii moderne pentru dedurizare

folosind reactivi
Schema tehnologică cuprinde bazine de amestec, de reacţie şi de
sedimentare.
Bazinele de amestec rapid funcţionează la un gradient de viteză G = 100 -
1
300 s pentru un timp de contact de 5 - 10 minute. Ele sunt construcţii
independente sau sunt incluse în corpul decantoarelor.
Formarea flocoanelor şi precipitarea lor se produce în 40 - 60 minute, dar
procesul poate fi îmbunătăţit prin contactul cu cristale de carbonat de calciu
preformante sau cu alţi germeni de cristalizare.
Compuşii de dedurizare sunt eliminaţi sub formă de flocoane şi de cristale.
a. Sedimentarea în decantoare longitudinale elimină precipitaţii de
dedurizare, sub formă de flocoane. Timpul de staţionare în decantor este de 2 - 4
ore, la o viteză a apei de 5 mm/s. Nămolul depus este foarte fluid, având
consistenţa de 5 - 10 %.
b. Eliminarea compuşilor de dedurizare sub formă de flocoane şi de
cristale se realizează în decantoare de contact (tip Pulsator) sau în decantoare
cu nămol recirculat (tip Accelator, Precipitator).
c. În figura 5.15 [23] este prezentată o instalaţie de dedurizare cu var,
având forma şi circuitul tehnologic optimizate prin modelare în laborator. Ea
constă dintr-o construcţie metalică cu trei cilindri cu diametrii crescători de jos
în sus (tip Giractor). Înălţimea totală a reactorului este de 5 m, iar a zonei de
cristalizare de 2 m.
Apa de tratat intră tangenţial, pe la partea inferioară, ceea ce îi imprimă o
mişcare elicoidală ascendentă. În reactor, se află o masă granulară de nisip cu
diametrul între 0,2 mm şi 0,4 mm. Carbonatul de calciu se depune sub formă
cristalizată, pe suprafaţa granulelor de nisip între care circulă ascendent, cu
viteză mare. Cantitatea mare de granule asigură o reacţie rapidă şi completă.
Eliminarea durităţii se face prin cristalizare.

174
 c. Regimul de dezvoltare continuă a cristalelor corespunde ecuaţiei de
continuitate:
d3
Q1  Q2 (5.41)
D3
unde, s-a notat: Q1, Q2 - debitul de material granular intrat, respectiv evacuat;
d, D - diametrul iniţial al granulelor, respectiv diametrul
granulelor acoperite cu precipitat.
d. Viteza de cristalizare, deci grosimea peliculei depuse pe germenii de
cristalizare depinde de temperatura apei: la 20°C poate fi de 1,2 mm, iar la 10°C,
de 0,6 mm.
e. În zona de contact, reactorul poate fi cilindric sau conic pentru a preveni
colmatarea. În acelaşi scop, se imprimă apei o mişcare elicoidală ascensională.
Înălţimea stratului de contact este de 2-2,5 m la reactoarele cilindrice şi de 3-3,5
m la cele conice. Înălţimea totală a construcţiei este de 8-10 m (până la 15 m) la
cele cu var şi de 5 - 10 m la cele care operează cu sodă caustică [51].
f. Suprafaţa specifică a peliculei depinde de granulozitatea (d) şi
porozitatea materialului de germinaţie (p), de viteza ascensională a apei şi de
temperatura acesteia:
6 (1  p)
S (5.42)
d
g. Viteza procesului de dedurizare prin cristalizare este dată de relaţia
[51]:

    
d  Ks 
 Ca 2   Kt  S  Ca 2   CO 23   
 (5.43)
dt 2
 f 

în care s-a notat: Kt - constanta vitezei de precipitare a carbonatului de calciu

(l/mol  s);
2 3
S - suprafaţa specifică (m /m );
2 2
Ks - suprasaturaţia (mol /l );
f - coeficientul activităţii chimice.
h. Parametrii hidraulici ai sistemului format din stratul de contact şi zona
de limpezire sunt:
1. regimul de curgere se încadrează în zona de tranziţie de la laminar la
turbulent şi se determină cu formula:
vd 1
Re   (5.44)
 1 p

177
 2. pierderea de sarcină pentru 5 < Re < 100 se poate aprecia cu expresia:

 0,8 L v1,2 (1  p)1,8

h  130  (5.45)
g d 1,8 p3

şi

p 
hmax  (1  p)   1 L (5.46)
 a 
3
în care, s-a notat: p - densitatea peliculei depuse pe granulă = 2840 kg/m ;
a - densitatea apei;
 - viscozitatea cinematică a apei.
3. grosimea stratului de contact în timpul exploatării:

1  p0
H H0 (5.47)
1 p

cu notaţiile: H0 - grosimea stratului granular în repaus;

p0 - porozitatea iniţială a stratului.

4. viteza ascensională rezultă din relaţia (5.45), iar viteza maximă se

determină cu expresia:

0,8
d 1,4   p 
vmax  g   1  (5.48)
10   0,6   a  

5. gradientul de viteză se calculează după relaţia:

W hmax  a  g  v  p  gv
G   (1  p)   1 (5.49)
a   a    H  a  
3
în care W este consumul de energie pe m de apă.
i. Încărcarea superficială este de 50 - 125 m/h la reactoarele cu sodă
caustică şi de 60 - 100 m/h la cele cu lapte de var.
j. Schema tehnologică prevede cel puţin două reactoare cu funcţionare în
paralel, pentru a asigura flexibilitatea procesului de tratare.

178
 CAPITOLUL 6

TRATAREA APEI CU SCHIMBĂTORI DE IONI

Masele schimbătoare de ioni sunt substanţe naturale sau de sinteză care au

proprietatea de a schimba reversibil ioni din structura lor cu ioni din soluţia în
care se află.

6.1 Zeoliţi şi permutiţi

Schimbătorii de ioni naturali se numesc zeoliţi (notaţie Z-Na). Arheologul
Cronstedt a descris primele cristale de zeoliţi din minele de cupru din Suedia, în
1756. Denumirea de „zeolit” provine din cuvintele greceşti „zein” (ζειν) - cu
viaţă şi „lithos” (λίθος) - piatră, exprimând proprietatea acestor minerale de a se
umfla prin încălzire.
În 1833, Fuchs a observat că „unele argile tratate cu var eliberează potasiu
şi sodiu”.
În 1848, Thompson şi Way au evidenţiat fenomenul de înlocuire a
calciului din unele soluri, cu ioni amoniu, iar, în 1850, s-a stabilit caracterul
reversibil al fenomenului.
La începutul sec. al XX-lea, s-au determinat proprietăţi de adsorbţie la
argilele bentonitice, silicagel, cărbune activ, iar, în 1925, Weigel şi Steinhof au
studiat proprietatea de deshidratare a zeoliţilor şi capacitatea lor de a adsorbi
moleculele organice. Mc. Bain aprofundează studiul adsorbţiei şi denumeşte
zeoliţii „site moleculare” din cauza golurilor mari formate în reţelele lor
constituente, goluri de dimensiunea unei molecule.
În 1906, au fost obţinuţi primii zeoliţi sintetici prin topirea unui amestec
de SiO2 şi Al2 O3 (H2 O), dar cu performanţe slabe, având o viteză de schimb
lentă.
Între 1940 - 1960, s-au realizat zeoliţi sintetici cu proprietăţi de schimb
remarcabile. Schimbătorii de ioni artificiali se numesc permutiţi (notaţie P-Na).
Astfel, la Institutul Petrochimic Ploieşti, s-au obţinut, în această
perioadă, zeoliţi sintetici cu pori de 4 Å, foarte eficienţi. De aceea, în
deceniile următoare, interesul pentru zeoliţii naturali a scăzut în

179
favoarea celor sintetici. Criza energetică, problemele de fabricaţie, impactul
ecologic au făcut ca, în prezent, zeoliţii naturali să devină din nou obiectul
cercetărilor. Uriaşele depozite de zeoliţi de pe Glob şi varietatea lor, folosirea în
agricultură, în zootehnie, potenţialul major în controlul poluării, economia de
energie fac din zeoliţi cele mai interesante minerale nemetalice.
Domeniile de utilizare a zeoliţilor sunt foarte diverse:
- dedurizarea apelor de alimentare a unor industrii sau a apei potabile;
- epurarea apelor uzate urbane şi industriale;
- eliminarea azotului amoniacal din apa piscicolă;
- adsorbanţi pentru purificarea solvenţilor;
- suport pentru condiţionarea pesticidelor;
- suport pentru catalizatori în procesul de hidrogenare a uleiurilor
vegetale;
- prepararea pastelor de şlefuit pentru industria lemnului şi industria
rulmenţilor;
- cracarea termocatalitică a hidrocarburilor;
- fabricarea cimentului alb şi a cimentului Portland;
- filer pentru materialele hidroizolatoare bitumate;
- prepararea betoanelor fine şi normale prin activare, fără ciment;
- fabricarea plăcilor de faianţă silico-calcaroasă;
- ameliorarea solurilor;
- adaos în hrana animalelor, favorizând creşterea cantităţilor de proteine.
Zeoliţii se recomandă pentru dedurizarea apei de alimentare a
generatoarelor de abur pentru a se înlocui, în acest proces, trifosfatul de sodiu
care este un produs toxic şi poluant.
Zeoliţii sunt aluminosilicaţi hidrataţi ai ionilor electropozitivi de rază mare
(Na, K, Ca, Ba, mai rar Li, Rb, Cs). Ei sunt minerale cu structură
tridimensională, caracterizaţi prin asocierea infinită a tetraedrelor anionice de
(SiAl)O4, fiecare atom de oxigen aparţinând la două tetraedre care sunt asociate
prin colţurile lor. Dispoziţia tetraedrică creează o structură în fagure, în golurile
şi canalele căreia pot pătrunde molecule mari sau combinaţii simple (SO2, SH2)
(Fig. 6.1) [8]. Dimensiunile canalelor variază între 2,2  9 Ĺ.
Formula chimică schematică a zeoliţilor este următoarea:
 
( R  , 1,5 R 2 ) x Al x Si x O 2( x  y )  z H 2 O (6.1)

cu notaţiile: x  y;
+
R = Na, K sau Li etc.;
2+
R = Ca sau Ba, Sr, Mg etc.
Aluminiul din complexul anionic poate fi înlocuit cu Fe, Be (sau cu Ga în
compuşii sintetici), iar siliciul aflat în complexul anionic poate fi substituit cu P

180
 Există două mari clase de schimbători de ioni:
a. cationiţi (sau schimbători de cationi) caracterizaţi prin prezenţa în
molecula lor a unor grupe funcţionale acide, de tipul COOH(Na) sau
SO3H(Na), capabile să fixeze cationi minerali sau organici şi să-i schimbe fie
între ei, fie cu ionul hidrogen. Ei se notează R  H sau (Cat)H.
Gruparea carboxil ( COOH) caracterizează cationiţii slab acizi. În
general, aceştia sunt răşini poliacrilice. Cationiţii slab acizi schimbă numai
2+ 2+ +
cationii Ca , Mg , Na etc. din bicarbonaţi, neavând puterea să schimbe
cationii în echilibru cu anionii tari (SO 24  , Cl  , NO 3 ) . Răşinile slab acide se
regenerează mai uşor.
Gruparea sulfonică (SO3H) caracterizează cationiţii puternic acizi
(Tabel 6.1) [23]. Cele mai folosite răşini puternic acide sunt polistirenii sulfonaţi
obţinuţi prin copolimerizarea stirenului şi divinilbenzenului. Proprietăţile fizico-
chimice ale răşinilor obţinute depind de raportul între divinilbenzen şi stiren,
+
numit grad de reticulare, având valori de 6 - 16 %. Dacă protonul (H ) din
cationit este înlocuit printr-un ion de sodiu (de exemplu, COONa sau SO3Na)
atunci răşina este în forma sodiu - cationit.
Dacă, în nucleul aromatic, există numai grupări funcţionale de o singură
specie (de exemplu R SO3H sau R COOH), atunci schimbătorul de cationi
este monofuncţional, iar când molecula are grupări funcţionale cu natură şi tărie
ionică diferită (de exemplu, HOOC R SO3H), atunci schimbătorul este
polifuncţional.
b. anioniţi (sau schimbători de anioni) având în moleculă grupări
funcţionale bazice (NH2) capabile să fixeze anioni minerali sau organici şi să-i
schimbe între ei sau cu ionul hidroxil. Ei se notează R OH sau (An)OH.
Schimbătorii anionici slab bazici au, în moleculă, gruparea aminică
(  NRH 2 / OH  ) .
Aceştia nu schimbă ionii acizilor foarte slabi (ca acidul carbonic sau acidul
silicic). De asemenea, ei sunt sensibili la hidroliza caracterizată prin substituirea
de către apă a anionilor fixaţi mai înainte pe răşină, ca, de exemplu:

( An )Cl   H 2 O  ( An )OH   HCl

Anioniţii slab bazici sunt regeneraţi mai uşor. Aceste răşini sunt un
amestec de amine şi au scheletul molecular de tip aromatic sau alifatic.
Schimbătorii anionici puternic bazici au, în structura moleculară,
gruparea amoniu. De exemplu, un hidroxid de tetraalchil amoniu:
R  NR 3 OH  , în care R este un radical alchil (Tabel 6.2) [23]. Răşinile

183
puternic bazice permută complet ionii acizilor foarte slabi. Ele sunt capabile să
formeze baze cu sărurile acestor acizi, ca, de exemplu:

( An )OH   NaCl  ( An )Cl   NaOH

Tabel 6.1 - Răşini acide

Furnizor Răşini puternic acide Răşini slab acide
Tip gel Tip macroporos Tip gel Tip macroporos
Bayer (Germania) Lewatit Lewatit  Lewatit
S100 SP112 CNP80
Duolite (Franţa) Duolite Duolite Duolite Duolite
C20 C26 C433 C464
Dow Chemical (SUA) Dowex Dowex Dowex 
HCRS MSC1 CCR2
Rohm Haas (SUA) Amberlite Amberlite Amberlite 
IR120 IR200 IRC50

Tabel 6.2 - Răşini bazice

Furnizor Răşini puternic bazice Răşini slab bazice
Tip gel Tip macroporos Tip gel Tip macroporos
Bayer (Germania) Lewatit Lewatit Lewatit Lewatit
M00 MP M MP
Duolite (Franţa) Duolite Duolite Duolite Duolite
A A A A162
Dow Chemical (SUA) Dowex Dowex Dowex Dowex
SRB MSA1 SAR MSA2
Rohm Haas (SUA) Amberlite Amberlite Amberlite Amberlite
IRA0 IRA00 IR50 IRA

6.3 Procesul de schimbare a ionilor

Mecanismul de permutare a ionilor între răşină şi un electrolit se produce
prin înlocuirea reciprocă a ionilor, formându-se compuşi noi, dar fără să se
modifice echilibrul electric al soluţiei:

R  A   B  R  B  A  (6.3)

Desfăşurarea procesului de schimbare a ionilor este influenţată de felul

coionilor permutaţi şi de concentraţia lor. Acest proces se desfăşoară până la

184
atingerea unei stări de echilibru, în conformitate cu legea acţiunii maselor;
reacţia directă reprezintă procesul de fixare (permutare), iar reacţia inversă
corespunde procesului de regenerare a schimbătorului de ioni.
Dacă apa de tratat se află în repaus, cinetica permutării ionilor se opreşte
atunci când s-a stabilit echilibrul între soluţie şi masa schimbătoare de ioni.
Echilibrul schimbătorului de ioni este definit prin raportul concentraţiei de
echilibru. Astfel, pentru cationiţi, raportul se scrie:

R  Na H   Q
 
( R  H   R  Na  )
R  H Na 
(6.4)
 

Valoarea raportului concentraţiei de echilibru [51] exprimă afinitatea

relativă a schimbătorului pentru anumiţi ioni din soluţie. Astfel, pentru
înlocuirea sodiului, valoarea lui Q este de 20 - 40. Afinitatea ionului de sodiu
pentru ionii bivalenţi din soluţie se prezintă astfel:

Mg 2   Zn 2   Cu 2   Co 2   Ca 2   Sr 2   Ba 2 

Se mai face observaţia că selectivitatea schimbătorului faţă de ionii

bivalenţi este mai mare decât pentru cei monovalenţi. Proprietatea de selecţie
preferenţială o au şi anioniţii. Astfel, substituirea anionului OH se face în
următoarea ordine:

SO 24   Cl   NO 3  PO 34  CO 32   SiO 32 

În tratarea apei, este necesară o permutare continuă a ionilor, de aceea

trebuie ca apa să traverseze continuu masa schimbătorului, pentru a evita
echilibrarea. Datorită permutării preferenţiale a ionilor din soluţie, transferul
fiecărei specii din apa de tratat are loc treptat, până la epuizarea capacităţii de
schimb a schimbătorului. Dacă stratul de răşină, de grosime H, care schimbă
ionul A este traversat de sus în jos de un lichid încărcat cu ionul B, echilibrul
concentraţiilor, la un moment dat, se stabileşte după curba din figura 6.4.a [23].
Poziţia curbei se deplasează continuu în timp, în sensul curentului. Evoluţia
concentraţiilor celor doi ioni este reprezentată prin familia de curbe izocrone din
figura 6.4.b.
Calitatea apei obţinute după trecerea printr-o masă schimbătoare de ioni
depinde de calitatea ultimului strat traversat de apă.

185
 Tabel 6.3 - Caracteristicile schimbătorilor de ioni
Natura Capacitatea de schimb Regenerator Nivel de
schimbătorului  val regenerare
 m 3 apă 
  kg regen. 
 l m 3 ră ş ină   
  3 
 m ră ş ină 
Tip gel Tip macroporos
Cationit 1,4 - 2,2 1,7 - 1,9 NaCl 80 - 300
puternic acid HCl 40 - 200
H2SO4 80 - 250
Cationit 3,5 - 4,2 2,7 - 4,8 110% din capacitatea utilizată
slab acid
Anionit 1,2 - 1,5 1,0 - 1,2 NaOH 40 - 200
puternic bazic
Anionit 1,4 - 2,0 1,2 - 1,5 NaOH 40 - 100
slab bazic NH3 30 - 60
Na2CO3 60 - 130

Capacitatea utilă reprezintă procentul din capacitatea totală care participă

efectiv la tratare. Ea depinde de condiţiile hidraulice şi chimice ale fiecărei
scheme tehnologice.
Încărcarea volumică este raportul dintre debitul orar al apei tratate şi
3 3
volumul de răşină (m apă/h)/m răşină.
Debitul de ioni reprezintă produsul dintre încărcarea volumică şi
mineralizarea apei.
Nivelul de regenerare este raportul dintre volumul de reactiv folosit şi
volumul schimbătorului de ioni (Tabel 6.3).
Randamentul de regenerare este dat de raportul:

echiv. gram de ioni extrasi

r 
echiv. gram de reactiv de regenerare

Pierderea ionică exprimă concentraţia ionilor care trebuiau schimbaţi şi

3
au rămas în apa tratată (g/m ).
Gradul de expansiune este procentul de creştere a volumului răşinii în
timpul procesului de regenerare. El depinde de natura schimbătorului, de viteza
curentului de regenerare şi de temperatură (Fig. 6.6) [8, 51].

188
 6.6. Procedee de tratare cu schimbători de ioni
Funcţionarea filtrelor cu schimbători de ioni are caracter ciclic.
Operaţiile care se succed într-un ciclu complet sunt afânarea, regenerarea,
spălarea şi permutarea propriu-zisă.
Afânarea are rolul de a înfoia masa granulară de răşină, de a împiedica
cimentarea ei pentru a se asigura contactul intim al apei brute cât şi al soluţiei de
regenerare. De asemenea, prin afânare, se urmăreşte îndepărtarea impurităţilor
pătrunse odată cu apa de tratat sau cu soluţia regeneratoare. Afânarea se face
2
prin spălare cu apă, asigurându-se o intensitate de spălare de 3 - 6 l/sm şi un
timp de 10 - 20 minute (până când apa evacuată devine limpede).
Regenerarea este operaţia prin care masa schimbătoare de ioni îşi recapătă
proprietatea de permutare, în urma unor tratamente speciale (Tabel 6.3) şi anume
se foloseşte: soluţie de NaCl cu concentraţia de 5 - 10 % pentru Na-cationiţi,
soluţie de H2SO4 cu concentraţia de 1 - 2 % pentru H-cationiţi, soluţie de NaOH
cu concentraţia de 2 - 3 % pentru anioniţi [39].
Procesul de permutare a ionilor cât şi cel de regenerare se bazează pe
aceleaşi principii, numai speciile care se schimbă sunt altele, în fiecare fază. În
aceste procese, sunt supuşi hidratării atât ionii liberi cât şi ionii stabili, legaţi de
scheletul molecular al substanţei schimbătoare de ioni. Difuzia unidirecţională a
soluţiei de regenerator (sau a apei brute) produce o creştere a presiunii interne a
acestui lichid care caută să spargă structura schimbătorului de ioni. Surplusul de
presiune este compensat, în starea de echilibru, de elasticitatea legăturilor
interatomice transversale. Aspectul exterior al acestui proces este variaţia
volumului schimbătorului de ioni (umflarea, expandarea). Între gradul de
expandare a masei schimbătorului şi concentraţia soluţiei ambiante există o
strânsă corelaţie şi anume, pe măsură ce concentraţia electrolitului creşte, se
reduce diferenţa de presiune osmotică, având drept consecinţă micşorarea
expansiunii.
Procesul de regenerare trebuie să se desfăşoare cu un exces de electrolit
regenerator pentru a se substitui, complet, ionii care ocupă grupele funcţionale
de schimb din molecula substanţei schimbătoare de ioni. Se face observaţia că
regenerarea totală a schimbătorului de ioni, în condiţii de exploatare, este
dificilă, ţinând seama de spaţiile moarte din reactor, de afânarea locală
insuficientă a masei granulare precum şi de blocarea mecanică a grupelor de
schimb ionic.
Procesul de regenerare se poate efectua în două moduri:
- în reactorul în care s-a făcut permutarea;
- după transferul răşinii în alt reactor.
În funcţie de sensul curentului de regenerare, există două procedee şi
anume lichidul de regenerare circulă în acelaşi sens cu apa brută sau circulă în
contracurent. În ambele procedee, circulaţia poate fi descendentă sau ascendentă.

192
 Spălarea are ca scop îndepărtarea soluţiei de regenerator şi de produşi
secundari care s-au format în timpul regenerării. Spălarea se face prin filtrare, cu
apă, în acelaşi sens în care s-a făcut regenerarea. Există un procedeu cu spălare
unică timp de 30 minute, la o viteză a apei de 4 - 10 m/h precum şi un procedeu
cu spălare dublă.
Spălarea dublă are două faze:
a - prima fază este o spălare lentă cu un debit de apă egal cu debitul
soluţiei de regenerare şi se efectuează până la eliminarea aproape completă a
regeneratorului.
b - a doua fază este o spălare rapidă, în care apa este injectată la un debit
egal cu debitul apei brute ce urmează în faza de permutare.
Spălarea se face până când apa evacuată nu mai conţine regenerator, ceea
ce permite trecerea la faza de permutare.

6.7. Scheme tehnologice de tratare cu schimbători de

ioni
Fluxul tehnologic se stabileşte în funcţie de condiţiile de calitate impuse
apei tratate, compoziţia apei brute, consumul de reactivi, disponibilităţile
tehnico-materiale, valoarea investiţiei, condiţiile locale de amplasare a
obiectivului.

6.7.1. Clasificarea schemelor de tratare cu schimbători de ioni

după numărul etapelor de permutare

a. - Tratarea simplă, cu o singură treaptă de schimbare a ionilor, se

realizează într-un filtru monostrat. Acest strat este constituit dintr-o răşină de o
singură specie. Procedeul se foloseşte frecvent la dedurizarea parţială a apei în
filtre cationice;
b. - Tratarea cu două trepte prezintă:
- treapta primară în care are loc o demineralizare parţială;
- treapta a doua, care realizează demineralizarea finală, ajungându-se la
0,01 - 0,03 D.
Operaţiile au loc în filtre cationice urmate de filtre anionice.
c. - Tratarea în trepte multiple se efectuează în filtre cationice şi
anionice legate în serie. Combinaţia tipurilor de schimbători de ioni se alege în
funcţie de calitatea impusă apei tratate. Astfel schema:
Cationit puternic acid  Anionit slab bazic  Anionit puternic bazic
se recomandă pentru obţinerea apei deionizate dintr-o apă cu un conţinut mare de
cloruri şi sulfaţi (anioni puternici). Regenerarea anioniţilor se face în serie, deci
cu un consum redus de soluţie de regenerare, ceea ce face ca metoda să fie economică.

193
 Procedeul de tratare cu mase mixte prezintă următoarele avantaje:
- apa rezultată este de o mare puritate, fiind caracterizată prin
conductivitate electrică mai mică de 0,2 μS/cm şi conţinut de siliciu sub 0,02 mg/l;
- pH-ul apei obţinute este aproximativ egal cu 7;
- consumul de apă de spălare este foarte mic;
- în cazul unor folosinţe speciale ale apei (de exemplu industria nucleară,
industria farmaceutică), există certitudinea eliminării complete a produşilor ionizaţi.
Metoda de tratare cu mase mixte de schimbători de ioni este economică,
deoarece poate înlocui un flux complex de schimbători simpli sau în serie.
Procedeul are unele dezavantaje legate de tehnologia de separare şi de
amestecare perfectă a granulelor cât şi dezavantajul unei puteri de schimb mai
reduse.
Tratarea cu mase mixte se recomandă apelor cu mineralizare slabă sau care
au fost supuse unei demineralizări prealabile, prin alte procedee.
d. - Tratarea cu mase fluide are loc într-o baterie de filtre legate în
serie, în care răşina circulă în stare de suspensie, în contracurent cu apa brută. În
acest fel, se obţine o saturare maximă şi uniformă a răşinii şi o calitate bună a
apei tratate. În final, răşina este dirijată spre un reactor de regenerare.

6.8 Exploatarea instalaţiilor cu schimbători de ioni

În exploatarea staţiilor de tratare cu schimbători de ioni, apar probleme
complexe legate de controlul proceselor, depozitarea şi protejarea răşinilor şi a
altor reactivi, evacuarea apelor uzate cât şi probleme auxiliare.
Fiabilitatea maximă a unei staţii de demineralizare se obţine prin
asigurarea riguroasă a parametrilor de proiectare, ceea ce se realizează prin
controlul permanent al compoziţiei apei de tratat, a apei de spălare şi a
regeneratorului pe tot fluxul tehnologic.
Aceşti parametri se determină măsurând:
- conductivitatea electrică;
- conţinutul de silice;
- concentraţia în sodiu;
- pH-ul;
- duritatea.
Conţinutul de sodiu poate depăşi valorile admisibile în cazul
tratamentelor de dedurizare cu sodiu-cationiţi.
Volumul apelor uzate evacuate din staţie reprezintă de obicei 3 - 4 % din
capacitatea staţiei, iar compoziţia apelor uzate indică 35 - 80 % substanţe
dizolvate. Descărcarea nesupravegheată a acestor ape într-un emisar degradează
fauna acvatică din zonă. Singurul emisar care poate accepta, fără riscuri
importante, un debit mare de ape uzate dintr-o staţie de demineralizare este
marea sau oceanul.

195
 Toate apele naturale conţin substanţe organice (mai ales acizi humici)
care se comportă în mod diferit faţă de răşini, în funcţie de natura acestora.
Cationiţii permit trecerea substanţelor organice, anioniţii puternic bazici le
fixează ireversibil, iar anioniţii slab bazici fixează substanţele organice în faza de
permutare şi le elimină în faza de regenerare.
Printr-o grupare în serie corespunzătoare a tipurilor de schimbători, se
poate obţine o demineralizare satisfăcătoare a apei care conţine substanţe
organice.
Astfel, o schemă optimă va avea, la începutul fluxului, filtre cu anioniţi
macroporoşi cu mare putere adsorbantă, apoi filtre de demineralizare propriu-
zisă.
Totuşi, eliminarea acizilor humici prezenţi în apa naturală nu şi-a găsit o
rezolvare în tratarea cu schimbători de ioni.
Soluţia tehnologică recomandată în acest caz este pretratarea prin
coagulare - decantare - filtrare care va elimina substanţele organice solubile şi
coloidale în proporţie de 50 - 90 %, urmată de o filtrare cu cărbune activ pudră
care va elimina resturile de acizi humici.
Precipitarea fierului, manganului şi aluminiului în stratul de răşină
reduce capacitatea de schimb a acesteia. Depozitele de fier pot fi evacuate din
filtru, în timpul regenerării, folosind NaHSO3.
În filtrul cu schimbători de ioni (mai accentuat în răşinile carboxilice), se
dezvoltă microorganisme, dintre care unele sunt patogene. Cele mai frecvente
şi mai numeroase colonii le formează: Bacillus, Staphylococcus, Clostridium,
Mycobacterium, Candida.
Prevenirea colmatării biologice a porilor răşinilor se face prin
dezinfectarea masei granulare cu formol 0,5 % (pentru cationiţi), clorit de sodiu,
sulfiţi, săruri de amoniu 0,1 % (pentru anioniţi) sau printr-o preclorinare a apei
brute [23, 44, 45, 51].
Depozitarea răşinilor se face la loc întunecos şi uscat, în ambalajul de
livrare, la temperatură sub 40C.
Conservarea răşinilor în instalaţie, pentru a nu se deshidrata, se face
menţinând reactoarele pline cu apă. În cazul instalaţiilor în aer liber, răşinile sunt
protejate la îngheţ prin înlocuirea apei cu o soluţie suprasaturată de NaCl.
Tehnologia de regenerare în contracurent s-a introdus pentru a înlătura
dezavantajele metodei de regenerare în sensul curentului, mai ales cele
referitoare la calitatea apei tratate. Curentul de regenerare poate fi descendent
sau ascendent. Deşi curentul ascendent este cel mai folosit, el are unele
deficienţe şi anume:
- produce expandarea pronunţată a masei de răşini;
- se amestecă între ele straturi cu grade de saturaţie diferite;
- soluţia de regenerator se repartizează neuniform deoarece, în stratul
granular în expansiune, pierderea de sarcină este neglijabilă; din această cauză

196
 CAPITOLUL 7

TRATAREA APEI CU OXIDANŢI

7.1 Generalităţi
Iniţial, utilizarea oxidanţilor pentru tratarea apei a avut ca scop sterilizarea,
mai exact, distrugerea germenilor patogeni. Reactivii folosiţi au fost
permanganatul de potasiu, clorul şi compuşii lui, bromul, iodul şi chiar apa
oxigenată.
În prezent, cei mai folosiţi reactivi sunt clorul, ozonul şi dioxidul de clor.
Ozonul are avantajul de a acţiona complementar pentru eliminarea multor
micropoluanţi, pentru ameliorarea gustului, mirosului şi culorii. Bromul şi iodul
nu au putut, în ciuda unor calităţi, să înlocuiască clorul. Permanganatul de
potasiu nu este utilizat decât pentru proprietăţile sale auxiliare în procesul
decolorării, al demanganizării şi, uneori, se foloseşte drept coagulant.
Utilizarea acestor reactivi se bazează pe reacţia de oxido-reducere a cărei
finalitate este atât dezinfectarea apei cât şi trecerea unor compuşi din soluţie în
precipitat (Fe, Mn, sulfuri) [12].

7.2 Aspecte fizico-chimice moderne ale oxidării cu clor

7.2.1 Stadiul actual al tratării apei cu clor

Introducerea clorului în apă conduce la hidroliza sa rapidă:

Cl 2  H 2 O  HClO  H   Cl  (7.1)

Soluţia de clor este un amestec de acid hipocloros (HClO), acid cloros

(HClO2), acid clorhidric (HCl) şi clor hidratat (Cl2  6H2O) [51], în funcţie de
temperatură, presiune, constanta de disociere a acizilor, de pH-ul apei. În
condiţii normale de temperatură şi presiune, predomină acidul hipocloros, acidul

201
 Efectul dezinfectant al clorului constă în inhibarea proceselor enzimatice
ale bacteriilor. Cinetica distrugerii bacteriilor depinde de viteza de difuzie a
moleculelor oxidante prin membrana celulară şi de viteza de reacţie asupra
metabolismului enzimelor din interiorul celulei. Clorul nu are acelaşi efect
asupra virusurilor, care sunt lipsite de un mediu enzimatic [2, 54].
Viteza de dezinfectare este accelerată de temperatură, de concentraţia
compuşilor de clor, de durata de contact. Durata de contact de 10 - 30 minute
 3
este satisfăcătoare, la un conţinut de clor rezidual (HClO + ClO ) de 0,2-0,3 g/m ,
dar ea poate ajunge până la 2 ore, dacă pH-ul apei este de 7 - 7,5. Acţiunea
clorului asupra bacteriilor este mai eficientă la un pH scăzut, dar acest pH nu
este recomandat în tratarea apei, deoarece apa obţinută ar fi agresivă.
Dintre toţi compuşii cloraţi, numai HClO nedisociat inactivează
enterovirusurile.
Dezinfectarea cu clor este denumită şi clorarea apei, dar noţiunea include
nu numai tratarea cu clor gazos, ci şi cu alte substanţe clorigene, care conţin clor
activ, cum sunt: hipocloritul, cloramina, dioxidul de clor etc. Prin clor activ se
înţelege cantitatea de clor gazos corespunzătoare cantităţii de oxigen pus în
libertate la dizolvarea în apă a acestor compuşi.
Bazinele de contact trebuie să fie astfel amenajate încât să se elimine orice
scurt-circuit prin care apa ar putea ieşi netratată.
În cazul apei potabile, menţinerea unei doze de clor rezidual în reţeaua de
distribuţie este o problemă complexă. O rezolvare a acestei probleme o
constituie metoda clorărilor intermediare.
Acţiunea de dezinfectare a clorului este influenţată de unele substanţe
organice şi anorganice aflate în apele de suprafaţă cu care el reacţionează.
Substanţele cu caracter reducător existente în apă consumă o parte din doza de
clor. Din această cauză, este necesară o clorare în exces pentru asigurarea dozei
de clor rezidual. În afară de aceşti factori, acţiunea clorului este influenţată de
pH, temperatură şi de prezenţa amoniacului. Astfel, la pH = 6, efectul
dezinfectant este de 10 ori mai mare decât la pH = 9, iar la temperaturi mari,
reactivitatea clorului creşte.
Cantitatea de clor folosită la dezinfectare, numită necesarul de clor, este
formată din clorul consumat şi din clorul rezidual.
Clorul consumat exprimă cantitatea de clor care reacţionează cu
substanţele organice şi cu celelalte substanţe reducătoare din apă.
Clorul rezidual cuprinde clorul liber şi clorul semilegat (sub formă de
cloramine). Clorul rezidual liber reprezintă excesul de clor care trebuie
menţinut în apă şi care asigură potenţialul rezidual dezinfectant al acestuia.
3
Valoarea clorului rezidual liber, pentru apa potabilă, este de 0,1 - 0,25 g/m , în
3
mod excepţional ajungând până la 0,5 g/m [39, 42].
Amoniacul şi unele substanţe organice din apă, în combinaţie cu clorul, au
efecte favorabile asupra dezinfectării.

203
 7.2.2 Acţiunea clorului asupra amoniacului şi efectul
cloraminelor

Acţiunea clorului asupra amoniacului depinde de pH-ul mediului şi de

proporţia între ionii NH 4 şi acidul hipocloros, astfel încât se pot forma trei
combinaţii:

HClO  NH 3  H 2O  NH 2Cl
monocloramin ă
HClO + NH 2 Cl  H 2 O  NHCl 2
(7.2)
dicloramin ă
HClO + NHCl 2  H 2 O  NCl 3
tricloramin ă

Cloraminele formate au, la rândul lor, acţiune bactericidă de durată mai

mare (îndeosebi monocloraminele şi dicloraminele), dar mai slabă decât a
clorului. Astfel, clorul este de 20 - 30 de ori mai activ faţă de bacterii decât
dicloramina şi de 60 - 150 de ori decât monocloramina.
Datorită efectului bacteriostatic, cloraminele se folosesc la dezinfectarea
apei, fiind preparate „in situ”. Cel mai eficient proces de dezinfectare constă din
două faze: în prima fază se introduce clor, la doza bactericidă, iar după 2 minute
se introduce o cantitate de amoniac fie sub forma NH3, fie sub formă de sulfat de
amoniu [(NH4)2SO4] sau sub formă de clorură de amoniu [NH4Cl]. În mod
obişnuit, se recomandă proporţia de 1 mol de Cl2 la 3 moli de NH3.
Viteza de formare a monocloraminelor este de 100 de ori mai mare decât a
dicloraminelor, la un pH situat între 7 şi 8.
Cloraminele sunt recomandate ca dezinfectant cu efect prelungit. Aceşti
reactivi se folosesc, uneori, ca dezinfectant în reţelele foarte lungi de distribuţie
3
a apei calde (Australia), în doze de 2 - 3 g/m [51, 54].
Cloraminele sunt oxidanţi slabi (de exemplu, dicloraminele nu oxidează
şi NO 2 ).
2+
Mn
Există unele contestaţii privind utilizarea cloraminelor la tratarea apelor
din cauza toxicităţii lor asupra peştilor. Ca urmare, se limitează azotul amoniacal
3
la 1,5 g/m , doză peste care monocloraminele ar acţiona ca sursă pentru
nitrobacterii.
Cloraminele se pot folosi ca dezinfectant în asociere cu alţi oxidanţi, cum
este apa oxigenată.
Cloraminele folosite la tratarea apei sunt cloramine organice şi
anorganice. Cloraminele organice sunt derivaţi ai amoniacului (NH3) la care un

204
 3
între 2-5 g/m , când se consumă aproape toată doza pentru formarea
cloraminelor. Doza de clor pentru care cantitatea de clor rezidual este minimă se
numeşte doză critică, iar punctul corespunzător pe grafic (PR) este punctul de
rupere. După punctul de rupere, cantitatea de clor rezidual creşte liniar cu
creşterea dozei iniţiale şi constă mai ales din clor liber.
Tratarea cu clor a apelor care nu conţin amoniac sau substanţe organice
este relativ simplă, deoarece clorul rezidual creşte direct proporţional cu doza
iniţială. În cazul formării compuşilor cloraminaţi, problema devine complexă. În
aceste condiţii, metoda de dezinfectare cu clor îşi pierde avantajul unui procedeu
simplu cum era considerat iniţial.
Procesul de formare şi distrugere a cloraminelor nu este instantaneu, încât
este necesar ca timpul de contact al clorului cu apa să fie mai mare (30 - 60
minute) pentru a beneficia de avantajele clorării prin break-point.
Pentru a beneficia de longevitatea mai mare a compuşilor cloraţi care se
formează în apă plecând de la cloramine decât a celor formaţi plecând de la clor,
s-a propus să se introducă în mod special cloraminele în apele lipsite de ionul
NH 4 . În acest fel, se asigură o cantitate mare de clor rezidual în reţeaua de
distribuţie. Un alt avantaj al cloraminelor îl constituie inactivitatea lor faţă de
fenoli, spre deosebire de clor care formează clorfenoli toxici. În prezent,
cunoscându-se multiplele posibilităţi oferite de tratarea cu ozon sau cu peroxid
de clor, în staţiile de tratare mari, s-a renunţat la tratarea cu clor şi cloramine.

7.2.3 Preclorarea

Pentru asigurarea condiţiilor optime de transport şi de tratare a apei

captate, se recomandă introducerea clorului sau a unuia din compuşii lui în două
secţiuni în amonte de staţia de dezinfectare. Astfel, se va efectua:
a. pretratarea în punctul amonte al aducţiunii pentru protecţia acesteia.
Apa de suprafaţă, bogată în substanţe organice şi plancton, transportată prin
conducte lungi fără o preclorare, favorizează dezvoltarea planctonului pe pereţii
conductei. Acest fapt reduce secţiunea de curgere şi produce coroziunea
biochimică [24, 56]. În prezenţa planctonului, se dezvoltă moluşte de apă dulce,
bacterii feruginoase, bacterii sulfato-reducătoare etc. [49, 51].
b. preclorarea înainte de decantare pentru a oxida:
2+ 2+
- ionii feroşi (Fe ) şi manganoşi (Mn ) în scopul eliminării lor;
- amoniacul, pentru a obţine cloramine sau a se distruge acestea atunci
când se depăşeşte punctul de rupere;
- nitriţii la stadiul de nitraţi, pentru eliminare;
- substanţele organice oxidabile;
- microorganismele (bacterii, alge) ce s-ar dezvolta în bazinele de tratare
şi ar produce fermentaţie anaerobă.

206
 Pretratarea cu clor poate fi o clorare simplă, o clorare la break-point sau o
clorare în exces. Procedeul se alege în funcţie de conţinutul apei captate şi de
anotimp. Astfel, dacă apa captată este de bună calitate, se recomandă clorarea
3
simplă (cu doze mici de clor 0,1 g/m ). În condiţii obişnuite, se adoptă
preclorarea cu doze ce depăşesc uşor doza de break-point pentru a garanta
distrugerea completă a bacteriilor patogene şi a celor banale, a planctonului, a
cloraminelor. Tratarea se face cu mult înainte de distribuţie, deci timpul de
contact este mare, încât doza de clor rezidual nu va depăşi normele. În cazul
surselor de apă care pot vehicula virusuri, se foloseşte preclorarea în exces, cu
un timp de contact prelungit.
Pentru eliminarea clorului în exces rezultat din pretratare sau din
dezinfectare, se face o tratare finală prin filtrare pe cărbune activ. Nefiind însă
admisă eliminarea totală din apă a clorului, se efectuează apoi o clorare
complementară (cu clor, cloramine, dioxid de clor), cu doze mici pentru a
asigura clorul rezidual în reţeaua de distribuţie [2, 49].

7.2.4 Aspecte tehnologice ale tratării cu clor

3
Concentraţia maximă de clor rezidual în apa potabilă este de 0,25 g/m .
Dozele de clor pentru dezinfectare sunt date în tabelul 7.2 [58].

Tabel 7.2 - Doze de clor pentru dezinfectarea apei

3
Substanţe organice (g/m ) 3 5 8 10
3
Doza de clor (g/m ) 0,40 0,65 1,00 1,20

În condiţii normale de temperatură şi presiune, clorul este un gaz galben-

verzui care se obţine prin electroliza clorurii de sodiu şi are următoarele
caracteristici [3, 6, 21, 51, 52, 55]:
- masa atomică: M = 35,46;
- densitatea relativă faţă de aer: 2,491;
5 3
- densitatea la 15 oC şi 10 Pa: ρ = 3,214 kg/m ;
5
- temperatura de lichefiere la presiunea de 10 Pa: t1 =  34,1 oC;
5
- temperatura de solidificare la presiunea de 10 Pa: ts =  102 oC;
- căldura specifică a lichidului: c1 = 0,922 kJ/kg;
- căldura specifică a gazului: cg = 0,519 kJ / kg;
- solubilitatea clorului în apă depinde de temperatură (Tabel 7.3) [23] şi,
în condiţii normale de presiune şi temperatură, este: 1 volum de apă solvă 3
volume de clor [55].

207
 Tabel 7.3 - Solubilitatea clorului în apă
Temperatură (oC) 0 5 10 20
3
Solubilitate (g/m ) 0,0046 0,0064 0,01 0,073

În stare uscată, clorul nu este coroziv, dar, la o umiditate oricât de mică, el

devine foarte agresiv, datorită formării acidului clorhidric. Este un reactiv
deosebit de energic, având afinitate pentru cupru, potasiu, hidrogen, fosfaţi,
amoniac gazos, terebentină, combinaţiile cu aceste substanţe fiind însoţite de
flamă şi explozie.
Clorul este livrat sub formă lichefiată, sub presiune, în recipiente de oţel,
(butelii de 40 kg sau containere de 500 - 1000 kg).
Butelia de clor este prevăzută, la partea superioară, cu un robinet prin
deschiderea căruia se obţine clor gazos la presiunea corespunzătoare
temperaturii clorului lichid. Pe măsură ce se scoate clor, o oarecare cantitate de
lichid din butelie se evaporă, ceea ce produce răcirea lichidului. Această răcire ar
trebui compensată prin încălzirea din exterior a buteliei, mai ales când debitul de
clor este mare, ceea ce ar fi periculos. În consecinţă, se va lucra cu debite mici de
clor.
Containerele de clor sunt recipiente cilindrice, aşezate orizontal, prevăzute
la fiecare extremitate cu un robinet pentru a putea preleva clor din zona gazoasă
când necesarul de clor este mic sau din zona lichidă când debitul de clor necesar
este foarte mare. Clorul din zona lichidă se trimite într-un evaporator, care este
un recipient încălzit artificial [6, 23].
Depozitele de clor se dimensionează pentru a asigura consumul timp de 30
de zile. Depozitele mai mari de 3 tone se amplasează la distanţă de celelalte
clădiri din staţia de tratare deoarece clorul este deosebit de toxic. Având în
vedere că densitatea clorului este mai mare decât a aerului, depozitele mai mici
de 500 kg se pot amplasa la subsolul unei clădiri nelocuite, rezistente la foc,
situate la minimum 5 m de stradă.
Depozitele şi camerele în care se află clorinatoarele trebuie să aibă uşi
etanşe, ventilaţie naturală cât şi mecanică, de sus în jos.
Ventilaţia mecanică se realizează cu ajutorul unui aspirator care evacuează
eventualele scurgeri de clor dintr-o celulă a depozitului, la partea inferioară a
unui turn de absorbţie în care se pulverizează apă. Apa clorată rezultată este
trimisă la canal. Aspiratorul creează totodată o depresiune în celulă, ceea ce
produce deschiderea unei clapete dispuse la partea superioară şi se face astfel
legătura cu atmosfera.
Clorul este un gaz iritant şi sufocant, care afectează grav sănătatea (Fig.
7.3) [51]. În consecinţă, în depozite, se prevăd instalaţii speciale de neutralizare
a pierderilor de clor, de tipul perdelelor cu soluţie de tiosulfit de sodiu şi sodă
caustică, combinate cu bazine deschise pentru colectarea soluţiei şi
recircularea ei.

208
se combină cu moleculele vitale [51]. Dioxidul de clor reacţionează cu
aminoacizii vitali (hidroxiprolina, prolina, histidina, cisteina, tirozina,
triptofanul) degradând astfel celula [56].
În cazul virusurilor, proteinele capsidice nu reacţionează cu ClO2, încât
efectul virulicid s-ar putea explica numai prin reacţia acestuia cu tirozina [54].
Viteza de distrugere a microorganismelor este dată de legea Harriette
Chick (1908):
Nt
lg   k1 t (7.8)
N0

unde, s-a notat: N0, Nt - numărul indivizilor, celulelor sau coloniilor dintr-un
volum dat la momentul iniţial, respectiv, final;
t - intervalul de timp considerat;
k1 - constanta vitezei de distrugere exprimată în număr de
indivizi pe unitatea de timp. k11 = G se numeşte timpul de
înjumătăţire.
Constanta k1 depinde de natura şi concentraţia dezinfectantului (C), conform
legii lui Watson:
k1  k  C n (7.9)

unde n este factorul concentraţiei. El depinde de natura dezinfectantului şi de

felul microorganismelor. De exemplu, pentru Escherichia coli, n = 1 dacă se
foloseşte clor şi n = 2 dacă se foloseşte dioxid de clor.
S-a observat că rezistenţa microorganismelor la acţiune dezinfectantului
creşte în timp şi că populaţiile cu densitate mică sunt mult mai rezistente.
Produşii secundari stabili ai ClO2 (cloritul şi cloratul) au acţiune
bactericidă slabă asupra unor germeni patogeni din apă (Streptococcus faecalis,
Pseudomonas) sau neglijabilă (Actinomyces). Cu toate acestea, ionul ClO 2
rezidual are efect prelungit şi, de aceea, se foloseşte pentru prevenirea
repopulării apei în lungul reţelei de distribuţie. Toxicitatea dioxidului de clor
asupra hemoglobinei, deci asupra respiraţiei, stă la baza efectului pe care îl are
acesta asupra organismelor respective din apă (Asellus aquaticus).
Efectele bactericide ale ClO2 sunt favorizate de lumină şi de durata acţiunii.

7.3.3 Acţiunea oxidantă a dioxidului de clor

Reacţiile dioxidului de clor în apa de tratat depind de compoziţia acesteia,
de aceea rezultă un complex de produşi de reacţie. Astfel, ClO2 reacţionează cu
substanţele organice, cu bromurile şi sărurile de amoniu, cu unele metale,
formează secundar clor [49, 61].

212
diolii (HO  R  R  OH) şi clorhidrinele (R  CHOH  CH2Cl). Astfel,
din reacţia cu indenele, în apa cu pH = 7, se formează 0,25 moli Cl2 pe mol de
ClO2 consumat. Viteza de reacţie a dioxidului de clor cu indena este de 2 l/s  mol.
Experimental, s-a constatat că reacţia este precedată de formarea intermediară a
acidului cloric, conform reacţiei:

2 HClO 2  HClO  ClO 3  H

acid cloros acid hipocloros ion clorat (7.13)

Cu compuşii organici, dioxidul de clor nu dă produşi toxici aşa cum se

întâmplă în cazul clorului.
4. Fenolii şi compuşii fenolici dau reacţii cu ClO2 prin care se desface
ciclul aromatic. Acizii di- şi tricarboxilici [R  C  (COOH)3] cât şi acidul
glioxalic [O = CH  COOH] sunt produşi stabili care rezultă din aceste reacţii.
Când fenolii se află în concentraţie mare în apă, atunci se formează, intermediar,
chinone. Dacă doza de ClO2 este mică şi dacă în apă nu există ionul amoniu,
atunci nu se produce oxidarea fenolilor, ci se obţin compuşi cloruraţi ai acestora
3 6
[61]. Reacţia fenolaţilor cu ClO2 este de 10 - 10 ori mai rapidă decât a fenolilor
corespunzători [51].
5. Dioxidul de clor reacţionează cu acizii humici şi fulvici. Produşii de
reacţie identificaţi în apa tratată sunt acizii carboxilici, aldehidele [R  CHO] şi
glioxalul [O = CH  CH = O], iar la o tratare suplimentară cu ClO2 se
formează şi acidul monoclorsuccinic [COOH  CH2  CHCl  COOH],
alături de acizii monocloracetic [Cl  CH2  COOH], di- şi tricloracetic.
În reacţie cu acidul fulvic, se produce decarboxilarea acestuia în proporţie
de 30 % din conţinutul iniţial de carbon al acidului oxidat cu ClO2. Pentru
eliminarea acidului fulvic este necesară o doză de 0,3 moli ClO2 pe mol de
carbon.
Alţi produşi secundari de reacţie sunt esterii metalici [R  COO  CH3].
Acizii hidroxi-fenilcarboxilici, în prima fază a reacţiei, sunt decarboxilaţi, iar în
a doua fază se formează chinone dacă se introduce un mic exces de dioxid de
clor.
6. În condiţiile practice de tratare a apei potabile, dioxidul de clor are
acţiune moderată asupra hidrocarburilor alifatice. Cu hidrocarburile
aromatice ca benzo ()-piren, antracen, benzo ()-antracen, dioxidul de clor
reacţionează foarte rapid. În prima fază a reacţiei, principalele substanţe care se
formează sunt chinonele.

214
 Dioxidul de clor reacţionează destul de puternic cu unele olefine ca
stirenul [C6H5  CH = CH2], metilstirenul [C6H5  C(CH3) = CH2], reacţie
care presupune disproporţionarea acidului cloros (7.13) din care rezultă compuşi
de tipul dioli şi clorhidrine [R  CHOH  CH2Cl].
7. Unii aminoacizi (tirozină, triptofan, histidină, cistină, metionină,
leucină) reacţionează cu ClO2. Astfel, acizii care conţin gruparea sulfură
(cistina) reacţionează cu dioxidul de clor formând dioxid de sulf şi, în final, acid
sulfonic (H2SO3).
Reacţiile dioxidului de clor cu aminoacizii constituie baza biochimică a
inactivării virusurilor.
Produşii de reacţie ai ClO2 cu substanţele organice existente în mod
obişnuit în apele de suprafaţă (de exemplu, acizii humici) nu prezintă efecte
mutagene sau cancerigene.
8. În procesul de tratare cu dioxid de clor, se regăseşte în apă ionul clorit
corespunzător la 40 - 60 % din doza de ClO2, în funcţie de pH, prezenţa
amoniacului, ClO2 în exces şi de efectul luminii. O parte din ClO2 este
transformată în clorat ( ClO 3 ) fie prin disproporţionare, fie prin descompunere
fotochimică sau descompunere produsă de iradiere artificială, conform reacţiei
de dismutaţie:
h
2 ClO 2  H 2 O   ClO 3  Cl   O 2 (7.14)
-34
unde: h - constanta lui Planck = 6,6  10 J  s;
 - frecvenţa radiaţiei.
Dioxidul de clor are o mare putere de oxidare (Tabel 7.4) [35, 55]:

ClO 2  5 e   Cl   2 O 2  (7.15)

În consecinţă, ClO2 oxidează rapid sărurile de fier care precipită sub

formă de hidroxid feric insolubil. La doze mari de ClO2 şi la pH mare, oxidează
sărurile de mangan la oxid de mangan:
2 ClO 2  Mn HCO 3  2  4 NaOH 
(7.16)
 MnO 2  2 NaClO 2  2 NaHCO 3  2 H 2 O

Dioxidul de clor elimină sulfurile, cu depunere de sulf:

2 ClO 2  2 H 2 S  2 HCl  H 2 SO 4  S  (7.17)

Folosirea dioxidului de clor prezintă următoarele avantaje faţă de clor:

- acţiune bactericidă mai accentuată;

215
 Tabel 7.4 - Potenţialul de oxido-reducere normal al agenţilor de
dezinfectare, la 25 oC (EH = 0 Volţi)
Reacţia Compusul Potenţialul (E0)
(Volţi)
  2,87
F2 + 2 e 2F
0 +  2,76
OH + H + e H2O
+  2,07
O3 + 2 H + 2 e O2 + H2O
+  1,76
H2O2 + 2 H + 2 e 2 H2O

MnO 4  4 H   3 e  MnO2 + 2 H2O 1,68

+   1,57
HClO2 + 3 H + 4 e Cl + 2 H2O
2+
MnO 4  8 H   5 e  Mn + 4 H2O 1,49
+   1,49
HClO + H + 2 e Cl + H2O
  1,36
Cl2 + 2 e 2 Cl
+   1,33
HBrO + H + 2 e Br + H2O
 1,24
O3 + H2O + 2 e O2 + 2 H2O

ClO2 (gaz) + e ClO 2 1,15
  1,07
Br2 + 2 e 2 Br
+   0,99
HIO + H + 2 e I + H2O

ClO2 (aq) + e ClO 2 0,95
    0,90
ClO + H2O + 2 e Cl + 2 OH

HO 2  H 2 O  2 e  3 OH 0,87
 
ClO 2  2 H 2 O  4 e  Cl + 4 OH 0,78
    0,70
BrO + H2O + 2 e Br + 2 OH
  0,54
I2 + 2 e 2I
  0,53
I3 + 3 e 3I
  0  0,49
IO + H2O + 2 e I + 2 OH

217
 Cloritul de sodiu este coroziv faţă de fier, cupru şi aliajele lor, de aceea se
păstrează în recipiente de sticlă, porţelan, ceramică, gresie, PVC, polietilenă,
aliaje de tantal, azbociment, oţel inoxidabil cu 2 % molibden.
În instalaţiile de producere a dioxidului de clor, se are în vedere că, la
concentraţii mai mari de 10 % într-un volum de gaz, el este spontan exploziv.
Din acest motiv, presiunile de lucru în reactoare vor fi sub presiunea de
siguranţă ca şi concentraţiile de ClO2 în apă (Fig. 7.5) [51]. De exemplu,
concentraţia de siguranţă a dioxidului de clor în apă la temperatura de 20 oC, este
de 8 - 9 g/l.
a. Dioxidul de clor se obţine din reacţia cloritului de sodiu fie cu o
soluţie de clor, fie cu acidul clorhidric:
Cl 2  2 NaClO 2  2 NaCl  2 ClO 2 (7.18)
sau
4 HCl  5 NaClO 2  4 ClO 2  5 NaCl  2 H 2O (7.19)

Reacţia (7.18), în prezenţa apei, poate avea diferite forme, în funcţie de

concentraţiile folosite.
1. Procedeul continuu de obţinere a dioxidului de clor
Tehnologiile de producere a ClO2 prin oxidarea NaClO2 cu clor se bazează
pe utilizarea clorului care a fost hidrolizat în prealabil:
Cl 2  H 2O  HClO  HCl (7.20)

Excesul de clor poate oxida ClO2 format, la acid cloric micşorând în acest
fel conţinutul final de dioxid de clor:
HClO  H 2O  ClO 2  2 HClO3  HCl (7.21)

După hidroliză, clorul reacţionează cu NaClO2 fie direct, fie indirect.

Reacţia directă (7.18) este mai rapidă decât hidroliza clorului (7.20) [2].
Compuşii formaţi prin hidroliză (7.1) reacţionează, de asemenea, cu cloritul de
sodiu. Astfel, acidul hipocloros dă următoarea reacţie:
HClO  NaClO 2  HCl  2 ClO 2  2 NaCl  H 2 O (7.22)

Unii autori consideră că reacţia (7.22) are loc între acidul cloros obţinut
din clorit în mediu acid. La pH neutru (apropiat de al apei de tratat), formarea
acidului cloros ( HClO 2 ) este mai puţin probabilă.
Se face observaţia că, pentru a asigura condiţiile de reacţie (7.22), este
necesar un exces de clor, pentru că, altfel, cloritul de sodiu rămâne neactivat. Ca
urmare, pH-ul soluţiei va fi mai mic de 5.

218
 Amestecul apei clorate cu soluţia de clorit de sodiu se face în reactor, care
este constituit dintr-o coloană de sticlă borosilicat umplută cu inele Raschig de
diametru 12,5 mm sau cu granule de poliester cu d = 24,5 mm. Sticla asigură
protecţia chimică şi permite, totodată, un control vizual al formării ClO2 (apare
instantaneu o coloraţie galben-verzuie). Volumul coloanei este de 70 - 100 l,
ceea ce permite amestecul celor două soluţii şi formarea dioxidului de clor.
Dioxidul de clor este dozat şi injectat apoi direct în apa de tratat, în mod
continuu şi constant, fără o stocare intermediară. Periodic, se iau probe pentru
măsurarea oxidanţilor formaţi după reacţie şi, dacă este necesar, se fac corecţii
prin modificarea debitelor reactivilor introduşi în reactor.
Teoretic, timpul de reacţie este de un minut dar, ţinând seama de condiţiile
de amestec, se recomandă 4 - 6 minute.
Metoda continuă conduce la supradimensionarea instalaţiei, deoarece
proiectarea se face pentru necesarul maxim de dioxid de clor.
Teoretic, proporţia de Cl2/NaClO2 este de 1/1, dar, în exploatare, există
tendinţa de a se folosi un exces de clor. Astfel, din practică, s-a observat că
raportul de 3/1 până la 4/1 dă rezultate foarte bune atât în ceea ce priveşte
dezinfectarea apei cât şi caracteristicile ei organoleptice [32].
2. Procedeul discontinuu elimină neajunsurile procedeului continuu.
Dioxidul de clor se introduce în apă la doze variabile, în funcţie de cerinţă,
de aceea instalaţia va cuprinde un rezervor tampon de ClO2.
Metoda este avantajoasă prin economie de reactivi, prin adaptarea rapidă a
dozelor de dioxid de clor la calitatea apei, dar necesită un sistem de control, de
startere şi de securitate performant.
Durata unui ciclu este de aproximativ 5 minute.
În exploatarea staţiilor de producere a dioxidului de clor cu funcţionare
intermitentă, se ţine seama de următoarele recomandări:
- ciclul începe cu dozarea apei de dizolvare a clorului, deoarece
utilizarea acestuia se face numai sub formă de soluţie;
- dozarea clorului se face la valoarea indicată de laborator. Se determină,
obligatoriu, conţinutul de clor înainte de a doza cloritul de sodiu;
- dozarea soluţiei de clorit de sodiu se poate face la o valoare
aproximativă;
- între două cicluri, liniile de dozare şi reactorul se spală cu apă;
- este obligatorie măsurarea debitului fiecărui reactiv şi al apei
tehnologice precum şi indicarea secţiunilor unde s-a efectuat măsurarea;
- teletransmiterea datelor şi înregistrarea lor continuă la un laborator
central este opţională;
- toate procedurile de pornire-oprire a operaţiilor se efectuează automat
fie local, fie prin telecomandă.

220
 b. Pentru a evita stocarea clorului şi reacţiile cu produşii cloraţi, se poate
folosi acid sulfuric, clorit şi hipoclorit de sodiu. Procedeul impune condiţii
foarte precise de dozare a reactivilor şi o agitaţie puternică.
Schema reacţiei este următoarea:
H 2SO 4  2 NaClO 2  NaClO 
(7.23)
 Na 2SO 4  H 2 O

c. Obţinerea dioxidului de clor prin reducerea cloratului de sodiu.

1. Dioxidul de clor se poate obţine prin metoda directă folosind un
acid tare şi dioxid de sulf, conform reacţiei:
H
2 NaClO 3  SO 2  
 2 ClO 2  Na 2SO 4 (7.24)

Dioxidul de sulf gazos reacţionează direct cu o soluţie de clorat de sodiu

cu concentraţia de 40 %. Timpul de contact este de 30 de minute. Pentru a evita
pericolul de explozie, se lucrează cu apă rece. În acelaşi scop, se evacuează
continuu, din reactor, un amestec de dioxid de clor gazos şi lichid cu ajutorul
unui ejector care creează astfel un vacuum de - 700 kPa.
Cloratul de sodiu se livrează în stare cristalizată, cu granulozitatea 0,25-0,35
3
mm, în saci de 25-30 kg sau în vrac. Densitatea este de 2490 kg/m . Cloratul de
sodiu se dizolvă în apă endotermic. Soluţiile neutre sau alcaline sunt stabile.
Pentru instalaţii mici, se recomandă folosirea cloratului de sodiu sub formă de
soluţie.
Întrebuinţarea cloratului de sodiu impune măsuri severe de protecţie şi de
securitate:
- reactivul este, în general, stabil în stare solidă, totuşi, în contact cu
unele produse (grăsimi organice, solvenţi, zahăr), se descompune catalitic;
- stocarea se face în recipiente din materiale plastice (PE, PVC), în
cisterne din oţel inoxidabil, în rezervoare verticale din oţel protejat cu poliester
sau răşini epoxidice şi, mai rar, în rezervoare din beton protejat la coroziune;
- reactivul este agresiv faţă de piele şi îmbrăcăminte. Suprafeţele
contaminate se spală abundent cu apă. Depozitele sunt prevăzute cu hidranţi cu
debit mare;
- se interzice contactul cu focul, existând pericolul de incendiu şi
explozie. Depozitele sunt dotate cu extinctoare;
- ingerat în doze mai mari de 10 g, cloratul de sodiu devine toxic.
Metoda de preparare a ClO2 pe bază de clorat de sodiu este avantajoasă
deoarece cloratul de sodiu este mai ieftin şi mai uşor disponibil decât clorul. Cu
toate acestea, până în prezent, nu s-a folosit la scară industrială pentru
dezinfectarea apei potabile, datorită gradului de toxicitate a cloratului de sodiu,
datorită tehnologiei complexe şi pentru că, la tratare, este necesar dioxid de clor
pur [21, 33, 51].

221
 2. Metoda indirectă constă în obţinerea dioxidului de clor în urma
reacţiei unui acid tare cu un clorat, reacţie din care se formează şi clor:
4 HCl  2 NaClO 3  2 NaCl  2 ClO 2  2 H 2 O  Cl 2 (7.25)

Reactivii trebuie dozaţi cu precizie deoarece, la un exces de acid, nu se mai

obţine ClO 2 ci numai clor liber, conform reacţiei:

6 HCl  NaClO 3  3 Cl 2  NaCl  3 H 2 O (7.26)

De asemenea, o supradozare a cloratului conduce la formarea dioxidului de

clor, a clorului liber şi a ionului clorură:
24 HCl  8 NaClO 3 
(7.27)
 6 ClO 2  9 Cl 2  8 NaCl  12 H 2 O

7.3.5 Toxicitatea dioxidului de clor. Măsuri de protecţie

În vederea folosirii dioxidului de clor la dezinfectarea apei sau ca oxidant,

s-au efectuat studii privind toxicitatea cantităţilor reziduale de dioxid de clor,
clorit şi clorat de sodiu. Efectele produse de dozele folosite la tratarea apei se
împart în două categorii:
- efectele directe ale dioxidului de clor;
- efectele produşilor de reacţie anorganici ai dioxidului de clor cu
compuşii din apa de tratat.
Studiile pe animale şi pe grupuri mici de voluntari nu au evidenţiat
modificări esenţiale în starea sănătăţii. Cu toate acestea, concentraţia reziduală a
3 3
fost limitată pentru ClO2 la 0,15 g/m în Elveţia, la 0,2 g/m apă în SUA şi
3 3
Germania, la 0,25 g/m în Belgia, iar pentru ionii clorit şi clorat la 0,024 g/m
[33, 51].
Produşii de reacţie cu fierul, manganul, sulful, compuşii fenolici nu
modifică proprietăţile organoleptice ale apei tratate.
Pentru a limita unele efecte toxice şi ţinând seama de capacitatea mare de
dezinfectare, dioxidul de clor se recomandă la postdezinfectare şi la tratamente
de siguranţă.
Cloritul de sodiu este un oxidant puternic şi un material inflamabil, încât
sunt necesare următoarele măsuri de securitate:
- echipament de protecţie pentru personalul de exploatare;
- folosirea instrumentelor uscate din sticlă, porţelan, oţel inoxidabil; nu se
foloseşte hârtie;
- interzicerea fumatului;
- spălarea recipientelor goale cu multă apă, uscarea şi depozitarea lor în
locuri uscate;

222
 - îndepărtarea pierderilor de NaClO2 de pe sol prin spălare intensă cu apă
(nu se folosesc acizi);
- îmbrăcămintea sau alte obiecte impregnate accidental cu NaClO2 se spală
abundent cu apă;
- instalaţiile cu ClO2 sunt închise sau sunt prevăzute cu sistem de aspiraţie
deoarece dioxidul de clor este un gaz iritant şi toxic. Gazul aspirat este trimis
într-un turn de neutralizare umplut cu inele de gresie, unde este absorbit în apă
alcalină, prin barbotare sau prin pulverizare în vapori.

7.4 Tratarea apei cu hipoclorit de sodiu

Hipocloritul de sodiu (NaClO) se foloseşte la instalaţiile mici pentru
oxidare şi pentru dezinfectarea apei, iar în staţiile importante, pentru dublarea
dezinfectării cu clor sau pentru tratamente de oxidare de siguranţă.
Hipocloritul este stabil în stare de soluţie. Soluţiile concentrate se
păstrează în recipiente de sticlă de culoare închisă, depozitate în întuneric, în
camere ventilate. Soluţiile diluate, mult mai stabile, se păstrează în bazine de
azbociment sau din beton protejat cu bitum ori material plastic, acoperite, pentru
a se evita descompunerea fotochimică. Stocarea în bazine deschise se face pentru
un timp scurt existând pericolul de încrustare.
Toate metalele sunt corodate de hipocloritul de sodiu, încât cel mai bun
mod de stocare îl constituie rezervoarele închise, din PVC. Din acelaşi motiv,
toate instalaţiile şi armăturile se fac din material plastic. Reactivul este coroziv
faţă de materialele electrice şi electronice [51, 61].
În contact cu apa, hipocloritul disociază în ion hipoclorit şi ion sodiu:

NaClO  ClO   Na  (7.28)

Ca urmare, pH-ul de reacţie are un rol deosebit de important în acţiunea oxidantă

şi bactericidă a reactivului.
Apa brută trebuie să aibă duritate mică, deoarece, la o duritate mare, se
produce încrustarea.
Obţinerea hipocloritului de sodiu la locul folosinţei se realizează prin
electroliza unei soluţii de NaCl sau a apei de mare.
Soluţia tehnică pentru tratarea apei se livrează la concentraţia de 47-50
grade clorometrice (1o Cl = 3,17 g Cl2 la 1 litru de soluţie), ceea ce corespunde
la 150 g clor activ / l. La această concentraţie, soluţia este cunoscută sub
denumirea de extras de Javel. La o concentraţie de 15o Cl, soluţia comercială
este denumită apă de Javel [32, 51].
Produsul reacţionează violent cu acizii tari, formând clor gazos şi la temperaturi
mari produce explozii deoarece eliberează oxigen atomic. Descompunerea este
accelerată de lumină, substanţe organice, metale grele (cupru, nichel, cobalt).

223
 Schema tehnologică de tratare cu soluţie de hipoclorit de sodiu cuprinde
diluarea, dozarea şi injectarea soluţiei în apa brută.
Diluarea se face în unul sau mai multe vase de diluare şi de stocare, pentru
mai multe concentraţii.
Dozarea se efectuează cu ajutaje şi cu orificii calibrate sau cu pompe
volumetrice.
Injectarea soluţiei se realizează printr-o conductă care debuşează în
curentul de apă brută. Amestecul poate fi: gravitaţional, prin depresiunea creată
de curentul însuşi sau prin presiunea creată de o pompă. Se recomandă ca
injectarea să se facă imediat în amonte de pompă asigurându-se, în acest fel, o
agitaţie energică.

7.5 Utilizarea permanganatului de potasiu pentru

tratarea apei
Permanganatul de potasiu (KMnO4) nu se foloseşte în staţiile de tratare ca
dezinfectant, ci numai pentru distrugerea algelor şi pentru eliminarea fierului şi
manganului. Pentru dezinfectare în instalaţiile mici sau pentru necesităţi locale,
3
este necesar un timp de contact de 24 ore şi o doză mai mare de 2 g/m .
3
Dozele folosite în tratamentul algicid al apei potabile sunt de 0,2-0,5 g/m ,
3
ajungând până la 5-8 g/m în cazul algelor verzi. Dozele algicide mari se
folosesc cu prudenţă în lacuri sau în iazuri deoarece afectează fauna piscicolă.
Pentru deferizare sau demanganizare, dozele pot atinge valoarea de
3
10 g/m [41, 51], dar procedeul nu este specific tratării apelor de suprafaţă.
Permanganatul de potasiu se foloseşte, de asemenea, la eliminarea gustului
şi mirosului apei. Operaţia se efectuează astfel:
- se tratează apa cu clor;
- se decantează;
- se introduce permanganat de potasiu;
- se filtrează.
3
Dozele recomandate, în acest scop, sunt de 0,3 - 0,5 g/m .
Reactivul se mai foloseşte la coagularea coloizilor, în combinaţie cu
sulfatul feros (Cap. 4).
Capacitatea oxidantă a permanganatului de potasiu depinde de pH-ul apei,
conform reacţiilor:
- în mediu alcalin:

2 KMnO4  2 HOH  2 KOH  2 MnO2  H2O  3 O (7.29)

224
 - în mediu acid:

2 KMnO 4  3 H 2 SO 4  2 H 2 O 
(7.30)
 K 2 SO 4  MnSO 4  8 H 2 O  5 O

Permanganatul de potasiu se întrebuinţează sub formă de soluţie cu

concentraţia de 0,5 - 3 %, care se adaptează apoi la cerinţele tehnologice curente.
Solubilitatea reactivului depinde de temperatură (Tabel 7.5).

Tabel 7.5 - Solubilitatea permanganatului de potasiu în funcţie de temperatură

Temperatura (C) 5 10 15 20 25
Solubilitatea (%) 3,5 4,4 5,1 6,1 7,2

Permanganatul de potasiu are caracter alcalin, de aceea nu este coroziv faţă

de metale, dar este agresiv faţă de textile, cauciuc etc. De asemenea, reactivul
este iritant pentru piele şi mucoase. În caz de accident, se spală suprafeţele
expuse, cu apă din abundenţă. Reactivul ingerat este toxic (icter chimic, anurie).

7.6 Folosirea bromului şi iodului pentru dezinfectarea

apei şi pentru alte tratamente
În prezenţa apei, bromul are acelaşi comportament ca şi clorul şi anume

hidrolizează la acid hipobromos (HBrO) şi ion hipobromit (BrO ). Ionizarea la

BrO este mult mai intensă decât în cazul acidului hipocloros.
În prezenţa amoniacului sau a ionului amoniu ( NH 4 ), formează
bromamine. Comparativ cu cloraminele, ele au acţiune dezinfectantă mai
puternică.
Doza minimă de brom rezidual pentru dezinfectarea apei potabile este de
3 3
1 g/m . Pentru a acţiona ca algicid, doza necesară este de maximum 2 g/m .
Spre deosebire de clor, bromul nu dă miros neplăcut apei.
Cu toate aceste avantaje, bromul nu este totuşi folosit în staţiile de tratare
mari din cauza costului său ridicat, a dificultăţilor de obţinere şi a incertitudinii
referitoare la efectele asupra omului [25].
Observaţii analoage se fac şi pentru iod, cu excepţia reacţiei cu compuşii
amoniacali [35]. Unii cercetători [32, 50] atribuie iodului o acţiune deosebit de
3
energică faţă de virusuri şi chisturi [22, 24], pentru doze de iod rezidual de 4 - 6 g/m .
Iodul nu imprimă miros, cum se întâmplă în cazul clorului (exceptând
cazul când, datorită compoziţiei apei, se formează iodoform), dar colorează apa
tratată.

225
 Bromul şi iodul se recomandă la dezinfectarea apei pentru piscine la doze
3
minime reziduale de 1 - 2 g/m , obţinându-se un pH slab alcalin de 7,5 - 8,2.
Apa tratată cu brom nu provoacă iritaţii asupra ochilor şi pielii. Bromul
lichid se păstrează în recipiente cu pereţi dubli. El se injectează în apa de tratat
sub formă de apă bromată.

7.7 Tratarea apei cu peroxid de hidrogen

Peroxidul de hidrogen sau apa oxigenată (H2O2) este un oxidant foarte
puternic, după cum se vede din tabelul 7.4 [32]. El se descompune, în apă,
conform reacţiei schematice:
H 2 O 2  H 2 O  HO   H 3O  (7.31)

Datorită costului ridicat, apa oxigenată se foloseşte numai la dezinfectări

specifice [3, 11]. De exemplu, ca bactericid, se utilizează în conductele de apă
3
ultra-pură, la doza de 0,1 g/m şi un timp de contact de o oră.
Peroxidul de hidrogen este un reactiv foarte pur, încât, spre deosebire de
alţi oxidanţi, nu introduce nici un fel de impurităţi de fabricaţie în apa tratată.
Acest oxidant are avantajul de a nu forma compuşi halogenaţi cu unele substanţe
din apă.
Se mai foloseşte la oxidarea compuşilor sulfuraţi responsabili de
mirosurile neplăcute ale apei (recomandat la tratarea apelor uzate).
Apa oxigenată se poate folosi în combinaţie cu alţi oxidanţi [30]. Astfel,
împreună cu ozonul are o reacţie foarte lentă, conform schemei globale
următoare:
2 O 3  H 2 O 2  2 OH 0  3 O 2 (7.32)

Descoperirea recentă a radicalilor hidroxil în chimia tratării apei acordă

peroxidului de hidrogen un rol important în procesele de oxidare şi dezinfectare.
În 1975, H. Schulze a stabilit că, în ultima fază a procesului de descompunere a
ozonului în apă, se formează H2O2 în urma unei reacţii în lanţ, cu cinci trepte,
din care se prezintă mai jos numai treapta I şi a V-a (vezi Cap. 7.9.4):

I O3  H 2 O  2OH o  O 2
o (7.33)
V 2 HO2   O2  H 2 O2

Apa oxigenată se utilizează sub formă de soluţie cu concentraţia de 30 %,

50 % şi 70 % care se livrează în butoaie de 65 kg sau în cisterne de 10 - 20 t.
3
Densitatea soluţiei cu concentraţia de 50 % este de 1195 kg/m . Din cauza
caracterului coroziv al apei oxigenate, recipientele de stocare şi instalaţiile de
transport se execută din PE, PVC sau aluminiu foarte pur.

226
 Gazul format la descompunerea apei oxigenate produce explozii şi
incendii. Descompunerea este accelerată de temperatură ridicată, lumină, metale
grele, pH alcalin. De aceea, se va evita orice contact cu metalele grele şi se va
păstra în recipiente netransparente, la temperaturi sub 15 oC. În staţiile de tratare,
peroxidul de hidrogen se diluează la concentraţia de 5 % şi se dozează numai
după o nouă diluare la 1,5 %.
Produsul este iritant pentru piele, de aceea se va folosi echipament de
protecţie din cauciuc. În caz de accident, se spală suprafeţele expuse, cu apă. Se
interzice amestecul soluţiei concentrate de H2O2 cu produse inflamabile.
Dozele folosite la tratarea apei variază mult de la o ţară la alta, între 10
3 3
g/m (Belgia) şi 0,1 g/m (Germania).

7.8. Tratarea apei cu acid monopersulfuric

Acidul monopersulfuric (H2SO5) este folosit la oxidarea cianurilor
3
existente în apă. El se livrează în soluţie cu concentraţia de 200 kg/m . Soluţia
este stabilă câteva luni.
Reactivul este dozat şi injectat direct în reactorul de oxidare, unde trebuie
să se menţină un pH alcalin. Reglarea pH-ului se face cu sodă caustică.
Reactivul poate fi preparat „in situ”, din apă oxigenată şi acid sulfuric.

7.9. Utilizarea ozonului pentru tratarea apei

7.9.1. Generalităţi

Ozonul este o formă alotropică a oxigenului; molecula sa poate fi

reprezentată prin simbolul O3. În strat gros, ozonul prezintă o culoare albastră
caracteristică, ceea ce îi dă Pământului numele Planeta albastră.
Ozonul a fost descoperit în 1783, de către Van Marun. Denumirea sa
provine din limba greacă όζων - ozon, însemnând „mirositor”, deoarece ozonul
are un miros specific, uşor detectabil. Ozonul este un gaz incolor şi instabil la
temperatură şi presiune normală. De aceea, în atmosferă, la nivelul solului,
3
există ozon în concentraţii foarte mici (0,02-0,05 mg ozon/m aer). Concentraţia
ozonului în atmosfera terestră creşte cu altitudinea până la 23 km, unde atinge
3
valoarea maximă de 21-27 mg/m . Stratul de ozon existent la altitudini mari
constituie un strat protector împotriva radiaţiilor ultraviolete şi a radiaţiilor
cosmice periculoase. Prezenţa unor particule fine de praf, a dioxidului de carbon
şi a substanţelor organice catalizează reacţia de descompunere a ozonului.

227
 Solubilitatea ozonului în apă, la temperatură şi presiune normală, este
redusă.
Descompunerea ozonului în aer este o reacţie exotermă, cu formare de
oxigen molecular şi atomic. Prin descompunerea în mediu umed (sau în soluţie),
ozonul formează oxigen molecular, radicali OH0, apă oxigenată şi alţi produşi cu
proprietăţi oxidante deosebite (Cap. 7.9.4).
Proprietăţile ozonului, mai ales capacitatea de oxidare, au condus la
utilizarea lui în tratarea apei [59]. Ozonul este un reactiv „ideal” deoarece nu
introduce, în apă sau în atmosferă, produşi de reacţie cu efecte nefavorabile.
Câteva caracteristici ale ozonului sunt date în tabelul 7.6.

Tabel 7.6 - Caracteristicile fizice ale ozonului

Caracteristici Valoare
Masa molară 48 g
5
Temperatura de lichefiere la 10 Pa - 112 oC
5
Temperatura de solidificare la 10 Pa - 192 oC
Densitatea faţă de aer 1,657
5 3
Densitatea la 0 oC şi 10 Pa 2,143 kg/m

Studiile cu spectre de absorbţie în microunde, făcute asupra moleculei de

ozon au precizat poziţiile relative ale celor trei atomi de oxigen. Ei formează un
triunghi deschis, isoscel, cu unghiul la vârf de 116o50'. Aceste studii au mai
arătat că există, de fapt, patru structuri limită care se deosebesc între ele prin
existenţa sau absenţa dublei legături, prin poziţia acestei duble legături sau prin
poziţia sarcinilor pozitive şi negative. Două din aceste structuri electronice limită
sunt prezentate în figura 7.12.
Ozonul este oxidantul cel mai puternic folosit pentru tratarea apei potabile
în vederea dezinfectării ei.
Acţiunea ozonului în apă este rezultatul a trei fenomene succesive:
- transferul gazului în apă;
- reacţiile ozonului cu apa;
- acţiunea ozonului dizolvat şi a produşilor de reacţie asupra
substanţelor organice din apă.

7.9.2. Efectele prezenţei ozonului în apă

7.9.2.1. Acţiunea dezinfectantă

Primele instalaţii de dezinfectare a apei cu ajutorul ozonului s-au realizat la

sfârşitul secolului al XIX-lea, când în 1898, la Berlin, Siemens şi Halske au
experimentat folosirea ozonului la tratarea apei. Prima staţie de tratare echipată

228
 Procesul tehnologic trebuie condus cu atenţie deoarece supra-oxidarea
manganului este greu de evitat şi va avea ca rezultat formarea permanganatului
solubil:
2 Mn 2   5O 3  3H 2 O  2 MnO 4  5O 2  6H  (7.36)

Pentru eliminarea permanganatului format este necesară filtrarea pe

cărbune activ:
4 MnO 4  3C  2 H 2 O 
(7.37)
 CO 23   2 HCO 3  4 MnO 2  H 2 O 

Substanţele organice reducătoare, ca polifenolii, creează dificultăţi în

procesul de eliminare a culorii prin mijloace obişnuite. O preozonizare energică
provoacă oxidarea polifenolilor până la acid oxalic solubil, dioxid de carbon,
acid formic şi acid mezoxalic (M. Jaret, 1985) [51].
Gustul şi mirosul sunt rezultatul combinaţiilor diverşilor poluanţi din apa
naturală. Aceştia provin din diferite surse:
- substanţe minerale, cum sunt: compuşi de fier, compuşii de mangan,
hidrogen, sulfurat etc.;
- substanţe organice naturale ca: acizi humici, taninuri, masă
planctonică etc.;
- substanţe organice conţinute în efluenţii urbani şi industriali, ca: glucide,
lipide, protide din apele menajere precum şi detergenţi, hidrocarburi, gudroane
provenite din apele uzate industriale;
- substanţe organice agricole, ca: pesticide, erbicide şi îngrăşăminte;
- substanţe formate ca urmare a acţiunii clorului, asupra substanţelor
enumerate mai sus în timpul tratării apei.
Preozonizarea, ozonizarea propriu-zisă sau postozonizarea reprezintă
modalitatea cea mai eficientă de eliminare a mirosului şi gustului [17]. Ozonizarea
după o tratare cu clor îndepărtează gustul imprimat de produşii cloraţi.
Prin autodistrugerea ozonului rezidual, apa tratată se încarcă cu o cantitate
apreciabilă de oxigen care îi conferă acesteia un gust plăcut.

7.9.2.3. Eliminarea turbidităţii

Introducerea ozonului în apa brută produce modificarea dimensiunilor

particulelor în suspensie. La doze mici de ozon, s-a constatat reducerea
numărului de particule mari, pe când la doze mari se reduce numărul particulelor
mici, crescând numărul celor de dimensiuni mari [5, 27]. Explicaţia acestei
acţiuni este formarea unor substanţe care floculează. În acest mod, preozonizarea
3
efectuată la captare, cu doze de 0,5 - 1,2 g/m va îmbunătăţi decantarea şi
filtrarea (Fig. 7.11).

233
 Oxidarea halogenilor şi a compuşilor halogenaţi are loc cu intensităţi
diferite, după natura substanţei. Oxidarea ionului de fluor cu ajutorul ozonului
nu este suficient studiată, deoarece acesta este slab reprezentat în apele de
suprafaţă. Ionul clorură este foarte lent oxidat la acid hipocloros, care este apoi
oxidat până la clorat sau este parţial disproporţionat în clor. Clorul astfel format
după ozonizare este stabil. Ionul bromură este oxidat, mai întâi, până la ion
hipobromit. În faza următoare, acesta poate fi oxidat la ion bromat sau poate
reacţiona cu compuşii organici dizolvaţi, cu ionul amoniu, prezenţi în apă.
Iodura reacţionează foarte rapid cu ozonul pentru a forma hipoiodiţi, apoi iodaţi.
Cloraţii, bromaţii şi iodaţii sunt formele finale stabile ale ozonizării
halogenurilor.
Oxidarea amoniacului este o reacţie lentă şi are ca produs final nitratul,
conform următoarei reacţii condensate:
NH 3  3O 3  NO 3  H   2O 2  H 2 O (7.40)

Reacţia are mai multe faze, în care rolul principal îl are radicalul hidroxil.
Oxidarea cloraminelor şi bromaminelor la nitraţi se face cu eliberarea
halogenului respectiv. Reacţia de desfăşoară la pH = 7 - 8, cu viteză variabilă, de
la foarte mică în cazul monocloraminelor, ajungând la viteză foarte mare în cazul
dibromaminelor.
Eliminarea metalelor grele se realizează prin oxidare la compuşi greu
solubili. Oxidarea fierului şi a manganului se produce rapid (Cap. 7.9.2.2).
Formarea oxizilor de mangan, nichel, cobalt are loc cu viteză relativ mare, iar
precipitaţii formaţi sunt eliminaţi prin floculare - filtrare. Eliminarea cromului cu
ajutorul ozonului se face cu prudenţă, deoarece cromul se oxidează până la
forma hexavalentă, care este foarte toxică. Plumbul se oxidează lent, până la
dioxid de plumb puţin solubil. Metalele complexate cu EDTA ca Pb, Ni, Cd, Mn
sunt mai întâi decomplexate, apoi sunt oxidate (Cap. 7.9.2.2). Acelaşi lucru se
întâmplă cu metalele complexate cu acizi humici naturali.
Oxidarea hidrazinelor se desfăşoară, în principiu, conform reacţiei:
N 2 H 2  O3  N 2  H 2O  O2 (7.41)

dar, uneori apar, în final, nitraţi. Hidrazinele metil substituite pot forma în final
metanol, formol, acid formic. Hidrazinele prezente în apele de suprafaţă provin
din apa de spălare a cisternelor.
Eliminarea ureei prin oxidare cu ozon se foloseşte la tratarea apelor
naturale care alimentează piscinele. Reacţia este lentă (1 - 2 ore), având ca
produşi finali dioxidul de carbon şi acidul azotic, conform schemei:
8
 NH 2 2 CO  3 O 3  2 HNO 3  CO 2  H 2 O (7.42)

235
 Dizolvarea ozonului în apă se face după legea lui Henry (1.1).
Concentraţia de saturaţie (CS) poate fi exprimată în funcţie de coeficientul de
solubilitate (S) care reprezintă volumul de gaz dizolvat pe unitatea de volum de
lichid la temperatură şi presiune date şi în prezenţa gazului de echilibrare la
presiunea de 1 atmosferă. În condiţii normale de temperatură şi presiune (t = 0C
3 3
şi p = 1 at), valoarea lui S este de 0,64 m O3 / m apă, iar concentraţia de
3
saturaţie este de 1,4 kg/m . Solubilitatea ozonului în apă este influenţată de
temperatură (Fig. 7.13), de pH şi de tăria ionică a apei de tratat.
Variaţia coeficientului de solubilitate cu temperatura poate fi exprimată
prin ecuaţia Arrhenius:
d E
 ln S   (7.43)
dT R T2
unde, s-a notat: T - temperatura absolută;
R - constanta gazelor perfecte;
E - energia internă molară de dizolvare. De exemplu, la 20oC
E =  34,2 kJ/mol.

În 1983, Roth propune următoarea relaţie pentru a exprima influenţa

pH-ului asupra solubilităţii:
2428

 
0,035 
Ha  3,84  107 OH  e T (7.44)

în care Ha reprezintă constanta Henry aparentă (at / fracţia molară a ozonului în

lichid).
Relaţia este recomandată pentru temperaturi cuprinse între 4 - 60oC şi un
interval de pH de la 0,65 la 10,2.
Pentru valoarea obişnuită a pH-ului apelor de suprafaţă, se poate folosi
relaţia simplificată:
2876
pentru pH = 7 ln Ha  18,1  (7.45)
T
Efectul tăriei ionice a soluţiei în care se dizolvă ozon este exprimat prin
relaţia [2, 51]:
2297 I
ln K H  19,1   2,659  10 3 I  0,688 (7.46)
T T
3
în care s-a notat: KH - constanta lui Henry (atm /mol);
3
I - tăria ionică (mol/m )
Din această formulă, se observă că, în apa potabilă, tăria ionică nu are
influenţă mare asupra solubilităţii ozonului.

238
 7.9.4. Descompunerea ozonului în apă

Ozonul din aerul uscat se descompune lent la temperatură obişnuită.

Descompunerea sa este accelerată de umiditate, temperatură ridicată şi de numiţi
compuşi (de exemplu N2O5).
În soluţie apoasă, viteza de descompunere a ozonului depinde de pH-ul
soluţiei (în mediu alcalin, reacţia este mai rapidă decât în mediu acid), este
favorizată de temperaturi mari, creşte cu tăria ionică (de exemplu,

descompunerea este favorizată de prezenţa ionilor OH ). Concentraţia reziduală
descreşte în timp.
Descompunerea ozonului în apă este un proces în lanţ, având cinci faze:

I O3  H 2 O  2OH o  O2 reacţie lentă

II O3  OH   O2  HOo2 reacţie mod erată
III O3  OH o  O 2  HOo2  O2  H   O 2 (7.47)
o
IV O3   HO 2   2O 2  OH o reacţie rapidă
o
V 2 HO2   O2  H 2O2


Formarea ionului OH este influenţată de pH, fiind nesemnificativă la pH
0
mic, iar obţinerea de radicali OH poate fi considerabil redusă de prezenţa
carbonaţilor, fosfaţilor şi a unor radicali care cedează un electron, de exemplu:

OH 0  HCO 3  OH   HCO 03

OH 0  H 2 PO 4  OH   H 2 PO 04 (7.48)
OH 0  O 3  O 2  HO 02

Peroxidul de hidrogen format (7.47) poate disocia acţionând în această

formă ca un catalizator al lanţului sau declanşează producerea radicalilor super-
oxid O 2 sau O 3 :
H 2 O 2  H   HO 2
(7.49)

HO 2  O 3  HO 02  O 3 

Atât reacţia directă cu ozonul cât şi în reacţia indirectă cu radicalul

0
OH , substanţele dizolvate pot acţiona ca acceleratori sau ca inhibitori ai

239
 Forţa motrice a difuziunii care acţionează asupra tuturor moleculelor de
ozon din unitatea de volum este gradientul de presiune osmotică în lungul
direcţiei x:
dp
fD   (7.51)
dx

Semnul minus () arată că presiunea osmotică scade când distanţa x creşte.
Forţa motrice pentru o singură particulă este:
fD dp 1
  (7.52)
C NA dx C N A

deoarece, în unitatea de volum, se găsesc C  NA particule (NA - numărul lui

23
Avogadro = 6,023  10 particule). Pe de altă parte, molecula se mişcă într-un
mediu vâscos, deci forţei de difuzie i se opune forţa de rezistenţă vâscoasă
Stokes:
fS  6  r  v (7.53)
în care: 6  - coeficient de formă;
r - raza moleculei;
 - coeficient de vâscozitate dinamică
încât, la echilibru se scrie:
fD
 fs (7.54)
C NA
sau:
1 dp
vC=-  (7.55)
6  r  N A dx

În volumul considerat (S  v), sunt S  v  C moli. Deoarece v este viteza de

deplasare a particulelor, rezultă că numărul de moli care difuzează în unitatea de
timp (adică viteza de difuzie) este egal cu numărul de moli existenţi în volumul
considerat:
dn 1 dp
 S v C = -S  (7.56)
dt 6  r  N A dx

Legătura dintre presiunea osmotică şi concentraţie este dată de legea lui

van't Hoff:

p=C R T şi dp = R T dC (7.57)
în care R este constanta gazelor perfecte şi T este temperatura absolută.

241
 Ecuaţia de transfer are următoarea expresie:

dm dm
  k G  S  y  y'  şi   k L  S  Cs  C  (7.59)
dt dt
dm
în care: reprezintă cantitatea de gaz transferată în unitatea de timp (viteza de
dt
difuzie);
D
kG, kL sunt coeficienţii de transfer ai gazului şi lichidului: k  unde
h
h este grosimea filmului;
S este suprafaţa de schimb.
Concentraţia ozonului în faza gazoasă s-a notat cu y şi se calculează în
funcţie de presiunea parţială:
pozon
y (7.60)
ptotal
şi y' reprezintă fracţiunea din cantitatea totală de ozon transferată în faza lichidă:
p' ozon
y'  (7.61)
ptotal
CS şi C reprezintă concentraţia ozonului în faza lichidă în stadiul de
saturaţie, respectiv la momentul t [51]. Pentru sistemul gaz - lichid în ansamblu,
este dificil de determinat suprafaţa de schimb ca şi coeficientul de transfer kL.
Pentru kL, există diferite formule empirice stabilite în condiţii tehnologice
4
specifice dar care situează valoarea lui la (2 - 3)  10 m/s.
Deşi, în modelul stratului dublu, se face ipoteza că nu au loc reacţii
chimice prin care s-ar putea schimba concentraţia ozonului, totuşi, în realitate,
aici, au loc transformări fizice şi chimice complexe în funcţie de compoziţia apei.
Astfel: - la tratarea apelor de suprafaţă, reacţiile chimice cu ozonul se produc în
faza lichidă, - în cazul apelor subterane, reacţiile de demanganizare şi deferizare
au loc în zona de difuzie, - iar la apele uzate, reacţiile se produc atât în filmul
lichid cât şi în masa lichidului.
Din relaţiile (7.56) şi (7.58), se vede că viteza de transfer creşte la
presiunea şi concentraţia mare a ozonului în aer şi la o suprafaţă mare de schimb.
Pentru ca transferul să se producă de la ozon la apă, trebuie ca în filmul lichid să
se menţină o concentraţie de saturaţie mai mare decât concentraţia reziduală de
ozon din masa lichidă (CS > C). Cantitatea de ozon transferată este direct
proporţională cu timpul de contact, dar cum acesta este limitat, rezultă că difuzia
este parţială şi aerul ozonat iese din instalaţie cu un conţinut relativ mare de
ozon. Concentraţia reziduală în aer depinde de tehnologia de transfer a ozonului
în apă.

243
 Dacă se cunoaşte concentraţia reziduală a ozonului în apă, se poate calcula
concentraţia aerului ozonat în timpul transferului, folosind expresia:

CGF  2,5  Cr + pG (7.62)

cu notaţiile: CGF - concentraţia ozonului în aer, în filmul gazos;

Cr - concentraţia reziduală a ozonului în masa lichidă;
pG - presiunea ozonului în aerul ozonat.
3
Concentraţia optimă, dedusă astfel, este de aproximativ 20 g/m [32].
Randamentul transferului se poate determina cu formula:

CGF
r  1 (7.63)
CG

în care CG este concentraţia ozonului în aerul ozonat.

Din (7.63), se constată că este recomandat să se menţină concentraţia
reziduală în apă la limita inferioară cerută de timpul de tratament. Cu alte
cuvinte, orice exces de ozon rezidual faţă de cerinţele tratamentului respectiv
conduce la pierderi de ozon la ieşirea din instalaţie, care se adaugă la faptul că
ozonul în exces va încetini schimburile, va mări timpul de contact, va produce o
pierdere mai mare de ozon prin autodistrugere.
Transferul ozonului în apă se realizează prin diferite sisteme de difuzie:
a - difuzori poroşi;
b - turbine cu dispersie multiplă;
c - turnuri cu fascicule de tuburi;
d - turnuri de pulverizare;
e - ejectoare;
f - reactoare cu agitaţie mecanică.
Difuzia ozonului se face printr-o dispersie de bule fine, cu diametrul de
2-3 mm şi cu o viteză ascensională de 20 - 30 cm/s. Producţia de bule fine
necesită consum mare de energie.

a. Difuzorii poroşi sunt materiale cu pori de 0,05 - 0,1 mm care

comprimă gazul care traversează aceşti pori şi produc astfel bule de 3 - 4 mm.
Difuzorii se realizează sub formă de tuburi cu pereţi din material poros sau
sub formă de discuri, se amplasează la baza reactorului, la 4 - 7 m sub nivelul
apei. Apa de tratat se introduce la partea superioară. Pierderea de sarcină prin
difuzori trebuie să se menţină sub 0,3 - 0,5 m H2O. Debitul mediu de aer ozonat
în fiecare coloană de contact reprezintă 10 % din debitul apei de tratat. Suprafaţa
de transfer obţinută în cazul bulelor cu diametrul de 4 mm este de

244
 Reacţia generală de formare a ozonului este o reacţie endotermă de forma:

3 O2  2 O3 – 284,5 kJ/mol (7.66)

Activarea electronică a oxigenului duce la un complex de reacţii între

ozonul format, oxigenul atomic existent şi radicalii de oxigen atomic generaţi
prin extragerea electronilor. Astfel, radicalii de oxigen atomic pot reacţiona la
rândul lor cu ozonul pentru a forma din nou oxigen.
 
O + O3  O2 + O2 + 287,4 kJ/mol (7.67)

sau se pot recombina pentru a forma oxigen printr-o reacţie puternic exotermă.
Energia eliberată este preluată de pereţii reactorului sau de diverse impurităţi
(M):

O + O + M  O2 + M + 491,6 kJ/mol (7.68)

La acestea, se adaugă acţiunea de descompunere a ozonului de către

electronii liberi sau extraşi:
 
O3 + e  O2 + O + e + 104,5 kJ/mol (7.69)

Activarea oxigenului şi disocierea lui în scopul obţinerii ozonului este

realizată cu ajutorul unui câmp electric produs de o diferenţă de potenţial mare.
Acest câmp asigură electronilor liberi sau extraşi o energie cinetică suficient de
mare pentru a produce, prin şocuri succesive, activarea oxigenului şi disocierea
lui sub formă de oxigen atomic [23, 37]. Când nivelul de activare atinge o
valoare ridicată, există condiţii ca oxigenul să-şi regrupeze moleculele astfel
activate, sub formă de molecule de ozon.
Starea fizică a gazului astfel descris este caracterizată prin temperatura
electronilor (Te) şi concentraţia electronilor (Ne) şi are denumirea de plasmă.
Pentru plasma indusă prin descărcări electrice luminiscente, energia medie
8 12
a electronilor este de 1-14 eV, concentraţia electronică este de 10 - 10
3
electroni/cm , iar raportul între Te şi temperatura moleculelor de gaz (Tg) este de
20-300, ceea ce îi dă numele de plasmă rece.
Lipsa echilibrului termic al particulelor din mediul format conduce la
apariţia unor specii tranzitorii datorită electronilor cu energie mare şi anume:
ioni, atomi şi radicali liberi, molecule activate, toate fiind foarte active din punct
de vedere chimic şi capabile să formeze noi specii stabile, care sunt dificil sau
imposibil de obţinut prin alte moduri de activare.

251
 Constanta k0 depinde de câmpul electric redus. Constanta k1 nu depinde de
câmpul electric redus, ea urmând legea lui Arrhenius:
Eozon

aTg
k1  k10  e (7.73)

unde: k10 - valoarea constantei k1 în condiţii standard alese;

Eozon - energia de activare a moleculei de ozon;
a - constantă;
Tg - temperatura plasmei
Relaţiile de mai sus arată că producţia de ozon depinde de două constante
cinetice: k0 şi k1.

7.9.6.3. Generatorul de ozon

În principiu, generatorul de ozon este format din doi electrozi între care
se află un dielectric sub formă de folie, având permitivitate mare. Cei doi
electrozi sunt supuşi la o diferenţă mare de potenţial alternativ. În spaţiul dintre
electrozi, circulă aer sau oxigen. Dacă tensiunea aplicată electrozilor ar fi mică,
sistemul s-ar comporta ca un condensator obişnuit. La tensiuni superioare unei
anumite valori, numite tensiune de prag, fluidul gazos se ionizează, devenind
conducător de electricitate. Apar descărcări luminoase şi se formează molecule
de ozon. Consumul de energie creşte rapid cu tensiunea aplicată. Energia este
consumată pentru: generarea ozonului, producerea luminii, dar mai ales prin
căldură (90 % din energia consumată). Din acest motiv, ozonizoarele trebuie
răcite cu apă, pentru a proteja instalaţia şi pentru a obţine o concentraţie mare de
ozon, ştiind că el se descompune la temperatură mare.
Producţia de ozon depinde de tipul reactorului (caracteristica statică),
puterea absorbită şi debitul de gaz.
Puterea absorbită de ozonizor poate fi determinată cu expresia propusă
de Manley [32]:

 Cg 
P  4    Cd V p V0  Vp  (7.74)
 Ct 

unde s-a notat:  - frecvenţa curentului electric;

Cd - capacitatea datorită dielectricului;
V0 - tensiunea de menţinere a descărcării;
Vp - tensiunea de prag;
Cg - capacitatea produsă de gazul care circulă între cei doi electrozi;
Ct - capacitatea totală, produsă de dielectric şi gaz.

253
 Descărcările se produc la o tensiune mai mare de:
Cg
V0  Vp (7.75)
Ct

Tensiunea de prag depinde de caracteristicile gazului de alimentare (aer

sau oxigen), parametrii constructivi ai ozonizorului, forma electrozilor, mărimea
spaţiului de descărcare, presiunea şi temperatura gazului. În literatură, există
diferite relaţii pentru aprecierea tensiunii de prag, ca de exemplu [51]:
pentru aer: Vp = 29,64  P  dg + 1350 (7.76)
pentru oxigen: Vp = 26,55  P  dg + 1480 (7.77)
unde, s-a notat: P - presiunea absolută a gazului (kPa);
dg - grosimea stratului de gaz (mm).
Tensiunea la care funcţionează, practic, ozonizoarele este de 6 - 18 kV.
Frecvenţa curentului electric influenţează puterea absorbită şi cantitatea
de ozon produsă. Alimentarea instalaţiei se poate realiza în două variante:
a - alimentarea direct din reţeaua de distribuţie, la frecvenţa de 50-60 Hz,
obţinându-se o cantitate de ozon de 6 - 7 kg/h;
b - alimentarea la frecvenţe medii, de 500 - 600 Hz, prin intermediul
unui convertizor de frecvenţă. Cantitatea de ozon obţinută este de 3 - 4 ori mai
mare decât în cazul frecvenţei industriale şi anume de 20 - 25 kg/h. Metoda are
şi alte avantaje: tensiunea de alimentare poate fi redusă, instalaţia este mai mică.
Capacitatea unui element poate fi calculată cu formula [51]:
ri
pentru elemente cilindrice: C  2   0  r L ln (7.78)
re
A
pentru plăci plane: C  0 r (7.79)
d
unde s-a notat: C - capacitatea (F);
12
0 - permitivitatea absolută = 8,854  10 F/m;
r - permitivitatea relativă (4 - 6 pentru sticlă, 1 pentru aer sau
oxigen);
L - lungimea electrozilor (m);
re, ri - raza exterioară, respectiv raza interioară a electrodului;
2
A - aria electrodului (m );
d - distanţa între electrozi (m).
Permitivitatea dielectricului influenţează capacitatea electrică a sistemului
(7.74). Se recomandă dielectrici cu grosime mică şi cu permitivitate ridicată.
Obişnuit, se foloseşte sticla cu grosime de 2,5 - 5 mm cu tendinţa actuală de
diminuare la 1 - 2 mm.

254
 c - obţinerea radicalului O prin iradierea oxigenului sau a gazelor care
conţin oxigen cu ajutorul razelor γ sau X.
Aceste procedee nu sunt întrebuinţate încă la generarea ozonului pentru
tratarea apei.
2. Ozonul este un gaz toxic când este inhalat de aceea spaţiile în care se
3
află instalaţia de ozonizare trebuie bine ventilate. Doza admisă este de 0,1 cm
3
ozon la 1 m aer, permiţându-se, în cazul unei expuneri de scurtă durată, o doză
3 3
de maximum 0,3 cm O3/m aer.
3. Ozonul are efecte superioare de oxidare şi de dezinfectare a apei faţă
de alţi oxidanţi după cum se prezintă în tabelul 7.8 [23].

Tabel 7.8. - Efectele oxidanţilor în tratarea apei

Faza tehnologică Aer Cl2 ClO2 Cloramine O3
Preoxidare + (+) (+) 0 ++
Oxidare intermediară + + (+)  ++
Oxidare finală 0 + +  +
Dezinfectare 0 ++ ++  ++
Dezinfectare de siguranţă 0 + + + 0
(efect remanent)
Legendă:  nu se recomandă; 0 fără efect semnificativ; (+) utilizare
posibilă cu unele rezerve; + utilizare posibilă; ++ utilizare recomandată.

260
 BIBLIOGRAFIE

1. Agranenic R.I., Veiţer N.I. - Promâşlenoe proizvodstvo i primenenie floculeanta

"OKF" - Vodosnabjenie i sanitarnaia tehnika, No. 9, 1993, Rusia;
2. Aieta M., Reagan K. - Advanced Oxidation Processes - Research and Technology,
May, 1988, SUA;
3. Albertin P. - Controlul organo-halogenaţilor în potabilizarea apei cu clor şi peroxid
de hidrogen - Inquinamento, No. 3, 1994, Italia;
4. Alexeev L.S. - Stabilizaţia coroziono-activnâh vod - Vodosnabjenie i sanitarnaia
tehnika, No. 10, 1988;
5. Anselme C., Baudin I. - Elimination de la turbidité ainsi que des problèmes de goût et
d'odeur dans l'eau potable: avantages du procédé - Aqua, Oct. 1994, Italia;
6. Barron L.P., Graham N.J. - Nouvelle évaluation d'un générateur de chlore gazeux sur
place pour la désinfection de l'eau destinée a de petites communautés
dans les pays en voie de développement - Aqua, Aug., 1994, Italia;
7. Bârsan E., Vâscu V., Gavrilaş Gilda - Alimentări cu apă - îndrumar de proiectare -
Lito, Universitatea Tehnică Iaşi, 1993;
8. Bedelean I., Stoici S. - Zeoliţi - Ed. Tehnică, Bucureşti, 1984;
9. Blăgoi Olimpia, Gavrilaş Gilda, Georgescu M. - Valorificarea proprietăţilor multiple
ale sulfatului de aluminiu la tratarea apei în staţiile mici şi mijlocii -
Sesiunea Şt. Jubiliară a Universităţii Politehnice Timişoara, oct., 1995;
10. Block M., Richard Y. - Désinfection des eaux par l'ozone - Research and
Technology, May, 1988, SUA;
11. Boisselier B. - Le traitment par l'oxydation avancée optimisée des effluents liquides
par l'oxygène, le péroxyde d'hydrogène ou l'ozone - L'eau, l'industrie et
les nuisances, sept. 1993, Franţa;
12. Braun A., Jakob L. - Advanced Oxidation Processes: Concepts of Reactor - Aqua,
June, 1993, Italia;
13. Buczylo E. - Apa în industria textilă - Ed. Tehnică, Bucureşti, 1974;
14. Buiuc D. - Microbiologie medicală - Lito, Univ. de Medicină şi Farmacie, Iaşi, 1992;
15. Chaussec G. - Maintenance des bains de degraissage dans un tunnel de traitement
de surface dans l'industrie d'automobiles - Journées, Informations,
Eaux, Tome 2, Poitiers, 1992;
16. Chifu E. - Chimie coloidală - Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969;
17. Clarkson R. - Odour Taken to Task at W.W.T. Plants - Water and Waste Treatment,
Sept, 1993, Anglia;
18. Cocheci V., Lungu E., Burtică C. - Model cinetic al procesului de ozonizare a unei
ape cu conţinut de resorcină - Simp. Naţional „Probleme actuale ale
protecţiei, tratării şi epurării apelor în România”, Vol. V, Timişoara, 1984;
19. Cojocaru I. - Surse, procese şi procedee de poluare - Ed. Junimea, Iaşi, 1995;
20. Colas R. - La pollution des eaux - Press Univ., Paris, 1982;
21. Constantinescu G.C., Roşca I., Constantinescu C. - Chimie anorganică şi analitică -
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

261
22. Cristea Popa E., Popescu A., ş.a. - Tratat de biochimie medicală - vol. I, Ed. Medicală, 1991;
23. Degrémont - Mémento technique de l'eau - Paris, 1989;
24. Doré M. - Chimie des oxydants et traitement des eaux - Paris, 1989;
25. Duccini Y. - Les avantages des désinfectants bromés dans le traitement des eaux de
piscines - L'eau, l'industrie et les nuisances, sept, 1993, Franţa;
26. Dupont M. - Hydraulique urbaine - Tome I, Eyrolles, Paris, 1977;
27. Edwards M. - Efectele procesului de ozonizare asupra coagulării substanţelor
organice naturale folosind numai polimeri şi amestecuri de săruri
metalice - Journ. AWWA, No. 1, 1994, SUA;
28. Eekeren M.W., Páassen J.A. - Lait de chaux amelioré pour l'adoucissement de l'eau potable - la solution
au problème d'entrainement des particules de chaux - Aqua, Fevr, 1994, Italia;
29. Francis C. - Healthy Debate on Flouride - Water and Waste Treatment, July, 1993, Anglia;
30. Galey C. - Elimination des micropolluants par l'ozone couplé avec le péroxyde
d'hydrogène - L'eau, l'industrie et les nuisances, sept. 1993, Franţa;
31. Gherviţ E.I., Dvinskih E.V. - Mineralnâie coagulantî dlia obezvojivania osadcov
stocinîh vod - Vodosnabjenie i sanitarnaia tehnika, No. 5, 1988;
32. Gomella C., Guerrée H. - Le traitement des eaux de distribution - Ed. Eyrolles, Paris, 1973;
33. Griese M.H., Hauser K., Berkemeier M., Gordon G. - Using Reducing Agents to Eliminate
ClO2 and ClO3 Ion Residuals in Drinking Water - Journ. AWWA, 5, 1991, SUA;
34. Hissel M. - La chimie des eaux - Eyrolles, Paris, 1975;
35. Holtz Claw H.F.jr., Robinson W.R. - General Chemistry - Ed. 8, DC Heath and
Comp., Sewingston, Massachusetts, Toronto;
36. Hurduc Natalia - Chimie coloidală - Lito, I. P. Iaşi, 1979;
37. Ianculescu O., Pătru C. - Dezinfectarea apelor prin ozonizare. Mecanismele şi
factorii de influenţă ai procesului - Hidrotehnica, oct. 1993;
38. Ifrim S., Roşca I. - Chimie generală - Ed. Tehnică, Bucureşti, 1989;
39. Ionescu T., Boltuş - Goruneanu M., Constantinescu S., Moţoc M. - Ape industriale şi
reziduale - Ed. Tehnică, Bucureşti, 1964;
40. Jalbă Rodica - Contribuţii privind optimizarea procesului de tratare a apei în
vederea reducerii conţinutului de aluminiu rezidual - Teză de doctorat,
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, 1994;
41. Julitte P. - Les eaux de consommation et leur traitement - Ed. Eyrolles, Paris, 1964;
42. Jura C. - Curs de alimentări cu apă, - Lito, I. P. Timişoara, 1983, 1984;
43. Kedrov V.S. - Alimentări cu apă şi canalizări - Stroiizdat, Moscova, 1984;
44. Koncerov N.P. - Ispolizovania polimernîh materialov dlia sanitarno-tehniceskih
sistem - Vodosnabjenie i sanitarnaia tehnika, No. 11, 1988;
45. Leca A., Pop M., Stan N., Badea A., Luca L. - Procese şi instalaţii tehnice în
centrale nucleare electrice - Ed. Didactică şi Pedagogică, 1979;
46. Leroy P. - Lead in drink Water: Origine, Solubility, Treatment - Aqua, aug, 1993, Italia;
47. Literat L. - Chimie generală - Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
48. Mănescu A., Sandu M., Ianculescu O. - Alimentări cu apă - Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994;
49. Masquère P. - Le chlore, l'ozone et le dioxyde de chlore dans la désinfection des
eaux d'alimentation - L'eau et l'industrie, oct. 1981, Franţa;
50. Mazmudar M., Singh H. - Inactivation of Escherichia Coli in Water by Iodine
Containing Polymer - Aqua, Dec, 1993, Italia;

262
51. Masschelein W. J. - Unit Processes in Drinking Water Treatment - Ed. M. Dekker
Inc., New York, 1992;
52. Montrel A. - Reactivi chimici utilizaţi în tratarea apei destinate consumului uman -
Technique, Science, Methodes, No. 1, 1992, Franţa;
53. Moran F., Rosenbluth G. - Traitement des eaux des chaudières haute pression par
des produits à base de polyamines. Expérience acquise à l'usine d'électricité
de Polaniec - Journées Information, Eaux, Tome 2, Poitiers, 1993;
54. Nedacin A.E. - Influenţa diferitelor doze de Cl2 asupra inactivării virusului hepatitei
din apă - Ghighiena i sanitaria, No. 10, 1993, Rusia;
55. Neniţescu C.D. - Chimie generală - Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
56. Noss C., Dennis W., Polivieri V. - Water Chloration - Environmental Impact and
Health Effects, Ed. R.L. Jolley, vol. 4, Ann Arbor Science, SUA, 1983;
57. Panteleat G.S. - Intensitatea depunerilor de săruri de la sistemele de alimentare cu apă
în circuit închis - Vodosnabjenie i sanitarnaia tehnika, No. 11 - 12, 1993, Rusia;
58. Pâslăraşu I. - Alimentări cu apă - Ed. Tehnică, Bucureşti, 1981;
59. Pătru C. - Folosirea ozonului în tratarea apei - Hidrotehnica, iunie, 1993;
60. Pébčre P.N., Lafont M., Moran F., Blériot Ph. - Inhibition de la corrosion d'un acier
au carbon par des produits dérivés de phosphonates en association avec
des sels de zinc - Journées Information, Eaux, Tome 2, Poitiers, 1992;
61. Puoillot M., Dernat M. - L'utilisation du dioxyde de chlore dans le traitement des
eaux potables - L'eau, l'industrie et les nuisances, No. 145, 1991, Franţa;
62. Puşcaş Eliza Lia, ş.a. - Tehnologii neconvenţionale de finisare textilă în medii
apoase bazate pe intensificarea transferului de masă şi căldură prin
acţiunea ultrasunetelor - Industria uşoară, Nr. 4., 1986;
63. Puşcaş Eliza Lia ş.a. - Tehnologie chimică textilă - Ed. Tehnică, Bucureşti, 1981;
64. Ramade Fr. - Dictionnaire encyclopédique de l'Ecologie et des sciences de
l'environnement - Ediscience International, Paris, 1993;
65. Retezan A. - Alimentări cu apă, instalaţii sanitare şi de gaze - Lito, Universitatea
Politehnică Timişoara, 1990;
66. Smirnov D.N. - Avtomaticescoe regulirovanie proţesov ocistiki prirodnîh vod -
Stroiizdat, Moskva, 1985;
67. Stathy I. - Norme cantitative şi calitative pentru unităţile industriale - Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti, 1990;
68. Tobolcea V., Creţu V. - Elemente de protecţie a mediului, - Lito, Univ. Tehnică Iaşi, 1995;
69. Trofin P. - Alimentări cu apă - Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
70. Vailant J.R. - Protection de la qualité des eaux et maîtrise de la pollution - Ed.
Eyrolles, Paris, 1973;
71. Vasiliev L.A., Naidenko B.V. - Ozonatornîe moduli - Vodosnabjenie i sanitarnaia tehnika, o.
10, 1992, Rusia;
72. x x x - The Control of Eutrophication of Lakes and Reservoirs - Ed. Sven - Olof
Ryding, Paris, UNESCO, 1989;
73. x x x - STAS 3061 - 74;
74. x x x - STAS 10898-85;
75 Baylis J.R. - Silicates as Aid to Coagulation - Journ. AWWA, Vol. 29, no. 9, pag. 1355, 1937;
76 Mattson S. - Cataphoresis and the Electrical Neutralization of Colloidal Material -
Journ. of Physical Chemistry, Vol. 32, pag. 1532-1552, 1928

263
 CUPRINS

Prefaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Cap. 1. APA PURĂ, PROPRIETĂŢI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

1.1. Apa, substanţa fundamentală a Planetei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

1.2. Proprietăţile fizice ale apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
1.2.1. Structura apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
1.2.2. Densitatea apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
1.2.3. Proprietăţi termice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.2.4. Vâscozitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.2.5. Tensiunea superficială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.2.6. Proprietăţi electrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.2.6.1. Constanta dielectrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.2.6.2. Conductivitatea electrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.2.7. Proprietăţi optice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.3. Proprietăţile chimice ale apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.3.1. Apa ca solvent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.3.1.1. Solubilitatea gazelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.3.1.2. Solubilitatea lichidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.3.1.3. Solubilitatea solidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.3.2. Acţiunea ionizantă a apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .17
1.3.3. Apa în reacţiile de oxido-reducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
1.3.4. Hidroliza sărurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
1.4. Proprietăţile biologice ale apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
1.4.1. Apa şi metabolismul celular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
1.4.2. Apa şi viaţa microbiană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22

Cap. 2. APA ÎN NATURĂ. CARACTERISTICI ŞI RESURSE . . . . . . . 24

2.1. Caracteristicile apei naturale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25

2.1.1. Turbiditatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25

264
 2.1.2. Culoarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
2.1.3. Presiunea osmotică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
2.1.4. Indicele de colmatare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
2.1.5. Gustul şi mirosul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .27
2.2. Starea de dispersie a substanţelor minerale şi organice
conţinute de apa naturală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
2.2.1. Dispersii moleculare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
2.2.2. Dispersii coloidale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
2.2.3. Dispersii gravimetrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
2.3. Indici caracteristici apei naturale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
2.3.1. Conţinutul de materii în suspensii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
2.3.2. Concentraţia soluţiilor apoase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
2.3.3. Mineralizarea totală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
2.3.4. Conţinutul de materii organice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
2.3.5. Duritatea apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
2.3.6. Radioactivitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
2.4. Rezervele de apă disponibile din natură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
2.4.1. Ape subterane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
2.4.2. Ape de suprafaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39

Cap. 3. SCOPUL TRATĂRII APELOR NATURALE . . . . . . . . . . . . . . . 41

3.1. Necesitatea tratării apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
3.1.1. Criterii de alegere a sursei de apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
3.1.2. Impurificatori biologici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
3.1.2.1. Efectele impurificatorilor biologici asupra
sistemului de alimentare cu apă . . . . . . . . . . . . 42
3.1.2.2. Boli transmise pe cale hidrică . . . . . . . . . . . . . . . 46
3.1.3. Impurificatori minerali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.1.3.1. Impurificatori minerali care nu afectează
sănătatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.1.3.2. Impurificatori minerali care afectează
sănătatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
3.1.4. Influenţa impurificatorilor organici asupra
proceselor de tratare a apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
3.1.4.1. Caracterizarea impurificatorilor organici
cu ajutorul indicilor globali . . . . . . . . . . . . . . . . 50
3.1.4.2. Influenţa pesticidelor şi a produselor
fitosanitare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
3.1.4.3. Acţiunea fenolilor în procesul de tratare
a apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
3.1.4.4. Efectele impurificării cu hidrocarburi
asupra apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

265
 3.1.4.5. Influenţa hidrocarburilor aromatice
policiclice şi a detergenţilor asupra
proceselor de tratare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52
3.1.4.6. Influenţa policlorobifenolilor asupra sănătăţii
şi asupra proceselor de tratare a apei . . . . . . . . .. . .. 53
3.1.5. Radioactivitatea şi efectele ei asupra sănătăţii şi
asupra tratării apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
3.1.6. Poluarea indusă. Originea şi importanţa ei în
tratarea apei potabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
3.1.7. Poluarea exogenă. Originea şi efectele ei
asupra apei de consum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
3.2. Necesitatea tratării apei pentru utilizări industriale . . . . . . . . . . . 55
3.2.1. Tratarea apei pentru generatoarele de vapori . . . . . . . . . . 56
3.2.2. Particularităţile apei de alimentare pentru
centralele nucleare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
3.2.3. Necesitatea tratării apei pentru sistemele de
răcire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
3.2.4. Calităţile apei utilizate la prepararea băuturilor . . . . . . . . 66
3.2.5. Caracteristicile apei utilizate în industria laptelui
şi în industria zahărului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
3.2.6. Necesitatea tratării apei pentru industria
textilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
3.2.7. Calităţile apei pentru industria hârtiei . . . . . . . . . . . . . . . 70
3.2.8. Particularităţile calitative ale apei ultra-pure . . . . . . . . . . 71
3.2.9. Caracteristicile apei pentru industria
automobilelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
3.2.10. Apa folosită în industria farmaceutică . . . . . . . . . . . . . . 73
Cap. 4. PRECIPITAREA COLOIZILOR DIN APĂ CU
AJUTORUL REACTIVILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
4.1. Rolul coagulării şi floculării în tratarea apei . . . . . . . . . . . . . . . . 74
4.1.1. Stabilitatea dispersiilor coloidale.
Necesitatea coagulării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
4.1.1.1. Stabilitatea coloidală explicată prin
teoria stratului dublu electric . . . . . . . . . . . . . . . 78
4.1.1.2. Stabilitatea coloidală explicată prin
teoria chimică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
4.1.1.3. Alte mecanisme de coagulare şi floculare . . . . . . 82
4.1.2. Etapele aglomerării particulelor coloidale . . . . . . . . . . . . 83
4.1.3. Factorii principali care influenţează coagularea
şi flocularea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
4.1.3.1. Importanţa gradientului de viteză . . . . . . . . . . . . 87

266
 4.1.3.2. Importanţa timpului de staţionare . . . . . . . . . . . . 88
4.2. Folosirea coagulanţilor minerali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
4.1.2. Teoria Schultze - Hardy . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
4.2.2. Utilizarea sărurilor de aluminiu în procesul de
coagulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
4.2.2.1. Sulfatul de aluminiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
4.2.2.2. Clorura de aluminiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
4.2.2.3. Sulfatul de aluminiu împreună cu var . . . . . . . . . 94
4.2.2.4. Sulfatul de aluminiu şi carbonatul
de sodiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
4.2.2.5. Aluminatul de sodiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
4.2.2.6. Compuşi de aluminiu polimerizaţi . . . . . . . . . . . 95
4.2.3. Coagularea coloizilor folosind săruri de fier . . . . . . . . . . 97
4.2.3.1. Clorura ferică cu sau fără adaos de var . . . . . . . . 98
4.2.3.2. Sulfatul feric cu sau fără adaos de var . . . . . . . . . 99
4.2.3.3. Clorosulfatul feric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
4.2.3.4. Sulfatul feros cu sau fără adaos de clor . . . . . . . .100
4.2.3.5. Sulfatul feros în combinaţie cu varul . . . . . . . . . 101
4.2.4. Folosirea altor coagulanţi minerali . . . . . . . . . . . . . . . . . .102
4.2.4.1. Sulfatul de cupru cu sau fără var . . . . . . . . . . . . .102
4.2.4.2. Ozonul şi clorul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .102
4.3. Utilizarea coagulanţilor organici de sinteză . . . . . . . . . . . . . . . . 103
4.3.1. Sinergia coagulanţilor organici cu cei minerali . . . . . . . . 105
4.4. Folosirea adjuvanţilor naturali pentru îmbunătăţirea
procesului de floculare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
4.4.1. Adjuvanţi de floculare minerali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
4.4.1.1. Silicea activată şi silico-aluminaţii . . . . . . . . . . . 105
4.4.1.2. Alţi adjuvanţi de floculare minerali . . . . . . . . . . 111
4.4.2. Adjuvanţi de floculare organici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
4.4.2.1. Alginaţii şi amidonul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .111
4.4.2.2. Alţi compuşi organici folosiţi ca
adjuvanţi de floculare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
4.5. Folosirea adjuvanţilor organici de sinteză
pentru îmbunătăţirea procesului de floculare . . . . . . . . . . . . . . .112
4.6. Flocularea emulsiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .114
4.7. Construcţii şi instalaţii pentru coagulare şi floculare . . . . . . . . . 114
4.7.1. Camere de amestec . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .115
4.7.1.1. Camere de amestec cu agitatoare
mecanice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .115
4.7.1.2. Camere de amestec turbionare . . . . . . . . . . . . . . 116
4.7.1.3. Camere de amestec cu salt hidraulic . . . . . . . . . .117
4.7.1.4. Camere de amestec statice . . . . . . . . . . . . . . . . . 118

267
 4.7.2. Camere de reacţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .121
4.7.2.1. Camere de reacţie statice . . . . . . . . . . . . . . . . . . .122
4.7.2.2. Camere de reacţie cu dispozitive mobile . . . . . . 123
4.8. Soluţii tehnologice optime de coagulare-decantare . . . . . . . . . . 124
4.8.1. Avantajele procesului combinat de coagulare
floculare-decantare. Clase de decantoare
suspensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
4.8.2. Concepte moderne aplicate la decantarea
suspensională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
4.8.3. Construcţii moderne de coagulare-floculare
decantare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .129

Cap. 5. FOLOSIREA REACTIVILOR PENTRU ELIMINAREA

SĂRURILOR DIN APĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137

5.1. Efectele dedurizării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .137

5.2. Echilibrul calco-carbonic în apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
5.2.1. Metode de determinare a echilibrului
calco-carbonic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
5.2.2. Procedee de echilibrare calco-carbonică . . . . . . . . . . . . . 148
5.3. Folosirea reactivilor pentru reducerea durităţii apei . . . . . . . . . .149
5.3.1. Particularităţile fizico-chimice ale dedurizării cu var . . . .149
5.3.2. Particularităţile dedurizării cu carbonat de sodiu . . . . . . .157
5.3.3. Utilizarea hidroxidului de sodiu la dedurizarea apei . . . . 158
5.4. Precipitarea altor săruri folosind reactivi chimici . . . . . . . . . . . .159
5.4.1. Precipitarea sulfaţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .159
5.4.2. Metode de precipitare a fluorurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
5.4.3. Metode de precipitare a fosfaţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
5.5. Mijloace chimice de eliminare a siliciului din apa de consum . . 162
5.5.1. Eliminarea siliciului folosind oxid de magneziu . . . . . . . 163
5.5.2. Eliminarea siliciului folosind aluminat de sodiu . . . . . . . 163
5.5.3. Eliminarea siliciului folosind clorură ferică . . . . . . . . . . . 164
5.6. Precipitarea metalelor prin folosirea reactivilor . . . . . . . . . . . . . 164
5.7. Inhibiţia procesului de precipitare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .166
5.7.1. Inhibiţia naturală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
5.7.2. Inhibiţia provocată (dispersia) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
5.8. Eliminarea sărurilor din apă folosind schimbători de ioni . . . . . 169
5.9. Tehnologii moderne pentru dedurizare folosind reactivi . . . . . . 174

Cap. 6. TRATAREA APEI CU SCHIMBĂTORI DE IONI . . . . . . . . . . 179

6.1. Zeoliţi şi permutiţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .179

6.2. Răşini schimbătoare de ioni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181

268
 6.3. Procesul de schimbare a ionilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184
6.4. Parametrii procesului de permutare a ionilor . . . . . . . . . . . . . . . 187
6.5. Elemente de calcul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
6.6. Procedee de tratare cu schimbători de ioni . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
6.7. Scheme tehnologice de tratare cu schimbători de ioni . . . . . . . . 193
6.7.1. Clasificarea schemelor de tratare cu schimbători
de ioni după numărul etapelor de permutare . . . . . . . . . . 193
6.7.2. Clasificarea schemelor de tratare cu schimbători de ioni
după compoziţia masei schimbătorului . . . . . . . . . . . . . . 194
6.8. Exploatarea instalaţiilor cu schimbători de ioni . . . . . . . . . . . . . 195

Cap. 7. TRATAREA APEI CU OXIDANŢI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201

7.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201

7.2. Aspecte fizico-chimice moderne ale oxidării cu clor . . . . . . . . . 201
7.2.1. Stadiul actual al tratării apei cu clor . . . . . . . . . . . . . . . . .201
7.2.2. Acţiunea clorului asupra amoniacului şi efectul
cloraminelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .204
7.2.3. Preclorarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .206
7.2.4. Aspecte tehnologice ale tratării cu clor . . . . . . . . . . . . . . 207
7.3. Particularităţile tratării apei cu dioxid de clor . . . . . . . . . . . . . . .210
7.3.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .210
7.3.2. Proprietăţi dezinfectante . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .211
7.3.3. Acţiunea oxidantă a dioxidului de clor . . . . . . . . . . . . . . .212
7.3.4. Metode de producere a dioxidului de clor . . . . . . . . . . . . 216
7.3.5. Toxicitatea dioxidului de clor. Măsuri de protecţie . . . . . 222
7.4. Tratarea apei cu hipoclorit de sodiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223
7.5. Utilizarea permanganatului de potasiu pentru tratarea apei . . . . 224
7.6. Folosirea bromului şi iodului pentru dezinfectarea apei
şi pentru alte tratamente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
7.7. Tratarea apei cu peroxid de hidrogen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 226
7.8. Tratarea apei cu acid monopersulfuric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227
7.9. Utilizarea ozonului pentru tratarea apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227
7.9.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .227
7.9.2. Efectele prezenţei ozonului în apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228
7.9.2.1. Acţiunea dezinfectantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 228
7.9.2.2. Acţiunea de eliminare a culorii, gustului
şi mirosului apei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
7.9.2.3. Eliminarea turbidităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .233
7.9.2.4. Oxidarea substanţelor anorganice . . . . . . . . . . . .234
7.9.2.5. Oxidarea substanţelor organice . . . . . . . . . . . . . .236
7.9.3. Necesarul de ozon în apă. Solubilitatea ozonului în apă . 237

269
 7.9.4. Descompunerea ozonului în apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .239
7.9.5. Transferul ozonului în apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240
7.9.6. Tehnologia producerii ozonului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .248
7.9.6.1. Condiţionarea aerului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
7.9.6.2. Activarea electrică a oxigenului . . . . . . . . . . . . . 250
7.9.6.3. Generatorul de ozon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 253
7.9.6.4. Eliminarea ozonului rezidual . . . . . . . . . . . . . . . 258
7.9.7. Observaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .259

BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 261

270