ASOCIA IA HE NE PAGAN DA N

2020

MIC INDR MAR

PENTR POLITEIST L
A TENTIC
PR. OL EAN COSMIN
INTRODUCERE.....................................................................................................................................3
DESPRE AUTOR....................................................................................................................................4
PRINCIPALELE INVATATURI DE CREDINTA...............................................................................5
CE ESTE PAGANISMUL? o scurta introducere .............................................................5
Religii păgâne ..........................................................................................................6
Religii nordice ...........................................................................................................7
Hetanism, Asatru, Vanatru, Odinism… ........................................................................7
Wicca si vrajitoria .....................................................................................................8
SAMANISM ............................................................................................................11
Religia Geto-Dacilor ................................................................................................12
12 ..........................................................................................................................12
Spiritualitatea bărbaţilor ..........................................................................................18
Spiritualitatea femeilor ............................................................................................19
Religia Egipteană ....................................................................................................20
Hinduism ................................................................................................................25
Cultul Wicca ...........................................................................................................28
Cultus Deorum Romanorum .....................................................................................34
Elenismul sau Religia Grecilor ..................................................................................36
SATANISMUL .........................................................................................................38
ISTORIA PAGANISMULUI .......................................................................................40
PAGANISMUL IN ROMANIA ..................................................................................41
CELE 16 PRINCIPII DE CREDINTA (CREZUL PAGAN) ................................................48
DE CE AM RENUNTAT LA CULTELE MONOTEISTE? ..............................................................49
MULTI DINTRE NOI SE INTREABA DACA … .............................................................................51
SUNT PAGAN SI AM DIZABILITATI. CE POT FACE? ................................................................52
 INTRODUCERE
MIC INDRUMAR PENTRU POLITEISTUL AUTENTIC reprezintă o primă
carte ce introduce adeptul pagan in lumea magica a Paganismului, o lume care are
si ea un set de reguli bune de urmat, fiind astfel si un consilier scris in principalele
probleme cu care ne putem confrunta in lungul drum al credintei.
Multi dintre noi am patruns in lumea aceasta fara a avea un ghid. Am fost in
necunoscut si timp de ani, asemeni unui copil am invatat sa mergem pe cale,
Uneori am mai cazut, alteori ne-am si julit, insa asa am invatat sa stam drepti in
fata Zeilor si Zeitelor, asa incat se impune sa dam ceva posteritatii ca material de
referinta in drumul lor, in asceza lor spre mai bine, spre mai buna, spre
perfectionare.
MIC INDRUMAR PENTRU POLITEISTUL autentic reprezinta o premiera pe
piata de literatura spirituala din Romania si totodata sub Asociatia THE NEW
PAGAN DAWN (NOII ZORI PAGANI), luminati de traditia stramoseasca si
cuvantarea Zeilor putem oferi autoritate si buna indrumare in vietile celor ce cauta
autenticitatea naturii ritualului si inchinarii lor.
In Paganism toti suntem liberi, insa ca in orice exista si rigori si anumite obstacole
pe care e bine sa gasim anumite solutii pentru a le intrece, iar datoria noastra ca
catehumeni si preoti e sa oferim acest nectar dulce al cunoasterii, voua.
In alcatuirea acestui indrumar am facut uz de literatura si valorile impartasite de
stramosii noastre in diversele lor scrieri si vieti ce prin lumina lor putem vedea
influenta Zeilor si marturia acestora, o marturie vie.

3
 DESPRE AUTOR
Olteanu Cosmin (n. 25 august 2000,
Onești, județul Bacău) este un
teolog, antreprenor, politician și
activist român împotriva
discriminării bazate pe religie și
orientare sexuală, susținător al
separației dintre biserică și stat și
fondatorul Asociației THE NEW
PAGAN DAWN, astfel fiind prima
figură notabilă care a
instituționalizat cultele păgâne în
România. Practicant al cultului
politeist, păgân de aproape 10 ani de
zile este de-asemeni autorul a
numeroase lucrări și cărți prin care facilitează accesul celor nevorbitori de
Engleză sau limbi dispărute la aceste documente, ori face comentarii explicative
pe marginea acestor subiecte pentru a le ușura procesul de învățare și asimilare a
valorilor politeiste.

4
 P R I N C I P A L E L E I N VA T A T U R I D E
C R E D I N TA

C E E S T E PA G A N I S M U L ? O S C U R TA I N T R O D U C E R E

Paganismul este o categorie de căi spirituale ale vieții (religii) care isi au originile in vechile religii ale
lumii, bazate pe natura. Se bazeaza in principal pe vechile religii europene dar totusi unii adepti gasesc
elemente de valoare si in credintele din restul lumii. Acest concept al sacralitatii tuturor lucrurilor
poate fi intalnit peste tot in lume. Paganii percep acest lucru ca mostenirea lor si adapteaza credintele
si valorile stramosilor lor, stilului modern de viata. Sarbatorim sanctitatea naturii, respectand divinul in
toate lucrurile, acel spirit de necunoscut care curge prin univers, atat vazut cat si nevazut.
Paganii respecta divinul in toate aspectele sale, atat masculine cat si feminine, ca parti ale unui tot
sacru. Pentru un pagan, fiecare barbat sau femeie este o fiinta frumoasa si unica. Copiii sunt iubiti si
respectati si exista un simt puternic de comuniune. Sunt pretuite padurile si spatiile deschise, case
pentru animale salbatice si pasari. Paganismul pune accent pe experienta spirituala personala, si de
cele mai multe ori paganii regasesc aceasta experienta in relatia lor cu natura pe care o iubesc. Cautam
comuniune cu divinitatea prin armonizarea cu ciclurile naturii si prin explorarea eului nostru interior,
vazandu-le reflectate una in cealalta. Noi credem ca ar trebui sa cunoastem divinul personal, in cadrul
propriei noastre trairi si nu printr-un intermediar. Desi unele credinte au conducatori si invatatori,
acestia indruma adeptii prin propria lor experienta si intelepciune spre a-si descoperi propriul lor drum
si propria lor interpretare a divinului.
Riturile noastre ne ajuta sa ne armonizam cu ciclurile naturii si de aceea au loc in momentele
importante ale anotimpurilor, in functie de fazele lunii si ale soarelui si in momentele de tranzitie din
viata noastra.
In spectrul larg al paganismului, exista o varietate mare de traditii. Acest lucru reflecta experienta
noastra spirituala bogata, pentru ca noi credem ca fiecare persoana este unica si in consecinta si
experienta spirituala a fiecaruia trebuie sa fie unica. Unii pagani au un spectru larg de zei si zeite ale
caror nume provin din intreaga mitologie si din intreg folclorul european; altii se axeaza pe o singura
forta vitala fara gen; totusi altii sunt devotati unui cuplu cosmic – Zeu si Zeita. Sarbatorim diversitatea
pentru ca noi credem ca fiecare individ trebuie sa-si gaseasca propria spiritualitate in acord cu vocea
interioara tacuta a sufletului sau. Din acest motiv, respectam toate religiile si nu facem propaganda si
nici nu incercam sa convertim pe cineva. Nu cerem decat toleranta din partea altor credinte si a
societatii in general.
In aceste vremuri ale grijii fata de mediu, paganii sunt printre cei mai constienti de acestea. Paganii
apartinand tuturor credintelor, respecta drepturile tuturor fiintelor vii, indiferent daca este om, animal,
planta sau piatra. Suntem mereu constienti de efectele pe care le exercita legea actiunii si reactiunii
asupra creaturilor de pe Pamant, indiferent daca actionam mental sau fizic. Incurajam gandirea libera,
creativitatea, imaginatia si inventivitatea umana, in ideea ca acestea sunt fundamentale pentru a putea
trai in armonie cu ritmurile naturii. Ne bucuram ca o parte din credintele noastre personale pot fi acum
impartasite cu atat de multe persoane. Aceste credinte sunt mostenirea lasata tuturor oamenilor de catre
stramosii nostri comuni – ele sunt importante in aceeasi masura si pentru urmasii nostri.
5
RELIGII PĂGÂNE

Perspectivele păgâne sunt atât de nou și vechi. Nou, pentru că respectul lor pentru o experiență
spirituală individuală este necunoscut pentru mulți oameni din vest care sunt familiarizați cu religiile
dogmatice și atei deopotrivă; vechi, deoarece acestea constituie baza pentru multe dintre credințele
spirituale și supranaturale ale civilizației occidentale.
Multe principii păgâne de cum ar fi respectul față de natură, recunoașterea multi zei, și ființe spirituale
independente, se găsesc în întreaga lume. În religiile indigene ale Europei, cele ale vechilor celți, greci
și romani, de exemplu, și în religiile moderne cum ar fi hinduism și shinto, perspective tradiționale
păgâne se poate vedea.
Păgânismul a reapărut în lumea modernă occidentală. Vechile religii, cu povești și idealurile lor au
inspirat numeroase și reasigurat altele. Respect pentru căile de strămoșii noștri, împreună cu forțele
naturii și lumea spiritelor conduce mulți la noi moduri de a gandi despre modul în care interacționează
nu numai unul cu altul, dar, de asemenea, cu planeta și cosmosul ca un întreg. Mulți văd unitatea în
diversitate, folosirea responsabilă a libertății personale și a încrederii în ansamblu, ceea ce le permite
să recunoască mai multe divinități la fel cum noi ne recunoaștem mai multe persoane, fiecare cu
talentele lor unice și datoriile, în părtășia largă de umanitate. Deoarece există mulți oameni și multe
zeitati, astfel încât există multe căi spirituale. Ca senatorul păgân Simmacus a observat către împăratul
creștin roman. “Un singur drum nu poate duce la o atât de mare mister.”

Neopăgânism este o categoria de religii, ci ca are multe origini, asemănătoare are de multe ori multe
caracteristici similare. Sărbători pline de bucurie și adunări sunt comune printre multe tradiții păgâne.
Viața este adesea considerat o aventură și lumea fizică o provocare ambițioasă. Cele mai multe religii
păgâne sublinia credința individuală și nu o autoritate centralizată la teologie. De peste 30 de ani,
Federația Păgână a s-au străduit să aducă laolaltă păgâni din toate mediile și convingerile astfel încât
să putem fi mai sigur pe sine și mai mult de auto-conștient.
Unele păgâni urmează anumitor obiceiuri în cadrul unui grup de urmașii cu mintea similare și unele
urmeze propria inspirație. În general, păgânism nu este dogmatic. Paganii urmărească propriile lor
convingeri ca o experiență directă și personală.
Federația Păgână Internaționala recunoaște marea diversitate de tradiții care formează corpul de
păgânism moderne. Într-o scurtă introducere, cum ar fi acest lucru, este imposibil de a descrie fiecare
religie și convingeri religioase păgâne. Mai degrabă decât să încerce acest lucru, pe site-ul acesta veți
găsi o introducere la câteva sisteme comune de credinta păgâne. Printre acestea, șase dintre cele mai
comune sunt:
tradiții nordice (de exemplu, asatru, odinism, vanatru);
wicca ( bazat pe vrăjitorie codificată);
șamanism;
druidrie;
traditii bărbaților;
traditii femeilor.
6
Aceasta nu este o listă exhaustivă, dar aceste tradiții oferă o bună imagine de ansamblu a practicii
moderne păgână. Unele păgâni se numesc pur și simplu “păgâni”. Unii, a căror orientare este spre
închinarea natură în general, se numesc Ecopagans. Dar cele mai multe se definesc ca urmași ai o
anumit sistem de credințe tradiționale, de exemplu, Asatruar, Wicca, Zalmoxist, șaman, Druid, etc.
Unii se numesc “panteiști”, ceea ce înseamnă că aceștia se identifică divinitatea cu întreaga materie și
universul.

Oamenii vin la păgânism în mai multe moduri: prin citirea mituri ale strămoșilor noștri; prin
experimentarea unui sentiment personal a divinului (care poate fi intern sau poate fi pur și simplu o
sentiment că forțele spirituale și supranaturale trăiesc în copaci, păduri, câmpuri și dealuri); printr-o
constientizare a faptului ca răspunsul lor interioară la divinului coincide cu unul dintre sistemele de
credinta tradiționale; sau prin participarea, uneori pur din întâmplare, într-o sărbătoare, ceremonie,
conferinte sau workshop păgâne. Acest lucru poate fi la un adunare desemnat în mod oficial ca păgâne,
sau la un alt eveniment unde celebrare păgână pot apărea spontan, cum ar fi la festivaluri folclorice.
Nu există ceremonii speciale de admitere care face pe oameni păgâni. Oamenii se considera să fi
păgâni dacă convingerile lor se potrivesc cu cele de gândire păgâne. Unele religii păgâne pot avea
intrare printr-o ceremonie de dedicare, profesiune sau inițiere, dar oamenii pot fi păgâni, fără nici o rit
oficial.

RELIGII NORDICE

H E T A N I S M , A S A T R U , VA N A T R U , O D I N I S M …

Hetanismul modern evoluează rapid. Este o religie vie bazata pe surse literare şi arheologice, legata de
tradiţiile păgâne pre-creştine ale Europei de Nord şi explorează credinţele religioase străvechi din
regiune. Cuprinde valori de loialitate, onoare, curaj şi fraţie. Accentul este pus pe comuniunea cu zeii,
lumea spiritelor şi strămoşii. Hetanii aveau sărbători si festivaluri sezoniere ca să ii onoreze pe zeii şi
strămoşii lor. Magia nu este o parte esenţială sau centrala in Hetanism şi nu joacă un rol neaparat în
ritualurile Hetanice. De fapt, nu toti Hetanii cred in magie.
Aceste tradiţii luau mai multe forme, dar sunt centrate în jurul a două grupuri distincte de zei – Aesirii
şi Vanirii. Tradiţia nordica se bazează pe atât mitologia Scandinava cat şi Angio-Saxona, cu diverse
surse, inclusiv Islanda. Aesirii, aşa cum este descris în mituri scandinave, sunt zei ai cerului şi il includ
pe Odin (de multe ori văzut ca “Preainaltatul Zeu” sau ca “Tatăl Tuturor”) si pe soţia lui Frigga,
împreună cu Thor, Tyr şi Balder, printre altele. Vanirii sunt zei ai Pământului, agriculturii şi fertilitatii.
Zeii Vaniri cei mai cunoscuti sunt Frey şi Freya. Astăzi, Hetanii de cele mai multe ori se închin zeilor
atât din Vaniri şi din Aesiri, dar unii prefera doar unul din grupuri. Unii Hetani preferă să numească
religia lor ca “Asatru” sau “Odinism”. “Asatru”, însemnând credinţa în zeii Aesiri sau loialitate faţă de
acestia, este un termen mai general şi mai precis, având în vedere că urmaşii Odinismului nu se
închina doar catre Odin.

7
Nu există nici o preoţie recunoscuta pe scară largă, dar uneori indivizi pot fi recunoscuti ca “gothii” şi
“gythie” (preoţi şi preotese) în cadrul propriilor comunităţi. Urmaşii Hetanismului se organizeaza în
grupuri mici de prieteni şi in familie. Astfel de grupări uneori interacţioneaza sau fac parte din grupuri
Hetanice mai mari. Funcţionarea in organizaţii regionale, naţionale şi internaţionale este doar de a
facilita comunicarea şi crearea de reţele între Hetani.
Hetanismul diferă într-un număr de modalităţi de Wicca şi alte căi non-reconstructioniste păgâne din
ziua de azi. Una din diferenţele principale este că Hetanii sunt “politeişti convinşi”. Altfel spus, ei
onoreaza un număr mare de zeii, zeiţe şi alte fiinţe spirituale individuale pe care le consideră că exista
independent de om. În comun cu multe religii indigene din întreaga lume, Hetanii ii onora si pe
strămoşii lor. Hetanii resping conceptul că toate zeiţele sunt aspecte a unei unice “Zeiţe” şi că toţi zeii
sunt aspecte ale consortul acesteia. Ei resping, de asemenea, conceptul lui Jung ce considera zeii si
zeitele ca arhetipuri în inconştientul. Similar cu faptul că nu există o preoţie, de asemenea nu există
“grade de iniţiere” în religia hetană. Cu toate că există diferenţe teologice, multi Hetani sunt implicati
în comunitatea mai largă păgână din motive sociale şi politice.

WICCA SI VRAJITORIA

“Wicca is both a religion and a Craft. … As a religion

– like any other religion – its purpose is to put the
individual and the group in harmony with the divine
creative principal of the Cosmos, and its
manifestation at all levels. As a Craft, its purpose is to
achieve practical ends by psychic means, for good,
useful and healing purposes. In both aspects, the
distinguishing characteristics of Wicca are its Nature-
based attitude, its small group autonomy with no gulf
between priesthood and ‘congregation’, and its
philosophy of creative polarity at all levels, from
Goddess and God to Priestess and Priest.”
Janet si Stewart Farrar, Eight Sabbats For Witches,
Robert Hale, London, 1981.

Wicca sau “religia vrajitoarelor” a fost pentru mult timp ascunsa intr-un mare mister, ferita de
publicitate. Orice doritor sa invete Mestesugul (Engleza: “the Craft”) trebuia sa se multumeasca cu
firimituri de informatii preluate din diverse carti sau articole, etc.

8
Wiccanii nu ofera detalii despre Mestesug pentru ca nu sunt in cautarea unor noi membri, nu fac
prozelitism. In ciuda acestui fapt, in tarile unde religia este recunoscuta, numarul practicantilor este in
continua crestere. Situatia fiind privit cu insatisfactie de structurile religioase traditionale.
Multe persoane cauta o religie personala, in care este venerata realitatea, atat cea fizica, cat si cea
spirituala, in care acordul propriei persoane (fizic si spiritual) cu divinitatea este realizat si cu ajutorul
magiei ( magia ceremoniala utilizata in special in cadrul religiei), Mestesugul cuprinzind si acest
aspect.
Stiu, vor spune unii, ca facem ce facem si tot aducem vorba de magie. Aici m-am referit la ceremonial,
care sa stiti ca este studiat chiar si in intitutele teologice de pilda. Nu cred ca exista religie care sa nu
faca apel la magie. E adevarat, wiccanii nu transforma apa in vin, si nici corpul nimanui in pasca, asta
ca sa nu pomenim si de alte acte magice (necromantie- in religia crestina). De altfel, nu toti wiccanii
practica Mestesugul, dar pentru preoti sau marii preoti este absolut necesara cunoasterea Craft-ului.
Mai multe despre magie, putin mai tarziu insa.
Wicca este tocmai o astfel de religie, centrata in jurul valorii de respect, de veneratie pentru natura,
aceasta fiind de fapt Zeita (“the Goddess”) si Zeul Incornorat (“the Horned God”), reprezentind
aspectele feminin si masculin existente in natura, fara de care procesul de creatie nu este posibil. Zeita
este asociata cu Marea Mama (Pamintul) si cu Luna, iar Zeul cu Soarele, cu natura, sălbăticia,
sexualitatea, vânătoarea si ciclul vietii. Alteori Zeul este văzut ca Omul Verde, o figură foarte
răspândită în arta si arhitectura europeană. În această ipostază este deseori asociat cu natura. Este văzut
si ca Zeul Soare, mai ales cu ocazia sărbătorii solstitiului de vară. Într-o altă acceptiune, Zeul apare ca
Regele Stejar, care e domnul primăverii si al verii, iar apoi ca Regele Laur, domnul toamnei si al iernii.
Zeita apare de obicei sub forma Zeitei Intreite, luând succesiv forma Fecioarei, a Mamei si a Bătrânei,
fiind asociată cu puritatea, fertilitatea, respectiv întelepciunea. Deseori, cele trei forme sunt puse în
corespondentă cu fazele Lunii, iar Zeita este văzută astfel ca o divinitate a lunii.
Avand radacinile sale adanc infipte in zorii civilizatiei umane, acceptarea (ca fiind reala) a magiei si
misterului naturii, au facut-o sa aiba un farmec particular. Pana recent, lipsa informatiilor despre Wicca
precum si a exclusivitatii sale aparente, au provocat multe dezamagiri pentru cei interesati, si
interpretari gresite ale actiunilor si activitatilor wiccanilor de catre publicul larg.
Wicca este o religie a bucuriei, a pacii si dragostei, izvorata din stransa legatura existenta intre noi,
oamenii, si natura; este o comuniune intre noi si zeite sau zei, intre noi si energiile universale care au
creat Totul. Este o experienta personala, o pozitiva si permanenta celebrare a vietii.
Codul etic al wiccanilor este cuprins in The Wiccan Rede: “Daca pe nimeni nu raneste, fa cum inima-ti
pofteste” (Engleza: “an harm it none, do what ye will”). Este un apel imperios adresat responsabilitatii
fiecarui individ de a nu aduce atingere nimanui, de a nu face rau altora si lui insusi. Un alt element al
codului etic este Legea Triplei Reintoarceri, dupa care, orice faptă bună sau rea se va întoarce
persoanei care a facut-o cu o putere de trei ori mai mare. Aceste reguli au fost introduse de Gerald
Gardner cind a pus baza cultului Wicca.

9
Unii wiccani urmeaza si calea virtutilor mentionate de Doreen Valiente în Charge of the Goddess.
Acestea sunt veselia, respectul, onoarea, modestia, puterea, frumusetea si compasiunea. Valiente
ordonează aceste virtuti în perechi complementare, reflectând astfel dualismul frecvent întâlnit în
cultul wiccan. In unele traditii mai vechi se respectă si un set de 161 legi wiccane, denumite si Legile
Mestesugului (în Engleză “Craft Laws”) sau Ardanes. Valiente, una dintre primele mari preotese din
traditia Gardneriană, a comentat că aceste legi au fost cel mai probabil inventate de Gerald Gardner
însusi în limbaj arhaic, ca urmare a conflictelor interne în coven-ul său din Bricket Wood, pe care
dorea sa le reglementeze in felul acesta.
Majoritatea Wiccanii nu cunosc notiunea de rau absolut sau de bine absolut, cum sunt iadul sau raiul.
Din cauza asta, acestei nu au cum sa-l venera pe Satana (ca diavolul crestin) care nu este altceva decit
o creatie crestina, de care ei aveau nevoie. (Vedeti de asemenea, un alt concept de Satana cum este
venerat de satanisti.) De altfel, vom mai reluam acest subiect putin mai tirziu, incercind sa va prezint
cum a aparut acest caracter crestin, si care era intelesul sau.
Problemele ecologice sunt de o importanta majora pentru wiccani, iar pentru asta au capatat reputatia
de a fi grijulii fata de natura, dorind sa protejeze mediul. Wicca este o religie a naturii, iar practicantii
vad Zeita in toate, o onoreaza in toate, traind in armonie cu natura.
Deci punctele importante in Wicca:
-adorarea Zeitei si a Zeului;
-venerarea Pamantului, a naturii si a tuturor creaturilor vii;
-acceptarea magiei;
-acceptarea reincarnarii;
-traiesc pe pincipiul Legii Intreite, care sustine ca orice rau sau bine decizi sa faci, ti-i se va -intoarce
intreit, si dupa zicala “De pe nimeni nu raneste, fa cum inima-ti pofteste”;
-observare ritualica a fenomenelor astrologice si agriculturale; si
-lipsa de prozelitism, neincercand sa faca pe cineva sa renunte la religia lor pentru a l-i se alatura.
Este adesea asociata cu ocultismul, neopagansimul si vrajitoria. Este deasemenea cunoscuta si sub
numele de Lucrarea celor Intelepti (“Craft of the Wise”). Este o religie panenteistica. A nu se
confunda cu panteismul. Panenteismul recunoaste divinitatea nu ca fiind egala cu pamantul, ci toate
lucrurile exista in divinitate, facind parte din divinitate.
Wiccanii in general se grupeaza in covenuri. Fiecare coven urmeaza o anumita traditie, sau, in cazul
infiintarii unui coven, isi stabileste propria traditie, si sunt conduse de o Marea Preoteasa si un Mare
Preot, cit si de un Consiliu al Inteleptilor (nu neaparat cei mai in virsta practicanti). Templul wiccanilor
se gaseste in locuri cu o puternica incarcatura magica, la sinul Zeitei Mama. O poiana la marginea
padurii, sau in mijlocul ei, pot fi locuri foarte bune. Ca regula generala, wiccanii isi tin ritualurile in
plina natura.
Traditiile de baza existente in prezent ar fi:
-Wicca Traditionala, ale carei baze au fost puse de Gerald Gardner, dupa abolirea in Marea Britanie a
legii impotriva vrajitoriei, numita s traditia gardneriana, dar si cea alexandriana de exemplu;
-Wicca Eclectica in care sunt acceptate un conglomerat de traditii, de exemplu, aici sunt acceptati si
solitarii;
-Wicca Faerie in care se venereaza elfii, zinele, spiridusii, piticii, care sunt vazuti ca apartinind naturii,
alaturi de noi, oamenii;
-Wicca Reclaiming in care practicantii se concentreaza pe activismul critic al societatilor
contemporane; si
-Wicca Crestina, mai putin raspindita, credinta in care este venerata Fecioara Maria ca Zeita Mama
10
Cele spuse mai inainte poate nu v-au lamurit inca, asa ca pentru a intelege mai bine ce este Wicca, va
invitam sa aruncam o privire in adancul veacurilor apuse, catre zorii civilizatiei umane, unde se
gaseste izvorul a ceea ce se numeste astazi Wicca.

SAMANISM

Șamanismul este format dintr-o sumă de tradiții, credințe și practici care se ocupă cu comunicarea cu
entități și lumea spiritelor. Cel care practică șamanismul este cunoscut drept șaman. Sunt multe tipuri
de șamani și variații ale acestora în jurul lumii, dar toți au în comun anumite caracteristici și credințe.
Șamanii sunt intermediari între oameni și lumea spiritelor. Ei pot trata boli și sunt capabili să intre în
lumile superioare pentru a obține răspunsuri la problemele comunității.
În tradiţia slavă se vorbeşte de volhvi; aceşti şamani slavi erau persoane oraculare, ocupându-se cu
divinaţia, vrăjitori, cunoscând diferite tehnici magice, şi vraci, practicând medicina empirică, adesea
inseparabilă de dânsul cu rotire ameţitoare până la prăbuşirea în extaz. S-a vorbit uneori şi de existenţa
şamanismului la daci şi apoi la romani; presupunerea lui E. R. Doddsca Zamolxis a fost şaman este
fără temei; nici solomonarii romani nu sunt identificabili cu şamanii iar „incantatores” din Moldova
sec. XVII, descrişi de arhiepiscopul Marcus Bandinus, după cum confirma Mircea Eliade, erau străini,
de Moldova.
Nedesparţit de toba sa (tungus – tungur) ca instrument principal în ceremoniile rituale, utilizând fie
auto-hipnoza ori chiar anumite însuşiri native paranormale, dar folosindu-şi deopotrivă şi înclinaţia
nervoasă spre surexcitare, fie drogându-se cu plante halucinogene şi, în consecinţă, căzând în transă,
ca să obţină starea de extaz, şamanul comunica – pentru credincioşii săi şi în numele lor – cu duhurile
şi cu divinităţile.
Un element inseparabil de activitatea şamanului este dansul extatic ce duce la forme de stres psihic,
întâlnit de altfel şi în alte forme religioase mai ales din antichitate (Coribanti). În ipostaza sa de
comunicare cu lumea supranaturală, şamanul devine o persoană oraculară (oracole), atingând starea
limită a extazului, el începe să vorbească criptic (sau numai incoerent); unii cercetători ai fenomenului
au crezut că, în această împrejurare, şamanul îşi creează stări premoniţionale, prin devansarea
prezentului, adică prin plonjarea scurtă în viitor, şi în acest chip discursul său ar căpăta valoare de
divinaţie; numeroşi şamani afirmă că au depăşit condiţia umană curentă, deoarece sunt de fapt duhuri,
iar astfel „devin invizibili, zboară prin aer, se urcă la cer, coboară în Infern” şi „se bucură de
incombustibilitate” (Mircea Eliade, 1957,Mythes, rêves et mystères, p. 91).

11
Toate acestea fac din şaman omul cel mai iubit din trib, ca fiind înzestrat cu puteri supranaturale şi
având relaţii fireşti cu forţele anonime, cu spiritele şi cu zeii. şamanul este pentru tribul sau preot,
teolog, magician, medic şi consilier al căppeteniei războinice. Întrucât şamanul se prezinta ca un canal
viu de comunicare cu forţele misterioase ambientale, s-a vorbit despre condiţia de mysterium în care
exista el şi la care ajunge pe 3 căi: a halucinaţiei, a purificării, a extazului mistic (via hallucinatoria-via
purgativa – via mistica). Probabil din această cauză, unii şamani se cred sacri şi veniţi din lumea
cerească a duhurilor printr-o a doua naştere sau întrupare. Atât cercetătorii europeni, cât şl indigenii se
împart în două categorii de opinie asupra şamanismului: una îi considera pe şamani şarlatani şi
impostori, alta inşi sinceri, amăgiţi de propria lor închipuire; dar mulţi din cei ce au studiat analitic
fenomenul ajung la concluzia că ambele categorii au parţial dreptate, întrucât de fapt şamanii se
recrutează dintre oamenii care suferă de afecţiuni nervoase ducând la stările de transă. Studiind
şamanismul la ciuccii siberieni, V. G. Bogoraz observă: „Cel mai des devin şamani oamenii nervoşi,
uşor iritabili”, mulţi dintre cei pe care i-a cunoscut fiind „aproape isterici, iar unii literalmente pe
jumătate nebuni”. K. Rasmussen subliniază însă că: „Singurătatea şi suferinţa deschid spiritul uman şi
anume acolo trebuie să-şi caute un şaman înţelepciunea”.
Mircea Eliade aprofundează fenomenul: „Considerate din unghiul ce le este propriu, purtările stranii
ale şamanului dezvăluie cea mai înaltă spiritualitate: ele sunt într-adevăr dependente de o ideologie
coerentă şi de o mare nobleţe”. Cineva poate deveni şaman (în clasificarea lui M. Eliade) prin vocaţie
spontană, prin transmisiunea ereditară a acestei profesiuni, prin decizie personală sau, mai rar, din
voinţa clanului; iar scopul e atins cu preţul unei duble instruiri: una de ordin extatic (vise, vedenii,
transe), alta de ordin tradiţional (tehnici şamanice, nume şi funcţii ale spiritelor, mitologia şi
genealogia clanului, limbajul secret).
În ritualurile şamanice par să coexiste două tendinţe, aparent incompatibile: ciclul de exerciţii de
abilitate elaborată (prestidigitatie, ştiinţa dansului, mişcarea ritmică a corpului, uneori vorbirea
ventrilocă) şi extazul mistic (în transă, fie autohipnotică, fie provocată prin mijloace tehnice: plante
halucinogene, ca mătrăguna sau unele ciuperci (Teonanacatl), stoarse prin masticaţie, fumigaţii cu
sămânţa de cânepă, ritmuri sonore obsesiv histerizante ce se obţin din tobă, dăirea, (rareori alte
instrumente) care este adesea o stare parahisterică provocată şi însoţită de delir.
În practicile şamanice medicale, din recuzită nu lipsesc măştile specifice, în calitate de instrumente de
exorcizare. Funcţiile şamanului sunt multiple (el fiind specialistul în spirite) şi exercitate profesionist:
exorcismul, vindecarea bolilor prin magie albă, relaţia cu sufletele defuncţilor, tratativele cu spiritele
mediului ambiant, ghicirea viitorului, orientarea activităţii tribale.

RELIGIA GETO-DACILOR

12
Religia geto-dacilor, că a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre
subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai
ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi
istoriografia noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi
destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai
completă şi general acceptată. Cele mai multe informații le avem de la autorii
antici , in special de la părintele istoriei, Herodot, in marea sa lucrare, Istorii, in
cartea IV, însa mai sunt si alți autori antici care ne vorbesc despre acest lucru.

______________________________

Între problemele de bază ale religiei geto-dacice se înscrie caracterul acesteia. După o lungă disputa
între specialişti, ipoteza care susţine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde să se impună. Îl
atenţionam pe cititorul mai puţin avizat ca superioritatea (mai degrabă farmecul, profunzimea şi
bogăţia) unei religii nu este dată de caracterul său, o religie monoteistă nu este mai evoluată decât una
politeista şi, ca atare, nu trebuie să manifeste nici un fel de reţineri subiective în a accepta caracterul
politeist al religiei geto-dacilor.
Mult mai dificilă este situaţia atunci când trebuie să se arate natura zeităţilor adorate de geto-daci,
atributele sau elementele legate de ierarhizarea într-un „panteon”, ori date despre perioada când au fost
la apogeul adorării lor.
Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialiştii nu au ajuns la un consens
asupra formei numelui: Salmoxis – Zalmoxis – Zamolxis). Cât priveşte natura şi atributele sale, unii
susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis
ar fi fost fiinţa pământeană s-a dovedit a fi fantezistă. În vremea lui Burebista şi al lui Decebal , se pare
că Zalmoxis nu mai era însă adorat ca zeitate supremă, fiind destul de probabilă chiar prezenţa sa în
„panteonul” geto-dacic.
O astfel de ipoteza se sprijină pe faptul că la autorii greci de după Herodot, Zalmoxis este amintit că o
divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, în Eneida, Ovidius, în Pontice şi Tristele) şi greci
(Dion Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de către geto-daci de o manieră neobişnuită în perioada
Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, ”i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe
trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi există un simţământ religios adânc în comparaţie
cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui parinte”.
În ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre
divinităţile feminine Hestia şi Bendis, prima considerată drept protectoare a focului din cămin şi a
căminului, în general, a doua – zeiţă a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii.
Deşi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasă totuşi să se înţeleagă că Zalmoxis, Gebeleizis,
Marte, Hestia, Bendis, ca zeităţi, erau adorate nu de un trib anume, ci de către geto-daci în totalitatea
lor. Aşadar, se poate vorbi de prezenţa unui „panteon” la geto-daci (în sprijinul acestei afirmaţii
situându-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa şi a altora asemănătoare în alte locuri ale
Daciei), de unitatea lor spirituală şi de existenţa conştiinţei comunităţii etno-lingvistice.
13
Un alt element al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa credinţa în nemurire. „Nemurirea” a fost
considerată adeseori ca un element specific concepţiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit
între toate popoarele antichităţii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrină promovată de Zalmoxis a
cărei esenţa ar fi credinţa în nemurirea sufletului. Împărtăşim ideea potrivit căreia ”nemurirea” geto-
dacica este o credinţă obişnuită, ca „dincolo” vor continua viaţa pământeană în mare desfătare.
Această credinţă nu are nimic fenomenal, excepţional, în sensul unei spiritualizări sublime, cum s-a
prezentat adeseori în tot felul de cărţi. Viaţa religioasă a geto-dacilor se afla sub controlul şi
conducerea sacerdoţiului despre care am vorbit mai înainte.
Este posibil ca în vremea lui Burebista, marele preot Deceneu să fi săvârşit o adevărată reforma
religioasă, conştient de autoritatea castei preoţeşti pe care o conducea şi de rolul major al religiei ca
element de unitate politică a geto-dacilor7. Aceasta reforma nu a fost violentă, şi este foarte probabil
că geto-dacii adorau în acest Marte nu numai pe zeul războiului, el având şi atribuţii care, poate,
aparţineau altor divinităţi, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pildă. Strâns legată de viaţa lor religioasă,
dacă nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile şi riturile geto-dacilor.
Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, dacă nu este cumva şi singurul despre care ştim ceva.
Faptul că din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturală afirmata de acest popor ne
dă dreptul să-l presupunem că ar fi fost deosebit de bogat, s-a păstrat şi a ajuns până la noi în primul
rând acest mit (mai degrabă „mitul” mitului lui Zalmoxis) se datorează consemnărilor scrise ale unor
autori străini. Curiozitatea stârnită de oamenii îndepărtatelor tărâmuri carpato-danubioano-pontice,
ecoul acţiunilor geto-dacilor şi formaţiunilor lor politice, dar şi o recunoaştere a calităţilor intrinseci
ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra spiritualităţii geto-dacilor.
Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel mai important şi cel mai reprezentativ mit al geto-
dacilor. Acest mit şi însuşi personajul sau central s-au cristalizat devreme în lumea geto-dacica, ca
rezultat al unor fenomene de sincretism desfăşurate pe diferite planuri cultural istorice.
În epoca clasică a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru că mai târziu
urmele sale să dispară, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor şi din folclorul românesc.
Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa câteva idei
doar în legătură cu câteva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus şi Pomponius Mela ne vorbesc
de întristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la naşterea unui copil, stare manifestată prin
plânsul rudelor apropiate, care nu vedeau în viaţa pământească decât prilej de suferinţe şi greutăţi.
Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizaţiei lor geto-dacii practicau cu
preponderenta incineraţia; inhumaţia se întâlneşte mai rar. Mormântul de incineraţie plan reprezintă
tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur şi simplu
aşezate într-o groapă, în puţine cazuri fiind depuse în prealabil într-o urnă. Mormintele plane cu caseta
din piatră sunt extrem de rare. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se aşezau în groapa
obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în viaţa de apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură.
La moartea celor bogaţi se făceau şi ospeţe funerare cu spargerea rituală deasupra mormântului a
vaselor folosite.
La geto-daci întâlnim, în ansamblul riturilor de sacrificiu, atât jertfele umane (constatate, dealtfel, şi la
alte popoare), cât şi sacrificarea de animale şi ofrande, acestea două din urmă devenind, probabil,
destul de timpuriu preponderente.
Mitul lui Zamolxis

14
A trăit cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Erei Creştine. Zeu suprem al geto-dacilor, erou
naţional, învăţător şi judecător în slujba poporului său, Zamolxis a fost o divinitate totală. Unul din
marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii. Zeu de dublă sorginte: Vasile Pârvan îl consideră „Zeu ceresc”;
Hadrian Daicoviciu îl socotea că „Divinitatea htonică” (terestră).Etimologia numelui de Zamolxis ne
este explicată de către istoricul Porphiros: imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o piele
de urs (zalmos = piele). Este aici locul să amintim despre celebra „trecere prin piele”, proba pe care o
suportă neofitul, în procesul de iniţiere, în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când – sub ritualul
ezoteric al sacerdoţilor – profanul murea şi renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă mersul şi rostul
lumii.
Ceea ce demonstrează despre racordarea culturii geto-dacice la marile valori universale. Izvoarele cu
privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi cercetate de savanţi de larg
prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement din Alexandria. Filozof prin
vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a făcut din
neamul său un popor de nemuritori. Este bine cunoscut, de către istorici, spiritul de sacrificiu al geto-
dacilor.
Credinţa lor în nemurire a fost dusă – mai departe – de creştinism. Despre Zamolxis, istoricul Strabon
vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora. L-a însoţit
pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit
preţioase şi tainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie,
filozofie şi medicină. Revenit în patrie – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a căpătat rapid respectul
cârmuitorilor şi al poporului. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă chiar pe regele geto-dacilor să şi-
l facă asociat la putere, ca pe un om superior, dotat cu harul de a releva voinţa zeilor. La început,
regele i-a încredinţat funcţia de Mare Preot al zeilor, apoi l-a proclamat zeu pe însuşi Zamolxis”.
Un alt strălucit istoric al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii
trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură. Întrucât trăise o vreme în preajma lui Pitagora
– omul cel mai înţelept al Helladei – Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte. La început, a
cerut să i se construiască, după schiţele sale, un templu cu o sală de întrunire în mijlocul edificiului.
Aici îşi primea, cu regularitate, oaspeţii de vază, iniţiindu-i în noile cunoştinţe şi taine de care
dispunea. La un moment dat, Zamolxis a simţit nevoia reculegerii în deplină singurătate. Şi a dat
poruncă să i se zidească – tot după planurile sale – un mic templu subteran. Aici a coborât singur,
rămânând izolat, în adâncimea încăperilor subterane, vreme de trei ani de zile. Când a revenit la
suprafaţă, în mijlocul poporului său, oamenii l-au aclamat ca pe un zeu”.
Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele
„Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis dovedeşte, ca zeu al geto-
dacilor, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să
tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a
căuta să tămăduim sufletul”. Foarte interesant este şi ceea ce spun, despre Zamolxis, doi mari erudiţi ai
vremii: Origenes şi Clement din Alexandria.
De la aceştia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxis nu se reuneau decât bărbaţii, după un
anumit ritual. Ei purtau un brâu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau, la vedere, semnele
păstorului, agricultorului şi constructorului: cuţitul, spicul de grâu şi rigla cu 24 de gradaţii. Salonul de
mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvârşeau acte iniţiatice, ezoterice, de felul celor din categoria
misterelor osiriace, eleusiene sau dionisiace.

15
Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decât evidentă.În încheierea
acestui succint portret al unuia dintre cei mai de seamă iniţiaţi ai lumii, socotim că trebuie să punem
chiar cuvintele celui care s-a numit Zamolxis: „Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar,
ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esenţa pentagramei – iertarea”.”
Marele preot Deceneu

Se spune despre Deceneu că era un înțelept al neamului dacilor care trăia retras, ca un adevărat
sihastru, într-un ținut ascuns, unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon. Deceneu era
slujitor al zeului Zalmoxis iar în momentul venirii la conducerea dacilor a regelui Burebista, Deceneu
era Mare preot al dacilor. El îl ajutǎ pe Burebista, îndemnându-i pe daci la abstinențǎ. Deceneu a
devenit rege al geților începând cu anul 44 î.e.n după moartea regelui Burebista. Era un rege venerat de
către geți. A stabilit locuința preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon (Kogaionon) dincolo de
Dunăre. A reformat pontificatul zamolxian. A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau Pileaților și
ordinul Capeluttilor sau Comaților. A cultivat în rândul geților astronomia și agricultură.
A reconstruit altare noi și a construit edificii sacre. Se pare că a urmat canoanele arhitectonice din
Egipt (unde trăise) precum și din Orient. Sacerdot dac, mare preot, sfetnic şi colaborator apropiat a lui
Burebista. Cel mai important personaj după rege în statul dac.
Deceneu l-a ajutat considerabil pe marele rege în operă sa de unificare şi organizare a triburilor geto-
dace. După moartea lui Burebista şi destrămarea stăpânirii acestuia (44 ien) Deceneu îşi asumă şi
puterea regală în statul dac intracarpatic. O informaţie din Iordanes (Getica: XI, 67) indică venirea lui
Deceneu la putere ca vicerege, Burebista acordându-i o putere aproape regală.
Strabon spune: „Burebista… şi-a luat ca ajutor pe Deceneu ,un bărbat vrăjitor, care umblase multă
vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa
zeilor. Ba încă ,de la un timp era socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o
dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geţii, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stârpească viile
şi să trăiască fără vin” (Geografia: VII, 3,11)
„Observând înclinaţia lor de a-l asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat în aproape toată
filozofia, căci era maestru priceput în această”. Deceneu i-a învăţat etică, dezvatandu-i de obiceiurile
lor barbare, i-a instruit în fizică, făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goţii [geţii]
transcriindu-le le păstrează până azi (sec VI e.n.) cu numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i
superiori celorlalte popoare în ce priveşte mintea; arătându-le practică, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa
în fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele 12 semne ale zodiacului iar prin
ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul
de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele
345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc.
„Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe
acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia
cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se
linişteşte de îndată ce primeşte explicaţia acestor lucruri. Aceasta şi multe altele, învăţând Deceneu pe
geţi, prin ştiinţa sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevărată minune.” (Getica; XI; 69-70)
Sacrificiile dacilor

16
Populaţia de la nordul Dunării se evidenţiază între secolele 5 i.Chr. – 1 d.Chr. nu atât prin organizarea
administrativ-teritorială şi politică, ci mai ales printr-o religie unitară şi unificatoare, a cărei dezvoltare
diferenţiază populaţia geto-daca faţă de vecinii săi. În cadrul dezvoltării acestui sistem religios,
sacrificiile practicate joacă un rol aparte, dinamica lor fiind interesantă din punctul de vedere al celui
care doreşte să înţeleagă geometria după care îşi ritmau existenta străbunii noştri.
Cel mai cunoscut sacrificiu dacic, al aruncării unui războinic în suliţe, este descris de Herodot: „Câţiva
dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare
pe cel trimis la Zalmoxes, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful
suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu
moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce arunca vina pe el, trimit pe un
altul. Tot ce au de cerut, îi spun solului, cât mai este în viaţă.” Potrivit istoricului Dan Oltean,
sacrificiul relatat de Herodot nu este făcut lui Zalmoxes, ci a fost doar instaurat de acesta.
Sacrificiul este închinat zeului războiului, unul din zeii triadei divine dacice, în cadrul căreia se
regăsesc, ca în toate religiile indo-europene, corespondenţi pentru Cronos, Tales, şi Heracles (zeul
cerului, zeul pământului, zeul războiului). Acelaşi istoric menţionează că sacrificiul mesagerului,
efectuat conform izvoarelor antice o dată la 5 ani, era necesar doar pe timp de pace când comunicarea
cu zeul războiului nu se realiza prin moartea eroică pe câmpul de luptă. Acest autosacrificiu echivala
cu o astfel de moarte. Pe de altă parte, conotaţiile sacrificiului par a fi mai ample, înscriindu-se în
ritmurile cosmice înscrise în sanctuarele de la Sarmizegetusa, şi nu numai.
Ioan Rodean demonstrează prin lucrarea „Graiul Pietrelor de la Sarmizegetusa” faptul că sanctuarul
mare rotund este o imagine a universului, numărul şi aşezarea stâlpilor potcoavei, ai cercului interior,
şi ai cercului exterior, corespunzând respectiv situaţiilor cosmice ale soarelui, lunii, şi celor 5 planete
cunoscute (Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur). În pentagonul planetelor se distinge, în sanctuarul
mare rotund, o periodicitate de 5 ani (identică cu aceea a sacrificiilor), prin împărţirea celor 180 de
stâlpi, pe de o parte, în 5 grupuri de câte 36 de stâlpi (fiecare stâlp reprezentând 10 zile), iar pe de altă
parte prin aranjarea stâlpilor în sistemul 6+1, evidenţiindu-se faptul că soarele, în decurs de 5 ani,
traversează prin zodiac 60 de poziţii.
Trebuie menţionat faptul că sacrificiile umane de tipul celor descrise de Herodot sunt specific unei
perioade anterioare reformei religioase a lui Deceneu şi construirii sanctuarelor de la Sarmizegetusa. În
această perioadă a statului dac centralizat din secolele 1 i.Chr – 1 d.Chr., sacrificiile umane încetează,
preoţii fiind singurii mediatori intre muritori şi divinitate. De aceea, coerenta temporală menţionată
mai sus, cu atât mai stranie, vine ca un argument în plus pentru caracterul continuu şi dezvoltarea
permanentă a sistemului religios dacic pe parcursul a 6 secole. În plus, auto sacrificiul rămâne o parte
integrantă a sufletului şi mentalităţii dacice, până la cucerirea romană. În acest sens, edificatoare sunt
imaginile de pe Columna lui Traian descriind sacrificiul colectiv al preoţilor (Scena 120) şi sinuciderea
lui Decebal (scena 145).
Deşi pentru această perioadă târzie exista dovezi clare a încetării sacrificiilor umane din rândul dacilor,
medierea cu divinul fiind un atribut al preoţilor, idea sacrificiului personal, a autosacrificări, rămâne o
constantă a spiritualităţii geto-dacice. Este probabil locul să amintim că, spre deosebire de vecinii lor,
geto-dacii nu credeau în metempsihoza, ci în mutarea sufletului într-o lume fericită, după modelul
instaurat de Zalmoxes.

17
Moartea se pare, era văzută că momentul despărţirii sufletului de trup, aceasta fiind ajutata prin
incinerarea trupului, care rezultă în eliberarea sufletului. Sacrificiile închinate celorlalte două divinităţi
ale triadei sunt deduse de Dan Oltean (opera citata), ca fiind sacrificarea berbecilor pentru zeul cerului,
şi oferirea de ofrande vegetale pentru divinitatea pământului. Este posibil ca, după modelul poparelor
celtice, în cinstea divinităţii agrare, să se fi practicat sacrificiul prin incinerarea victimelor închise într-
o păpuşă de paie colosală.
Pe de altă parte, se observa în decursul timpului, înlocuirea persoanelor sacrificate din rândul
războinicilor daci, cu sacrificarea prizonierilor de război. Expunerea craniilor unor fruntaşi romani
învinşi în victoria împotriva generalului Fuscus, este grăitoare în acest sens. De asemenea, se practica
ritualul de factură scitica al agăţării prizonierilor ucişi de trunchiuri de copaci, unde urmau să fie
devoraţi de zeul războiului şi de lupi, reprezentanţii acestuia. În timp ce capetele puteau fi păstrate ca
trofee, rămăşiţele se înhumau ulterior, mormintele sacrificaţilor fiind astfel diferite de cele ale
sacrificanților, care la dispariţie erau generalmente incineraţi.
În încheiere, trebuie menţionată sacrificarea de animale la banchetele funerare, asemănătoare
pomenilor ortodoxe contemporane. Decedatul era ţinut trei zile, iar înainte de a fi incinerat, pe rugul
funerar se sacrificau atât animale psihopompe (calul, câinele), cât şi animale care puteau fi consumate
în cadrul unui banchet (păsări, porcine, bovine, etc). Aşezarea pe rug a decedatului pare să corespundă
simbolic aruncării solului în suliţe. Focul rugului, intermediar între pământ şi cer, la fel ca şi poziţia
solului sacrificat, avea aşa cum am spus rolul de a separa sufletul de trup (spre deosebire de creştinism,
„păcatul” în concepţia geto-dacilor avea un caracter pur ontologic, născându-se din amestecul eterogen
al sufletului cu trupul).
Acest foc intermediar între lumi, personificat asemeni soarelui şi considerat de sorginte divină, va fi
prezent şi în sanctuarul mare rotund de la Sarmizegetusa, pe vatră din potcoavă, în jurul lui clădindu-se
atât reprezentaţii ale sistemului planetar, cât şi concepte perene referitoare la rolul războinicului în
univers. Ca expresie a acestor concepte, sacrificiile dacice par să cunoască o evoluţie continuă, dar
unitară, devenind nu numai modalităţi de comunicare cu divinul, ci şi părţi integrante ale sufletului
geto-dac.
Credinţa în nemurire.

Conform lui Herodot, părintele istoriei, geto-dacii se credeau nemuritori. Pentru ei moartea nu era
decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeul subpământean al vegetației și al fertilității.
De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practicau
incinerația pentru morții lor. Peste mormintele nobililor tarabostes și ale căpeteniilor se ridicau uneori
tumuli. Moartea era pentru daci și un mod de comunicare cu zeul lor. Ei sacrificau la fiecare cinci ani
un tânăr geto-dac, după cum spune Herodot. Acesta avea rolul de a fi solul oamenilor către Zamolxes,
lui încredințându-i-se înaintea ritualului de sacrificiu cererile, rugămințile, problemele celorlalți.

S P I R I T U A L I TAT E A B Ă R B A Ț I L O R

18
Misterele masculine au avut întotdeauna locul lor în multe religii păgâne. Bărbați păgâni caută adesea
inspirat din diferite zei masculin. În căutarea pentru o spiritualitate mai profundă masculin, tradițiile
bărbați de expresie spirituală lua mai multe forme. Unii Bărbați lucrează în tradițiile păgâne stabilite,
în timp ce altele au creat grupuri specifice misterelor masculin dedicate explorarea relație bărbați cu
zeii. Unele grupuri misterele masculine foloseşte miturile antice și tradițiile societății tribale și alții să
utilizeze vechile culte inițiatice păgâne, cum ar fi cele ale lui Mithra, zeul legiunile romane. Unele alte
grupuri bazează activitatea pe literatura de R.J. ‘Bob’ Stewart.
Mișcarea Mitopoetic al Barbatii este o forță adunare la nivel mondial și este o expresie mai generală de
o spiritualitate masculin nou-trezind. Barbatii se întreabă a rolurilor lor acordate de societate și sunt în
căutarea în interiorul de o nouă înțelegere a spiritului masculin. Mișcarea se bazează pe perspective
spirituale derivate din psihanaliză, și mai ales lucrarea lui Carl Jung. Este mai puțin politic decât
oricare profeminist sau mișcarea pentru drepturile bărbaților și are un focus autoajutor. Se numește
“mitopoetic”, din cauza accentul pe mitologia comunicate ca poezie cu unele aspecte derivate din
mitologie și cunoștințe indigene, de exemplu, de la americanii nativi. Robert Bly, un lider mitopoetic, a
criticat “bărbați moi” și a susținut că băieții trebuie să fie inițiat în bărbăție, în scopul de a poseda
“energie de Zeus”, care Bly consideră “autoritate masculin” care “cuprinde inteligență, sănătate
robustă, hotărârea de compasiune, bunăvoință, conducerea generoasa”. Bărbați mitopoetici pune
accentul pe “onorarea bătrâni”, “recuperarea” tați, și “declanșarea omul sălbatic înterior”, dar cu un
accent pe impactul de starea de a fi fără un tată asupra dezvoltării psihologice pentru bărbați.
Masculinitatea este văzut să includă modele inconștiente profunde și arhetipuri care sunt revelate prin
mit, poveste și ritual, susținute de teorii elaborate de psihologie analitică sau “de adâncime”.
Pe lângă poetul și autorul Robert Bly, cu cartea sa “Iron John”, un alt barbat care a avut o influență
puternică asupra modului in care Bărbați caută să se regăsească este psihologul John Rowan cu cartea
sa “The Horned God” (“Zeul cu Coarne”). Ambele sunt contributori la cartea “Choirs of the
God” (“Coruri de Dumnezeu”) care explorează spiritualitatea masculin.

S P I R I T U A L I TAT E A F E M E I L O R

Spiritualitatea femeilor este o forță bogat și dinamic în păgânism

modern. Femeile sunt respectate în cele mai multe tradiții păgâne și-au
îmbogățit păgânism cu o viziune puternică a “Zeiței” – un aspect
feminin al divinității de multe ori ignorate în multe religii moderne de
masă. În păgânism, femeile pot fi preotese de sine stătătoare, puternice
și mândru, cu propria lor viziune.
Precum și ca fiind o parte a diferitelor religii păgâne stabilite, unele
femei au stabilit, de asemenea, propriile tradiții. Aceste tradiții au
multe forme și sunt adesea profund impletite cu aspirațiile Mișcării
Femeilor.

19
Inspirându-se din conceptul de o adevarata zeita, femeile s-ar putea explora propriile mistere feminine.
Pentru unele femei, acest lucru implică o negare a tuturor lucrurilor văzute ca patriarhal; pentru altii
este o chemare spirituală să arunce lanțurile de condiționare ale stereotipurilor societății de femei.
Aceste femei se văd ca recuperarea sau crearea unui nou înțelegere a ceea ce înseamnă să fii femeie. Ei
explora mitologiile lumii pentru a descoperi înțelesul profund a ceea ce este de a fi o femeie. Ei caută
să aducă descoperirile lor la viața în propriile lor vieți, schimbul de această cunoaștere nouă a
constatat, prin mit, cântec, dans și, în cazul în care este necesar, acțiuni politice.
Tradițiile femei sunt adesea eclectic și vag structurat. Ei tind să fie extrem de creativ cu multe
elemente spontane. Unele tradiții femei sunt, de obicei, după modelul de practică și de a folosi ritualuri
Wicca și sărbători festivaluri sezoniere într-un mod similar. Unele grupuri sunt mai samanica. Alții au
aspecte amestec de religii diferite pentru a crea noi căi unice.
Tradițiile femei au o viziune deosebit de puternic de pe Pamant ca Zeita, iar unele sunt profund
implicat cu grija pentru Pamant si protejandu-l de exploatare de civilizație modem. Aceste fani sunt
preocupați de vindecarea Pământului și cu vindecarea imaginea femeilor.
“Zeița se trezește în forme infinite și o mie de deghizări. Ea se găsește în care se aștepta mai puțin ea,
apare de nicăieri și de pretutindeni să lumineze inima deschisă. “
(Starhawk, The Spiral Dance, Harper and Row, NY, 1989 edition)

RELIGIA EGIPTEANĂ

Nici un popor nu a fost atât de preocupat de moarte ca vechii egipteni, începând cu preistoria şi
sfârşind cu Epoca târzie, mormintele şi monumentele funerare au jalonat istoria şi pământul Egiptului.
Atât pe mormintele simple din epoca predinastică cât şi pe monumentele funerare splendide din Valea
Regilor, cu impresionantele Mari Piramide, sunt săpate date importante care ne dezvăluie aspecte din
civilizaţia egipteană antică: din arta şi credinţele sale. Egipteanul considera viaţa ca un moment
trecător pe pământ, o etapă premergătoare adevăratei vieţi. Tot ritualul funerar (mumificare,
monumente funerare şi texte) nu avea decât un ţel: deschiderea porţilor împărăţiei morţilor, prin
pregătirea trupului şi a sufletului pentru cea din urmă întâlnire. Religia Egiptului antic nu este o religie
universală, o „Buna Vestirea oferind lumii întregi Mântuirea sau Adevărul. Este o religie strict
naţională, legată mai mult de pămăntul său decât de poporu. Egiptul este centrul Pământului, reflectare
a lumii cereşti în lumea pământeană. Egipteanul este, în consecinţă, singurul om demn de acest nume,
singurul care „cunoaşte zeii”.
Cei mai religioşi dintre oameni, cum îi considera Herodot pe egipteni, au despre moarte o concepţie
foarte diferită de a noastră. Pentru ei există 2 tipuri de moarte: una biologica de care nu scapă nimeni,
chiar dacă ea poate fi urmată de un ciclu nesfârşit de naşteri, morţi, renaşteri-şi alta veşnică, aceasta
din urmă fiind cea mai de temut, căci ea înseamnă nimicirea totală, reîntoarcerea la nefiinţa dinaintea
facerii lumii. De aceea ritualurile lor, funerare, mumificarea, construirea unor morminte grandioase
(piramidele), dar mai ales grija lor permanentă de al înzestra pe cel mort cu toate acele formule magice
cu ajutorul cărora sa poată străbate tărâmul morţilor, pentru a ajunge din nou la lumină, la viata.
Primele mari texte funerare apar gravate în mormintele Regilor din Imperiul Vechi, în camera în care
era depusă mumia faraonului sau pe culoarele piramidelor. Cele dintâi scrieri au fost descoperite de
marele egiptolog A.Mariette în piramida lui Unas sau Onnos(2350 î.Hr.-2321 î.Hr.), ultimul rege din
dinastia aV-a. Dar ele sunt cu mult mai vechi, ca dovadă multiplele straturi de compunere si nivelurile
unor limbi diferite. Folosite multa vreme oral, ele vor începe de acum înainte sa fie consemnate, fixate
prin scris, pentru a li se perpetua eficacitatea. Concret, textele piramidelor sunt nişte compilaţii de
diverse formule magice(descântece), dispuse pe pereţii diferitelor încăperi ale apartamentului funerar,
aranjate în funcţie de valoarea lor simbolică.
Ele corespund unor liturghii ce se efectuau în timpul mumificării regelui sau cu ocazia funeraliilor.
Multe dintre aceste descântece , mai ales formulele de protecţie şi cele pentru ofrande, sunt gravate
lângă sarcofag, pentru ca defunctul să fie ferit de pericole si să-şi poată recăpăta forţele in noua lume.
Formulele referitoare la suirea la cer figurează pe culoarul prin care se atinge vestibul si care duce spre
intrare. In epoca, speranţa dobândirii unei noi vieţi in lumea de apoi era comuna tuturor egiptenilor,
dar oamenii de rând nu puteau spera la o supravieţuire ca aceea primilor faraoni, adică cea solara. În
toate epocile, dar mai cu seama în Imperiul Vechi, suveranul se bucura de un statut aparte: fiind regele-
zeu întrupat, numai el putea mijloci între lumea oamenilor si a zeilor. Ascensiunea sa prin piramida,
contopirea cu astrul şi renaşterea o dată cu acesta constituiau un privilegiu regal, iar textele
piramidelor garantează acest lucru.
Dar oricare ar fi fost modul de divinizare a faraonului răposat, el va călători cu barca lui Ra, către ţara
de apus„Ţara vieţii”.Indiferent cu care dintre zei se identifică(Osiris sau Ra),renaşterea faraonului
după moarte este dată drept sigură. Rezervate iniţial faraonului, textele vor fi acaparate în curând de
către soţiile acestora, de reginele de la începutul dinastiei aVI-a(2321 î.Hr.-2140 î.Hr.).În cursul anului
2000, în mormântul soţiei lui Pepi I, Ankhesenpepi II, egiptologii francezi au descoperit hieroglife
sacre de aceeaşi factură, îngrijit gravate şi pictate în verde- cu culoarea resurecţiei. În perioada
Imperiului de Mijloc(2022 î.Hr.-1650 î.Hr.), când Egiptul se fragmentează în mai multe regate conduse
de principi locali, în aparatul funerar intervine o schimbare majoră: textele nu mai sunt fixate pe pereţii
mormântului, ci pe aceia ai sarcofagiilor.
Cartea Mortilor
Apărută la sfârşitul dinastiei aXVII-a, “Cartea Morţilor” este efectiv o culegere de formule(reţete)
magice(sau descântece) destinate să-i permită mortului să înfrunte absolut toate primejdiile lumii de
dincolo. Este o compoziţie foarte eterogenă, cu formule moştenite din “Textele piramidelor “ şi din
cele ale sarcofagelor, cu împrumuturi din diverse epoci. De cele mai multe ori aceste
formule, înscrise pe acelaşi papirus nu au nici o legătură una cu alta: imnuri adresate zeului solar stau
alături de texte însoţite de glose, de pasaje(fiindcă nu se poate vorbi despre capitole, deşi unii
egiptologii se exprimă astfel) în care mortul se identifică cu un animal care îl va ajuta să treacă de
probele la care va fi supus.
Unii dintre morţi pleacă la drum cu 15-20 de astfel de formule, alţii nu dispun decât de una sau două.
La origine cartea este o compilaţie care strânge laolaltă, într-un număr şi într-o ordine fluctuantă, texte
independente. S-a discutat şi încă se mai discută despre caracterul esoteric, unii specialişti
descoperindu-i chiar valenţe iniţiate, justificate întro civilizaţie atât de preocupată de moarte, aşa cum
este cea egipteană.
„…Eu sunt ziua de Azi
Eu sunt ziua de Ieri
Eu sunt ziua de Mâine.
Cu ajutorul numeroaselor mele Naşteri
Eu rămân Tânăr şi Vânjos
Eu sunt Sufletul divin şi misterios
Care, odinioară, a creat zeii
Şi a cărui esenţă tăinuită hrăneşte
Divinităţile din Duat, Amentis\ Cer.”
21
Călătoria omului după moarte începe cu această desprindere a sufletului, care se îndreaptă spre lumina
zilei. Primele capitole din Cartea mortilor (capitolele I-XVI) se referă la acest drum către necropolă, la
această pătrundere a „mumiilor cu sufletul luminat” în lumea cealaltă.
Textele erau recitate de preoţi cu ocazia funeraliilor, de-a lungul drumului, de la Nil la mormânt.
„…Ascultaţi cu atenţie cuvintele magice,
Scandate de cei care însoţesc sicriul meu
Pe drumul către locuinţa lui tainică.”
Sufletul mortului se îndreapta spre Soare, devine însuşi Soarele şi declară cu trufie:
„Voi toţi, ascultaţi, spre ştiinţă!
În adevăr eu sunt cel ce este Ra!
Ra, în schimb, mă reprezintă pe mine!”
Defunctul îşi dă seama foarte curând ca pe împărăţia morţii sunt răspândite multe piedici şi are nevoie
de tot sprijinul lui Ra pentru a le învinge:
„…O Ra! Fă ca aceste drumuri străbătute de razele tale să-mi fie odihnitoare şi plăcute!”
Cu ajutorul lui Ra, defunctul va reuşi să-şi învingă duşmanii, forţele tenebrelor care aveau misiunea de
a opri soarele să răsară şi împotriva cărora Ra trebuia să lupte în fiecare dimineaţa pentru a se ivi şi a
lumina pământul:
„O Prinţ al zeilor Etisef.
Auzi cum urlă demonii chelboşi
În clipa în care braţul (lui Osiris) este neclintit?
Vei spune:…Vino! Treci peste Genune!
Priveşte! în faţa ta.
Neputincios, este Răpus, Duţmanul tău!
Coapsele-i sunt prinse de gât:
Spatele îi este legat fedeleş odata cu capul său…
Dupa izbânda, răposatului îi este îngăduit să forţeze „Porţile Lumii de dincolo” şi să sosească acolo ca
un învingător:
„Te salut, o împăraţie a Tăcerii,
Şi Misterele pe care le cuprinzi!
Tu, care ai creat formele vieţii
Asemenea zeului Kepra însuşi.
Lasă-mă să contemplu Discul lui Ra!”
Învingându-şi ultimii duşmani, răposatul va putea, în Lumea de Dincolo, să contemple în pace
„rămăşiţele sale neînsufleţite” de pe pământ. Acum, în plină lumină a zilei, el exclamă: „în prezenţa lui
Osiris, devin stăpânul vietii!”, înainte de a intona un imn, spre fala sa:
„…îl contemplu pe Ra la apusul lui:
Când se iveşte în zori.
Mă contopesc cu Sufletul său dătător de viaţă…
Curate sunt mâinile mele când îl slăvesc.
Dacă ar putea Păstra toate părţile
Fiinţei mele întreaga lor coeziune
De nu ar fi împrăstiate!

22
lată că eu zbor asemenea unei păsări
Şi cobor pe Pământ…

Pe măsură ce înaintez, trebuie să urmez

Linia faptelor mele anterioare
Caci eu sunt un vlăstar al Zilei de Ieri”.
O Noua Nastere
Apărând în lumina strălucitoare a lui Ra, identificat cu zeul, învingător al duşmanilor săi, răposatul
primeşte o nouă naştere şi el strigă de trei ori: „M-am născut acum”. El este Ra şi trupul său este trupul
celorlalţi zei.
În capitolul XLII din Cartea Morţilor răposatul înşiră, într-o lungă litanie, noile sale însuşiri:
„…Părul meu este Nun:
Faţa mea este Ra;
Ochii mei sunt Hathor:
Buzele mele sunt Anubis;
Molarii mei sunt Isis;
Gâtul meu este Neith;
Spatele meu este Seth;
Falusul meu este Osiris;
Şira spinării şi pântecul meu sunt Sekhmet:
Fesele mele sunt ochiul lui Horus:
Coapsele mele şi pulpele mele sunt Nut;
Picioarele mele sunt Ptah”.
Urechile sale, nasul său, dinţii săi, braţele sale, carnea sa, pieptul său, degetele sale de la picioare, sunt
cele ale altor zei; atunci când răposatul afirmă: „Părul meu este Nun” el vrea să spună că de acum
înainte el stăpâneşte părul lui Nun, cu toate însuşirile lui magice.
Înzestrat cu un nou trup, cuprins de zei, răposatul poate exclama:
„Nimeni nu-poate să-mi oprească braţul, nici să pună stăpânire pe mâinile mele!” El este proclamat
„zeu al Devenirii”; noua sa locuinţă este „ochiul divin al lui Horus” şi „oul cosmic”; O „strălucire a
luminii” emană din întreaga sa fiinţă.
Judecata
Răposatul va afla acum Judecata pe care o face Maat.
„O Maat! lată-mă ajuns în faţa ta.
Lasă-mă să contemplu strălucitoarea ta frumuseţe!”
Înainte de a pătrunde în sanctuarul lui Maat şi de a intra în dubla încăpere de Adevar-Dreptate în care
se va săvârşi cântărirea sufletului, defunctul povesteşte zeilor lungile sale călătorii:
„Am ajuns pâna la limita extremă a Cerului:
(…) Am adus ofrande de tămâie:
(…) Am sosit la Elephantina:
(…) Am răsturnat Barca încărcată cu duşmanii mei:

23
(…) Am atins templul lui Anubis:
(…) Am pătruns în templul lui Osiris:
(…) Am fost ascuns şi îngropat:

(…) Am străbătut ţinuturi sterpe unde nu creţte nimic:

(…) Am învăţat cuvintele dătătoare de puteri ale Iniţiaţilor.”
Răposatul stă acum în picioare, aproape de balanţă; el priveşte de o parte inima sa, într-un taler, şi de
alta, Maat, sau pana, simbolul său. Horus şi Osiris sunt de faţă; Anubis este însărcinat cu cântărirea,
Thot este grefierul.
Defunctul proclamă nevinovăţia sa, în faţa luj Osiris şi a tuturor zeilor, într-o spovedanie negativă
rezumată în termenii următori:
„…Nu am provocat oamenilor vreo suferinţă
Nu am folosit violenţa împotriva familiei mele.
Nu am înlocuit dreptatea cu Nedreptate.
Nu m-am împrietenit cu cei răi.
Nu am făptuit crime.
Nu am pus oameni să muncească pentru mine istovincindu-se
Nu am uneltit mânat de ambiţie.
Nu mi-am chinuit servitorii.
Nu am hulit zeii.
Nu l-am lipsit pe cel sărman de cele trebuincioase.
Nu am săvârşit fapte de care zeii au oroare…”
Acum, înainte de a străbate încăperea, răposatul trebuie să răspundă întrebărilor referitoare la
elementele de arhitectură ale acestei încăperi. Astfel, „Paznicul Canaturilor Usii” îl întreabă:
… — Nu te voi lăsa să intri în încăpere în afara cazului în care îmi vei spune Numele meu ascuns.
iar defunctul răspunde:
…— «Cot-al-zeului-Shu-protector al lui Osiris» este Numele tău”.
Acesta trebuie să mai răspundă si întrebărilor portarului, apoi întrebării pe care i-o adresează Thot
înainte de a fi „prezentat divinităţii”:
…— Care este numele divinităţii. Apărate de un Cer de foc înconjurate de un Zid de zeiţe-serpi. Care
se odihneşte la suprafaţa Apelor curgătoare? Cine este?
…— EsteOsiris!
…— Treci Pragul!”
De acum înainte defunctul este întrupat în Osiris, în vecii vecilor.
De-abia în epoca saită(700 î.Hr.), în timpul dinastiei aXXVI-a, egiptenii introduc în această carte o
ordine canonică şi, respectiv, nişte capitole numerotate în această ordine. Traducând această versiune
tardivă, savantul Lepsius este şi primul specialist care o numeşte astfel ( „Cartea Morţilor”),căci vechi
egipteni, atunci când vorbeau despre ea, o numeau, formule pentru ieşirea la lumină”. Unul dintre cele
mai importante capitole ale acestei culegeri este faimosul capitol 125, cel care se referă la cântărirea
sufletului (inimii).

24
Este momentul în care răposatul se prezintă în faţa celor 42 de judecători –un tribunal prezidat de
Osiris, care vor decide dacă merită sau nu să fie primit în lumea zeilor. Fiecăruia dintre judecători,
penitentul îi spune că n-a comis o anume greşeală. E ceea ce se cheamă o ,,spovedanie negativă”.
Apoi, inima este pusă în balanţă, ceea ce nu înseamnă că verdictul vreodată altfel decât favorabil, iar
defunctul e acceptat în împărăţia lui Osiris. Mentalităţii egiptene îi este străină ideea de păcat, aşa că
supravieţuirea nu depindea atât de un comportament moral, de o bună purtare, ci de ştiinţa(magia) de
a-i fermeca pe judecători inclusiv pe zeul Thot şi…chiar balanţa!
Prin urmare, ceea ce hotăra soarta defunctului era ştiinţa sa magică, nu morala, aşa cum o înţelegem
noi astăzi.

HINDUISM

Hinduismul este reprezentat de credința în Brahman, ființă

absolută, impersonală, creatoare a
Universului. Brahmanul este Sinele suprem. Brahman este
mai bine descris ca realitate infinită, omniprezentă,
omnipotentă, incorporală, transcedentă, conștiință infinită și
fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna
și va exista în veci. El este în toate lucrurile dar transcende
toate lucrurile, el este sursa divină a întregii Vieți. Este
absolutul divin: toți zeii religiei hinduse nu sunt decât fațete
și încarnări ale lui Brahman. Răspândit astăzi în India,
Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Nepal.
Acest univers este în întregime penetrat de Mine, în forma
Mea nemanifestată. Toate existențele sunt în Mine, dar eu nu sunt în ele. În același timp, nimic din
ceea ce este creat nu este în Mine. Iată puterea mea supranaturală! Eu susțin toate existențele, Eu sunt
prezent peste tot, întrucât sunt chiar sursa întregii creații. Așa cum în spațiul eterat se ține vântul
puternic, suflând peste tot, astfel să știți că în mine se țin toate existențele.

Etimologie

Cuvântul „hindu” este legat de fluviul Indus și desemnează pe locuitorii spațiului indian, înainte de
sec. al XIX-lea neexistând cuvântul hinduism. Etimologic vorbind sensul cuvântului este de origine
persană și înseamnă „oamenii de dincolo de Indus”. Acest cuvânt a fost inventat prin mimetism de la
termenii creștinism, iudaism, etc. Este religia care a primit numele (ca și iudaismul) după numele
poporului și nu al fondatorului sau doctrinei.
Aum , simbolul universal al religiei hinduse.

Apariția hinduismului

Hinduismul, poate în măsură mai mare decât orice altă religie, reprezintă o colecție de mai multe
credințe religioase. Conceptele spirituale ale triburilor ariene nomade ce au invadat continentul indian,
s-au amestecat cu dogmele ce prevalau în Valea Indusului, formând o religie unică, în sensul că, spre
deosebire de altele, nu are un întemeietor singular, bazându-se în schimb pe o confederație de zeități
locale.

25
Hinduismul a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 i.Hr., fiind fondat
de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse, casta reprezintă un atribut
înnăscut, fără de care un om nu-și poate găsi locul în societate și nu se poate căsători. Chiar și în
prezent, brahmanii sunt singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede imnurile, versetele,
incantațiile și tratatele ce datează din perioada invaziilor ariene și care sunt fundamentul învățăturilor
hinduse. Upanișadele, lucrări elaborate pe baza Vedelor, reprezentau un compediu de speculații
metafizice și filozofice puse în circulație în jurul anului 900 i.Hr.
Aceste texte conțin instrucțiuni asupra modului de viață al unui adept al hinduismului. Potrivit textelor
Vedice, destinul unui hindus este determinat de toate acțiunile sale și de consecințele acestora de-a
lungul fazelor succesive ale existenței. Destinul său este numit Karma. O viață corectă în prezent
constituie garanția unei existențe mai bune mai târziu. O viață vicioasă în prezent va avea drept
consecințe reîncarnarea într-un animal inferior. Acest ciclu continuu al nașterii și morții este încheiat
doar atunci când sufletul atinge o stare de perfecțiune, printr-o viață ideală.
Hinduismul este una dintre puținele religii ce divinizează animalele, deși adorarea animalelor are o
importanță mai mică decât proslăvirea divinității ce călărește animalul respectiv. Uciderea vacilor și a
păunilor este strict interzisă de către hindușii credincioși. Această religie a fost modificată în ultimul
secol prin adoptarea unor elemente creștine. În prezent numărul adepților hinduismului este estimat la
peste 450 de mil.

Religii hinduite

Templul hindus Brihadeeswarar, unul dintre cele mai vechi din India și din întreaga lume.
Religiile hinduite se manifestă în multe forme.
Concepția de salvare a religiilor hinduite comportă două direcții diferite:
credința într-o divinitate impersonală, în cadrul căreia salvarea este considerată ca o eliberare din
iluzia lumii fizice (naturale), urmată de unirea cu realitatea ultimă, după care, aidoma unei picături de
apă în ocean, individul se pierde în absolut și astfel încetează să mai existe;
credința într-o divinitate personală, în care salvarea este privită ca o eliberare din lumea fizică, destinul
sufletului fiind unirea cu un zeu, în ipostază personală.

Mișcarea Hare Krishna

Această religie hinduită, bazată pe credința într-o divinitate personală, are ca doctrină mântuirea prin
efortul propriu, care constă, în princ de la comiterea „celor patru păcate primare”: practicarea jocurilor
de noroc; consumul băuturilor alcoolice; practicarea relațiilor extraconjugale și plăcerea actului în
afara procreației; consumul cărnii de orice fel, pentru a nu se reîncarna ca animale sau ca oameni
pasibili morții prin accidente. Alimentația trebuie să constea în lapte, iaurt, nuci și fructe. Religioșii își
rad părul, lăsându-și o codiță, de care vor fi ridicați la cer de către zeul Krishna.

Meditația transcedentală

Religia, de origine hinduită, are în frunte pe Maharishi, adică „guru” (marele maestru). George
Harrison și ulterior ceilalți componenți ai formației Beatles, în urma convingerilor proprii de a practica
meditația transcedentală și datorită modei hippie, au reușit întemeierea unei noi secte: Maharishi
Karma Yoga, care înseamnă unirea (yoga) cu brahma(n).

Ramuri ale hinduismului

26
Shivaismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeului Shiva;
Vishnuismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeului Vishnu;
Shaktismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeiței Shakti;
Smartismul= este ramura hinduismului ce venerează toate zeitățile hinduse considerându-le
manifestări ale lui Brahman;

Istoria hinduismului
Hinduismul vedic (1500 – 450 i. Hr.)

Punea accent pe importanța vieții din lumea aceasta, acordând importanță deosebită naturii. Specifice
acestei perioade, scrierile Veda (Știința sacră), considerate de origine divină, conțin multe imnuri
închinate unor elemente sau puteri din natură, zeificate. Rugăciunile, invocațiile rituale și laudele
aveau ca scop îndeplinirea cererilor către zei: viața îndelungată, recolte bogate, sănătate, etc. În unele
dintre aceste texte se observă întrebări legate de originea lumii, a timpului, de structura personalității
umane. La început, ceremonialul religios era condus de către capul familiei și cuprindea ritualuri de
inițiere, ritualuri de purificare precum și ofrande zilnice aduse zeilor. Apoi a apărut un cult public,
templul fiind în centrul preocupărilor religioase.

Hinduismul brahmanic (450 i. Hr. – 600 d. Hr.)

Hinduismul brahmanic a luat naștere din credința că jertfele de animale erau necesare a se face în mod
repetat, pentru a se menține ordinea în Univers și în societate. Scrierile de bază ale hinduismului
brahmanic – Brahmana (comentarii brahmanice) descriu rolul și importanța sacrificiului pentru viața
religioasă. S-a ajuns la diminuarea credinței în zei, considerați muritori căci viața lor era dependentă
de sacrificiile aduse de oameni. Astfel, s-au impus preoții (brahmanii), care au ajuns să fie considerați
egali cu zeii. Potrivit textelor considerate sacre, mântuirea putea fi obținută prin aducerea unei jertfe
sau prin achitarea taxei pentru săvârșirea ei. Ca urmare a abuzurilor apărute în acest context, s-au
dezvoltat noi religii – jainismul și budismul. Textele Upanișadelor propun ca alternativă asceza și
meditația contemplativă.
Învățătura hindusă are în centrul său două concepte: Karma (fapta) și Samsara (reîncarnarea). Astfel,
sufletul participă la un ciclu existențial continuu – naștere-moarte-renaștere – determinat de faptele
bune sau rele pe care le-a săvârșit într-o viață anterioară. Eliberarea din succesiunea reâncarnărilor se
face prin efort propriu, prin purificarea vieții și prin exercițiile psiho-fizice (yoga). Acestea conduc la
scopul ultim al existenței umane, când, în lipsa conștiinței și personalității care dispar, sufletul ajunge
să se identifice cu Brahman, principiul absolut și impersonal, în care se regăsesc toate sufletele
individuale ajunse la eliberare.
Tehnica yoga presupune practicarea mai multor exerciții fizice și spirituale: 1. Înfrânările, adică ferirea
de ucidere, minciună, furt, avariție și încurajarea abstinenței sexuale. 2. Disciplinele, adică purificarea
interioară a organelor, dar și a psihicului, prin cunoașterea de sine, împăcarea. 3. Așezarea corpului în
anumite poziții. 4. Disciplinarea ritmului respirației. 5. Suprimarea fluxului de gânduri. 6. Fixarea
atenției într-un singur punct (concentrarea atenției). 7. Meditația. 8. Dobândirea cunoașterii adevărate a
sinelui, ultima treaptă a tehnicii yoghine, care eliberează pe om de ciclul reîncarnărilor, acesta
întorcându-se în Absolutul din care a emanat. Cei care practică yoga au nevoie de un guru pentru a fi
initiați.
În perioada hinduismului brahmanic, societatea hindusă a cunoscut împărțirea în patru caste, ordonate
ierarhic: preoții (brahmanii), domnitorii și razboinicii (kshatriya), negustorii și agricultorii (vaisyas) și
servitorii (sudras). Cei aflați în afara sistemului de caste erau numiți paria (pauchamas). Doar
reîncarnarea putea face trecerea de la o castă la alta.
27
Hinduismul medieval ( 600 – 1000 d. Hr.)

Doctrina acestei perioade cuprinde reinterpretări ale perioadelor anterioare, unele păstrându-se și
astăzi. Gândirea și viața religioasă aveau în prim plan 3 zei: Brahma, Shiva și Vishnu, care sunt de fapt
3 ipostaze ale realității ultime, Brahman, fiecare cu roluri diferite. Astfel, Brahma este considerat
creatorul lumii. Fiind însă mai departe de viața acesteia, este mai puțin popular. Shiva este Marele
Distrugător, dar și regeneratorul vieții, cel care ajută lumea să se purifice prin reîncarnare și să se înalțe
spiritual. Considerat protectorul asceților, el disprețuiește ierarhia socială, fiind venerat de membrii
tuturor castelor. Vishnu este păstrător al ordinii cosmice, simbolizând supremația castei brahmanilor,
stabilitatea socială și bunăstarea.

Hinduismul modern (după anul 1000 d. Hr.)

Interpretând diferit Vedele, unii hinduși săvârșesc ritualuri din perioada vedică, alții ritualuri
sacerdotale sau idolatrizează zeități ale hinduismului medieval. Astfel, fiecare adept este fidel unui zeu
la care se închină zilnic, dar face apel și la alte zeități, atunci când trebuie să depășească anumite
obstacole în viață. În lumea contemporană, hinduismul trece printr-un curent reformator, fiind
influențat de creștinism și de cultura europeană. Templele sunt locașuri închinate anumitor zeități,
întrucât se crede că fiecare zeitate locuiește în templul închinat ei. El păstrează statuia zeului venerat
de cei care vin la templu. Cu prilejul anumitor sărbători, templul devine loc de pelerinaj. Acesta are ca
scop atragerea bunăvoinței zeului venerat la templul respectiv, prin aducerea de jertfe. La râul Gange,
considerat sfânt, se desfășoară anumite ritualuri întrucât se crede că izvorăște din picioarele lui Vishnu
și se rostogolește peste capul și părul zeului Shiva, care locuiesc în ceruri. Hindușii intră în apa
Gangelui pentru a se purifica de păcate. Ofrandele se aduc adesea vacilor, considerate sacre și mame
ale naturii. Ei cred că fiecare parte a corpului acestui animal este locuită de o anumită zeitate. Din
casta brahmanilor fac parte astăzi profesorii universitari, ziariștii, oamenii politici. Kshatriya cuprinde
prinții și militarii. A treia castă, vaisyas, cuprinde pe agricultori, meșteșugari și negustori, a căror
responsabilitate este de a face ca țara să prospere. Din ultima castă, sudras, fac parte mesteșugarii,
croitorii, pescarii. Categoria paria cuprinde măturătorii de străzi, care nu au niciun fel de drepturi.

Ritualuri

Cei mai mulți hinduși practică ritualuri acasă. Ritualurile variază în funcție de regiuni, sate și propriile
alegeri a persoanei care le practică. Ele nu sunt obligatorii în hinduism. Natura sau locul in care sunt
practicate este, de asemenea, alegerea individului. Hindușii efectueaza ritualuri zilnice cum ar fi
închinatul în zori, după baie (de obicei la un altar de familie, include aprinderea unei lămpi și ofrande
oferite zeităților), recitarea din cărți religioase, cântarea imnurilor devoționale, yoga, meditație,
scandarea mantrelor și altele. Ritualurile Vedice de sacrificiu prin foc (Yajna) și cântarea imnurilor
Vedice sunt practicate la ocazii speciale cum ar fi o nuntă hindusă. Alte evenimente de viață majore,
cum ar fi ritualuri după moarte, includ yajna si incantarea de mantre Vedice.

C U LT U L W I C C A

28
Wicca (pronunție românească: /wika/; pronunție englezească: /ˈwɪkə/) este o religie neopăgână ce
acordă o importanță majoră naturii. Mai este denumită Vrăjitorie (Witchcraft) sau Meșteșugul (the
Craft). A fost popularizată în 1954 de către Gerald Gardner, un pensionar, fost funcționar public
britanic. La vremea aceea, Gardner folosea termenii de „cult vrăjitoresc” și „Vrăjitorie” referindu-se la
această religie, iar cei ce o practicau erau denumiți în mod colectiv „Wica”, de la un cuvânt englezesc
ce însemna „vrăjitorime”.
În prezent, cei ce urmează această religie sunt numiți wiccani. Religia se axează pe venerarea unei
Zeițe (văzută în mod tradițional ca fiind Zeița Întreită) și a unui Zeu (în mod tradițional, Zeul
Încornorat). În unele accepțiuni, cei doi apar ca și aspecte ale unei singure Divinități de
natură panteistă, manifestându-se sub forma mai multor zeități politeiste. Alte trăsături ale religiei
wicca sunt folosirea rituală a magiei, codul moral și cele opt sărbători din cursul anului, care reflectă
schimbarea anotimpurilor. Există mai multe sub-curente wicca, denumite tradiții. Credințele și
ritualurile fiecărei tradiții variază în diferite măsuri.

Credințe

Zeița greco-romană Selena, una din multele zeițe care sunt privite ca fiind un aspect al Zeiței

Teologie
În linii mari, se poate spune că marea majoritatea a wiccanilor venerează o Zeiță și un Zeu. Există mai
multe interpretări teologice ale naturii acestora, prin prisma panteismului (adică cei doi sunt aspecte
duale ale unei singure divinități), a dualismului (cei doi reprezintă forțe total opuse) sau
a politeismului (cei doi se manifestă sub forma mai multor zeități mai mici). În unele accepțiuni
panteiste și dualiste, zeități din diverse culturi sunt considerate aspecte ale Zeiței și Zeului.
Pe de altă parte, există și puncte de vedere monoteiste în cadrul wicca, conform cărora există o singură
divinitate. Conform unor tradiții, această divinitate este Zeița, pe când în alte tradiții se consideră că de
fapt divinitatea este lipsită de gen. Există și wiccani atei sau agnostici, care nu cred în divinități
propriu-zise ci consideră că zeii sunt arhetipuri construite de mintea umană și cu care se poate
interacționa.
Conform wiccanilor Janet și Stewart Farrar, care abordau teologia dintr-un punct de vedere panteist,
dualist și animist, „pentru wiccani, întreg universul este viu, de la cel mai înalt nivel și până la cele
mai mici componente”, dar „o astfel de abordare organică a cosmosului nu poate fi pe deplin
exprimată și trăită fără conceptul de Zeu și Zeiță. Orice fenomen este însoțit de polarizare. Așadar la
cel mai înalt nivel creator, cel al Divinității, polarizarea trebuie să fie exprimată cel mai clar și cel mai
puternic, de unde se răsfrânge și la nivelurile microcosmice mai joase.”

Zeul și Zeița

Majoritatea wiccanilor consideră wicca o religie dualistă care venerează atât un Zeu, cât și o Zeiță. Cei
doi sunt considerați forțe opuse, complementare (asemănător cu ideea taoistăde Yin și Yang) și
„întrupări ale forței vitale a naturii”.Unii wiccani consideră această polarizare pur simbolică, pe când
alții consideră că Zeul și Zeița sunt entități cu adevărat separate. Zeița este deseori asociată
cu Pământul (Marea Mamă) sau cu Luna, iar Zeul este asociat cu Soarele.

Zeul celtic Cernunnos, reprezentat pe vasul Gundestrup (sec. I î.Hr.)

29
Zeul este văzut în mod tradițional ca un Zeu Încornorat, și este asociat cu natura, sălbăticia,
sexualitatea, vânătoarea și ciclul vieții. Este cunoscut sub diferite nume în wicca, în funcție de
tradiție: Cernunnos, Pan, Atho, Karnayna ș.a. Cu toate că Zeul nu este considerat a fi Satana, o entitate
asociată cu răul în cadrul religiei creștine, un număr mic de wiccani folosește denumiri
atribuite Satanei, de exemplu Lucifer (termen latin care înseamnă „purtător de lumină”), aducând
astfel aminte de acuzațiile din vremurile când vrăjitoarele erau persecutate. Alteori Zeul este văzut
ca Omul Verde, o figură foarte răspândită în arta și arhitectura europeană. În această ipostază este
deseori asociat cu natura. Este văzut și ca Zeul Soare, mai ales cu ocazia sărbătorii solstițiului de vară.
Într-o altă accepțiune, Zeul apare ca Regele Stejar, care e domnul primăverii și al verii, iar apoi ca
Regele Laur, domnul toamnei și al iernii.
Zeița apare de obicei sub forma Zeiței Întreite, luând succesiv forma Fecioarei, a Mamei și a Bătrânei,
fiind asociată cu puritatea, fertilitatea, respectiv înțelepciunea. Deseori, cele trei forme sunt puse în
corespondență cu fazele Lunii, iar Zeița este văzută astfel ca o divinitate a Lunii. În această ipostază
este cunoscută și ca Diana, după numele zeiței romane. Unii wiccani consideră că Zeița este cea mai
importantă, deoarece ea cuprinde totul și naște totul. Zeul este sămânța vieții și a inspirației aflată în ea
și îi este în același timp amant și copil. Această concepție stă la baza organizării tradiționale a
comunităților de wiccani (în limba engleză, coven). Unele tradiții wiccane, mai ales în cele feministe,
consideră Zeița perfectă și întreagă în sine însuși și nu acordă deloc atenție Zeului. Totuși, această
practică a fost criticată de membrii celorlalte tradiții wiccane, mai egalitare. Și Zeul este văzut uneori
sub formă întreită ca Fiu, Tată și Bătrân, viziune care are probabil la bază natura complementară a
Zeului și a Zeiței.

Aspecte politeiste

Percepția dualistă a Zeiței și a Zeului este deseori extinsă în așa fel încât devine un fel de panteism
dualist. În cuvintele ocultisului Dion Fortune, „toți zeii sunt un singur zeu, toate zeițele sunt o singură
zeiță”. Pe scurt, zeii și zeițele din toate religiile sunt de fapt manifestări ale unui singur Zeu și,
respectiv, ale unei singure Zeițe. De exemplu, un wiccan poate considera că zeița germanică Eostre,
cea hindusă Kali și Fecioara Maria sunt forme ale aceleiași Zeițe supreme. Prin analogie, zeul celtic
Cernunnos, cel grec Dionisos și Dumnezeul iudeo-creștin pot fi priviți ca aspecte ale unui singur Zeu.
Alte abordări înclină mai mult spre politeism și consideră că zeii și zeițele sunt entități separate.
Abordările panteiste văd zeitățile nu ca persoane ad litteram ci ca arhetipuri metaforice sau ca forme
de energie.
Deși aceste concepte asupra divinității par a fi foarte diferite una de cealaltă, ele nu se exclud reciproc.
Unii wiccani consideră că e mai benefic să adopte una sau alta în funcție de circumstanță.

Aspecte animiste

Wicca este la bază o religie care crede în imanența esenței divine, iar pentru unii wiccani acest lucru
implică și elemente de animism. O credință foarte importantă în unele tradiții wiccane este că Zeița și
Zeul (sau zeițele și zeii) se pot întrupa, cel mai adesea prin intermediul Preoteselor sau a Preoților în
cadrul unor ritualuri specifice.

Viața de apoi

30
Părerile despre viața de apoi sunt diversificate. Totuși, o accepțiune larg răspândită este cea a
reîncarnării. Raymond Buckland susține că sufletul se reîncarnează în membri ai aceleaiși specii de
mai multe ori, scopul fiind de a învăța și de a avansa sufletește, dar aceasta nu este o credință
universală printre wiccani. O zicală wiccană spune că „dacă ai fost o dată vrăjitoare, ești pe vecie o
vrăjitoare”, care sugerează faptul că wiccanii ar fi reîncarnările altor wiccani.
De obicei, wiccanii care cred în reîncarnare cred că, înainte de a reveni în lume, sufletul se odihnește
puțin în Cealaltă Lume sau Lumea Verii, pe care Gardner o denumește „extazul Zeiței”. Mulți wiccani
cred că pot vorbi cu spiritele morților din Cealaltă Lume prin intermediul mediumurilor sau a tablelor
ouija, mai ales de sărbătoarea Samhain. Unii însă condamnă aceste practici; de exemplu, Marele Preot
Alex Sanders a spus „Morții sunt morți, lăsați-i în pace”. Această credință este inspirată probabil din
spiritualism, care era în vogă în vremea lui Gardner și cu care acesta a avut de-a face.
Cu toate că există anumite credințe legate de viața de apoi, wicca nu insistă prea mult cu aceasta, ci se
concentrează pe viața prezentă. Istoricul Ronald Hutton a observat că „atitudinea adoptată instinctiv de
majoritatea vrăjitorilor păgâni pare a fi că dacă te bucuri cât mai mult de viața prezentă, acest lucru se
va reflecta mai mult sau mai puțin și în viața de apoi, așa că merită mai mult să te concentrezi asupra
prezentului”.

Magia

Wiccanii cred în existența magiei și că aceasta poate fi manipulată sub forma vrăjitoriei. Uneori
cuvântul apare scris în engleză magick (spre deosebire de grafia obișnuită magic), un termen inventat
de ocultistul Aleister Crowley și care face însă trimitere mai mult la religia Thelema decât la wicca.
Vrăjile wiccane sunt efectuate în cadrul unui ritual, într-un cerc sacru. Scopul este de a determina
producerea unor efecte reale. Printre cele mai obișnuite vrăji wiccane se numără cele de vindecare, de
dragoste, de fertilitate și de înlăturare a influențelor negative.
Natura ceremonială, ritualică a magiei este acceptată de mulți wiccani. De pildă, Aleister Crowley a
afirmat că magia este „știința și arta de a produce schimbări după voința [practicantului]”, iar
MacGregor Mathers a spus că magia este „știința controlării forțelor secrete ale naturii”. Magia este
considerată o lege a naturii ce încă nu a fost înțeleasă de știința modernă. Ca atare, nu este considerată
un fenomen supranatural, ci ca o manifestare a „marilor puteri imanente naturalului”, după cum spune
Leo Martello. Unii wiccani consideră că magia înseamnă folosirea la maxim a tuturor celor cinci
simțuri, cu rezultate suprinzătoare, pe când alți wiccani nu pretind că știu cum funcționează magia, ci
doar cred în ea deoarece i-au resimțit efectele.
Mulți wiccani din perioada timpurie, cum ar fi Alex Sanders și Doreen Valiente, și-au numit practicile
„magie albă”, spre a fi în opoziție cu „magia neagră” asociată în opinia lor răului și satanismului.
Sanders a folosit și termenii „calea mâinii stângi” pentru magia răuvoitoare, respectiv „calea mâinii
drepte” pentru magia binevoitoare. Unii wiccani contemporani descurajează însă aceste dihotomii; un
exemplu de argument adus este că negrul ca și culoare nu ar trebui să fie asociat cu răul.
Cercetătorii Rodney Stark și William Bainbridge au susținut în 1985 că wicca „a răspuns secularizării
cu o întoarcere hotărâtă înspre magie” și că este o religie reacționară ce va dispărea în curând. Istoricul
Ronald Hutton a criticat această opinie în 1999 spunând că dovezile arată contrariul și că „un mare
număr [de wiccani] lucrează în domenii foarte avansate [ale culturii științifice], de exemplu în
domeniul calculatoarelor”.

Codul moral

31
Nu există un cod moral sau etic împărtășit de toate tradițiile wiccane. Totuși, majoritatea wiccanilor
urmează Sfatul Wiccan: „de pe nimeni nu rănește, fă cum inima-ți poftește”. Interpretarea cea mai
răspândită vede în această propozițe o declarație a libertății de acțiune corelată cu nevoia de a-și asuma
responsabilitatea propriilor acțiuni și nevoia de a reduce la minim răul făcut altora și sieși. Un alt
element important al codului moral wiccan este Legea triplei reîntoarceri, conform căreia orice faptă
bună sau rea se va întoarce persoanei care a facut-o cu o putere de trei ori mai mare, asemănător ideii
de karma. Sfatul și Legea au fost ideile lui Gerald Gardner și au fost adoptate ulterior și de alte tradiții.
De asemenea, mulți wiccani încearcă să urmeze calea virtuților menționate de Doreen Valiente
în Charge of the Goddess. Acestea sunt veselia, respectul, onoarea, modestia, puterea, frumusețea și
compasiunea. Valiente ordonează aceste virtuți în perechi complementare, reflectând astfel dualismul
frecvent întâlnit în cultul wiccan. Unii wiccani aparținând unor tradiții mai vechi respectă și un set de
161 Legi wiccane, denumite și Legile meșteșugului sau Ardanes. Valiente, una dintre primele mari
preotese din tradiția gardneriană, a comentat că aceste legi au fost cel mai probabil inventate de Gerald
Gardner însuși în limbaj arhaic ca urmare a conflictelor interne în coven-ul său din Bricket Wood.

Inițial Gerald Gardner a dat dovadă de animozitate față de homosexualitate, susținând că atrage
„blestemul Zeiței”, însă în prezent aceasta se bucură de acceptare în rândul tuturor tradițiilor wiccane.

Cele cinci elemente

Wiccanii cred în existența celor cinci elemente în mod metaforic (nu literal ca în Grecia antică).
Elementele sunt considerate reprezentări ale stărilor de agregare ale materiei. Multe ritualuri magice
presupun invocarea elementelor, cel mai important fiind sfințirea cercului magic. Cele cinci elemente
sunt aerul, focul, apa și pământul, alături de spirit, care le unește pe primele patru.
Diverși autori au folosit mai multe analogii pentru a explica acest concept. De pildă, wiccana Ann-
Marie Gallagher l-a descris prin comparație cu un arbore. Un arbore e format din pământ (sol și
materie vegetală), apă (sevă și umezeală), foc (corespondentul fotosintezei) și aer (producerea de
oxigen din dioxid de carbon). Toate acestea sunt unite prin spirit.
Fiecare element este asociat unui punct cardinal: aerul cu estul, focul cu sudul, apa cu vestul, pâmântul
cu nordul și spiritul cu mijlocul. Totuși, unii wiccani, cum ar fi Frederic Lamond, susțin că aceste
asocieri sunt valabile doar în cazul geografiei Angliei de sud, unde s-a dezvoltat wicca, și că wiccanii
ar trebui să le adaptezii specificului geografic al regiunii în care se află. De exemplu, locuitorii coastei
de est din America de Nord ar trebui să invoce apa nu dinspre vest, ci dinspre est, adică dinspre
Oceanul Atlantic.

Obiceiuri
Practici rituale

Wiccanii folosesc mai multe ritualuri când practică magia sau când sărbătoresc anumite ocazii. De
obicei, coven-ul (sau practicantul singur) pregătește și purifcă ritualic un cerc magic. Pregătirea
cercului implică de obicei invocarea „Paznicilor” punctelor cardinale, împreună cu elementul
corespondent fiecăruia: aer, foc, apă și pământ. Odată cercul pregătit, se poate trece la efectuarea unui
ritual potrivit anotimpului, la adresarea de rugăciuni Zeului și Zeiței sau la magie.

Unelte

32
Ritualurile wicca presupun utilizarea unor unelte magice speciale. Printre acestea se numără un cuțit
neascuțit numit athame, o baghetă, o amuletă și o cupă. În plus, de multe ori se folosește și o mătură,
un cazan, lumânări, tămâie și un cuțit mai mic cu lama curbată, denumit boline. În cercul magic se află
de obicei un altar pe care se așază aceste unelte. Aici se pot pune și obiecte reprezentând Zeul și Zeița.
În unele tradiții se obișnuiește ca, înainte de intrarea în cercul magic, practicanul să țină post în acea zi
și/sau să se îmbăieze inainte de ritual. După terminarea ritualurilor, se adresează mulțumiri Zeului,
Zeiței și Paznicilor, iar apoi se închide cercul magic.
Un aspect controversat al wicca, mai ales în tradiția gardneriană, este obiceiul unor practicanți de a fi
goi când efectuează ritualuri. În limba engleză se folosește termenul skyclad(„înveșmântat doar cu
cerul”). Totuși, când lucrează îmbrăcați, wiccanii poartă robe prinse cu curele la brâu, haine cu aspect
medieval sau chiar și haine normale.

Roata anului

Roata anului reprezintă cele opt sărbători celebrate de wiccani în cursul anului și cunoscute sub
denumirea de sabbaturi.Patru dintre acestea sunt sabbaturi mari și coincid cu vechile date când celții
sărbătoreau festivalurile focului. În 1958 coven-ul din Bricket Wood a adoptat sabbaturile mici, cele ce
cad de solstiții și echinocții. Numele date acestor sărbători sunt deseori inspirate din păgânismul
germanic sau celtic, dar trebuie observat că ele nu sunt reconstituiri ale acestora, ci înclină mai degrabă
spre o formă de universalism. Practicile rituale ocazionate de sabbaturi pot prezenta trăsături specifice
culturilor din care și-au primit numele, dar și influențe venite din culturi complet diferite.

Lista celor opt sabbaturi începe cu Samhain, considerat a fi Anul Nou celtic

Samhain – Marele sabbat al morților (1 noiembrie)

Yule – Micul sabbat al solstițiului de iarnă
Imbolc – Mare sabbat (2 februarie)
Ostara – Micul sabbat al echinocțiului de primăvară
Beltane (în română, Armindeni) – Mare sabbat (1 mai)
Litha (în română, Sânzienele sau Drăgaica) – Micul sabbat al solstițiului de vară
Lughnasadh sau Lammas – Marele sabbat al recoltei (1 august)
Mabon – Micul sabbat al echinocțiului de toamnă

Rituri de trecere

33
În wicca se găsesc numeroase rituri de trecere. Poate cel mai important este ritul de inițiere, prin care o
persoană se alătură religiei wiccane. În tradițiile bazate pe învățăturile lui Gerald Gardner exista un
proces complex de inițiere bazat pe grade. Conform lui Gardner, trebuie să treacă un an și o zi între
momentul când persoana interesată începe să studieze Meșteșugul și momentul inițierii, însă Gardner a
încălcat această regulă frecvent cu persoanele pe care le-a inițiat.
Un alt rit practicat de wiccani este cel de împreunare a mâinilor (în engleză în original handfasting),
după cum sunt cunoscute căsătoriile în această religie. Unii wiccani se căsătoresc de probă timp de un
an și o zi cu ocazia sabbatului Lughnasadh, după un vechi obicei irlandez. Un jurământ adeseori folosit
este cel conform căruia căsătoria va dura „atât cât va dăinui dragostea”, spre deosebire de varianta
creștină „până când moartea ne va despărți”.
Copiii născuți în familii wiccane pot fi supuși unui ritual asemănător botezului (în engleză în
original wiccaning). Scopul acestui ritual este de a pune copilul sub protecția Zeului și a Zeiței.
Copilul nu este însă obligat să se alăture religiei dacă nu dorește acest lucru atunci când crește mare,
având în vedere importanța liberului arbitru în wicca.

Cartea Umbrelor

În wicca nu există un set de scrieri sfinte asemănător Bibliei creștine sau Coranului islamic, cu toate că
există anumite texte considerate importante de mai multe tradiții. Gerald Gardner a folosit o carte ce
cuprindea mai multe texte, denumită Cartea Umbrelor, pe care o modifica sau o completa deseori.
Această carte a preluat texte din diverse surse, cum ar fi Aradia – Evanghelia vrăjitoarelor, de Charles
Godfrey Leland (1899) sau lucrările ocultistului Aleister Crowley (sec. XIX-XX). Cartea cuprinde și
poezii scrise de Gardner și de Marea Preoteasă Doreen Valiente, dintre care cea mai cunoscută
este Charge of the Goddess.
Cartea cuprindea instrucțiuni cu privire la desfășurarea ritualurilor și vrăjilor. Intenția lui Gardner a
fost ca fiecare copie a Cărții Umbrelor să fie diferită, deoarece fiecare practicant ar fi copiat cartea de
la cel ce l-a inițiat, dar modificând ceea ce personal considera că nu îi este de ajutor. Totuși, în zilele
noastre, mulți wiccani(de obicei au ochii verzi) din tradiția gardneriană, mai ales din Statele Unite, au
păstrat o copie identică celei copiate de Marea Preoteasă Monique Wilson de la Gardner însuși. Cartea
Umbrelor trebuia să fie un secret al celor inițiați în tradiția gardneriană, însă unii autori au publicat
părți din aceasta. Printre ei se numără Charles Cardell, Lady Sheba, Janet Farrar and Stewart Farrar.
În ziua de azi, mulți wiccani care nu aparțin respectivei tradiții au adoptat conceptul de Carte a
Umbrelor. Unii practicanți solitari își fac propria Carte a Umbrelor, care poate sau nu să conțină
fragmente din Cartea Umbrelor gardneriană. Pe de altă parte, există și tradiții în care practicile rituale
nu sunt păstrate în scris și în care o Carte a Umbrelor nu își are rostul.

Simboluri

Simbolul Zeiței Întreite este compus din Luna în creștere, Luna plină și Luna în descreștere.
Wiccanii folosesc diferite simboluri, la fel cum creștinii folosesc crucea și evreii steaua lui David. Cel
mai important dintre acestea este pentagrama, ale cărei cinci colțuri simbolizează cele cinci elemente,
precum și ideea că ființa umană, cu cele cinci extremități, este o reprezentare la nivel microcosmic a
universului. Alte simboluri întâlnite în wicca sunt triquetra și cele trei Luni reprezentând Zeița Întreită.

C U LT U S D E O R U M R O M A N O R U M
 Cultus Deorum Romanorum este religia
pre-Crestina a Romei. A fost practicata
de catre cei mai vechi locuitori ai
Romei. Influentati de etrusci iar mai
tarziu de catre greci, romanii au
dezvoltat o religie de stat complexa
care a pus accentul pe datoria fata de
zei si pe exercitarea constiincioasa si
exacta a practicilor.

La inceputul istoriei romanilor, animismul era principala credinta religioasa, in existenta unor forte
misterioase malefice sau benefice, aflate in orice fiinta sau obiect din natura. Se credea ca fiecare om
isi are spiritul sau protector si inca de la nastere era ghidat de o vointa divina individuala. De
asemenea, fiecare activitate practica, mai ales din cele legate de cultivarea pamantului cum ar fi aratul,
semanatul, secerisul etc. stateau sub semnul unei divinitati protectoare. Acestea erau „geniile” sau
numina, carora le erau adresate actele de cult. Din acestea au derivat, mai tarziu, zeitatile propriu-zise,
sub influenta unor credinte religioase etrusce dar si a panteonului grecesc. Jupiter era zeul luminii, al
fulgerelor, ploii, mai tarziu al victoriei. Junona, sotia lui Jupiter, era protectoarea casatoriilor si a
nasterilor. Pentru un popor eminamente razboinic, principalul zeu era Marte, zeitatea care guverna
razboaiele. Ianus era zeul protector al casei, care privea spre trecut si viitor si era reprezentat cu doua
fete. A devenit si zeitatea inceputului de an, de unde provine numele lunii ianuarie. Vesta era zeita
focului sacru, protectoare a Romei. Preotesele ei, vestalele, care intretineau focul sacru in templul
Vestei, erau in numar de sase, alese de marele pontif dintre fete sub 10 ani apartinand unor familii
nobile. In timpul serviciului lor de 30 de ani trebuiau sa ramana caste si se bucurau de un prestigiu
deosebit. Ofensele aduse unei vestale erau pedepsite cu moartea iar daca un condamnat la moarte
intalnea in drumul spre locul de executie o vestala putea fi gratiat. Minerva era zeita mestesugurilor
dar si a intelepciunii, fiind asimilată cu Atena din panteonul grecesc, iar Venus a gradinilor si a
frumusetii, prin asimilarea atributelor Afroditei grecesti. Spre deosebire insa de greci, romanii nu au
reprezentat zeitatile lor sub chipul omenesc. Cu un spirit mai pragmatic, acestia nu erau preocupati de
problemele filosofice cu privire la evolutia existentei omenesti, moartea, destinul. In principiu,
practicile lor de cult aveau scopul de a castiga bunavointa divinitatilor si erau o daotorie civica a
fiecarui cetatean de a trai in pace cu divinitatile.
Cultul vestalelor si intretinerea focului sacru

35

Centrul vietii religioase il reprezenta casa fiecarui roman, unde capul familiei oficia cultul domestic,
aducand pe altarul de langa vatra ofrande zeilor casei, Vesta, Ianus, cei doi penati si lari, cei din urma
preluati de la etrusci. Actele de cult publice erau reglementate riguros si supravegheate de pontifi, care
nu erau propriu-zis sacerdoti, ci aveau functii de administrare a cultului. Pe langa indatoririle
religioase, cei care faceau parte din colegiul pontifilor aveau si atributii juridice si de istoriografi. Ei
stabileau calendarul, tineau evidenta sarbatorilor, consacrau edificiile publice, vegheau ca legile
publice sa nu vina in contradictie cu cele religioase, hotarau admiterea unor divinitati straine in
panteonul roman. Pontifii au fost si principalii istoriografi ai Romei si primii legislatori, punand bazele
dreptului roman. Colegiul acestora era prezidat de supremul pontif (Pontifex Maximus), in perioada
regala insusi regele iar in cea imperiala imparatul. Pontifex Maximus era ales pe viata, isi avea
locuinta in For si sub autoritatea sa se gasea colegiul sacerdotal al celor 15 flamini, numiti pentru un
an, care executau sacrificiile si conduceau cultul divinitatilor principale. Alte colegii sacerdotale erau
cel al vestalelor, al apulonilor, care organizau festivitatile religioase, banchetele si jocurile publice,
spectacolele de teatru si circ, cel al augurilor, care interpretau intentiile si vointa zeilor, prin observarea
zborului si al cantecului pasarilor. Pe langa aceste colegii, existau o serie de confrerii cu atributii
specifice, de asemenea religioase.
Religia romana nu a avut o doctrina propriu-zisa, bine structurata, stabila si a fost caracterizata de
disponibilitatea de a prelua credinte si practici religioase de la popoarele cu care au venit in contact,
atat europene cat si orientale. Octavianus Augustus a reformat religia romana, a dispus ca teritoriul
orasului Roma sa fie impartit in 14 cartiere, fiecare cu un altar, in care se practica cultul larilor si al
geniului, devenit spirit tutelar al imparatului. Sub influenta Orientului, au apăaut noi personificari ale
divinitatilor: Roma insasi devine o divinitate, careia i se dedica statui, imparatii Caesar, Antonius,
Augustus sunt declarati fii ai zeilor inca din timpul vietii, li se ridica altare, numeroase statui in For si
se ajunge astfel la un adevarat cult imperial. Alte influente orientale au fost materializate in preluarea
cultului egiptean al zeitei Isis, raspandit in întreg imperiul, al zeitatilor Cybele, Baal, Mithra si altele.
La inceputul primului mileniu d. Hr., patrund, tot prin filiera orientala, cultele crestine, o noua religie
ai carei adepti au fost intr-o prima perioada aspru persecutati, prigoniti si omorati, pentru ca in cele din
urma chiar imparatii romani sa se crestineze.

ELENISMUL SAU RELIGIA GRECILOR

Religia grecilor antici era o religie fara dogme, fara un credo rigid si fara texte sacre. Acest fapt facea
ca preotilor sa nu li se ceara o pregatire teologica speciala, asa cum se intampla in alte zone ale lumii
antice. Practic, orice cetatean care se dovedea loial statului putea deveni preot, fie intamplator, prin
tragere la sorti, fie prin alegere.
Preotii greci nu reprezentau o patura sociala privilegiata ca in Egipt, India sau Babilon, iar durata
functiei de preot era de obicei de un an. Insa existau si cazuri in care preotul era numit pentru mai
multi ani sau chiar pe viata.
In timp ce in Egipt si in Orientul Apropiat clerul domina
statul, in Grecia fenomenul era invers: statul domina si
controla clasa sacerdotala, oferindu-le preotilor doar
functii minore in temple. De asemenea, in clasa
sacerdotala nu exista ierarhie si nu existau nici seminare
pentru pregatirea preotilor. In Grecia, biserica si statul
erau una. Fiecare putea crede ce dorea, cu conditia sa
participe la ceremoniile cultului oficial.

36
Zeii Greciei antice, la inceputurile istoriei, erau
atotputernici. Deasupra lor era doarDestinul – legea
suprema a Universului, care ii asigura stabilitatea si
ordinea. Cu timpul insa, zeii au fost antropomorfizati, fiind inzestrati cu calitati si defecte, cu virtuti si
vicii umane. Astfel, zeii greci au fost umanizati , fapt care a fost criticat de unii poeti si filozofi.
Xenofon, de exemplu, a criticat conceptia potrivit careia zeii ar avea aspect uman, atribuindu-li-se
aceleasi greseli, patimi si pacate ca cele ale oamenilor.
Aceasta atitudine critica s-a accentuat in veacurile urmatoare, intre critici numarandu-se Pericle,
Fidias, Platon, Anaxagora si Protagoras. Ultimilor doi amintiti, filozofi atenieni, li s-au intentat chiar
procese de impietate, iar Socrate a fost silit sa se sinucida, fiind acuzat ca nu crede in zeii recunoscuti
de stat.
Nu putea fi vorba de libertate religioasa in Grecia antica. Prin legile sale, statul considera impietatea o
crima pe care o sanctiona prin pedepse foarte aspre. Cultele straine, desi isi manifestau prezenta in
orasele-state grecesti, erau suspectate si urmarite.
Ca forme de cult, cele mai importante erau rugaciunea, purificarea, sacrificiile si respectarea
sarbatorilor. Se aduceau ofrande zeilor, mai ales sacrificii de animale, fiecare zeu avand preferintele
sale: Atena prefera vaca, Poseidon – taurul, Afrodita – capra, Asclepios – cocosul.
Sarbatorile erau foarte numeroase, insa binevenite intr-un calendar care nu era prevazut cu o zi de
odihna ca in cel crestin. Doar in luna octombrie, de exemplu, erau nu mai putin de opt zile de
sarbatoare.
Vechii greci au stabilit resedinta zeilor lor in Olimp, cel mai inalt munte din Grecia continentala. In
felul acesta, zeii erau deasupra si, in acelasi timp, aproape de ei.. Zeii olimpieni nu erau egali, ci exista
o ierarhie bine stabilita. Asemenea oamenilor, si zeii traiau in familii asupra carora Zeus isi exercita
autoritatea suprema.
Principala diferenta dintre zei si oameni consta in faptul ca prin venele zeilor nu curgea sange, ci un
lichid mai fluid, numit “icor”, care facea ca trupul lor sa fie de neatins si nemuritor. Hrana zeilor
consta in diferite arome si parfumuri, nectar si ambrozie ( substanta necunoscuta ), precum si din
fumul care se ridica de la jertfele de animale aduse de oameni.
Zeul suprem, tatal celorlalti zei, era Zeus. Acesta, unindu-se cu multe femei, a dat nastere unei multimi
de zei, eroi sau simpli muritori. Sotia si sora lui Zeus era Hera. In Panteonul grecesc existau si zeitele-
femei virgine Artemis si Palas Atena. Prima era zeita vanatorii si protectoarea animalelor, iar a doua
era zeita polisului grecesc. O alta zeitate feminina importanta a grecilor era Afrodita, zeita dragostei si
adulterului.
Zei olimpieni mai erau si Apollo-zeul armoniei si puritatii, Hermes-fiu al lui Zeus si mediatorul intre
zei si intre zei si oameni, Ares-zeul razboiului, Hefaistos-fiul Herei si zeu al prelucrarii metalelor si al
focului, Dionysos-unul din cei mai vechi zei greci si singurul din panteonul grec care nu avea niciun
fel de relatii cu alti zei, Poseidon-fratele lui Zeus si zeu al marii, Demeter-zeita recoltelor.
Insa, pe langa zeii olimpieni, grecii mai aveau o sumedenie de alti zei inferiori. Practic, fiecare familie,
fiecare trib si fiecare cetate isi aveau zeul sau. Toate obiectele, toate fortele din cer si de pe pamant,
evenimentele fericite, toate mestesugurile si artele, toate viciile si calitatile erau personificate intr-un
zeu, de obicei cu forma umana. La toata aceasta pleiada de zeitati se mai adaugau demonii, zanele,
sirenele, nimfele si alte fiinte supranaturale, la fel de numeroase ca si muritorii.
Grecii aveau atat de multi zei incat, spunea Hesiod, “niciun muritor n-ar fi in stare sa-i numere pe
toti.” O clasificare arbitrara ii imparte pe zeii vechilor greci in sapte categorii: 1) Zeii din cer 2) Zeii de
pe pamant 3) Zeii fertilitatii 4) Zeii animale 5) Zeii subterani 6) Stramosii si eroii 7) Zeii olimpieni.

37
Templele nu erau pentru credinciosi, ci pentru zei, fiind locuinta acestora. Grecii confundau adesea
zeitatea cu statuia acesteia, care era spalata, imbracata, ingrijita cu dragoste si, uneori, chiar certata ca
este neglijenta. Zeilor li se ofereau fructe, vita-de-vie, copaci, animale si chiar sacrificii umane cu
ocazia unor razboaie sau calamitati. Cu timpul s-a renuntat la sacrificiile umane, fiind ucisi doar
criminalii, si acestia doar dupa ce au fost imbatati bine. Locul oamenilor in jerfe a fost luat de animale,
cele mai des sacrificate fiind taurul, oaia si porcul.
Grecii erau renumiti pentru oracolele lor, mai ales pentru cel al lui Zeus de la Dodona si cel al lui
Apollo de la Delfi. Nu doar grecii, ci si romanii si barbarii veneau sa-i consulte pe zei si sa li se
prezica viitorul.
La oracolul lui Apollo din Delfi slujeau mai multe preotese. Dupa ce inhalau un gaz care emana
printr-un orificiu ce se deschidea in sol, sub templu, si dupa ce mestecau frunzele unui dafin narcotic,
preotesele cadeau in transa si aveau convulsii. In aceasta stare, preoteasa de serviciu,
numita Pythia, rostea cuvinte fara legatura pe care preotii le traduceau pentru popor. Raspunsurile la
intrebari erau date in asa maniera incat sa se poata intelege in mai multe feluri, astfel incat
infailibilitatea oracolului sa fie pastrata nestirbita.
Religia vechilor greci nu a exercitat o influenta prea mare asupra moralei, fiind mai apropiata mai mult
de magie decat de etica. Perfectionarea ritualurilor avea mai mare importanta decat morala pentru
greci. De fapt, nici zeii grecilor nu erau un model de cinste si virtute. Pentru ca sufletul sa fie salvat nu
conta atat de mult comportamentul in timpul vietii, cat respecatarea ritualurilor.
Punctul culminant al vietii religioase a vechilor greci il reprezenta adorarea zeului sau zeitei
orasului in timpul ceremoniilor publice. Acestea reprezentau un moment apoteotic pentru
intreaga comunitate. Cu toate acestea, religia Greciei antice a fost distrusa de filozofie. Pitagora
s-a indoit de existenta zeilor, Socrate i-a ignorat, Democrit i-a negat, iar Euripide i-a ridiculizat.

S ATA N I S M U L

Satanismul, dupa cum am precizat de nenumarate ori reprezinta modul liber de a gandi, nu
inselaciunile oferite de religiile bazate pe altruism. Din acest motiv satanistii sunt diferiti, au moduri
diferite de a percepe realitatea, magia s.a.m.d. Dar daca stam sa ne gandim totul se reduce la
numele Satana, un nume care a primit aproape toate infatisarile; de la bestie la salvator, de la prost la
inteligent. Fiecare infatisare primind o noua grupare satanista care are tendinta de a o urma. Ideal ar fi
sa se gaseasca o forma a Satanismului care sa fie atat de complexa incat sa cuprinda toti satanistii.
Pentru ca acest lucru nu este posibil vom trece mai departe la a face cate o scurta prezentare a tipurilor
de satanism!

1. Patru tipuri principale

1.1 Satanismul Modern

Acest subiect a fost larg dezbatut in eseul Satanismul Modern, inclusiv istoria acestuia. Ceea ce putem
adauga? Putem spune ca sunt din ce in ce mai multi oameni care au invatat/au inteles ca Satana nu este
nimic mai mult decat un simbol puternic. Desigur aceasta putere este oferita de catre noi, Satanistii. E
un principiu relativ simplu. Asta nu inseamna ca Satanistii Moderni neaga puterea Satanei. Aceasta
putere pentru noi exista, dar nu sub forma unei deitati/entitati ce se va lupta cu Dumenzeu cand/daca
Sfarsitul Lumii va avea loc; noi nu ne complicam nici cu alte filozofii cum e cea sumeriana, din care
Crestinii au copiat idei cu succes. Noi suntem de parere ca totul trebuie citit si inteles, nu urmat. Cat
pentru cei ce cred in si/sau venereaza entitatea Satana nu putem sa le spunem decat sa ne lase in pace
si cand ceva creier in acel cap va creste sa revina!

38

1.2 Satanismul LaVeyan

Satanismul LaVeyan a aparut in 1966, odata cu fondarea Bisericii lui Satan. Aceasta forma a
Satanismului reprezinta cel mai bine miscarea Moderna. Anton Szandor LaVey a incurajat „gandirea
numai pentru tine„, model refuzat de Satanistii Traditionali si in special de F.C.o.S. ( First Church of
Satan ). Dar nu trebuie sa uitam ca prin Anton Szandor LaVey a aparut un nou interes
pentru Satanism. Satanistii LaVeyeni sunt intalniti mai mult in cadrul C.o.S. ( Church of Satan ) si
bisericile formate dupa acest model, dar nu numai. Din pacate, dupa moartea lui Anton Szabdir
LaVey pe 29 octombrie 1997 au aparut tot felul de informatii care il puneau pe acesta intr-o postura
proasta, gandirea lui a fost mult criticata. Ironic e faptul ca nimeni nu a spus mai nimic cat timp acesta
traia. Atacurile de acum vin in special din partea celor care nu accepta ca Satana nu exista ca deitate/
entitate. Anton Szandor LaVey a scris 5 carti si s-au scris cateva despre el. Cea mai cunoscuta carte
este Biblia Satanista, carte ce reprezinta o colectie de idei atat proprii cat si a altor autori ( care SUNT
citati ), indemnand pe satanist la gandirea realista. Toti trebuie sa se inteleaga ca Anton Szandor
LaVey a adus realismul in Satanism, nu propria inselaciune oferita de religiile bazate pe altruism!

1.3 Satanismul Traditional

Satanistii Traditionali sunt Satanistii care vad in cuvantul Satana o deitate pe care o considera un
prieten, un aliat, stapan; depinde de ideile Satanistului respectiv. O greseala se face cand se spune ca
acestia venereaza pe Satana asa cum apare in Biblia Crestina. Satanismul Traditional se bazeaza in
general pe adepti, initiati. Acestia aspira spre o modificare caracterului pentru a creea un om evoluat,
superior celorlalti care in timp (ordinul zecilor de ani) va modela societatea intr-una perfecta.
Considera ca acest drum este unul lung ( poate dura o viata ), plin de primejdii si ca nu exista o cale
scurta spre adevarata intelepciune. Nu exista nici un ritual care sa te ajute in strabaterea mai rapida a
acestui drum. De obicei Satanistii Traditionali adevarati fac parte din grupari Sataniste
Traditionale unde se pregatesc pentru a trece diferite etape, ultimul fiind sa se intoarca inapoi in lume
si sa invete noi indeletniciri pe care sa le puna in practica. Fiecare ordin/organizatie/biserica are o
dogma proprie. In esenta toate contin aceleasi principii dar civilizatiile de la care preiau imbracamintea
acestor idei sunt diferite. Un alt ideal al Satanismului Traditional este pregatirea individului pentru a-si
contrui propriul templu. Ritualurile care reprezinta o inversare Crestinismului sunt in numar mare,
Slujba Neagra (un ritual ce satirizeaza serviciile oferite de Crestini) este pusa la loc de cinste printre
randurile lor. Domina misticismul si principiile restrictive (ceva asemanator Crestinismului). Pentru
mai multe informatii intrati pe www.google.com sau www.wikipedia.org!.

1.4 Satanismul Rebel

Satanistii Rebeli sunt cei care dau nume prost Satanismului. Ca sa fii Satanist Rebel trebuie sa fii
inferior, sa nu te poti adapta societatii. Satanistii Rebeli sunt cei ce distrug ce noi realizam cu mult
efort si munca. Sunt nimicurile societatii care au inteles prost satanismul, orice fel s-ar intitula ei:
Moderni, Traditionali, LaVeyeni etc.

2. Tipuri universale

Aceste tipuri pot fi aplicate tuturor formelor de Satanism pentru ca sunt independente de dogma. Totul
se rezuma la stil de viata si contributia acestora.

39

2.1 Satanistii Notoriosi

Acestia sunt Satanistii care se fac auziti in orasul natal, uneori chiar depasind granitele acestuia.
Alcoolul, sexul, drogurile sunt preferate de acestia pentru a spori distractia. Acestia nu traiesc dupa o
filozofie, chiar nu le pasa de aceasta. Totusi cunosc cel mai bine semnificatia cuvintelor „placere” si
„indulgent” dand noi intelesuri acestora. Credintelele lor sunt incontestabile, reusesc sa socheze lumea
prin stilul lor de viata. Pentru ei, viata reprezinta infernul Satanei!

2.2 Avocatii Diavolului

Acesti Satanisti se prezinta ca fiind intelectuali sau filozofi, autori de web siteuri, scriitori de carti
despre ocultism s.a.m.d. Acestia nu prea sunt atrasi de dogma satanista, ci de posibilitatile oferite de
religie. Ei se ocupa mai mult de explicarea satanismului, intr-o oarecare masura predarea acestei religii
prin lucrarile scrise. Spre deosebire de celelalte tipuri ei sunt luptatori cu creionul. Acesti satanisti se
mandresc cu capacitatile lor de a planui si gandi.

2.3 Satanistii Diabolici

Acestia sunt satanistii ce nu se preocupa, la fel ca Avocatii Diavolului cu explicarea Satanismului. Ei

iau in deradere totul de la 666 la numele Satana. Prin aceste forme de exprimare ei transmit de fapt un
mesaj foarte serios. Din pacate nu prea sunt luati in serios de catre oameni in general. Acestia parasesc
cel mai repede Satanismul devenind ateisti de obicei.

3. Satanistii falsi

Nu are rost sa dezvoltam prea mult subiectul deoarece nu merita. Acestia sunt tinerii intre 9-17 ani care
nu au ce face cu ceilalti copii afara. Nu putem sa spunem ca absolut toti sunt falsi, ideea e ca
majoritatea nu pot vorbi coerent cu o alta persoana. Desigur ca exceptiile sunt necesare intr-o astfel de
categorie, dar mult prea putine.

I S T O R I A PA G A N I S M U L U I

„În anul 325 d.Hr., Împăratul Roman Constantin a decis să unifice Roma sub o singură religie …
Istoricii încă se miră de rapiditatea cu care Constantin a convertit păgânii la creștinism. Prin
îmbinarea simbolurilor, datărilor și ritualurilor păgâne în tradiția creștină în creștere, el a creat un fel
de religie hibridă, acceptabilă pentru ambele părți.” – Dan Brown

Incepem cu o incursiune in lumea antica. Va vom prezenta de-a lungul unor scurte episoade viata si
religia in Europa atunci cand lumea era guvernata de legi si traditii pagane.

Cuvintele „pagânism” si „Pagan” provin din limba latina „paganus” avand sensul de “locuitor de la
tara”. In termeni simpli – pagânismul este o religie a locului, o religie naturala sau nativa, de exemplu
religia indienilor americani este pagâna, hinduismul este o forma de pagânism. Toate religiile pagâne
sunt caracterizate printr-o conexiune si respect pentru natura, si sunt politeiste adica au multi Zei si /
sau Zeite.
40
Pagânismul este o religie a naturii, cu alte cuvinte, paganii adora Natura in toate formele ei. Pagânii
vedeau divinitatea ca imanenta în întreaga viata si Univers; în fiecare copac, planta, animal si obiect,
barbat si femeie si în partea întunecata a vietii la fel de mult ca si în lumina. Pagânii îsi traiau vietile în
armonie cu ciclurile naturii, anotimpuri, viata si moartea.
Spre deosebire de religiile monoteiste (crestinismul, islamul, iudaismul) divinitatea suprema este de
sex feminin, precum si de sex masculin si, prin urmare, exista o multitudine de Zeite, precum si o
multitudine de Zei. Aceste Zeitati sunt în noi, precum si in afara noastra (imanente). Ele nu sunt pur si
simplu înlocuitori pentru Dumnezeul musulman din Coran sau pentru cel iudeo-crestin. Acest lucru se
datoreaza faptului ca Zeii din religiile majoritare tind sa fie supranaturali, adica mai presus decat
Natura întrucât zeitatile pagâne sunt naturale, simbolizand aspecte ale naturii sau ale naturii umane.
Astfel, Zeii si Zeitele provin de la Marele Spirit sau Akashka care, probabil, echivaleaza cu
Dumnezeul din religiile monoteiste.

Pagânismul s-a dezvoltat alaturi de omenire pe parcursul a mii de ani; si asa cum s-a schimbat cultura
asa a facut-o si pagânismul, dar este întemeiat adânc si înradacinat in amintirile genetice care merg
înapoi pana la perioada neolitica, si înainte. Astfel, pagânismul nu este doar o religie, ci o religie
naturala.
Pagânismul în partea de vest ia o serie de forme, inclusiv Wicca – Druidism, si samanismul.

Pentru pagani patru elemente vechi – pamant, aer, foc si apa au o semnificatie speciala. Importanta
acestora este greu de definit, deoarece acestea au corespondente atât de multe, de exemplu, sunt
asociate cu cele patru directii – nord, est, sud si vest.
Fiecare element este un fel de substanta spirituala din care toate lucrurile sunt facute mai ales noi
însine si în acelasi timp, sunt Gardienii nostri si ai Zeitei si Zeului, cei care pazesc poarta între aceasta
lume si cealalta.

Multi pagani cred în reîncarnarea ca într-o forma de viata dupa moarte. Aceasta ofera paganilor o
vedere substantial diferita despre viata.

PA G A N I S M U L I N R O M A N I A

În România, neopăgânismul pătrunde, în faza debutantă prin intermediul workshop-urilor de

prezentare. Federația Păgână Internațională a organizat, în anul 2004, la Brasov primul curs de
vrăjitorie Wicca în România, intitulat ”Primii pași pe acest drum” (23-24 august 2010). Cursul a fost
organizat de Morgana, coordonatoarea internațională a Pagan Federation și de Saddie, implicată în
organizarea PFI în Ungaria, ambele nume fiind, evident, pseudonime.

În anul 2004 apare revista on-line MoonLight Grove, care se intitula „prima revistă Wicca în limba
română”.
Din anul 2002, a devine vizibil pe internet grupul Romanian Coven. Grupul a fost activ și anul
următor, când emiteau un Newsletter și organizau întâlniri lunare în București, detaliile acestora fiind
comunicate, prin email, membrilor înregistrați.
De asemenea, există un grup intitulat Romanian Wiccans care ține legătura cu cei interesați prin
intermediul forum-ului de discuții.

41

Până in anul 2008 a existat ”Societatea Gebeleizis”. Scopul Societății ,,Gebeleizis” este investigarea,
cercetarea și recuperarea tradițiilor și obiceiurilor populare, a valorilor autentic traco-dace, a istoriei
vechi a traco-dacilor, cunoașterea acesteia și creșterea noii generații de cetățeni români în spiritul
acestor valori.
În anii următori, în România încep să își facă apariția comunități păgâne, reprezentate de organizații
ca Flacăra Neagră (satanismul tradițional și demonolatrie) și Biserica Satanistă Română –
BSR (satanismul modern) .

În data de 24 iunie 2016 se înfințează prima structură asociativă cu caracter cultural-religios, având
drept scop ridicarea nivelului spiritual al oamenilor prin popularizarea informațiilor despre cultele
păgân și a stiințelor ezoterice, denumită Asociația „Mișcarea Neopăgânilor din România”(actual THE
NEW PAGAN DAWN, ex ROPAGANISM)

Incepand cu august 2018, din cadrul TNPD apare o factiune pagana noua reprezentata de organizatia,
in curs de constituire, Societatea Pagana, cu sediul in mun. Brasov, jud. Brasov, structura ilegitima si
nereprezentativa pentru comunitatea pagana ca urmare a diverselor acuzatii de xenofobie si prin faptul
ca aceasta se desprinde de asociatia mama din dorinta de preamarire a fostului jurist, Silviu Pop.

LA INCEPUTURI

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai
pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o
literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi
destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general
acceptată. Cele mai multe informații le avem de la autorii antici , in special de la părintele istoriei,
Herodot, in marea sa lucrare, Istorii, in cartea IV, însa mai sunt si alți autori antici care ne vorbesc
despre acest lucru.

Între problemele de bază ale religiei geto-dacice se înscrie caracterul acesteia. După o lungă disputa
între specialişti, ipoteza care susţine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde să se impună. Îl
atenţionam pe cititorul mai puţin avizat ca superioritatea (mai degrabă farmecul, profunzimea şi
bogăţia) unei religii nu este dată de caracterul său, o religie monoteistă nu este mai evoluată decât una
politeista şi, ca atare, nu trebuie să manifeste nici un fel de reţineri subiective în a accepta caracterul
politeist al religiei geto-dacilor.

Mult mai dificilă este situaţia atunci când trebuie să se arate natura zeităţilor adorate de geto-daci,
atributele sau elementele legate de ierarhizarea într-un „panteon”, ori date despre perioada când au fost
la apogeul adorării lor.

Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialiştii nu au ajuns la un consens
asupra formei numelui: Salmoxis – Zalmoxis – Zamolxis). Cât priveşte natura şi atributele sale, unii
susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis
ar fi fost fiinţa pământeană s-a dovedit a fi fantezistă. În vremea lui Burebista şi al lui Decebal , se pare
că Zalmoxis nu mai era însă adorat ca zeitate supremă, fiind destul de probabilă chiar prezenţa sa în
„panteonul” geto-dacic.

42
O astfel de ipoteza se sprijină pe faptul că la autorii greci de după Herodot, Zalmoxis este amintit că o
divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, în Eneida, Ovidius, în Pontice şi Tristele) şi greci
(Dion Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de către geto-daci de o manieră neobişnuită în perioada
Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, ”i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe
trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi există un simţământ religios adânc în comparaţie
cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui parinte”.
În ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre
divinităţile feminine Hestia şi Bendis, prima considerată drept protectoare a focului din cămin şi a
căminului, în general, a doua – zeiţă a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii.

Deşi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasă totuşi să se înţeleagă că Zalmoxis, Gebeleizis,
Marte, Hestia, Bendis, ca zeităţi, erau adorate nu de un trib anume, ci de către geto-daci în totalitatea
lor. Aşadar, se poate vorbi de prezenţa unui „panteon” la geto-daci (în sprijinul acestei afirmaţii
situându-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa şi a altora asemănătoare în alte locuri ale
Daciei), de unitatea lor spirituală şi de existenţa conştiinţei comunităţii etno-lingvistice.

Un alt element al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa credinţa în nemurire.

„Nemurirea” a fost considerată adeseori ca un element specific concepţiei religioase a geto-dacilor,
care i-ar fi deosebit între toate popoarele antichităţii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrină
promovată de Zalmoxis a cărei esenţa ar fi credinţa în nemurirea sufletului. Împărtăşim ideea potrivit
căreia ”nemurirea” geto-dacica este o credinţă obişnuită, ca „dincolo” vor continua viaţa pământeană
în mare desfătare.
Această credinţă nu are nimic fenomenal, excepţional, în sensul unei spiritualizări sublime, cum s-a
prezentat adeseori în tot felul de cărţi. Viaţa religioasă a geto-dacilor se afla sub controlul şi
conducerea sacerdoţiului despre care am vorbit mai înainte.

Este posibil ca în vremea lui Burebista, marele preot Deceneu să fi săvârşit o adevărată reforma
religioasă, conştient de autoritatea castei preoţeşti pe care o conducea şi de rolul major al religiei ca
element de unitate politică a geto-dacilor7. Aceasta reforma nu a fost violentă, şi este foarte probabil
că geto-dacii adorau în acest Marte nu numai pe zeul războiului, el având şi atribuţii care, poate,
aparţineau altor divinităţi, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pildă. Strâns legată de viaţa lor religioasă,
dacă nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile şi riturile geto-dacilor.

Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, dacă nu este cumva şi singurul despre care ştim ceva.
Faptul că din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturală afirmata de acest popor ne
dă dreptul să-l presupunem că ar fi fost deosebit de bogat, s-a păstrat şi a ajuns până la noi în primul
rând acest mit (mai degrabă „mitul” mitului lui Zalmoxis) se datorează consemnărilor scrise ale unor
autori străini.

Curiozitatea stârnită de oamenii îndepărtatelor tărâmuri carpato-danubioano-pontice, ecoul acţiunilor

geto-dacilor şi formaţiunilor lor politice, dar şi o recunoaştere a calităţilor intrinseci ale mitologiei lor
au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra spiritualităţii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis
a reprezentat, probabil, cel mai important şi cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit şi
însuşi personajul sau central s-au cristalizat devreme în lumea geto-dacica, ca rezultat al unor
fenomene de sincretism desfăşurate pe diferite planuri cultural istorice.

43

În epoca clasică a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru că mai târziu
urmele sale să dispară, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor şi din folclorul românesc.
Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa câteva idei
doar în legătură cu câteva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus şi Pomponius Mela ne vorbesc
de întristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la naşterea unui copil, stare manifestată prin
plânsul rudelor apropiate, care nu vedeau în viaţa pământească decât prilej de suferinţe şi greutăţi.
Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizaţiei lor geto-dacii practicau cu
preponderenta incineraţia; inhumaţia se întâlneşte mai rar. Mormântul de incineraţie plan reprezintă
tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur şi simplu
aşezate într-o groapă, în puţine cazuri fiind depuse în prealabil într-o urnă. Mormintele plane cu caseta
din piatră sunt extrem de rare. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se aşezau în groapa
obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în viaţa de apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură.
La moartea celor bogaţi se făceau şi ospeţe funerare cu spargerea rituală deasupra mormântului a
vaselor folosite.

La geto-daci întâlnim, în ansamblul riturilor de sacrificiu, atât jertfele umane (constatate, dealtfel, şi la
alte popoare), cât şi sacrificarea de animale şi ofrande, acestea două din urmă devenind, probabil,
destul de timpuriu preponderente.

Mitul lui Zamolxis

A trăit cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Erei Creştine. Zeu suprem al geto-dacilor, erou
naţional, învăţător şi judecător în slujba poporului său, Zamolxis a fost o divinitate totală. Unul din
marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii. Zeu de dublă sorginte: Vasile Pârvan îl consideră „Zeu ceresc”;
Hadrian Daicoviciu îl socotea că „Divinitatea htonică” (terestră).Etimologia numelui de Zamolxis ne
este explicată de către istoricul Porphiros: imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o piele
de urs (zalmos = piele). Este aici locul să amintim despre celebra „trecere prin piele”, proba pe care o
suportă neofitul, în procesul de iniţiere, în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când – sub ritualul
ezoteric al sacerdoţilor – profanul murea şi renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă mersul şi rostul
lumii.

Ceea ce demonstrează despre racordarea culturii geto-dacice la marile valori universale. Izvoarele cu
privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi cercetate de savanţi de larg
prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement din Alexandria. Filozof prin
vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a făcut din
neamul său un popor de nemuritori. Este bine cunoscut, de către istorici, spiritul de sacrificiu al geto-
dacilor.

Credinţa lor în nemurire a fost dusă – mai departe – de creştinism. Despre Zamolxis, istoricul Strabon
vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora. L-a însoţit
pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit
preţioase şi tainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie,
filozofie şi medicină. Revenit în patrie – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a căpătat rapid respectul
cârmuitorilor şi al poporului. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă chiar pe regele geto-dacilor să şi-
l facă asociat la putere, ca pe un om superior, dotat cu harul de a releva voinţa zeilor. La început,
regele i-a încredinţat funcţia de Mare Preot al zeilor, apoi l-a proclamat zeu pe însuşi Zamolxis”.

44

Un alt strălucit istoric al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii
trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură. Întrucât trăise o vreme în preajma lui Pitagora
– omul cel mai înţelept al Helladei – Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte. La început, a
cerut să i se construiască, după schiţele sale, un templu cu o sală de întrunire în mijlocul edificiului.
Aici îşi primea, cu regularitate, oaspeţii de vază, iniţiindu-i în noile cunoştinţe şi taine de care
dispunea. La un moment dat, Zamolxis a simţit nevoia reculegerii în deplină singurătate. Şi a dat
poruncă să i se zidească – tot după planurile sale – un mic templu subteran. Aici a coborât singur,
rămânând izolat, în adâncimea încăperilor subterane, vreme de trei ani de zile. Când a revenit la
suprafaţă, în mijlocul poporului său, oamenii l-au aclamat ca pe un zeu”.

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele
„Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis dovedeşte, ca zeu al geto-
dacilor, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să
tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a
căuta să tămăduim sufletul”. Foarte interesant este şi ceea ce spun, despre Zamolxis, doi mari erudiţi ai
vremii: Origenes şi Clement din Alexandria.

De la aceştia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxis nu se reuneau decât bărbaţii, după un
anumit ritual. Ei purtau un brâu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau, la vedere, semnele
păstorului, agricultorului şi constructorului: cuţitul, spicul de grâu şi rigla cu 24 de gradaţii. Salonul de
mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvârşeau acte iniţiatice, ezoterice, de felul celor din categoria
misterelor osiriace, eleusiene sau dionisiace.

Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decât evidentă.În încheierea
acestui succint portret al unuia dintre cei mai de seamă iniţiaţi ai lumii, socotim că trebuie să punem
chiar cuvintele celui care s-a numit Zamolxis: „Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar,
ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esenţa pentagramei – iertarea”.”

Marele preot Deceneu

Se spune despre Deceneu că era un înțelept al neamului dacilor care trăia retras, ca un adevărat
sihastru, într-un ținut ascuns, unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon. Deceneu era
slujitor al zeului Zalmoxis iar în momentul venirii la conducerea dacilor a regelui Burebista, Deceneu
era Mare preot al dacilor. El îl ajutǎ pe Burebista, îndemnându-i pe daci la abstinențǎ. Deceneu a
devenit rege al geților începând cu anul 44 î.e.n după moartea regelui Burebista. Era un rege venerat de
către geți. A stabilit locuința preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon (Kogaionon) dincolo de
Dunăre. A reformat pontificatul zamolxian. A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau Pileaților și
ordinul Capeluttilor sau Comaților. A cultivat în rândul geților astronomia și agricultură.

A reconstruit altare noi și a construit edificii sacre. Se pare că a urmat canoanele arhitectonice din
Egipt (unde trăise) precum și din Orient. Sacerdot dac, mare preot, sfetnic şi colaborator apropiat a lui
Burebista. Cel mai important personaj după rege în statul dac.

Deceneu l-a ajutat considerabil pe marele rege în operă sa de unificare şi organizare a triburilor geto-
dace. După moartea lui Burebista şi destrămarea stăpânirii acestuia (44 ien) Deceneu îşi asumă şi
puterea regală în statul dac intracarpatic. O informaţie din Iordanes (Getica: XI, 67) indică venirea lui
Deceneu la putere ca vicerege, Burebista acordându-i o putere aproape regală.

45

Strabon spune: „Burebista… şi-a luat ca ajutor pe Deceneu ,un bărbat vrăjitor, care umblase multă
vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa
zeilor. Ba încă ,de la un timp era socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o
dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geţii, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stârpească viile
şi să trăiască fără vin” (Geografia: VII, 3,11)
„Observând înclinaţia lor de a-l asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat în aproape toată
filozofia, căci era maestru priceput în această”. Deceneu i-a învăţat etică, dezvatandu-i de obiceiurile
lor barbare, i-a instruit în fizică, făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goţii [geţii]
transcriindu-le le păstrează până azi (sec VI e.n.) cu numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i
superiori celorlalte popoare în ce priveşte mintea; arătându-le practică, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa
în fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele 12 semne ale zodiacului iar prin
ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul
de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele
345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc.
„Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe
acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia
cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se
linişteşte de îndată ce primeşte explicaţia acestor lucruri. Aceasta şi multe altele, învăţând Deceneu pe
geţi, prin ştiinţa sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevărată minune.” (Getica; XI; 69-70)

Sacrificiile dacilor

Populaţia de la nordul Dunării se evidenţiază între secolele 5 i.Chr. – 1 d.Chr. nu atât prin organizarea
administrativ-teritorială şi politică, ci mai ales printr-o religie unitară şi unificatoare, a cărei dezvoltare
diferenţiază populaţia geto-daca faţă de vecinii săi. În cadrul dezvoltării acestui sistem religios,
sacrificiile practicate joacă un rol aparte, dinamica lor fiind interesantă din punctul de vedere al celui
care doreşte să înţeleagă geometria după care îşi ritmau existenta străbunii noştri.

Cel mai cunoscut sacrificiu dacic, al aruncării unui războinic în suliţe, este descris de Herodot: „Câţiva
dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare
pe cel trimis la Zalmoxes, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful
suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu
moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce arunca vina pe el, trimit pe un
altul. Tot ce au de cerut, îi spun solului, cât mai este în viaţă.” Potrivit istoricului Dan Oltean,
sacrificiul relatat de Herodot nu este făcut lui Zalmoxes, ci a fost doar instaurat de acesta.

Sacrificiul este închinat zeului războiului, unul din zeii triadei divine dacice, în cadrul căreia se
regăsesc, ca în toate religiile indo-europene, corespondenţi pentru Cronos, Tales, şi Heracles (zeul
cerului, zeul pământului, zeul războiului). Acelaşi istoric menţionează că sacrificiul mesagerului,
efectuat conform izvoarelor antice o dată la 5 ani, era necesar doar pe timp de pace când comunicarea
cu zeul războiului nu se realiza prin moartea eroică pe câmpul de luptă. Acest autosacrificiu echivala
cu o astfel de moarte. Pe de altă parte, conotaţiile sacrificiului par a fi mai ample, înscriindu-se în
ritmurile cosmice înscrise în sanctuarele de la Sarmizegetusa, şi nu numai.

46
Ioan Rodean demonstrează prin lucrarea „Graiul Pietrelor de la Sarmizegetusa” faptul că sanctuarul
mare rotund este o imagine a universului, numărul şi aşezarea stâlpilor potcoavei, ai cercului interior,
şi ai cercului exterior, corespunzând respectiv situaţiilor cosmice ale soarelui, lunii, şi celor 5 planete
cunoscute (Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur). În pentagonul planetelor se distinge, în sanctuarul
mare rotund, o periodicitate de 5 ani (identică cu aceea a sacrificiilor), prin împărţirea celor 180 de
stâlpi, pe de o parte, în 5 grupuri de câte 36 de stâlpi (fiecare stâlp reprezentând 10 zile), iar pe de altă
parte prin aranjarea stâlpilor în sistemul 6+1, evidenţiindu-se faptul că soarele, în decurs de 5 ani,
traversează prin zodiac 60 de poziţii.

Trebuie menţionat faptul că sacrificiile umane de tipul celor descrise de Herodot sunt specific unei
perioade anterioare reformei religioase a lui Deceneu şi construirii sanctuarelor de la Sarmizegetusa. În
această perioadă a statului dac centralizat din secolele 1 i.Chr – 1 d.Chr., sacrificiile umane încetează,
preoţii fiind singurii mediatori intre muritori şi divinitate. De aceea, coerenta temporală menţionată
mai sus, cu atât mai stranie, vine ca un argument în plus pentru caracterul continuu şi dezvoltarea
permanentă a sistemului religios dacic pe parcursul a 6 secole. În plus, auto sacrificiul rămâne o parte
integrantă a sufletului şi mentalităţii dacice, până la cucerirea romană. În acest sens, edificatoare sunt
imaginile de pe Columna lui Traian descriind sacrificiul colectiv al preoţilor (Scena 120) şi sinuciderea
lui Decebal (scena 145).

Deşi pentru această perioadă târzie exista dovezi clare a încetării sacrificiilor umane din rândul dacilor,
medierea cu divinul fiind un atribut al preoţilor, idea sacrificiului personal, a autosacrificări, rămâne o
constantă a spiritualităţii geto-dacice. Este probabil locul să amintim că, spre deosebire de vecinii lor,
geto-dacii nu credeau în metempsihoza, ci în mutarea sufletului într-o lume fericită, după modelul
instaurat de Zalmoxes.

Moartea se pare, era văzută că momentul despărţirii sufletului de trup, aceasta fiind ajutata prin
incinerarea trupului, care rezultă în eliberarea sufletului. Sacrificiile închinate celorlalte două divinităţi
ale triadei sunt deduse de Dan Oltean (opera citata), ca fiind sacrificarea berbecilor pentru zeul cerului,
şi oferirea de ofrande vegetale pentru divinitatea pământului. Este posibil ca, după modelul poparelor
celtice, în cinstea divinităţii agrare, să se fi practicat sacrificiul prin incinerarea victimelor închise într-
o păpuşă de paie colosală.

Pe de altă parte, se observa în decursul timpului, înlocuirea persoanelor sacrificate din rândul
războinicilor daci, cu sacrificarea prizonierilor de război. Expunerea craniilor unor fruntaşi romani
învinşi în victoria împotriva generalului Fuscus, este grăitoare în acest sens. De asemenea, se practica
ritualul de factură scitica al agăţării prizonierilor ucişi de trunchiuri de copaci, unde urmau să fie
devoraţi de zeul războiului şi de lupi, reprezentanţii acestuia. În timp ce capetele puteau fi păstrate ca
trofee, rămăşiţele se înhumau ulterior, mormintele sacrificaţilor fiind astfel diferite de cele ale
sacrificanților, care la dispariţie erau generalmente incineraţi.

În încheiere, trebuie menţionată sacrificarea de animale la banchetele funerare, asemănătoare

pomenilor ortodoxe contemporane. Decedatul era ţinut trei zile, iar înainte de a fi incinerat, pe rugul
funerar se sacrificau atât animale psihopompe (calul, câinele), cât şi animale care puteau fi consumate
în cadrul unui banchet (păsări, porcine, bovine, etc). Aşezarea pe rug a decedatului pare să corespundă
simbolic aruncării solului în suliţe. Focul rugului, intermediar între pământ şi cer, la fel ca şi poziţia
solului sacrificat, avea aşa cum am spus rolul de a separa sufletul de trup (spre deosebire de creştinism,
„păcatul” în concepţia geto-dacilor avea un caracter pur ontologic, născându-se din amestecul eterogen
al sufletului cu trupul).

47

Credinţa în nemurire

Conform lui Herodot, părintele istoriei, geto-dacii se credeau nemuritori. Pentru ei moartea nu era
decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeul subpământean al vegetației și al fertilității.
De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practicau
incinerația pentru morții lor. Peste mormintele nobililor tarabostes și ale căpeteniilor se ridicau uneori
tumuli. Moartea era pentru daci și un mod de comunicare cu zeul lor. Ei sacrificau la fiecare cinci ani
un tânăr geto-dac, după cum spune Herodot. Acesta avea rolul de a fi solul oamenilor către Zamolxes,
lui încredințându-i-se înaintea ritualului de sacrificiu cererile, rugămințile, problemele celorlalți.

C E L E 1 6 P R I N C I P I I D E C R E D I N TA ( C R E Z U L PA G A N )

Noi credem că:

1. Scopul Zeilor pentru om este: să caute şi să evolueze spiritual, obținând astfel Gnoza Spirituala si
după sa se unească cu Zeii sau forța universală.
2. Oamenii sunt spirite ce alcătuiesc o parte din esență universului. Cei care obtin Gnoza finalizeaza
lucrarea Zeilor Magnum Opusum.
3. Scrierile Pagane Antice, sunt inspiraţia verbală şi plenară a Zeilor şi revelaţia Lor pentru oameni;
un ghid infailibil şi autoritar de credinţă şi conduită.
4. Marturisim ca veneram si credem in existenta mai multor Zei care prin intermediul revelatiei ne-
au descoperit lucrarea Lor si o fac in continuare ajutand omul in atingerea scopului sau ultim :
unirea cu Universul sau forta universala ori Brachmann .
5. Zeii sunt fiinte spirituale care trensced orice spatiu sau timp si prin urmare sunt superioare fiintei
umane pe care o ghideaza spre devenirea spirituala .
6. Aceasta divintate a Lor nu a fost contestata de confesiunile pagane antice si contemporane si a
fost studiata si scrisa in scrierile si mitologiile pagane .
7. Omul a fost creat cu trup fizic si spirit vesnic care nu poate fi distrus, avand ca scop invatarea
lectilor karmice, evoluand spiritual si in acelasi timp experimentand viata trupeasca sa se
formeze pentru a fi in conformitate cu aceasta realitate fizica .
8. Singura misiune a omului e sa capete Gnoza si sa se uneasca cu Universul sau forta universala
ori Brachmann .
9. Conditiile unirii omului cu Brachmann sunt efectuarea diverselor practici spirituale cu scop
evolutiv, invatarea lectilor karmice si respectarea si urmarea cu sfintenie a legilor si scrierilor
sacre .
10. Mărturia interioară a Gnozei este confirmarea iluminarii prin manifestarea de catre un adept a
unei cunostiinte superioare celei obisnuite si a producerii unor fenomene considerate
paranormale de parapsihologi si automatizarea respectarii acestor legi si scrieri .
11. Actul initierii prin imersiune este poruncit în scrierile sacre . Toţi cei care descopera şi cred în
Zei ca calauzitori spirituali si doresc sa urmeze o astfel de cale trebuie să fie initiati. Astfel, ei
declară lumii că au murit şi au înviat la o viaţă nouă calauziti de Zei .
12. Ofertoriul este o practica spirituala ce doreste sa aduca multumire fiintelor spirituale pentru
diferitele servicii spirituale oferite de acestea adeptilor .

48
13. Toţi credincioşii sunt îndreptăţiţi şi ar trebui să caute cu stăruinţă promisiunea Zeilor : adică
initierea oculta finala sau obtinerea Gnozei. Odată cu obtinerea Gnozei spiritul omului evolueaza
pe ultima treapata a unindu-se cu forta universala sau Universul ori Brachmann depasind astfel
conditia de om si implinindu-si misiunea sacra .
 14. Iluminarea credincioşilor de catre Zei este confirmata de semnul manifestarii de catre om a unor
abilitati si comportamente ce intrec conditia umana in concordanta cu legile sacre si descrierii
acestora de diverse scrieri sacre.
15. Sfinţenia se realizează în credincios prin recunoaşterea identificării lui Zei, cu moartea şi
învierea lui , prin credinţa zilnică in fiintele spirituale şi prin dăruirea întregii fiinţe catre
realizarea misiunii de devenire spirituala .
16. Templul este un loc sacru de adunare, o locuinţă a Zeilor binecuvantata si consacrata cu ajutorul
patronajului unei fiinte spirituala destinata practicarii si invatarii adeptului confesiunii pagane .
Fiecare credincios, initiat este parte integantă a Adunării şi Templului.

DE CE AM RENUNTAT L A CULTELE
MONOTEISTE?

Prima intrebare pe care multi si-o pun cand aud despre Paganism este de ce cineva
si-ar parasi religia in care s-a nascut pentru o cale care nu e cunoscuta si te supune
la o serie de riscuri intr-o societate crestinonormativa, ca Romania.

49
• De ce am renunțat la creștinism în favoarea păgânismului?

Paganismul este creștere. Nu este doar opinia mea, este susținută cu date statistice de la
organizații precum Forumul Pew și ARIS. De cele mai multe ori, când ziarele de masă și buletinele de
știri scriu despre noi, ei menționează modul în care suntem în creștere. Creșterea adepților credinței
păgâne moderne și a altor minorități religioase a cunoscut o creștere în rândul clasei tinere mai ales.
Această circumstanță a dus la apariția a unor serii de cărți scrise de tineri creștini care încearcă să
înțeleagă și să inverseze această tendință. Cea mai recentă intrare în acest gen este „Generația ex-
creștină: de ce tinerii adulți părăsesc credința. . și cum să le aduci înapoi „de editorul Christianity
Today, Drew Dyck. Într-un interviu cu Birmingham News, Dyck explică unde merg toți acești tineri
creștini.
Descendenții postmoderni resping creștinismul din cauza pretențiilor sale exclusive de adevăr și a
absoluturilor morale. Pentru ei, credința creștină este prea îngustă. Tinerii pleacă pentru că au fost
răniți de Biserică. Ei au suferit o formă de abuz în Biserica pe care o văzuseră ca o autoritate spirituală
a lui Dumnezeu. Ateismul respinge în totalitate pretențiile supranaturale. Dumnezeu este o amăgire.
Orice adevăr dincolo de știință este respins ca superstiție. Neo-păgânii se referă la cei au aderat religii
bazate pe venerarea Naturii, Zeilor și Universului, precum Wicca, Druidism, Elenism etc. Nu toate
participă la ritualuri păgâne, dar neagă un Dumnezeu transcendent și văd Pământul ca loc al adevăratei
spiritualități.
Ceea ce este bine în măsura în care aceste lucruri merg, mulți tineri creștini se îndreaptă într-adevăr
către unele forme de religie păgână modernă.
Cel de-al doilea lucru care trebuie menționat este că pentru majoritatea păgânilor nu este vorba de a
fugi de ceva, ci de a merge spre ceva. Cei care odinioară erau creștini nu se trezesc pur și simplu într-o
dimineață și spun: „Urăsc creștinismul, cred că voi fi Wiccan (sau Heathen sau Druid etc)”. În schimb,
cei mai mulți dintre aceștia au petrecut ani fără să știe că au nevoie de altceva decât de ceea ce aveau.
Ei au petrecut timp căutând și căutând, până când au găsit calea pe care spiritul lor era cel mai
mulțumit.
Acum, pentru că am fspus, de ce oamenii devin păgâni? Ei bine, răspunsurile la aceste lucruri sunt la
fel de variate ca și oamenii care fac parte din comunitatea păgână. Unele motive posibile pentru a
deveni păgân includ, dar nu se limitează la:

1. Cele mai multe sisteme de credințe păgâne includ polaritatea dintre masculin și feminin. Unii
oameni consideră că acest echilibru este mai degrabă plăcut decât o comunitate patriarhală.
2. O nevoie de acceptare. În general, grupurile păgâne nu au restricții sau ordonanțe împotriva
homosexualității, bisexualității sau a altui statut de gen. Cineva din comunitatea GLBT care
are nevoie de împlinire spirituală poate fi atras de Wicca sau de alte căi Pagane, pentru că ei
știu că vor fi acceptați fără să ia în seamă cine dorm.
3. Sentimentul că mai e ceva acolo. Pentru mulți, ideea unui singur zeu pare ilogică. Mulți
oameni sunt atrași de aspectele politeiste ale păgânismului.

50
4. Nevoia de a ne reconecta cu natura. În societatea noastră rapidă, tot mai mulți oameni devin
conștienți de necesitatea de a ajunge în aer liber, departe de oraș și de a se reconecta cu
pământul așa cum au făcut strămoșii noștri. Multe sisteme de credințe păgâne, inclusiv
Wicca, îmbrățișează legătura dintre om și natură și îi încurajează pe oameni să găsească
Divinul în toate creațiile naturii.
5. Paganismul, în cea mai mare parte, este destul de flexibil. Nu există nici o doctrină stabilită,
nici o carte universală mare de reguli și nici o ierarhie a bisericii. Aceasta înseamnă că
oamenii își pot practica credința în orice fel își doresc.
6. Nevoia de împuternicire personală. Cele mai multe căi păgâne pun accentul pe
responsabilitatea personală. Dacă cineva face o greșeală, trebuie să învețe să trăiască cu
rezultatele și nu poate să-și smulgă lucrurile spunând că este voia lui Dumnezeu.
7. Indiferent de ce cineva a devenit păgân, nu este neobișnuit să auzi oamenii spunând că
găsirea căii lor spirituale le dă un sentiment de „a veni acasă”, ca și cum ar fi trebuit să fie
tot timpul. Ei nu și-au întors spatele asupra unei alte credințe, ci au deschis pur și simplu
spiritele lor la ceva mai mult.

MULTI DINTRE N OI SE INTREABA

DACA …

• Ce este păgân, neo-Pagan, vrăjitorie, metafizică păgână etc?

Există o mulțime de confuzii despre etichete și despre modul în care sunt folosite pentru a descrie
Vrăjitoria. Cel mai bun loc pentru a începe este cu o privire la definiția dicționarului, astfel încât toată
lumea are un punct de referință comun.

1. Păgân

Orice religie care nu acceptă (urmează) doctrina abrahamică. Doctrina abrahamică este fundamentul
credinței pentru iudaism, creștinism și islam.

2. Neopăgân

Contrar a ceea ce unii cred, neopăgânismul nu este un termen nou. Acesta a fost utilizat în jur de peste
1000 de ani sau chiar mai mult. A fost inventat pentru definirea unui grup de practici păgâne care se
asociază, în mod specific și cu Natura.

3. Vrăjitorie

O religie cu origini indo-europene, bazată pe temelia respectului și onoarei. Recunoscând și crezând că

toate lucrurile, văzute și nevăzute în universul divin, sunt interconectate.
51

4. Metafizică păgână
Datorită secolelor de propagandă și atribuire a unei conotații negative asupra termenului de
„vrăjitorie”, o nouă etichetă a început să apară pentru ansamblul de practici magice și anume cea
de metafizică păgână.

• Este vrăjitoria rea?

Nu! Oamenii prin acțiunile lor pot da conotații negative lucrărilor magice. Sunt oameni buni și răi în
toate categoriile sociale, indiferent de orientarea religioasă.
Vrăjitoria este o religie a respectului și a onoarei. Cele mai multe tradiții ale Vrăjitoriei mențin un crez
care definește principiile de bază ale practicii lor. Există întotdeauna o declarație care menționează
responsabilitatea propriilor noastre acțiuni. Wiccanii definesc acest lucru ca fiind „Orice ai face,
nimănui rău nu face”. Nu toate tradițiile urmează această expresie exactă, dar au o perspectivă
similară.
• Păgânii sunt atei sau sataniști?

Păgânii nu sunt atei. Ateismul este ideologia care afirmă că dincolo de lumea materială nu există forțe
sau vreo formă de divinitate. Pe de altă parte satanismul este parte din mișcarea neopăgână, însă asta
nu înseamnă că toți neopăgânii sunt sataniști.
• Păgânii se pot implica în politică?

Atunci când oamenii încep să meargă pe o cale spirituală, mulți întreabă „Care este părerea dvs. despre
X”, unde X este de obicei o problemă socială. Păgânii sunt oameni obișnuiți, la fel ca oricine și avem o
gamă largă de opinii și poziții pe probleme politice. Ei pot discuta principiile de bază prezentate în
învățăturile teologiei metafizice păgâne care privesc subiecte ca comunitatea LGBTQ, căsătoriile
unisex, avortul, creaționismul și evoluția și multe altele.

SUNT PAGAN SI AM DIZABILITATI.

CE POT FACE?

Puteți fi limitat la un scaun cu rotile. Este posibil să fiți orb sau să aveți probleme cu auzul. Este
posibil să aveți o mobilitate limitată sau este posibil suferiti de boli care te epuizează sau te introduc la
culcare zile întregi. De asemenea, este posibil să suferiți de depresie sau boală mintală care va distrage
de la a dumneavoastră practică sau necesită modificari. Dacă trăiești într-un spital, asistență sau
unitatea de îngrijire poate doriti să apucați o copie de la MIC INDRUMAR PENTRU POLITEISTUL
AUTENTIC.

52

Ce fel de practică poți avea?

În ciuda mobilității limitate și poate chiar a lipsei de recuzită, o persoană cu dizabilități poate avea încă
o bogata viață spirituală și poate practica în continuare magie. unu pur și simplu are nevoie de timp
liniștit unde cineva poate fi lăsat singur cu acele practici. Oricine poate pune sugestiile în acest mini-
ghid de utilizat și pot începe corect departe.

Lucrul fara probleme (modificare)

Poate că cel mai ușor lucru de modificat în orice practică este să înveți să lucrezi fără recuzită. În timp
ce personal îmi place sentimentul tangibil de a face de fapt magie cu recuzită, există o mulțime de
cazuri în care recuzită poate fi nepractica. Aceste motive pot include handicapul fizic, încarcerarea sau
conviețuirea cu cineva care nu-ți permite practica sau persoane care nu știu. În timp ce sugerez mereu
să fii sincer și deschis când poți despre practica ta (mai ales cu cei pe care îi iubești), știu, de
asemenea, că nu toată lumea are acel lux și, în unele cazuri, să iasă (așa să zicem) ca un Pagan ar putea
însemna a ramane fără adăpost sau poate duce la o intervenție religioasă sau chiar vătămare corporală.
În astfel de cazuri, faptul că aveți recuzită în jur nu poate fi practic.

(pagina 12 din modified)