Masterand: Boacăș Ligia-Ioana căs.

Platon
Specializarea: Relații , instituții și organizații internaționale
Anul: I

Operele pincipesei Elena Ghica

Elena Ghica s-a nascut la data de 3 februarie 1828 in Bucureşti si a decedat la data de 17
noiembrie 1888 in Florenţa. Era fiica marelui ban Mihalache Ghica si a Catincai Faca, o familie de
intelectuali rafinati inrudita cu domnitorii acelui timp din Tarile Romane. Considerata una dintre
cele mai mari genii literare ce a produs Romania, Elena Ghica a scris sub pseudonimul “Dora d’
Istria.”
De timpuriu a primit o educaţie deosebită, mai întâi în cadrul familiei, apoi în şcoli ilustre
din străinătate, la Dresda, Viena, Veneţia şi Berlin, devenind una dintre cele mai instruite femei din
spaţiul românesc, cu o largă deschidere spre cele mai noi curente culturale şi ideologice ale epocii.
La varsta de 10 ani stia 9 limbi (latina, franceza, germana, engleza, italiana, greaca veche si
moderna, rusa, romana). La 14 ani a tradus „Iliada” lui Homer din greaca in versuri germane.
Canta, picta, inota, calarea si lua parte la partide de vanatoare. Lipsita de drepturi civile, ca toate
femeile pana dupa Primul Razboi Mondial, s-a impus prin spirit, cultura, manuirea condeiului, prin
talentul oratoric si prin curaj.
În perioada 1842 – 1946, familia Ghica face o călătorie de studii prin marile oraşe
europene, Viena, Dresda, Veneţia şi Berlin. În 1849 se căsătoreşte cu principele rus Alexandr
Kolotov Massalski, cu care se stabileşte la Sankt Petersburg. Aici obţine premiul I la un concurs de
peisaje organizat la Muzeul Ermitaj. În timpul Războiului Crimeii (1853 – 1956) îşi arată
simpatiile pentru Franţa şi Anglia, fapt pentru care a fost pedepsită crunt de către oficialităţi, fiind

1
bătută la palatul gubernial din capitala rusă. După acest eveniment nefericit, petrecut în 1856, se
desparte de soţ şi plecă în Occident, stabilindu-se în Elveţia, la Arau1.
Debutul ei literar are loc în 1855, cu lucrarea “La vie monastique dans l’Église orientale”
(Brussels, 1855; 2. Ed., Paris, 1858). A urmat “La Suisse allemande” (Geneva, 1856; 2. Ed.,
Zürich, 1860), o descriere în spirit romantic a ţării şi a poporului elveţian, în care autoarea îşi
relatează, de asemenea, propriile experienţe în domeniul alpinismului. De altfel, Elena Ghica este
prima femeie din lume care escaladează Mont Blanc, la 1 iunie 1960. Următoarele volume, “Les
femmes en Orient”(Zürich, 1859) şi “Des femmes, par une femme” (Brussels, 1869), se ocupă de
situaţia femeii în Levant, respectiv în vestul Europei, militând pentru egalitatea de tratament între
bărbaţi şi femei. După romanticul volum dedicat lacurilor din Elveţia (Au bord des lacs
helvétiques, Geneva, 1861), Dora d’Istria se îndreaptă spre lumea balcanică, scriind o istorie a
albanezilor în România (Gli Albanesi in Rumenia, Firenze, 1873), în care reconstituie istoria
propriei familii, de origine albaneză, un volum dedicat poeziei otomane (La poésie des Ottomans,
Paris, 1877) şi o carte întitulată Excursions en Rouméllie et en Morée , (Zürich, 1863), în care face
elogiul civilizaţiei vechii Elade, subliniind rolul civilizator pe care aceasta l-a avut pentru Europa.
Pe lângă aceste volume, principesa a publicat numeroase scrieri literare, istorice, cu caracter
politic, social sau religios în reviste de prestigiu din întreaga lume2.
Scrierile Dorei d’Istria au impresionat prin frumuseţea şi eleganţa compoziţiei, prin vastele
cunoştinţe demonstrate de autoare în domenii foarte variate ale culturii şi ştiinţei dar, mai ales, prin
forţa cu care principesa îşi apără punctele de vedere. Elena Ghica a fost considerată o
„cosmopolită“, datorită modului în care se mişcă în diverse spaţii culturale, însă ea a fost o
susţinătoare ferventă a civilizaţiei moderne occidentale, cu puternice convingeri liberale în ceea ce
priveşte chestiunile politice şi religioase. Mai mult, ea a considerat de datoria ei să promoveze
aceste valori „Orientului“, în care, în acea perioadă, era inclus şi spaţiul românesc. Din această
perspectivă, principesa Ghica se înscrie în numeroasa serie de intelectuali români care se formează
în Occident şi care constată distanţa dintre „lumea civilizată“ a Apusului şi starea jalnică de lucruri
1
George Marcu , Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

2
DATCU, I. Dora d'Istria şi unitatea românilor. Memoriile secţiei de filologie, literatură şi arte, Seria IV, tom X, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1988

2
din părţile noastre. Încercând să identifice cauzele înapoierii româneşti, aceşti intelectuali stabilesc
că totul se datorează ataşării spaţiului românesc la lumea otomană, la Levant, o lume care, prin
valorile pe care le promovează, este incapabilă să se dezvolte în spirit modern.
Prin comparaţie cu Occidentul, activ, întreprinzător, atent la cetăţean, care încearcă să
rezolve problemele oamenilor în istorie, aici şi acum, Orientul este contemplativ, lipsit de
preocupare pentru o viaţă politică activă în spirit liberal, nu preţuieşte cetăţeanul, lasă lucrurile să
se petreacă de la sine, singura soluţie de salvare a indivizilor fiind boicotul istoriei şi recursul la
procedee „mistice“.
Evident, aceste (non)valori sunt inutilizabile poporului român pentru a se ridica pe o treaptă
superioară de civilizaţie. Unica opţiune a românilor era, prin urmare, de a întoarce spatele
„răsăritului“ şi a se integra, din toate punctele de vedere, Occidentului.Printre instituţiile
considerate cele mai reprezentative pentru spiritul „oriental“ erau incluse la loc de cinste
mănăstirile. Tocmai de aceea, principesa Elena Ghica, în lupta ei cu „orientalismul“, a socotit de
cuviinţă să scrie lucrarea “La vie monastique dans l’Église orientale” (Viaţa monahală în Biserica
de Est). În prefaţa cărţii, autoarea ţine să arate că demersul ei nu are doar un caracter „etnografic“,
de a prezenta Occidentului aspecte dintr-un spaţiu exotic, în spiritul acelor relatări de călătorie de
care librăriile erau pline în acea perioadă. O deosebire faţă de alţi autori, originari din Occident,
este faptul că principesa Elena Ghica construieşte un spaţiu cultural creştin comun, din care fac
parte deopotrivă Orientul ortodox şi Occidentul catolic şi protestant. În acest spaţiu al creştinătăţii
bântuie, în opinia principesei, o „maladie“, cea a monahismului. Această „maladie“ s-a menţinut
recurentă în Orient, în timp ce în Occident, la un moment dat, s-a încercat combaterea ei, însă,
conform Elenei Ghica, maladia a recidivat, cu consecinţe funeste pentru „civilizaţie“: „Chestiunea
monahismului este astăzi o problemă de interes universal şi care merită cea mai mare atenţie din
partea celor care se preocupă de bunăstarea şi progresul umanităţii. Cei care cred că monahismul
este incompatibil cu dezvoltarea modernă a societăţii nu pot privi fără nelinişte eforturile uriaşe
care se fac pentru a se cuceri terenul pierdut“. Lucrarea este, prin urmare, şi un semnal de alarmă,
la adresa celor care nu iau în serios acest „pericol“ şi tolerează refacerea proprietăţilor monastice
sau implicarea ordinelor monahale în educaţia tineretului. Prezentarea situaţiei din Orient, unde

3
monahismul s-a păstrat cel mai bine, este de natură să atragă atenţia asupra consecinţelor rele pe
care le-ar avea recrudescenţa acestui mod de viaţă.
Ideile prezentate de principesa Ghica nu sunt deloc originale, ci fac parte din imaginarul
„ştiinţific“ al epocii, pe care orice om „civilizat“ din Occident le accepta, idei care marcau o
diferenţă clară între Orient şi Occident, cum ar fi: diferenţa de spirit între popoarele orientale şi
cele din Occident, favorizată şi accentuată de un climat şi prezenţa unui spirit „mistic“
caracteristic Orientului, care se opune activismului specific Occidentului.
Monahismul reprezintă pentru principesa Ghica o deturnare a adevăratului spirit creştin,
operat de persoane incapabile să menţină lupta socială şi nemulţumite de presiunea autorităţilor:
„În loc să se târască laolaltă cu mulţimile la picioarele tronului Cezarilor, nu era mai bine să se
caute în deşert domnia egalităţii, virtuţii şi fraternităţii?“. De această tendinţă s-au făcut „vinovaţi“
mai ales părinţii deşertului egiptean, în frunte cu Sfântul Antonie, a cărui operă a găsit în Sfântul
Atanasie cel Mare un encomiast extrem de tenace. Lucrul acesta nu este de mirare. Sfântul Antonie
devine în perioada în care scrie principesa Ghica un erou romantic, subiect a numeroase opere
literare, în care Sfântul este întruchiparea celui care caută cu orice preţ să deturneze natura umană
în numele altei naturi, divine.
Instituţiile monastice create au purtat încă de la început, crede Elena Ghica, „germenii
decadenţei şi ai morţii. Principiile pe care monahismul s-a aşezat sunt departe de adevăratele
principii ale creştinismului, aşa cum sunt expuse în vorbele Mântuitorilor şi scrisorile Apostolilor.
Hristos şi discipolii săi şi-au făcut în ceea ce priveşte luptele existenţei de zi cu zi o idee complet
diferită decât cele ale Sfinţilor Antonie, Arsenie sau Macarie.
Pentru ei, nu se punea în discuţie abandonarea lumii, oricât de decadentă ar fi fost aceasta,
ci au căutat să lupte împotriva elementelor rele din societate până la eliminarea lor, prin puterea
binelui şi energia dată de exemplele cele potrivite. Au opus egoismului, care este esenţa însăşi a
spiritului lumii, toată abnegaţia eroică a devoţiunii creştine: aceasta este regula care trebuie să
călăuzească pe orice fidel al Evangheliei“. Mergând pe aceeaşi linie, Elena Ghica îl opune pe
Apostolul Pavel Sfântului Antonie: „Antonie contemplă, Pavel acţionează. Pavel luptă, nu contra
himerelor, dar împotriva inamicilor umanităţii, nu împotriva viselor, ci împotriva Romei şi a
sinagogii, împotriva universului, furtunilor, împotriva tuturor elementelor şi puterilor care îi

4
juraseră pieirea“. Apostolul Pavel capătă astfel chip de revoluţionar modern, în timp ce monahii
devin umbre ale unei lumi imaginare, crepusculare.
Fără a înţelege că monahismul, în pofida dimensiunii contemplative, a fost un factor activ
în dezvoltarea civilizaţiei creştine, principesa Ghica îl acuză că a contribuit foarte mult la starea de
înapoiere şi decadenţă a lumii Levantului, în particular la cea a lumii româneşti. După ce epuizează
din punct de vedere teoretic problema raportului dintre monahism şi modernitate, Elena Ghica
trece la descrierea situaţiei monahismului din diverse zone ale Orientului otoman, printre care şi
situaţia din Moldova şi Ţara Românească. Mai precis, autoarea descrie situaţia a patru mănăstiri
importante din principatele dunărene, anume Căldăruşani, Cernica, Neamţu şi Văratic. Descrierea,
de esenţă romantică, conduce spre reverie şi contemplarea frumuseţilor de care sunt înconjurate
mănăstirile româneşti. Însă această „vrajă“ pe care o creează mănăstirile trebuie ruptă pentru ca
adevărul şi progresul să triumfe. Iar acest lucru trebuie făcut chiar şi în pofida amintirilor
copilăriei: „Chiar dacă am crescut într-o biserică complet aservită dominaţiei monahilor, mă situez,
în această lucrare, de partea adversarilor lor, deoarece viziunea acestora mi se pare mai apropiată
de Evanghelie, de filosofia sănătoasă, a adevăratelor interese ale umanităţii. Am sacrificat astfel pe
altarul adevărului prejudecăţile şi simpatiile tinereţii mele“.
Această emancipare tinde Elena Ghica să o afirme în diversele dialoguri, reale sau
inventate, cu care-şi pigmentează descrierea mănăstirilor româneşti, în care, în stilul lui Platon,
combate pe cei care au ceva de spus în apărarea mănăstirilor. Aceste dialoguri din capitolele
„româneşti“ ale cărţii rezumă foarte bine întreg imaginarul negativ pe care o parte din elitele
româneşti le aveau la adresa mănăstirilor, în care, alături de aspectele „filosofice“, intră elementele
concrete legate de proasta sau ticăloasa utilizare a bunurilor bisericeşti şi felul în care era încălcată
suveranitatea naţională de egumenii mănăstirilor închinate.
O alta opera a Dorei D’istria ne face cunoscuta originea albaneza a familiei Ghica. După
aducerea dinastiei de Hohenzollern la Bucureşti, speranţele ei că Ghiculeştii se vor întoarce pe tron
ca salvatori ai României , cauză pentru care a militat, s-au spulberat definitiv. Acest motiv a
contribuit la „supărarea“ ei pe români, mai precis pe clasa politică în mîinile căreia se aflau
destinele ţării. Dar cum firea ei luptătoare cerea mereu o cauză căreia să i se dedice, Elena Ghica
şi-a descoperit alte identităţi. Mai întîi, rădăcinile greceşti, prin mama sa, Ecaterina Faca dar

5
perioada entuziasmului elen nu a ţinut însă mult deoarece a urmat îndepărtatele rădăcini
„albaneze“ (după ce, la un moment dat, îi descoperise familiei sale şi o origine veneţiană). Primul
Ghica venise în Moldova la începutul secolului al XVII-lea, de undeva din sudul Dunării.
Descendenţii lui s-au împămîntenit, ajungînd chiar – după decapitarea lui Grigore Ghica al III-lea
– să reprezinte tabăra antifanariotă. Pornind de la o legendă culeasă de Ion Neculce, scriitorii mai
vechi l-au reţinut ca „arbănaş“ (tot aşa, românii din Transilvania erau „ungureni“) şi, fără vreo
cercetare a originii sale, au postulat ca loc de origine nordul Epirului. Dar surse mult mai credibile
atestă Macedonia. În notele sale genealogice din 1730, marele ban Mihai Cantacuzino indică
Zagoria, regiune locuită atunci în mod compact de aromâni. Originea macedoneană e coroborată
de o altă mărturie timpurie: cea a baronului Gudens, membru al ambasadei austriece la
Constantinopol în 1740-1741, căruia îi fusese comunicată direct de marele dragoman Alexandru
Ghica. La rîndul lor, aromânii i-au revendicat pe Ghiculeşti de îndată ce au dobîndit conştiinţa
identităţii naţionale. Originea Ghiculeştilor înnobilaţi în Imperiul Habsburgic este în mod dovedit
aromână. Pe de altă parte, despre Grigore Ghica al III-lea ştim – cum ne transmite Bolintineanu –
că plănuia să facă şcoli aromânilor din Balcani. Oricum, dacă „arbănaş“ însemna vorbitor de
albaneză (plurilingvismul era obişnuit în Macedonia, mai ales printre negustori), atunci primul
Ghica a fost şi ultimul din familie care a cunoscut această limbă. Pînă la 1777, identitatea
Ghiculeştilor a oscilat între cea românească şi cea grecească (de care erau legaţi prin căsătorii,
educaţie şi interese).
Pentru Dora d’Istria, originea „albaneză“ a strămoşului eponim a avut însă un rol salvator
în plan personal, dînd un nou sens implicării ei în lupta de emancipare a naţiunilor din Europa
orientală. A început aşadar să studieze istoria albanezilor şi – fără a le fi învăţat vreodată limba
(cum au susţinut diverşi autori naţionalişti) – a devenit, din 1866, cel mai cunoscut avocat al
drepturilor lor istorice. Deşi a provocat furia familiei, care a repudiat-o, cartea ei Gli Albanesi in
Rumenia, Storia dei principi Ghika (Florenţa, 1873) a contribuit în mod decisiv ca istoriografia
modernă să încline în favoarea ipotezei originii albaneze, neglijînd-o pe cea aromână.
Elena Ghica şi-a petrecut ultimii 20 de ani mai mult în Italia, la Torino, Livorno şi, în
sfârşit, la Florenţa, în casa scriitorului Angelo de Gubernatis. Acest lucru nu a împiedicat-o să fie
cu inima alături de locurile unde s-a născut, „îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi

6
ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul
meditaţiilor mele neîncetate”, afirma ea. După moarte, cenuşa i-a fost depusă la Cimitirul
„Trespiana” din Florenţa. Prin testament, averea a fost lăsată Primăriei din Bucureşti pentru
administrarea spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, iar tablourile, corespondenţa, cărţile rare,
pinacotecii şi bibliotecii municipale din Florenţa.O placa comemorativa de marmura, umbrita de
doi uriasi palmieri ce adapostesc astazi vila d'Istria din Florenta - trecuta în proprietatea orasului
italian, din 11 Noiembrie 1888 -, indica ultimul popas al celebrei scriitoare europene, a marei
noastre patrioate, iluminista Elena Ghica.
Dealungul vietii literare, Elena Ghica a colaborat cu numeroase reviste, «Ètoile du
Danube» (Bruxelles), «Courrier de Paris», «Illustration» (Florenţa), «Revue Suisse» (Neuchâtel),
«Nouvelle Pandore d’Athènes», «Indépendance hellénique» (Atena) etc. Călătoreşte mult prin
Europa Occidentală, prin Balcani, sau în cele două Americi. A fost membră a multor Academii,
societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria sau Argentina. A fost
cinstită de scriitorii români George Bariţiu, Radu Ionescu, George Ionnescu-Gion, Cezar Bolliac
sau străini, Angelo de Gubernatis, Enrico Panzacchi, C.F. Gabba, A. Rizo Rangabé, A.Z.
Pieromaldi, A. Pommier, Schmidt Weissenfels, A. Wolf, Jacques Thalberg de Scheikévitch3.
Fiind un mare admirator al Dorei D’istria, Cezar Bolliac, care o considera cel mai mare autor
romån, propunea Ministerului Instrucţiunii Publice tipărirea integrală a operelor ei în limba
romånă. Fiecare nou ministru avea însă un motiv pentru a nu dori acest lucru. Vor trece astfel mulţi
ani pînă cînd traducerea, realizată de grupul intelectualilor din jurul lui Bolliac, va obţine
sponsorizare din partea unui aşezămînt ghiculesc, Eforia Sf. Pantelimon. Din păcate, ediţia
proiectată în peste zece volume s-a oprit – din cauze încă neelucidate – după primele două (1876-
1877)4.
În ultimele decenii, interesul pentru viaţa şi opera Elenei Ghica a cunoscut o surprinzătoare
revitalizare în Europa orientală. Alături, desigur, de limba albaneză, operele sale au început să fie
traduse şi în turcă. Prof. Faruk Bilici a introdus cartea ei La poésie des ottomans (Paris, 1877) în
bibliografia seminarului de studii turce şi otomane de la Institut National des Langues et
3
DATCU, I. Dora d'Istria şi unitatea românilor. Memoriile secţiei de filologie, literatură şi arte, Seria IV, tom X, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1988
4
IONESCU-GION, G. I. Dora d'Istria în „Revista nouă”, nr. 5/15 mai 1889

7
Civilisations Orientales din Paris. Mai mulţi profesori şi cercetători i-au dedicat studii originale
care contribuie sensibil la cunoaşterea operei sale. În Serbia: prof. Nikˇsa Stipcevi´c de la
Universitatea din Belgrad, şi dr. ˇZivomir Mladenovi´c de la Academia Sîrbă de Ştiinţe. În
Slovenia: prof. Svetlana Slapsak, de la Institutum Studiorum Humanitatis din Liubliana. În Grecia:
prof. Apostolos E. Vakalopoulos, de la Universitatea Aristotel din Salonic, şi prof. Maria
Kakavoulia, de la Universitatea Panteion din Atena. În România, diletantismul dominant a fost în
sfîrşit pus în umbră de cercetările unor istorici precum Ştefan Delureanu, Cornelia Bodea şi
Georgeta Penelea-Filitti. Dna Filitti pregăteşte pentru tipar manuscrisul regăsit al uneia dintre
cărţile traduse de Grigorie Peretz în cadrul proiectului operelor complete. Istoria literară nu s-a
apropiat de Dora d’Istria decît timid şi marginal, în timp ce disciplinele defavorizate în perioada
comunistă, ca etnologia, istoria religiilor sau – parţial – orientalistica, nu au avut încă răgazul să o
descopere.
Din păcate, dintre ţările Europei occidentale doar Italia participă la redescoperirea Dorei
d’Istria, deşi cel puţin Franţa sau Elveţia ar avea motive la fel de întemeiate să o facă. Scrierile ei
despre Liguria au fost reeditate critic de profesoara Luisa Rossi, care, pe lîngă excelente studii, a
introdus-o în bibliografia cursului de istoria geografiei şi a explorărilor, pe care îl ţine la
Universitatea din Parma. Tot ea a condus, la Universitatea din Florenţa, teza Elettrei Gullè asupra
prinţesei valahe. Cercetări importante sînt datorate lui Giuseppe Monsagrati, Maria Corrias Corona
şi Antonio d’Alessandri. În primul rînd, lui Antonio d’Alessandri, care i-a consacrat prinţesei
române teza sa de doctorat, susţinută în 2006 la Universitatea Roma Tre şi distinsă cu premiul
Spadolini-Nuova Antologia. Revăzută şi amplificată, ea a apărut în octombrie 2007 în prestigioasa
serie editată de Istituto per la Storia del Risorgimento Italiano: Il pensiero e l’opera di Dora d’Istria
fra Oriente Europeo e Italia (cu prefaţa profesorului Francesco Guida).
Cartea lui Antonio d’Alessandri poate fi descrisă ca o cuprinzătoare sinteză îmbinată cu o
analiză sistematică, dar şi cu numeroase contribuţii de detaliu la cunoaşterea operei şi activităţii
intelectuale a Dorei d’Istria. Una dintre primele ei calităţi este de a fi situat textele şi ideile
scriitoarei în contextul lor istoric şi în mijlocul dezbaterilor ideologice de care sînt legate. Tînărul
cercetător italian demonstrează cu profuziune de argumente originalitatea scrisului Elenei Ghica
chiar de la prima ei carte – La vie monastique dans l’église orientale (Paris-Geneva, 1855, ed. II,

8
1858) –, în care punea în evidenţă interdependenţa dintre religie, politică şi societate. Deşi domniţa
valahă s-a manifestat ca un gînditor laic şi, în general, anticlerical, religia a fost una din axele
principale ale gîndirii. Această dimensiune a operei ei – care se încheie, în mod semnificativ, cu
studiul Théologie et miracles de Mme Krüdener (Roma, 1888) – va trebui explorată şi aprofundată
de cei care cultivă studiile religioase.