https://idoc.

pub/download/curs-ecologie-si-protectia-mediului-k546py3x5qn8

Poluarea apelor de suprafaţă

Prin poluarea apelor se înţelege alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale acesteia,
produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de procesele naturale care o fac improprie
pentru folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni
alterarea (M. Negulescu 1982).

Forme de poluare a apelor

Principalele forme de poluare a apelor sunt substanţele organice, anorganice, microorganismele

fitopatogene şi poluarea termică.

Poluarea organică

Se realizează cu glucide, proteine, lipide. Răspunzătoare sunt fabricile de hârtie şi celuloză,

abatoarele, industria alimentară, industria petrochimică şi industria chimică de sinteză. Poluanţii
deversaţi în cursurile de apă antrenează, în urma degradării, un consum suplimentar de oxigen în
defavoarea organismelor din mediul acvatic. Importanţa acestei poluări întrun efluent se poate
evalua prin cererea chimică de oxigen (CCO). CCO, reprezintă cantitatea de oxigen necesară
degradării pe cale chimică a totalităţii poluării (întregul fenomen al poluării).

Poluare anorganică

Este caracteristică industriei clorosodice, industriei petroliere de extracţie şi industria chimiei de

sinteză. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apei emisarului (râu, lac, canal), iar
unele dintre acestea pot provoca creşterea durităţii apei (conţinut ridicat de calciu şi magneziu).
Apele cu duritate mare produc depuneri în interiorul conductelor, mărindu-le rugozitatea şi
micşorându-le capacitatea de transport; pot interfera cu vopselele din industria textilă, înrăutăţesc
calitatea produselor în fabricile de zahăr, bere etc; clorurile peste anumite limite fac apa
improprie pentru alimentări cu apă potabilă şi industrială, pentru irigaţii etc; Metalele grele au
acţiune toxică asupra organismelor acvatice; sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă
a algelor la suprafaţa apei etc. (V. Călin, 1998).
https://idoc.pub/download/curs-ecologie-si-protectia-mediului-k546py3x5qn8

Poluare biologică

Rezultă din apa menajeră a aglomerărilor urbane, din zootehnie, abatoare şi este caracterizată de
prezenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde, murdare,
stătătoare. Poluanţii biologici pot fi: primari (agenţi biologici introduşi în apă odată cu apele
reziduale sau alte surse, neavând ca habitat normal acest mediu) şi secundari (organisme
indigene care se află în mod natural în apă şi care se înmulţesc la un moment dat devenind
poluante). Prin apă se pot transmite boli bacteriene (febra tifoidă, holera), boli virotice
(poliomielita, hepatita), boli parazitare (giardiaza, tricomoniaza) şi alte boli infecţioase a căror
răspândire este legată de prezenţa unor vectori cum sunt ţânţarii (malaria), musca tze-tze (boala
somnului).

Poluare termică

Este datorată apelor de răcire de la centralele termice, ape ce pot produce o creştere cu 5-180C a
temperaturii apei. Consecinţele încălzirii apelor sunt:

- Creşterea producţiei primare, care favorizează fenomenul de eutrofizare şi scăderea oxigenului

din apă;

- Accelerarea parcurgerii ciclurilor vitale, schimbarea dimensiunilor indivizilor şi a structurii pe

vârste;

- Schimbarea dimensiunilor populaţiilor, prin creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din

ape, neadaptarea vieţuitoarelor acvatice cu sânge rece la temperaturi ridicate (crustaceele,
planctonul, peştii).
https://idoc.pub/download/curs-ecologie-si-protectia-mediului-k546py3x5qn8

Eutrofizarea apelor de suprafaţă

Definiţie. Exemple.

Eutrofizarea apelor constă în îmbogăţirea apelor cu substanţe nutritive, îndeosebi cu azot şi

fosfor, în mod direct sau prin acumularea de substanţe organice din care rezultă substanţe
nutritive pentru plante. Termenul de eutrofizare a fost descris mai întâi pentru lacuri, mări,
oceane, apoi a fost extins şi la alte ecosisteme acvatice : fluvii şi canale, lagune, intrânduri
marine. Este considerată o poluare nutriţională. Consecinţa imediată a eutrofizării este creşterea
luxuriantă a plantelor de apă (înflorirea apelor). Eutrofizarea este deci un fenomen care se
manifestă prin proliferarea unui număr limitat de specii vegetale în apele foarte încărcate cu
nutrienţi sau în ape foarte degradate fizic. Speciile în cauză sunt cele prezentate în tabelul
alăturat (tabelul 9.1):

Tabelul 1. Speciile vegetale ce se dezvoltă în apele eutrofizate şi evoluţia calităţii apelor

https://idoc.pub/download/curs-ecologie-si-protectia-mediului-k546py3x5qn8

Tabelul 2. Influenţa factorilor fizici asupra riscului de eutrofizare

Consecinţele eutrofizării

a. Asfixierea şi poluarea organică

Ziua, vegetaţia produce mult oxigen prin fotosinteză, din care se consumă o parte prin respiraţie.
Noaptea, continuă numai respiraţia. Dacă cantitatea de vegetaţie este ridicată, dimineaţa, tot
oxigenul din apă poate fi consumat. În aceste condiţii peştii şi unele insecte pot muri prin
asfixiere. După moarte, biomasa acestora se descompune în stare de imersie. Pentru
descompunere microorganismele consumă oxigenul din apă (CBO5). CBO5 reprezintă deci,
consumul biochimic de oxigen la 5 zile şi măsoară cantitatea de oxigen necesară
microorganismelor pentru a degrada şi mineraliza materiile organice; se exprimă în mg/l şi kg/zi.
Apa este mai curată, când CBO5 are valoare mai redusă. Cu cât conţinutul de substanţe organice
în curs de descompunere este mai mare, iar temperatura apei este mai ridicată, CBO5 are valori
mai mari, ceea ce atenţionează asupra atingerii pragului de sufocare a vegetaţiei şi faunei din
apă.

b. Apariţia de compuşi toxici

PH-ul, în legătură cu fotosinteza are valori ridicate de dimineaţă. Dacă temperatura şi conţinutul
în amoniac sunt mari, poate să apară amoniacul gazos forte toxic pentru peşti. Când
aprovizionarea cu oxigen este total insuficientă, descompunerea aerobă este înlocuită cu cea
anaerobă, din care rezultă CH4, H2S, NH4 care poluează şi prin mirosul dezagreabil.

c. Distrugerea habitatelor

Colmatarea vegetaţiei determină deteriorarea mediului de viaţă pentru nevertebrate, precum şi

zonele de depunere a icrelor. Pentru estimarea gradului de eutrofizare se măsoară producţiam
primară, se dozează clorofila, se determină diferiţi parametrii chimici (transparenţa, conţinutul în
oxigen) şi evoluţia planctonului (abundenţa, diversitatea, natura algelor). Creşterea producţiei
primare este datorată unei multitudini de factori ecologici, dar, cel mai important este considerat
fosforul (deoarece este un factor limitativ pentru creşterea algelor).
https://idoc.pub/download/curs-ecologie-si-protectia-mediului-k546py3x5qn8

Poluarea apelor subterane

Apele subterane reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce a Pământului. Sunt reprezentate de
apele stătătoare sau apele curgătoare aflate sub scoarţa terestră (Zoe Partin , Melania Rădulescu,
1995. Poluarea poate fi provocată în general de aceleaşi surse pe care le întâlnim la poluarea
apelor de suprafaţă, diferenţa fiind dată de condiţiile diferite de contact cu acestea.

Autoepurarea apelor

Autoepurarea este fenomenul prin care apa din emisar, datorită unui ansamblu de procese de
natură fizică, chimică şi biologică se debarasează de poluanţii pe care îi conţine. Aceasta are la
bază două categorii de procese:

- procese fizico-chimice – de exemplu, sedimentarea poluanţilor; pătrunderea radiaţiilor solare-

cu efect bactericid şi bacteriostatic; temperature apei - care influenţează viteza reacţiilor chimice
şi biochimice;

- procese biologice şi biochimice – de exemplu, concurenţa microbiană; acţiunea bacterivoră;

acţiunea litică a bacteriilor de către bacteriofagi; biodegradarea substanţelor organice.