Instaurarea comunismului in România

În primăvara lui 1944, se constituie Blocul Național Democratic, o alianță alcătuită din
P.N.L., P.N.Ț. și Partidul Comunist din România. Partidul Comunist din România însemna
doar parte din Intenaționala a III-a, însușindu-și teza acesteia potrivit căreia România
reprezenta un stat multinațional, o temniță a popoarelor, iar aceste popoare trebuiau ajutate să
lupte pentru autodeterminare. P.C.R. pleda pentru dezmembrarea statului românesc. B.N.P.
era o coaliție de conjuctură care se opunea dictaturii lui Ion Antonescu, vizând răsturnarea
acesteia și scoaterea țării din războiul alături de Germania. Ulterior, a avut loc, la Rastemburg,
o ultimă întâlnire a lui Ion Antonescu și Adolf Hitler, ultimul nu a fost în măsură să ofere
răspunsuri ferme la întrebări disperate ale dictatorului român, precum capacitatea trupelor
germane de a ține frontul în fața aliaților sau reacția pe care ar avea-o Germania în cazul în
care Turcia ar deschide strâmtorile circulației navelor aliate. Discuția s-a axat pe chestiuni
secundare. România se afla într-o situație disperată deoarece tot mai des era ținta
bombardamentelor aliate, fiind vizate rafinăriile de pe Valea Prahovei, dar căi de comunicații,
etc.

În 2 aprilie 1944, Viaceslav Molotov, atunci când în ofensiva sa armata sovietică atingea
Prutul, a declarat că U.R.S.S. nu își propunea să aducă atingeri integrității teritoriale a
României sau să schimbe ordinea socială existentă. În 12 aprilie, la Cairo, emisarul român
Barbu Știrbei a primit condițiile armistițiului, ieșirea imediată din războiul de partea
Germaniei și radierea la tabăra Națiunilor Unite, plata unor despăgubiri de război, revenirea la
frontiera sovieto-română de dinainte de 20 iunie 1941, anularea Dictatului de la Viena și
revenirea la România a N Transilvaniei. Aceste condiții de la Cairo vor servi, ulterior, ca bază
a negocierilor Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944. În 20 august 1944, a început
marea ofensivă sovietică.

Ion Antonescu a luat inițiativa inspectării frontului și a sesizat gravitatea situației, cerând o
audiență la rege. Deși aflat sub presiunea evenimentelor, a tot evitat să semneze armistițiul.
Regele, de comun acord cu Iuliu Maniu și Constantin Brătianu au fixat inițial data de 26
august pentru îndepărtarea mareșalului, numai că acesta urma să plece pe front în 24 august.
Drept urmare părțile au consimțit asupra datei de 23 august pentru înfăptuirea loviturii de stat.
Actul de la 23 august, care a contat în răsturnarea regimului antonescian și scoaterea
României din războiul alături de Germania, iar apoi alăturarea la tabăra Națiunilor Unite, a
constituit opera partidelor istorice P.N.Ț. și P.N.L., liderilor Iuliu Maniu și Constantin
Brătianu, regelui și Curții Regale. Chiar dacă, ulterior, după acapararea puterii, comuniștii şi-
au arogat singurele merite în această privință, contribuția lor a fost una minoră.

Seara a fost radiodifuzată proclamația regelui către țară care a marcat cotitura din politica
externă a României. A existat o divergență între Hans Friessner, comandantul forțelor
germane din România și Adolf Hitler. Generalul pleda pentru o retragere a Germaniei și
organizare unei noi linii defensive. În schimb, Hitler a insistat pentru o încercare armată de a
recupera capitala României și instalarea unui guvern condus de un general filogerman. Au
început luptele pentru îndepărtarea trupelor germane.
În 31 august, trupele sovietice au intrat în București, după ce în 28 august, militarii români
îndepărtaseră deja amenințarea germană asupra Bucureștiului.

Va începe, ulterior, campania militară română întreprinsă cu sprijin sovietic pentru eliberarea
Transilvaniei, urmată de campania în Ungaria soldată cu 1100 de morți și răniți, iar mai târziu
operațiunile militare din Slovacia, Moravia până în Boemia, la aproximativ 80 km de Praga.
Înaintarea s-a oprit în 12 mai 1945. În campania respectivă, România a pierdut peste 70 000
de militari (morți și răniți).

Respectivele cifre atestă prinosul de sânge destul consistent pentru înfrângerea definitivă a
nazismului. Se constituie guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu. Era un guvern
alcătuit în mare parte din generali, dar în care au intrat și Maniu, Brătianu, Lucrețiu
Pătrașcanu. Compoziția guvernului reflectă foarte limpede contribuții, principalelor forțe la
înlăturarea vechiului regim. Trebuie subliniat faptul că armata sovietică se comporta pe
teritoriul țării ca o armată de ocupație, efectuând numeroase rechiziții, confiscări de bunuri,
alimente, etc. Trebuie consemnată ingerinţa autorităților sovietice de ocupație în treburile
interne ale statului român. O dovadă în acest sens: a prezentat guvernului român o listă cu mai
multe personalități socotite indezirabile, impunând arestarea acestora.

Nu întâmplător putem considera că armata roșie (trupele sovietice de ocupație), Convenția de

Armistițiu din septembrie 1944 și Comisia Aliată de Control dominată de președintele său
sovietic au reprezentat principalele instrumente ale sovietizării și comunizării României.

Transformarea și recroirea instituțiilor statului român după modelul sovietic. Vechile instituții
trebuiau remodelate astfel încât să imite întru totul tiparele celor ale marelui vecin de la
răsărit. Conceptul de satelizare se referă, mai degrabă, la o subordonare în ceea ce privește
politica externă, subordonare față de interesele și scopurile politicii U.R.S.S. Regimul
comunist din România se va afla în solda Moscovei, iar din punct de vedere geopolitic și
strategic în sfera de influențe și interese a acesteia.

Așa-numitele sovromuri, societăți mixte economice sovieto-române, constituie o expresie

relevantă a subordonării României față de interesele Uniunii Sovietice. Era vorba de o formă
de exploatare mascată a economiei românești. Cele mai importante au fost: Sovrom petrol și
Sovrom transport. Este semnificativ că peste 70% din comerțul exterior al României va fi
realizat în statele din Europa de Răsărit și din U.R.S.S.

În opinia lui Hugh Setton Watson, lucrarea sa ,,East European Revolution’’, există în Europa
Centrală și de Est (implicit, și în România) 3 etape ale procesului de sovietizare pe care le
denumește într-o manieră foarte plastică:

1. Etapa coaliției veritabile;

2. Etapa coaliției mlăștinoase;
3. Etapa blocului monolitic.

1. echilibrată, respectarea libertăților, cenzură redusă legată de critica regimului comunist

sovietic.
2. crește influența și puterea acestora, se amplifică cenzura, acțiunile de intimidare, crește
proporția numerică a reprezentanților comuniști în guvern, păstrându-se o aparență
democratică.

3. înstăpânirea asupra întregii puteri, întărirea regimului, construirea instrumentelor pentru

partidului unic, anihilarea oricărei forme de democrație.

Primul guvern Sănătescu s-a confruntat, pe de o parte, cu pretențiile sovieticilor de a controla

guvernul și administrația locală, iar, pe de altă parte, s-a străduit să încheie o Convenție de
Armistițiu în condiții cât mai avantajoase pentru România. Textul proiectului de armistițiu a
fost înmânat de sovietici reprezentanților S.U.A și Marii Britanii la Moscova (Ceork Kork), o
delegație română compusă din Ghiță Pop (secretar general P.N.Ț.), Lucrețiu Pătrășcanu și
Barbu Știrbu s-au deplasat la Moscova.

Doleanța rămâne să se recunoască calitatea de cobeligerant a României:

 a insistat să se recunoască ziua de 23 august ca moment de raliere la tabăra aliată.

S-au confruntat cu atitudinea ostilă a lui Molotov.

În cele din urmă, principalele prevederi ale Convenției au fost:

 România se obliga să participe activ la efortul de război împotriva Germaniei în 12

divizii de infanterie complet echipate;
 România se angaja să plătească U.R.S.S. reparații de război în valoare de 300 milioane
de dolari;
 România se angaja să contribuie la întreținerea trupelor aliate (în principal, sovietice).

Armata sovietică avea să fie menținută pe teritoriul României pentru a-și asigura legăturile cu
trupele sovietice din Ungaria și Austria.

Constituirea Comisiei Aliate de Control dominată de partea sovietică.

Se promitea sprijin pentru abrogarea Dictatului de la Viena și realipirea părții de N-V a

Transilvaniei la România.

După eliberarea sa ulterioară, partea de nord a Transilvaniei a intrat sub dominație sovietică.

Imediat după constituirea guvernului Petru Groza, în 9 martie 1945, Stalin a consimțit asupra
reîntregirii Transilvaniei de N în statul român. În același timp, guvernul Sănătescu a fost
confruntat cu cele dintâi acțiuni de subminare venite din partea comuniștilor români.

B.N.P. s-a dezintegrat. La inițiativa comuniștilor s-a constituit o altă formațiune pe care au
încercat să o domine: Frontul Național Democrat (F.N.D.). În F.N.D. a intrat Partidul
Comunist, Partidul Social Democrat, Uniunea Patrioților (o grupare a intelectualilor de stânga
constituită în 1942), Apărarea Patriotică (o structură minusculă constituită în 1940),
M.A.D.O.S.Z. ( Uniunea Muncitorilor Maghiari din România).
În octombrie 1944, la foarte scurt timp după părăsirea B.N.P., comuniștii au demisionat din
guvernul Sănătescu, precipitând o criză guvernamentală soluționată cu remanierea produsă la
începutul lui noiembrie 1944 (al doilea guvern Sănătescu).

Între comuniști și social-democrați va începe o competiție a cărei miză a fost controlul

mișcării muncitorești. Astfel, putem explica dorința comuniștilor de a-i subordona și de a-i
manevra pe social-democrați. Comuniștii au evitat, într-o primă fază, să utilizeze în
programele și discursurile lor concepte precum: dictatura proletariatului și, de asemenea, să
facă referire la deplina colectivizarea agriculturii. În interiorul Partidului Comunist, distingem
așa-numită aripă moscovită condusă de Ana Pauker și aripa internă a comuniștilor,
reprezentativ Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Partidul Naţional Ţărănesc, în 31 august 1944, Iuliu Maniu a trimis o circulară către şefii de
organizație P.N.Ț. din teritoriu, trasând cadrele în care respectivele organizații aveau să își
reia activitatea. O prevedere interesantă a fost: membrii P.N.Ț. care intraseră în F.R.N. au fost
suspendați din partid. A fost emis programul partidului care reitera teza național-țărănistă
interbelică a statului țărănesc. Proprietatea individuală țărănească avea să constituie temelia
organizației statului.

Este reafirmată încrederea în cooperative. Dezvoltarea industriei nu era, dar urmau să fie
privilegiate acele ramuri care prelucrau produsele agricole.

În toamna anului 1944, P.N.L. se găsea într-o stare de dezorganizare.

Sesizăm deja un anumit fracționarism inexistent în cazul P.N.Ț.

Constantin Brătianu, de altfel, era un lider mai puțin energic decât Maniu și Mihalache. Deși
directivele trimise organizațiilor locale solicitau intensificarea activității, nu s-a întrunit o
Adunare Generală și nu a fost format un program precum ce al P.N.Ț. A fost emisă numai o
declarație generală care făcea trimitere la respectarea principiilor tradițonale și a drepturilor
civile și politice. Cu alte cuvinte, pleda pentru respectarea valorilor democratice. În plan
economic, liberalii se pronunțau pentru industrializare, dar nu era vorba de o industrializare
extremă.

Liberalii nu respingeau reforma agrară fiind conștienți de faptul că România reprezentă un stat
cu o economie preponderent agricolă. Reforma agrară putea fi înfăptuită în acele regiuni
terenul arabil exista din abundenţă. Pe de altă parte, era respinsă orice formă de expropiere.

Avem de a face deja în decembrie 1944 cu ruptura produsă de către Gheorghe Tătărăscu, care
a pus bazele Partidului Liberal dizident.

Această formaţiune s-a remarcat printr-un program având puternice accente de stânga. Milita
pentru expropierea marilor proprietăţi şi totodată pleda pentru avantaje economice şi sociale
pentru muncitorii urbani. Vroia să facă concurenţă celor două partide care se erijau în
protectoare ale muncitorilor.
În ce priveşte politica externă, milita pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală şi
prietenie veşnică cu U.R.S.S. Pentru a nu-şi aliena electoratul antirus şi antisovietic, a susţinut
cu tărie păstrarea şi întărirea legăturilor cu Europa deVest.

Aripa din interiorul a comuniştilor era concurată de facţiunea moscovită dominată de Ana
Pauker. În octombrie 1945, a avut loc prima Conferinţă Naţională a P.C.d.R. Gheorghe
Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general al partidului. Din biroul politic mai făceau parte:
Ana Pauker şi Teofari Georgescu, iar aceştia trei vor domina România până în 1952.

Din considerente tactice, comuniştii au invitatcele doua partide istorice să se alăture frontului.
Ele au refuzat, comuniştii au anunţat că părăsesc Blocul Naţional Democratic.

Programul F.N.D. încă ezita să facă referire la conceptul de revoluţie socială, pleda pentru
extinderea dreptului de vot la toţi cetăţenii în vârstă de peste 18 ani, pentru o amplă reformă
agrară, care avea să fie înfăptuită prin împroprietărirea ţăranilor care nu aveau pământ deloc
sau prea puţin. Acest program promitea credite micilor proprietari. Totuşi, F.N.D. repreyenta
o structură lipsită de coeziune, de solidaritate. P.S.D. şi Frontul Plugarilor au tins să îşi
păstreze independenţa. De altfel, aripa lui Constantin Titel-Petrescu se va distanţa tot mai
mult de front şi de comunişti. În interiorul Frontului Unic Muncitoresc au început să se
manifeste disensiuni şi social-democraţii lui Titel-Petrescu.

Comuniştii se pregăteau pentru dictatura proletariatului. Democraţiile populare reprezentau un

hibrid între statul burghez şi statul social modern reprezentat de U.R.S.S. În toamna lui 1944,
la Moscova, s-au întâlnit Winston Churchil şi S.V. Stalin. Au fost prezenţi şi miniştrii de
externe şi a fost semnat Acordl Procentajelor.

Acordul Procentajelor aloca o influenţă de 10% sovieticilor în România şi anglo-americanilor

10%, în timp ce în Grecia, situaţia stătea exact invers. Roosevelt a insistat pentru principiul
egalităţii între marile puteri. În decembrie 1944, a avut loc intervenţia Marii Britanii în
războiul civil din Grecia împotriva forţelor comuniste. Stalin a declarat că intervenţia
britanică este inacceptabilă, iar directivele trasate subordonaţilor români au fost clare,
insistându-se pentru preluarea puterii de către aceştia.

Comuniştii români au efectuat o vizită la Moscova, în ianuarie 1945. Au primit undă verde de
la dictatorul sovietic pentru a pune mâna pe putere prin orice mijloace.

În septembrie şi octombrie 1944, comuniştii au atacat guvernul Sănătescu în presă şi adunări

publice. În 14 octombrie, comuniştii şi social-democraţii au părăsit B.N.D., iar două zile mai
târziu, guvernul.

În 18 octombrie, Consiliul Naţional F.N.D. a cerut formarea unui nou guvern condus de Petru
Groza. În 4 noiembrie, s-a constituit al doilea guvern Sănătescu. Având în vedere compoziţia
acestui guvern, avem de a face cu trecerea la etapa coaliţiei mlăştinoase. P.N.L. şi P.N.Ţ.
dispuneau de 10 posturi, iar F.N.D. de şapte. Petru Groza era vicepreşedintele al Consiliului
de Miniştri, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministru al comunicaţiilor, Lucreţiu Pătrăcaşnu şi-a
păstrat portofoliul la justiţie.
Comuniştii şi-au intensificat atacurile atacurile la adresa guvernului. Era criticat aspru, mai
ales, ministrul de interne, Nicolae Penescu, Național Țărănist, al cărui anticomunism și
antsovietism erau binecunoscute. Pe fondul infiltrării tot mai puternice a comuniștilor în
aparatul de stat, guvernul Sănătescu a căzut, fiind înlocuit în 6 decembrie 1944 cu un cabinet
condus de generalul Rădescu. Una dintre principalele probleme a fost N Transilvaniei. S-a
constituit un comitet executiv al Frontului pentru Transilvania, care la mijlocul lui februarie
1945 a procedat la organizarea unei Adunări Provizorii care dispunea de 11 comisii. Acestea
se ocupau de probleme ținând de finanțe, justiție, învățământ. Campania pentru înlăturarea
guvernului s-a întețit. În 29 ianuarie 1945, F.N.D. a cerut instaurarea unui guvern cu adevărat
democratic, înlăturarea fasciștilor din administrație, epurarea armatei de elementele
reacționare și fasciste, organizarea sa într-un spirit democratic. Termenul democratic îi
desemna pe comuniști și pe aliații lor, iar cel de fascism era definit într-o manieră foarte vagă
și subiectivă. Se referea la cei ce colaboraseră cu guvernările anterioare, fiind extins fără
deosebire asupra tuturor forțelor politice care nu le erau aliate sau se opuneau politicii lor.

Dictonul ,,cine nu e cu noi, e împotriva noastră’’ constituie o mărturie în acest sens. Având în
vedere forța slabă a partidului, comuniștii au încercat să facă din acesta o organizație de masă.
În urma unor recrutări masive de lucrători urbani, funcșionari, țărani, de aceea a devenit o
forță politică foarte eterogenă. Se pronunțau pentru exproprierea tuturor domeniilor de peste
50 de hectare, însă erau precizate și excepții: domeniile bisericești și mănăstirești și domeniile
Casei Regale. Comuniștii și-au atras facțiuni dizidente: cea condusă de Gh. Tătărăscu și
Gheorghe Alexandrescu. Se intensifică campaniile violente îndreptate împotriva partidelor
politice istorice. Maniu și Brătianu erau etichetați drept fasciști. Pe lângă poliție, jandarmerie
și siguranță, comuniștii au încercat să infiltreze armata. Ei au procedat la mutarea unor unități
militare din București și din preajma capitalei. Stăpânii sovietici au continuat să le ofere un
real ajutor. La mijlocul lui februarie a sosit în București, Andrei Vâșinski, adjunctul
secretarului de externe. Sovieticii au solicitat constituirea unui guvern dominat de comuniști,
dar pentru o perioadă, Nicolae Rădescu a rezistat presiunilor, însă în 24 februarie 1945, în
timpul unei manifestații organizate de F.N.D., care s-a îndreptat spre ministrul de interne, s-au
înregistrat focuri de armă, câteva persoane fiind ucise. Nu se cunoaște cine a executat aceste
focuri de armă.

Primul ministru a dat vina pe Ana Pauker și alți comuniști, iar aceștia au dat vina pe guvern.
În 28 februarie, Vâșinski a cerut o creare a unui nou guvern Groza. În caz contrar, U.R.S.S. nu
își asumă nicio responsabilitate pentru existența țării. La 6 martie 1945, s-a constituit guvernul
Petru Groza.

Guvernul Petru Groza era un guvern minoritar, impus de o forţă străină și nu se bucura de
adeziunea populației. El nu a fost rezultatul unui proces electoral liber și democratic. A fost
impus în urma unui ultimatum. Gheorghe Tătărăscu era ministru de externe, Anton
Alexandrescu, ministrul Cooperației. Guvernul Groza și-a intensificat acțiunile pentru
paralizarea opoziției.
În 23 martie 1945, a fost emis decretul-lege pentru reforma agrară care proceda la
exproprierea tuturor marilor proprietăți și socotea toate domeniile unui proprietar ca o singură
entitate. În urma acestui decret-lege nu s-a realizat o îmbunătățire substanțială a condițiilor de
viață ale țăranilor, chiar dacă au fost expropriate suprafețe întinse și au primit pământ un
număr destul de numeros de familii țărănești. A crescut, mai ales, numărul proprietăților care
aveau între 1 și 10 hectare. Se preconiza crearea unor stațiuni de mașini și tractoare în mediul
rural de unde țăranii puteau închiria mașini agricole. De asemenea, în timpul guvernării Petru
Groza s-au creat un minister al propagandei, un minister al artelor. Totodată, s-a procedat la
epurarea asociației artiștilor plastici, iar Asociația Arhitecților a fost desființată.

În literatură, operele tind să suprasoliciteze tot mai mult aspectele sociale. Semnificativ în
acest sens, titlul ,,Un om așteaptă răsăritul’’ de Mihai Reniuc. Avea de a face cu o exacerbare
a calităților vecinului de la răsărit, încercându-se să se acrediteze ideea că România și Rusia
(U.R.S.S.) au avut mereu relații prietenești. În mai 1945, au avut loc schimbări radicale în
administrația locală realizate de cătreministerul de interne. Pentru a exercita un control
complet asupra administrației locale, guvernul a impus prefecți comuniști în fiecare județ. Au
fost create Consilii Locale dominate de comuniști care dețineau puteri sporite.

Aceste consilii trebuiau să se ocupe de reconstrucția economică, reforma administrativă,

ordinea publică. Miza era impunerea controlului comunist la toate nivelele. Ei au încercat să
acapareze ministerele de forță. În orașe și sate au fost constituite organisme similare. Unele
comitate de supraveghere au preluat îndatoriri ale poliției și jandarmeriei.

În mediul rural, au fost costituite comitete țărănești care au fost încurajate să exproprieze
marile domenii. La oraș, funcționau comitete muncitorești care la instigarea comuniștilor
urma să preia controlul asupra fabricilorși întreprinderilor. Comuniștii vizau subordonarea
P.S.D. și, implicit, controlul asupra întregii mișcări muncitorești. Aceste tendințe de dominație
ale comuniștilor au condus la scindarea P.S.D.-ului, unde aripa lui Titel Petrescu care milita
pentru un sistem reprezentativ veritabil se opunea facțiunii conduse de Lothar Rădăceanu,
ministru al muncii în guvernul Groza. Ruptura din cadrul P.S.D. era inevitabilă. Gruparea
condusă de Constantin Titel Petrescu a pus bazele Partidului Social Democrat Independent.
Au existat unele disensiuni și cu liberalii lui Gheorghe Tătărăscu. Aceștia acceptau
coordonarea de către stat al economiei. Mai mult, facțiunea Tătărăscu se pronunța pentru
respectarea proprietății și a capitalului privat. Mai mult, interesele clasei de mijloc aveau să
fie protejate.

Frontul Plugarilor părea dispus să mențină identitatea partidului lor ca reprezentat al țărănimii
sărace.

Frontul Plugarilor propunea reactivarea cooperativelor sătești și funcționarea unor industrii

specializate în prelucrarea produselor agricole. Principala opoziție față de guvernul Groza era
realizată de către P.N.Ț. și P.N.L., mai ales P.N.Ț., întrucât era dominat de figura proeminantă
a lui Iuliu Maniu. Iuliu Maniu a constat, în iunie 1945, că România nu mai reprezintă un stat
suveran. El avea în vedere ingerințele inacceptabile ale sovieticilor în treburile interne și
considera cabinetul Groza un instrument și o marionetă a Uniunii Sovietice.
Lui Maniu i s-a refuzat per misiunea de a organiza conferințe ale fruntașilor național-
țărăniști din provincie. Guvernul a acordat dreptul de a organiza astfel de conferințe doar
formațiunilor reprezentate în cabinet. Decizia contravenea prncipilor și practicilor
democratice. Maniu spera că americanii și britanicii vor acorda sprijin substanțial, nu doar
verbal, însă va fi însetat de în așteptările sale.

Totuși, reacția negativă a anglo-americanilor față de guvernul Groza s-a manifestat cu prilejul
Conferinței de la Postdam (7 iulie-2 august 1945), când au negat legitimitatea guvernului din
România. Stalin a subliniat necesitatea ca Uniunea Sovietică să dispun în această țară de un
guvern prieten, aceasta fiind considerată o condiție sinequa non pentru realizarea securității
sovietice. Prin urmare, dictatorul sovietic respingea categoric ideea de alegeri libere pentru că
rezultatele acestora ar fi dus la costituirea unui cabinet ostil Moscovei. Un eveniment
important are loc în august 1945, când se consemnează desfășurarea așa-numitei greve regale.
Încurajat de atitudinea occidentală, manifestată la Postdam, regele Mihai a solicitat guvernului
Groza să își prezinte demisia, invocând nereprezentativitatea acestuia. Prim-ministrul a
refuzat cu obstinație.

Avem de a face cu o încălcare a Constituției din 1923, prin care regele avea posibilitatea de a
numi și revoca miniștrii. Încurajat și de P.N.Ț. și P.N.L., regele a refuzat să semneze decretele
și legile, cu excepția celor socotite indispensabile pentru desfășurarea vieții statale. Numeroși
istorici consideră greva regală ca o ultimă încercare disperată la comunizarea României.

Un alt eveniment internațional cu implicații asupra problemei românești a fost Conferința de

la Londra (între 11 septembrie-3 octombrie 1945). Ea nu a reușit să soluționeze impasul
constituțional din Regatul României. Semnalăm divergențe între ministrul de externe sovietic
Viaceslav Molotov și omologii săi, american și britanic. Aceste divergențe au fost sesizabile
și cu ocazia Conferinței Interaliate de la Moscova dintre 16-26 decembrie 1945. Englezii și
americanii au contestat legitimitatea guvernului Groza din nou. În cele din urmă, i-au convins
pe sovietici de necesitatea includerii în cabinet a unor personalități aparținând principalelor
forțe politice. Prin urmare, reprezentanții american, englez și Vâșinski . . .în capitala
României, să discute cu primul-ministru posibilitatea unei oarecare remanieri guvernamentale.
Între timp, s-au implicat și partidele istorice prin liderii lor în aceste discuții, dar fiindcă Groza
și sovieticii nu acceptau personalități proeminente ale partidelor istorice pentru a fi acceptate
în minister, Emil Hațieganu, vechi membru P.N.Ț., dar nedispunând de o funcție de prim rang
în partid și Mihai Romniceanu, membru P.N.L., au primit posturi în guvernul Groza ca
miniștrii făra portofolii. La 4 februarie 1946, Statele Unite și Marea Britanie au recunoscut
guvernul Groza. Până în aprilie-mai 1946, comuniștii și-au diminuat acțiunile de intimidare la
adresa opoziției. Ziarele ,,Dreptatea’’ și ,,Patria’’, organe de presă ale P.N.Ț., precum
și ,,Liberalul’’, oficios al P.N.L., și-au reluat temporar activitatea. Numai că în cursul lui 1946
va fi nevoit să-și înceteze activitatea, ,,Dreptatea’’ fiind interzis în cursul anului următor.

Atunci când occidentalii au sugerat să se pună cât mai urgent la punct amănuntele pentru
alegerile ce urmau să aibă loc, comuniștii au considerat aceasta un amestec în politica internă.

Anul 1946 a fost decisiv în lupta pentru putere. În martie 1946, comuniștii s-au asigurat de
sprijinul unei părți a social-democraților. Titel Petrescu a respins categoric ideea unui cartel
elctoral cu comuniștii. Comuniștii vor alcătui Blocul Partidelor Democratice, P.C.d.R.,
Frontul Plugarilor , aripa social democrată de stânga, facțiunea liberală a lui Gheorghe
Tătărăscu și gruparea disidentă din P.N.Ț. a lui Anton Aexandrescu.

În mai 1946, a avut loc așa-numitul proces al marii trădări naționale, în care au fost inculpați:
Ion Antonescu (fostul șef al statului), Mihai Antonescu (fost ministru de externe și
vicepreședinte al Consiliului de Miniștri), Constantin Pichi-Vasiliu (fost comandant al
Jandarmeriei Capitalei) și Gheorghe Alexianu (fost guvernator al Transilvaniei). Toți au fost
acuzați ca și criminali de război. Antonescu și-a păstrat demnitatea, Maniu a fost chemat ca
martor, iar depozițiile sale vor fi folosite împotriva sa un an mai târziu. Comuniștii au
exagerat chestiunile care priveau colaborarea dintre Antonescu și Maniu. În cele din urmă,
sentința a fost executată la 2 iulie 1946, toți cei patru au fost condamnați la moarte. Un alt
moment cheie pe parcursul lui 1946 a fost noua lege. . .din 13 iulie 1946. Pe lângă prevederi
precum acordarea dreptului de vot femeilor, altele încercau să lovească în interesele clasei
mijlocii, prin desființarea Camerei Superioare a Parlamentului, a Senatului.

Modalitatea de votare avută în vedere putea înlesni falsificarea rezultatelor alegerilor. Urmau
a fi organizate secții de votare în birourile instituțiilor guvernamentale, în fabrici și
întreprinderi.

Autoritățile puteau exercita un control asupra listelor de alegători.

În preajma scrutinului, secțiile de votare au fost plasate la distanțe foarte mari de centrele
satelor. Campania electorală a stat sub semnul intimidărilor și a terorii exercitate de guvern
asupra partidelor istorice. Cenzura, întârzierea apariției ziarelor de opoziție, controlul asupra
hârtiei de ziar, exercitarea controlului asupra sindicatului tipografiilor, atacuri virulente în
presa, spargerea adunărilor organizate de național-țărănești și liberali.

În timpul grevei regale, în noiembrie 1945, a avut loc o puternică manifestaţie pro-
monarhistă. Forţele de poliţie aflate în subordinea guvernului au procedat la represalii (câţiva
morţi şi sute de arestări). În 30 decembrie 1947, în momentul abdicării silite, regele a fost
şantajat cu executarea a 1000 de studenţi de Groza şi Gheorghiu-Dej.

1946 s-a dovedit un an decisiv în competiţia pentru putere. În 4 februarie, democraţiile

occidentale au procedat la recunoașterea guvernului Groza. Recunoașterea a pus capăt
implicării acestora în influențarea cursului politic din regatul României. În 13 iulie, a fost
emisă noua lege rectorală ce defavoriza partidele democratice. Aceasta desființa Senatul.
Alegerile au avut loc în 19 noiembrie, iar rezultatele oficiale s-au soldat cu victoria
comuniștilor, în jur de 79% din voturi. Comuniștii au amânat cu 24 de ore comunicarea
rezultatelor. Aflați, se pare, cu spectrul înfrângerii iminente deasupra capului, guvernul Groza
a făcut apel la Moscova primind consimțământul Kremlinului în ce privește amânarea
comunicării rezultatelor. Conform mărturiilor observatorilor occidentali, comuniștii au
procedat la falsificarea listelor electorale, iar, în realitate, victoria ar fi aparținut P.N.Ț., cu
peste 75% din voturi. În cele din urmă, puterile occidentale au acceptat situația. Occidentul a
avut o reacție modestă, în ciuda protestelor lui Iuliu Maniu și Constantin Brătianu.
Cu această dată, începea o eră a minciunii în ce privește istoria României. În noua adunare
existau 349 de reprezentanți ai comuniștilor și aliaților lor, 32 de național-țărăniști și 33
reprezentanți ai altor partide. La 1 decembrie 1946, s-a procedat la reogarnizarea guvernului.
A fost creat ministerul economiei naționale care reprezenta organismul principal de
planificare și coordonare. Repartizarea portofoliilor menținea în aparență numai coaliția
guvernamentală. Petru Groza, reprezentant al Frontului Plugarilor, era prim-ministru,
Gheorghe Gheorghiu-Dej era ministrul comunicațiilor, Teohari Georgescu era ministru de
interne, Lucrețiu Pătrășcanu era, în continuare, ministru al justiției. Portofolii privind
învățământul, munca și asigurarea socială, minele și petrolul, artele au fost lăsate în mod
strategic aliaților cu social-democrați. În plus, externele, finanțele, lucrările publice au fost
încredințate liberalilor lui Tătărăscu. Încă din august 1946, începuseră la Paris, negocierile
pentru semnarea Tratatului de Pace cu România. Încheierea acestuia a avut loc în 10
decembrie 1947.

Reprezentanții delegației române erau: Gheorghe Tătărăscu, Gheorghiu-Dej și Lucrețiu

Pătrășcanu. Baza negocierilor a constituit-o Convenția de Armistițiu cu România, din 12
septembrie 1944. României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant, aliații nu au
recunoscut data de 23 august 1944 ca moment al orientării către aliații occidentali și
renunțarea la coaliția cu Germania, ci data de 12 septembrie. Era acceptată redobândirea
Ardealului de Nord de către România, Basarabia și Nordul Bucovinei râmâneau U.R.S.S., iar
Sudul Dobrogei rămânea Bulgariei. O altă prevedere: armata sovietică se angaja să părăsească
teritoriul României în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a tratatului.

Numeroase forțe ale Uniunii Sovietice au staționat pe teritoriul României până în 1958.
Articolul 3 al Tratatului de la Paris făcea referire la respectarea libertăților și drepturilor
fundamentale ale cetățenilor. Guvernul român își asuma un angajament ferm. Recunoașterea
guvernului și încheierea tratatului au pecetluit soarta României.

În cursul anului 1947, s-a intensificat represiunea, iar arestările arbitrare au continuat în
primăvara lui 1947. Printr-o serie de decrete-lege, guvernul s-a implicat în dezvoltarea
industriei, statul intervenind pentru adoptarea unor reglementări. Între timp are loc
reorganizarea Frontului Plugarilor care va deveni o unealtă a comuniștilor. În ce privește
activitatea de politică externă, avem de a face cu satelizarea completă: subordonarea politicii
externe românești în sfera de interese a Moscovei.

Încă din 1945, s-au constituit sovromurile, o formă de jefuire a economiei româneşti. În 1947,
România a mai încheiat un tratat economic cu Uniunea Sovietică prin care se reglementau
schimburile de mărfuri şi plăţile. 70% din importurile României şi 90% din exporturi se
desfăşurau cu statele din Europa de Răsărit şi Uniunea Sovietică.

Tratatul cu Uniunea Sovietică din februarie 1948, un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă
mutuală, urmat de tratate încheiate cu Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria încheiateîn
cursul anului 1948 cu conţinut similar. România a aderat la C.A.E.R., după crearea sa în 1949.
 Integrarea României, în 1955, în Tratatul de la Varşovia

În 14 iulie 1947, în urma incidentului de la Tămădău, în 30 iulie 1947, P.N.Ţ. a fost interzis,
în mod oficial, pe motiv că întrega activitate a acestuia a constat într-un lung şir de trădări şi
conspiraţii împotriva siguranţei statului. Iuliu Maniu a fost acuzat de complicitate şi
încarcerat. Între 29 octombrie şi 11 noiembrie, a avut loc procesul lui Maniu, Mihalache şi a
altor lideri naţional-ţărănişti.

Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă. În toamna lui 1947, s-au descotorosit şi de
liberalii lui Tătărăscu, care în urma unei moţiuni de neîncredere a Adunării a fost nevoit să
demisioneze în 6 noiembrie 1947, fiind înlocuit de Ana Pauker. Ulterior, la Congresul din 21-
23 februarie 1948, a avut loc Congresul de fuziune forţată a social-democraţilor cu P.C.d.R. şi
s-a constituit P.M.R. Cei care s-au opus măsurii au fost persecutaţi şi încarceraţi. Menţinerea
monarhiei constituie o anomalie pentru comuniştii hotărâţi să înlăture şi acest ultim vestigiu al
trecutului. În noiembrie 1947, regele Mihai se afla la Londra, unde participa la căsătoria
reginei Elisabeta. În dimineaţa zilei de 30 decembrie, Gheorghiu-Dej şi Groza au solicitat
suveranului o audienţă, după ce palatul regal fusese înconjurat de trupe. Cei doi lideri
comunişti i-au solicitat o despărţire pe cale amiabilă. Regele a cerut un răgaz de timp pentru a
se consulta cu consilierii şi cu regina mamă. Regele a fost supus unor presiuni extraordinare,
în cele din urmă a abdicat forţat.

Cu 30 decembrie 1947 lua sfârşit ,,România modernă” (Keith Hitchins).

Tot în 30 decembrie a avut loc marea farsă a proclamării Republicii Populare Române. Oficial
s-ar fi convocat Adunarea, numai că trebuia să aibă loc o procedură clară. Totul ar fi durat
numai 45 de minute.

Consolidarea regimului totalitar comunist

Sovietizarea și comunizarea României, care a debutat în mai multe privințe chiar cu 1945-
1946, a îmbrăcat conform opiniei unor istorici trei dimensiuni. Este vorba de stalinismul
economic, stalinismul politic și cel cultural.

Stalinismul economic s-a manifestat prin industrializare accentuată, urmând tiparele sovietice,
naționalizare și colectivzare forțată cu orice preț, indiferent de consecințe. În ce priveşte
industrializarea, regimul comunist românesc a procedat la dezvoltarea unor ramuri precum
industria grea, industria constructoare de mașini, scopul declarat a fost ccrearea unei societăți
moderne care să se bucure din plin de avantajele dezvoltării industriale, dar care, totodată, să
nu se confrunte cu nicio formă de inechitate. În iunie 1948, s-a declanșat și procesul de
naționalizări. Au fost naționalizate întreprinderi industriale miniere, de transport, bănci și
societăți de asigurări. A urmat naționalizarea caselor de filme, cinematografelor,
laboratoarelor, farmaciilor, restaurantelor,prăvăliilor și taxiurilor, etc. Încă după alegerile din
1946, guvernul procedase la Băncii Naționale a României, pentru a îngenunchea burghezia.
Același scop l-a avut și reforma monetară, întreprinsă de economistul E. Varga.

De asemenea, au fost create oficiile industriale cu rostul de a stabili planuri de producție, de a

repartiza materii prime și de a fixa prețurile. În 1948, s-a stabilit primul plan economic
annual, urmat de un al doilea, iar în 1951 a debutat cel dintâi plan plan cincinal, 1951-1955. În
2 martie 1949, prin legea de reformă agrară a început colecivizarea forțatăa agriculturii.

Urmau a fi constituite Gospodăriile Agricole Colective și G.A. de Stat. Gospodăriile Agricole

Colective implicau proprietatea colectivă asupra pământurilor.

În 1951, s-au introdus cotele fixe obligatorii. Era vorba de procente între 20-60% din produse,
pe care țăranii erau obligați să le predea statului. Aceste cote erau mai mari mijlocași și . . .

Întovărășirile agricole

Procesul de colectivizare forțată a agriculturii, demarat în martie 1949, s-a realizat cu o

destulă lentoare. De exemplu, imediat după Plenara partidului, în care a anunțat
colectivizarea, existau doar 55 de gospodării agricole colective în întreaga țară. Doi ani mai
târziu, numărul acestora a crescut la 1070, iar 1953 existau 1980 de G.A.C.

Totuși, în 1953, gospodăriile țărănești particulare însumau aproape 92% din total, în vreme ce
gospodăriile colective și întovărășirile doar aproximativ 8%. Țăranii aveau voie să mai
păstreze terenuri de 0,15 ha.

Stalinismul politic se identifică cu dictatura proletariatului. Era vorba de monopolizarea

puterii de către partidul unic. P.M.R. avea pretenția de a concentra în mâinile sale toată
puterea în stat. Rezultatele alegerilor desfășurate stau mărturie în acest sens. În 1948, alegerile
au fost câștigate, obținându-se în jur de 92%. Ulterior (1957, 1961, etc.), procentajele au
depășit 99% din voturi.

În 1948 și 1952, au fost elaborate Constituțiile Republicii Populare Române. Cea de-a doua,
după cum afirma Dej, după ce au fost primite 8 000 de voturi din partea oamenilor muncii.

Adoptată în aprilie 1948; organul suprem al puterii de stat era reprezentat de Marea Adunare
Națională (M.A.N.), organ legislativ.

Prezidiul Marii Adunări Naționale R.P.R. era alcătuit dintr-un președinte, doi vicepreședinți,
un secretar și membrii.

Președintele primului prezidiu era Constantin I. Parhon. Mai făceau parte M. Sadoveanu,
Gheorghe Stere, Ion Niculi și Ștefan Voitec.

Consiliul de miniștrii exercita puterea executivă în stat. Constituția făcea referire la la

apărarea drepturilor și libertăților cetățenești, la libertatea conștiinței și a credinței, la libera
asociere, în să numai atâta timp cât nu erau aduse atingeri ordinii democratice. Această ordine
era stabilită de P.C.R.

Sub aceste rezerve, drepturile și libertățile omului au fost serios limitate și încălcate.

Direcția Generală a Securității Poporului (D.G.S.P.) a fost înființată prin decret în august
1948. Menirea sa era aceea de a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea R.P.R.
împotriva comploturilor dușmani și externi.
A sosit în România Pantiușa (Pantelimon) Bodnarenco. Directori adjuncți erau Alexandru
Nikolsk (Boris Grumberg, evreu basarabean) și Vladimir Mazuru (ulterior, ambasador în
Polonia). Au fost secondați de numeroși consilieri sovietici, membrii ai serviciilor secrete din
U.R.S.S. Era organizată în 10 direcții naționale și 23 regionale. Personalul său a sporir
constant. Majoritatea celor recrutaţi de Securitate aparţineau minorităţilor etnice, foarte mulţi
erau muncitori care efectau muncă manuală. Pe ştatele de funcţii figurau şoferi, instalatori,
chelneriţe. În ianuarie 1949, s-a înfiinţat Direcția Generală a Miliției, fiind desființată vechea
structură a Poliției și Jandarmeriei. În februarie 1949, s-au înființat trupele de securitate care
aveau în componență ofițeri și soldați, înzestrate cu artilerie și tancuri.

Scopul lor e de a menține ordinea în centrele industriale și de a reprima în forță orice mișcare
de opoziție și rezistență față de regimul comunist. Acestea păzeau lagărele de muncă și vor fi
folosite la înăbușirea rezistenței armate din munți.

Întreaga elită a României intebelice a fost eliminată și aruncată în închisori. De regimul de

detenție s-au bucurat lideri și activiști ai partidelor istorice, domnitori ai României interbelice,
țărani care se opuneau colectivizării. Elita politică a României interbelice a fost ,,găzduită’’ ]n
]nchisoarea de la închisoarea de la Sighet. Țăranii care se opuneau colectivizării au fost
încarcerați la Gherla, închisoare care a mai pimit: intelectuali, medici, profesori, avocați,
studenți.

Închisoarea de la Aiud era destinată cu precădere legionarilor. Național-Țărăniștii au fost

închiși la Galați și Rîmnicu-Sărat, iar închisoarea de la Făgăraș era destinată foștilor polițiști.

Cei mai primejdioși erau închiși la Sighet. Concomitent cu persecuția îndreptată împotriva
vechii Românii, împotriva fostelor elite ale acestora, comuniștii au procedat la demersuri
pentru consolidarea propriei formațiuni. În urma Congresului de Fuziune cu P.S.D., numărul
membrilor comuniști trecuse de 1 milion. Denis Delletand vorbește de mai multe voturi de
aderări la partidul comunist.

Un prim val ar fi fost constituit din muncitori și tineri foști legionari, servitori, apoi din cei
integrati în unele unități militare, precum foști prizonieri din diviziile Tudor Vladimirescu și
Horia, Cloșca și Crișan. După fuziune au fost primiți foștii membri P.S.D., funcționari,
muncitori, dar și o parte a intelectualilor.

Unii au intrat din oportunism, alții că statutul de membru P.M.R. îi va pune la adăpost de
marginalizări și chiar arestări. După 1948, conducerea P.M.R. devenise nemulțumită de
numărul prea mare de aderări și s-a hotărât introducerea statutului de candidat la statutul de
membru al P.M.R. S-a procedat la verificări foarte severe ale membrilor de partid. Între 1948-
1952, înscrierea în P.M.R. devenise destul de dificilă. În urma procesului de verificare, au fost
excluse din P.M.R. 192 000 de ,,elemente exploatatoare și dușmănoase’’. După îngenuncherea
opoziției politice, conducerea comunistă a procedat la persecuții împotriva bisericilor
recunoscute. Bisericile care doreau să obțină recunoașterea erau nevoite să supună un statut
aprobării Ministerului Cultelor. A fost desemnat patriarh Iustinian Marina, simpatizant
comunist. Dacă statutul bisericilor erau aprobate, statul continua să plătească salariile clerului.

Totuși, mai mulți preoți ortodocși au fost aruncați în închisoare în urma încercării regimului
de a transforma întreaga biserică ortodoxă într-o simplă marionetă. În ce privește biserica
greco-catolică, persecuțiile îndreptate împotriva sa au fost și mai puternice.

La 1 decembrie 1948, are loc unirea forțată cu biserica ortodoxă. Instituțiile și diocezele au
fost distruse, mănăstirile închise, iar bisericile preluate de biserica ortodoxă. Ulterior, în anii
comunismului național s-a declarat că unirea din 1699 a fost contrară spiritului românesc și
creștin, iar fuziunea cât se poate de legitimă.

Situația confesiunilor a fost reglementată prin legea cultelor din 1948. Celebrarea sărbătorilor
religioase, precum Paștele și Crăciunul, au fost interzise, școlile administrate de culte au fost
închise, predarea religiei în școli strict interzisă. Mai mulți episcopi greco-catolici au sfârșit în
închisoare. Episcopii romano-catolici au cunoscut infernul temnițelor comuniste. Concordatul
cu Vaticanul a fost suprimat în 1948. O parte a ierarhilor bisericii unite și catolice au sfârșit în
temnițe.

În vara anului 1941, au fost descoperite peste 300 de schelete umane îngropate într-o groapă
comună.

Regimul comunist a instituit sistemul de muncă forțată. Codul muncii din 1950 făcea referire
la serviciul de muncă obligatoriu. Între 1949-1953, zeci de mii de deținuți politici au fost
exploatați de către regimul comunist la constituirea canalului Dunăre-Marea Neagră. În urma
Directivelor C.A.E.R., Partidul Muncitoresc a decis, în 24 mai 1949, începerea lucrărilor la
acest proiect. Au fost implicate 80 000 de persoane, din care cel puțin 40 000 deținuți politici
și 20 000 voluntari. Canalul dispunea de 8 lagăre de muncă forțată.

Situația era foarte dură în ce privește drepturile de circulație ale populației la începutul anilor
’50. Călătoria era permisă doar în scopuri de muncă sau din rațiuni de sănătate. Deplasările
dintr-un oraș în altul erau limitate. Nu era posibilă schimbarea domiciliului. Vizitele străinilor
și deplasările în străinătate au fost restricționate. Miliția s-a ocupat de deportări. Erau vizate,
în principal, familiile ,,criminalilor de război’’, ale celor fugiți în străinătate sau ai celor din
închisori. În noiembrie 1950, securitatea a pus la punct un proiect de deportare a populației
din vestul Banatului. Din cei peste 40 000 de oameni cde urmau să fie deportați în Bărăgani,
jumătate erau chiaburi, titoiști, basarabeni, macedoneni, persoane care ajutaseră rezistența
anticomunistă etc. Planul urma să fie pus în aplicare în termen de 3 luni, însă a debutat în 16
iunie 1951. Au fost deportate chiar și unele persoane neincluse în zona specificată în actul
oficial.

Responsabilii deportărilor populației din Banat în regiunea Bărăganului (Ialomița și Galați-

Brăila) erau Mihail Burcă, agentul ministrului de interne și generalul Ieremia Popescu,
comandantul trupelor ministerului de interne. Operațiunea a implicat o imensă desfășurare de
forțe. S-au folosit peste 2 000 de vagoane de tren și peste 6 200 de camioane pentru
transportul populației deportate. Unii bănățeni au încercat să fugă în Iugoslavia, iar alții să își
lase copiii pe la rude și prieteni. Se interzicea orice discuție a persoanelor din tren cu cei din
gări.

Odată ajunși în Bărăgan, cei mai norocoși primeau colibe din chirpici, alții erau literalmente
aruncați sub cerul liber. Era consemnată distribuirea deficitară a elementelor alimentare de
bază și lipsa apei. S-au constituit noi sate în regiunea Bărăganului.

Rezistența armată anticomunistă

Foști militari în armata regală, legionari, membrii ai partidelor istorice au încercat să se opună
prin forța armelor regimului totalitar, trăgând speranță că puterile occidentale vor proiecta o
acțiune de anvergură în România în vederea răsturnării comuniștilor de la putere. Acțiunile au
durat încă de prin 1945-1946 până la sfârșitul anilor ’50 și chiar începutul anilor ’60.

Gruparea fostului general Nicolae Dabija din Apuseni, formațiunea colonelului Ioan Uță și
Spiru Blănaru din Banat, în Oltenia Mircea Popovici, Grigore Brâncuși, Nicolae Trocan,
Carlaonț, în Munții Făgărașului pe versantul sudic formațiunea de partizani condusă de către
Toma și Petre Arnăuțoiu și de către Gheorghe Arsenescu și cea de pe versantul transilvan al
munților Făgăraș organizată de către fostul student la agronomie în Cluj, Ion Gavrilă
Ogoranu, Vatamanovici din Bucovina.

Un document al securității indică faptul că un astfel de grup cuprindea ,,național-țărăniștii’’,

membrii ai Frontului Plugarilor, legionari, foști membri ai partidului comunist, liberali, etc.

Colonelul Ioan Uță fusese unul dintre cei care persecutase pe legionari.

Cele mai importante grupări (din Făgăraș) și-au început activitatea prin 1949.

Mișcarea țărănistă transilvană ,,Sumanele negre’’ și cea condusă de către fostul ofițer Aldea
intitulată ,,Mișcarea Națională de Rezistență’’. Centrul rezistenței se afla în Nucșoara din
Muscel.

Se procedează la o împărțire a grupului: frații Arnăuțoiu și Arsenescu. Un alt centru era satul
Poenărei.

Elisabeta Rizea din Nucșoara a fost bătută cu bestialitate de către ofițerul de securitate
Constantinescu.

După despărțirea grupului în două, formațiunea lui Arsenescu va fi cea dintâi dezintegrată,
oamenii săi uciși sau arestați. Acesta se va retrage și va scăpa necapturat până în 1960.

S-a încercat reorganizarea grupului fraților Arnăuțoiu, dar soții Jubleanu, au fost uciși într-o
ambuscadă. Au rămas Toma și Petre Arnăuțoiu, Maria Plop, Constantin Jubleanu, fiul Mariei
și a lui Titu. În cele din urmă frații Arnăuțoiu au fost arestați în urma unei trădări. Maria Plop
a fost arestată, iar Tică Jubleanu a preferat să se sinucidă. Frații Arnăuțoiu, ulterior și
Gheorghe Arsenescu au fost condamnați la moarte și executați. Maria Plop a fost condamnată
la închisoare pe viață. Pedepse mari de închisoare au primit și cei din familia lui Gheorghe
Arsenescu.
În ce privește grupul condus de Ion Gavrilă Ogoranu avem de a face cu un destin oarecum
fericit, dar numai în privința liderului. Ceilalți tovarăși ai săi au fost capturați sau uciși pe
rând.

Activitatea grupării a încetat total în 1957. Ogoranu a reușit să scape și se va ascunde până în
1976. În vara lui 1976, a fost arestat în Parcul Central din Cluj-Napoca. Intervenția fostului
președinte american Richard Nixon a fost decisivă salvării sale. După 1989, își va scrie
memoriile ,,Brazii se rup, dar nu se îndoiesc’’.

Modelul stalinist în cultură

Toate valorile tradiționale trebuiau eliminate, istoria trebuia rescrisă în vederea creării unei
noi societăți și a unui om nou, total desprins de trecut, căruia să i se inoculeze un altfel de
patriotism, caracterizat, nu de iubirea de țară și de tradiții, ci de dragostea pentru marxism și
pentru marele frate eliberator de la răsărit, Uniunea Sovietică.

Mai multe discipline științifice (sociologia, filozofia, istoria) au fost puse în slujba politicului.

Pe această linie se înscrie lucrarea ,,Istorie și politică’’ a lui Mihai Roller, 1947. Valorile
naționale românești erau minimalizate. Menționăm și studiul programatic al lui Leonte Răutu,
intitulat ,,Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului din științele sociale’’.

În august 1948, a fost emisă o nouă lege a învățământului, prin care învățământul secundar și
cel secundar a fost reorganizat.

În virtutea acestei legi au fost impuse la catedră persoane obediente față de comuniști, iar
profesori merituoși au fost îndepărtați din sistem. Numeroși studenți nu au putut să își
continue studiile datorită originii lor sociale.

Agit-propul avea mai multe atribuțiuni, practic, supraveghea întreaga activitate a scriitorilor,
artiștilor, muncitorilor. Limba rusă a devenit disciplină de învățământ obligatorie din clasa a
IV-a.

Au fost închise mai multe școli, inclusiv cele administrate de culte. Mai multe materiale
didactice interbelice au fost strict interzise.

La școală se studia ca discipline obligatorii geografia U.R.S.S. și istoria Partidului Bolșevic-

Comunist, iar la științele naturale se punea accent pe activitatea sovieticilor Lsenko și
Miciurin. Meritele oamenilor de știință occidentali erau minimizate sau negate.

În 1948, Academia Română a fost desființată, în locul său constituindu-se Academia R.P.R.,
în rândurile sale intrând cadre obediente.

S-a reglementat activitatea institutelor de cercetare principalele centre universitare. Istorici de

calibru, precum Gheorghe Brătianu, Ioan Lupaș, Constantin C. Giurescu au fost întemnițați,
unii pierzându-și viața în detenție. Nume importante ale științei și culturii românești au fost
marginalizate, precum Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu Motru, Dimitrie Gusti, Simion
Mehedinți și alții. Chiar și Eminescu a fost destul de ignorat.
Alte nume proscrise de scriitori sau oameni de știință erau: Vasile Alecsandri, Grigore
Alexandrescu, Virgil Madgearu, etc.

Cenzura s-a generalizat. Istorici, precum Nicolae Iorga și Vasile Pârvan au fost ignorați pentru
o perioadă. Au existat și intelectuali recuperați, fie imediat, Mihail Sadoveanu sau Constantin
Parhon, fie treptat, precum George Călinescu, Tudor Vianu, Tudor Arghezii și reprezentanți ai
intelectualității tehnice.

S-a impus un nou tip de patriotism care a deplasat accentul de la iubirea de țară și de tradiții
spre iubirea față de Uniunea Sovietică și forța de marxism. Avem de a face cu un patriotism-
socialism-internaționalism.

Autoritățile aveau în vedere crearea unui om nou, homo sovieticus.

Pentru a impune modelul cultural de inspirație stalinistă au fost înființate noi instituții precum:
Editura și Librăria ,,Cartea Rusă’’, Institutul de studii româno-sovietic, Muzeul româno-rus,
Institutul de limbă rusă Maxim Gorki. S-a procedat și la o reformă lingvistică, s-a modificat
ortografia numelui țării, astfel România a devenit Romînia, în 1953.Reforma lingvistică ,,era
o necesitate, o preocupare a clasei muncitoare și o problemă de stat’’. Uniunea Sovietică era
văzută ca ,,țara științei și culturii celei mai înalte’’. Având în vedere aceste considerente,
dobândise, implicit, dreptul de a-I judeca pe alții. Această situație de rusificare forțată a
culturii românești a durat până pe la începutul anilor ’60. De la sfârșitul anilor ’40, culminând
cu anii ’50, știința și cultura românească au fost constrânse să întrerupă legăturile tradiționale
cu apusul. În schimb, au fost silite să adopte un model de care în trecut s-au ferit întotdeauna.

,,Fenomenul Pitești’’- Ceea ce în istoriografia română și în literatura de concentraționară a

purtat titulatura de ,,Fenomenul Pitești’’ s-a desfășurat între decembrie 1949 și august 1952.
Este vorba de exercitarea unei terori psihice, de procesul de spălarea creierilor deținuților la
care s-au adăugat însă torturi fizice permanente, obligând, finalmente, deținuții politici să se
tortureze reciproc. Acest proces a debutat la închisoarea din Suceava, iar apoi grupul de
legionari deveniți între timp comuniști, conduși de Eugen Țurcanu, a fost transferat la Pitești.

Procesul de spălare a creierelor însoțit bătăile continue s-a bazat pe poemul pedagogic al
sovieticului Anton Makarenko. Fenomenul Pitești a avut loc cu încuviințarea autorităților
comuniste și a personalului penitenciarelor. Nu este deloc exclusă nici inspirația Moscovei, a
lui Lavrenti Beria și chiar a lui Stalin. Întreruperea programului în 1952 poate fi legată de
epurarea Anei Pauker.

Czeler, un apropiat al Anei Pauker, implicat în proces, s-a sinucis anterior. Gheorghe Popescu
l-a acuzat pe Marin Jianu că ar fi venit în închisoare și ar fi promis suplimente alimentare
deținuților ce își băteau colegii. Versiunea autorității a fost că de vină era Horia Sima care,
aflat în exil în Spania, ar fi dat ordin foștilor legionari să pună în practică toate aceste orori
pentru a discredita pe comuniștii români. Pentru a menține această teză, autoritățile au
procedat la arestarea și condamnarea legionarilor. Cei din grupul Țurcanu au fost judecați
împreună. Nu s-a făcut nicio distincție între cei care deveniseră torționari de bună voie
(Țurcanu, Popa Fanu, Livinski) și cei care deveniseră legionari în urma bătăilor.
În actul de acuzare se preciza că cel puțin 30 de deținuți au murit, unii au fost nevoiți să se
sinucidă pentru că nu mai suportau tortura, iar alții au înnebunit. Peste 700 de deținuți au ost
torturați.

S-a încercat aplicarea programului la Aiud, Gherla și la Canal, pe scară redusă.

Au fost condamnați toți la moarte și executați în 1954, dar un grup care beneficia și de alte
acuzații a reușit să scape datorită anmistiei relative din 1956.

În 195, Dej a decis să relaxeze ușor regimul de teroare, închizând unele închisori, precum
Sighet. Mulți deținuți au fost transferați la Jilava. Rezultatul a fost primirea în Organizația
Națiunilor Unite, o sfidare la adresa drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

La doi ani după constituția din 1948, autoritățile comuniste au procedat la o reformă
administrativă, 6 septembrie 1950. Teritoriul țării a fost împărțit în regiuni, orașe, raioane și
comune (28 de regiuni, 177 de raioane).

Doi ani mai târziu pentru a-și apropia comunitatea maghiară, s-a creat regiunea autonomă
maghiară, care includea raioanele: Ciuc, Sf. Gheorghe, Odorhei și Târgu-Secuiesc.

Evoluții în cadrul P.M.R.

Faptul că Ana Pauker era de origine evreiască a constituit o coincidență fericită pentru
Gheorghiu-Dej, în contextul noii manii paranoice antisemite și antisioniste a conducătorului
de la Kremlin. Epurarea sovieticilor nu trebuie privită nici ca o manifestare a luptei dintre
grupul din interior și facțiunea Pauker. Iosiv Chișinenski era și el evreu, dar nu a fost înlăturat
în 1952, chiar s-a raliat lui Gheorghiu-Dej. Teohari Georgescu făcuse parte din grupul din
închisori, dar a fost și el îndepărtat în 1952. Pentru a pregăti atacurile împotriva grupului
Luca, Dej i-a folosit pe Iosiv Chișinenski, Miron Constantinescu și Alexandru Moghioroș. Un
eveniment important are loc în mai 1951. Cu acel prilej, Ana Pauker și Vasile Luca l-au
recunoscut pe Dej ca unic conducător. În noiembrie 1950, a avut loc și epurarea liderului
cehoslovac Rudolf Slanski, angajat într-o conspirație sionistă împotriva lui Stalin. În 1952, a
avut loc epurarea propriu-zisă a celor trei: Pauker, Luca și Teohari Georgescu. Vasile Luca a
fost exclus din partid și, inițial, condamnat la moarte. Dej nu va pune în practică această
sentință. Printre acuzații: ar fi permis numeroase… și fraude în aplicarea unei reforme
monetare, ar fi provocat întârzieri în dezvoltarea industriei grele, că ar fi protejat câteva mii de
chiaburi pe care i-ar fi încadrat în categoria țăranilor mijlocași, că a susținut capitalismul și pe
Ana Pauker, că a obstrucționat procesul de constituire a gospodăriilor agricole colective, în
timp ce Teohari Georgescu le-a ținut partea celor doi. Teohari Georgescu a fost demis din
funcția de ministru de interne și a fost înlocuit cu Alexandru Drăghici.

Ulterior, Ana Pauker a fost învinuită de spionaj în favoarea agenturilor occidentale și că ar fi

deținut un cont personal într-o bancă din Elveția. A fost arestată în ianuarie 1953 și anchetată
până la moartea lui Stalin (5 martie). A murit la București în 1960. La ministerul de externe i-
a urmat în funcție tot un evreu, Simion Bughici.
Tot în acei ani, Dej a pus la cale eliminarea fizică a încă unui potențial adversar, Lucrețiu
Pătrășcanu, arestat în 1948, iar în contextul evoluțiilor politice de la Moscova, Gheorghiu-Dej
a dispus să se dea curs procesului fostului ministru de justiție. Pătrășcanu a fost acuzat de
colaborare cu poliția fascistă burgheză și spionaj în beneficiul Statelor Unite și Marii Britanii.
A fost învinuit, de asemenea, că a susținut regimul Antonescu în războiul împotriva Uniunii
Sovietice și că a conspirat cu complicitatea puterilor imperialiste pentru înlăturarea regimului
democratic, constituit la 6 martie 1945. La aceste acuzații s-a adăugat cea de șovism. În 1952,
Gheorghiu-Dej a devenit și prim-ministru.

În epurarea moscoviților din 1952 nu trebuie să vedem niciun preludiu al viiitoarei politici de
oarecare autonomie față de Kremlin, la care a procedat mai târziu Dej.

Spre deosebire de Constituţia adoptată cu 4 ani mai devreme, Constituţia R.P.R. din 1952
făcea referire la în mod explicit la Uniunea Sovietică şi la ajutorul foarte preţios pe care
aceasta îl oerise României pentru edificarea regimului de democraţie populară. Are loc
înlăturarea aşa-numiţilor deviaționiști de dreapta, grup în care au fost incluși atât moscoviții
Pauker și Luca, dar și Teohari Georgescu. Tot în 1952, înspiritul politicii de românizare a
partidului inițiate de Gheorghiu-Dej, avem de a face cu începutul dominației așa-zisului grup
național din care făcea parte și Nicolae Ceaușescu. El a fost ales în acel an pentru prima dată
în Comitetul Central al P.M.R. Grupului comuniștilor național li s-a lăturat grupul
basarabenilor Leonte Răutu, Iosiv Chișinevski și Petre Borilă. Tot în 1954, continuă
ascensiunea paralelă a lui Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici. În acest an ambii sunt
promovați membrii supleanți în Biroul Politic, iar un an mai târziu ei au devenit membrii
plini.

Din mai 1952, de la epurarea lui Teohari Georgescu, Drăghici era ministru de interne. În
1955, a avut loc o amnistie redusă a deținuților politici. S-au produs schimbări și în privința
relațiilor cu Uniunea Sovietică. Nikita Serghievici Hrușciov nu arăta un interes similar cu cel
al lui Stalin pentru lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar acestea au fost sistate.

În 1954-1955, a început desființarea sovromurilor. Românilor le-au fost revândutepărțile lor.

Ultimul sovrom a fost vândut românilor în 1956. Conform opiniei unor istorici, la Congresul
al II-lea al P.M.R. din decembrie 1955, s-a făcut prima oară referire la calea românească de
construire a socialismului la necesitatea adoptării marxismului la cerințele locale, precum și la
egalitate, suveranitate și neamestec în treburile interne. Miron Constantinescu a fost îndepărtat
din funcția de șef al planificării. În 1957, a fost trecut pe linie moartă de către Dej. Tot la acest
congres, au fost realeși oamenii de încredere ai lui Dej. În februarie 1956, Nikita Hrușciov a
lansat faimosul raport al destalinizării. Delegația română prezentă la Moscova la al XX-lea
Congres al P.C.U.S. s-a întors scindată în țară. Șeful delegației Gheorghiu-Dej era decis să se
opună noului curs al destalinizării și dezghețului de inspirație hrușcioviană. Miron
Constantinescu şi Chişinevski considerau necesară o oarecare liberalizare a partidului și a
vieții sociale interne. Din delegație a mai făcut parte și Petre Borilă. Către sfârșitul lui martie,
în cursul unei plenare lărgite a C.C. al P.M.R. a fost făcută publică o variantă prescurtată a
raportului însoțită de comentariile lui Dej.
Ideea centrală era că Stalin se compromisese permițând poliției politice să semene teroare, iar
prin exagerarea cultului personalității liderul sovietic se îndepărtase de la conceptul marxist-
leninist privitor la rolul personalității. A recunoscut faptul că forțele de securitate au folosit
mijloace care au implicat teroarea, dar că acestea au fost utile pentru demascarea dușmanilor
democrației populare. Deși a dat de înțeles atât cu acest prilej, cât și mai târziu că în România
procesul de destalinizare se produsese încă din 1952 odată cu înlăturarea moscoviților.

Gheorghiu-Dej își întărea controlul asupra partidului pe care aproape și l-a subordonat.
Această realitate a fost confirmată de altfel cu ocazia unei întruniri care a avut loc în sala
Floreasca din Capitală, la care au participat mai bine de 2 000 de membrii de partid, în care
Dej a dat citire raportului destalinizării. Este singura întrunire publică în care s-a dat citire
raportului lui Hrușciov. Dej a airmat că acesta nu avea relevanță pentru România. Au luat
cuvântul 6 personalități dintre care 5 i-au dat dreptate lui Dej și doar una a spus că ar fi
necesară . . . a activității conducerii de partid în lumina celor prezentate în raport.

Concluzia: opoziție aproape inexistentă la politica lui Gheorghiu-Dej. A existat o apropiere

între Constantinescu și Chișinevski.

România și revoluția din Ungaria

În România, au avut loc de asemenea manifestații, în marile orașe: Timișoara, Cluj, Iași,
București, dar și în regiunea autonomă maghiară. La Timișoara a avut loc o mare adunare
studențească la sfârșitul lui octombrie 1956, la care au participat aproximativ 1 000 de
studenți. Numitorul comun manifestațiilor a fost ridicarea nivelului de trai, eliminarea predării
limbii ruse în universități, creșteri salariale în cazul muncitorilor. La Iași, demonstranții au
denunțat proasta aprovizionare cu alimente. La București, a avut loc atât o mare manifestație
studențească, cât și o acțiune a ceferiștilor de la atelierul Grivița.

La Cluj s-a deplasat Miron Constantinescu, viitorul ministru al învățământului. El a vorbit în

fața a numeroși studenți, promițând eliminarea predării limbii ruse din universități.

România a secondat cu mult zel Uniunea Sovietică în reprimarea revoluției din Budapesta.
Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș au pledat pentru o intervenție în forță a trupelor sovietice.
Bodnăraș a devenit și ministru al transporturilor și al comunicațiilor și a dispus lărgirea
drumurilor strategice pentru a facilita tranzitarea teritotiului țării de către armata sovietică în
drum spre Ungaria. A sistat traficul feroviar pentru a multiplica transporturile militare. O
măsură a autorităților române a fost de a diminua numărul școlilor cu predare în limba
maghiară, și Dej, și Bodnăraș au fost primii oficiali care au vizitat Budapesta după intervenția
sovieticilor. În presa partidului acțiunea din Ungaria era considerată contrarevoluție, iar
revoluționarii reacționari fasciști provocați de imperialiști occidentali.

Oficialii români socoteau intervenția brutală a moscovei, justă și necesară. Românii au jucat
un rol esențial în răpirea și deținerea în România a fostului prim-ministru maghiar Imre Nagy
și a membrilor guvernului său (Valter Roman, Emil Bodnăraș, Grigore Preoteasa).

Principala consecință a colaborării P.M.R. cu sovieticii în reprimarea în reprimarea revoluției

din Ungaria a fost acceptul sovieticilor de a-și retrage trupele din România, în 1958. În 1958,
Decretul privitor la întemnițarea foștilor membrii ai Gărzii de Fier. Un nou val de teroare
după retragerea sovieticilor. Și grupul filosofului E. Noica a avut de suferit. Codul Penal a
devenit mult mai draconic decât cel din 1949. Au fost redefinite unele infracțiuni și s-a extins
pedeapsa cu moartea. S-a extins definiția pentru actele huliganice comise de tineri, iar
noțiunea de sabotaj economic a fost extinsă la speculă și mită. În toamna lui 1958, au fost
puse în aplicare cele dintâi pedepse cu moartea. Un alt decret din 1958 îi viza pe foștii slujbași
ai satului, pe ofițerii armatei regale, pe foștii moșieri, pe cei care aveau cazier politic, precum
și pe urmașii tuturor acestor categorii (fii și fiice). Aceste decrete erau publicate doar în
Monitorul Oficial.

Regimul de detenție. Au fost întemnițați sau trimiși la muncă forțată în regiunile mlăștinoase
din Delta Dunării, tineri opozanți ai regimului sub 25-30 de ani, dar și intelectuali și țărani ce
se opuneau colectivizării. La plenara din noiembrie 1958, s-a decis o nouă ofensivă împotriva
țăranilor.

După 1960 are loc o relaxare a terorii. În ianuarie 1960, figurau 17 600 de persoane
condamnate la închisoare pentru delicte împotriva securității statului. Pe măsura relaxării
terorii între ianuarie și decembrie 1962, numărul lor a scăzut de la aproximativ 16 300 la
aproximativ 13 000. Au fost eliberați mulți foști legionari. Amnistiile din cursul lui 1963 au
limitat numărul celor din închisori la aproximativ 9 300 de oameni, dar în aprilie 1964 a fost
decretată amnistia generală. Majoritatea celor închiși au fost eliberați.

Distanțarea de Uniunea Sovietică

Distanțarea față de Uniunea Sovietică a avut loc în contextul a două evenimente

internaționale. Pe de o parte, activarea rolului C.A.E.R., iar pe de altă parte conflictul sovieto-
chinez. În ceea ce privește primul aspect, planul prezentat de Nikita Hrușciov, în august 1964,
a fost dezvoltat un an mai târziu prin așa-numitul plan de diviziune economică socialistă a
muncii, prezentat de către C.A.E.R. Prin acest plan se urmărea transformarea acestui Consiliu
într-un organism supranațional, hipercentralizat, un instrument de subordonare și dominare a
statelor satelizate. Se făcea distincție între nordul bogat și industrializat și sudul agricol și
sărac. Susținea industrializarea R.D.G. și Cehoslovaciei, iar pe de altă parte, în principal
România și Bulgaria trebuiau să se axeze pe producția agricolă transformându-se în furnizoare
de materii prime pentru țările comuniste puternic industrializate. Acest lucru era inacceptabil
pentru Gheorghiu-Dej. Cehoslovacia refuzase ajutor tehnologic pentru România.

În 1964, Bucureștiul a respins energic așa-numitul plan Valev de inspirație sovietică pe

motivul întemeiat al dezmembrării economiilor și teritoriilor naționale.

Încă din 1963 consemnăm tendințe demne de menționat în direcția desovietizării. Aluzia la
poporul eliberator sovietic dispare din imnul național al R.P.R., instituțiile culturale care
serviseră ca auxiliare ale stalinizării fuseseră desființate (Muzeul româno-rus, Institutul
româno-sovietic, Analele româno-sovietice, Revista ,,Timpuri Noi’’). Au fost reînființate
unele institute de tradiție precum Institutul de Studii Sud-Est Europene. Se remarcă o mai
mare libertate în viața artistică, culturală.
Practic, începând cu 1963,

1964, avem de a face cu o destindere, un dezgheț. Începând cu 1963, comuniștii români au

organizat în întreprinderi ședințe în care U.R.S.S. era acuzată de mai multe rele: stalinism,
rusificarea unei culturi prin excelență latină, tendințe hegemonice, izolare internațională. La
sfârșitul anilor ’50, unele misiuni economice occidentale au vizitat România, iar ulterior,
economiști și oficiali români au întreprins vizite în apus. Se încheie un acord între guvernul
român și S.U.A. pentru indemnizarea bunurilor industriilor naționalizate în trecut de statul
român.

În 1963 este pentru prima oară când la O.N.U. România votează altfel decât Uniunea
Sovietică. Unele clădiri publice, instituții publice și străzi au reluat denumirile românești. Un
nume de fabrică purta numele lui Dej din timpul vieții sale. Conflictul sino-sovietic a izbucnit
la sfârșitul anilor ’50, s-a acutizat în cursul anilor ’60. România și-a oferit rolul de mediator în
conflictul sino-sovietic. Ion Gheorghe Maurer a fost șef al statului, președinte al Prezidiului
Marii Adunări Generale, iar din 1961, prim-ministru. Maurer a vizitat China, iar la întoarcere
a făcut o escală la Moscova. Memoriile lui Hrușciov denotă duritate față de Maurer (Maurer
era etnic german), acuzându-l de naționalism și șovinism. Tendința părții române era de a
convinge Moscova că fiecare partid comunist avea dreptul de a-și alege calea de construcție a
comunismului. Hrușciov i-a dat de înțeles lui Maurer că ar fi înclinat să ia în calcul o revizuire
teritorială în Transilvania. Ca răspuns la aceste evenimente, la 23 aprilie 1964, oficialitățile
comuniste de la București au emis un document de o importanță capitală caracteristicilor unui
comunism național ,,Declarația din aprilie a P.M.R.’’ (,,Declarația cu privire la poziția
Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești
internaționale’’). Respingând presiunile Moscovei, în condițiile în care autoritățile române
erau conștiiente de incapacitatea Pekinului de a oferi un sprijin consistent, declarația făcea
apel și la un ajutor din partea Occidentului. Spre sfârșitul anului 1964, îndepărtarea de
U.R.S.S. s-a accentuat după plecarea consilierilor K.G.B. din România.

Înlăturarea lui Hrușciov din octombrie 1964 i-a oferit lui Dej un prilej să accentueze ruptura
de Moscova. În 21 octombrie, l-a convocat pe ambasadorul sovietic și i-a cerut plecarea
consilierilor K.G.B. Moscova a contactat oficialitățile române atenționând că acestea încă
trăiesc sub umbrela protectoare a U.R.S.S., unii lideri K.G.B. s-au deplasat în capitala
României, dar toată afacerea se va sfârși în condiții favorabile românilor în urma unor discuții
dintre Gheorghiu-Dej și noul lider de la Kremlin, Leonid Brejnev. Foștii consilieri din
România au avut acceptul să transporte toate lucrurile din apartamentele unde unde locuiseră.

În ianuarie 1965, Gheorghiu-Dej s-a îmbolnăvit brusc, iar în martie 1965 a părăsit această
lume. Anii în care s-a aflat la conducerea P.M.R. și la conducerea statului au fost marcați de
numeroase crime, abuzuri, iar până spre sfârșitul anilor ’50 de o obediență servilă față de
Kremlin. Foarte abil a reuşit să se menţină la puterea şi după dispariţia lui Stalin în condiţiile
în care conducea un regim de tip stalinist, o replică la scară redusă. A celui din Uniunea
Sovietică.
Vlad Georgescu a afirmat că în condițiile în care ar fi fost în măsură să continue distanțarea de
Moscova și să adâncească liberalizarea pe plan intern ar fi fost posibil, dar evident nu cu
certitudine, să se transforme într-un fel de Iosif Broz Tito sau de Janos Kadar al României.
Argumentația sa s-a fundamentat pe realitatea evidentă că și cei doi lideri comuniști din
statele învecinate comiseseră inițial sângeroase crime pentru a-și consolida poziția în partid și
stat.

România comunistă în timpul regimului Nicolae Ceaușescu

În 1954, Nicolae Ceaușescu alături de Alexandru Drăghici devin membrii supleanți ai

Biroului Politic. Avem de a face cu o ascensiune paralelă a celor doi. Aceștia și Gheorghe
Apostol vor concura pentru obținerea puterii absolute în partid. În 1955, Ceaușescu și
Drăghici vor deveni membrii plini ai Biroului Politic. Devine, în 1955, Secretar al
Comitetului Central cu probleme organizatorice și de cadre. Ceaușescu era unul dintre puținii
membrii ai Biroului Politic de origine română care avea dreptul de a fi ales în cea mai înaltă
funcție de partid și de stat. Apostol a fost neutralizat de către Ceauşescu şi Maurer. Apostol
pare a fi fiul preferat de DEej prin testamentul politic al acestuia. Drăghici nu avea deloc o
imagine pozitivă (controla securitatea, era ministru de interne). Chivu Stoica a fost câştigat
prin oferirea funcţiei de preşedinte al Consiliului de Stat. Între Ceauşescu şi Maurer s-a
încheiat o înţelegere. Maurer îl susţinea pe Ceauşescu să fie adus prim-secretar al partidului,
iar Ceauşescu l-a sprijinit pentru funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Ceauşescu era apreciat pentru naţionalismul său dovedit prin punerea pe tapet a problemei
Basarabiei. La acest Congres din 1965, la care Nicolae Ceauşescu a fost ales Secretar General
al partidului, denumirea Partidului Muncitoresc Român a fost schimbată în Partidul Comunist
Român (P.C.R.). Congresul al IV-lea al P.M.R. devine Congresul al IX-lea al P.C.R. S-a
revenit la această titulatură pentru a sublinia continuitatea tradiţiilor de luptă a muncitorilor.
P.C.R. şi-a asumat rolul fundamental în sintetizarea tuturor tradiţiilor anticapitaliste ale ţării.
Gheorghe Apostul a anunţat rezultatul votului. Nicolae Ceauşescu era ales în unanimitate.
Alexandru Drăghici s-ar fi abţinut. Ceauşescu a luat măsuri pentru neutralizarea lui Drăghici
şi a lui Leonte Răutu. Primul reprezenta un simbol al represiunii politice, iar al doilea un
reprezentant al dogmatismului cultural. Răutu a fost dublat de către un apropiat al lui
Ceauşescu, Paul Niculescu Mizil, în privinţa responsabilităţilor privind propaganda şi cultura.
Pentru a câştiga popularitate, Ceauşescu a dispus ca foştii membrii ai P.S.D. care se raliaseră
comuniştilor să fie consideraţi veterani ai Partidului Comunist. O altă decizie foarte
importantă a fost că vechiul Birou Politic avea să fie substituit cu 2 organisme noi: un
prezidiu permanent care se ocupa de probleme curente şi un Comitet Executiv căruia îi
imcumba conducerea partidului între plenare. În Comitetul Executiv au fost aleşi: Paul
Niculescu Mizil, Gheorghe Rădulescu, Constantin Drăgan, apropiaţi ai lui Ceauşescu, iar
membrii supleanţi ai Comitetului Executiv tot oameni de încredere: Iosiv Bane, Mihai Gere,
Petre Lupu, Ilie Verdeţ.
Relativa liberalizare şi consolidarea autorităţii lui Nicolae Ceauşescu

Problematica minorităţilor naţionale

Imediat după preluarea funcţiei de secretar general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a încercat să
nu îşi alieneze minorităţile naţionale de pe teritoriul României, în special minoritatea
maghiară care era cea mai numeroasă. Astfel se explică faptul că printre cele dintâi vizite
întreprinse de secretarul general au fost efectuate în zonele cu o puternică densitate de
populaţie maghiară. Cu acest prilej, Ceauşescu a recunoscut dreptul naţionalităţilor
conlocuitoare de a avea propria cultură şi de a utiliza limba maternă, dar a combătut cu
fermitate naţionalismul şovin. Intenţia lui Nicolae Ceauşescu a fost de a menaja naţionalităţile
transpare prin numirea în posturi importante a doi comunişti de etnie maghiară: Mihai Gere,
Junos Fazekas. În contextul desfiinţării regiunii autonome maghiare, era necesară o nouă
reformă administrativ-teritorială prin care s-a renunţat la vechile regiuni din perioada lui Dej
şi s-a revenit la organizarea precomunistă în judeţe. Au fost create 2 judeţe în care densitatea
populaţiei maghiare era foarte mare: Harghita şi Covasna. În ce priveşte relaţiile oficiale între
guvernul maghiar şi cel de la Bucureşti, acestea au fost condiţionate de relaţiile României cu
Kremlinul. Tocmai de aceea raporturile româno-ungare nu au avut prea mult de suferit după
evenimentele din 1956 şi şi-au păstrat cel puţin aparenţa de normalitate până în aprilie 1964.
În ce priveşte minoritatea germană din România, în 1967, imediat după ce regimul Ceauşescu
a stabilit relaţii oficiale cu R.F.G., guvernul român a parafat şi un acord secret cu cel vest-
german prin care, în urma unui program de emigrare a populaţiei de origine germană din
România, autorităţile Germaniei Federale încasau sume cuprinse între 4 000 şi 10 000 de
mărci germane pentru fiecare german care părăsea România comunistă şi se stabilea în
Germania.

În ce privește relativa liberalizare s-a îngăduit o mai mare diversitate în creația artistică, o
relaxare a vieții culturale. O diversificare a subiectelor abordate în presă, precum și o
deschidere tot mai mare către Occident, concretizată prin importuri de filme și difuzarea
acestora la televiziunea națională, modificarea repertoriului centrelor. Avem de a face cu
relaxarea dogmatismului în viața culturală. După 1965 și până la începutul anilor ’70, nivelul
de trai al populației a crescut și în contextul unei îmbunătățiri a standardelor de viață în toate
țările Europei Centrale și de Est în acea perioadă, mai puțin în Albania. A sporit sporit
numărul de automobile proprietate personală. În 1965, existau 9 000 de automobile personale
în proprietatea oamenilor muncii, 25 000 în 1970, 45 000 în 1975. Au sporit cumpărăturile de
televizoare, frigidere, aspiratoare. La Constanța a fost deschisă chiar și o linie de îmbuteliere
Pepsi Cola. Regimul a luat inițiativa construirii unui mare număr de blocuri de apartamente
pentru muncitorii originari din zonele rurale și angajați în procesul de industrializare
accelerată. În zonele rurale, a sporit numărul locuințelor proprietate personală.

Un aspect important se petrece cu prilejul plenarei Comitetului Central al P.C.R. din martie
1968. Nicolae Ceaușescu a adresat un apel intelectualilor, solicitându-se să se implice mai
mult în dezbaterile publice privind politica internă. Congresul al IX-lea a reprezentat un
moment cotitură deoarece au fost conturate, după cum observa inspirat Vladimir Tismăneanu,
opțiunile ideologice și politice ale socialismului lui Ceaușescu.

Cu această ocazie a impus teza privind omogenizarea socială și etnică a națiunii române. Cu
alte cuvinte, continua procesul de creare și consolidare a omului nou. Industrializarea masivă
a țării reprezenta un obiectiv primordial, iar conducătorul P.C.R. va fi privit și prezentat ca
simbol al unității monolitice a partidului și poporului.

Caracterul limitat al liberalizării a fost relevat de însăși Ceaușescu în decembrie 1967, la

Conferința Națională a P.C.R., care a respins categoric rolul relațiilor de piață în socialism.

El a reafirmat principiile staliniste referitoare la economia centralizată, centralizată, în care

industria grea să joace un rol principal. Tot atunci Chivu Stoica a demisionat din funcția de
președinte al Consiliului de Stat fiind înlocuit de către însuși Nicolae Ceaușecu. De asemenea,
Alexandru Drăghici a fost demis la scurtă vreme după Congreul al IX-lea din funcția de
vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii și ministru de interne, demnitate în care realizase
numeroase abuzuri. Noul ministru de interne a fost adjunctul lui Drăghici, Cornel Ionescu. În
Comitetul Executiv vor fi promovați oamenii lui Nicolae Ceaușescu, precum Manea Mănescu,
Paul Niculescu Mizil, Vasile Ratilineț, Ilie Verdeț, Virgil Trofin. Din Prezidiul Permanent din
vechea gardă a lui Dej vor mai face parte numai Emil Bodnăraș și Ion Gheorghe Maurer. În
anii ’70, Maurer a ieșit benevol din politică, iar Bodnăraș s-a stins din viață. Ceaușescu l-a
trecut pe linie moartă și pe Gheorghe Apostol, care a fost trimi ambaador în Argentina.

Noua Constituție a României (21 august 1965). România era declarată Republică Socialistă.
Se renunța la menținerea rolului Uniunii Sovietice. Instanțele judecătorești se bucurau de o
mai mare autoritate, iar ministrul de interne și departamentul securității statului au fost plasate
sub control judecătoresc. A fost stabilită o limită de 24 de ore pentru deținerea fără acuzare
oricărui cetățean, dar aplicarea acestei măsuri a fost arbitrară. Constituția din 1965 menționa
proprietatea socialistă ca baza oricărei proprietăți. Era subliniat rolul dominant al P.C.R. în
stat și în societate, creându-se o categorie de cetățeni privilegiați, cea a membrilor de partid,
considerați o categorie superioară. Principalul criteriu de recrutare a acestora nu era valoarea
personală. De aceea, oportuniosmul a constituit principala rațiune pentru care mulți s-au
înscris în P.C.R. Activitatea legislativă a Marii Adunării Naționale era limitată prin
competențele conferite Consiliului de Stat de a emite norme cu putere de lege în perioada
dintre sesiunile Adunării. Astfel, statul a fost guvernat mai mult prin decrete, Adunarea
mărginindu-se la a vota în bloc o serie de decrete pe care i le trimitea Consiliul de Stat. Marii
Adunări Naționale îi revenea sarcina de a adopta și de a opera modificări Constituției.

Congresul al X-lea al P.C.R., din august 1969, a încercat, cel puțin declarativ, să lărgească
timid sfera liberalizării. A fost accentuat rolul Frontului Unității Socialiste (F.U.S.),
organizație creată anterior, care se bucura de o largă participare, incluzând organizațiile de
femei, de tineret și sindicatele.

Ceaușecu a declarat că scopul principal al politicii partidului era dezvoltarea economică a țării
și crearea unei societăți socialiste multilateral dezvoltată. După Congreul al X-lea, secretarul
general al partidului a fost un promotor activ al principiului rotației cadrelor. Niciun activist
de partid nu putea căpăta o mare autoritate sau să își formeze o clientelă serioasă, dobândind
totodată influență și prestigiu în ochii opiniei publice.

Astfel, era eliminată orice alternativă potențială la conducerea care devenea tot mai personală
a lui Ceaușescu. Autoritatea sa nu mai putea fi pusă sub semnul îndoielii.

Într-un spirit hrușciovian, în 1968, secretarul general al P.C.R. a făcut publice atrocitățile
săvârșite în timpul regimului dejist. Astfel, au fost reabilitați: Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan
Foriș, Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Vasile Luca și alți comuniști importanți,
care fuseseră lichidați fizic sau neutralizați politic în timpul predecesorului său. Nu a amintit
nimic despre atrocitățile comise de Securitate împotriva opoziției politice. Are loc excluderea
lui Drăghici din P.C.R.

Autonomia politicii externe a lui Nicolae Ceaușescu

Tendințele autonomiste ale politicii externe ale României în perioada lui Nicolae Ceaușescu
pot fi detectate încă din anul 1967. România a fost primul stat din Blocul Comunist care a
stabilit relații diplomatice cu R.F.G. De asemenea, regimul Ceaușescu a menținut relațiile
diplomatice cu Israelul după războiul de 6 zile arabo-israelian din iunie 1967. În anul 1968,
,,primăvara de la Praga”, amplul program de reforme întreprins de către Alexander Dubcek în
Cehoslovacia Comunistă a stârnit simpatia P.C.R. și a secretarului său general. În iulie 1968, a
avut loc o întrunire a Tratatului de la Varșovia, în Crimeea. Singurii lideri comuniști neinvitați
au fost Dubcek și Ceaușescu. La 21 august 1968, în Piața Palatului, a organizta faimoasa
manifestație care a reprezentat apogeul popularității lui Ceaușescu. Armatele Tratatului de la
Varșovia intraseră în Praga, iar cuvântarea secretarului general, care a condamnat cu fermitate
invazia, i-a adus un val imens de popularitate, atât în țară, cât și în străinătate, chiar și în
statele blocului Occidental. Ceaușescu pleda pentru liberul arbitru de fiecare dispunea fiecare
partid comunist și fiecare țară socialistă în alegerea căilor de construire a socialismului. Era
denunțat rolul de hegemon al Uniunii Sovietice în interiorul Blocului. Au fost afirmate cu
acest prilej câteva principii dragi lui Ceaușescu, precum independența și suveranitatea
națională, integritatea teritorială și neamestecul în treburile interne ale unui stat, la care va
apela în disperare de cauză și peste 21 de ani în aceeași Piață a Palatului.

Rovine I.E.S. 70- plan în cazul invadării de către U.R.S.S. a României. Acesta prevedea
folosirea rețelei de buncăre și canalizare care legau clădirile publice și anumite locuințe
particulare.

În aprilie 1968, Charles de Gaulle a vizitat România, apreciind linia independentă a politicii
externe românești. La un an după momentul de apoteoză al lui Ceaușescu, în august 1969,
președintele Richard Nixon s-a bucurat de o primire triumfală în capitala României.
Occidentul a fost indus de politica externă cu accente autonome a lui Ceaușescu, care era
perceput ca singurul lider comunist de încredere, un fel de dizident în interiorul lagărului
socialist, fiind lăudat pentru antisovietismul său.

În 1970, Ceaușescu a întors vizita președintelui american, călătorind în Statele Unite.

România a primit o serie de o serie de favoruri economice din partea Occidentului, în 1971
fiind primită în Acordul General de Tarife și Comerț (G.A.T.T.) și apoi în F.M.I., și în Banca
Mondială.

Pe plan economic, România va primi din partea S.U.A., cauza celei mai favorizate, retrasî în
anii ’80 de către administrația Reagan pe fondul deteriorării relațiilor dintre cele două țări, în
condițiile încălcării flagrante a drepturilor omului. Ceaușescu s-a apropiat și de statele
comuniste. În 1971, a întreprins o vizită în China nazistă și în Coreea de Nord condusă de
Kim Sir Yen. Au fost făcute primiri triumfale, iar cultul personalității celor doi lideri i-au
trezit conducătorului român gustul pentru cultul personalității. La 6 iulie 1973, Ceaușescu a
emis un set de propuneri cunoscute ca Tezele din iulie, care condamnau cosmopolitismul din
viața culturală și artistică. Tezele din iulie au echivalat cu un fel de minirevoluție culturală și
au marcat începutul sfârșitului scurtei perioade de liberalizare. Dogmatismul își va pune
amprenta de acum încolo tot mai mult asupra activității științifice și, mai ales, asupra celei
artistice și literale. Nicolae Ceaușescu și-a consolidat puternic autoritatea la începutul anilor
’70, în 1974, devenind președintele Republicii Socialiste România. Consecința a fost
concentrarea tot mai pregnantă a puterii în mâinile sale, având în vedere cumulul a numeroase
funcții: secretar general al C.C. al P.C.R., președinte al Consiliului de Stat, președintele
Frontului Unității Socialiste, președinte al Consiliului Apărării Naționale și Comandat Suprem
al Forțelor Armate, președinte C.P.E. și al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și
Sociale. În paralel, s-a produs și ascensiunea Elenei Ceaușescu care și-a creat propria clientelă
politică.

Cristalizarea unui cult al personalității

Deși la alegerea sa, în 1965, Ceaușescu afirmase, făcând desigur aluzie la Gheorghiu-Dej,
că ,,nu avem nevoie de idoli’’, mai târziu, începând chiar cu anii ’70 i s-a consacrat un
deșănțat cult al personalității care, în multe cazuri, a frizat ridiculul. Într-o primă etapă, după
cum aprecia Șerban Orescu, cultul lui Ceaușescu a reactualizat personaje istorice populare.
Astfel, erau organizate spectacole de sunet și lumină în care erau regizate întâlniri ale
conducătorului de partid și de stat cu înaintașii iluștrii, precum: conducătorul dac Decebal,
Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu și alții.

A doua etapă a coincis cu rescrierea istoriei României ca anexă la istoria P.C.R. şi punerea în
legătură a unor evenimente din istoria partidului cu momente esenţiale din viaţa secretarului
general. După anul 1974, preşedintele republicii îşi făureşte şi noi însemne ale puterii,
reintroducând eşarfa tricoloră şi sceptrul, un simbol al voievozilor valahi, de altfel, un însemn
cu totul atipic pentru funcția prezidențilă și pentru socialism.

Prin promovarea cultului personalității, s-a tins către concentrarea tot mai pregnantă a puterii
în mâinile dictatorului. Totodată, era abătută atenția populației de la deteriorarea treptată a
condițiilor de trai după anii ’70. Consemnăm epitete și calificative dintre cele mai pompoase,
cele mai bombastice precum: ,,cel mai iubit fiu al poporului’’, ,,geniul Carpaților’’, ,,părinte
iubitor’’, ,,părinte al patriei’’, ,,erou între eroii neamului’’. Chiar locul nașterii lui Ceaușescu,
satul Scornicești, era socotit un loc binecuvântat. După 1974, de la Congresul al XI-lea,
asistăm la o cultivare tot mai pronunțată a cultului lui Ceaușescu, soția sa Elena, bucurându-se
de o adulație aproape similară către 1980.
Secretarul C.C. pentru propagandă, Dumitru Popescu îl compara pe Ceaușescu cu Iulius
Cezar, Alexandru cel Mare, Napoleon, Petru cel Mare și chiar Abraham Lincoln. Tablourile
lui Sabin Bălașa înfășișau pe Nicolae și Elena Ceaușescu ca o pereche de îngeri sau eroi.

Corneliu Vadim Tudor îl considera ,,omul legendar, reformatorul României, Omul-măsura

tuturor lucrurilor și ființelor din această vatră binecuvântată care e România’’.

Au fost folosite și numeroase expresii antinomice pentru a descrie personalitatea lui

Ceaușescu. Astfel, el este în mod concomitent, ,,părinte al patriei și fiul patriei sale, soldatul
iubitor de pace, erou de basm, întruchipând tinerețea fără bătrânețe’’.

Pornind de la un articol din ,,Scânteia’’, oficiosul P.C.R. Anely Ute Gahanyi considera că
biografia lui Ceaușescu era percepută ca o versiune distilată a dezvoltării sociologice
românești în secolul ’20.

,,Ceaușescu s-a născut țăran, a devenit muncitor, a învățat îndârjit, e un intelectual.’’

Această triplă apartenență: țăran, muncitor, intelectual, iată ceea ce ni se pare a fi cheia care
descifrează marea personalitate a tovarășului Ceaușescu.

Cu prilejul aniversării a 65 de ani de viață și a 50 de ani de așa-zisă activitate revoluționară,

Ceaușescu a fost de-a dreptul zeificat. Au fost turnate două filme, dintre care un documentar
intitulat ,,Omagiu’’, difuzat la TV și un montaj politico-artistic denumit ,,Al patriei erou între
eroi’’. Scriitorii i-au adus iarăși elogii care frizează ridicolul și absurdul.

Ion Brad: ,,Ceaușescu este primul dintre români.’’

Mihai Beniuc: ,,Tu, care muncitor te vrei, nu zeu.’’

George Țărnea: ,,Arhitect al păcii’’.

Critian Popișteanu: ,,A făcut din lupta pentru pace a tuturor oamenilor muncii din această țară
o cauză revoluționară.’’

Ion Gheorghe: ,,Ceaușescu este ceea ce nu i se poate lua poporului, Ceaușescu este unde a
ajuns poporul și nimeni nu-l mai poate întoarce.’’

La creionarea cultului personalității au contribuit chiar și șefi de stat occidentali, ca de

exemplu: Richard Nixon: ,,Vigoare, spiritul independent, inteligență iscusită și în general,
priceperea dumneavoastră de a proceda cu măiestrie atât în problemele interne, cât și în
problemele externe’’.

Cultul Elenei Ceaușescu. Întâlnim și în cazul elogierii Elenei Ceaușescu epitete

hiperbolizate: ,,prima femeie a țării, mama legendară din poveștile copilăriei, cea mai dreaptă
femeie de pe pământ, mereu activă și în concordanță cu geniul politic al lui Ceaușescu’’.
Cercetătorii științifici au lăudat la rândul lor așa-zisele realizări ale Elenei. Astfel că și-a luat
doctoratul în inginerie chimică. Era director al Institutului de Cercetări Chimice. Ar fi
contribuit la dezvoltarea chimiei polimerice și a cauciucului sintetic.
A primit mai multe titluri onorifice: Membru al Academiei de Științe din New York, Membru
corespondent al Academiei din Atena, Membru onorific al Academiei de Științe a statului
Ilinois, Doctor Honoris Cauza al unor universități precum: Buenos Aires, Teheran, Membru
onorific al mai multor societăți și institute de chimie precum Institutul Regal de Chimie de la
Londra.

Evoluții în politica internă și aspecte privind politica externă în anii ’70-’80

Neostalinism și naționalism

Dennis Deletant a observat că marele paradox al regimului Ceaușescu a rezultat din faptul că
administrarea defectuoasă a treburilor interne ale României contrasta puternic cu modul în
care a desfășurat politica externă.

Politica economică a regimului a vizat industrializarea. Costurile acesteia au fost enorme,

astfel încât, treptat, s-a acumulat o mare datorie externă.

În agricultură era respinsă categoric orice formă de proprietate privată. Ceaușescu a

permanentizat obiceiul vizitelor de lucru în întreprinderi, oferind ,,indicații preșioase’’, dar
producția industrială a fost afectată și de dezastrele naturale precum cutremurul din 1977 și
inundațiile din anii 1980-1981.

La sfârșitul lui 1981, datoria externă a României era de 10,2 miliarde de dolari, în condițiile în
care în 1977 era de numai 3,6 miliarde de dolari.

Secretarul general a solicitat o reeșalonare. România a redus importurile și a extins exporturile

de alimente. În 1981, a fost introdusă raționalizarea cărnii.

Încăpățânarea șefului statului de a plăti până în 1990 întreaga datorie externă a generat măsuri
de austeritate fără precedent. Încă din 1982, în unele orașe de provincie a fost introdusă
raționalizarea unor alimente și produse de bază precum: pâinea, făina, zahărul, laptele, iar un
an mai târziu aceste raționalizări s-au extins la întreaga țară, mai puțin capitala. Rațiile lunare
ajunseseră la 1 kg de făină, 1 pachet de margarină de 500 g și 5 ouă pe lună. Necesitățile de
energie ale industriei grele depășeau capacitățile țării. Încă din 1981, au fost adoptate măsuri
drastice de economisire a energiei. Rația lunară de benzină a fost stabilită la 30 de litri pentru
proprietarii de automobile. Temperatura maximă în birouri era de 14°C, limitarea
alimentărilor cu apă caldă la doar o zi pe săptămână în apartamente. Începând cu iarna anului
1983, restricțiile au fost sporite. Alimentarea cu energie electrică a fost întreruptă cu
regularitae în orașe, presiunea gazelor naturale a fost redusă în timpul zilei.

Regimul Ceaușescu a vizat o omogenizare culturală la un nivel inferior, prin care dorea să
lovească în elite. Expresia omogenizării ar fi crearea omului nou.

Festivalul ,,Cântarea României’’ care reunea laolaltă atât kitsch-ul, cât și valorile consacrate.
Discursurile erau redactate de Dumitru Popescu și Constantin Moțea. Politizarea culturii
începea încă de la grădiniţă. Erau promovaţi miniştri şi directori semianalfabeți.
Omogenizarea culturală s-a produs pe mai multe coordonate: politehnizarea învățământului
mediu, cooptarea muncitorilor în aparatul birocratic, condiții sociale la admiterea în
universități, reintroducerea obligatorie a apelativelor ,,tovarăș’’ și ,,tovarășă’’.

Limitarea și drastica îngrădire a învățământului umanist a generat o reîntoarcere la epoca Dej.

Dacă legea învățământului secundar din 1968 acorda un loc important culturii generale, legile
de după 1972 erau menite să creeze o așa-numită cultură a clasei muncitoare. Șerban Orescu
aprecia că omogenizarea culturală deschidea drumul omogenizării sociale. După anul 1972,
an în care Ceaușescu vorbea de o universitate a poporului legată de clasa muncitoare și de
interesele generale ale societății, avem de a face cu tendințe în vederea dezintelectualizării.

Rezistența temporară a ministerului învățământului l-a determinat pe Ceaușescu să rostească

un nou discurs împotriva învățământului de cultură generală. Astfel, în 1976, Suzana Gâdea a
fost numită ministru al învățământului, iar doi ani mai târziu a desființat majoritatea liceelor
cu profil umanist și real înlocuindu-le cu licee industriale. Au rămas în toată țara numai 144
de licee teoretice, de cultură generală, pentru matematică-fizică, științe naturale, filologie și
istorie. Procentul numărului elevilor din liceele de cultură generală a scăzut de la aproximativ
75% în 1971 la mai puțin de 10% în 1982. Legea educației din 1978 elimina disciplinele
teoretice și social-umaniste. Liceele și facultățile erau plasate în subordinea unor uzine,
trebuind să îndeplinească planuri de producție.

Pentru admiterea la facultățile de științe sociale era obligatorie recomandarea UTC. Pentru
admiterea la doctorat era necesar avizul favorabil al unei Comisii Speciale din Comitetul
Central al P.C.R. Omogenizarea și dezintelectualizarea a creat potrivit lui Neagu Djuvara un
om nou caracterizat de comoditate, șmecherie și vid spiritual.

Politica pronatalistă a regimului Ceauşescu

Decretul de la 28 septembrie 1966 a prevăzut că fiecare femeie sub 45 de ani trebuia să nască
cel puțin 4 copii. Până în 1968 sporul natural a crescut de 3 ori . în 1972 un alt decret a
coborât vârsta femeilor care aveau această obligație la sub 40 de ani. În anii 80 sporul natural
a decăzut din nou scăzând la 5 la mie. În aceste condiții regimul a emis un nou decret care
permiteau avortul doar pentru femeile care dețineau cel puțin 5 copii în îngrijire. Femeile care
nu respectau prevederile noului decret riscau până la 2 ani de închisoare. Peste 10000 de
femei au decedat între 1966 și 1989, iar mortalitatea infantilă era de 29 la mia de nou-născuți
în 1987.

Dizidență și rezistență

După 1980 s-a intensificat cenzura revistelor. Comitetul de partid al scriitorilor a fost
desființat. În 1981 Constantin Dăscălescu a impus un președinte obedient al Uniunii
Scriitorilor: Dumitru Radu Popescu. În anul 1983 a emis așa numitele Teze de la Mangalia,
care au adâncit minirevoluția culturală inițiată în 1971. Drept consecință rezistența colectivă
prin cultură aproape va dispărea, astfel încât consemnăm doar rezistență individuală(Ana
Blandiana, etc). Unii ziariști de la România Liberă au încercat să scoată un ziar clandestin dar
au fost arestați în ianuarie 1989 în frunte cu Petre Mihai Băcanu. Unora dintre ei li s-a stabilit
domiciliu obligatoriu până la căderea regimului Ceaușescu.

În decembrie 1971 se dă o lege referitoare la secretul de stat care interzicea difuzarea în afara
țării a tuturor materialelor ce ar fi putut imaginea și interesele statului comunist român. De
asemenea cetățenilor romăni li se interzicea să intre în legătură cu ziare sau posturi de radio
străine a căror activitate era calificată drept potrivnică României și regimului său. Se impune
în cultură protoconismul un fel de ideologie agreată de regimul Ceaușescu. Era vorba de
sublinierea exclusivă a perspectivei naționale, accentuarea valorilor naționale, supralicitarea,
exacerbarea lor. Era interzisă orice influență exterioară. Unul dintre cei mai importanți
disidenți din anii 70 a fost Paul Goma. În 1973 a fost destituit din comitetul de redacție al
revistei România Literală și imediat exclus și din PCR. Pretextul arestării lui Goma în 1977 a
fost publicarea conținutului unei scrisori către Pavel Cohut care inițiase alături de Waslav
Havel mișcarea de dizidență intitulată „ Carta 77” în Cehoslovacia. Goma chiar îi scrisese lui
Nicolae Ceaușescu criticând Securiatea. În același an lui Goma I s-a permis s-ă părăsească
țara.

Greva minerilor din Valea Jiului din august 1977

Legea din iulie 1977 desființa pensiile de invaliditate pentru mineri și ridica vârsta de
pensionare de la 50 la 55 de ani. Principalele doleanțe ale minerilor erau următoarele:
reducerea zilei de muncă de la 8 la 6 ore, pensionarea la vârsta de 50 de ani, asigurarea de
locuri de muncă pentru membrii famililor minerilor. La acțiunea revendicativă de protest au
participat aproximativ 35000 de oameni. Inițial s-au deplasat la Lupeni alte personaje din
conducerea partidului, dar ulterior Nicolae Ceaușescu s-a deplasat la fața locului. Când
președintele a început să profereze unele amenințări minerii au început să scandeze chiar și
Jos Ceaușescu. Președintele a promis reducerea programului de lucru, construirea unor fabrici
și faptul că nu se vor lua măsuri de represalii împotriva organizatorilor acțiunii și a solicitat
întoarcerea muncitorilor în subteran. Chiar a doua zi Valea Jiului a fost declarată zonă închisă,
a fost trimisă armata. Au loc urmăriri, arestări,etc. După 1977 Valea Jiului a fost împânzită de
securiști.

Observăm tendințe de creare a unui sindicat liber din partea medicului Ionel Cană,care și-a
raliat muncitori de la șantierele navale din Turnu-Severin dar și muncitori din Ploiești,
Constanța, Târgu-Mureș, Timișoara. Ideii creării unui astfel de sindicat s-a raliat și preotul
ortodox Gheorghe Calciu și economistul Gheorghe Brașoveanu, ultimul internat într-un spital
de psihiatrie.

Nicolae Dascălu succesorul lui Cană la conducerea sindicatului clandestin a fost condamnat la
18 luni de închisoare. Solicitarea de creare a unui alt sindicat liber a fost reluată de către
muncitorul ploieștean Vasile Paraschiv. Un alt muncitor victimă a Securității a fost Romeo
Vlădulescu.

În 1979 la Congresul al 12-lea are loc intervenția lui Constantin Pârvulescu care a denunțat
modul în care Nicolae Ceaușescu a pregătit alegerea sa în funcția de secretar general.
Personaje docile precum istoricul regimului Ion Popescu-Puțuri și Gheorghe Macovescu vor
replica acuzațiilor luând cuvântul și glorificând pe președintele țării. Congresul s-a încheiat cu
realegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general într-o atmosferă de sărbătoare și de
elogii la adresa sa care frizau absurdul și ridicolul. Pârvulescu a fost etichetat ca nebun și
trecut pe linie moartă.

În 1978 șeful SIE, Ion Mihai Pacepa a părăsit România și s-a stabilit în Statele Unite ale
Americii.

Revolta minerilor din Motru(1981)

Deși aflată prea puțin în atenția istoriografiei de după 1989 revolta reprezintă poate unul
dintre cele mai importante momente ale rezistenței colective împotriva comunismului în
perioada sa târzie. Aceasta reprezintă o mărturie a slăbiciunii și incompetenței regimului
comunist. Scânteia ridicării la luptă a minerilor gorjeni a fost Decretul din 17 octombrie 1981
care inroducea raționalizarea pâinii inclusiv în centrele miniere. Lozincile scandate de către
protestatari ne permit să descifrăm caracterul mișcării, natura sa socială transpare din
lozinca ,,Vrem pâine”.Alături de ,,Jos Ceaușescu” și ,,Jos dictatorul” apare și lozinca grăitoare
,,Jos comunismul” ceea ce evidențiază inclusiv caracterul său anticomunist , însă negând orice
tentă politică a revoltei autoritățile comuniste i-ai judecat și condamnat pe conducători ca
deținuți de drept comun, unii dintre aceștia fiind alungați în închisoare. Mai mult, utilizarea
armamentului de război, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul grevei din Valea Jiului și al revoltei
muncitorilor brașoveni în 1987, precum și intenția de a ataca depozitul de armament, denotă
amploarea mișcării de protest.

Urmarea revoltei din octombrie 1981 a fost că regimul a renunțat imediat la Decretul de
raționalizare a pâinii.

În cursul anilor ’80, au avut loc greve în Maramureș (1983), Cluj și Turda (1986). Au fost
prezentate revendicări sociale. Proteste ale muncitorilor și studenților au avut loc la Iași
(1987). Muncitorii au protestat împotriva reducerilor salariale, iar studenții au solicitat căldură
și curent electric.

Revolta muncitorilor din Brașov din 15 noiembrie 1987, la care au participat muncitorii de la
uzinele Steagul Roșu și Tractorul, a reprezentat consecința Decretului președintelui R.S.R. de
reducere cu 30% a cotelor de încălzire pentru consumatorii casnici și de instituire a unor
amenzi pentru depășirea cotelor. Alte cauze ale acestei mișcări de protest au fost: reducerile
salariale, lipsurile alimentare, rstricțiile împotriva încălzirii. S-a intonat ,,Deșteaptă-te,
române’’ și s-a scandat ,,Jos dictatura’’ și ,,Vrem pâine’’. Securitatea și Miliția au procedat la
zeci de arestări și deportări.

Alte cazuri de disidență: Dorin Tudoran, matematicianul Mihai Botez care a luat apărarea
protestatarilor din anii ’80, foștii fruntași național-țărăniști, Ion Puiu și Florian Russu, Nicolae
Stăncescu, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Dumitru Țuga a fost condamnat la 10 ani de
închisoare sub acuzația de constituire a unei mișcări anticomuniste. Inginerul și poetul
Gheorghe Ursu a fost bătut și ucis în timpul interogatoriilor brutale ale Securității.
Radu Filipescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare deoarece distribuise manifeste
anticeaușiste.

În preajma Congresului al XIV-lea, au existat unele îndemnuri ca Ceaușescu să nu fie reales și

i-a fost adresată o scrisoare deschisă prin care i se cerea socoteală pentru situația economică
dezastruoasă a țării, dar Ceaușescu a fost reales în unanimitate secretar general.

Artizanul acestor acțiuni a fost un așa-numit Front al Salvării Naționale. Scrisoarea ar fi fost
semnată de Alexandru Milian, profesor universitar. Conform lui Brucan nu este vorba de cdel
care a preluat puterea, iar conform lui Nicolae Militaru ar fi fost una și aceeași structură,
Militaru și Ion Iliescu aflându-se în spatele respectivelor demersuri.

Poate cel mai cunoscut caz de disidență este cel al Doinei Cornea care a ținut legături cu
Europa Liberă și a trimis mai multe scrisori lui Ceaușescu însuși. A fost arestată după ce a
împărțit manifeste în preajma Universității din Cluj.

A fost maltrată în mai multe rânduri de către securitate și s-a stabilit domiciliul forțat. Cazul
său a fost mediatizat în Occident de către jurnalistul francez Christian Duplan. Unele mișcări
de simpatie pentru Doina Cornea s-au desfășurat la Paris, Londra, Geneva. Doina Cornea îl
acuza pe Ceaușescu de politica de sistematizare, distrugerea satelor românești și crearea de
centre industrial-agricole, demolarea caselor și strămutarea în blocuri.

Au fost modificate profund centrele a numeroase oraşe din ţară. A urmat și sistematizarea
centrului capitalei unde s-a construit celebra Casă a Republicii. Aproximativ 40000 de oameni
a trebuit să fie mutați din centrul Bucureștiului. Cartierul bucureștean Uranus a fost distrus în
întregime iar cartierele Rahova și Antim au fost distruse parțial. Numeroase lăcașuri de cult a
fost distruse: Biserica Sfânta Vineri, Complexul Văcărești, altele au fost salvate doar în ultima
clipă datorită intervenției unor factori responsabili din domeniul culturii. În anii 80 s-a
instituit obligativitatea de a raporta mașinile de scris și convorbirile cu cetățenii străini la
securitate. La 10 martie 1989 6 veterani comuniști au adresat un document secretarului
general cunoscut ca scrisoarea celor 6. Este vorba de Gheorghe Apostol, Constantin
Pârvulescu, corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Grigore Răceanu și Alexandru
Bârlădeanu.Scrisoarea a fost ulterior difuzată la Europa Liberă iar autorilor ei li s-a instabilit
domiciliu forțat.

Dacă la Congresul al XII-lea se făcuse totuși auzit un contestatar, în 1984, la următorul

congres nimeni nu a îndrăznit să pună măcar sub semnul îndoielii, nicidecum să critice
politica lui Nicolae Ceaușescu, astfel că rezoluția adoptată glorifica marile împliniri realizate
de Partidul Comunist începând cu 1965.

Politica externă a regimului Ceaușescu în anii ’70-’80

Raportueile lui Ceaușescu cu mișcarea de nealiniere

Încă din 1974, de la Congresul al XI-lea, Ceaușescu s-a arătat interesat de soarta socialismului
în statele în curs de dezvoltare.
El era convins de faptul că socialismul va triumfa în toată lumea. Secretarul general încerca
să-și cultive imaginea de luptător pentru crearea unei noi ordini economice și politice
internaționale. România a fost invitată în 1976 să participe la Conferința Mișcării de
Nealiniere de la Colombo (Ceylon, Sri Lanka). Ceaușescu vroia să devină un fel de Tito, el
considerând că statele socialiste trebuiau să pună sub semnul întrebării dominația asupra lumii
exercitată de supraputeri.

Țările din lumea a III-a erau conduse de regimuri corupte, neputând reprezenta parteneri
comerciali viabili.

Ceaușescu și Uniunea Sovietică

Încă de la început, secretarul general al P.C.R. a continuat politica autonomă inaugurată de

Dej.