RETRAGEREA TRUPELOR SOVIETICE DIN ROMANIA (1958)

Percepută ca o manevră tactică a Moscovei pentru a relansa politica de

destindere, afectată de evenimentele din Ungaria şi criza Suezului (1956), precum
şi ca o măsură de reorganizare a potenţialului şi dispozitivului militar, retragerea
trupelor sovietice din România în iunie-iulie 1958, a avut consecinţe de cea mai
mare însemnătate pentru evoluţia politicii româneşti, atât pe plan intern cât şi
extern, făcând posibilă progresiva distanţare a conducerii de la Bucureşti de
Moscova.
În cadrul istoriografiei româneşti – în special, cât şi a celei străine, retragerea
trupelor sovietice din România reprezintă o problemă des abordată, dar din
perspective diferite. Prima fiind aceea a concepţiei potrivit căreia retragerea
trupelor sovietice s-a făcut la iniţiativa şi presiunea conducerii la Bucureşti – deci
rolul determinant l-a avut Bucureştiul, iar cea de-a doua concepţie susţine că
retragerea s-a făcut din considerente economice şi militare ale Uniunii Sovietice,
deci decizia a aparţinut în ultimă instanţă Moscovei.
Decizia Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele din România a fost luată în
etape separate de-a lungul unei perioade de timp (1955-1958). Adăugând faptul că
implicarea personală a lui Hruşciov a constituit unul din aspectele cele mai
importante de luare a deciziei.
Timp de 14 ani (1944-1958), cât s-a aflat pe teritoriul ţării, armata sovietică
s-a comportat ca într-un stat învins şi nu aliat, prieten cum se declară la reuniunile
Tratatului de la Varşovia1, C.A.E.R.2, în discursurile oficiale sau în presa de partid.

1
La 14 mai 1955, la Varşovia (Polonia) a fost semnat un pact de asistenţă mutuală militară, care se va numi
Organizaţia Tratatului de la Varşovia, de către ţările socialiste; U.R.S.S., Bulgaria, Cehoslovacia, Germania
Răsăriteană, Ungaria, Polonia, România şi Albania (care a părăsit ulterior pactul). Comandamentul militar comun al
acestei organizaţii a fost condus în permanenţă de un mareşal sau general sovietic. S-a vrut a fi un răspuns la
 Până în anul 1955, prezenţa trupelor sovietice în România s-a bazat pe partea
a IV-a – Retragerea Forţelor Aliate din România, articolul 21 al Tratatului de Pace
(din 10 februarie 1947 – Paris), care prevedea: Toate forţele armate aliate vor fi
retrase din România într-un termen de 90 de zile cu începere de la intrarea în
vigoare a prezentului Tratat, Uniunea Sovietică rezervându-şi dreptul de a păstra
pe teritoriul român forţe armate care i-ar putea fi necesare pentru menţinerea
liniilor de comunicaţii ale Armatei Roşii cu zona sovietică de ocupaţie din
Austria…3
Astfel, sub acoperirea acestui tratat, adesea foarte restrictiv, Uniunea
Sovietică a menţinut timp de 14 ani nu mai puţin de două corpuri de armată (în
privinţa numărului de soldaţi, datele diferă, după 1950 s-ar fi aflat circa 30.000).
La 15 mai 1955 (a doua zi după crearea Tratatului de la Varşovia, prin care
se realiza o integrare militară a statelor socialiste din Europa sub conducerea
Uniunii Sovietice), reprezentanţii U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii şi Franţei au
semnat la Viena, împreună cu şeful guvernului de coaliţie Julius Raab, Tratatul de
stat pentru restabilirea unei Austrii independente şi democratice, document care a
intrat în vigoare la 27 iunie 1955.4
În baza acestui Tratat, la 19 septembrie 1955 au fost retrase ultimele trupe de
ocupaţie, iar la 26 octombrie acelaşi an, a fost semnat Tratatul privind sfârşitul
regimului de ocupaţie în Austria.5

crearea, în urmă cu 6 ani, 1949 a Tratatului Atlanticului de Nord (precum şi a admiterii Germaniei Federale în
această organizaţie în 1955).
2
C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, constituit în ianuarie 1949 la Moscova, la care au luat parte
reprezentanţi ai Albaniei (februarie 1949), Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, României, Ungariei şi U.R.S.S.
Statutul acestei organizaţii s-a adoptat în decembrie 1959 la Sofia, prin care au fost definite scopurile, principiile
colaborării, formele de conlucrare şi structura noii organizaţii.
3
Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Alexandru Vianu, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente,
volumul III (1945-1982), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p.13.
4
Ibidem, p.24.
5
Ioan Scurtu – coord., România. Retragerea trupelor sovietice – 1958, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1996, p.41.
 România şi Austria hotărăsc la 1 august 1955 transformarea reprezentanţilor
lor politice în misiuni diplomatice cu rang de legaţie.6
În mod firesc, semnarea Tratatului de stat cu Austria a pus sub semnul
întrebării dreptul legal al Uniunii Sovietice de a mai menţine trupe sovietice în
România şi Ungaria. Această problemă a fost adusă în atenţia guvernelor
occidentale şi de către Grigore Gafencu şi Paul Auer, foşti miniştrii de Externe ai
României şi Ungariei, în calitate de vicepreşedinţi ai Comisiei centrale şi est-
europene, a organizaţiei emigranţilor.7
Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 22 august 1955, răspunzând la telegrama
Agenţiei „United Press”, referitor la ştirea retragerii trupelor sovietice din românia
până la 1 octombrie 1955, declara: „…dacă trupele străine aparţinătoare statelor
occidentale ar fi retrase din ţările apusene în limitele graniţelor lor naţionale, iar
grupurile militare create în Occident ar fi lichidate, situaţia din Europa s-ar
schimba şi ar fi înlăturată necesitatea Tratatului de la Varşovia, precum şi a
acelor măsuri de asigurarea securităţii care sunt prevăzute în acest Tratat. În
acest caz, este evident că ar fi înlăturată necesitatea prezenţei trupelor sovietice în
România şi aceste trupe ar fi retrase din România.”8
Această declaraţie era de fapt, o primă exprimare oficială, publică,
referitoare la oportunitatea rămânerii trupelor sovietice în România.
Tot în august 1955, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. luase iniţiativa de a cere
Moscovei plecarea unităţilor militare sovietice staţionate în România. Emil
Bodnăraş, în calitate de ministru al Forţelor Armate, care avea bune relaţii cu

6
Ioan Calafeteanu, Cristian Popişteanu – coord., Politica externă a României – dicţionar cronologic, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.262.
7
Sergiu Verona, Donald R.Falls, 1944-1958, 14 ani de prezenţă militară sovietică în România, în revista „Magazin
Istoric”, Anul XXIX, Nr.5/1995, Bucureşti, p.44.
8
Ioan Scurtu – coord., op.cit., p. 218.
conducerea sovietică, cu acordul lui Gheorghiu-Dej, a fost cel care a pus această
problemă lui Hruşciov9.
A sugera o astfel de măsură atât de curând după moartea lui Stalin, era un act
de extremă cutezanţă şi ar putea implica, aşa cum afirma Sergiu Verona, „o
oarecare clarviziune şi poate chiar un jos politic”10
Dar situaţia internaţională a anului 1955 precum şi cea a anului 1956
(Congresul XX – P.C.U.S., evenimentele din Polonia, Ungaria şi Suez) nu i-au
permis lui Hruşciov să reacţioneze imediat la această propunere, dar ideea
retragerii îi fusese înlocuită şi a folosit-o la momentul pe care l-a considerat cel
mai oportun.11
Evenimentele din anul 1956 i-au demonstrat lui Gheorghiu-Dej că
dependenţa faţă de Moscova a Bucureştiului era încă bine ancorată. Limitele
suveranităţii ţărilor de „democraţie populară” au devenit şi mai vizibile în
momentul intervenţiei trupelor sovietice în Ungaria pe 1 noiembrie 1956, când
guvernul revoluţionar al lui Imre Nágy a fost înlocuit cu guvernul pro-sovietic a lui
Kádár12. Revoluţia ungară din octombrie 1956 a fost pentru autorităţile române un
prilej de a accede la o poziţie privilegiată în ochii Moscovei, mai ales că regimul
condus la Gheorghiu-Dej era încă insuficient consolidat politic şi economic, iar pe
plan extern se afla într-o stare de semi-izolare13.
N.S.Hruşciov ia decizia de retragere a trupelor sovietice din România, pe 17
aprilie 1958.

9
Hruşciov – Memorii, Ultimul Testament, Ediţie tradusă de Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă
C.C. al P.C.R., după Krushchev Remember, The Testament, ediţie Strobe Tallbot, Boston, Little Brown & Co, 1974,
p.229.
10
Sergiu Verona,Military Occupation and Diplomacy. Soviet Troops Romania, 1944-1958, Durham – Londra, Duke
Univ. Press, 1992, p.103.
11
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Fundaţia Academia Civică, 1997, p.113.
12
Dan Cătănuş, op.cit., p.10.
13
Ibidem.
 Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale
Tratatului de la Varşovia, care a avut loc la Moscova, la 24 mai 1958, a aprobat
propunerea Guvernului U.R.S.S., pusă de acord cu Guvernul R.P.Române, de
retragere în viitorul apropiat a trupelor sovietice de pe teritoriul României
(comunicatul a fost publicat în „Scânteia” nr.4225 din 27 mai 1958). Ea este
consfinţită prin Acordul încheiat între ministrul Forţelor Armate ale R.P.Române şi
ministrul Apărării al U.R.S.S. privind modalitatea de retragere a trupelor sovietice
din România.14
La 21 iunie 1958, Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române emit
o hotărâre prin care se pune în aplicare Acordul încheiat la Moscova la 24 mai
1958, prin care se stabilea retragerea trupelor sovietice din România.15
Astfel, până în iulie 1958, trupele sovietice s-au retras din România.
Pe plan intern, conducerea de partid şi de stat a României a luat o serie de
măsuri organizatorice în legătură cu plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul ţării
noastre (10 iunie 1958), în 11 puncte.
Pe 12 iunie 1958, Direcţia Superioară Politică din cadrul Ministerului
Forţelor Armate ale Republicii Populare Române au întocmit un raport către
conducerea P.M.R., cu privire la manifestările legate de retragerea trupelor
sovietice din România, unde au fost surprinse şi aspecte referitoare la reducerea
efectivelor militare din cadrul armatei române.
Acţiunea de retragere a trupelor sovietice staţionate pe teritoriul României
era văzută de către conducerea de la Bucureşti ca o importantă contribuţie la cauza
întăririi păcii şi destinderii în Europa şi în întreaga lume, exercitând totodată, un
impact pozitiv asupra întregii politici interne şi externe româneşti.

14
Ioan Scurtu, coord., op.cit., p.276.
15
Ibidem, p.342.
 De asemenea, conducătorii români au preferat, din motive tactice, ca
retragerea trupelor sovietice să fie prezentată ca o acţiune a guvernului sovietic,
românii apărând ca beneficiarii acestei măsuri.16
Din punct de vedere geostrategic, această retragere nu a avut nici o
consecinţă pentru Uniunea Sovietică. Lungimea totală a frontierei României de
3153 de km., numai 546 de km., sunt cu o ţară nemembră a Tratatului de la
Varşovia – Iugoslavia, restul 2607 km. sunt cu Uniunea Sovietică, Ungaria şi
Bulgaria. Deci nu are graniţă comună cu o ţară membră N.A.T.O. 17, nepunând
probleme Moscovei în cazul vreunei „defecţiuni” a României din cadrul
structurilor militare, politice şi economice a blocului comunist.
Care a fost reacţia cercurilor diplomatice occidentale faţă de decizia
Moscovei de retragere a trupelor sovietice din România?
Departamentul de Stat a considerat-o drept o acţiune minoră, fără nici un
impact deosebit. Raymond Garthoff, asistent special pentru afacerile politico-
militare ale blocului sovietic comenta astfel: „De fapt n-a avut nici un impact. Mai
curând a fost percepută ca o mişcare menită să aducă o apropiere a sovieticilor
faţă de Iugoslavia”.18
La Londra, acţiunea a fost percepută doar ca o parte a unui scenariu mai
vast. Sovieticii doreau să obţină o nouă balanţă a puterii militare în Europa, care să
le permită să dirijeze resursele economice spre sectorul civil. Potrivit Forreign
Office-ului, sovieticii îşi puteau permite astfel de reduceri „fără vreun pericol
pentru ei sau pentru actualele guverne din România şi Ungaria”.19

16
Gheorghe Ciobanu, Relaţiile internaţionale ale României între anii 1948-1964, Iaşi, Editura Junimea, 2006.
17
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, structură militară creată în 1949 de către statele din Vest, ca o
contrapondere la influenţa Uniunii Sovietice pe continentul european.
18
Sergiu Verona, Donald R.Falls, loc.cit., p.51-52.
19
Sergiu Verona, Donald R.Falls, loc.cit., p.51-52.
 Retragerea propriu-zisă a trupelor sovietice din România a făcut obiectul mai
multor depeşe diplomatice expediate la Quai d'Orsay de noul reprezentant al
Franţei la Bucureşti, Jacques Emile Paris, la 4 iunie şi 2 iulie 1958.20
Din primul document reţinem observaţia potrivit căreia numărul soldaţilor
sovietici din România nu depăşea 40.000 de oameni şi că, după rapoartele
ataşaţilor militari ocupaţia militară sovietică nu era aşa de considerabilă cum s-ar fi
putut gândi.21 Pentru Jacques Emile Paris, retragerea trupelor sovietice din
România „apărea ca o concesie, în raport cu declaraţia ulterioare ale
conducătorilor U.R.S.S.-ului”, ea având şi o valoare propagandistică. El nu credea
că în România, după retragerea trupelor sovietice, vor avea loc mari schimbări pe
planul politicii interne.22
Rapoartele diplomatice occidentale consemnează şi comentarii legate de
reacţia populaţiei din România faţă de retragerea sovieticilor. Potrivit lor, românii
au dat dovadă „cinism”, „scepticism”, „apatie”. Singura lor bucurie era aceea că
aveau să scape de sarcina întreţinerii respectivelor trupe.23
La Moscova, Ambasada R.P.R. informa M.A.E. despre conţinutul unei
scrisori adresată de M.A.E. al U.R.S.S. către ambasadă, referitor la „luarea de
măsuri comune care ar opri lunecarea Europei spre război… şi măsurile luate de
U.R.S.S. ca: lichidarea bazelor militare din alte ţări şi reducerea forţelor armate
din alte ţări, retragerea trupelor din R.P.R. şi R.P.Ungară.”24
Agenţiile de presă din întreaga lume au transmis diferite informaţii
referitoare la retragerea trupelor sovietice din România: Viena – citând postul de
radio Bucureşti, Agenţia „Reuter” informează despre retragerea trupelor sovietice

20
Valeriu Florin Dobrescu, Ion Pătroiu, Retragerea trupelor sovietice din România în documente diplomatice
franceze, în „Omagiul istoricului Ioan Scurtu”, Focşani, Editura D.M.Press, 2000, p.683.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Sergiu Verona, Donald R. Falls, loc.cit., p.52.
24
Arhiva M.A.E., fond Moscova – Telegrame, dosar 50 – 17/1958, f.53.
din Constanţa şi Iaşi; Belgrad – reluând o ştire transmisă de Agenţia „Taniug”,
Agenţia „Associated Press” transmite ştirea despre retragerea trupelor sovietice din
România; Agenţia „China Nouă” menţionează întâlnirea ce a avut loc miercuri la
Brăila între soldaţi şi ofiţeri sovietici şi reprezentanţi ai populaţiei oraşului, ai
partidului şi guvernului, cu ocazia retragerii trupelor sovietice din ţara noastră;
Moscova – Agenţia „TASS” relatează despre Decretul cu privire la decorarea
ofiţerilor şi ostaşilor armatei sovietice cu Ordinul „Eliberarea de sub jugul fascist”;
Berlin – Agenţia „A.D.N.” transmite o informaţie cu privire la plecarea unor unităţi
sovietice dintr-o serie de oraşe din România.25
Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice şi a oferi
dovezi concrete conducerii de la Moscova, precum şi pentru a menţine controlul
partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri stringente
de securitate internă. Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de
arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativişti”.
Retragerea trupelor sovietice din vara anului 1958, echivala cu o semi-
eliberare de „marele aliat” de la răsărit, urmată imediat, de acţiuni treptate de
realizarea unei „independenţe” româneşti, fără însă a părăsi apartenenţa la blocul
comunist şi la structurile acestuia. Ea trebuie înţeleasă şi în contextul internaţional
al acelui moment: valoarea strategică a României scăzuse considerabil după
semnarea Tratatului de pace cu Austria.26 Hruşciov pentru a putea câştiga opinia
publică occidentală, a socotit, probabil, că se poate dispensa de ocuparea unei ţări
înconjurată de sateliţi şi aflată, oricum la îndemâna diviziilor ruseşti staţionate atât
în R.S.S.Moldovenească (Basarabia), Ungaria şi Bulgaria.27 Astfel, Kremlinul pare
să fi privit întreaga problemă a retragerii trupelor sale din România numai sub

25
Ioan Scurtu – coord. op.cit., p.327, 328, 337.
26
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Editua Humanitas, 1992,
p.267.
27
Ibidem.
aspect militar şi diplomatic, fără să-şi dea seama că acest lucru îl va lipsi de un
mijloc de presiuni asupra lui Gheorghiu-Dej.28
Pe lângă acest lucru, retragerea acestora a marcat formularea unei linii
doctrinare aparte a conducerii Partidului Muncitoresc Român, a unei politici
externe naţionale şi raţionale, bazată pe independenţă şi egalitate în drepturi. Prin
aceasta se urmărea realizarea independenţei economice a României, care se baza pe
forţele proprii şi printr-o deschidere mai largă spre Occident.

28
Ibidem, p.267-268.