Influența sistemelor de lucrare

asupra principalelor proprietăți fizice

ale solului

TOMA EDUARD

MASTER MANAGEMENTUL ȘI CONSERVAREA SOLURILOR

ANUL I

Conf. dr. Denis ŢOPA

1
 Cuprins:

1. Definiţie și caracterizare
2. Proprietățile fizice ale solului
3. Considerații generale privind afânarea solului
3.1. Aspecte generale privind compactarea solurilor agricole
3.2. Necesitatea și rolul lucrărilor de afânare a solului
3.3. Indicii agrotehnici pentru afânarea adâncă a solului
4. Indicii agrotehnici pentru afânarea adâncă a solului
Bibliografie

2
 Influența sistemelor de lucrare asupra principalelor
proprietăți fizice ale solului

1. Definiţie și caracterizare

Solul este formațiunea naturală de la suprafața litosferei în care se desfăşoară fără

întrerupere procese biologice, fiind în permanenţă sub acțiunea materiei vii: microflora, flora,
fauna, microfauna. El este reprezentat printr-o succesiune de straturi (orizonturi) care s-au
format și se formează în permanență prin transformarea rocilor și materialelor organice, sub
acțiunea conjugată a factorilor fizici, chimici și biologici, în zona de contact a atmosferei cu
litosfera.
Acesta se întinde pe verticală de la suprafața uscatului și până la roca dură sau
materialul parental. Grosimea acestuia poate varia de la câțiva centimetri (în regiunile polare,
pe vârfurile înalte ale munților și deşerturi) până la mai mulţi metri (pe fundul văilor, în
câmpii și în regiunile ecuatoriale).
Solul are în componența sa materie vie și în el se petrec procese specifice vieții, cum
ar fi:
- asimilație-dezasimilație,
- sinteză-descompunere,
- înmagazinare,
- eliberare de energie.
În sol se rețin și se acumulează elementele de nutriție sub formă de substanțe organice
(mai ales sub formă de humus) care se eliberează treptat, prin mineralizarea acestora.
Având o compoziție chimică complexă și fiind un corp poros, poate fi străbătut uşor
de rădăcinile plantelor, reține în el apa și aerul, și reprezintă un adevărat rezervor de elemente
nutritive. Toate acestea fac ca solul să capete față de roca “sterilă” din care a provenit, o nouă
proprietate și anume fertilitatea.
 Compușii minerali ai solului
- praf: sunt particule foarte fine de minerale: cuarț, feldspat, micasilice amorfă şi se
găsesc în toate solurile;

3
 - nisip: particule mici de roci și minerale în special cuarț. Se caracterizează printr-o
deosebită permeabilitate pentru apă și aer și o capacitate de absorbție foarte mică.
Solurile fertile conțin în medie 30-80% nisip;
- pietriş: este constituit din fragmente mai mari de roci. Scade coeziunea solului şi
creşte permeabilitatea. Reprezintă rezerva de noi minerale în sol.

 Constituienții organici ai solului

Componenta organică a solului este alcătuită din substanţe humice ce servesc drept
hrană microorganismelor.
Descrierea învelişului de sol pe toată grosimea lui se face urmărind profilul de sol
definit ca: o succesiune pe verticală de straturi orizontale, numite orizonturi, care prezintă
proprietăți specifice și evidente:
- Culoare,
- Aspect,
- Textură,
- Compoziție.

Un sol evoluat prezintă următoarea succesiune a orizonturilor (figura 1):

Orizontul A - se găseşte la suprafață, aici au loc procesele de transformare a resturilor
vegetale și animale în substanța organică de bază și anume humusul. Acesta este o substanță
de culoare neagră care dă gradul de fertilitate a solului.
Orizontul E - un orizont intermediar, unde se produce procesul de eluviere, adică de transport
de către apele de infiltrație a unor substanţe chimice necesare vieții, către orizonturile
următoare, de fapt are loc o săracire a solului în humus.
Orizontul B - este orizontul unde are loc acumularea (proces de iluviere), totală sau parţială a
substanţelor solubile, dizolvate și transportate de apele de infiltrație.
Orizontul C - este format din particule de rocă alterată fizico-chimic, o parte din stratul de
alterare rezultat în urma proceselor de dezagregare și alterare chimică sub influența agenților
externi, în lipsa stratului protector de vegetație. În acest strat identificăm și acumulări de
carbonați de calciu.
Orizontul R - este stratul de roca nealterată, compactă.

4
 Figura 1 Orizonturile solului evoluat

2. Proprietățile fizice ale solului

Relaţiile de masă şi volum între fazele constituiente ale solului, pot fi schematizate
astfel: 50% faza solidă, 50% faza lichidă+gazoasă (figura 2).

Figura 2 Raportul dintre faza solidă, lichidă şi gazoasă a solului

5
 Din punct de vedere fizic, solul este alcătuit dintr-un ansamblu de particule minerale
diferite ca dimensiuni și stări de agregare, respectiv solid, lichid şi gaz. Aceste particule sunt
legate între ele datorită unor forțe de contact și a unor forțe fizico-chimice care funcționează
ca un liant. Pe lângă dimensiunea particulelor elementare, care definesc textura și modul de
asociere a acestora, care definește structura, componenta fizică a solului depinde, în egală
măsură de așezarea mai lejeră sau mai strânsă a particulelor elementare și a elementelor
structurale.
Textura solului reprezintă conţinutul procentual al diferitelor fracţiuni granulometrice
ale solului. Orice sol conţine în partea fină un amestec din toate fracţiunile granulometrice, de
la un sol la altul diferind numai proporţia lor, exprimată prin alcătuirea granulometrică
(textură). Textura este o însuşire practic nemodificabilă a solului.
Structura solului este o caracteristică distinctivă, proprie solului, de mare importanţă
pentru procesele fizice în parte şi pentru cele chimice şi biologice, care se dezvoltă în sol şi în
sistemul sol-plantă-atmosferă. Particulele elementare de sol, care prin dimensiunea lor
determină textura solului, sunt organizate la nivel superior în formaţii complexe care
constituie structura solului.

Proprietăți fizico-mecanice de bază ale solului

Proprietățile fizico-mecanice de bază ale solului sunt:

- Densitatea aparentă
Reprezintă raportul dintre masa unui corp și volumul lui, limitat la suprafața
exterioară, adică inclusiv volumul porilor.
Pentru determinarea densității aparente se recoltează o probă de sol în asezare
nemodificată. În practica pedologică, pentru acest lucru se utilizează cilindri metalici cu o
capacitate de 100 cm3 sau 200 cm3 care se introduc în sol prin presare. În laborator se usucă
proba la etuvă și se cântăreşte, calculându-se apoi densitatea aparentă. Pentru solurile
scheletice, calculul densității aparente include pe lângă densitatea aparentă a pământului fin și
pe cea a scheletului.
Densitatea aparentă depinde în mare măsură de conţinutul de materie organică al
solului, de compoziția mineralogică, de gradul de structurare sau de cel de compactare pe
care îl prezintă solul. Densitatea aparentă influenţează multe din însușirile fizice ale solului,
cum este capacitatea de reținere a apei, porozitatea, aerația solului, permeabilitatea sau
6
rezistenţa mecanică la pătrunderea rădăcinilor plantelor sau a uneltelor, la efectuarea
lucrărilor agricole.
Pentru principalele soluri agricole din România, densitatea aparentă pe primii 100 cm
variază între 0,90 g/cm3 și 1,50 – 1,65 g/cm3. Cele mai mici densități aparente, valori
subunitare, se înregistrează la solurile turboase, precum și la cele formate pe cenuși vulcanice
(andosoluri și soluri andice). Valorile cele mai ridicate se întâlnesc în orizonturile puternic
tasate, cum sunt orizonturile Bt ale luvisolurilor sau soloneţurilor, dar și în cazul solurilor
nisipoase.

- Porozitatea
Porozitatea este proprietatea unui corp de a avea pori în masa sa. În ce priveşte
porozitatea solului, ea reprezintă, din punct de vedere fizic, spațiul lacunar ocupat de apa și
aerul din sol. Volumul total al acestui spațiu defineşte ceea ce numim porozitate totală și se
exprimă în procente din unitatea de volum.
Calcularea porozității totale se face pe baza relației:

PT = 100 · (1 – DA/D)

unde: PT – porozitatea totală (% v/v), DA – densitatea aparentă (g/cm 3), D –

densitatea (g/cm3).
Valorile porozității totale se găsesc în relație directă cu cele ale densității aparente,
fiind foarte mari la solurile cu un conținut ridicat de materie organică (solurile turboase și
solurile organo-minerale), ca și la cele evoluate pe materiale vulcanice amorfe.
În afară de volumul total al porilor din sol, un rol important în determinarea unor
însușiri fizice și hidrofizice ale solului îl are mărimea porilor. În solurile minerale, porii devin
tot mai fini pe măsură ce și textura devine mai fină.

- Gradul de tasare și compactare

Compactarea solului este un proces provocat de cauze naturale sau artificiale, în urma
căruia densitatea aparentă creşte foarte mult, iar porozitatea totală și cea de aerație scade sub
valorile obişnuite.

- Rezistenta la penetrare

7
 Este proprietatea solului de a se opune la pătrunderea unui corp. Ea se determină cu
un dispozitiv special, numit penetrometru, rezistența exprimându-se în kg/cm2.
Rezistența solului la penetrare depinde de unele însuşiri ale acestuia, cum sunt:
compoziția granulometrică, gradul de compactare și structurare, conținutul de humus sau
umiditatea solului.
Alte proprietăți fizice care influențează mecanica solului sunt:
- Capacitatea relativă,
- Adeziunea,
- Elasticitatea,
- Frecarea internă şi externă,
- Rezistența la compresiune și portanța.

3. Considerații generale privind afânarea solului

3.1 Aspecte generale privind compactarea solurilor agricole

Compactarea solului poate fi definită ca fiind procesul de reducere a volumului

stratului de sol sub acţiunea condiţiilor de mediu (compactarea naturală) şi a unor factori de
influenţă (compactarea artificială).
Compactarea naturală se datorează unor factori sau procese pedogenetice în urma
cărora se compactează orizonturile inferioare.
Compactarea artificială (antropică) se datorează traficului efectuat de agregate pe
teren pentru efectuarea diferitelor lucrări agricole impuse de tehnologiile de mecanizare a
lucrărilor agricole sau de efectuarea unor lucrări de transport a produselor tehnologice sau
agricole.
Compactarea solului, indiferent de natura acesteia, se manifestă prin următoarele
efecte: reducerea capacităţii de reţinere a apei şi permeabilitatea; reducerea capacităţii de
aeraţie; reducerea spaţiului macroporos; creşterea rezistenţei la penetrare, a rezistenţei la arat
şi a densităţii aparente a solului; degradarea structurii solului; creşterea consumurilor
energetice la executarea lucrărilor agricole la prelucrarea solului; stratificarea solului, atât din
punct de vedere al stării de aşezare, prin alternarea straturilor de sol mai compacte şi mai
afânate, cât şi din punctul de vedere al acumulării şi accesibilităţii elementelor nutritive;
calitatea arăturilor şi a patului germinativ este nesatisfăcătoare; creşterea mărimii cât şi a
densităţii bulgărilor în urma efectuării arăturii; reducerea fertilităţii şi productivităţii solului.
8
3.2 Necesitatea și rolul lucrărilor de afânare a solului

Modificarea caracteristicilor solurilor produse de procesele de compactare şi tasare se

poate efectua printr-un complex de măsuri şi lucrări cuprinse generic în cadrul măsurilor
agropedoameliorative. În cazul solurilor agricole se utilizează lucrarea de afânare adâncă,
prin care se urmăreşte obţinerea unei schimbări radicale a însuşirilor solului în orizontul
compact, tasat şi impermeabil, mărindu-se astfel capacitatea de acumulare a apei, creându-se
condiţii pentru o normală aerisire şi încălzire a solului şi pentru activizarea proceselor
biologice din sol.
O definire corectă a lucrării de afânare adâncă a solului ar fi aceea de operaţiune
agropedoameliorativă, efectuată cu mijloace mecanice, prin care se modifică starea fizică a
solului, inclusiv sub stratul arabil, în sensul reducerii gradului de tasare naturală sau
dobândită.

3.3 Indicii agrotehnici pentru afânarea adâncă a solului

Pentru efectuarea afânării adânci a solului în condiţii optime este necesar să se ţină
seama de o serie de indici agrotehnici dintre care se precizează:
- Adâncimea de afânare (h), se stabileşte în raport cu profilul solului
ţinându-se seama de: poziţia stratului impermeabil şi grosimea acestuia. Adâncimea
maximă de afânare este 70…80 cm şi chiar mai mult.
- Lăţimea de lucru a unui organ de lucru (l) depinde de adâncimea de
afînare (h) între care există de regulă relaţia de dependenţă l=2h.
- Distanţa laterală dintre două organe de lucru (d) se stabileşte în
funcţie de indicii (h) şi (l) pentru care să rezulte o zonă dublă de afânare. Distanţa
dintre două organe active trebuie aleasă în dependenţă de tipul solurilor (uşoare,
mijlocii şi grele). Astfel, pe solurile uşoare şi uşoare spre mijlocii se lucrează cu 3-4
organe de lucru, iar pe solurile mijlocii spre grele, acestea se reduc, urmând ca
următoarea trecere să acţioneze asupra intervalului nelucrat anterior.

4. Cercetări asupra procesului de afânare a solului și metode de afânare a acestuia

9
 Lucrările solului se execută cu diferite mașini și unelte agricole în scopul realizării
unui mediu cât mai favorabil pentru creşterea și dezvoltarea plantelor. Importanța lucrărilor
solului se rezumă la:
- prin lucrările solului, acesta se afânează, se mărunțește sau se tasează pentru a
realiza un raport favorabil între spațiile lacunare capilare și necapilare îmbunătățind regimul
de apă, aer și căldură din sol;
-   prin lucrările solului se combat buruienile și se distrug focarele de boli și dăunători;
-   lucrările solului și în deosebi cele cu întoarcerea brazdei încorporează în sol
resturile organice (miriștea, buruienile) care sunt supuse procesului de descompunere,
rezultând humus și substanţe nutritive;
- lucrările solului intensifică procesele biologice și chimice din sol, intensifică
activitatea microorganismelor, a bacteriilor nitrificatoare și fixatoare de azot.

Clasificarea lucrărilor solului

Varietatea metodelor de lucrare a solului, condiționată de numeroși factori de

producție, obligă la o clasificare a acestora, necesară pentru executarea lor în mod logic
înainte și după semănat:
- după rolul specific: lucrarea de bază sau aratul; lucrări de mărunțire, nivelare și
întreținere a arăturii; lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări de întreținere a
terenului în perioada de vegetație;
- după tehnică: lucrarea cu nivelatorul (nivelarea), lucrarea cu grapa
(grăpatul); lucrarea cu cultivatorul (cultivația); lucrarea cu tăvalugul
(tăvălugirea); lucrarea cu freza, lucrarea cu modelatorul (modelarea).
Lucările solului, după adâncimea la care se execută se clasifică în:
- lucrări adânci, executate la adâncimi mai mari de 10 cm: arături;
- lucrări superficiale, executate la adâncimi până la 10 cm: nivelat, grăpat, cultivație,
prășit, tăvălugit.

Lucrările adânci ale solului sunt lucrări care se execută pe suprafețe mici cu ajutorul
cazmalei iar pe suprafețe mari cu plugul.
Plugul, alcătuit din grindei pe care este fixată bârsa cu trupiţele, execută o secțiune în
sol pe verticală și una pe orizontală. Pe măsură ce înaintează plugul, rezultă fâșii din pământ
care alunecă pe cormană, fâșii care se mărunțesc, se răsucesc și se răstoarnă sub un unghi de
1350. Aceste "fâșii" poartă denumirea de brazde. Totalitatea brazdelor constituind arătura.
10
 Prin arătură se realizează o afânare a solului, se încorporează în sol tot ceea ce există
la suprafață, iar din adâncime se scoate la suprafață sol structurat; se combat buruienile, bolile
și dăunătorii, se realizează o aerisire a solului. Arăturii i se atribuie și unele neajunsuri: ea
favorizează eroziunea solului de către apă pe terenurile în pantă, distruge structura solului
când este executată în condiții necorespunzătoare de umiditate și în plus este o lucrare
costisitoare datorită volumului mare de sol pe care îl mobilizează.
Clasificarea arăturilor se face după urmatoarele criterii :
- după adâncime;
- după sensul de răsturnare a brazdei;
- după anotimp.
După adâncime arătura poate fi :
- superficială 12-15 cm;
- normală 15-20 cm;
- adâncă 20-25 cm;
- foarte adâncă 25-30 cm;
- profundă 30-50 cm;
- de desfundare 50-80 cm;
- de afânare prin scormonire 30-70 cm.
Înainte de arat, terenul se organizează, în sensul că se delimitează parcele de formă
dreptunghiulară cu lățimea de 60-70 m și lungimea de zeci, sute de metri. Dacă la capătul
parcelei nu există un drum de acces, se delimitează o brazdă de control pe care se va întoarce
plugul și care indică totodată locul de introducere și scoatere a plugului din brazdă.
După sensul de răsturnare al brazdelor deosebim:
- arătură de mijloc (la cormană);
- arătură de margine (în lături).
Aceste arături trebuie să alterneze de la un an la altul pentru a evita denivelarea
terenului.
- arătură într-o singură parte;
- arătură în spinări.
După anotimp, arăturile pot fi:
- de vară;
- de toamnă-iarnă;
- de primăvară.
Lucrările superficiale ale solului sunt lucrări de afânare sau de tasare a solului:
11
 - nivelatul;
- grăpatul;
- cultivația;
- prășitul;
- tăvălugitul;
- lucrarea cu combinatorul;
- lucrarea cu freza.
Ioana Cătălina EPURE (Totolici), afirma, în anul 2011, în legătură cu lucrările de
afânare a solului următoarele:
“Lucrarea de afânare adâncă a solului este procesul prin care acesta este mărunţit
în profunzime fără a fi răsturnat şi cu o minimă disturbare a suprafeţei sale ce se
efectuează în scopuri şi la adâncimi diferite. Lucrarea se execută atât în cazul
culturilor de câmp, cât şi în cazul culturilor hortiviticole.
Lucrarea de afânare adâncă se utilizează pentru a se realiza o schimbare a
structurii solului în orizontul compact, mărindu-se capacitatea de acumulare a apei,
creându-se condiţii pentru o normală aerisire a solului, pentru activizarea proceselor
biologice din sol.
În funcţie de scopul lucrării efectuate, maşinile şi echipamentele pentru afânarea
adâncă a solului pot fi grupate în categoriile:
a- cultivatoare pentru afânare adâncă, denumite cizele, folosite pentru afânarea
stratului arat;
b- subsoliere, folosite pentru reînnoirea periodică a lucrării de desfundare;
c- scarificatoare, folosite pentru lucrări de afânare pregătitoare;
d- maşini pentru afânarea adâncă a solului, folosite pentru mărirea permeabilităţii
pentru aer şi apă a straturilor de sol.
Maşinile şi echipamentele de afânare adâncă sunt formate dintr-un cadru metalic,
pe care se fixează unul sau mai multe organe de lucru şi roţile pentru reglarea adâncimii de
afânare. Suporturile organelor de lucru sunt rigide şi pot avea forme paraboloide, curbate
sau drepte.
Organele de lucru cu brăzdare de tip daltă îngustă sunt cele mai utilizate, putând
fi montate fără probleme pe o mare varietate de suporturi, deşi acestea nu realizează o
afânare bună în profunzime (pentru înlăturarea acestui neajuns se montează înclinate faţă
de planul vertical).

12
 Afânarea adâncă are un efect mai îndelungat dacă se execută în condiţii optime
de umiditate, respectiv când aceasta este între 60-90% din intervalul umidităţii active. La
umiditate mai mică de 60% solul este prea uscat, rezultă bulgări mari, care se prelucrează
greu şi cu consum mare de energie. În procesul de afânare solul trebuie să se rupă, formând
fisuri şi crăpături neregulate, iar elementele structurale trebuie să fie deplasate unele faţă
de altele, împinse lateral şi spre suprafaţă, fără să-şi mai poată recăpăta aşezarea iniţială.
La o umiditate mai mare de 90% afânarea se reduce la o simplă tăiere a solului de
organele de lucru.
Lucrarea de afânare adâncă se execută vara, în lunile iulie-august, după recoltarea
culturilor, înainte de arat. Afânarea adâncă poate continua şi în luna octombrie, dacă nu
intervin perioade umede, mai ales dacă terenurile nu sunt destinate altor culturi de toamnă.
De asemenea, această lucrare trebuie precedată de aplicarea îngrăşămintelor organice,
eventual a îngrăşămintelor fosfatice şi amendamentelor, de eliminare a excesului de apă
etc. Dintre lucrările de afânare adâncă se remarcă subsolajul şi scarificarea.”

Dr. ing. Vasile POPESCU în anul 2007 sugerează o serie de recomandări pentru a evita
tasarea și compactarea solului pentru culturile agricole:
“• practicarea unei agriculturi raţionale, cu folosirea asolamentelor şi solei amelioratoare şi cu
fertilizări organominerale echilibrate, (printr-o fertilizare corectă densitatea aparentă scade cu
0,05-0,10 g/cm3, iar porozitatea creşte cu 4-8%);
• efectuarea lucrărilor mecanice la timpul optim, cu unelte corespunzătoare şi prin cât mai
puţine treceri pe acelaşi teren pentru a nu produce tasarea solului;
(experienţele arată că tasarea solului la pregătirea patului germinativ a determinat diminuarea
producţiei cu 11-26% la porumb, 10-29% la floarea-soarelui şi 19-44% la sfecla de zahăr);
• alternarea adâncimii de arat şi înlocuirea ei, periodic, cu efectuarea de lucrări superficiale;
• folosirea tractoarelor cu pneuri cu balonul mare, cu roţi duble, cu presiune scăzută în pneuri
şi a maşinilor agricole cu greutate specifică redusă;
• aplicarea unui sistem de lucrări minime ale solului, de lucrări fără arătură şi folosirea
metodelor de combatere integrată a buruienilor.”

13
Bibliografie:

- Mat. Ioana Cătălina EPURE (Totolici) – MODELAREA TEORETICǍ ŞI

EXPERIMENTALĂ A PROCESULUI DE AFÂNARE-SCARIFICARE A SOLULUI
2011
- Dr. ing. Vasile Popescu - Revista Lumea Satului, NR.6, 16-31 Martie 2007

- http://www.ondrill.ro/blog/geologie/solul-definitie-compozitia-solului-mineralogica-
organica-proprietatile-solului-configuratia-solului/

- http://apmcv.anpm.ro/files/APM%20Covasna/Anuare/2009/105anuar2009cap5.pdf

- http://www.fermier-satmarean.ro/Doc/lucrarile%20solului.pdf

14