TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  

1975-1977
Selecţie

 
Motto 1 : Aici este viaţa mea, parcă nici nu a
fost.
Motto 2 : Eu sunt făcut din alte vremuri, parcă
mai frumoase ca acestea ce sunt acum.

În amurgul dimineţii,
Sub cerul înseninat,
Apari tu prea gingaşă,
Apari în drumul meu.
De-ai şti cât te iubesc,
De-ai şti cât te doresc,
Măcar acum de
dimineaţă
Mă lasă a te săruta,
Că ziua toată
Cu spor voi lucra.
De nu mă laşi iubito
A te săruta,
Să ştii că ziua toată
Cu greu voi lucra.
Mă voi gândi la tine
Şi la guriţa ta.

În data de 25 februarie 1975 am fost la Timişoara şi m-am întâlnit cu criticul

de artă din Bucureşti, Radu Ionescu. Mi-a zis că, în general, îi place pictura
mea, dar culoarea trebuie mai întinsă şi nu multe detalii, nu piscălit mult. Toate
aceste observaţii aparţin criticului Radu Ionescu.
3 ianuarie 1976, orele 20 şi zece minute, a fulgerat de trei ori. Bătrânii spun că
nu e semn bun.
În data de 26 februarie 1976 a fost la mine ziaristul Tudor Octavian din
Bucureşti. De la Casa de Creaţie din Timişoara a venit cu maşina domnul
Ardeleanu. Primul a scris despre mine în "Flacăra", pe coperta din spate.
Duminică, luna mai 1977. De dimineaţă am fost la staţia de curent electric
pentru a mai vorbi cu Muth despre pictură şi câte ceva din viaţa aceasta de azi.
La staţie a venit Ghera după mine, că de ce am plecat aşa de dimineată. Pentru
că sunt cam supărat pe el? Eu i-am spus că am venit să admir peisajul de
dimineată şi să facă câte o schită. E adevărat că am admirat peisajul de
dimineată, depărtarea priveliştii se vedea de o transparenţă foarte luminoasă.
Oare omul pe acest pământ nu poate trăi decât această viaţă scurtă, de şaizeci-
optzeci de ani? De când e pământul şi până în ziua de azi, câţi oameni s-au
născut pentru a muri şi de ce ne naştem pentru a muri? De ce ne naştem pentru
a muri? De ce nu ne naştem pentru a trăi? Oare de ce acei regi ai antichităţii s-
au conservat? Oare credeau că cineva va veni peste ani şi le va da viaţă? Şi
totuşi ceva gândeau de se lăsau conservaţi. Şi totuşi ce specialişti îi conservau
atât de bine şi unde au dispărut? Să fie fost oare numai o dorinţă de-a lor? Cu
toată ştiinta de azi - 1977 - este greu de explicat ce gândeau acei regi şi multe
alte lucruri pe care ştiinţa de azi nu le poate explica.
În astă-seară sunt trist şi mă gândesc la multe şi tare mult aş vrea să mai fiu cu
cineva. Să vorbesc, să-i spun ce simt, ce gândesc. Dar se vede că soarta vieţii e
vitregă cu mine şi nu-mi oferă ceea ce îmi place.
Lelu a plecat şi a spus că se duce în sat, să vadă cine e mai prin sat. Eu am zis
că mă duc puţin să fac o plimbare până la Ghera. Am plecat, dar când să plec,
am simţit că mă strânge puţin amurţeala la mână. M-am gândit să mă întorc
înapoi, dar m-am mai gândit că poate dispare şi nu va mai veni. Că s-a mai
întâmplat de multe ori să mă strângă puţin şi să nu mai revină. Aşa că nu m-am
întors. Am ajuns la Ghera, am stat de vorbă, dar amurţeala a început tot mai
mult a mă strânge, acum şi la picioare. Am mai stat puţin şi am zis că plec
acasă, că simt o amurţeală-n picioare. Plecând acasă, pe drum mi-a venit tot
mai rău, ba îmi venea şi amurţeală. Am mai stat pe drum, crezând că îmi voi
reveni şi pot ajunge acasă. Dar la o casă nu am mai putut. A început a mă
strânge peste tot corpul. Eram ca lemnul. M-am băgat înăuntru şi am stat întins
pe pat. Dar a început a mă lua şi cu frig. După ora patru, timpul s-a cam răcit şi
îmi era şi cam frig. Am stat vreo jumătate de oră întins, mişcându-mi picioarele
din când în când. După jumătate de oră mi-am revenit şi am început a merge
spre casă. Acasă am ajuns cu bine. Este a treia oară când mă prinde în această
stare, de nu mă mai pot mişca. Numai după ce stau întins în pat îmi revin. O
dată m-a prins iarna şi de două ori în luna mai. Şi am fost la diferiţi medici, dar
nimeni nu a putut a-mi da nici un leac. Şi nimeni nu ştie cum se lecuieşte. Eu
ştiu că nu îmi trece, când mă prinde, decât întins în pat. Dar numai întins. A-
nceput a mă ţine din 1970.
Azi, ultima zi de mai 1977. Înainte de masă am simţit nevoia de a merge la
Lelu pentru a vedea ce face. După-masă, spre seară, mă simt foarte deprimat.
Am o mare stare de nelinişte. Mă gândesc în fel şi chip cum să ştiu să fac să pot
şi eu a fi fericit. Spre seară a început a ploua.
Azi, când am pictat, a venit o vecină la mine, s-a uitat la toate tablourile mele şi
mi-a zis că nu sunt frumoase. Eu tocmai lucram la cel cu lanul de floarea
soarelui şi acest tablou este un tablou foarte frumos, mai bine zis va fi. Mi-a zis
că nu-i place nici un pic acest tablou şi că oamenii ce i-am făcut sunt tare urâţi.
De asemenea, a zis că e urât şi tabloul pe care eu îl iubesc foarte mult: "Copiii
bat toaca în sat" care l-am făcut atunci când copiii băteau toaca. Copiii ce i-am
făcut îmi plac enorm de mult, nu pot să-mi dau seama de ce îmi plac la acest
tablou enorm de mult copiii răsfiraţi pe lângă toacă. Cred şi sunt convins că o
vecină ca aceasta de azi nu va şti niciodată ce înseamnă adevărata artă
autentică. Degeaba am vrut s-o conving că ea nu mă înţelege niciodată. Să
înţeleagă cineva rostul picturii, trebuie educat încă de vârstă tânără. Un ţăran
trecut de anii tinereţii nu va mai şti niciodată ce e arta adevărată. Menirea lui pe
pământ e alta.
Cât am stat la Timişoara am trecut şi pe la domnnul Dobocan (pictor), un om
deosebit, pe care mi l-a recomandat criticul Radu Ionescu din Bucureşti. Şi tot
în acest timp am făcut o radiografie la plămâni, şi la plămânul stâng mi s-a spus
că e ceva neclar, să mă internez la "V. Babeş" pentru a-mi clarifica situaţia. Dar
eu nu am vrut, pentru că nu pot suferi să fiu internat în spital şi urăsc şi medicii
datorită faptulni că i-am auzit prea multe spunând despre mine şi nu aveau
dreptate. M-am întors acasă cu o durere groaznică de cap.
În aceste zile de iunie 1977 sunt într-o stare penibilă. Nu ştiu ce să fac? Să mă
internez la Timişoara sau nu? Eu nu mă simt deoacamdată rău. Această stare
mi-o provoacă şi discuţiile ce le-am avut la Muzeul de Etnografie cu privire la
acele lucrări propuse pentru achiziţionare. Dacă nu vor fi achiziţionate, nu ştiu
ce să fac. Să mai pictez sau nu? Toţi de aici din sat vor râde de mine că nu mi s-
a luat nici o lucrare şi totuşi voi mai picta, pentru că e prea frumos ce fac. Acel
frumos nu-l văd decât puţini oameni cunoscători ai picturii.
Mă supără faptul că se ia porumbul pus de ţărani în propriul lor plaţ. Nu le
ajunge cât au pus peste locul din afara satului? De ce nu sunt ţăranii lăsaţi în
pace şi să nu li se ia grădinile? La început era vorba că, de propriile lor grădini
nu se vor atinge şi, acum, unde e acel cuvânt? Cred că afară este pământ
necultivat, rămas, cum se zice, pârlog, pentru că nu prea are cine a-l îngriji.
Dacă le trebuie porumb, de ce nu-l îngrijesc pentru a avea destul? Dacă ţăranul
are bucata lui lăsată pe lângă casă, de ce să i-o ia? Asta nu e mai dreptate! Astă
prirnăvară, an 1977, peste câmp, la margine de sat, s-a dat foc la cupi de tulei.
Tot în acest loc, acum doi ani, s-a dat foc la jârăzi de cânepă şi repede s-a arat
pentru a nu se cunoaşte. La fel s-a făcut şi la noi. Toamna, când nu mai aveau
braţe de muncă pentru a culege cucuruzul, băgau oile să mănânce cât pot
cucuruz şi după aceea arau repede pentru a nu se vedea. Primăvara cumpărau
fân de la oamenii de la dealuri, care nu erau colectivizaţi. La fel cumpărau şi
tulei de la oamenii din sat.
Ghera mă bate mereu la cap a-i face un tablou, o copie de pe un alt tablou. I-am
zis a-şi lua din cele naive care vrea. Bineînţeles, nu cum ar fi ."Nunta" sau
"Strânsul fânului". Oricare din celelalte. Dar nu vrea decât a-i face copie de pe
un tablou cu barca. Azi am început a-i face copia. Din păcate, o fac foarte greu.
Nu o fac cu atragere. Pictez, dar sunt nervos. Pictez într-o stare foarte mare de
nervozitate şi transpir foarte mult. E foarte greu a face ceea ce nu te atrage,
pentru ceea ce nu simţi nimic.
Azi, 24 iunie 1977, am început din nou a picta, după starea ce am avut-o. Şi
cred că va urma şi alt necaz. De ce mi-e dat atâtea a păţi? De ce nu pot fi lăsat
în pace, liniştit? Nu ştiu dacă e bine zis liniştit, deoarece am mereu o stare de
nelinişte. Doar oare cum să fiu lăsat în pace şi a-mi continua pictura, aşa cum o
pricep eu? Îmi pare rău că eu nu pot picta aşa de repede cum pictează alţii; ăsta
e felul meu de a picta. Pictez foarte încet şi migălos. Azi nu am fost nicăieri.
Când pictez nu prea merg nicăieri şi aş avea nevoie enorm de puţină distracţie.
Dar unde? Mă mai liniştesc filmele de la televizor. Îmi plac foarte mult acelea
ce sunt filmate în atmosferă. Cele filmate înăuntru parcă nu au aer, par
sufocate.
E foarte greu a trăi singur, a nu avea pe nimeni aproape, simţi dorul şi doninţa
de a avea pe cineva aproape.
Într-o seară de iulie am fost cam turmentat de alcool. Nu ştiu de ce, dar atunci
când beau alcool nu mă prinde amurţeala. Bineînţeles, nu beau aşa mult de a
mă turmenta. Când sunt turmentat tare nu prea pot dormi noaptea. Mă gândesc
şi mă răsucesc foarte mult.
Mergând în astă-seară pe drum, un om (alu Şânziană) a zis că ce am pierdut de
merg pe drum. Sau vreau să-mi rup săndalili, că şi aşa sunt cam vechi. Eu m-
am inervat şi l-am înjurat, deoarece a început a râde de mine. Merg pe drum
uneori, deoarece viziunea e mai liberă şi văd mai departe decât pe cărare, unde
sunt pomi.
Cât de fericiţi sunt acei ce cunosc cu adevărat dragostea? Dragostea care te
poate face a fi uneori cel mai fericit Şi cel mai curajos. O, dragoste,
necunoscută de mine decât în trecăt, şi în trecăt nu poate fi dragoste adevărată.
Fericit e cel ce iubeşte cu adevărat. Dragostea îl poate înălţa şi-l face om
adevărat. Am văzut în sat oameni care se îmbătau şi consumau foarte mult
alcool. Dar după ce se însurau, deveneau oameni de casă. Deci la mijloc nu
poate fi decât o dragoste adevărată.
Azi a fost vânt foarte mare şi timp noros. Când timpu-i astfel, nu-mi place să
merg, doar să stau în casă şi să privesc. M-am uitat afară şi am văzut foarte
multe albini venind la prisacă, pentru a nu le prinde ploaia. Sunt atât de mici şi
pot înfrunta vântul care bate foarte tare. Veneau atât de multe ca şi când ar fi
roit. Ghera a fost azi pe la mine pentru a merge cu el după peşte, dar eu am
pictat şi nu m-am dus. S-a dus el singur.
Oare cumn e când eşti om adevărat, cu forţă, cu putere, cu tot ce îţi trebuie?
Cred că e ceva ce eu nu pot avea niciodată. Şi cât de mult aş dori să fiu şi eu
măcar puţin...
Azi am găsit la noi în pod o ladă de scândură din 1900. În faţă este pictată. Am
ajuns-o, am spălat-o bine Şi am dat-o cu petrol pentru a omorî cariile. Pentru că
este plină de carii.
Azi am fost alu Purcelu după o oală. Am trecut şi pe la prietenul meu Ghera. El
e fericit împreună cu soţia lui. Sunt fericiţi pentru că au o fetiţă. Urmează altul
pe drum. Se simte viaţa de familie, se simte freamătul vieţii. Fericit e acela ce
se simte fericit şi iubit, pentru că iubirea îţi dă aripi, îţi dă curaj. Iubirea e
supremă.
Azi, 10 octombrie 1977, o zi de toamnă destul de frumoasă, călduroasă. Am
cules şi eu câteva rânduri de porumb. Este o muncă destul de frumoasă a culege
la porumb. Simţi oboseala, dar numai atât. La pictură e cu totul altceva. Trebuie
să fiu mereu concentrat şi te inervezi uneori. Dar la porumb, starea nervoasă nu
poate fi, că doar porumb ştie a rupe oricine, fără a fi concentrat.
Am uneori vise atât de frumoase că nu aş vrea a mă mai trezi. Visez că am un
prieten foarte frumos şi ţine foarte mult la mine şi eu la el şi ne înţelegem foarte
bine. Orice facem, tot facem şi suntem împreună. Totdeauna visez înspre
dimineaţă. De ce oare visez un tânăr pe care nu-l cunosc? Şi totuşi în vis ţin
foarte mult la el. Dar cred că răspunsul e foarte simplu.
Azi am auzit la radio când a vorbit America despre greva minerilor de pe Valea
Jiului. De ce trebuie să aflăm de la alte posturi de radio, de ce nu suntem
informaţi de propriul nostru post de radio sau de presă? Dacă le e bine la
mineri, după cum se spune că le e bine, de ce au făcut grevă?
Eu până acum nu am citit Biblia. Este foarte interesantă de citit. Am primit-o de
la un prieten din Timişoara. La începutul facerii omului, a lui Adam şi a Evei,
Dumnezeu a zis să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră. De
ce se referă în felul acesta: să facem om după chipul nostru? De ce nu se referă
să fac pe om după chipul meu? "Al nostru" însemnă că a vorbit cu mai multe
persoane. Sau poate au fost mai multe persoane. Eu nu am înţeles.
În drum spre casă văd un splendid răsărit de lună. Este de o frumuseţe foarte
rară a vedea un răsărit de lună printre copaci, şi luna apărând tot câte puţin,
până apare toată.
Azi, 3 noiembrie 1977, dimineaţa, ceaţă. Eu încep a picta pe la ora 8. Este timp
friguros. După-masă, puţin s-a mai încălzit. Dar e înnorat. Spre seară, câţiva
stropi de ploaie. După aceea mă uit pe cer şi văd curcubeul, aşa cum l-am pictat
eu în tabloul meu. Acesta cred că este ultimul curcubeu pe cer din anul acesta.
Spre seară, privesc la apus şi văd un cer roşu deschis cu galben şi, unde şi unde,
câte o pată de albastru.
Eu, în fiecare dimineaţă când sunt acasă, mă uit, peste zidul nostru de pământ,
afară la câmp. Cum noi suntem la margine de sat, la câmp la noi este saivanul
colectivului. De aici, într-o dimineaţă, m-am uitat şi am văzut oile cum de
puţine ori le-am văzut, cum au venit spre stâna lor. Primul era măgarul. După
el, într-un fel de rând, veneau oile. Dar după măgar o oaie mergea înaintea
celorlalte. Măgarul la un moment dat s-a oprit. După el şi oaia, după oaie şi
restul de oi. A început a merge măgarul, au început şi oile. Până a ajunge la
stână, a mai stat o dată la fel ca înainte. Îmi amintesc că în filmul lui Ulise am
văznt, la Ciclop, oile, la reîntoarcere mergeau parcă la fel.
Zi de noiembrie. Toată ziua am pictat. Nu am fost nicăieri de acasă. Şi cât de
mult aş dori să mai pot colinda câmpia, dar frigul nu mai îmi permite decât să
stau închis în casă, la fel ca şi robii. O viaţă tristă şi fără bucurii. Doar Ghera a
fost azi pe la mine.
Din păcate, acum, când scriu aceste rânduri, iarăşi sunt singur pe lume, deşi aş
vrea mereu să fiu cu cineva împreună şi mă gândesc de foarte multe ori, voi fi
şi eu însurat vreodată? Şi cât de mult aş vrea! Şi cât mi-aş dori un băiat, dar
băiat să fie. Iubesc copiii foarte mult. De ce-i iubesc cu atâta patimă, nici eu nu
ştiu.
Sâmbătă, 3 decembrie 1977. A început să ningă şi a nins până seara foarte
mult. Duminică a fost foarte frig şi ger mare. La fel şi luni. Ger de minus şapte
grade. Simt foarte mult gerul când stau pe afară. Simt cum întră ca un fior în
mine şi o răceală. Stau mai mult în casă şi pictez.
Azi am terminat tabloul care face parte din ciclul "Cele patru anotimpuri ale
omului", totodată şi cele patru vârste ale omului. Deşi e iarnă, am preferat să
pictez iarna, ultima din ciclul pe care mi-am propus să-l fac. Azi am terminat de
pictat o înmonmântare, sfârşitul vieţii unui om. Părinţii, când l-au văzut au zis
să-l iau jos de pe perete că lor aşa ceva în casă nu le trebuie, că nu e bine astfel
de tablou să fie în casă. Au zis că mi-l bagă în foc. Ce mi-a venit să fac un
astfel de tablou? Nu place la nimeni. Degeaba le-am spus eu ce înseamnă acest
tablou, că tot nu au înţeles. Şi o ţineau pe a lor, că nu e bine în casă astfel de
tablou. Acum urmează celelalte anotimpuri: primăvara, vara şi toamna. Cu care
voi începe, nu ştiu încă, pentru că mai vreau să fac ceva cu iarna.
Duminică, 11 decembrie 1977. Au fost la mine domnul Ardeleanu, doamna
Cristina din Timişoara şi domnul Nicolae Savonea din Bucureşti pentru a vedea
lucrările mele, pentru că vrea să facă o expoziţie în străinătate cu vânzare cu cei
mai buni pictori naivi. Dar le mai trebuia aprobarea Comitetului de cultură.
Domnului Savonea i-au pIăcut mai ales acele tablouri cu transparenţa ce se
pierde în depărtare. A mai zis că de ce nu bag în tufele ce se pierd în depărtare
şi puţin umbră? Dar eu cred că aşa e mai bine, pentru că uitându-te în depărtare
tufele le vezi pierzâdu-se şi nu vezi umbre. Tot domnul Savonea mi-a mai făcut
unele observaţii cum ar trebui să fac, dar eu voi continua a picta ca şi până
acum. Că dacă de la toţi acei ce au văzut pictura mea fiecare mi-a spus într-un
fel, dacă aş fi ascultat de toţi, nu ştiu ce s-ar fi ales. Eu cred că e bine să mergi
înainte pe drumul pe care ai pornit, fără să asculţi sau, mai bine zis, să faci ceea
ce zic alţii. Domnul Savonea a zis că, la început, domnul Ion Niţă Nicodim,
pictorul naiv din Brusturi, făcea cerurile foarte urâte, punea pensula şi trăgea pe
pânză. La fel făcea şi cu munţii ce-i picta. Dar dânsul i-a spus şi explicat cum
au trebuit să fie. Şi să facă la fel. I-a explicat şi pictorului Mihuţ, tot din
Brusturi. Cred că dacă se va face expoziţie în străinătate, se va lucra mai mult şi
cu mai multă atragere de inimă, pentru că ştii că ceea ce faci tu se caută şi place
oamenilor. Dar aşa, fără a se vinde, lucrezi mai puţin şi ai multe îndoieli şi te
gândeşti se vor vinde sau nu. De ce la noi nu se poate face aşa cum e pictura
naivă la sârbi? De ce noi suntem aşa de nestrânşi? Cum să fim noi aşa renumiţi
ca sârbii, că din acest cerc nu mai putem ieşi nicăieri cu arta noastră populară?!
De ce sârbilor nu le e teamă că duc peste hotarele lor tablouri foarte frumoase şi
nu rămân la ei în ţară? Şi totuşi, ei se mândresc, iar noi nu, că nu ne cunoaşte
nimeni decât noi pe noi. Şi asta este puţin.
În 16 decembnie 1977 a fost de la Timişoara de m-a filmat pentru televiziune,
emisiune organizată de Timişoara şi voi apare şi eu vreo trei-patru minute. Dar
n-am nici o, plăcere a apărea pe micul ecran, pentru că eu nu sunt pentru
televizor.
Azi, decembrie 1977 Ghera a fost la mine. El este foarte fericit cu familia lui,
mai bine zis cu soţia lui. Ce frumos e pe astă lume când eşti fericit şi iubit!
Iubirea te face mai bun, te face mai încrezător, îţi dă parcă mai multă încredere
în viaţă. Ghera, până nu s-a însurat, a fost altfel, cum s-ar zice, mai simplu, mai
aiurit, mai aiurit şi încrezut. De când s-a însurat, şi are şi o fetiţă, este altfel. A
devenit om la locul lui. Este superb să fii om la locul tău, fericit. Dar eu ce
sunt? Până acum ce am făcut în afară de pictură? Nu cred că voi putea fi fericit
şi eu vreodată cum e Ghera. De ce? Pentru că la mine e cu totul altceva.
Sănătatea mi-e cam zdruncinată, pe când la el nu. Şi nu-i doresc decât fericire,
pentru că am ţinut foarte mult la el înainte de a pleca în armată. După ce a venit
din armată, n-am mai ţinut, pentru că a venit mai aiurit. Am ţinut mai mult la
Lelu, dar după ce s-a căsătorit, Ghera a devenit aşa cum am scris şi înainte: un
om şi, pentru mine, din nou un prieten. Acum, că se apropie sărbătorile, toată
lumea e fericită, e bucuroasă. Eu sunt întristat pentru că nu am cu cine a mă
bucura. Părinţii nu mă înţeleg şi de multe ori zic că eu de ce nu sunt ca Ghera?
Şi când aud aşa ceva îmi vine să plec în lumea mare, unde să nu mai aud de
nimic. Şi totuşi, trebuie să fac ceva. Să plec la oraş e spre binele meu. Dacă voi
pleca mai devreme ştiu că la început îmi va fi foarte greu. Dar trebuie să mă
gândesc cu câte certuri, cu câte greutăţi am continuat pictura şi am ajuns la
liman cu bine. Aşa şi plecarea mea. Cu timpu, poate voi învinge şi această
greutate. Azi-mâine mă voi gândi că nu a fost aşa greu, doar că mi s-a părut.
Numai că azi mă frământă foarte mult aceste gânduri.
Astăzi, zi de Crăciun 1977. E o zi mai puţin friguroasă. A şi ploiat, a şi ieşit
soarele. Aş merge până la Ghera, dar mi-e teamă să nu mă prindă amurţeala.
Mi-e dor de plecare. Aş pleca undeva de acasă, să mai schimb această
atmosferă. O, cât mi-e dor de a merge undeva! Mi-e dor de această lume pe
care o iubesc nespus de mult. Sunt singur şi trist. De ce oare sunt aşa de vitregit
eu. De ce trebuie să stau retras de această lume pe care eu o iubesc nespus de
mult? Oare are vreun rost această viaţă retrasă, singură? O, cât mi-e de dor când
ştiu că la noi în sat e plin de lume, iar eu nu pot merge pentru că e prea departe!
Şi cât aş vrea să fiu şi eu între oameni.

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1978 ianuarie-septembrie
Selecţie

A trecut şi Anul Nou. Pentru mine, aceste sărbători de iarnă nu au fost aşa de bine
venite, pentru că mai ales în aceste sărbători mă întristez foarte mult, pentru că ştiu că
toţi tinerii se distrează, îşi petrec, iar eu nu am pe nimeni cu cine să-mi petrec şi nici nu
 
pot merge pe la Cămin, acolo unde este lume şi unde sunt tineri. În noaptea de
Revelion m-am culcat şi am dormit, pentru că nu avea nici un rost a privi, singur, la
televizor. De-aş fi avut cu cine sau de aş fi avut pe cineva foarte apropiat, ar fi fost o
mare plăcere să mă uit. Dar aşa, mi-aş fi făcut numai nervi. Ghera a zis să merg la el şi
să stau şi să privesc la el. Şi pot să şi dorm la el. Dar mi-a fost oarecum jenă de soţia
lui. De el, nu, că sunt foarte obişnuit cu el, cu multe. În după-amiaza de 1 ianuarie am
fost la el şi am stat până spre seară. Timpul nu a fost chiar aşa de friguros. Dimineaţa a
îngheţat, dar pe la amiază s-a dezgheţat. Amurţeala nu m-a prins, pentru că, înainte de
a pleca, am luat câteva guri de răchie. Şi de câte ori plec la drum iau câteva guri de
răchie şi nu mai mă prinde amurţeala. Până acum, contra amurţelii rachiul are cel mai
bun efect.
Azi, 24 ianuarie 1978, soţia lui Ghera a născut o fetiţă. Eu, cu câteva luni în urmă, am
visat că Liliana, soţia lui Ghera, va naşte o fetiţă şi iată că visul meu s-a împlinit.
Bineînţeles că şi-ar fi dorit foarte mult un băiat, dar să trăiască şi noua născută, iar
Ghera şi Liliana să mai dea viaţă şi la un băiat.
Ultima vineri din februarie, 1978. Sosesc la Timişoara pe la ora patru la liceu. Când
am ajuns, militarii au început a sui în camion ce au adus cu ei de la unitate.
Încorporarea s-a terminat. Am o strângere de inimă. Măcar să mai fi durat o zi. Din
păcate, totul e gata. Seara petrec minunat cu sodaţii ce au mai rămas. Bem vin, unul
din militari cântă cântece din Banat. Mi-a produs o bucurie ce nu o pot reda în aceste
câteva rânduri scrise. Iubesc nespus de mult militarii. Aş fi dorit a rămâne prieten cu
unul din aceşti militari. Mi-a plăcut în mod deosebit comportarea lui. I-am zis a mai da
pe aici. A zis că nu îmi promite, dar poate totuşi are să vină. Îmi pare nespus de rău
când scriu aceste rânduri că nu am rămas aici cu militarii, să nu fi plecat acasă. Din
păcate, totul s-a dus. Tot în această seară, cu curajul primit de la vin, şi cu curajul
primit de la militari, trec şi pe la verişoara mea Adina, căsătorită cu Vasile. Au şi o
fetiţă.
Azi, 6 martie 1978, am ajuns din nou la Timişoara, la Liceul Industrial. Am plecat
acasă în data de trei martie. Nu am mai putut răbda a rămâne, pentru că era un timp
foarte frumos. Un timp de primăvară şi îmi era dor de acasă şi de marginea de sat. Este
foarte adevărat că acasă este cu totul alt aer, miros de iarbă verde, miros de câmpie.
Seara se auzea brotacul. El cântă în zilele de primăvară, seara când e cald. E o
adevărată plăcere să te plimbi seara pe drum la Ghilad şi să-l auzi. Poţi auzi şi corul de
broaşte.
O zi friguroasă a lunii martie. Înainte de masă am fost până în piaţa de porumbei,
pentru că îmi place foarte mult să merg în piaţă să văd porumbei şi diferite păsări.
Acasă la Ghilad, în seara asta, pe drum se face priveghi. În drum se pun paie şi tulei şi
se dă foc. Este un obicei al satului, se strânge lume şi se strigă fel şi fel de cuvinte:
"Cine nu vine la priveghi, mâncă varză cu curechi". Iar eu sunt aici şi mă gândesc la
obiceiul de acasă, ce frumos e.
Joi, 16 martie, aici la liceu. Azi am pictat pe plexic un corp de om. Azi am fost singur
şi am lucrat singur. Eu mai bine pot lucra atunci când sunt singur. Când sunt singur mă
concentrez mai mult. Am crezut că aici la liceu nu simt singurătatea. Dar o simt şi aici.
Şi mai ales simt nevoia unei prietenii. Mă plimb uneori pe stradă, dar sunt foarte
dezamăgit că văd pe alţi tineri plimbându-se în grupuri. Eu nu am pe nimeni. Mă uit în
jurul meu, lumea umblă, aleargă. Oare ştiu încotro merg şi unde aleargă toţi? Eu încă
nu ştiu încotro am luat-o.
Azi, plimbându-mă pe stradă, am văzut un tânăr cu căruciorul, bineînţeles, în cărucior
un copil. Tânărul mânca seminţe de floarea-soarelui şi, din când în când, scotea din
gură şi îi dădea şi copilului. Copilul mânca şi tot întindea mâna să-i mai dea, iar eu m-
am gândit că atunci când acest copil e mare, el va mai mânca de la tatăl lui?! Se va
întoarce totul invers peste ani?
Acum când am ajuns aici la Timişoara mi-e dor de casă, de câmpia înverzită, de tot ce-
i la sat. Mi- e dor, tare dor, dor de acasă. De ce nu am aripi să pot zbura, să merg spre
casa mea? Încă îmi mai pun întrebarea: mă voi obişnui oarecum, cu oraşul? De ce mă
atrage aşa de mult casa în care m-am născut şi satul meu?
Am vândut trei lucrări lui Jorge Fuentes din Spania. A zis că-i ambasador la Belgrad.
"O căruţă în lan de grâu", "La plivit grâul de colomidă", o "Toamnă la Ghilad" cu un
car cu boi şi două femei care culeg ciuperci. Mi-a dat, pe toate trei, 1700 lei.
Azi, 5 aprilie 1978. Sunt încă la liceu. Când am văzut ieri şi azi copiii plecând de la
liceu, m-a apucat o nostalgie de neînchipuit, nostalgia copilăriei. Şi m-am gândit de ce
nu mai am şi eu anii scumpi ai lor. Anii lor fără prea multe gânduri. Copilăria mea a
fost tristă şi părinţii au făcut marea greşală de nu m- au dat nicăieri. Dar poate aşa a
fost să fie. Dacă aş fi fost în altă parte dat de când eram copil, poate că nu eram aşa de
încântat în pictură şi poate nu o iubeam cu aşa mare patimă. Tot azi am colorat nişte
desene pe care eu le iubesc foarte mult. Şi tot astăzi am avut o stare nervoasă de a
pleca din Timişoara, dar m-am dus la Doina şi Niky şi mi-a mai trecut. Mă simt şi aici
şi la liceu singur şi fără de prieteni. E enorm de greu să- mi fac prieteni, mai ales a mă
înţelege pe mine.
Azi sunt Floriile, sărbătoare, bucurie, cred, peste tot. Dar în inima mea este o tristeţe
de nedescris, pentru că sunt la liceu, nu sunt acasă, să simt şi eu cu adevărat că e
sărbătoare, că e primăvară, că la biserică se dă salcă înflorită, salcă de primăvară, semn
că e primăvară. Dacă aş fi ştiut de ieri că mi-e aşa de dor, în această zi de Florii, de
locul în care m-am născut, aş fi plecat. Dar azi nu mai pot pleca, că nu am cu ce merge
de la Ciacova. Duminica nu circulă cursa. De ce oare am dor de casă, dor de
obiceiurile din sat, dor de câmpia înverzită de la mine de acasă? Dor de toate şi de tot
din satul meu natal, de oamenii din sat care zic că pictez ca un copil şi au dreptate.
Pictez cu patima şi dorul copilăriei mele nefericite.
De ce oare suntem născuţi pentru scurtă durată şi mulţi poate cunosc suferinţele vieţii
şi suferă din adâncul inimii? Sunt şi eu unul dintre acei ce suferă mult.
Azi, 6 aprilie 1978, am fost acasă cu directorul liceului. M-am simţit foarte stingherit
că am mers tocmai cu un director. Dar nu am avut ce face, pentru că altcumva nu
puteam să-mi duc acasă ramele ce le-am făcut aici pentru a întinde pânză pe ele pentru
preparat, pentru pictură. Sper ca directorul Berinde să nu se supere pentru că l-am
rugat să mă ducă până acasă. Când am ieşit din Timişoara parcă respiram un alt aer şi
vedeam şi depărtarea pomilor. Simţeam că am ieşit dintr- o atmosferă plouată. Ce
frumos este să priveşti câmpia înverzită şi pomii dându-le frunzele. Acasă am stat
foarte puţin. M-am bucurat că am ajuns acasă. Tata a mers după mama la grădină la
C.A.P., pentru a veni a face o căigană. A venit, a făcut, am mâncat şi m-am reîntors
înapoi la Timişoara cu directorul Berinde. Am luat cu mine trei pânze pentru a începe
şi aici a picta. Mai am luat din grădină flori pentru a mirosi în cameră. Flori de la mine
de acasă. Mă bucur că totul a fost bine şi mă bucur că am dus ramele acasă pentru a
avea, când merg acasă, ramele, numai să le prepar şi o să am toată vara.
Azi plouă, dar farmecul ploii aici la Timişoara nu e acelaşi ca acasă la Ghilad. Acasă
am auzit ploaia căzând pe casă. Pe frunze se auzeau picăturile de ploaie cum cădeau.
Primea un alt miros, plăcut, toată natura. Toată natura era alta. Este frumos să stai în
casă şi să priveşti afară cum plouă. Aici la Timişoara nu e acelaşi farmec ca la sat.
Ploaia cade pe bloc, sus. Nu se aude. Iarbă nu este decât în parcuri, şi pomi la fel. Sunt
şi pe străzi, dar mai puţini. Natura nu o simţi aici cum o simţi la sat.
Sunt în Timişoara de câteva luni şi nu mi- am putut găsi nici un prieten care să mă
înţeleagă şi cu care să împărtăşesc bucuriile şi necazurile. E foarte greu a-ţi face
prieteni. Poate pentru alţii nu, dar pentru mine e enorm de greu. Cât de mult aş avea
nevoie de un prieten aici. La liceu mă simt singur. Mă simt străin chiar când mă plimb
prim oraş. Şi când cineva în oraş mă priveşte, cred că se gândeşte ce caută acesta
printre noi? (adică eu).
Sunt din nou la Liceul Industrial de două zile. Azi, 19 mai 1978, am fost cu directorul
Berinde de la liceu cu maşina la Arad de am vizitat Expoziţia Naţională de Pictură
Naivă. Este pentru prima dată când vizitez o expoziţie naţională. Abia acum mi-am dat
seama că şi pictura mea este frumoasă şi am un stil aparte. Pictura lui Nicodim nu mi-a
făcut o impresie deosebită. O impresie deosebită mi-a făcut pictura lui Petru Mihuţ, cu
un contrast mare de negru. Mi-a mai plăcut, nu aşa ca a lui Petru Mihuţ, pictura lui
Haralambie Simion din Bucureşti şi a lui Sanda Nijankovschi, tot din Bucureşti. De
asemenea, şi pictura pe sticlă a lui Stănică Alexandru din Bucureşti. Tot din Bucureşti,
pictura lui Stănică Constantin. Pictura lui Gheorghe Munteanu nu mi-a plăcut. I-am
scris aici pentru că într-o revistă prea îi lăbda. Îmi place şi pictura lui Babeţi din
Timişoara. Mi-a mai plăcut felul alegoric, ca un fel de satiră, după cum înţeleg eu
pictura lui Ion Măric din Bacău.
Mai, 1978. Azi, stând în atelierul de pictură al Liceului Industrial, nu fac nimic. Doar
ca să treacă timpul, mă gândesc cât de mult aş picta dacă n-aş fi aici a pierde vremea.
Dar alţii gândesc în alt fel. Nu se gândesc că pentru mine pierderea de timp în pictură
face mult. Ce pot face azi nu fac mâine, e adevărul adevărat. Dar alţii zic că pot picta
după-masă. Din păcate, după-masă nu am aceeaşi inspiraţie ca înainte de masă. Rareori
am început un tablou după-masă. Mă gândesc să plec acasă. Nu ştiu ce să fac şi încotro
să mă îndrept să fie bine. Oricum ar fi, vreau ca în pictură să rămân la fel.
Marţi, 20 iunie 1978. Mă scol de dimineaţă, pe la ora 5 şi mă îndrept spre gară, că
vreau să plec spre Brusturi. Iau bilet şi urc în accelerat. La Sântana îi schimb şi iau un
personal care merge la Brad, la Hălmagiu. Mă dau jos, găsesc un om care tocmai e din
Brusturi. Până în Hălmagiu ne-am dus în camion. Cu o maşină de ocazie. Din
Hălmagiu până în Brusturi am stat în cabină. Am ajuns pe la Nicodim pe la ora 12.30.
Nicodim nu era acasă. Ceilalţi ai casei puneau în faţa casei porumbul. Am mai stat de
vorbă cu ai lui, mai de una mai de alta. Am vorbit numai cu Rodica despre pictură. Mi-
a zis că de ce nu am fost la deschidere la Arad la "Salonnl Naţional de Artă Naivă", că
m-au lăudat lucrările mele cei din juriu. Dar iată că apare de la deal şi Nicodim. M-am
apropiat şi i-am zis: bine v-am găsit. Am dat mâna şi mergând amândoi împreună ne-
am apropiat de un scaun lung de lemn. Ne-am aşezat şi am început a vorbi de spre
pictura noastră atât de frumoasă pe care o facem cu mare dragoste şi cu bucuria de a fi
înţeleasă de cât mai mulţi şi iubită la valoarea ei reală. Ceea ce l-a întristat pe Nicodim,
ceea ce mă întristează şi pe mine: expoziţiile itinerante, atât în ţară cât şi peste hotare,
neglijenţa şi lipsa de respect faţă de artă. Vin uneori lucrările foarte deteriorate şi, din
păcate, câteodată, şi rupte. După aceea m-a invitat în casă pentru a vedea ce-a mai
lucrat. Unele din lucrări mi-au plăcut foarte mult. Bineînţeles că sunt şi altele care sunt
mai puţin bune. La fel este şi la mine şi cred eu că aşa e normal. Numai lucrări foarte
bune nu cred că face cineva. Într- adevăr de la noi din ţară eu îl admir foarte mult pe
Nicodim. Arta lui şi toate lucrările lui, plecate din satul lui, au ceva din acele locuri pe
care cred că nu ştie nimeni să le imortalizeze pe pânză aşa cum în acel sat Brusturi le-a
imortalizat Nicodim. Este adevărat că sunt şi alţii care pictează la fel, dar sunt copia lui
Nicodim, pentru că de la el a pornit şi el a ştiut cum să pună culoarea prima dată. După
ce am mâncat, el s-a culcat. Eu m-am plimbat. După aceea m-am aşezat pe iarbă şi am
început a privi până departe pe dealurile muntoase. Spre seară m-a cam luat un frig.
După ce s-a sculat, Nicodim a venit şi el pe iarbă şi am mai stat de vorbă. După aceea
am intrat în casă, că mie îmi era tare frig. Pe la noi, serile nu sunt aşa de friguroase. În
casă, seara, a povestit fel şi fel de întâmplări. Cea mai hazlie a fost aceea când lupul s-a
apropiat de el şi el avea o bâtă mare în mână cu care l-a lovit drept în gură. Lupul i-a
luat bâta şi s-a dus mai departe şi a lăsat-o jos şi se uita la Nicodim. Probabil îl aştepta
să meargă să-şi ia bâta. p am cinat, ne-am culcat. Dimineaţa ne-am trezit la patru şi
jumătate, pentru că la cinci şi ceva aveam cursă la Hălmagiu. Noaptea nu prea am
dormit bine. Nicodim a mers şi el la Brad. Dimineaţa era tare friguroasă. Aşteptând
cursa, am început a tremura de frig. Un om chiar a zis că e foarte frig, parcă ar fi
toamna. După ce am mai tremurat de frig, a venit cursa şi am urcat în ea tremurând ca
varza. Nu ştiu ce mă făceam dacă nu venea la timp? Îmi venea rău din cauza aerului
rece şi a frigului. La Hălmagiu mi-am luat rămas bun de la Nicodim. El se îndrepta cu
cursa spre Brad şi eu cu trenul spre Arad. În Arad m-am plimbat prin oraş, că nu
aveam tren spre Timişoara. Când am ajuns aici, la liceu, am zis: Doamne ajută că am
ajuns! Eram tare tăbărât. Am mâncat puţin şi m-am culcat pentru a mă reface.
De la cursă mă îndrept spre casă. Totuşi mă opresc puţin şi la Ghera. După ce mai stau
de vorbă cu el şi cu soţia lui, o iau spre casă. Mă întâlnesc cu mama lui Lelu şi o întreb
dacă Lelu nu vine acasă. Îmi zice că nu vine, că e plecat de la unitatea din Deta la altă
unitate militară. Îmi mai zice că merge să-şi aducă flori, că mâine este sărbătoarea
"Sânzienii". La noi, în fiecare an, se împleteşte sânziană cu flori şi se pune la casă. Se
face un fel de cunună. Este un obicei vechi de tot. Când am auzit de sărbătoarea
"Sânzienii", gândul meu era îndreptat a face un tablou cu acest obicei. Ajung acasă,
mănânc şi încep a face chită. Este o plăcere a picta în acel moment în care se
sărbătoresc sărbătorile. Din păcate, nu le pot face toate la timpul lor. Pentru că pictez,
încep şi câteodată rămân în urmă. Dar tot reuşesc să le pictez, pentru că le memorez
foarte bine.
Azi mă gândesc că a sosit clipa de a pleca din nou la Timişoara la liceu. Aş pleca şi n-
aş pleca. Mă simt mai bine acasă. Nu ştiu cum, dar mă simt legat de casă, de aceste
locuri. De Timişoara nu mă simt legat cu nimic. La Timişoara totul îmi pare rece, chiar
şi viaţa e alta, ceea ce mie nu-mi place. Eu mai bine vreau să trăiesc la sat, în mediul
satului şi la fel să pictez satul. Eu nu sunt făcut a trăi la oraş şi-n mediul oraşului. Eu
sunt făcut din alte vremuri, parcă mai frumoase ca acestea ce sunt acum.
Azi, 8 iulie 1978, când am ieşit din Timişoara şi am văzut floarea soarelui înflorită,
mi-a venit să mă dau jos din cursă şi să stau ore întregi să admir lanul atât de frumos.
Atât de frumos se vedea tot lanul galben cromat. Acasă ajuns fiind, foarte obosit, am
mâncat puţin şi m-am culcat. Am avut un vis: plângeam că nu pot face lanul. Dar eu
cred că visul se explică în felul următor: eu pe drum m-am gândit că dacă aş rămâne
acasă o săptămână, două, imediat aş fi început lanul a-l picta. Dar aşa, trebuie a mă
reîntoarce la liceu şi nu prea am posibilitatea de a-l face în două zile cât stau eu acasă.
De aceea îmi explic că în vis am plâns pentru că nu-l pot face acum când cu atâta
dragoste l-aş fi făcut.
13 iulie 1978. Sunt la liceu, dar sunt trist şi sunt singur. M-am plimbat prin oraş şi m-
am dus la un film. Ieşind de la film şi plimbându-mă între lume, m-am simţit stingher
şi m-am gândit ce caut eu prin mulţimea care se plimbă. Am avut o stare de nervi şi m-
am gândit: acasă la Ghilad, cu toate că mă plimbam singur pe câmpie şi prin sat, mă
simţeam parcă altfel. Mă simţeam la mine acasă. Pe când aici, mă simt străin şi forfota
oraşului mă inervează. Nici aerul pe care-l respir nu e ca acasă. Acasă se simte şi o
adiere de vânt, pe când aici, din cauza clădirilor, nu se simte nici o adiere şi ziua când
e cald, parcă te topeşti, mai ales că şi betonul încălzeşte.
Astă-seară m-am plimbat prin Timişoara, dar nu prea ne-a făcut plăcere. M-am plimbat
parcă străin de aceste locuri. Mergând pe stradă, m-am gândit de ce nu-s acasă, acasă
unde-i foarte linişte? Pe stradă, la Ghilad, nu e zgomotul acesta din oraş. Simt nevoia
unui prieten care să ţină cu mine şi să mă înţeleagă, dar să nu fie aşa de învăţat, pentru
ca atunci când vorbim să ne înţelegem. Aş dori foarte mult un prieten din rândul
muncitorilor sau din rândul ţăranilor, pentru că pe aceştia îi pot eu iubi foarte mult,
pentru că şi dânşii sunt ca şi mine, nu aşa cum se zice de învăţaţi. Ce bine ar fi dacă
mi-aş găsi şi aici un prieten aşa cum îmi doresc. Din păcate, nu cred că o să-l găsesc şi
pentru asta sufăr foarte mult. De ce oare sunt eu aşa cum sunt? Dar cum să fiu, dacă
aşa sunt?
Astăzi sunt acasă şi mă gândesc: cartofii şi fasolea, când sunt puse în pământ pentru a
se înmulţi, putrezesc. Putrezesc cartofii sau fasolea bătrână, dar din cartofi şi din fasole
au încolţit alte plante care, la rândul lor, se vor înmulţi la fel. La fel e şi cu specia
umană. Contactul care îl are omul cu femia face ca specia umană să se înmulţească.
Dacă nu ar fi acest contact, specia umană se va împuţina. Omul ajuns la bătrâneţe va
muri
Şi la fel ca şi cartoful şi fasolea va putrezi. Dar copii rămaşi de la el la fel vor continua
contactul sexual care va da o nonă generaţie care, la rândul ei, va da o altă generaţie şi
aşa specia umană va continua a se înmulţi. Dar nu va fi bine dacă se va prea înmulţi...
Azi am pictat aproape toată ziua. Ghera a fost pe la mine. A mai fost pe la mine un om
din sat şi m-a întrebat de ce nu fac tablouri cu cămile şi palmieri. Eu i-am zis că aici la
noi încă nu sunt cămile şi palmieri.
Oare, s-a pus întrebarea: animalele cum ne văd pe noi? Ce ne consideră? Că mă
gândesc de multe ori: dacă strigi calul pe nume, înţelege că pe el îl strigi. La fel
câinele, la fel pisica. Oare ce cred aceste animale despre noi? Oare gândesc şi ele?
Oare vorbesc despre noi? Şi ce ne consideră că suntem?
Am văzut, într-o seară, un apus de soare foarte frumos. Soarele era de un portocaliu
pal. În jurul soarelui nu era nimic decât cerul de un albastru cenuşiu. L-am privit până
nu l-am mai zărit. Se vedea foarte frumos deasupra pomilor, deasupra caselor.
Tot azi m-am întâlnit şi cu domnul director Berinde care a venit din concediu de la
mare. E foarte bronzat, parcă seamănă cu libienii ce sunt aici la liceu. A dat mâna cu
mine şi m-a întrebat ce mai fac. Eu i-am spus despre expoziţia din Elveţia şi că pictez.
Aş fi vrut să stau mai mult de vorbă cu dânsul, dar nu a avut timp. Mi-a zis că mâine
trece pe la mine, dar eu ştiu că nu trece, pentru că are multe probleme şi eu sunt pentru
dânsul ceva poate neînsemnat, ceva ce se uită. Dar eu oricum ţin la dânsul, pentru că
de câte ori merg cu câte o problemă mă ascultă şi îmi dă unele sfaturi, şi uneori mă
încurajează, ceea ce pentru mine face foarte mult. Spre seară am plecat până la Niky şi
Doina să le povestesc ce-am făcut în această zi. Acum, când scriu aceste rânduri, ascult
radio încet şi, bineînţeles, după această mă culc. Noapte bună!
Azi, 8 septembrie. Ghilad. Am venit acasă cu directorul de la Liceul Industrial cu
maşina şi cu domnul Arieşanu. Mi-a plăcut mult că am venit cu maşina şi cu cine am
venit. După-masă merg la staţia de curent electric să-l vizitez pe domnul Muth. Când
am ajuns la pod şi-am privit depărtarea, m-am gândit: ce splendid se vede depărtarea
privită cu ochii mei! Oare toţi o văd ca şi mine? Ce mult îmi place mie să o redau în
tablonrile mele. Bineînţeles, aşa cum o înţeleg eu a o reda. De ce nu pot picta mult mai
repede? Să fac cât mai mult tablouri. Din păcate, nu pot picta decât foarte încet. La
staţie am stat de vorbă cu domnul Muth despre pictură şi despre altele. Seara, după ce
am mâncat, am mers până la Ghera, unde am stat foarte puţin, pentru că m-am reîntors
acasă să văd un film la televizor, dar nu mi-a plăcut, că a fost bulgăresc şi nu sunt
frumoase filmele bulgăreşti. Am închis televizorul şi-am început a scrie aceste rânduri.
Timişoara, 15 septembrie 1978, zi pe care nu o voi uita aşa de uşor, pentru că azi am
fost la profesorul Stanciu şi mi-a propus să merg la Bucureşti pentru implantarea unui
aparat stimulator al inimii. Când am auzit de Bucureşti, am crezut că-mi vine rău. Ce
să ştiu să fac?! Să merg, să nu merg!? Cred că nu e aşa de uşoară implantarea unui
aparat. Mă gândesc în fel şi chip: oare, dacă voi merge, voi scăpa? Dar mă gândesc:
oare, dacă nu merg, va fi mai bine? Cine ştie să-mi dea un sfat? Mi-e penibil de greu să
mă gândesc că nu va reuşi implantarea. Măcar să fi terminat şi tabloul cel mare, cu
vârstele omului. Pictura mea, pe care eu am iubit-o atât de mult, să se sfârşească aici!?
Cât de trist este să fiu născut şi să cunoşti suferinţa şi durerea care te doare şi te apasă
pentru această viaţă.
Azi, 24 septembrie 1978. Spitalul din Timişoara. Mă gândesc la mine: cât de nefericit
am fost eu. Oare a mai fost cineva aşa ca mine? Poate în astă lume mai sunt şi alţii la
fel ca mine şi poate la fel ca mine gândesc. Fericire este? Dar fericirea nu o pot
cunoaşte toţi oamenii, pentru că cineva trebuie să cunoască şi suferinţa, să se
resemneze de semenii săi. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi, cât vom supravieţui pe
acest pământ care, pe zi ce trece, se va schimba. Am fost pe jos. Am desenat. Timpul a
fost frumos. A fost vizita şi azi l-am întrebat pe profesorul Stanciu dacă s-ar putea ca
acel aparat să se strice. Mi-a zis: şi acum, la anii aceştia, mi-e frică? Da, adevărat este,
că mi-e frică. Pentru că medicii nu procedează bine; nu explică şi pacienţilor în
amănunte tot ce fac, pentru că, explicându- le, pacienţii nu mai au aceeaşi teamă. Azi
am primit un telefon de la Nelu Perciun, care mi-a zis că a vorbit cu Radu Ionescu la
Bucureşti despre mine şi când voi pleca va veni la mine să vorbească cu medicii.
27 septembrie 1978. Mă trezesc tot ameţit. Mama e cu mine. Medicii îmi zic să mă
îmbrac, pentru că din moment în moment Salvarea trebuie să sosească pentru a merge
până la "Aviasan". A mai venit pe la mine Doina cu Niky să mă vadă. Salvarea a sosit.
Eram foarte întristat că plec. Fiori îmi treceau prim tot corpul. Mi-am luat rămas bun.
Din Salvare m-am uitat: mama şi Doina erau cu lacrimi în ochi. Salvarea a pornit şi
durerea mea era şi mai mare, căci plec departe şi nu cunosc pe nimeni. Am ajus la
"Aviasan". M-am urcat în avion. Pilotul mi-a zis că atunci când o să plecăm, o să-mi
vină să vărs. Mi-a dat câteva pungi de a vărsa în ele. Au început motoarele să
pornească. Făceau un mare zgomot şi pilotul a primit ordin că poate pleca. Puţin mi-
era teamă, pentru că nu mai zburasem cu avionul. Dar, după ce şi-a luat zborul, am
început a privi pe geam şi, sincer să fiu, mi-a plăcut. De la înălţimea la care am fost,
totul se vedea foarte mic. Oraşe, sate, toate păreau nişte cuburi de joc de copii.
Oamenii nu i-am putut observa. Oile le-am mai putut observa, când erau pe câte un
deal. La fel şi vacile. Arăturile se vedeau de o culoare cafenie şi parcă erau greblate,
mărunt, mărunt. Medicul Berinde, care mă însoţea de la Timişoara, mă tot întreba cum
mă simt. I-am răspuns că bine. Munţii îmi plăceau foarte mult să-i privesc. Se vedeau
de o frumuseţe nemaiîntâlnită pentru mine. Şi mai ales de sus se vedeau crestele lor de
o frumuseţe pentru mine. Când am ajuns în Carpaţi, norii erau la înălţimea avionului.
Sus de tot, pe un munte, se vedea ceva alb. Cred că era zăpadă. Nu am văzut până
acum nori pe la aşa înălţime, plimbându-se, cum i-am văzut din avion. Am aterizat la
aeroport la Otopeni. Salvarea aştepta. Mi-am luat rămas bun de la medicul Berinde,
care m-a însoţit. Până la spitalul Fundeni am făcut vreo douăzeci de minute. Tata mă
aştepta. Mi s-a făcut internarea şi m-am internat la etajul şase, salonul 607. Tata a stat
cu mine puţin şi i-a spus sora să plece. Medicul de gardă a venit, s-a uitat şi a zis să-mi
dea o tabletă. Asta a fost tot. Eu mă simţeam foarte trist şi nervos, deoarece nu
cunoşteam pe nimeni şi mi-e groază de întrebările bolnavilor: De unde eşti? Ce eşti?
De ce aşa? De ce nu altfel? Şi mie, întrebările astea nu-mi plac.

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1979
Selecţie

 
24 ianuarie 1979. Ghilad. De dimineaţă mă trezesc cu o durere de cap. Nu pot
picta nimic. Ieri am pictat, dar azi nu am putut. După masă fac o schiţă. Doar
atât. Nu ştiu din ce cauză ameţeala mă ţine mai ales când mă aplec într-o parte,
sau îmi suc capul. Aş merge la un doctor la Timişoara, dar cum să ştiu să merg,
pentru că sunt foarte slăbit. Mai stau aşa să văd ce va mai fi. Poate îmi va fi mai
bine, aşa cum a zis Lelu. Mă gândesc la viaţa aceasta tristă pentru mine. Mă
gândesc că din toamna anului trecut numai de rău am dat.
1 februarie 1979. Ghilad. E seară. Stau şi privesc pe geamul casei mele. Doar
câte un trecător trece. Afară e plin de noroi. Timpul e friguros. Stau şi privesc
şi mă gândesc ce soartă tristă am avut şi eu. Oare niciodată să nu cunosc
adevărata fericire? Oare să nu mă simt eu un adevărat om, cu puterea omului
adevărat? Cu forţa şi puterea omului sănătos? Oare nici o zi să nu fie pentru
mine din ceea ce îmi doresc a cunoaşte? Azi am pictat puţin, nu mult. În astă
seară îl aştept pe Lelu. Pentru mine, el este foarte mult.
8 februarie 1979. Ghilad. Azi pictez. Termin tabloul cu "Hora Unirii". Cred că
am lucrat destul pe acest tablou. A ieşit foarte frumos şi-mi place şi mie foarte
mult. Totuşi mă gândesc să-l dau la expoziţie, dar totuşi am o strângere de
inimă pentru că n-o să-l pot a-l mai vedea, pentru că sunt sigur că o să meargă
la Bucureşti şi de aici nu-l mai primesc înapoi ca toate celelalte.
Acum că sunt singur mă gândesc: oare pe restul de planete nu mai sunt fiinţe
omeneşti, ca pe la noi? Şi totuşi trebuie să fie ceva. Poate sunt altfel decât noi,
au altă formă. Poate sunt mult mai rezistenţi decât noi. Poate şi hrana lor să fie
cu totul diferită de a noastră şi cred că nici moartea lor nu poate fi ca a noastră.
Vom ajunge să-i cunoaştem ? Poate! Dacă din atâtea cauze, atâtea neînţelegeri,
vom ajunge a supravieţui pe aşa-zisul glob?
4 Martie 1979. Ghilad. E seară. Mă simt cam tăbărât. Deşi azi am pictat, îl
aştept pe Lelu să vină pe la mine. Totuşi cred că nu vine pentru că e cam târziu.
Dar poate totuşi vine. Cred că ştie că eu mă bucur foarte mult la orice oră când
vine că el pentru mine înseamnă foarte mult. De la el primesc forţă şi curaj.
Curajul şi forţa de care am atât de mult nevoie. Puritatea ce o redau în tablouri
doar el mi-o transmite. Aş dori enorm de mult ca între mine şi el să rămână
ceea ce este, ceea ce simt eu. Pentru că adevărat scriu, eu sunt acela ce mă
gândesc foarte mult la el. Şi eu sunt acela care ţin foarte mult la el. Este
adevărat că suntem mai mulţi prieteni, dar îi rog a mă ierta pentru că nu am
găsit acea afecţiune prietenească, acea limişte sufietească de care am foarte
mare nevoie, decât la acest prietem Lelu. Vă rog a mă crede; el pentru mine
face foarte mult.
6 martie 1979. Ghilad. Azi am pictat. A fost un timp foarte frumos. Am mai
ieşit pe-afară. Pictez la un tablou de primăvară. M-am mai certat cu tata. Te
scoate din sărite. Că de ce n-a ieşit la pensie? Păi dacă s-au schimbat legile, să
mai aştepte doi ani până va ieşi. Că este prea mult până atunci. Că pentru cine a
luptat el în război şi de ce s-au schimbat legile, că-i trebuie bani. Că din păcate
are şi tot nu este mulţumit. Că de ce nu are mulţi ? Cât de mulţi i-ar trebui, eu
nu pot să-mi dau seama. Şi ce să facă cu banii? Că doar până-n Timişoara, când
trebuie să meargă, merge, dar cu greu, că nu-i place a pleca de acasă. Este
adevărată vorba care se zice: "mulţumeşte-te cu ce ai şi vei fi fericit !" Din
păcate, dânsul nu-i mulţumit de ceea ce are. Tot mai mult îi trebuie. De ce nu-i
înţeleg gândirea, să mă ierte cel ce citeşte, dar eu zic că este o gândire
întortochiată.
15 martie 1979. Ghilad. Azi e un timp foarte frumos, însorit şi cald. Eu pictez.
Fac pomi înfloriţi şi flori de primăvară. Deşi pomii nu sunt încă înfloriţi, am
început a-i picta de pe acum pentru că florile nu ţin decât puţin şi nu pot picta
atunci cât aş vrea. De aceea pictez de pe acum şi totuşi nu o să fie de ajuns.
Sper să ajung şi la anul să redau ceea ce nu am putut reda anul acesta. Am ziua
o stare de depresiune. Aş merge a mai sta undeva. Totuşi cred că în curând o să
plec la Timişoara. Voi sta câteva zile şi, totodată, merg şi la control la medic.
Ghera a fost ieri pe la mine. Mi-a spus că are a treia fetiţă. I-am zis să-i trăiască
şi la anul alta!
Eu pictez, dar ştiu cui a da tablouri pentru expoziţie şi cui nu şi pot a nu da nici
unul. Doar pictez pentru expoziţia mea şi pictez pentru liniştea mea. Ştiu că
dându-le, iau bani. Dar ce sunt banii? Lăcomia omului. Este adevărat că uneori
îţi dau un impuls şi succes, dar acum, în acest moment, cel mai mult am nevoie
de prietenul meu Lelu, de a termima, sper, anul acesta ceea ce mi-am propus a
termina: tabloul cel mare cu anotimpurile.
M-am gândit de multe ori să mă însor. La fel şi Lelu a zis. Dar nu pot a mă
însura cu cineva care nu e suferind, pentru că o să se creeze neplăceri şi atunci
poate va fi mai rău. Aşa sufăr, şi sufăr, şi rabd cât voi putea în singurătatea mea
lăuntrică. Şi doar Lelu este acela care îmi înţelege zbuciumul, dar ce să facă?
18 aprilie 1979. Ghilad. O zi friguroasă. Azi nu merg nicăieri de acasă. Stau
acasă şi pictez, deşi mă simt foarte singur. Aş merge undeva, dar unde pe acest
timp rece? Mă gândesc la cutremurul ce a avut loc în Iugoslavia. Cât de simplu
poţi să mori fără a-ţi da seama. Dormind te trezeşti că nu mai poţi face nimic,
fiindcă greutatea zidului te apasă. Bineînţeles că pe alţii nu-i prinde în casă,
spre fericirea lor. Mă întreb uneori: are vreun rost această viaţă pe acest pământ
? Întrebare la care, nu pot să răspund. Şi totuşi cred că are un rost, dar care, nu
ştiu. În astă seară sper că Lelu mai vine pe la mine pentru a-mi risipi din
singurătatea pe care o simt.
... 22 aprilie 1979. Ghilad. Mă trezesc şi mă gândesc cu nostalgie: ce zi
binevenită pentru alţii şi cât aşteaptă alţii această zi de Paşti. Pentru mine,
această zi este doar o tristeţe, pentru că ştiu ceea ce este în sat înainte de masă,
la biserică. Lelu chiar a venit pe la mine a merge cu el la biserică, pentru că nu
pot merge repede, că merg aşa încet cum vreau eu. Din păcate, l-am refuzat
pentru că nu pot (cred) a rezista a merge aga o distanţă mare. Şi cât de mult aş
fi dorit a merge şi eu între lume, pentru că tot singur am fost. Doar Lelu care
vine pe la mine şi din când în când Ghera. După masă ce să mai zic la joc; este
plin de lume, mai ales pe acest timp frumos, iar eu stau acasă că nu îndrăznesc
a merge. Trebuie să fiu retras de lumea pe care eu o iubesc enorm de mult.
Trebuie să fiu retras pentru această artă, dacă se poate spune aşa, pentru că dacă
nu m-aş fi retras de la multe poate nu aş fi ajuns aici. Sper că am făcut şi până
în acest moment destul de mult. Sper să duc câteva lucrări la bun sfârşit, mai
ales lucrarea mare cu anotimpurile. Ar mai fi multe, dar oare viaţa îmi permite?
Ce păcat că sunt aşa de vitregit de viaţă şi aşa de singur mi-e sufletul! De multe
ori mă întreb dacă are rost această viaţă? De ce te naşti pentru a te zbate a trăi
când ştii că trebuie să mori şi totuşi nu ai vrea? De ce oare trebuie să mori
deoarece murind nu mai eşti nimic? Doar lucrurile şi ce ai făcut vor rămâne
amintiri care supravieţuiesc. Pentru tine nimic.
28 aprilie 1979. Ghilad. Azi am pictat până după masă. După masă am vrut să
merg până la Lelu,. dar am văzut că se înnorează şi nu vreau să mă prindă
ploaia decât acasă. Într-adevăr a venit o ploaie mare cu pietre mici şi cu fulgere
şi durăite. Înspre seară au fost trei bărbaţi şi două femei din Grecia, pentru că
au văzut la un alt grec tablouri foarte frumoase şi au venit şi dânşii să cumpere.
Din păcate, au zis că la celălalt grec erau mai frumoase decât acestea pe care le
am. Nu pot să-mi dau seama de ce nu le-au plăcut. Câteva sunt foarte frumoase.
Sau poate la celălalt grec au văzut câteva în care predomină mult galbenul. Din
acelea nu prea am, deoarece pe la început am făcut aşa: predomină mult
galbenul. Mi-au mai zis că acestea nu se asortează cu camera lor. Oare cum au
trebui să fie să se asorteze camerei? Mai am avut eu câteva lucrări puse
deoparte, dar de ce să le vadă pe toate dacă din cele ce au văzut nu le-a plăcut.
Tata s-a inervat. De ce nu le-am arătat toate ? Că de ce le ţin aşa degeaba să le
dau în expoziţii şi să nu le mai văd înapoi? Poate din celelalte le-ar fi plăcut.
17 mai 1979. Ghilad. Ieri am venit acasă cu cursa de patru după amiază, dar am
rămas cam dezamăgit de toate, dar viaţa îţi oferă şi ceea ce nu ai vrea să
întâlneşti: uneori cuvinte foarte nepotrivite. Azi am pictat din nou la tabloul cel
mare. Tata mereu mă bătea la cap să-i ajut la albine, dar nu m-am dus a-i ajuta,
pentru că eu ceea ce fac azi contează foarte mult. De i-aş fi ajutat, el ei mâine
ar fi stat. La mine contează foarte mult oricât de puţin fac azi, mâine fac
altceva. Ceea ce părinţii nu înţeleg şi mă inervează foarte mult când mă bat la
cap a-i ajuta fel şi fel de nimicuri.
8 iunie 1979. Ghilad. Azi de dimineaţă am pictat până pe la ora patru. Pictam
şi mergeau şiroaie de transpiraţie din cauza concentrării pe pânză. Am pictat la
tabloul cel mare începutul. A trebuit să fiu foarte concentrat la figuri pentru că
aici sunt figurile aşa cum se nasc, nu cu îmbrăcăminte. Greşesc acei ce cred că
pictura nu e o muncă. Eu zic că este o muncă cu o mare concentrare mai ales de
nervi.
Sunt în apartamentul domnului Ionescu şi scriu aceste rânduri şi mă gândesc că
mâine seară plec cu trenul dacă găsesc bilet la vagonul de dormit să mă reîntorc
la Timişoara şi din Timişoara acasă. Bucureştiul nu-mi place pentru că este
foarte aglomerat şi foarte cald. Cald din cauza blocurilor prea unul în altul. Aici
în casă la domnul Ionescu, pe pereţi sunt diferite tablouri: Tonitza, Luchian,
Paladi, Gheorghe Petraşcu, Rembrandt, o gravură şi floarea soarelui de-a lui
Cristea, de a mea şi alte tablouri.
26 iunie 1979. Ghilad. Azi, zi călduroasă. Pictez de dimineaţă până la ora unu.
Mai mult nu, pentru că nu mă simt prea bine. Nu ştiu din ce cauză cam palpită
inima şi stă câte puţin. Lelu până pe la mine. Mai îmi povesteşte ce-a mai făcut.
Acum Lelu e plecat şi e seară. Mă simt foarte singur. De ce nu pot avea un
suflet care să mă înţeleagă cât de puţin şi a fi cu mine. Aş fi mai fericit. Dar aşa
cum pot fi? Singurătatea mă face a suferi, dar ce pot să fac ? Şi când mă
gândesc că nu prea am fost până la anii aceştia fericit ?! Şi mă gândesc că trăim
cu toţii atât de puţin. Ce să mai zic eu cât de puţin voi trăi şi nefericit. De ce ne
naştem, de ce murim ? Poate aşa ne e rostul de a face copii şi de a muri şi tot
aşa mă întreb unde se duce specia umană şi cât ?
29 iunie 1979. Ghilad. Azi e sărbătoare: Sânpetru, ziua lui Petru şi la această zi
se face plăcintă cu mere de Sânpetru. Pictez până la 12.30, mănânc şi mă culc.
2 iulie 1979. Ghilad. Ieri până la prânz am pictat, deşi era duminică. Zic alţii că
duminica nu e bine de pictat. Nm ştiu ce să cred, poate nu. Dar pentru mine
fiecare zi face enorm de mult, pentru că ştiu că viaţa mea pe acest pământ e
scurtă şi pentru mine fiecare zi înseamnă mult şi mai ales în pictură. Pentru că
puţin dacă pictez în ziua următoare nu mai faci ceea ce ai făcut.
2 iulie 1979. Ghilad. Între timp am fost şi la Timişoara. Am stat două zile. Am
fost la un medic neurolog. Mi l-a recomandat doctorul Prodan, dar nu sunt
mulţumit de rezultatul primit de la medicul neurolog. Mi-a zis în 24 iulie 1979
să merg din nou. Nu ştiu dacă voi merge. Poate dacă timpul e frumos şi mă
simt bine, merg pentru a vedea ce mai îmi zice pentru că acum când am fost
mi-a făcut o înregistrare la cap, nu ştiu cum îi zice. Si după ce am plecat pe
stradă mi-a venit cam rău, nu am mai văzut şi am avut o slăbire în corp. Pe la
domnul Berinde am trecut, dar nu era în birou. Domnul Arieşanu era în
concediu. Am trecut şi pe la Babeţi; pleacă în Italia. Babeţi mi-a zis că va vorbi
cu cineva din Italia de a-mi face expoziţie în Italia. Dar eu ştiu că nu-mi va face
expoziţie în Italia. Doar zice aşa. Deşi nici nu-mi doresc expoziţie în Italia.
Doresc să lucrez cât de mult şi să pot termina tabloul cel mare cu bine.
Expoziţii îmi dorese aici, numai să pot picta, să am lucrări. Eu vreau să fiu cât
mai cunoscut la noi, nu în străinătate. Azi şi ieri am pictat foarte mult. Simt o
lipsă de comunicare cu cineva.
Azi, 15 iulie 1979. Ghilad. De cu dimineaţă mă uit la serialul de televiziune.
După aceea plec la Lelu. Stau puţin la Lelu şi împreună cu el venim la mine. Pe
la ora 12 apare criticul de pictură Babeţi cu soţia să mai vadă ce-am pictat şi
totodată să vadă lucrarea cea mare cu vârstele omului în anotimpuri. Este
pentru prima dată când un critic vede acest tablou. Deşi sunt terminate numai
marginile şi început numai mijlocul tabloului, îmi zice că este un tablou
nemaipomenit de frumos. Să fie oare adevărat că acest tablou este frumos şi
place? Uneori mă îndoiesc, dar uneori nu. Pentru că dacă stai şi priveşti mai
atent îţi poţi da seama că într-adevăr este un tablou care cred eu că este bine
gândit, bine lucrat şi eu personal sunt convins că aşa, ca acest tablou, nu o să
mai facă nimeni. Dar mai doresc să cunosc şi părerea altor iubitori de artă,
părerea lor despre acest tablou. Timpul va trece. Sper ca să-l pot termina cu
bine şi să cunosc şi părerea altora care o să-l vadă. Mi-a mai zis Babeţi că
tablourile de primăvară, cu pomi înfloriţi, sunt foarte frumoase şi să mai fac.
Dacă o să ajung la primăvară, o să mai fac. La fel floarea soarelui îi place
foarte mult. Sper să încep peste câteva zile să fac ceva cu floarea soarelui, mai
ales că înaintea casei este înflorită.
19 iulie 1979. Ghilad. Azi am pictat la tabloul cel mare. Seara merg până pe
strada lui Lelu, dar nu prea mă simt bine. Cred că starea nervoasă e afectată şi
mi-ar trebui comunicare. Dar ce să fac dacă singurătatea e cu mine ? Ce bine e
când eşti cu cineva, când poţi comunica, viaţa îţi pare altfel şi cred şi este altfel.
26 iulie 1979. Ghilad. Azi de cu dimineaţă am început a picta. Am început o
pânză pe care voi face floarea soarelui răsărită din pământ. Tot azi am lucrat şi
la tabloul cel mare. După masă a venit o furtună şi bătea vântul şi ploua.
Stăteam în coridor şi priveam. Îmi place foarte mult atunci când ploaie şi să fiu
acasă să privesc cum plouă. Înainte de a ploua şi de a veni furtuna, m-am dus în
grădimă să mănânc nişte pere, deşi aveam şi lângă mine, unde pictez. Dar îmi
place foarte mult să le rup din pom, să le privesc cum sunt şi cum stau în pom.
Mâncând pere, pe sus se auzea un mare zumzet de albine care veneau la stup de
pe câmp, de pe unde au plecat. Veneau pentru că presimţeau că vine furtuna şi
ploaia.
Este îngrozitor când afară este o căldură cum a fost azi. Aerul care îl respiri e
cald. Pentru mine aşa căldură mare nu e bună şi cred că şi pentru alţii. Oare
unde este numai cald, temperatura este aşa de ridicată cum a fost la noi azi!? Şi
totuşi este, dar trebuie să te obişnuieşti.
13 august 1979. Ghilad. O zi noroasă şi ploioasă. Pictez un tablou cu o vază de
flori. Pictez puţin şi la tabloul cel mare. Simt o tristeţe în mine şi o singurătate,
când mă gândesc ce-o să fie de-acu înainte când mă aştept numai la zile
ploioase şi reci. Singurătatea mă îmbolnăveşte mai mult ca orice.
Am mers cu Ghera până la Bighei să vedem apa. Spre cer, la miazăzi, se vedea
un splendid şir de nori, albastru, negru, alb. Mai ales albul, la nori, se vedea de
o puritate de neînchipuit de frumos. Peste câmpie se vedea până departe. Se
vedeau foarte bine lanurile de porumb, iar în depărtare, pe o păşune, un cioban
cu oile. E foarte frumos a privi câmpia, cerul, mai ales seara când apune
soarele. Totul se vede de o frumuseţe aparte, dar totul e să ştii a privi şi de a lua
în imaginaţie ceea ce crezi că e de luat.
Între timp, vine un om din sat care este de mai mulţi ani plecat la Timişoara,
vine să vadă cine e acel Cristea care pictează, că tot a auzit la televizor, la
radio. L-au întrebat colegii şi el nu ştie cine e acel Cristea, deşi este şi el din
Ghilad. La plecare, s-a scuzat să nu mă supăr că m-a vizitat. După ce-a plecat şi
Ghera, am plecat la Lelu, dar înainte de a ajunge la el m-am băgat la o casă
pentru a citi "Drapelul roşu" în care scrie că am luat premiul II la "Cântarea
României", deşi până azi nu ştiam. Când am ajuns la Lelu, i-am spus şi lui. S-a
bucurat şi el. Nu ştiu pe ce criterii s-au dat premiile, dar la acest tablou "1918"
am lucrat foarte mult şi mă miră faptul că nu am luat premiul întâi. De fapt s-a
dat pe alte tablouri mai puţin reprezentabile. Dar ce să-i faci? Asta e situaţia.
Eu nu pot face ceea ce nu mă atrage. Dar ceea ce fac eu va rămâne şi c iubitorii
de artă vor iubi ceea ce am făcut eu.
Vine pe la mine domnul Muth, care este de serviciu la staţia de curent electric.
Mai stau de vorbă cu el. Îi zic că sunt foarte dezamăgit de lucrările care le
trimit în străinătate pentru că nu primesc mici lucrările înapoi şi nu-mi dau nici
bani, cu toate că ei primesc pe lucrări mărci sau dolari şi mie nici lei nu-mi dau.
Nu-ţi mai vine uneori a picta. Pentru ce? Pentru a lua alţii valuta? Şi eu cu ce
m-am ales? Cu munca şi atât. Seara privesc la televizor un film. Lelu vine pe la
mine. Îmi povesteşte cum a fost prin sat. Mă bucur când vine măcar puţin de a-
mi spune şi mie ceea ce a fost în sat, că ştie doar că eu nu pot merge. De la
mine plecat a mânca acasă şi a se-ntoarce la bal. I-am dorit petrecere frumoasă.
Îi doresc din toată inima să petreacă frumos, chiar foarte frumos. Eu am scris
aceste rânduri cu gândul că el va petrece şi cu gândul la el voi adormi în
liniştea nopţii.
P.S. Mâine e septembrie. Vara s-a dus şi mă gândesc ce-am făcut eu toată vara;
nimic altceva decât am pictat la tabloul cel mare pe care l-am întitulat "Vârstele
omului în anotimpuri". Dedesubtul semnăturii mele i-am zis a semna şi Lelu
pentru a fi şi semnătura lui cât va fi şi acest tablou. Bineînţeles că semnătura lui
o vor înţelege acei care au ştiut ceea ce înseamnă el pentru mine. Un simplu
admirator nu va şti niciodată a cui e semnătura şi ce semnificaţie are.
Tot aseară, după ce-am plecat, am văzut un răsărit de lună foarte frumos. Este o
plăcere să stai să priveşti un răsărit de lună, cum urcă şi devine tot mai
luminoasă. Atmosfera de afară este foarte plăcută. Să tot stai afară, ceea ce se
vede la sat, la oraş nu se vede nicioadată.
10 septembrie 1979. Ghilad. Azi am trecut pe strada prietenului meu Lelu şi
am privit înăuntru la o casă care începe a se distruge pentru că nu locuieşte
nimeni în ea. Cei bătrâni au murit. Cei ce-au rămas sunt plecaţi la oraş. Mai vin
din când în când, doar după roadele grădinii şi de casă nu se prea interesează de
a o repara. Mă gândesc ce va fi peste câţiva ani. Câte case vor fi în situaţia de
azi, cum am văzut eu această casă ayi. Ce frumoasă este viaţa trăită la ţară cu
tot ceea ce oferă viaţa satului, dar câte se vor pierde în negura vremii!
24 septembrie 1979. Ghilad. Încă de ieri mă hotărăsc ca azi să termin
"Vârstele omului în anotimpuri" şi de dimineaţă încep a picta mirele şi mireasa,
pentru că nu i-am terminat. Pentru că dacă vine cineva şi vrea să-l ducă la
expoziţie eu nu-l dau. Dar acum m-am gândit că de ce să nu-l termin, că de nu
vreau să-l dau la expoziţie nu mă poate obliga nimeni. După masă termin cam
tot ce-am avut de făcut la tablou. Nu mai cred că am nimic de făcut. Spre seară
merg să văd ce face Lelu şi de îi acasă. L-am găsit în cotarcă, despoind cucuruz
cu mâna. Stau şi eu cu el în cotarcă, mai ne vorbim şi deodată a început a ploua
şi a fulgera. Şi a plouat foarte tare. Am stat cu el cam până a încetat ploaia.
Azi de cu dimineaţă pictez la un tablon de toamnă: "Strâns tulei şi pe cer
plecarea berzelor". Cred că berzele le-am pus greşit pentru că berzele nu prea
pleacă în rând şi eu le-am pus în rând. Acum rămâne aşa, că eu nu mai pot pune
altă culoare. Aşa e felul meu de a picta şi ceea ce am făcut nu mai pot şterge.
Am pictat cam mult ieri după masă. Spre seară am avut nişte palpitaţii la inimă
de m-am cam speriat.
22 octombrie 1979. Ghilad. De dimineată e foarte rece. Pictez puţin, merg
până la Ghera, vin acasă şi privesc la câmp. La noi saivanul colectivului a ars
până jos la pământ. Era făcut de paie şi paiele fiind şi bătrâne, şi uscate au ars
foarte repede, deşi au venit şi pompierii, dar nu mai aveau ce să-i facă. După ce
am prânzit, am mers împreună cu domnul Muth până la staţia de curent. Am
admirat câteva minute peisajul frumos al câmpului. Ce minunat se vedeau în
depărtare tuleii tăiaţi, strânşi la cupi! Tot în depărtare, oameni muncind la tulei.
Iar departe, pierzându-se în zare, se vedea satul Voiteni şi pomii. Este
nemipomenit de frumos a admira natura şi viaţa de la sat, dar să ştii să o
priveşti şi totodată să o redai după pricepere în pictură pentru a aduce şi în
casele oamenilor puţin din frumosul peisaj de câmpie. Bineînţeles, vorbesc de
iubitorii peisajului de câmpie cu muncile lui şi cu oamenii lui.
1 noiembrie 1979. Ghilad. E seară şi sunt singur şi sunt trist. Ce singur mă
simt când nu vine nici un prieten pe la mine. Lelu azi nu a fost pe la mine. Cred
că în astă seară este dus în sat pentru că vine un ansamblu din Timişoara de
muzică populară. Eu nu pot merge pentru că e departe de mine. Eu mă gândesc
ce frumos va fi, ce de lume şi eu singur cu gândurile şi dorul ce îl nutresc
pentru oamenii pe care îi iubesc. Uneori mă gândesc, ca în astă seară, ce rost
are viaţa mea. În afară de a picta, eu nu pot face nimic. Oare are şi ceea ce fac
eu un rost? Poate că da, poate că nu. Eu nu pot să-mi dau seama. Se va vedea în
urma mea.
Azi, 28 decembrie 1979. Ghilad. Pictez până pe la ora 14. Sunt singur acasă.
După aceea încep a scrie o scrisoare domnului Ionescu, la Bucureşti. Aud o
maşină la drum. Când mă uit, câţiva tineri bărboşi. Deschis uşa de la drum, că
era încuiată, şi apar cunoştinţe mai demult din Grecia care au mai fost pe la
mine de au mai luat tablouri. I-am invitat înăuntru, i-am servit cu nişte ţuică. La
început au zis că nu doresc, dar când au băut au zis că le place. Ba până la urmă
cred că ar mai fi vrut că unul din ei a stors sticla. Mi-au zis că ultima oară am
văzut expoziţia de la Bucureşti. Unul dintre ei, a zis că i-a plăcut foarte mult
pictura mea. Au luat trei tablouri dar m-a surprins: ceea ce au luat era pictură
de început care după părerea mea nu avea nimic din pictura naivă. Poate puţin.
Nu ştiu eu precis. În tot cazul nu era ca celălalte, iar una cu Sf. Gheorghe pe
sticlă, la fel. Le-a plăcut tabloul cel mare "Vârstele omului" şi ce preţ uluitor aş
fi luat pe el. Din păcate domnul Babeţi mi-a spus că dacă-l vând în străinătate o
încurc rău. După ce au plecat am rămas cam uluit de ce au luat şi m-am întrebat
de ce nu au luat pictură perfect naivă. Dar unul dîntre dânşii, cât au stat şi au
băut ţuică, a zis că ia aceste tablouri, deoarece acestea crede că sunt cam printre
primele picturi şi într-adevăr aşa este. A zis că vrea să aibă din toată perioada
mea. Nu ştiim ce să cred. Nu prea am încredere în străini veniţi de departe. Tot
după plecarea lor am fost pe la Lelu de a-i spune. Împreună cu el am venit la
mine de ne-am uitat televizor.
Azi, 24 decembrie 1979. Ghilad. Până la amiază retuşez două tablouri. După
masă plec să văd de a venit Lelu, dar nu a venit. Probabil nu a putut veni cu
cursa de ora 14. Intru la el în cameră şi văd pomul de Crăciun care l-a făcut el.
Aici la el e numai maică-sa. Mai stau puţin de vorbă cu maică-sa şi după aceea
plec la verişoara-mea. Stau şi la ea puţin şi după aceea vin acasă. Acum când
scriu aceste rânduri e seară, seara ajunului de Crăciun. Sunt singur dar sper că
 mai târziu să vină acela pe care îl aştept, Lelu, de a mă face să mă simt şi eu
bine în ajun de Crăciun, pentru că numai el poate să-mi redea şi mie puţină
bucurie din acest ajun de Crăciun. Colindători nu mai sunt ca pe când eram mai
mic. Când eram mai mic umblau până după miezul nopţii, dar acum nu mai
umblă. Cu timpul, multe din frumuseţile satului, obiceiuri dispar. Si ce păcat
dar aşa a ajuns vremea şi mai ales cei din conducerea de stat interzic a se ţine
Crăciunul şi aceste obiceiuri, lăsate din strămoşi. Mă miră faptul cum de în
pictura naivă nu interzic a se picta obiceiurile de Crăciun. Din păcate cred că
pictura naivă nu o poate împiedica niciodată nimeni. Cât de căutate sunt în
pictura naivă obiceiurile de Crăciun. Poate va veni vremea când văd şi cei din
conducerea statului că nu e bine ceea ce interzic acum a nu se ţine, a munci în
sărbătoarea Crăciunului. Lelu şi cu Sandoşa au stat la mine până la ora 2. Am
ascultat radio şi am vorbit de-ale noastre.
28 decembrie 1979. Ghilad. Pictez până la amiază. Afară e soare, dar e o zi
foarte geroasă. După masă stau în pat. La mine în cameră e cam frig. Nu s-au
aprins bine cărbunii. Deodată aud uşa de la coridor. Cine să fie? Când numai ce
văd că intră înăuntru Lelu. Îmi spune că a văzut la Deta cartea domnului
Arieşanu, dar a trecut şi nu a putut a o cumpăra. Eu am zis: cum aşa de repede a
trecut, că în Timişoara abia ieri s-a pus în vânzare? A zis că la Deta nu mai e, a
trecut. El începe a-mi spune cam ce-i în carte. Atunci mi-am dat seama că el a
luat cartea, şi într-adevăr de sub haină scoate cartea. Din carte mi-a citit despre
domnul Berinde şi după aceea am zis a citi şi despre mine. Nu ştiu cum, dar
despre mine scrie acelaşi articol de două ori şi baş de profesorul Stanciu nu e în
acea carte. Dar sunt bucuros că mi-a adus Lelu această carte în care mă văd
scris, deşi era mai frumoasă dacă era şi o poză de a lui fiecare. Dar, totuşi, e
bine şi aşa. Tot Lelu, seara, îmi aduce un alt exemplar în care este şi profesorul
Stanciu. Probabil că prima ce mi-a adus-o este greşită de la editură.

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1980
Selecţie

 
Azi 7 ianuarie 1980. Ghilad. Nu fac decât o schiţă înainte de masă. Afară ninge şi
înăuntru e plăcut a privi cum peste covorul alb al zăpezii se aştern necontenit fulgi
mari de nea. Îmi place a privi dinăuntru, dar nu-mi place când ies afară pentru că e frig
şi eu nu pot suporta frigul. Azi a fost ultima sărbătoare, Sf. Ioan. Bine că s-au dus
sărbătorile, că nu am putut picta nimic. Doar mi-am făcut schiţe. Totuşi e ceva, pentru
că în zilele următoare am ce picta. Cred că de mă simt bine, cu voia Domnului, de
mâine încep a picta. Până azi circulaţia nu a fost restabilită. Cursele nu circulă. La fel,
de când a viscolit şi a început a ninge, nici poşta nu mai vine. Nici Lelu azi nu a venit
pe la mine.
8 ianuarie 1980. Ghilad. Azi încep a picta trei pânze. Toate trei pe rând. Două sunt
ierni şi a treia e cu floarea soarelui. Floarea soarelui iubită de mine. Nu pot a nu o face
nici acum în toiul iernii.
Azi 19 ianuarie 1980. Ghilad. De dimineaţă privesc pe câmp şi mă inspir a face un
tablou. Cred că o să fie foarte reuşit. La noi la câmp sunt oile colectivului; aici le dă
tulei pentru a mânca. Oile mâncau tulei, iar ciorile zburau deasupra lor şi altele s-au
lăsat în spatele lor. Oile mâncau mai departe tulei fără a se sinchisi deloc. La fel, am
pictat şi azi până după masă. Singurătatea aceasta mă omoară. Sper că mai vine Lelu
pe la mine.
Azi 2 februarie 1980. Ghilad. Timpul e plăcut prin faptul că nu e frig. După masă e şi
soare. Zăpada toată s-a topit. Azi e Ziua Ursului. Un obicei din bătrâni. Se zice că azi
iese ursul din bârlog să vadă cum e afară şi de-şi vede umbra, se zice că şase sâptămâni
încă de frig va mai fi. De nu, se zice că se încălzeşte.
Duminică 3 februarie 1980. Ghilad. Sunt răcit datorită schimbării timpului, cred eu.
Mă scol foarte târziu, iar după masă stau în pat. Lelu vine pe la mine. Între timp apar şi
două tinere din sat pentru a vedea pictura mea, pentru că au auzit la radio despre mine,
la televizor şi a scris şi în presă. Vor să vadă şi ele pictura mea. Eu nu m-am sculat din
pat pentru a le arăta, pentru că sinicer să fiu, nu-mi place când cineva, fără a cunoaşte
cât de cât pictura în general (nu a mea), vine la mine. Dat find faptul că le cunosc pe
aceste tinere nu-mi face plăcere a le explica pentru că tot nu vor înţelege şi plecând,
impresia lor va rămâne. Nu ştiu de ce s-a scris atât că nu sunt aşa de frumoase şi nu-i
cine ştie ce mare lucru de această pictură. Eu, într-un timp am căutat a explica la
cineva care a venit să-mi vadă pictura, dar a fost fără nici un rezultat. După câteva zile,
mi-am auzit că numai m-am lăudat, că pictura ce o fac eu seamănă cu o pictură de
copii. Aşa că l-am lăsat pe Lelu a le arăta picturile şi el le-a arătat pe toate. La urmă le-
am întrebat de le place sau nu. Răspunsul a fost că le place, dar nu prea o înţeleg şi
sunt prea populate (de oameni); singurul tablou ce le-a plăcut a fost o copie de pe o
pictură realistă ce am pictat-o pentru a o duce la o nuntă. Bineînţeles că eu nu am mai
zis nimic, pentru că impresia mea despre cele două tinere o aveam dinainte făcută.
Lelu mi-a creat o stare de nervozitate spunându-le şi ceea ce se întâmplă prin expoziţii
şi unele treburi care trebuiau să rămână între mine şi el. Crede că aceste tinere îl vor
aprecia mai mult. Eu nu cred. Din păcate are această slăbiciune uneori şi poate nu-şi dă
seama că mai mult mă dezapreciază pe mine, şi totodată îmi creează o stare de
nervozitate chiar el de la care aştept starea de linişte. După ce au stat vreo două ore şi
ceva, au plecat aceste două tinere şi Lelu le-a condus. Dar tocmai când să deschidă uşa
a pleca, intră Liliana cu Ghera. Am mai stat cu Ghera şi Liliana de vorbă până pe la ora
opt. Aşa că a fost o după-amiază prea încărcată pentru mine. N-am putut urmări nimic
la televizor, nimic ca lumea fiind faptul şi de starea nervoasă. Nu-mi place a mă vizita
acasă aceia care nu am cât de cât cunoştinţă de pictura naivă. Nu suport aceste vizite.
Pe viitor cred că le voi evita, pentru că-mi creează şi-n creaţia mea câteva zile nişte
stări neplăcute de nervozitate şi atunci mai bine le evit.
De ce m-am născut eu a fi singur şi mereu cu dor ce mă arde înăuntru? Oare eu voi fi
totdeauna vitregit de viaţă, viaţa aceasta pe care o duc eu?!
15 februarie 1980. Ghilad. Azi nu am pictat pentru că am avut o durere de cap. Am
fost până la Lelu dar nu a fost decât mama sa acasă. Am fost pe la verişoară-mea, am
mai fost la o vecină, de am ascultat nişte plăci. Tot azi am primit calendarul de perete
de la Bucureşti unde am şi eu cinci reproduceri şi restul Nicodim cu ai lui. Pe acest
calendar parcă ale mele sunt mai frumoase ca ale lui Nicodim. Sau mi se pare mie
pentru că sunt ale mele. Şi totuşi cred că am mari calităţi în pictura naivă. Din păcate
eu nu prea cred în ele şi din lipsă de comunicare mă consum enorm de mult.
Calendarul este făcut pentru export nu pentru ţara noastră. Nici nu scrie româneşte
nimic. Lelu seara vine pe la mine ia şi el un exemplar pentru că am primit două. Sper
că îl va păstra. Îi place şi lui cum au ieşit reproducerile, dar se putea mai bine am zis
eu. I-am mai zis că eu cred ca au trecut foarte repede şi acest calendar a adus ţării
valută. Mie, o mie cinci sute de lei. Aşa-i la noi!
27 februarie 1980. Ghilad. Azi fac două schiţe pentru că nu mai am de pictat nici o
schiţă mare. Afară e cam rece şi nu pot merge nicăieri, deşi mi-e foarte urât şi sunt tare
singur. Oare singurătatea mea să nu fie căutată de nimeni? Şi trist şi singur. Doar cu
gândurile. Gândesc: ce fericit e acela ce iubeşte, ce se simte iubit! Iubirea îţi dă putere
şi tărie. Te face a fi fericit. O, fericit e acel ce o cunoaşte cu adevărat! Iubirea, iubirea
superbă cum nu cred că e ceva mai pur pe lume decât adevărata iubire.
29 februarie 1980. Ghilad. Ultima zi a lunii şi afară ninge. Peste pământ cade zăpada.
Azi nu am făcut nimic pentru că aseară târziu nu m-am simţit bine. Am avut în partea
stângă, la inimă, un fel de nesimţire a corpului. Parcă şi puţin la gură. Nu am mai putut
face nimic cu mâna stângă câteva secunde. Imediat m-am pus în pat şi mi-am revenit
repede. După aceea am luat o tabletă de Diazepam. Din ce cauză să-mi fie venit aşa
cum mi-a venit, nu pot să-mi dau seama. Care să fie cauza cea adevărată? Şi totuşi mă
gândesc că poate mi-a venit din cauza nervozităţii pe care mi-o creez din prea mare
singurătate, din lipsă de comunicare. Azi, stând în pat şi privind două tablouri cu
floarea soarelui, mi-am dat seama privindu-le că sunt ambele de o puritate şi de o
seninătate de nedescris. Mă gândesc, de unde toate astea?! Să fie oare prietenia pe care
o simt eu pentru Lelu? Şi poate că este până în momenutul de faţă aşa cum o redau eu
în unele tablouri.
Aud în geam un zbor. Când privesc, o păsărică s-a lăsat în geam la mine. A stat puţin,
a privit înăuntru şi a zburat. Mă gândesc ce să fie oare? Să fie un semn aşa cum zic
bătrânii? Sau o să primesc o veste?
9 martie 1980. Ghilad. Cea mai tâmpită zi, datorită faptului că trebuie să votez şi nu
prea e plăcut pentru mine pentru că e departe. Şi de ar avea vreun rost aceaste votări?!
Dar nu au nici un rost. Sunt aiurea ca în "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale. "Eu
pentru cine votez?" se întreba Agamiţă Dandanache. Acum, cel puţin ştiu cine e
tovarăşul deputat. Dar tot ştiu că la fel ca alţi deputaţi din anii trecuţi, nu poate face
nimic decât aiurea. Se vorbeşte că se face, că se drege, dar geaba. Televiziunea şi
radio-ul sunt profilate pe aşa ceva şi leii se duc mii şi mii fără nici un rost şi se mai
vorbeşte de economii.
26 martie 1980. Ghilad. Timpul de dimineaţă e cam rece. Dar totuşi mă gândesc să
merg până la staţia de curent. Azi fiind domnul Muth de serviciu. Nu ştiu ce să fac. Să
merg să nu merg? Din când în când începe a a se ivi soarele. Beau puţină ţuică şi plec.
Staţia fiind în ţarină nu am prea mult de mers. Natura este de o frumuseţe rară. Pomi,
departe, pierzându-se în zare. Depărtarea satelor din preajma Ghiladului, e la fel. Se
văd cu un fel de transparenţă. Este uluitor să ştii să priveşti cu atenţie tot ce îţi oferă
şesul cu frumuseţile sale. Iarba e verde crudă şi cu umi miros foarte plăcut, iar mieii pe
păşume se aleargă zburdându-se. Oile pasc din covorul verde al ierbii. Ce mult îmi
place a privi această privelişte minunată. De câte ori am redat, după priceperea mea,
această privelişte minunată în tablourile mele?!
Când am venit acasă, luna pe cer răsărea. Era mare, de nu roşu-portacaliu cam închis.
Până am ajuns eu acasă a intrat în nori, pe cer fiind nori de ploaie. La noi la câmp se
vede un foc mare. Ţigani cu corturile fac foc. Se aude vorbind ţigăneşte. La lumina
focului se văd puţin şi corturile.
Azi, 2 mai 1980. Ghilad. Pictez foarte puţin, după care merg până la Ghera. Stau la el
până pe la ora 13, după care vin acasă. Venind acasă şi privind în grădini, merii se văd
foarte frumoşi, înfloriţi, cu flori mari de culoare roz. Sper că şi eu i-am redat destul de
bine în tabloul ce l-am făcut "Au înflorit merii la Ghilad". Sunt cele mai preferate flori
ale mele, datorită coloritului pe care îl au.
M-am săturat de această viaţă, pentru că aceasta nu e viaţă. E un chin şi un zbucium.
Am crezut că va fi mai bine dar m-am înşelat. Viaţa mea nu va fi mai bună. Se vor
bucura acei care preţuiesc ceea ce am făcut eu chinuindu-mă a trăi, a spera.
Ieri a fost ziua de trăznit, ziua lui Ilie, iar de şi-a uitat ziua şi îşi aduce aminte, după
una sau două zile, cerul devine înnegurat şi va începe a tuna şi a fulgera cât de tare
spre a se răzbuna că şi-a uitat ziua.
15 mai 1980. Ghilad. O zi friguroasă şi ploioasă. Nu am pictat decât foarte puţin. Mai
am trei pânze şi nu mai am pe ce picta şi nimeni nu vrea să meargă a-mi face lătezi pe
care să întind pânza. M-am săturat de toate şi de toată lumea, lumea pe care eu am
iubit-o dar care nu m-a înţeles! Ce păcat!
Sunt singur şi mă gândesc ce a fost pictura pentru mine. A fost o speranţă şi o trăire.
Am trăit cu speranţa în pictură. Am vrut a arăta acelora ce au zis: săracul de el, e
bolnav şi suferind şi nu face nimic! Dar luptându-mă cu boala, sperând în ceea ce am
făcut (şi sper că voi mai face) şi trăind pentru pictură, am făcut mai mult ca un om
sănătos. Dar am trăit şi cu speranţa în Lelu, pentru că pictura nu a putut a-mi oferi şi
acea afecţiune de care aveam nevoie, nevoie foarte mare, afecţiumea pe care am găsit-
o la acest prieten Lelu. Cred că acei ce înţeleg pictura sunt de acord cu mine că pe o
pânză albă ce o ai în faţă, trebuie să redai ceea ce vezi împrejur, cum pricepi tu a picta
şi cum simţi înlăuntrul tău. Am dat viaţă la multe tablouri, la tot ce-i obicei în acest sat
de câmpie şi la alte tablouri pe care mi le voi mai aminti aici. Dar se-ntâmplă de multe
ori de-mi pierd speranţa şi atunci zic că nu mai are nici un rost această viaţă. Ce mi-a
oferit mie această viaţă? Zbucium, durere dar şi speranţă.
22 iunie 1980. Încă sunt la Timişoara la Tarom. Stau de dimineaţă şi nu se ştie precis
de plec la Bucureşti sau nu. În caz că nu pleacă cineva pe unul din locurile rezervate de
la partid, atunci îmi dă biletul mie. Când să plece cursa spre aeroport mă cheamă şi-mi
spune că poate să-mi dea biletul de a pleca. Bineînţeles că am luat biletul şi am plecat
cu cursa spre aeroport. Avionul a decolat la ora 9.05. În avion un zgomot imens, pentru
că nu au mai băgat avioane mari ci avioane mai mici. Din avion, uitându-mă pe geam,
nu se vede nimic frumos. Totul parcă arată a pustiu. Râurile parcă sunt nişte pârâiaşe;
casele parcă sunt case de pitici, iar pe ogoare cu greu se poate vedea ce e semănat. Cel
mai mult m-au tentat norii, când eram deasupra lor. Norii se vedeau foarte deşi şi
foarte luminoşi de la soare, încontinuu mişcându-se. M-am gândit cum aş putea a-i
reda cu atâta luminozitate în tablourile mele. Domnul Ionescu mi-a zis a face şi
tablouri cu nuduri de bărbaţi sau femei. Eu l-am întrebat ce-or să zică ai mei şi cei care
le văd din sat. Vor zice că am înnebunit de-a binelea. Nu ştiu ce să fac, dar poate voi
face.
Sunt foarte dezamăgit de cele spuse de domnul Ionescu despre pictura naivă de la noi.
Din păcare, părerea mea este că la noi nu este nici un interes. Domnul Ionescu zice că
pictura naivă iugoslavă este foarte căutată. Generalić, din pictură, şi-a făcut o vilă la
Belgrad, are o casă la ţară, are două maşini şi astea toate le-a luat numai din vânzarea
tablourilor lui. Tot domnul Ionescu a zis că nu pictează aşa de frumos cum pictez eu.
Domnul Ionescu a fost la dânsul în Iugoslavia şi ştie ce zice. Da, dar gândesc eu,
vânzându-şi tablourile a pictat cu mare voinţă şi cu mult drag ştiind că ceea ce face
place oamenilor. Dar la noi nu te atrage aşa de mult a picta pentru că cei sus puşi nu se
interesează a se căuta, a se organiza cât mai mult expoziţii atât în ţară cât şi în
străinătate. Şi atunci, de ce se mai vorbeşte de obiceiurile şi datinile ţărăneşti atât la
televizor cât şi la radio? Se vorbeşte doar aşa să fie vorba, că în rest, facă-se voia sa!
5 iulie 1980. Ghilad. Pictez până după masă la tabloul cu floarea soarelui cu ciori. Între
timp, adică în timpul pictatului, ies afară de a privi floarea soarelui pe care eu am
semănat-o înaintea stupinei pentru a o vedea şi a o privi pentru a şti a o picta cât mai
bine. Acum floarea soarelui a început a înflori. După mine este cea mai frumoasă
floare. Este adevărat, cum se zice, că este o floare de soare. Cel puţin eu o îndrăgesc
foarte mult.
19 iulie 1980. Ghilad. Scriu plângând aceste rânduri pentru că dintr-o scrisoare scrisă
de domnul Muth aflu că pictorul Ion Niţă Nicodim a încetat din viaţă. Pictorul la care
eu am fost şi la care am ţinut foarte mult. Mai mult nu pot a scrie. Mă încearcă o
durere mare. România a pierdut un mare pictor a datinilor şi obiceiurilor de la ţară,
zona munţilor.
Ieri, 11 octombrie 1980. Ghilad. Am fost aici, aproape, în vecini, la o nuntă,
căsătorindu-se Magiaru Nelu. Unele din obiceiurile cele vechi nu s-au mai repetat:
aruncarea mărului cu bani peste mireasă, trasul cu brăcina înăuntru, când se vine de la
biserică. Lume a fost multă, cum se zice, "ca la nuntă". S-a jucat la fel, ca la nuntă.
Bineînţeles s-a cântat. Cu toate că a fost lume multă eu nu m-am simţit atât de bine
sufleteşte. Toată atmosfera nunţii m-a întristat, ştiind faptul că la mine niciodată nu va
fi o veselie cu muzică şi cântece şi că nu mă voi însura niciodată, mai ales acum, când
ştiu ce port în mine: biostimulator. Şi cât de mult aş fi dorit şi eu a avea o soţie şi a
avea un copil. Din păcate sunt vise, vise pe care nu le voi îndeplini niciodată. Ghera
era cu soţia; nu stăteau lângă mine, stăteau la altă masă. În timpul jocului au venit şi au
stat cu mine de vorbă. Eu am stat la masă cu Lelu, dar el a jucat foarte mult. Nu pot
scrie şi nu aş şti cum, dar este singurul care mă poate face a avea o stare sufletească
împăcată, fericită. De ce oare mă tentează acest Lelu aşa de mult? Oare îşi dă seama
cât de mult am nevoie de el? Cred că nu. E greu a înţelege ceea ce nu simte. În timpul
cât am stat pe scaun, de câteva ori mi-a încercat la mâini amurţeala. În şatră era frig
pentru mine. Stăteam aproape de uşă, şi cum bătea vântul, venea rece. După ce s-a
strigat darul eu am plecat acasă cu un regret foarte mare, dar m-am gândit că dacă îmi
vine amurţeala şi mă prinde peste tot corpul, mă fac de râs într-atâta lume. Uitându-mă
la cei ce joacă, văzându-l şi pe Lelu, cu inima plină de durere, am plecat spre casă.
Ajungând am deschis uşa la coridor, am aprins becul, iar becul luminând toate
tablourile care erau în coridor, m-am gândit: am venit pentru voi (pentru voi referindu-
mă la tablouri). Să mai încerc a rezista până când voi crede de cuviinţă. Până când nu-
mi pierd şi ultima speranţă de a mai rezista a trăi.
Azi, 7 noiembrie 1980. Ghilad. Înainte de masă am foarte multe emoţii pentru că-l
aştept pe domnul Radu Ionescu din Bucureşti cu un regizor-operator pentru a-mi face
un film despre pictura naivă. Se face ora 10, dar nu apare. Sunt neliniştit. E ora 12.
Prânzesc, deoarece mi-e foame şi totodată sunt cam neliniştit. De ce ieri a dat o
telegramă că o să vină de dimineaţă şi nu a venit? După ce am terminat de mâncat, am
mai stat puţin şi-am auzit la drum că opreşte o maşină. Când mă uit, văd o maşină
mare, neagră. Primul care intră în curte este Radu Ionescu. Bineînţeles, îl întâmpin, îi
zic bine a venit. Îmi face cunoştinţă cu regizorul, cu operatorul, şi cu încă cineva de la
studioul "Sahia" din Bucureşti, cu o doamnă din Timişoara şi cu şoferul. Intrăm în
casă. Admiră tablourile. Domnului Ionescu îi plac lanurile de floarea soarelui şi,
bineînţeles, zice că este o lucrare foarte reuşită "Vârstele omului în anotimpuri". Acest
tablou fiind triptic. Bineînţeles că a plăcut şi celorlalţi. Am mai stat puţin în cameră,
după care am ieşit afară pentru a mă filma pe mine într-un peisaj de toamnă. A văzut la
o vecină, pe o cupă de tulei, câteva ludăi albe, printre care era şi una galbenă la coajă.
Pe mine m-a pus a veni din grădină spre obiectivul de filmat, iar în spatele meu se
vedeau ludăile şi tuleii. Venind spre obiectivul de filmare, trebuia a deschide o uşă
mică de scânduri Şi a o închide. După aceea, trecând o căruţă cu fân de trifoi a oprit
căruţa şi am urcat în ea. Căruţa a pornit pe drum, iar operatorul a început a filma. Eu
stăteam de vorbă cu căruţaşul. Curios, chiar înaintea căruţei, mergea un câine. Parcă
ştia că trebuie a merge înaintea aşa. După aceea am filmat pe câmp: eu privind cum
trec tractoarele cu remorcile pline cu cucuruz, după care m-a mai filmat înaintea casei,
eu venind dinspre câmp şi intrând pe uşă în curte. Asta a fost cam tot. După aceea mi-a
mai zis regizorul că urmează să vină-n ianuarie, februarie, când e zăpadă. După aceea,
în primăvară când sunt înfloriţi pomii, şi în vară. După filmare, i-am servit cu ce-am
avut.
Cea mai mare comoară din lume este iubirea şi prietenia!
Azi 3 noiembrie 1980. Ghilad. Înainte de masă a început din nou a ninge. Mai frumos
ca ieri, cu fulgi mari şi a început a se prinde şi pe pământ, pe case, pe flori, pe frunzele
pomilor care încă nu au căzut, pe scălanii de struguri care nu s-au cules. Ce frumos Se
poate face un tablou aşa, de îl pictez. Care îl vede primăvara, sau vara, zice că nu e
adevărat, că e cu adevărat naiv tabloul. Numai că azi a fost ceea ce am scris înainte:
realitatea. Peste loc, oamenii mai strâng la porumb, mai taie tulei, mai se şi seamănă.
Bineînţeles că această ninsoare nu o să ţină, se topeşte. Dar ce frumos este, mai ales
acum, a privi frumosul peisaj ca să zic aşa, al iernii, al iernii care ne vesteşte că frigul
va veni. Iarna pe care eu nu o doresc din cauza frigului.
23 decembrie 1980. Ghilad. Azi am terminat un tablou de iarnă, un obicei "Gazdo,
 primeşti steaua?" Mâine fiind Ajunul copiii pornesc cu steaua de a colinda. Acest
obicei se mai păstrează şi azi, deşi unele obiceiuri nu se mai păstrează. Mi-am făcut şi
eu un pom pe care îl am de la tata lui tata. Este făcut din lemn, cu un brad rotund. Am
pus în el două crengi de brad şi l-am împodobit cu bluci şi mere, şi bineînţeles, cu vată.
Din păcate, chipuri (saloane) nu s-au găsit la oraş şi nici la sat. Apăreau din când în
când, dar lumea se aduna şi se făcea o coadă de câte două, trei sute de persoane. La fel
s-a întâmplat la unt, la carne, la zahăr şi la altele. Nu pot să-mi dau seama de ce se
combate a nu se ţine Crăciunul, pentru că este un obicei din moşi strămoşi de a se ţine.
Să fie din belşug de toate, bucuria să cuprindă întreaga ţară. De nu vrea a-l ţine toţi, păi
să nu-l ţină, să ţină pe Moş Gerilă! Dar cine să înţeleagă?! Poporul, cei mai mulţi,
majoritatea, ţin acest obicei, Crăciunul, nu pe Gerilă pe care nu-l iubeşte nimeni. De ce
nu se dă voie la radio, la televizor să se ţină colindele noastre care sunt de când sunt şi
domnitorii ţării din vechime. Unele din ele sunt nestemate ale poporului, dar cu timpul
vor pieri datorită neînţelegerii altora de a se valorifica şi aceste colinde de Crăciun.
26 decembrie 1980. Ghilad. O zi ceţoasă. Zi de Crăciun. Un Crăciun sărac, nu prea se
cunoaşte că este Crăciun pentru că nu se ţine şi nu s-au dat nici saloane şi nici
alimente, ceea ce trebuie pentru Crăciun şi doar sunt din belşug. La noi în România
merge totul pe dos şi ceea ce este rău de tot este că se pierd obiceiurile. După părea
mea, oamenii nu au ajuns încă la un nivel de dezvoltare încât a înţelege de a lăsa să
ţină Crăciunul. Vorbesc de unii oameni. Cine vrea, să-l ţină, cine nu, nu!

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

   

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1981
Selecţie

 
Ieri am început a picta, în acest an nou. Cum va fi anul acesta pentru mine? Pictez până
după masă. După masă trece Lelu pe la mine cu nişte rude de ale lui din Ciuruleasa. De
eu aş fi luat de soţie pe Jenica, atunci când eram în Ciuruleasa, atunci aş fi avut şi eu
neamuri apropiate cu cele ale lui Lelu. M-am bucurat că au trecut şi pe la mine. Domnul
Muth trece pe la mine. Îmi face cadou o carte de pictură naivă. Este tocmai cartea pe
care eu o aşteptam: "Pictura naivă românească", unde sunt şi eu. Răsfoind-o m-am găsit
şi eu. Am trei poze dintre care una colorată: "La strâns părădăis". Mă bucur că s-a făcut
şi la noi o carte despre pictura naivă. Mă bucur că am ajuns şi eu a o vedea. Ce păcat că
pictorul cel mai apreciat de mine, Ion Niţă Nicodim, nu mai este printre noi să se bucure
şi el de această carte. Seara a venit din non Lelu singur pe la mine. I-am arătat cartea, şi
cu el împreună am răsfoit-o. El, citindu-mi ce a scris domnul Savonea despre mine,
plăcându-i şi lui cartea. După care am urmărit programul de la televizor.
7 ianuarie 1981. Ghilad. A început a ninge. Ce frumos şi ce blând ninge! E o plăcere să
priveşti cum ninge.
21 ianuarie 1981. Ghilad. Mă scol de dimineaţă pentru că de ieri am primit o telegramă
cum că azi soseşte echipa de filmare care a fost în toamnă. Afară, de dimineaţă, e frig şi
ceaţă. Mănânc puţin dar nu prea pot din cauza emoţiei. Pe la ora 9.30 vine şi Lelu, că i-
am zis de ieri de a veni şi el, a se întâlni cu domnul Radu Ionescu. Cum stau cu Lelu,
orele trec şi nu apare nimeni. E ora prânzului. Nimic. Lelu mai să pIece acasă. Îi zic a
mai sta. Stă până la 13.30 şi nu mai vrea să stea. Pleacă acasă. Merg cu el până la drum.
Pe drum nimic. Lelu a plecat, dar uitându-se înapoi vede că vine o maşină. Îmi zice că
acum vin. Eu îi zic că nu cred. Maşina, tot apropiindu-se, mă gândesc: stau la drum până
trec. Când se apropie, sunt într-adevăr cei cu filmul. Lelu cum a cotit la colţ, l-am strigat
a veni înapoi. Maşina s-a oprit. Au coborât, am dat mâna cu toţi, dar văd că domnul
Ionescu nu e. Atunci zic: unde este. Mi-am zis că nu a venit şi că vine altădată, pentru că
atunci filmează tablourile, acum numai peisajul de iarnă. Au venit înăuntru, am văzut ce
am mai pictat. Am văzut un tablou cu strâns de tulei în iarnă şi cum în grădină la vecini
sunt tulei în zăpadă. Au zis: aci filmări. Au pus aparatul de a vedea cum se vede şi pe
mine, pe Lelu şi pe tata ne-au trimis la cupele de tulei de a lua în braţe câte doi snopi, a
ocoli o cupă şi a ne îndrepta spre aparatul de filmare. Am luat, atât eu cât şi Lelu şi tata
câte doi snopi şi am aşteptat semnalul pentru că a zis că să nu plecăm decât la semnalul
dat. A început a mă lua un frig groaznic. La un moment dat a dat semnalul şi am pornit.
Am mers pe unde au zis, dar nu a fost bine. A trebuit din nou. Am mers înapoi şi am
aşteptat semnalul şi din nou am pornit, eu, Lelu şi tata. De data asta a fost bine. Eu am
venit direct înăuntru de m-am încălzit că nu mai puteam de frig, tremuram. După ce m-
am încălzit, am mers din nou. A mers cu noi şi regizorul, până la cupi, de a ne spune
când să plecăm toţi trei, fiecare de la câte o cupă, cum câte doi snopi de tulei Am
aşteptat puţin, a dat semnalul, şi am pornit până am ajuns aproape de obiectiv. Eram
foarte tăbărât, pentru că a fost cam mult de mers pe zăpadă şi a avea grijă a nu cădea.
Iarăşi am venit înăuntru, am mai stat, m-am mai încălzit şi am ieşit de am mai filmat
puţin, pe cărare în grădină. Eu veneam pe cărare, iar mama lângă stupi, cu bibilicile, le
dădea boabe. Numai că nu prea stăteau. Câteva şi-au luat zborul. Asta a fost tot. După
aceea, am venit cu toţii în casă şi am luat fiecare câte un pahar de ţuică şi vorbindu-se
despre una, alta. După care au plecat, urmând să vină în februarie, vreo două, trei zile.
Ce m-a bucurat foarte mult este că l-au filmat şi pe Lelu, el care este cel mai bun prieten
al meu, la care ţin foarte mult. Va rămâne imortalizat pe peliculă, alături de mine, şi
poate, peste ani, se va vedea în film alături de mine şi cum eu nu o să mai fiu... Viaţa
mea fiind vitregită îşi va aminti de mine şi o privire va întrepta spre tablourile mele
gândindu-se cât de mult am ţinut eu la el.
26 ianuarie 1981. Ghilad. Pictez până după masă într-o stare nervoasă pentru că m-am
certat cu părinţii: că să mai plec undeva. Aş pleca, dar nu am unde, că m-am săturat până
peste cap. Domnul Muth a trecut după masă pe la mine, spunându-mi că ieri a fost o
expoziţie în Ciacova şi cineva a întrebat de mine, că de ce eu nu particip. De aş avea
maşina mea, aş participa. Dar să le duc eu subsuoară pe cursă, să-şi pună pofta-n cui!
16 februarie 1981. Ghilad. Azi pictez până după masă. Pictez cam mult. După ce am
terminat de pictat aş merge undeva de a mai comunica prin vorbire cu cineva. Dar unde?
Că nu am unde. Lelu a zis că nu mai vine pe la mine până vineri. El nu mă înţelege că
am mare nevoie de comunicare. El nu înţelege că nu duce lipsă de comunicare.
4 martie 1981. Ghilad. De dimineaţă încep la un tablou drag mie şi cred că-l voi întitula:
"Amintindu-mi de copilărie". Şi iată de ce: când eram copil, la margine de sat, trebuia să
treci un pod peste o apă şi ajungeai într-o pădurice. Aşa îi spuneam noi aici la Ghilad:
păduriţă. Erau mulţi rugi şi în rugi erau cuiburi de ciori. În fiecare primăvară mergeau
copii după ouă de ciori. După ouă de ciori m-am dus de multe ori şi eu. Din păcate, eu
nu am putut a mă urca în rugi după ouă, dar îmi dădeau şi mie ouă de cioară copiii care
urcau. Când te apropiai de păduriţă, ciorile zburau deasupra. Erau foarte multe ciori şi
într-una din zile mi-am amintit şi am început a-mi face schiţă, după care am trecut-o pe
pânză şi acum o pictez. Sper că va ieşi foarte bine. Azi toată ziua a plouat. Domnul
Muth, după masă, a venit pe la mine, mi-a adus un tablou, cum pictează dânsul, realist.
Şi Lelu, când a venit de la Deta, s-a oprit puţin la mine.
Luni soseşte din nou echipa de filmare. Azi sunt mai mulţi ca ieri. Mă filmează înăuntru,
luând de pe şevalet şi punând câteva pânze. Mă filmează şi cu părinţii. Deşi eu nu prea
vreau. Dar până la urmă mă convinge regizorul Mirel Ilieşu. După aceea, încep a filma
tabloul cel mare, în multe detalii. Soseşte şi Lelu cu maşina de la Deta, pentru că ieri a
zis domnul Mirel să vină şi el pentru a-l filma. Ne filmează uitându-ne unul la altul,
după care întoarcem privirea şi privim tabloul cel mare. După mine cred că aceasta a fost
cea mai frumoasă filmare. Urmează o alta: afară, eu mergând cu Lelu şi discutând. L-a
mai filmat pe Lelu, maşina lui. Asta a fost cam tot. Mă simţeam cam obosit. Dar m-am
gândit că trebuie să merg după starea disperată în care am fost şi cumva mai sunt. Spre
seară am ajuns la Timişoara. Domnul Mirel mi-a căutat o cameră aci unde stau dânşii, la
hotelul Continental. În cameră mai era un tânăr din Iaşi. Din cameră nu am mai plecat
nicăieri. În ziua de 7 aprilie am vorbit cu domnul Mirel ceva foarte intim. Povestindu-i
câteva întâmplări i-am zis că dacă nu se va rezolva ceva, mă voi sinucide. A zis să fiu
liniştit că este sigur că se va rezolva. De la el am plecat la profesorul Stanciu, m-a
controlat şi a zis că inima merge bine. A mers foarte repede, nu mă aşteptam. I-am
povestit şi profesorului Stanciu câteva întâmplări cum i-am povestit şi lui Mirel.
Profesorul Stanciu mi-a zis că ar fi păcat, după câte au făcut toţi medicii, să mă gândesc
la o sinucidere. Mai ales acum, când într-un fel arăt destul de bine.
12 aprilie 1981. Ghilad. O zi frumoasă, o zi călduroasă. Afară este o zi de primăvară
adevărată. Sunt foarte mulţi pomi înfloriţi în multe culori. Este foarte plăcut afară, să
priveşti peste grădini, pomii înfloriţi, iar când treci pe lângă pomii înfloriţi miroase
minunat.
2 iunie 1981. Bucureşti. Hotel Pallace. De dimineaţă merg să mănânc după care vin
înapoi pentru a o aştepta pe Alina Ciobănel. Apare la la ora 9.30. Merg cu dânsa la
Institutul de Etnografie. Îmi zice: că de ce nu vreau să dau tripticul pentru Cântarea
României? Îi zic că nu vreau pentru că cu am lucrat mult la acest tablou şi mi-e teamă a
nu se zgârâia, mai ales că după ce trece expoziţia, cei ce o organizează, nu mai au nici
un interes. Am ajuns şi la institut. L-am întâlnit pe domnul Savonca. Îmi zice că lucrările
ce le-am trimis nu sunt bune şi nu le vrea nimeni. Îmi zice să le iau acasă. Eu am zis să
le mai ţină, deoarece poate le dă la un preţ mai mic. De aci am plecat cu o doamnă de a
vizita un muzeu. Aici am văzut pentru prima dată cum arată un muzeu şi pentru prima
dată văd lucrări de Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Palladi, Ion Andreescu. Ceea ce mi-a
plăcut la Grigorescu au fost carele cu boi şi câteva peisaje. Peisajele acestea mi-au
plăcut mai mult ca la ceilalţi. Aveau ceva odihnitor ochiului, dar şi plăcut. De la Luchian
mi-au plăcut cel mai mult florile, de o mare prospeţime şi coloritul foarte viu, foarte
plăcut. Trandafirii, anemonele, garoafele, erau extraordinar de plăcute privirii. Ceilalţi
aveau un alt colorit şi nu mi-au plăcut aşa de mult. După ce am vizitat, i-am mulţumit
doamnei pentru amabilitate şi am plecat la hotel. Am stat puţin de m-am oginit, după
care am coborât jos de a-i da telefon domnului Ilieşu pentru că a zis că vine după mine şi
mă gândeam că a fost cât am fost eu plecat. Dar tocmai când dădeam telefon, apare
domnul Ionescu şi-mi zice să mergem la domnul Ilieşu la "Studioul Sahia". Am urcat
într-o maşină şi am mers la "Sahia". Aici am întâlnit pe domnul Ilieşu şi pe încă câţiva
care au fost la Ghilad. Am stat puţin de vorbă, după care am mers în sala de proiecţie de
a vedea filmul pe care-l face cu mine. Prima dată apare casa mea pe care scrie: "Casa
pictorului Viorel Cristea din Ghilad", iar actorul Mircea Albulescu, citind biografia mea
tristă pe care o am şi cum am început pictura, cum părinţii au zis că stric banii pe ce nu
trebuie. Totodată, citeşte din scrisorile mele scrise criticului Radu Ionescu: toate stările
care le am. Vorbeşte despre Lelu, prietenul meu care de nu ar fi, eu nu ştiu cum aş exista
eu. El este acela ce-mi spune ce se mai petrece îmi această lume. Tablourile, filmate, s-
au văzut foarte frumoase toate. Mă bucur pentru Lelu. Este foarte bine în film. Pe mine
filmul m-a răscolit şi m-a îndurerat, pentru că mă gândesc că acest film o să fie văzut de
mii de oameni şi de ce să ştie suferinţele mele şi stările mele?! Oare m-am născut numai
pentru pictură? Oare acesta să fie rostul meu în viaţă? Oare mă pot despărţi de acest
prietem care mi-a dat atâta afecţiune?! Oare îi dă seama cine este el pentru mine?! La un
moment dat zice în film aşa: din scrisoarea mea, scrisă criticului Radu Ionescu. Sunt
puţini la care le plac această pictură şi puţini care o înţeleg, şi să mă înţeleagă cineva cu
adevărat, nu cred că este. Dar poate mă va înţelege şi-mi va iubi pictura mea atunci când
eu nu voi mai fi. De aici de la studiou am plecat la domnul Ilieşu, cu domnul Ionescu.
Am ajuns acasă la domnul Ilieşu, bineînţeles cu maşina dânsului. După ce am făcut
prezentările cu soţia dânsului, am luat o ţuică, după care m-a invitat la masă. În timpul
mesei eu mă simţeam foarte stingherit. Era o atmosferă foarte încărcată pentru că
vorbeau tot ceea ce eu nu ştiam. A început a mă luat sudorile. După ce s-a terminat masa
am stat în altă parte, numai domnul Ilieşu şi domnul Ionescu şi, bineînţeles, eu. Am
plecat abia pe la ora 19. M-a adus domnul Ilieşu până aici la hotelul Pallace. Bineînţeles
că în astă seară nu mai merg nicăieri.
3 iunie 1981. Bucureşti. Hotelul Pallace. De dimineaţă merg şi mănânc. Mai merg în
Cişmigiu puţin şi mă reîntorc aici la hotel. Pe la ora 10 vine Alina Ciobănel. Merg cu ca
de a vizita Muzeul colecţiilor. Îmi plac şi aici unele din tablouri: Luchian, Grigorescu,
dar aici nu au aşa de multe tablouri ca şi la muzeul vizitat ieri. Azi am văzut pentru
prima dată un bust de copil de Brâncuşi. La secţia de tablouri străine nu am mai mers
pentru că este foarte obositor ochilor. Am mai stat cu Alina pe o bancă în curtea
muzeului. M-a invitat de a lua masa împreună. Am mers cu ea şi am intrat la Athene
Pallace. După ce am mâncat, am băut şi bere, m-a mai condus până în apropierea
hotelului, după care mi-am luat rămas bun. La Hotel am stat până pe la ora 16, după care
am mers până la Tarom şi în drum am trecut pe la magazinul Adam de mi-am luat o
cămaşă, după care am mers, am mâncat şi m-am reîntors la hotel. Spre seară a trecut
domnul Ionescu, pentru că mi-am uitat la dânsul un sfeter. A plecat imediat pentru că s-a
grăbit la o conferinţă. Eu am mai fost de am mai mâncat, m-am mai plimbat şi am fost şi
în parcul Cişmigiu. Treceau mulţi pe lângă mine. Alţii soţi şi soţie, alţii prieteni. De unul
singur nu prea treceau. Eu stăteam pe scaun şi mă gândeam mai cine este ca mine
singur? Şi atunci cum să nu mă chinuie singurătatea? Mă uitam la câte un tânăr şi-mi
aminteam de Lelu, prietenul meu, de care nu pot să mă despart şi oriunde sunt gândul
meu se îndreaptă spre el.
P.S. Azi am mai vizitat, cu Alina, Biserica Albă. Este pentru prima dată în Bucureşti
când vizitez o biserică. Este denumită astfel pentru că pe dinafară este albă, înăuntru este
pictată foarte frumos. Sunt picturi, mi-a zis Alina, şi de Tătărăscu.
Azi, 15 iunie 1981. Ghilad. Nu fac decât o schiţă cu creionul. Deşi schiţa e mai demult
începută, azi o termin. După masă trece domnul Munth pe aici, luându-şi rămas bun
pentru că pleacă în R.F.G. Păcat că acum, când aveam nevoie mai multă de el pleacă.
Mă plimb pe câmp. Mă uit către biserică. Se vede un peisaj foarte frumnos. Câtă
splendoare este în natură. Cât de mult se poate picta peisajul de la ţară la nesfârşit. Oare
să nu fiu eu înţeles de nimeni?! Pentru puţină dragoste şi afecţiune s-ar putea face lucrări
ce în pictură vor rămâne peste ani. Oare să nu pot a-mi reveni din starea de disperare în
care sunt?! Singurul care mă poate ajuta este Lelu, dar dacă cineva nu-i spune, el nu-şi
dă seama cât de mult mă poate ajuta el a continua a trăi în pictură. Am aşteptat din
partea domnului Radu Ionescu a-i vorbi lui Lelu despre mine de a mă stimula cât poate
de a putea trece greutăţile. Din păcate, domnul Ionescu nu prea i-a zia a mă stimula şi că
el mă poate ajuta mai mult ca oricine altul. Oare să nu-şi dea seama domnul Ionescu că
într-adevăr Lelu mă poate stimula enorm de mult. Oare să nu fiu eu înţeles de nimeni.
Au înflorit florile de floarea soarelui înaintea stupinei, flori preferate de mine. Dar ce
păcat că nu le pot trece pe pânză. Doar admirându-1e şi mirosindu-le, nu pot intra în
atmosfera aceea a picturii. Am fost trezit din visul frumos şi m-am trezit într-o lume în
care eu nu cred că pot rezista. M-a trezit Lelu din visul frumos al picturii, al inocenţei, al
nepăsării pentru mâine.
30 iulie 1981. Ghilad. Încă de ieri am fost anunţat că azi soseşte domnul Ilieşu care a
făcut filmul cu mine, cu domnul Radu Ionescu, pentru a prezenta filmul la Ghilad. Pe
mine, aşteptarea, mă cam face a fi iritat. Înainte de masă dau un telefon domnului
Arieşanu la redacţie, dar mi se spune că nu este acolo. Este încă în concediu. Îi zic, de
vrea dânsa, secretara, a-i da un telefon acasă şi să-i spună că azi soseşte cu filmul la
Ghilad şi de vrea să vină să-l vadă. Domnul Ilieşu cu domnul Radu Ionescu şi cu
doamna Marieta, Pamfil, şi încă doi cu caravana de la Timişoara sosesc după masă la
mine. Mă bucur că-i întâlnesc. După ce se mai uită la tablouri, mai stăm de vorbă. Mă
întreabă ce am mai pictat, dar le zic că în starea în care am fost nu am prea pictat. Acum
am început a picta, şi cumva mi-am revenit din stările care au fost şi asta datorită lui
Lelu care nu se poate egala cu nimeni, şi încă o dată cu nimeni. Domnul Ilieşu îmi zice
să merg şi eu la film dar îi zic că eu nu merg datorită faptului că filmul este prea trist şi
aici nu vreau să-l văd, mai ales că acum, cumva, mi-am mai revenit şi s-ar putea să mă
răscolească foarte mult şi nu vreau. De-ar fi fost altfel făcut aş fi mers , dar aşa nu.
Domnul Ilieşu a fost foarte întristat că nu vreau să merg. Atunci au zis toţi să merg şi să
merg, că de ştiau că nu merg nici nu veneau. Am zis: merg, dar cu condiţia că eu cu
doamna Marieta stau la bufet, nu intru înăuntru. Bineînţeles, au fost de acord. Îl aşteptau
pe Lelu. Domnul Ionescu a vrut a merge la el să vadă de a venit. Am zis să nu meargă că
el de este venit vine aici singur. A trecut şi cursa de Deta şi Lelu nu a venit nici cu cursa.
Mă gândesc unde să fie. Este singurul care trebuie neapărat să vină să vadă filmul.
Plecăm cu maşina la Cămin. Ajungem la Cămin. Lelu nicăieri. Sunt neliniştit. Dacă
începe filmul şi Lelu nu o să-l vadă?! Mergem cu doamna Marieta şi cu domnul Ionescu
până la prăvălie. Dânşii îşi iau câte ceva. Când să ieşim din prăvălie, apare şi Lelu. Zice:
nu a a putut veni că a avut de încărcat mobilă şi abia acum a scăpat. A stat de vorbă cu
doamna Marieta şi cu domnul Ionescu după care a tras maşina la o parte şi a mers în
cămin pentru a vedea filmul. Eu cu doamna Marieta am stat la bufet, la o masă plină cu
bere şi bând din când în când şi mai povestind din stările mele pe care le am. După
terminarea filmului, am mai stat puţin cu dânşii, după care mi-am luat rămas bun, la fel
şi Lelu, domnul Ilieşu urmând să vină din nou pestre trei, patru zile pe la Ghilad. De la
Cămin, până la bufet la noi, în Cartiz, am venit cu Lelu cu maşina. El bucurându-se că s-
a văzut în film cu maşina lui. Aci am băut eu lichior, el ţuică. Aci au fost şi Ghera şi
Ionel. Au fost şi ei la film. Nu mi-au zis nimic de film. După ce am băut, eu cu Lelu am
plecat. A băgat maşina la mine în avlie. Am mâncat cu Lelu la masă, am mers cu el până
acasă la el după care m-am reîntors la mine acasă şi-am început a mă gândi la tot ce a
fost şi la ceea ce mi-a zis doamna Marieta despre Lelu şi despre Ionel Sandoşa, perfect
adevărat?
Ieri am pictat până după masă. Nu a fost nimeni pe la mine. Seara merg până la Ghera.
Stau puţin la el şi de la el plec la bufet. El nu a avut timp a veni la bufet. La bufet, la o
masă, era plin de tineri. Eu mi-am luat un rom, altceva nu era şi am stat la o parte şi mă
gândeam la acei tineri care, seără de seară, sunt prezenţi la bufet. Când vin de la
serviciu, direcţia bufet. Ce-au găsit în alcool? La un moment dat au început a cântă, a
striga. Eu am privit şi m-am gândit: oare cum este bine a fi: aşa cum sunt aceşti tineri,
consăteni ai mei? Trăiesc aşa zi de zi şi se simt bine. Nu se mai gândesc că ar trebui a
face şi altceva. Pe mine m-a cuprins o întristare şi am început a mă gândi: de ce eu sunt
aşa cum sunt a fi, suferind, a sta deoparte. Oare de aş fi fost şi eu altfel, aş fi fost tot aşa,
nefăcând ceea ce fac?! Noaptea s-a lăsat şi am simţit răceala nopţii. I-am zis lui Ghera că
eu plec. Am plecat cu o tristeţe că eu sunt vitregit de soartă şi nu pot fi niciodată ca
aceşti tineri, referindu-mă la buna dispoziţie. Am venit pe drum până când am ajuns
acasă. Intrând înăuntru am început a mă gândi la Lelu, că este departe de acest sat şi nu
pot să nu mă gândesc la el. Zi de zi gândul meu zboară către el, departe.
Cred că în viaţă te poţi împlini şi fără a avea copii, dar a fi cu cineva, a fi în doi, nu cum
sunt eu. Acum e bine că sunt cu Lelu, dar când el se va însura, cu cine sunt?
13 septembrie. Ghilad. O zi cu ceaţă. Puţin cam răcoros este timpul. Înainte de masă,
după ce s-a mai ridicat ceaţa, mergem la Bighei pentru a pescui domnul Cazacu. Eu mă
tot uit pe strada lui Lelu, pentru al vedea, dar nu-l văd. Sunt cam îngrijorat de ce nu a
venit pe la mine. Îi arăt doamnei Cazacu cât de frumos se vede depărtarea, cât de
transparentă. Stăm puţin, dar peştii nu prea vreau a veni la undiţă. Sunt bine unde sunt.
Eu cu doamna Cazacu plecăm spre casă. Mă tot uit pe strada lui Lelu, dar nu-l văd. Aş
merge până la el, dar cum să o las pe doamna Cazacu. Domnul Cazacu vine mai târziu
de la pescuit. Bineînţeles fără nici un peşte. Mâncăm de prânz, dar sunt neliniştit.
Gândul mi-e la Lelu. De ce nu a venit pe la mine? După masă ne uităm la televizor. Spre
seară plecăm pentru a fotografia câteva case vechi, printre care şi casa lui Ghera. La
Ghera le fotografiem şi pe fetiţele lui Ghera. Ne întoarcem înapoi pe strada mea, fiind un
botez unde este şi Lelu. Mă tot uit, dar nu-l văd. Stăm puţin şi ne întoarcem acasă.
Mâncăm de cină şi ieşim a sta în avlie. Stăm de vorbă. Stând aşa, apare şi acela de care
îmi era dor, Lelu. Spune cum a fost pe la botez. Mai stăm puţin şi plecăm. Mergem şi ne
oprini pe la botez, pentru ca familia Cazacu a vedea cum se joacă pe la noi, după care
plecăm până la bufet. Luăm câte-o băutură, în afara doamnei Cazacu care nu vrea nimic.
După ce bem, ne îndreptăm spre casă, fiind în drum botezul. Ne oprim puţin, dar nu
stăm mult. Mergând spre casă, luna pe cer începe a răsări foarte mare. Doamnei Cazacu
îi place foarte mult răsăritul. Zice că aşa ceva, la Bucureşti nu se vede. Ajungem acasă,
dăm drumul la televizor şi privim filmul. După ce se termină filmul, Lelu mai stă puţin
şi pleacă acasă. La drum îi zic: de ce nu a mai stat, dar zice ce crede familia Cazacu
despre el, că el nu are casă de stă tot la mine? Dar eu îi zic că pe mine nu mă priveşte, să
nu-l privească nici pe el ce zice familia Cazacu. Eu vreau a fi mereu aici la mine, cu
mine.
După ce luăm masa cu familia Cazacu, mai stăm puţin şi plecăm la Lelu. Îl găsim la vie,
lucrând. Când ne-a văzut, a venit şi a dat mâna cu familia Cazacu. A adus în avlie
scaune şi ne-a servit cu vişinată. Ne-am reîntors acasă la mine, bineînţeles şi Lelu. Am
încercat a da drumul la un zmeu adus de familia Cazacu dar nu am reuşit. Am mai stat
de vorbă-n avlie. A venit şi Sandoşa. I-am dat doamnei Cazacu Luminiţa o carte scrisă
de domnul Arieşanu, "Respiraţie liberă". Din caietul meu de versuri, doamna a ales două
poezii a le scrie pe carte. Cum eu, din cauza plecării, nu am putut a le scrie, le-a scris
Lelu. Împreună am făcut şi poze. La ora 14.30 am plecat spre Timişoara cu maşina
familiei Cazacu. Am ajuns cu bine la Timişoara. La hotelul Central am avut camere
reţinute de domnul Danciu. Am urcat sus, am lăsat bagajul şi am plecat în oraş la
Catedrală. Azi fiind Sf. Iosif, aici la Catedrală este foarte multă lume. Abia am găsit-o
pe mama care a venit pentru această sărbătoare. Tot aici am întâlnit-o pe mama lui Lelu.
Am urcat la balcon şi am stat şi am privit. Când a început a cânta corul şi a venit
mitropolitul a fost un moment foarte impresionant. Mi-au dat lacrimile şi mă gândeam la
prietenia dintre mine şi Lelu. Să dea Dumnezeu a fi o prietenie durabilă, plină de
afecţiune şi puritate. Prin afecţiunea lui eu vreau să mă desăvârşesc în artă. De la
Catedrală am plecat cu familia Cazacu la hotel, mama rămânând. Când am ieşit în stradă
din Catedrală a început a ieşi lumea pentru a înconjura Catedrala. Am stat cu familia
Cazacu de ne-am uitat. Clopotele se auzeau bătând de sărbătoare.
6 noiembrie 1981. Ghilad. Zi ploioasă. Înnorat peste tot. Nu prea îmi vine de a picta.
Totuşi încep şi, intrând în atmosfera tabloului, nu mă las până pe la ora 15, după care
trec la mine în cameră. Este cam frig. Bag radiatorul în priză şi stau pe pat. Uşa se
deschide şi apare Lelu, venind de la Deta, de la serviciu. Îmi aduce revista Cinema unde
apar şi eu, vorbindu-se despre filmul pe care domnul Ilieşu l-a făcut. Articolul îl
semnează directoarea Ecaterina Oproiu. Articolul este foarte bine scris. Scrie despre
pictura mea, despre prietenia dîntre mine şi Lelu. Ceea ce nu mi-a plăcut este că scria că
sunt cu inima. De ce trebuie să se scrie pentru a şti acei ce citesc acest articol: După ce
Lelu mi l-a citit a plecat acasă.
3 decembrie 1981. Ghilad. Azi mai toată ziua a nins cu fulgi mari. Dinăuntru este plăcut
a privi cum ninge, dar afară este frig. Vreau să merg până la Lelu, azi el fiind acasă, dar
nu îndrăznesc. Pictez: "Copii la săniuş". Pictez până după masă dar culoarea albă nu
prea o suport la ochi. Uitându-mă peste culoarea albă, la un moment dat nu mai văd bine
albul tabloului. Cred că o să abandonez tablourile cu ierni. Mi s-a mai întâmplat dar am
crezut că e de moment. Iernile şi aşa nu-mi plac. Poate şi datorită faptului că mă ţin aici
izolat în casă. Lelu a trecut pe la mine spre seară. Mi-a adus nişte reviste.
25 decembrie 1981. Ghilad. Am visat cu Lelu. Poate de unde m-a ajuns dorul de el.
Poate de unde am fost pe la el pe acasă. Azi am pictat până la ora 14. Deşi este ajun de
Crăciun, am lucrat la un tablou ce reprezintă "Copiii cu Steaua", un obicei ce se va
pierde în negura vremii, ca multe altele. Este ajunul Crăciunului dar nu se simte nimic,
de parcă nici nu ar fi. Nu pot să-mi dau seama de ce nu se ţine. Poate face vreun rău
acest obicei de când lumea?! Poate la cei ce au o concepţie mai îngustă că nu sunt
multilaterali încă... Mă întreb atunci de ce se mai vorbeşte de "obicei străvechi", când se
caută a se îndepărta. Dar să nu mai scriu despre aceasta şi să scriu că eu, azi, sunt singur,
aici în casă, singur ca cucul. Mă gândesc că de Lelu era acasă, venea pe la mine şi cu
câtă bucurie mă uitam şi eu în astă seară la televizor. Dar aşa mă uit cu o tristeţe şi cu
gândul departe, acolo, unde este el.
Tot anul acesta pe ecrane a rulat filmul "Liniştea picturii" regizat de regizorul Mirel
Ilieşu. Regizorul a luat, cu acest documentar, premiul întâi. Ce-mi va aduce anul care
vine, 1982? Sper că Lelu va fi la fel cu mine cum a fost în 1981. De se va schimba
trebuie să plec pribeag prin astă viaţă, prin astă lume rătăcită.

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1982
Selecţie

 
14 februarie 1982. Ghilad. Dimineaţa, ceaţă mu1tă. Se vede prin ceaţă soarele. Azi
trebujie să plec undeva, nu mai pot sta acasă. Trebuie măcar puţin schimbat mediul
acesta de acasă. Pe la ora 10 plec la Lelu. Îl găsesc acasă. Stau la el de vorbă până pe la
prânz. Beau un pahar de vişinată, după care vin acasă. Mănânc. După aceea citesc
proiectul de diplomă al doamnei Luminiţa Cazacu din Bucureşti care a luat examenul cu
nota zece despre pictura lui Viorel Cristea. Iar după ce am citit am zis către Lelu: că zece
este prea mult, eu îi acord nouă. Pentru zece trebuia să fi ştiut mai mult despre pictor şi
despre pictura mea începând de la preparare şi până la terminare. Am mai stat cu Lelu,
am mai privit la televizor, după care a plecat. Eu am mai ieşit pe afară pentru că era
soare. Când a început "Linia maritimă Onedin" am privit la televizor, că îmi place foarte
mult. Spre sfârşitul filmului mă strigă mama. Când ies afară, văd un necunoscut. Zice că
este din Germania şi vrea să vadă tablourile mele. Îmi zice că mai sunt trei. Eu îi zic că
poate să le vadă. Au venit şi ceilalţi. Erau două doamne şi doi domni, dar nu a ştiut
numai unul foarte puţin româneşte, Aşa că nu prea le-am spus multe că nu au înţeles.
După câte am înţels eu au văzut filmul care l-a făcut domnul Ilieşu. S-au oprit la două
tablouri şi m-au întrebat cât costă. Dar nu am înţeles. Atunci am scris pe hârtie. Au zis
că nu au atâţia bani, dar dacă vreau ceasuri, casetofon, maşină de cafea. Am zis că nu.
Atunci am zis altfel şi a rămas aşa. Mi-au dat o mie nouă sute şi un ceas de mână pe cele
două tablouri care se numeau: "Chemarea la nuntă" şi "Codreni la marginea satului
Ghilad". Când au plecat mi-au lăsat şi trei perechi de pantaloni şi un kilogram de zahăr.
Le-am dat un catalog de la o expoziţie din străinătate şi o carte pe care a scris-o domnul
Ion Arieşanu. Dânşii au zis că o să-mi scrie de la ei de acasă, din R.D.G. După plecarea
lor am mai stat de vorbă cu Lelu. După ce a plecat Lelu mă simţeam foarte agitat, Nu mă
puteam concentra la film, deşi era un film bun, italian. Nu ştiu de ce, dar totdeauna mi se
întâmplă la fel când vine cineva din afara comunei. Am un fel de nelinişte. Trebuie să
treacă câteva zile până îmi revin.
23 februarie 1982. Ghilad. Azi pictez mai liniştit. Sunt singur acasă. Părinţii nu sunt
acasă. Sunt plecaţi. Când sunt părinţii acasă, pictez mai încordat şi cu o stare de
nervozitate, deoarece îmi tot vorbesc şi mă enervează şi nu pot picta liniştit. Nu pot fi cu
gândurile mele, intrat în atmosfera aceea a tabloului, gândindu-mă în voia mea în lumea
de vis imaginată de mine, cu gândul la Lelu că a fost pe la mine şi mi-a redat toată
afecţiunea lui şi tăria lui de a putea fi şi eu fericit, în lumea mea, în lumea picturii. Dar
azi am pictat în voia mea, cu gândurile mele, în lumea mea de vis cu afecţiunea şi
puritatea lui Lelu redate mie aseară când a fost la mine şi a stat până târziu. Nimeni nu
cred că va înţelege ce este el pentru mine. Să ştiţi că este greu de a înţelege. Poate nici el
nu înţelege ceea ce simt eu.
17 martie 1982. Timişoara. Spitalul ASCAR. Stând în pat, după capsulele pe care le iau,
inima bate 68 bătăi pe minut. Mă simt relativ bine. Azi a vorbit profesorul Stanciu eu
doctorul Riviş despre plecarea mâine la Bucureşti. Poftă de mâncare am, dar puţin sunt
ameţit. Seara, pentru a dormi noaptea, iau o tabletă Napoton. Azi mama a fost pe la
mine, şi familia Ghera. Azi am privit afară pe geamul spitalului. Afară este soare.
Oamenii, trecând fiecare cu treburile lor. Privesc şi mă întristez, şi mă gândesc. Eu ce
soartă am avut?! De nimic prin spitale, stând la geamul spitalului şi privind lumea în
libertate, lumea iubită de mine, care trece pe lângă geamul spitalului. Privindu-mă, câte
un trecător, fără să ştie câtă tristeţe este în sufletul meu, îmi sufletul pictorului care este
rătăcit în lumea asta mare, în lumea asta visătoare.
18 martie 1982. Înaintea plecării la Bucureşti, spitalul ASCAR. Timişoara. Ca umbră şi
vis suntem noi, ca vis şi umbră pe acest pământ.
22 martie 1982. Bucureşti. Spitalul Fundeni. De dimineaţă trece doctorul Făgărăşanu şi-
mi zice că pe la ora 12 să fiu pregătit că-mi introduce biostimulatorul. Până la ora 12 am
stat mai mult în pat. Bineînţeles gândurile mă duc în toate părţile. Dar dacă nu reuşeşte?
Dar poate mă ajută Dumnezeu de scap. Ce mă fac dacă nu-mi reuşeşte? Iubitul prieten al
meu, să nu-l mai văd?! Dar nu se poate, trebuie să scap. Ajunge şi ora 12 în care vine o
soră, că eu şi cu un bolnav să coborâm jos. Emoţii şi la mine şi la celălalt bolnav. Însoţiţi
de o soră, coborâm la etajul trei. Sora ne-a lăsat într-o cameră. A venit alta şi a zis să
stăm pe pat. Emoţii mari. Se aude doctorul Făgărăşanu. Cheamă pe bolnavul celălalt.
Era ora 12,20, când celălalt a intrat. Cât eram eu singur, mă rugam, mă gândeam la Lelu,
acasă, şi în multe părţi m-am gândit să nu mai am emoţii. Pe la ora 12,45, bolnavul
celălalt iese, şi doctorul Făgărăşanu mă strigă pe mine. Intru în sala de operaţie. Erau
două asistente. Doctorul Făgărăşanu îmi zice să mă dezbrac până la brâu şi să mă întind
pe masă. Am emoţii. Mă întind, îmi spune cum să stau, mă acoperă cu un cearceaf, a nu
vedea, dar sus, cum era de inox, în formă rotundă, mare, şi pe el ardeau becuri pentru a
lumina înspre mine. Vedeam bucata aceea neacoperită. S-a apropiat doctorul Făgărăşanu
de mine a început a-mi da pe piele cu un fel de iod, foarte rece. A început să mă întrebe
despre pictură. Eu îi spuneam. Mi-a zis să fiu atent, că-mi face o injecţie. Când a zis m-a
şi împuns. M-a durut. Am zis: au! A apăsat tare că a zis că foarte greu intră acul în piele.
Am mai stat foarte puţin, după care am auzit de bisturiu. O asistentă a zis că este pe
mine. L-a luat şi a început a apăsa. Nu m-a durut, dar am simţit, mai ales că a apăsat
foarte tare. Simţeam cum din tăietură curge ceva, bineînţeles sângele. A apucat cu
mâinile aparatul cel care a fost şi a tras. Am auzit că s-a desfăcut ceva ca şi cum deschizi
o cutie goală cu capac. Nu prea a durut. Am mai simţit când a introdus pe celălalt, de i-a
făcut legătura cu electrodul introdus data trecută. Ceea ce am uitat: când a scos aparatul
cel vechi, o asistentă mă ţinea de mână şi cu mâna la puls pentru a vedea de încetează şi-
i spunea doctorului. La fel i-a spus când l-a introdus, că a început a lua ritmul. Am mai
simţit când m-a cusut. M-a durut. Aveam vreo 9 împunsături. După care a luat
cearceaful de pe mine şi a zis: dacă mă simt ameţit. Am zis că nu. Cu celelălalt bolnav,
care mă aştepta, am urcat cu liftul şi m-am pus în pat. Spre seară m-au luat nişte călduri,
de fruntea a început a transpira şi am început şi a tuşi şi a mă zgârâia în gât. Mama a
venit pe la mine, a stat, mi-a adus sucuri.
Aici, în spital, mi-a adus Luminiţa Cazacu câteva flori legate. Mai multe bucheţele de
flori portocalii, albe, violete şi un albastru puţin în violet. Le privesc şi mă gândesc: e
primăvară. Primăvara a venit şi la mine în salon, adusă de Lumniniţa, cu aceste buchete
de floricele. Mă gândesc ce frumos este să fiu sănătos, să simţi cu adevărat primăvara, în
libertate, nu aici pe patul de suferinţă al spitalului. Ce bine ar fi fost să fiu şi eu unde este
Lelu, în libertate şi să văd pe cerul primăvăratic venind cocorii şi berzele, câmpul care
înverzeşte, mieii fugind pe câmp iar prin grădini oameni muncind. Iar albinele în prisacă
zumzăind şi căutând câte o floare de primăvară.
27 martie 1982. Spitalul Fundeni. Azi, afară, e un timp foarte frumos, frumos pentru
cine este afară, şi este sănătos nu pentru mine că stau aici şi privesc de pe terasa
spitalului, Bucureştiul. De aici, de pe terasă, cu locurile care-l înconjoară. Se vede
frumos de aici în lumina soarelui de primăvară. Pentru mine este trist, pentru că sunt
aici, pentru că soarta mi-a hărăzit o altă viaţa. Azi nu a fost decât medicul de gardă.
Asistente doar două. Au şi dânşii sâmbăta liberă. Azi am vorbit cu Luminiţa de a veni
luni pe aici, că îmi face ieşirea şi să-mi aducă cele două tablouri. Mi-a zis că Lelu a
trimis pe prietenul lui, şoferul, supă sârbească şi s-a interesat de mine. Azi, Luminiţa
pleacă cu Titi şi cu maică-sa la rude la Ploieşti şi se reîntorc mâine seară. Este sâmbătă.
Acasă de eram mă uitam la televizor, şi eram cu Lelu de care îmi este dor. În seara asta
am râs foarte mult. Bolnavii, spunând fel de fel de bancuri şi din când în când, pe furiş,
aruncau cu coji de portocale. Omul nu-şi dă seama când e fericit, ci aşteaptă fericirea a
veni, a fi fericit. Dar aşteptând fericirea, nu-şi dă seama că asta este adevărata fericire. Şi
totuşi omul speră în altă fericire!
Sper ca mâine să-mi facă ieşirea. Este seară şi mă gândesc la ziua de mâine. În astă
noapte nu ştiu cum o să dorm, pentru că gândul mi-e mereu la eliberarea aceasta de aici.
A anunţat că pasagerii pentru Timişoara sunt rugaţi să meargă în sala de plecare, pentru
că vom pleca. Mi-am luat rămas bun de la Luminiţa, de la mamă-sa şi de la Doina, soră-
sa. De aici ne-am suit în autobuze până la Otopeni. La Otopeni ne-a dus cursa până la
avion. Am urcat, şi spre norocul meu am prins un loc lângă geam. Avionul a anunţat
decolarea şi încet am început a ne ridica. A zis că zburăm cu 600 km/oră. La ora 17.05,
când avionul a intrat deasupra norilor, era lumina de la soare care lumina norii. Geva
groaznic. Aşa ceva nu văzusem. Parcă pluteam pe o întindere de zăpadă şi se vedeau
până departe. Norii albi se pierdeau în zare. Parcă aş fi mers cu o sanie prin văzduh.
Uneori, norii păreau nişte stânci de zăpadă, în diferite forme foarte transparente şi de o
frumuseţe rară, nemaivăzută de mine. Printre nori am văzut când am trecut Carpaţii, pe
munţi, zăpada, pierzându-se în imensul întins al norilor albi ce se vedeau. La un moment
dat am văzut şi printre nori case. Dar jos, umbră. După care intra în imensul alb, parcă al
zăpezii. Când am început a ne coborî printre nori, păreau ca o ceaţă, ca un fum. Jos se
vedeau câmpiile şi râurile. Casele, foarte mici, parcă locuite de nişte pitici. În avion m-
am gândit câte minuni ascunde natura aceasta şi câte cataclisme poate produce. Mintea
omului nu poate depista niciodată fenomenele naturii, pentru că eu cred că totul este
într-un fel de evoluţie a naturii. La ora 17.55 am aterizat la Timişoara. De aici am luat
autobuzul TAROM-ului până în oraş. Iar de aici am luat tramvaiul până la hotelul
Central unde am o cameră rezervată de Danciu. De aici, din hotel, am vorbit cu pictorul
naiv Babeţi care spunea că el nu dă lucrările pe mai puţin de 1300 lei.
9 aprilie 1982. Ghilad. Azi, faţă de ieri când era foarte cald ca vara, bate vântul şi este
frig. Mănânc de dimineaţă şi dau să ies afară, când văd că pe poartă intră doi domni şi o
doamnă. Îmi zic că sunt de la Bucureşti, Marcel Ciubotaru de la Radio şi Gabriela
Cocora de la Editura Sport-Turism, pentru a face patruzeci de diapozitive pentru
albumul de pictură ce se face despre pictura mea şi este scris de Radu Ionescu. Intră în
casă, privesc tablourile, le plac. Până doamna Cocora îşi instalează aparatul pentru a
fotografia, domnul Ciubotaru îmi ia un interviu despre pictură. Bineînţeles că nu prea m-
am bucurat pentru că nu-mi place a vorbi eu despre pictura mea. Totuşi i-am răspuns la
întrebări. Fotografierea a fost mai anevoioasă. Eu le-am ales pe cele care am crezut eu că
sunt cele mai frumoase. M-am consultat şi cu Radu Ionescu când am fost la Bucureşti.
Păcat că tripticul nu s-a putut filma din cauza timpului. Afară nu s-a putut pentru că nu
era soare iar înăuntru nu se putea pentru că nu avea reflectoare.
15 aprilie 1982. Ghilad, Azi, la fel ca şi ieri, o vreme ploioasă şi închisă. Nu fac decât o
schiţă pe foaia de bloc. Pe la ora 18, domnul Mirel Ilieşu şi cu un şofer din Bucureşti,
trec pe la mine să vadă ce fac, cum mă simt. Domnul Ilieşu aduce şi câteva kilograme de
zahăr. Nu stau decât puţin şi pleacă înapoi la Timişoara unde au camere la hotel. Mâine
pleacă spre Bucureşti.
28 aprilie 1982. Ghilad. Azi este o zi friguroasă, deşi pomii sunt în plină floare.
Mergând prin grădină cireşii sunt foarte încărcaţi de flori. La fel prunii. Florile prunilor
sunt mai mici. Cele de piersici sunt frumoase, sunt roz. Pictez la un tablou cu cinci
rânduri de pomi suprapuşi. Toţi vor fi înfloriţi. Am început să pictez şi la tabloul cel
mare, iarba şi pomii, la "primăvară", dar azi, datorită frigului, nu am putut lucra în
coridor că este frig. Sper ca în zilele următoare care vor veni să se încălzească şi să pot
picta. Lelu a venit cu maşina pe aici şi a zis să merg la Deta cu el să o alimenteze şi
venim înapoi. Nu am mers pentru că drumul este rău sunt foarte multe gropi şi nu e bine
pentru stimulator.
16 mai 1982. Ghilad. Azi de dimineaţă, cineva din sat, care sunt plecaţi la Timişoara,
vin la mine să vadă tablourile că la Timişoara au văzut filmul "Liniştea picturii". S-au
uitat la tablouri. Au zis că le place, dar eu cred că nu prea le-a plăcut. Au zis să-i dau
înainte cu pictura de parcă eu m-aş fi oprit aici.
20 mai 1982. Ghilad. De dimineaţă încep a picta la tabloul cel mare. Azi este la fel ca
zilele trecute, foarte cald. Pictând îmi vine un fel de ameţeală dar nu mă dau bătut.
Pictez în continuare. Mai merg pe-afară, după care vin şi pictez. Tabloul fiind mare am
şi o poziţie incomodă de a picta şi mai ales lumina se cam reflectă pe el, dar nu am ce
face, nu am altfel cum să-1 pun, decât aşa cum este. Lelu este mereu cu mine, mă
încurajează şi mă stimulează foarte mult de a picta. Îi place şi lui acest tablou pe care-l
fac. Zice că o să iasă mai bine ca tripticul. Eu nu ştiu decât când e gata, deşi îl iubesc pe
acesta acum că îl fac.
29 octombrie 1982. Ghilad. De dimineaţă, pe dosul unui tablou, scriu câteva cuvinte a-l
da lui Lelu cadou de nuntă: "Îţi dăruiesc acest tablou pictat după un vis, pentru că viaţa
este un vis. Anii vor trece, şi ziua de 30 octombrie îţi va aminti (trebuia, rămâne) ţie,
Lelu şi soţiei tale, ca un vis şi-o amintire". Între timp cât am scris a venit Leodora, de şi-
a luat nişte verdeaţă de prins în piept, ea fiind giveriţă. Am mers cu ea de am aranjat
şatra. Pe la ora 13, am mai venit acasă de m-am oginit, după. care am mers din nou de
am prins panglici cu Lelu şi soţia lui şi cu încă o verişoară. Am terminat tot. Lelu s-a
certat cu părinţii, iar seara s-a certat şi cu mine. Bineînţeles că nu am mai stat şi am
plecat foarte iritat acasă într-o stare de nervi cum nu se poate descrie. Nu aş mai merge
până seara la masă, dar trebuie să merg, că trebuie să-i fac poze că nu are cine. Nu pot
să-mi dau seama de ce nu-şi dă seama ceea ce vorbeşte către mine. O să fie o nuntă, dar
pentru mine tristă. Azi este ziua mea de naştere şi m-am amintit scriind aceste rânduri.
Dar nu am nici o bucurie, ci doar tristeţe şi iar tristeţe.
Azi, 30 octombrie 1982. Ghilad. Din cauza discuţiei cu Lelu aseară, dorm foarte
zbuciumat. Dimineaţa mă trezesc foarte zbuciumat şi mă gândesc mult cum m-a putut
inerva în ajunul nunţii lui! Îmi dau lacrimile. Mă gândesc ce trist este, când el care
trebuia a mă înţelege, nu mă înţelege cât sufăr. Mă gândesc: oare nu vine pe la mine?!
Dar tot eu mă gândesc: cum să vină, când azi e ziua nunţii lui. Aud uşa la coridor. Când
deschid, la mine în cameră intră Lelu. Zice că a venit după brad. De unde, că ştie că eu
nu am? Îi zic de aseară şi zice că a fost nervos. Îi arăt tabloul care i-l dăruiesc. Zice că-i
place. Îmi zice să merg mai târziu pe la el, când vine de la Sfat. Venirea lui, m-a mai
liniştit. După ce mănânc, rup nişte flori pentru a-i duce, a le face cunună, a le pune-n
şatră. Ajungând la el, spuneau "Bine aţi venit!" cu încă doi tineri. Facem un fel de
cunună. După ce am terminat apare şi Lelu de la Sfat, unde au rostit cuvântul "da". Zice
că-i place cum am aranjat. Imediat pleacă un şofer de a se duce după muzicanţi. Eu mai
stau puţin şi vin acasă a mă mai ogini. Pe la ora 15 p1ec. Deja muzicanţii erau ajunşi.
Cântau. Giverii au plecat cu nuntaşii şi cu muzica cântând. Au plecat după naşi. Mireasa
stătea în cameră, gătită, iar pe Lelu l-a scos a sta afară până vin naşii. Am mai vorbit eu
el câte ceva. A sosit şi alaiul cu naşii. Mireasa i-a aşteptat în pragul casei. Lelu era şi el;
le-a dat câte un pahar cu vin şi o prăjitură, un obicei. Eu i-am fotografiat, dar am avut
mari emoţii mai ales că Lelu este mire şi poate nu va mai fi ceea ce a fost cu mine. După
ce am terminat de pozat au plecat la biserică. Eu nu am plecat. Am rămas aci, acasă la el.
De la biserică au venit foarte târziu, fiind şi două botezuri. Eu i-am aşteptat în poartă. Eu
am închinat un pahar pentru Lelu şi mireasa lui, dunpă care mirele, mireasa, naşii, socrii
au intrat în casă şi nuntaşii în şatră. Muzica cânta. Care au vrut, au jucat. Eu m-am retras
lângă un colţ. Lângă mine a venit Sandoşa cu soţia. Între timp a venit şi mirele şi
mireasa şi nunta a început, cum s-ar zice, din plin. Eu stăteam, şi din când în când mă
uitam la mire şi la mireasă. Priveau şi ei la mine. Zâmbeau. Zâmbeam şi cu dar în
sufletul meu era multă tristeţe. Am mai vorbit cu Sandoşa, cu soţia lui. După masă s-au
strigat darurile. Eu dăruindu-i un tablou, a-i rămâne amintire de la mine. În ziua nunţii
lui. În şatră era puţin cam frig. Mai ales la picioare. A venit şi jocul miresei. Cine vroia
să o joace, dădea bani şi o juca. Am jucat şi eu de vreo trei ori. Cineva a vrut a-i fura
păpucul din picior. De i-l fura, giverii trebuiau să-l plătească, dar nu au reuşit. Cineva a
căzut jos. Mama lui Lelu văzând cele întâmplate a zis să cânte marşul. Lelu a luat-o pe
Geta şi a plecat în cameră şi i-a dat jos haina de mireasă, nemaifiind niciodată mireasă, a
luat haine de femeie. Jocul a continuat. Sandoşa şi soţia lui a plecat acasă, m-au lăsat
singur. Lelu a venit puţin să mă-ntrebe cum mă simt şi de-mi place. Mi-a zis că a primit
de la familia Cazacu o felicitare. Păcat că nu au venit la nuntă. Nici Radu Ionescu nu a
venit. Regretul este al meu, pentru că cu dânşii mă simţeam altfel. Lelu a plecat de lângă
mine, iar eu am mai stat puţin şi am plecat acasă, gândindu-mă cu tristeţe la zilele care
vor veni. Oare să nu mai fie Lelu ceea ce a fost cu mine?! Afară, când am ieşit, era frig.
Frigul m-a pătruns. Cânta muzica. Eu încet, încet mă îndepărtam cu regret că nu am mai
putut sta la nunta lui Lelu, la nunta celui mai drag prieten al meu. Muzica se auzea.
Starea nervoasă m-a ajuns până înăuntru. În clipa aceea m-am gândit: Oare să-mi fie aşa
de rău gândindu-mă că nu-l mai văd pe Lelu?! Am vrut a striga pe părinţi, dar mi-am
mai revenit. Dorul acela de el este prea puternic şi liniştea sufletească nu mi-o regăsesc
decât în el.

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1983
Selecţie

 
Vă înşelaţi voi, Oameni, de credeţi că pictura mea este "pictură de duminică". Unele
tablouri trebuie mult gândite, cer efort de concentrare, atât la gândire cât şi la pictarea
lor pe pânză. Pentru a picta trebuie să fiu lăsat în acel vis al picturii fără a-mi face griji
pentru ziua de mâine.
9 mai 1983. Ghilad. Azi, a doua zi de Paşti. Ce trist este pentru mine că nu pot să merg
şi eu în sat, la Cămin, unde este joc. A venit şi cu ringhişpilu. Se trage şi cu puşca. Azi şi
mâine, la noi, este rugă. Pentru mine este departe şi mă obosesc de merg. Încerc a mă
linişti dar este foarte greu a mă linişti când ştiu câtă distracţie este şi eu sufăr, sufăr...
Azi de dimineaţă am plecat până la Lelu. El fiind mai aproape de mine, de nu vine el pe
la mine, merg eu, pentru că pe mine mă leagă de el trecutul prieteniei noastre. Va mai fi
şi în continuare?!
5 iunie 1983. Ghilad. O zi călduroasă. Temperatura aerului este foarte caldă. Respiratia
este foarte îngreunată din cauza căldurii. Azi nu merg nicăieri. Unde să merg? Ieri am
pictat flori de mac de grădină. Mai am trei pânze mici preparate de a picta pe ele şi le
termin. Nu mai are cine să-mi facă. Păcat că nimeni nu mă ajută a-mi face 1ătezi, pentru
a avea a întinde pânza. Am început a nu mai avea încredere în oanieni. Oamenii spun că
fac, că mă ajută, şi când este la o adică, mă lasă baltă, descurcă-te cum poti. Încerc
cumva a mă descurca cum pot dar cred că foarte greu pentru că sunt suferind şi mi-ar fi
trebuit un sprijin şi a avea în cineva încredere. O încredere şi o speranţă mare de a putea
răzbi greutăţile vieţii şi ale suferinţei atât fizice cât şi interioare.
13 iunie 1983. Ghilad. Am pictat până pe la ora 13. Ghera a fost azi pe la mine. A fost şi
Lelu la strâns cireşe. Seara am fost până la Lelu dar mai indispus am venit de cum m-am
dus. Singurătatea aceasta seara mă distruge pentru că sunt foarte singur, nu am cu cine
comunica. Este enorm de greu a fi singur, şi mai ales să şi suferi din mai multe privinţe.
Îmi pierd uneori încrederea în ceea ce fac în pictură. La noi nu este nici un interes pentru
pictură, dar de-ar da voie străinilor să cumpere tablourile s-ar cumpăra, şi fiecare, cred,
nu cred sunt sigur, ar lucra cu mai multă atragere de inimă, pentru că ar şti că lucrările
plac şi trec. Brâncuşi a devenit celebru la Paris şi-n Statele Unite şi ne mândrim pentru
că a fost un român din Hobiţa, dar de Brâncuşi nu era la Paris, rămânea aici şi făcea
expoziţii numai la noi, nu la Paris şi-n Statele Unite, era oare ceea ce a ajuns azi? Un
geniu? Numai, vedeţi dumneavoastră, că străinătatea l-a făcut celebru şi după aceea ne-
am lăudat şi noi că geniul este de la noi din România. Asemenea celebrităţi mai au fost
plecate de la noi pe care i-am recunoscut când au fost celebri: Coandă, Pallady, De ce nu
se lasă să circule valorile, pentru că circulând devin mai celebre, mai căutate şi rămân şi
în ţară destule. De ce-n alte ţări este altfel? De ce nu poate fi şi la noi?! Noi rămânem în
cercul nostru restrâns, din multe motive de neînţeles, de nepăsare. Sârbii cu pictura lor
naivă au ajuns departe. Expunând în străinătate au ajuns celebri. Numai că noi...
5 iulie. O zi călduroasă. Azi mai că nu fac nimic. Seara vreau să merg până la Lelu, dar
Lelu trece pe aici cu Geta şi-mi zice că merge şi se culcă că dimineaţa se scoală
devreme. Ce să fac? Dau să plec la bufet, dar pe drum mă ajunge starea nervoasă. Văd
pe cineva că stă la drum pe scaun. Merg şi eu. Stând îmi revin din stările mele şi mă
reîntoc acasă şi scriu aceste rânduri. Cred că stările acestea îmi revin din lipsă de
comunicare, de prea multă izolare. Ce să ştiu să fac?
Domnul Ardeleanu a venit după tablouri, a-mi face expoziţie la Buziaş. Îmi zice că nu
am primit telefonul lui? Zic că nu. Mă îmbrac repede, mănânc puţin, pentru că din cauza
emoţiei nici nu am putut să mănânc. Alegem 39 de tablouri. Îmi iau repede pijamaua,
trusa de barbierit şi plecăm. Sunt foarte emoţionat. O luăm prin Jebel, prin Liebling,
Sacoşu Turcesc şi pe la amiază ajungem în Buziaş. Pe parcursul drumului eu transpiram
încontinuu. Buziaşul, la prima vedere, mi s-a părut un orăşel micuţ de provincie. Ajuns
la Casa de Cultură, domnul Ardeleanu a căutat-o pe directoare. A găsit-o şi m-a
prezentat. Eu mă simţeam foarte tăbărât. Am început a instala expoziţia, eu cu domnul
Ardeleanu şi încă alţii de la Casa de Cultură. Eu am lucrat foarte mult pentru că fiecare
s-a dat la o parte. După ce am terminat cămaşa îmi era udă de transpiraţie, transpiraţie
din cauza stării mele şi a lucrului făcut foarte repede. După ce am terminat de aranjat,
domnul Ardeleanu a privit, la fel şi directoarea şi au zis că este bine. Ardeleanu a vorbit
unde să mă cazeze şi unde să mănânc. Eu am zis, aici pe aproape de Casa de Cultură, dar
directoarea a zis că nu poate aici că nu are unde, numai la muzeu are o cameră de
oaspeţi. Am mers acolo cu maşina cu Ardeleanu. O persoană mi-a arătat camera. Îmi
plăcea, dar oboseala m-a doborât. Mi-a venit rău. Am stat întins pe pat. Cel de la muzeu
a zis să mă ia domnul Ardeleanu cu maşina a mă duce la Timişoara. Eu am zis că nu ştiu
ce să fac. Ardeleanu a zis să rămân pentru că în maşină fiind foarte cald nu pot rezista.
Aşa că am rămas. M-am pus în pat. Mi-a adus Ardeleanu de la farmacie diazepam
pentru a mă linişti. Am luat unul. Cineva de la muzeu mi-a adus o găleată de apă. Am
vrut să adorm, dar zadarnic. Nu am putut. Am stat aşa cu ochii închişi poate totuşi
adorm, dar zadarnic. Pe la ora 17 m-am mai liniştit. Am plecat la Casa de Cultură. Aici
i-am spus directoarei că la muzeu nu pot sta că este departe. A zis că dacă plătesc
dormitul crede că-mi poate face rost de-o cameră mai aproape. Am zis că plătesc.
Cantina a zis că nu o plătesc. A vorbit cu o doamnă care a zis că ar avea o cameră dar
mai sunt doi. Alta nu are şi mi-a arătat unde stă, foarte aproape de Casa de Cultură. Aşa
că am rămas în camera în care mai erau doi bătrâni. Mi-a adus unul de la Casa de cultură
de am mâncat, după care m-am plimbat prin parc. Muzica cânta populare şi uşoare. Am
stat puţin. Nu am luat nimic, nici bere nici lichior. Am venit la dormitor, fiind foarte
obosit deşi am mai luat jumătate de tabletă de diazepam, noaptea nu am putut dormi
liniştit. Cei doi care erau cu mine, sforăiau groaznic. Aveam şi o stare nervoasă, dar ce
puteam face! Dânşii sforăiau necontenit.
Azi 13 iulie. Timişoara. O caut pe doamna Ildico Achimescu de la "Drapelul Roşu" dar
nu o găsesc. Merg la domnul Ardeleanu de îi spun cum este cu expoziţia de la Buziaş,
dar el nu prea este bine dispus şi îmi zice că el mi-a făcut expoziţia mai mult nu poate
face. Că nu se vând lucrările, el nu este vinovat. Nici nu am zis, dar de ce nu mi-a zis că
la Buziaş nu este o staţiune unde vin oameni mai iubitori de cultură, nu oameni vrâsnici
şi mulţi ceapişti care nu sunt iubitori de cultură şi mai ales de pictură naivă?
16 august 1983. Ghilad. Încep a picta de dimineaţă la tabloul cel mare. Fac cartea,
pentru că m-am gândit să fac totuşi cartea, şi în loc de portrete flori de lăcrămioare,
pentru că viaţa pentru mine a fost scăldată în lacrimi. Pictez până după masă, dar sunt
foarte obosit. Pictez cu ochelari. La fel, umblu cu ochelari. Lelu vine de la Deta cu
maşina. O s-o lase la mine la drum. Stă puţin şi pleacă acasă. Spre seară merg şi eu puţin
pe la el. Nu stă mult că se culcă, că dimineaţă se scoală devreme. Eu vin cu nostalgie
spre casă şi mă gândesc la singurătatea mea. De ce mi-e dat mie a simţi singurătatea?
P.S. Zilele astea au fost cam chinuitoare pentru mine, pentru că nu am ştiut ce să fac la
tabloul cel mare. Nu m-am hotărât până azi ce să fac, dar azi mi-am zis ca între mine şi
Lelu nu mai este aceeaşi prietenie care a fost şi nu mai pot face portretele. Nu mai vine
pe la mine cum venea. Nu mă mai stimulează ca mai înainte. Nu mai îmi simt starea
sufletească aşa cum o simţeam înainte când eram cu el. Acum mă gândesc că oamenii nu
sunt decât pentru ei, nu şi pentru alţii. Fiecare pentru el. Trebuie să fiu tare să rezişti. Nu
mai ani încredere în oameni aşa cum am avut înainte M-am convins pe parcurs. Poate
erau aşa tot timpul dar eu fiind prins în acea visare în care am fost cu prietenul Lelu, nu
am văzut în jur decât pe el, ceea ce a zis el. Vedeam ceea ce pictam, şi pictam ceea ce
simţeam. De fapt nu-mi trebuia nimic... decât atât. M-am trezit după ce Lelu nu mai era
ce a fost pentru mine. Dar pentru mine, trezirea aceasta este cam târzie şi cam greu la
anii aceştia să iau totul de la început, mai ales că unele din prietenia cu Lelu au lăsat
puternice amprente greu de uitat şi greu să pot să-mi refac starea de spirit şi starea
sufletească. Mai ales starea sufletească nu mi-o pot găsi. În loc de portrete fac
lăcrămioare şi unde era să fie portretul meu o floare de "nu mă uita". Doar trei flori,
pentru că cu starea nervoasă, cu disperarea şi singur cu gânduri chinuitoare, nu cred că
rezist să o duc mult. De veţi privi lăcrămioarele şi floarea de "nu mă uita" gândiţi-vă şi
la mine, şi nu mă uitaţi că am fost şi eu trecător prin lumea asta mare, muritor de rând, în
lumea visătoare şi am lăsat în urma mea tablouri şi acest tablou mare şi o mică floare de
"nu mă uita" şi 1ăcrămioarele unde erau să fie portrete, pentru că uneori am pictat cu
lacrimi în ochi şi m-am gândit de ce a fost aşa să fie, să am un prieten la care am ţinut
enorm de mult, dar care, pe când să termin tabloul, m-a părăsit şi starea sufletească nu
mai mi-am regăsit-o. Pictând uneori cu lacrimi în ochi, şi lacrimile mi se scurgeau în
ochi şi le-am simţit amare. Viaţa mea şi mai amară are să fie de acum înainte. Dar cât
pot să rezist, voi rezista. Dar starea nervoasă este foarte şubredă şi rezist din greu. Îmi
pierd uneori simţul raţiunii, ceea ce este mai rău.
O zi de septembrie 1983. Ghilad. Pictez la tabloul cel mare "Drumul vieţii". Pictez până
după masă ultimele pensule, pentru că cu aceste pensule de azi am reuşit a termina
tabloul. L-am început anul trecut, şi anul trecut am pictat foarte mult. L-am terminat
anul acesta. Păcat însă că din portrete s-au făcut lăcrămioare. Privind această lucrare îmi
place foarte mult. Este o satisfacţie a privirii. Nu ştiu de ce dar îmi place mai mult ca
"Tripticul". Nu a fost uşor de a o picta. A trebuit multă imaginaţie, multă concentrare,
mai ales cu stările mele. Au fost şi zile când mă chinuiam să pictez deşi mă lăsam uneori
ca nu mă puteam concentra mai ales că mă gândeam mult la prietenul meu. De aceea, de
anul trecut până acum, nu am mai putut a-l termina. Acum mi-am zis: trebuie, şi am
făcut un efort de a-i termina pentru a rămâne în urma mea o lucrare reprezentativă în
creaţia mea. Oricum, de se vor păstra lucrări de dimensiuni mici, cele două lucrări mari:
"Vârstele omului în anotimpuri" şi "Drumul vieţii" vor rămâne unice lucrări, cu un fel de
înţe1es vieţii acesteia. Cine va privi aceste lucrări cu ochii, şi va judeca cu mintea, va
înţelege rostul lor. Cine va privi doar a privi, acela nu va înţelege nimic. Aceste lucrări,
înainte de a fi pictate, au fost gândite zile şi nopţi pentru că fără o gândire profundă nu
cred că le-aş fi putut realiza.
Ghilad. Stau tot în pat. Sunt şi foarte răcit, curge nasul şi mă ia călduri. Mă cert cu
părinţii. Am stări de depresiune nervoasă. Iau medicamente dar starea nervoasă persistă.
Ce să ştiu să fac?! Cum să-mi găsesc şi eu liniştea sufletească?! Nimeni nu mă înţelege.
Am aşteptat câteva rânduri de la Radu Ionescu, dar nimic. Am pictat cu dragoste, dar
când văd că toţi m-au părăsit, parcă nu mai am aceeaşi dragoste de a picta, De ce
oamenii nu te ajută când te simţi singur? Oare nu-şi dau seama că în singurătate nu se
poate realiza nimic? Fără un stimulent, fără dragoste şi iubire nu este nimic.
9 noiembrie 1983. Ghilad. Sunt, ca şi ieri, în pat. Mă simt ceva mai bine, dar starea de
singurătate mă chinuie enorm. Azi n-am comunicat cu nimeni. Simt că înebunesc. Lelu
ştie că nu mă simt bine, dar nu a venit pe la mine, nu-l doare şi nu simte nimic. Mi-e atât
de grea suferinţa singurătăţii de nu-şi închipuie nimeni.
20 noiembrie 1983. Ghilad. Azi, o zi foarte friguroasă, întreaga zi. Peste tot, chidă. Mai
ales pomii sunt foarte încărcaţi. A privi este foarte frumos, dar când eşti fericit, când nu
te zbaţi pentru a trăi aşa cum mă zbat eu. Şi pentru ce mă zbat? Nu ştiu nici eu. Nu cred
că o să vină ziua cea fericită şi pentru mine. Sunt enorm de nervos. Simt foarte mult
lipsa de comunicare. De acasă nu pot merge nicăierea. Simt că înebunesc. Iau după masă
o tabletă de a mă calma. Spre seară trece Lelu cu Geta pe la mine, dar stau puţin şi
pleacă, eu rămânând singur cuc, între cei patru pereţi.
29 noiembrie 1983. Ghilad. Azi, o zi umedă. Ieri toată ziua a plouat. Pictez până după
masă. Pictez albine. Azi de dimineaţă, până după masă, nu am făcut altceva decât am
pictat albine. Este enorm de greu a picta albine. Cred, când va fi gata tabloul va fi foarte
frumos, dar se pictează foarte încet. Gând este gata, pot să zică alţii: că ce este asta?
Pictură simplă cum am auzit de multe ori în expoziţii. Dar să ia aceia pensula în mână şi
să picteze la fel, să vadă cum este de simplu, cum de migălos se face. Este seară. Vântul,
de aici de la mine, de unde scriu, se aude cum bate. După o zi de muncă, pictând, aş
comunica şi eu, dar cu cine? Am o stare de nervozitate. Ce să fac? Să iau o tabletă, sau
nu?
24 decembrie 1983. Ghilad. Pictez până la amiază. De la amiază nu mai pictez, fiind
Ajunul Crăciunului. Lelu a trecut după masă pe la mine. A stat puţin şi a plecat. A zis:
deseară să merg la el, dar am zis că nu merg; este frig. Acum când scriu aceste rânduri
este seara Ajunului. Ce fericire în acele familii fericite, ce armonie se poate crea?! Dar
eu sunt singur şi trist. Trist în suflet mă zbucium. Cât pot rezista acestei vieţi triste.
Ajunul Crăciunului este trist, trist pentru mine. Mă voi culca într-un fel de durere adâncă
în suflet.
26 decembrie 1983. Ghilad. Zi de Crăciun. O zi pentru mine foarte tristă. Am atâta
tristeţe în suflet de nu cred că-şi poate închipui cineva. Ce fericire pentru alţii aceste
sărbători! Oare de ce alţii se nasc pentru a suferi şi suferă şi semenii săi nu-şi dau seama
de suferinţa apropiatului?!
Când mă gândesc cât de uşor obţin alţii dragostea şi afecţiunea sufletească, şi ce este, ce
se simte sufletete, doar atât, altceva nimic. Dar pentru starea sufletească contează.

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1984
Selecţie

 
19 ianuarie 1984. Ghilad. Azi am pictat până după masă. Mă simt foarte izolat şi singur.
De câteva zile simt o mare singurătate mai ales dimineaţa când mă trezesc şi seara.
Lucrez la "Floarea soarelui" de parcă aş fi în lanul de floarea soarelui, parcă simt
mirosul acela de floare cu miros plăcut mie.
Azi am pictat câteva detalii la un tablou pe care l-am început când nu am avut stările de
nervozitate. Este tabloul cu numărul 400, de când am început să pictez şi am văzut că
este apreciată pictura pe care o pictez. Suferind şi izolat sunt. Viaţa trebuie să-mi fie
diferită de ceilalţi. Totul trebuie să fie calculat. Trebuie uneori să mă retrag dintre tineri,
dintre oameni, când poate mi-e mai drag. Pentru a supravieţui trebuie să mă supun
acestei vieţi vitregite pentru mine. Intrând în lumea picturii am început să pictez şi să
visez. Trăind în acele momente ce le pictam, uitam uneori că mă aflu într-o lume diferită
de aceea pe care o cream eu. Într-una din zile când pictam mi-am zis: Doamne
Dumnezeule, ajută-mă să trăiesc şi eu şi să pictez doar 400 de lucrări să se ştie că am
trecut şi eu pe aici, să las aceste lucrări în viitor şi numele meu pe aceste lucrări dragi
mie. Cineva, în viitor, se va bucura de ele, privindu-le. Azi s-a împlinit dorinţa mea de
demult. Cea de-a 400 lucrare este gata. Este o lucrare de iarnă "Iarnă cu ciori zburând
după o sanie". Deşi lucrarea nu-mi place, n-o iubesc, dar fiind iarna, am vrut a face o
lucrare de iarnă a fi a 400. Este o iarnă cum este la Ghilad. Pe drumul pustiu nu se
zăreşte decât rareori câte-o sanie, iar în urma saniei sunt ciorile care mereu sunt pe drum
în căutare de hrană. Privind acest tablou am un sentiment de tristeţe, un fel de răceală,
mai ales că este dominat de ciorile negre. Nu a fost uşor a ajunge la acest număr mai ales
că eram şi suferind, dar pictând am sperat în ceva mai bine. Din păcate nu s-a schimbat
nimic în bine. Stările nervoase au devenit mai persistente. Lipsa de comunicare mai
dornică. Lipsindu-mi cu desăvârşire buna dispoziţie, după o zi de pictură, voi putea
supravieţui în continuare acestei vieţi?! cât şi cât voi mai putea picta? Mai ales că la noi
în ţară, în aceste momente, nu este preocupare pentru pictura naivă.
9 aprilie 1984. Ghilad. După câteva zile în care am stat în pat suferind, azi încep a picta.
Pentru că este primăvară, pictez o primăvară. Cerul l-am făcut plin de lumină. Va fi un
tablou de primăvară foarte luminos. Tabloul reprezintă, mergând pe drum, un cioban cu
oile. O să fie foarte frumos. Sper să placă şi la alţii. Frumos este când este primăvara.
Bine este când te simţi bine. Fericit este acela ce este fericit. Pentru acela, primăvara va
fi totdeauna. Şi totuşi, şi fericirea este o primăvară trecătoare.
Astăzi sunt "Joimărelele". Un obicei de demult. Fetele mari, nemăritate, de cu zori, se
îmbrăcau cu oprege şi mergeau la fântână cu un cârceag nou cu care nu s-a mai adus
apă. Îl umpleau cu apă şi de vrea îl da cuiva pentru a aduce mereu apă cu el. Mai demult
a fost o întrecere: care fată merge mai de dimineaţă a aduce apă prima, aceea era cea mai
bucuroasă. Din păcate, obiceiul nu se mai păstrează la fel ca atâtea altele. Civilizaţia
distruge totul, dar şi viaţa pe care o trăim azi, într-un fel de agitaţie. Eu am redat obiceiul
în două tablouri a se păstra şi a şti ce înseamnă "joimărelele".
Azi şi ieri nu am făcut nimic, nici o schiţă. Doar am scris o scrisoare domnului Ionescu.
Şi ieri şi azi a fost la noi în sat rugă. Eu nu am putut merge în sat fiindcă mi-a fost teamă
că mă prinde starea de depresiune nervoasă şi mă fac de râs în atâta lume. Am stat acasă
şi m-am gândit şi am suferit până în adâncul inimii. Cât de mult aş fi dorit a merge şi eu
a schiţa cum se dau copiii cu ringhişpilu, înconjurat de lume. Aş fi dorit mult a-l reda, pe
una din pânzele mele, şi intitulat "Rugă la Ghilad, rugă la noi în sat".
24 mai 1984. Ghilad. Înainte de masă lucrez la nişte rame. Le tai cu cuţitul a nu se
prinde pânza. Le rad cu pila de ros lemn. De când am venit de la Timişoara nu mă mai
atrage nimic. Am auzit multe şi mă gândesc că dreptate nu există nicăieri. Oamenii s-au
schimbat, sau aşa au fost tot timpul, dar nefiind eu atâta de copt la minte nu i-am văzut.
Neieşind din atmosfera aceea a copilăriei, intrând în atmosfera picturii, fiind mereu cu
Lelu nu am mai privit în jur a vedea cum este adevărata viaţă, adevărata lume.
25 mai 1984. Liceul industrial. Timişoara. De dimineaţă plec la Comitetul de cultură
pentru a lăsa o cerere, a-mi deschide Ardeleanu o expoziţie în luna iulie la Bastion. Dar
la Comitet Ardeleanu nu era. Am lăsat cererea la secretariat. De aici am trecut pe la
Babeţi dar nu era decât sotia lui. M-a felicitat. Am zis: pentru ce? A zis că a scris în
"Flacăra" că regizorul Mirel Ilieşu, cu filmul pe care care l-a făcut cu mine la Ghilad a
luat un premiu mare în Canada la un concurs. Eu am rămas împresionat pentru că nu
ştiam. I-am zis, de poate, să-mi facă rost de nişte medicamente din străinătate că am
nevoie de ele. A zis ca nu ştie, să vadă.
Cu părinţii, în astă seară, m-am certat. Nu pot să-mi dau seama de ce nu sunt înţelegători
a înţelege ce este bine. Nu ştiu ce vor să ajungă, şi nu ştiu unde duce această nesăbuinţă
a lor de a fi lacomi, de a nu da importanţă şi altora decât pentru ei. Uneori, lucră până la
epuizare, nefăcând nici de mâncare, lucru cel mai important pentru om, pentru a avea
forţa de a putea trăi şi rezista.
Azi am primit de la Timişoara, de la Ardeleanu, răspuns ca-mi face expoziţie la Bastion,
dar lucrările să le duc eu că dânşii de la Comitet nu au maşină să vină după lucrări. Dar
eu de unde am maşină? De unde să ştiu eu să caut, mai ales acum, când nu prea mă simt
nici bine? Bineînţeles că n-o să-i răspund că nu am. Am vrut a picta, dar când am primit
nota telefonică, toată pofta de a picta mi-a trecut şi nu am mai putut face nimic. Mă
gândesc câtă nepăsare este la noi şi atunci vrem şi noi să fim printre ţările dezvoltate.
Cum? Aşa cum se procedează la noi? Totul se face de mântuială. Fiecare să-şi păstreze
tronul lui, a nu fi dat jos. De restul nu-l interesează. Niciodată nu vom ajunge cu pictura
naivă la nivelul sârbilor pentru că nu este nici un interes. Ghera a fost azi pe la mine,
după care a venit şi Lelu şi am mai stat şi cu el de vorbă. I-am zis că sunt dezamăgit
enorm de mult. Nu ştiu ce să fac. Vai de noi!!!
Azi, plimbându-mă prin grădini, în căutare de o schiţă cu pomi înfloriţi, am fost cam
dezamăgit că în grădinile oamenilor, care odată erau pline de pomi şi de viţă de vie, nu
mai este ce a fost. Pomii sunt scoşi. La fel şi via. Pomi mai sunt dar foarte puţini. Vie, de
fel. Era altădată, grădina ţăranului, ca o livadă de o mare frumuseţe. Acum nu mai este
pentru că în locul pomilor şi al viei, ţăranul pune "bucace": porumb, cartofi şi altele.
Pune ceea ce îi trebuie, în primul rând pentru a creşte unul, doi purcei şi câteva găini.
Ţăranul cumpără fructe de la oraş. Este foarte trist ce a devenit grădina ţăranului care în
trecut era de o mare frumuseţe. Acum este doar o intindere de pământ. Mai sunt pomi
dar pe de lături, pe la colţuri unde nu se poate ara. Ce se va întâmpla în viitor. La fel,
peste câmp, peste loc, nu mai sunt pomi şi sălaşe. În "lâncaie" erau peşti. Ştiu că am
umblat mult în copilărie, cu copiii, după ouă. Erau multe păsări; îşi făceau cuiburi, în
sălcii. Era un fel de pasăre, care dimineaţa în zori şi seara cânta; gala, gala, chich.
Bineînţeles, că această pasăre cu cântecul ei plăcut care cânta în zori de zi şi seara nu
mai este pentru că nu mai sunt sălciile de altădată. Totul s-a curăţat, a rămas doar o
întindere de pământ parcă pustie. Îmi amintesc că de multe ori, în lâncaie găseam în
trestii cuib cu ouă de raţă sălbatică. Uneori aveau pui, dar nu-i puteam prinde pentru că
raţele zburau, iar puii se ascundeau în stufăriş şi nu-i găseam. Atunci, peste loc, găseam
câte un pădureţ (pom mare) cu câteva cuiburi. Sus în cuiburi, copiii găseau ouă. O
singură dată, într-un cuib, fiind cu copiii, am găsit şi un ou de cuc. Era albastru-verzui cu
picăţele. Îmi plăcea foarte mult să mănânc din aceşti pomi pădureţi, poame culese şi
aduse acasă şi ţinute opt-zece zile în grâu a se înmuia. Erau foarte bune. Direct din pom,
de mâncam, erau foarte acre. Aceşti pomi pădureţi erau mari, cu o coroană rotundă şi
deasă. Erau destui de mulţi. Parcă erau monumente ale pământului, ale locurilor unde
erau. Din păcate nu mai este nici unul. Totul s-a scos, s-a arat pentru a avea pământ mult
a cultiva cereale. Din păcate, uneori, rămâne sterp. Unde vom ajunge?! De ce s-a distrus
atâta frumuseţe pentru a rămâne pămnântul pustiu şi sterp. De ce? Va mai fi aceeaşi
frumuseţe de altă dată peste câmpuri? Cred că niciodată.
La Bastion a venit de mi-a vizitat expoziţia doamna doctor Avram. Mi-a adus un buchet
mare de trandafiri. Un buchet splendid. Este pentru prima dată că primesc la o expoziţie
un buchet de flori.
20 iulie. Ghilad. Azi încep a picta, dar mă gândesc mult la expoziţia de la Timişoara. De
ce nu am putut rezista a sta? Oboseala şi regimul alimentar m-au dat gata. Ştiu că va fi la
fel ca la Buziaş, un eşec. Dar ce pot să fac?! Dacă aşa mi-e dat să fiu singur?! Este foarte
greu pentru mine. Trebuie a lucra cu cineva. Dar cu cine?! Eu pictez dar cineva ar trebui
să mă susţină şi să vegheze. Mă gândesc la Lelu. Seara nu mai am unde să mă duc, Când
Lelu era, mergeam la el, cu toate că uneori ma enervam. Dar mai bine cu el decât fără el.
La el îmi găseam o oarecare compensaţie.
Încep a picta de dimineaţă. Pe la ora 12 ies puţin prin grădină când mă uit la uşa de la
drum că s-a auzit. Cine să fie decât domnul Radu Ionescu. Am fost foarte surprins. Mă
salută, îl salut şi-mi zice că nu am primit scrisoarea dânsului? Îi zic că nu. Poştaşul, cam
cu băutura, cine ştie pe unde a aruncat-o. Îmi zice că este cu Marieta Pamfil, cu maşina.
Mergem înapoi la drum de a o invita şi pe dânsa înăuntru. Vine şi dânsa, intrăm în
coridor. A zis să le aduc repede apă că-i este sete. Le-am adus apă, au băut şi au făcut şi
cafea. A venit şi tata. A venit şi mama de a-i vedea. Mi-a spus despre filmul "Liniştea
picturii" cum a luat premiul, cum regizorul a fost trezit la 2 noaptea de i-a comunicat că
a luat premiu filmul făcut de el, cum Mirel l-a sunat tot la aceeaşi oră de noapte pe Radu
Ionescu. Am mai mers prin grădină, am prânzit, le-am arătat tabloul cel mare "Drumul
vieţii". Am întrebat care din cele două tablouri mari e mai frumos. S-au uitat la
amândouă şi mi-a zis: "Vârstele omului în anotimpuri" este altfel, iar "Drumul vieţii"
este mult mai plin, adică are mai multe personaje. De altfel, fiecare are rostul lui, la fel şi
frumuseţea lui. A venit şi Lelu pe aici, că a venit de la Deta şi a văzut maşina lui Pamfil
şi o cunoaşte. A stat şi el de vorbă cu Radu Ionescu. Ne-a invitat şi la el. Lelu a plecat.
Am mai stat puţin şi am mers la Lelu. Lelu cu Geta, tocmai erau în avlie. Lelu le-a
prezentat-o pe Geta după care au mers în casă. În casă era Simona în pătuţ. S-a uitat
mirată la Marieta Pamfil şi la Radu Ionescu. Lelu ne-a servit cu vişinată. După ce am
mai stat, am mai discutat, am plecat spre casă. Aici când am ajuns au zis că vor să plece
şi au venit să mă întrebe dacă sunt de acord a le da douăzeci de tablouri a-mi face
expoziţie la Ambasada Canadei din Bucureşti. Am zis că sunt de acord şi au ales 20 de
bucăţi, cele mai multe reprezentau floarea soarelui.
17 august 1984. Ghilad. Încep să pictez de dimineaţă până după masă cu o stare cam
nervoasă provocată de Lelu. După masă vine vecina până la mine şi-mi spune că spre
seară vine profesorul Pamfil. Vine la un bolnav la Ghilad şi trece şi pe aici. Tata şi
mama au intrat în panică auzind că vine. Cu ce să-l servească, cât stă, ce să-i spună. Spre
seară apare profesorul Pamfil. Zice că vrea puţin a sta în avlie a se destinde. Zice să
chem câinele la mine că dânsului îi plac foarte mult animalele şi mai ales câinii. Îl chem,
dar nu vrea să vină, fuge. Maria vine afară, dă mâna cu domnul Pamfil. Pamfil vede
cloşca cu pui şi-o întreabă pe mama de pui. Mai stăm puţin şi intrăm în casă a-mi vedea
tablourile mele. Le priveşte şi mă întreabă asta este lumea mea? Zic eu: da. Îmi vorbeşte
el despre compoziţie, despre cina cea de taină. Îl invit a lua loc. Ia loc, îmi zice că-i plac
tablourile, la fel îi place foarte mult colecţia de ceasuri. Îmi zice care este mai vechi. Îi
arăt. Mă întreabă originea lor dar îi zic că nu ştiu ce origine au, cred că austro-ungară.
Asistentul îI cheamă a pleca. Îi spun, în treacăt, că am unele stări de nervozitate. Îmi zice
să iau diazepam. La fel îmi zice şi de mama, să ia diazepam. Îi zic de doreşte un tablou
din partea mea. Zice că acum nu, dar altădată. Maşina îl aşteaptă la drum. Urcă în
maşină şi pleacă.

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1985
Selecţie

 
5 februarie 1985. Ghilad. Încep să pictez dar cu o stare mare de nelinişte, provocată de
Lelu aseară. Pe la ora 11 aud o maşină la drum. Când ies era Dinu, directorul căminului
nostru. De la Ciacova, Nelu Ciochină şi de la "Drapelul Roşu", Ildico Achimescu. Au
venit în casă. M-au întrebat ce mai fac. Am zis că nu prea bine. Am nişte depresiuni
nervoase. Cu pictura este destul de rău. Nimeni nu mai dă nici un semn de viaţă. Sunt
enorm de dezamăgit. Atunci a zis Achimescu: un pictor trebuie să gândească altfel. Dar
am zis eu: un pictor trebuie să şi trăiască şi dacă lucrările nu merg în expoziţii şi nu sunt
apreciate, pictorul are stări de nelinişte, stări de neîncurajare cum am eu când aud la
radio că alţii fac expoziţii peste hotare şi chiar vând şi tot pictori naivi, dar bineînţeles cu
pile. După ce am mai avut nişte discuţii, au plecat. Bineînţeles, pentru dânşii a fost o
plimbare, o destindere, iar pentru mine ce a fost?
24 aprilie 1985. Liceul industrial nr.8. Timişoara. De dimineaţa vine un elev şi mă
trezeşte să trec la înviorare. Eu cu capul în pătură nu am zis nimic. Vine şi a doua oară
şi-mi zice: scoală şi treci la înviorare, Dane, şi atunci m-am înfuriat şi am zis: nu vezi că
nu este Dan? Că eşti în altă cameră. Dar el tot o ţinea ca să trec la înviorare. Păi, tu eşti
prost? Nu vezi bine? După care s-a uitat mai bine şi a văzut că nu este Dan. Şi-a cerut
scuze şi a plecat. Ce bine ar fi a fi în anii lor! Să trăiesc şi eu copilăria fericită. Înainte de
masă, am plecat la Comitetul de cultură la domnul Babeţi, dar el nu prea era bine dispus.
El s-a văitat mai rău ca mine. Mi-a zis că s-au făcut multe schimbări, atât la comitet cât
şi pe la muzeul mare, şi la etnografie. Unii pe care i-am cunoscut uu, şi mi-au făcut
expoziţii, nu mai sunt. Ce păcat! Cu unii, ce bine m-am înţeles, mai ales cu directorul
adjunct de la muzeu, Gog. Tot de la Babeţi am aflat cea mai tristă veste, când mi-a spus,
m-a luat un fior şi am lăcrimat. Mi-a zis că regizorul Mirel Ilieşu, care a făcut filmul
meu, a încetat din viaţă. Atac de cord. Am plecat de la comitet foarte trist, De ce ne
naştem şi trebuie să şi murim? Şi cât ne zbatem în viaţă de a trăi şi a avea, şi la sfârşit cu
ce te alegi? Ne urâm noi între noi în loc să ne înţelegem, gândindu-ne la faptul că nu
suntem decât trecători pe acest pământ. Tot în acestă zi am fost de mi-am luat culori,
ulei şi ulei de in, dar nefiert. Cred că va fi bun. Voi vedea cum se uscă. Am dat în total
3,50 lei. Am zis că nu mai pictez dar când am văzut că are culori foarte bune şi cum
acum a primit marfă, am cumpărat. Am şi un stimulent ce mi l-a trimis domnul Radu
Ionescu că am vorbit la telefon. Am luat culori, cam câte aveam de gând. Avea şi rame
pe care se întinde pânza, dar cam scumpe. Am venit la liceu şi mi-am scos bon de masă
şi am plecat la masă. Între timp, cât am mâncat a început o ploaie torenţială cu piatră.
Puteai să aduni piatra cu lopata. Eu am plecat numai în haină şi până la cameră am tras
frig. Seara s-a simţit foarte frig, chiar mi-a fost frig şi în pături. Abia m-am încălzit.
Astăzi, am citit ceva scris de Eminescu, şi m-am gândit foarte profund: "Era un vis
misterios / .Şi blând din cale-afară / Şi prea era de tot frumos / De-a Trebuit să piară".
Cine se gândeşte profund înţelege aceste versuri. Un adevăr pur şi curat, ceea ce se
întâmplă cu alţii.
Mai. 1985. Ghilad. Am primit de la domnul Radu Ionescu cinci cărţi editate de editura
Sport-Turism în care se scrie despre mine, despre viaţa mea şi, bineînţeles, este ilustrată
cu fotografii după tablourile mele. Am fost foarte emoţionat citind ce scrie în acest mic
album. Citind, m-am gândit că munca mea nu este zadarnică şi nu va fi. Am simţit un
moment de înălţare. Păcat că puţini din acei ce vor citi această carte vor înţelege în
profunzime ceea ce s-a scris cu adevărat. Dar mai ales sunt puţini acei ce înţeleg pictura
mea şi le place. Unii zic că este pictură copilărească. Le-am arătat-o şi părinţilor. S-au
uitat şi au zis: că ce-i asta, numai atât? Am fost sigur că nu vor înţelege nimic din tot ce
este scris. Concepţia lor de viaţă este alta şi nu vor înţelege niciodată rostul acestei
picturi, dar pentru mine această carte mică a fost şi va fi un stimulent, pentru că îmi dau
seama, încă odată, de rostul picturii mele, mai ales acum când a apărut şi această carte.
Cât starea sănătăţii va permite, voi continua a picta tot ca şi până acum, dar uneori am
nevoie şi de stimulente, pentru că nu poţi numai să pictezi, am nevoie şi de o comunicare
cu oamenii. Şi uneori am nevoie de afecţiune. Având toate astea, pictez mai uşor. Uneori
se întâmplă să nu le am şi atunci încep a picta, pentru că numai în felul acesta îmi găsesc
liniştea de care am multă nevoie.
1 iulie 1985. Ghilad. Am pictat până după masă. Acum este seară şi mă gândesc că a
mai trecut o lună din viaţă şi eu ce am făcut până acuma?! Nimic. Nimic, decât am
pictat. Nu reuşesc a-mi întemeia o familie şi anii trec şi eu tot mai singur mă simt şi
tineretea a apus în tristete şi în dorinţa de a avea familie. Lucru care nu s-a îndeplinit şi
poate n-o să se îndeplinească niciodată pentru că la alţii le este ursit a fi singuri,
disperaţi, să nu cunoască tihna familiei şi a fericirii.
19 iulie 1985. Ghilad. Încep a picta de dimineaţă. Pictez până la ora 13. Azi, fiind foarte
cald, după amiază mă culc. Mă trezeşte mama că au venit nişte domni, a-mi vedea
tablourile. Preşedintele CAP-ului era şi el. Au început să se prezinte. Câţiva erau de la
Direcţia muncii din Timişoara, câţiva din Bucureşti, de la Studioul Sahia film. S-au uitat
la tablouri. Unele le-au plăcut foarte mult. Unii din ei m-au întrebat de ce oamenii, la
mine, sunt aşa de trişti, faţă de peisajul atât de frumos? Am zis: asta m-au mai întrebat la
diferite expoziţii. Prin personajele create de mine, poate se revarsă tristeţea şi disperarea
pe care, de multe ori, o resimt. În peisaje se reflectă gingăşia şi puritatea sufletului meu
şi iubirea mare de natură, uneori şi de oameni. Numai că oamenii nu ma înţeleg. Unul de
la Bucureşti m-a fotografiat, deşi nu mi-a făcut plăcere. Am întrebat pe preşedintele
nostru dacă rămân tablourile alese. A zis că rămân. La plecare, cineva m-a întrebat care
dintre pictorul lumii îmi place cel mai mult. Am zis: Van Gogh. Atunci unul dintre
dânşii a zis: se aştepta să spun aşa. Altul m-a întrebat de Bruighel (nu ştiu bine cum se
scrie), nu-mi place? Am zis că îmi place şi ce a pictat dânsul dar mai mult Van Gogh. Şi-
au luat răms bun, mi-au dat adresa să-i caut când merg la Bucureşti, să-i caut la Studioul
Sahia. Am zis că o să-i caut şi că mi-a făcut o mare plăcere că au trecut şi pe la mine şi-i
rog, când vin aici, să mai treacă şi pe la mine. Unul de la Timişoara a zis: când o să mai
vină o să cumpere un tablou, dar din păcate ştiu că nu mai vine (aşa ca şi alţii).
Ieri, tata, de dimineaţă, a plecat la Spitalul Judeţean din Timişoara. Fiindu-i foarte rău,
toată noaptea nu a dormit şi a vărsat. Probabil de la hernie, mult se văita că-l doare.
Când a plecat am avut o stare de tristeţe. Ce fac albinele până când va veni el? Voi
încerca a căuta eu. Ieri, cum stau în coridor, o albină a venit la mine la geam de mai
multe ori. De ce oare? Maria a mers cu el, dar până în sala de internare. Sus nu a lăsat-o.
Medicii au zis că este cam grav.
1 august 1985. Ghilad. Sunt în disperarea vieţii. Tata azi a încetat din viaţa în zorii zilei
la Spitalul Judeţean Timişoara. Unde eşti, tată? Mi-e dor de tine! M-ai lăsat şi nu te mai
văd viu niciodată. De ce-ai plecat şi-ai lăsat totul, albinele tale dragi!
3 august 1985. Ghilad. Astăzi, o mare durere. Tata ne-a părăsit. Tata ne-a părăsit. Ne-a
lăsat cu dor şi jele. Când intru în cameră şi văd ceasurile, îmi aduc aminte de el şi mă
doare inima şi încep a plânge. Când mă duc la albine, văd albinele lui care, pe el, l-au
omorât. Dacă în ziua aceea nu roiau trei roiuri şi nu s-ar fi suit în pom după ele a se
întinde, nu s-ar fi spart hernia nici apendicita. Ieri curtea a fost plină de lume. Au venit
aş lua rămas bun de la tata. Când popa a zis: luaţi-vă un ultim rămas bun, m-am dus şi l-
am sărutat şi din gură am strigat: Tată, tată, nu mă lăsa, tată, tată nu pleca. Dar el nimica
nu zicea. Inima mă doare tare când dimineaţa mă trezesc. Inima începe a mă durea după
tata şi încep a lăcrima şi încep a plânge că el multe îmi făcea. Şi el era tata. Nu-l durea
pe cineva, cum îl durea pe tata. Când eu în spital eram plecat, el întruna plângea. Acum
ştie inima mea cât mi-e de dor după tata. De ce tată ai plecat, şi pe mine şi pe mama ne-
ai lăsat? Uneori mă certam cu el, dar acum mă doare inima. Orice zicea tata, până la
urmă se întorcea şi tot mă iubea şi mult mă sprijinea. Dar acuma n-are cine. Că străinii
vin numai la bine. La rău toţi te lasă. Nu-i interesează pe nimeni durerea mea, că fiecare
mi-a dat sfaturi dar nimeni nu mi-a putut alina durerea mea şi a lu mama. Mi-e greu fără
tata.
18 august 1985. Trec zilele foarte greu, cu multe greutăţi. Multe lucruri trebuie să le fac
eu. Acum îmi dau seama cât de mult însemna tata pentru mine. Câte lucruri făcea pentru
casă, pe care alţii nu le făceau, dar el le făcea. Îmi este foarte greu a le face eu. Încerc cât
pot să le fac pentru că nu are cine. Prietenii numai la succes şi bine vin. La greutăţi nu
mai sunt prieteni. Până acum nu am reuşit a picta nimic. Încerc cât pot să menţin stupii.
De nu pot, o să-i vând. Trebuie să le bag zahăr pentru iarnă. O să fie mult de lucru. Ieri
mi-a adus firizana pentru şpoieri. Trebuie şi ea băgată în şură, dar trebuie îngropaţi şi
stâlpii şi nu ştiu pe cine să chem a-l plăti. Nu găsesc nici oameni. Este enorm de greu.
Încerc să rezist şi să fac faţă cât pot. Dar cu greu.
Azi, 11 septembrie 1985. Ghilad. Azi fac o schiţă, a o trece pe pânză. Nu prea mă simt
în apele mele. Ieri a fost pomana la tata. Şase săptămâni, de când a plecat de la casa lui
iubită. A plecat şi a lăsat totul fără să ştie, dar cu dor. A fost ieri şi popa de a făcut
slujbă. Au fost şi oameni care l-au dus şi câteva femei. Ieri au fost şi de la muzeu de la
Timişoara de a vedea lucrările şi a alege câteva pentru Ciacova, de a face un fel de
muzeu etnografic. Au ales câteva dîntre ele şi urmează să vină să le ia. Vor să ducă şi
tabloul cel mare"Vârstele omului în anotimpuri".
17 octombrie 1985. Ghilad. Azi am împachetat stupii pentru iernat. Am pus destul de
multe haine vechi. Sper că vor ierna bine. Miere a destulă. Tot azi am făcut cu mama
must. Am stors cam greu strugurii că nu ne-am priceput nici eu nici mama. Tata făcea
singur şi ieşea un vin foarte bun. Nu ştiu cum va ieşi anul acesta. Azi, deşi este soare,
este rece, bate vântul. Vor veni zile reci.
Când mă scol, dimineaţa şi mă uit afară, peste grădini şi case, un strat de zăpadă.
Bineînţeles nu acoperea totul şi în continuare ningea. Când ajungea jos, se topea. Azi
toată ziua a nins. O vreme foarte mohorâtă. Eu pictez un tablou de toamnă, "Cum se
culeg merele". Deşi a nins, pe pom încă mai sunt frunze. Frunza de vie nu este căzută
toată. Noi mai avem pe vie struguri. Ce-ar fi dacă aş face un tablou aşa cum e neaua pe
struguri? Ar zice, care l-ar vedea, că este naivitate, dar în schimb a fost realitatea văzută
de mine şi numai de mine. Azi, cineva, m-a căutat de la Comitetul de cultură, să merg la
telefon, dar eu pe o aşa vreme nu pot să mă duc să vorbesc. Cui îi trebuie tablouri, să
vină acasă. Eu nu pot să le duc.
26 noiembrie 1985. Ghilad. Pictez. De dimineaţă, vremea este foarte mohorâtă, deşi nu
mai plouă ca ieri. Aud o maşină. Când merg să deschid uşa, au venit de la Ciacova să
vadă de am venit de la spital, că au fost şi când am fost la spital şi mama a zis să vină
când vin eu. S-au uitat la tablouri şi au zis că vor să ducă tablourile pentru muzeul ce l-
au făcut. Mai bine zis, o casă care vrea să fie muzeu. Le trebuie tablouri şi iau şi de la
mine, cam peste 20 de bucăţi. Vor şi tripticul.
Azi, 30 noiembrie 1985. Ghilad. O zi rece şi geroasă. Încep să pictez dar Ciochină de la
Ciacova vine după tablouri. Nu prea mă înţeleg cu el asupra preţului. Mai ales pe
"Vârstele omului în anotimpuri". Îl ia până la urmă dar zice că nu ştie de sunt de acord şi
ceilalţi. Am lăsat la suma totală de 27.000 lei, pentru 21 de tablouri, inclusiv "Vârstele
omului în anotimpuri". De nu sunt de acord să mi-l aducă înapoi.
14 decembrie 1985. Ghilad. Azi, fiind singur, mă scol mai de dimineaţă. Dau de
mâncare la păsări. Îmi aprind focul şi-mi fac ceaiul, după care încep a picta. Pictez până
după amiază târziu. Pictez foarte mult. Am, mai ales după masă, stări de oboseală şi îmi
vine la cap un fel de căldură, semn că sunt prea tăbârât, mai bine zis, sistemul nervos.
Azi termin un tablon: Înmormântarea unui tânâr de aici. Stâtea aproape de mine. A murit
de optsprezece ani. Bineînţeles că totul este doar imaginaţia mea. Pe sicriu scrie numele
lui şi anii. Peisajul este primăvăratic. La fel toată atmosfera, luminoasă. Pomii sunt
înfloriţi. Pe tablou am scris: "Totu-i în floare şi el a fost la fel". Pentru că m-am gândit
că a încetat din viaţă în floarea vieţii, poate neştiind ce este adevărata dragoste şi cred că
nu avea când a o cunoaşte. Abia acum era începutul. Din păcate a încetat a mai fi.
30 decembrie 1985. Ghilad. Abia aştept să treacă sărbătorile şi Anul Non care mie nu-
mi aduc bucurii aşa cum le aduce la alţii care abia aşteaptă a veni sărbătorile. Beau şi se
veselesc. Pentru ei, pe lume, nu mai este decât fericire şi bucurii. Sunt unii care într-
adevăr nu cunosc necazurile vieţii. Pentru mine acest an care se încheie mâine a fost o
mare jale şi durere, mai ales că în acest an blestemat tata a încetat din viaţă şi am rămas
cu mama chinuiţi şi disperaţi. Mai ales pentru mine este un fel de chin pentru că eu, până
tata a trăit, nu am ştiut că pe lângă casă trebuie făcute atâte lucruri. Eu nu făceam nimic,
doar cu pictura. Pictam. De când tata nu mai este, este cam greu pentru mine a picta. Nu
mai pot picta atât de mult, dar totuşi cât pot încerc a picta. Uneori mă închid în casă
pentru a avea linişte şi a nu mă deranja nimeni şi încep a picta. Azi am pictat puţin.
Afară timpul este înorat, plouă şi ninge, spre deosebire de ieri când timpul era însorit şi
cald, cu toate că bătea vântul. Este seara. Sunt singur şi mă simt foarte singur. Voi fi în
anul ce va veni, la fel de singur cum sunt?
P.S. Tot în anul acesta a apărut la editura Sport-Turism un album despre pictura mea:
"Ciclurile vieţii". Sunt treizeci şi patru de reproduceri.

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1986
Selecţie

 
22 februarie 1986. Ghilad. Azi pictez foarte puţin. Pe la amiază, iese soarele şi e cald.
Albinele încep să iasă din stup. Plec şi eu de acasă că nu am fost plecat cam de mult din
cauză că a fost frig. Am fost şi pe la Lelu. Cu el am venit până acasă. După ce a plecat
el, a venit cineva de mi-a lipit antena la televizor, după care m-am uitat la televizor. Şi
totuşi mă simt singur şi mă întreb: ce este adevărata viaţă? Cum arată?
13 martie 1986. Ghilad. Încep de dimineaţă a picta, dar iese soarele şi se face cald. Las
pensula şi a încep a da zahăr în borcane la albine. Afară fiind cald, au ieşit foarte multe
albine a se curăţa. Fiind vremea aceasta frumoasă nu mai reiau pictura. Încep a tăia
trandafirii. După ce termin a tăia trandafirii, încep a tăia puţin din vie. Mă simt cam
obosit. Inima, uneori, face pauză. Spre seară mă ţine amurţeala în corp. De aş vrea să
plec de acasă în vecini nu aş putea că mă prinde amurţeala. Poate azi am lucrat prea mult
în prima zi de primăvară.
17 aprilie 1986. Ghilad. Am o stare de nervozitate. Nu pot picta. Cei de la C.AP, au
umblat prin sat să le spună oamenilor care au grădini mai mari, cum avem noi, să pună
părădăisi, ardei sau cucuruz. Eu am zis că noi nu punem. Cine să sape? Sau părădăisile
cine să le ude? Ce, noi avem pompe de apă? Să ia ce este mai mult, să-l pună ei. Parcă
nu au destul pământ cât este peste hotar care rămâne cu buruieni! Omul şi-a îngrijit
propriul pământ, că a ştiut că este ai lui şi din asta trăieşte. Nu-mai că alţii gândesc
îngust şi nu-şi dau seama. Când ţăranul are, este bine, că doar el ţine cu pâine pe cei din
oraşe. Ce s-ar face acei intelectuali dacă n-ar fi ţăranii? Nu-i lua ţăranului şi ultima
bucăţică! Lasă-i ţăranului, ce-i al ţăranului. În aceste stări de nervozitate, de unde linişte
de a picta?!
27 mai 1986. Ghilad. De când am venit acasă am început lucrul ce este pe lângă casă.
Am rupt puii de la vie. Am căutat la albine. Mai una, mai alta şi uită aşa ziua trece şi
seara mă simt foarte obosit. Nu am pictat nimic de când am venit de la Bucureşti. De
mâine am zis să încep, dar îmi trebuie şi nişte haine pentru albine. Cât de mult lucru este
de a întreţine o casă şi mai ales curată cum era a noastră! Acum îmi dau seama ce a fost
tatăl meu, un mare om gospodar, cu o gospodărie frumoasă şi toate lucrurile puse la
locul lor. Din păcate, tata nu mai este printre noi şi gândul mă duce mereu la el. Unde
eşti, tată să vezi ceea ce este acum? Şi mai ales unde sunt albinele tale iubite? Din
păcate, omul este trecător prin această viaţă, pentru unii cu bucurii, pentru alţii cu multă
suferinţă.
18 iunie 1986. Ghilad,. Azi, o zi foarte călduroasă. O zi de vară. Încep de dimineaţă a
picta şi pictez până după masă. Într-una din seri mi-a fost foarte rău. Am simţit un fel de
fiori în tot corpul. M-a luat un fel de frică. Am intrat în panică şi parcă un fel de răceală
m-a cuprins peste tot corpul. Am crezut că mor. Am ieşit la drum, am strigat la o vecină,
şi strigând-o mi-am mai revenit. Fiorul acela rece mi-a mai dispărut, dar am avut în corp
o slăbire şi am rămas cu o mare frică. Am luat un diazepam, am venit în cameră şi m-am
pus în pat. Am băut apă cu miere. Până dimineaţă mi-am revenit. Aceste stări mi-au
revenit din cauza nervilor şi din cauza atmosferei încărcate. Cerul este foarte înnorat.
Norii erau foarte jos. Se vedeau norii cum umblă.
2 iulie 1986. Ghilad. Ieri am fost la Ciacova. Am mers cu maşina cu Lelu. Am vorbit cu
Ciochină şi cu primarul. Totodată, a văzut şi muzeul ce se va face în Ciacova, un muzeu
sătesc. Iniţiativa este foarte bine venită şi începutul este foarte promiţător dar să vedem
pe parcurs ce va fi. Eu am două camere unde este expusă pictura mea. Ciochină mai vrea
o cameră cu pictură de la mine, dar totul în timp. Nu se poate aşa deodată, totul. Am
văzut două sertare unde sunt puse toate cărţile ce s-au scris despre mine. În al doilea sunt
diplomele. Mi-a zis primarul Vraja, de mai am ceva, să dau pentru muzeu sau, dacă nu
vreau, fac dânşii fotocopii. Dar am zis că le dau, a rămâne aici, în acest lăcaş de cultură,
pentru că ştiu că aci se vor păstra şi se poate vedea oricând mai bine ca la mine acasa.
15 iulie 1986. Ghilad. Azi pictez foarte mult. Deşi afară este o zi ploioasă şi cam rece nu
prea seamănă a fi zi de luna lui Cuptor. După masă pun pe perete unde dorm tabloul cel
mare "Drumul vieţii" . De azi poate să-l vadă oricine. Privindu-l, este după mine de o
mare frumuseţe şi de o mare valoare. Numai că la noi în România nu prea este apreciată
pictura pe care o fac eu şi care o denumesc alţii naivă. Seara merg până la Ghera a nu mă
durea capul pentru că am pictat foarte concentrat şi plimbarea este bine-venită. Stau
puţin la Ghera şi vin acasă dar este foarte răcoare.
28 iulie 1986. Ghilad. Trec zilele aşa de repede că nici nu-mi vine să cred că timpul
trece aşa de repede. Mă gândesc că îmbătrânesc şi ce va fi cu mine? Ce voi deveni cu
timpul? Îmi fac multe griji şi multe stări de frământare care mă chinuie foarte mult, deşi
nu ar trebui să trăiesc decât de azi pe mâine. Dar nu pot.
14 august 1986. Ghilad. Azi sunt singur acasă, mama fiind plecată la Timişoara la
medic. Nu pictez deşi am început la un lan de floarea soarelui. Este mult de lucru, şi de
încep a picta mă consum prea mult în pictură şi nu mai pot face nimic. Numai
întorcându-te după una, alta, pe lângă casă, te tăbări foarte repede. Dă-i la porci, dă-i la
pui, dă-i la curci, pune apă rece, fiindcă e căldură mare. Şi când mă gândesc că acestea
trebuie făcute zilnic... Sunt zile când eu nu fac nimic. O las pe mama. Eu pictez. îmi dau
seama că pentru ea este foarte greu, dar ce să fac? Cum să fac să ne uşurăm această
muncă în gospodărie? Lipseşte a treia persoană foarte mult. Ce e de făcut?
27 august 1986. Ghilad. Azi am pictat până după masă la un tablou de toamnă, pentru
că aşa, după cum este şi firesc, a venit toamna. Azi m-au vizitat nişte săteni nemţi care
sunt plecaţi de aici, în alte oraşe ale ţării. Au auzit despre mine şi au citit şi au dorit să
vadă şi tablourile mele de acasă. Eu cred că, deşi sunt nemţi, le-au plăcut unele din
tablouri şi chiar au cumpărat două. Văzând că le place pictura mea m-am bucurat. Cui ar
trebui să le placă mai mult, românilor, că reprezintă mult portul şi obiceiul lor, le plac
mai mult tablourile de consignaţie. Lipsă de cultură, ce să mai zic! Pentru că le-au plăcut
tablourile mele şi au cumpărat două, le-am oferit şi eu unul mic, cu flori, pentru că mă
bucură când văd că cineva iubeşte ceea ce fac eu.
Ce uşor obţin unii fericirea şi cât de greu o obţin alţii. Eu nu o pot obţine în nici un fel,
oricât m-aş zbate!
Cum să fiu fericit când gândurile mă chinuie şi mă apasă? Ferice de acel ce nu este
chinuit de gânduri!
26 octombrie 1986. Ghilad. Timpul trece şi sunt enorm de necăjit în privinţa vieţii mele.
Ce să ştiu să fac? Sunt zile şi nopţi în care mă zbat şi mă chinui. Încotro să ştiu să o
apuc? Încotro să ştiu să merg, a-mi găsi şi eu pe cineva a fi cu mine, a mă ajuta? Eu aici
nu pot să trăiesc. Trebuie muncă, şi eu muncă fizică nu pot să fac. De aceea viaţa pentru
mine este foarte grea aici la sat. Până este mama este bine pentru mine, dar când nu mai
poate mama ce mă fac? Deşi, aici, la sat, sunt pentru mine mari resurse de pictat şi nu aş
pleca nicăieri. Timpul va trece şi eu voi vedea ce-mi oferă.
Ce este viaţa aceasta pentru mine plină de necazuri, plină, uneori, de disperare?! Trebuie
să mă zbat din răsputeri, uneori, pentru a trăi. De ce? De ce, când, totuşi, eşti lu pragul
morţii te zbaţi a mai trăi ştiind că viaţa ta a fost chinuită şi va fi?! Totuşi mai vrei a trăi
acceptând-o aşa cum este, cum a fost. Fiind în acele crize te gândeşti că încetând din
viaţă nu mai ştii nimic, nu mai eşti nimic, dispari pentru totdeauna, laşi totul şi nu te mai
interesează nimic pentru că nu mai eşti nimic.
30 noiembrie 1986. Timişoara. Liceul Industrial 8. Azi, ultima zi de noiembrie.
Dimineaţa este rece. A plouat astă noapte. Merg în oraş să mănânc. Îmi iau să mănânc şi
seara. Îmi iau şi pâine. Merg la Casa Studenţilor unde este spectacol de teatru "Cântarea
României" dar nu-mi place. Este vorba despre gropari, cum din tată-n fiu au fost gropari.
După mine este o tâmpenie cum nu se poate. Cum se joacă aceste tâmpenii când noi
avem nevoie de piese de teatru distractive, a te ţine încordat, urmărind jocul actorilor, a
te face să trăieşti ceea ce se joacă. O astfel de piesă pe care am urmărit-o este o
tâmpenie, dar poate de acestea trebuie în "Cântarea României", jalnice, triste. Aci, la
spectacol, l-am întâlnit pe domnul Arieşanu. A fost a vedea piesele ce se joacă, a scrie
despre ele în revista "Orizont". Am stat cu el de vorbă. A zis că păcat că nu sunt însurat.
Am zis că nu mi-am găsit. A zis: unde să-ţi găseşti în pustietatea aceea de sat? La oraş
de-ai fi ţi-ai găsi dar acolo este foarte greu. Aici la oraş este greu să stai dacă nu ai
locuinţă şi totul se cumpără pe bani. Cu aceste vorbe a pus punctul pe i. De unde să-mi
găsesc pe cineva a se căsători cu mine? Nu cred că găsesc pe nimeni, niciodată. Este
dureros, dar ce pot să fac?! Sufăr din această pricină. Pe la ora 13 merg la masă, dar
ajung prea târziu şi femeile ce au servit au plecat. M-au inervat. Ce să fac?
28 decembrie 1986. Ghilad. Iată că au trecut şi sărbătorile Crăciunului care pentru mine
au fost foarte chinuitoare. Nu am pictat, dar am făcut o schiţă. Câtă bucurie a fost la
alţii! Cum să fie la mine bucurie cât ştiu cât de dureroasă este pentru mine şi mama
această viaţă. Mai ales pentru mine. Am o durere în suflet pe care o ştiu numai eu. Alţii
zic, ce-mi pasă mie că stau numai acasă şi pictez! Aş vrea să fie şi ei în locul meu şi să
nu cunoască decât cât am cunoscut eu suferinţa şi singurătatea vieţii! Este foarte dureros
că alţii, pe care-i crezi înţelepţi, nu înţeleg suferinţa altora şi durerea. Dar aşa este omul!
Cine n-a trecut prin toate acestea, nu va înţelege. Nu cred că va fi om să nu treacă prin
suferinţă. Alţii mai devreme, alţii mai târziu. Mă gândesc de multe ori: oare chiar este
Dumnezeu!? Şi de este, cum a putut lăsa pe alţii să sufere atât? Oare nu este el
Dumnezeul ce ajută?
Din păcate sunt puţini aceia ce iubesc ceea ce fac eu. De ce? Din lipsă de ce?

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1987
Selecţie

 
Astă noapte a nins. De dimineaţă este rece. Mă scol devreme, că ieri mi s-a spus că azi
vine de la Bucureşti pentru a mă filma pe mine şi tablourile. Am un fel de emoţie, că nu
ştiu când apar şi cine sunt cei de la Bucureşti. Sunt de la "Sahia-film" sau nu? Aştept dar
nu apar. Este ora 10 şi nimic. Încep a face o schiţă, a o trece pe pânză. Termin schiţa dar
tot nu apar. Trece şi amiaza şi nu apar. Am început să fiu neliniştit. De ce nu vin? La ora
14 ies la drum. Apare o maşină şi din maşină coboară Ciochină şi-mi spune că dânşii
sunt de la Televiziune şi vor să mă fimeze. Îi poftesc în casă. Vin, se uită la tablouri. Îmi
zice unul să mă bărbieresc, să nu apar neras. Mă rad foarte repede. Dânşii, până eu mă
bărbieresc, filmează colecţia de ceasuri, în coridor şi în cameră la mine. Mai filmează
casa, afară. O doamnă vrea să-mi ia un interviu. Dar eu nu prea vreau. Însă ea vrea să
vorbesc. Totuşi, până la urmă, vorbesc. Doamna îmi pune întrebări şi cred că am răspuns
la unele dintre ele. Mă întreabă ceva la care nu ştiu să răspund: care sunt culorile mele
preferate? Culorile copilăriei, i-am răspuns. Care ar fi tabloul copilăriei pe care l-am
pictat? I-am răspuns că acest tablou este "Copii după ouă de cioară". Acest tablou îmi
reaminteşte de copilărie. Culorile mele preferate sunt culori ale florii soarelui. După
mine, este greu să răspunzi aşa pe nepregătite, eu, când sunt cu cineva, nici nu mă pot
concentra a mă gândi la ce să-i răspund şi mai ales aşa de repede. Pentru că totul se face
foarte repede ca în acest secol al vitezei.
P.S. Afară, în avilie, a filmat-o şi pe mama. Unul din operatori care au filmat a întrebat-o
ce sunt acelea că el aşa ceva nu a mai văzut? Mama i-a spus că sunt piringi sau bibilici.
Deci, el la vârstă înaintată nu a văzut bibilici, trăind numai în oraş. Ce să zic atunci de
acei copii cure se vor naşte azi?! Ce vor şti ei despre obiceiurile, datinile care unele s-au
pierdut, cum vor dăinui ele. Eu cred numai în pictură.
Am fost întrebat de un reporter care sunt culorile copilăriei. Nu ştiu dacă există culori
anume ale copilăriei. Culorile mele sunt culori din copilăria fără de grijă, pornite dintr-o
mare sinceritate, din sufletul copilăresc, din adâncul inimii, culori redate prin prisma
privirii unui copil care simte şi iubeşte culorile naturii şi le pune pe pânză după ştiinţa lui
şi după priceperea lui de copil. Din copilărie şi până acum cred că am pictat numai cu
aceste culori şi doresc să rămân aşa şi în continuare. Cineva a zis că tablourile mele sunt
copilăreşti. Aş dori ca până la sfârşitul vieţii să rămân aşa şi să pictez copilăreşte cu
culorile acelea ale copilăriei.
Cine nu pierde pe cineva din familie, pentru totdeauna, şi mai ales pe cine care îi este
drag, nu ştie ce este suferinţa şi durerea sufletească.
18 aprilie 1987. Ghilad. Azi, o zi cu vânt, soare, dar rece. Sunt într-o stare de
indispoziţie. Azi apare la televiziune reportajul ce l-a făcut la Ghilad Maria Preduţ. Apar
ca aparţinând comunei Ciacova, o comună prestigioasă. În această comună trăieşte un
mare pictor naiv, cunoscut la noi cât şi peste hotare. Acestea sunt câteva din cuvintele
reporterei. Reportajul s-a întitulat "Culori de primăvară" arătând prima dată ghioceii din
faţa casei noastre.
21 mai 1987. Ghilad. O dimineaţă rece. Nu ştiu ce să fac, să merg la Ciacova sau nu, la
o întrunire. Dar trebuie să merg. Ieri a fost directorul căminului nostru la mine. Am zis
că merg, să vină cu maşina. A venit pe la ora 14.10 şi am plecat. Am sosit la Ciacova.
M-a întâmpinat vicepreşedintele Ghera. Am stat până au venit de Consiliul Culturii. A
venit domnul Mangu pe care-l cunosc. De la muzeu a venit Lidia Gaga. La fel, o cunosc.
A venit şi criticul de artă Deliu Petroiu. Îl cunosc. După ce s-au adunat toţi a fost
deschisă întrunirea schimbului de experienţă a primarilor din judeţ. Vicepreşedintele
Ghera a spus cine ia parte din Timişoara de la Comitet, de la Muzeu. Şi se mai află de
faţă şi pictorul naiv Viorel Cristea. După ce a arătat dezvoltarea comunei Ciacova şi
satele ce-i aparţin am urmărit filmul de pe caseta video pe care l-a făcut Maria Preduţ.
Am fost foarte emoţionat când am văzut filmul. Nu am ştiut că îl arată. Filmul a fost
color. Culorile tablourilor au fost minunate. Mai ales floarea soarelui. După film, s-a
vizitat Muzeul Etnografic care s-a făcut la Ciacova. Lidia Gaga a făcut o prezentare. La
mine, la expoziţia permanentă a muzeului din Ciacova a făcut o prezentare criticul Deliu
Petroiu. A zis dacă am şi eu de adăugat ceva. Dar ce mai aveam eu de adăugat când el a
zis totul despre expoziţia de la Ciacova?!
22 mai 1987. Azi e o zi friguroasă. Cea mai friguroasă din acestă lună de mai. Toată
noaptea a plouat şi a bătut vântul. Nu pot picta că este frig. Citesc mai mult. Mă simt
enorm de singur când este un astfel de timp. Mă gândesc ce a fost ieri şi ce este azi. Mă
întreb ce este viaţa toată. O amintire şi nu vis.
11 august 1987. Ghilad. Azi termin al 500-lea tablou. Este "Plecarea la muncă". Nici
nu-mi vine să cred că am pictat cinci sute de tablouri. Nu includ vazele, coşurile cu flori.
Acestea sunt vreo 60. Dar nu mă atrag aşa de mult. Oare viaţa mai cât îmi va permite a
picta?! Oare cum voi putea răzbi mai departe, cu atâtea necazuri şi greutăţi?
20 august 1987. Ghilad. Azi încep un tablou. Ca de obicei, încep cu cerul. Mai caut şi la
albine. Seara stau la drum până la ora 22. De la această oră vin înăuntru că nu mai pot
sta, ţânţarii mă muşcă. Mă gândesc cum să fac să-mi găsesc un aparat la inimă. Unde să
ştiu să-l găsesc? Dacă ăl găsesc, bine, de nu, iar bine! M-am săturat de viaţa aceasta
până peste cap.
Se agravează starea mea nervoasă, din lipsă de comnicare şi pentru că stau mult singur,
că am multe gânduri. Ce va fi cu mine? Deşi nu ar trebui decât să mă gândesc doar la
ziua de azi şi la cea de mâine. Ce va fi se va vedea. Din păcate nu pot.
9 octombrie 1987. Ghilad. Azi, o zi foarte frumoasă. Soare, cald. Azi nu fac decât o
schiţă de a o trece pe pânză. Sunt, cum s-ar zice, dinaintea plecării mele la Timişoara, la
Spitalul Judeţean pentru implantarea biostimulatorului. Mă gândesc mult cum va fi şi nu
mă pot concentra a picta. Deşi nu ar trebui să mă gândesc nu pot. Aştept acest moment
cu o stare de nelinişte. Nu este greu, dar nici uşor. Când te tai la o mână, te doare. Dar
când îţi taie pielea cu bisturiul?! Aştept ziua aceea să trec peste aceste stări. Seara, Lelu
vine cu Simona şi cu bebelaşul cel mic, după care vine şi Geta. Geta cu bebelaşul pleacă.
Lelu mai rămâne pe la mine. Mai îmi dă curaj. De-ar fi el tot ca în această seară a mă
încuraja întotdeauna. Din păcate repede se schimbă. De fapt, nimeni nu-i perfect.
Trebuie luat totul cum este. Din păcate, eu uit uneori că sunt un oropsit al vieţii şi
trebuie să sufăr şi să mă stăpânesc. Din păcate, uneori, nu pot.
15 octombrie 1987. Spitalul Judeţean Timişoara, De la ora 3,30 nu mai pot să dorm. Mă
gândesc mult cum va fi. Doctorul Streianu îmi va introduce biostimulatorul. Nu-i cunosc
mâna. La ora 7 mă scol şi merg să dau un telefon la Radu la serviciu să văd dacă este,
dar mi se spune că nu este. Vin în salon. Am momente de emoţie, că de aseară mi s-a
spus să nu mănânc că azi îmi face transplantul. Pe la ora 8,20 vine o asistentă şi-mi zice
să merg jos că a venit mama. Merg şi stau cu dânsa de vorbă. îmi spune că i-a spus o
soră că azi îmi face transplantul. Eu, ca să nu se sperie, îi zic că nu cred că azi, nu se ştie
când. Îmi spune ce este pe-acasă. Nu stau mult de vorbă că-mi este frig. Şi cum sunt
dinaintea transplantului să nu intru în frisoane de frig. Vin sus. A venit asistenta a-mi
face Penicilină pentru a nu face infecţie. Înainte de ora 10 vine şi-mi dă o tabletă să o iau
că imediat plecăm jos la etajul I. La ora 10 a venit asistenta şi am coborât jos. Aici erau
două asistente. Una a zis să mă dezbrac până la brâu şi să mă-ntind pe masă, M-a luat un
tremurat. Atunci, dânsele au pus o pătură pe mine a nu-mi fi frig. A sosit şi doctor
conferenţiar Steianu, doctorul Luca. S-au îmbrăcat ca pentru operaţie. Au pus peste piept
un cearşeaf roz până la cap şi au început a-mi da injecţii. Erau foarte dureroase. I-am zis
că mă doare. Mi-a dat injecţii în vreo cinci locuri, în jurul aparatului, după care au
început a tăia cu bisturiul, dar am simţit şi am zis că mă doare. Atunci s-a oprit şi
doctorul Streianu mi-a mai făcut o injecţie, după care m-a tăiat cu bisturiul. Am simţit,
dar nu dureros. Au început să lucreze. Când mi-au scos aparatul cel vechi nu m-a durut
absolut nimic. La fel când au introdus aparatul Biotronic cu mult mai mic ca primul.
Puţin parcă inima a încetat, până a făcut legătura la Biotronic. Totul a durat cam 50 de
minute. Când m-am ridicat, eram puţin ameţit. Am venit sus cu căruciorul. Iată că am
trecut şi acest obstacol care mi-a făcut toată vara crize de nervi, crize de disperare. Până
am ajuns la acest aparat a fost greu. Am crezut că medicii din Bucureşti sunt mai
specialişti ca cei din Timişoara, dar m-am înşelat. Pulsul, după introducere, parcă era 69.
Seara mi l-a luat din nou şi era de 72 de bătăi/minut. Astăzi este zi de vizită dar nu a
venit la mine decât Doina Danciu. Acum este ora 20 şi simt că-mi este somn. O să iau
Diazepam pentru a dormi. Puţin mă jenează, parcă mă strânge şi puţin mă ustură, dar
puţin.
20 octombrie 1987. Timişoara. Spitalul Judeţean. O dimineaţă ceţoasă şi cred, rece.
Trece vizita. Îi spun doctorului Streianu că am unele înţepături. Îmi zice că sunt din
cauza tăieturii. După ce pleacă merg la telefon şi dau un telefon; vorbesc cu domnul
Arieşanu. Coborând la bufet beau o cafea. După ce am mers în Policlinică am stat cu
colegul meu de cameră. Am trecut pe la cărţi să văd ce noutăţi mai sunt. Dar nu prea
erau. Răsfoind o carte mi-au plăcut câteva sonete scrise de Radu Cosaşu din Bucureşti.
Răsfoiesc şi dau de numele lui Mirel. Când încep să citesc văd că este vorba de
regretatul Mirel Ilieşu care a fost la mine la Ghilad şi a regizat "Liniştea picturii". În
această carte scrie despre începutul lui şi despre câteva documentare. Filmul lui de
succes a fost "Viscolul". Iar, în final, cel mai reprezentativ documentar a fost "Liniştea
picturii" care a rulat în Canada. După încetarea din viaţă a lui Mirel, cinemateca din
Canada vrea să-i consacre lui Mirel Ilieşu o reprezentaţie a unor documentare printre
care şi "Liniştea picturii". Fiind foarte emoţionat, merg la doctor conf. Streianu şi-i arăt
cartea. Cu dânsul am avut câteva discuţii despre pictură. Ca om este foarte apropiat şi-l
stimez mult pentru că se coboară la nivelul meu de la ţară. Seara mai vorbesc cu Doina.
Îi zic că probabil mâine îmi scoate firele şi nu mai vreau să stau. Mi s-a cam urât pentru
că nu ai unde să mergi decât pe coridorul spitalului şi la bufet unde beau câte-o cafea.
Nu poţi ieşi afară la aer să vezi cum este vremea. Stau tot închis ca o pasăre prinsă din
zborul ei liber şi băgată-n colivie.
Când deschid uşa era Oprea Marinel, un iubitor de poezie care şi compune şi un iubitor
ai picturii unele. Am stat cu el mult timp la discuţii. L-am trimis, bineînţeles, după o
sticlă de vin. Aş fi băut vin foarte mult. Nu am băut de mult. Din discuţii a reieşit că
creatorii sunt totdeauna chinuiţi în viaţă sau neliniştiţi, dar din aceasta apare uneori
opere de valoare. Eu sunt de acord cu el dar atunci care este adevărata trăire a noastră?
Doar prin artă? Numai că, uneori, te loveşti de omul simplu care te aduce la disperare
pentru că, uneori, are şi el dreptate, cât de simplu îţi spune lucrurile. A mai fost pe la
mine Sandi să vadă dacă merg mâine acasă, că el merge cu maşina şi pot merge cu el.
Am zis că merg cu domnul Berinde. Seara am fost de m-am tuns. Am venit şi am
mâncat. Am mâncat prea mult şi a început a mă durea stomacul. Am luat o tabletă de
Algocalmin. Am mai vorbit cu Doina la telefon.
5 noiembrie 1987. Ghilad. Azi, la fel ca şi ieri, a fost o zi destul de rece şi dimineaţa cu
îngheţ. După o criză de nervi, provocată de Lelu, aseară, azi încep a picta. Pictez "Peisaj
de toamnă". Vreau să fac pe un cer al toamnei multe ciori, aşa cum le văd eu zilnic,
uneori mai multe ciori. Mult îmi place să le privesc. Mai ales zborul lor.
23 noiembrie 1987. Ghilad. Azi de dimineaţă, până după masă am pictat la un tablou de
toamnă. Seara, vecina mi-a adus o scrisoare din R.F.G., dar scrisoarea m-a cam lămurit
că nici în R.F.G. nu stau colacii pe gard. Cerusem nişte medicamente şi-mi scrie că nu
poate să-mi trimită fără reţetă. Cum nu poate? La noi în România se poate fără reţetă şi-
n Germania nu. M-am lămurit şi cu Germania.
4 decembrie 1987. Ghilad. Azi, o zi mohorâtă, înnorată şi rece. Pictez de dimineaţă
până după masă. Pictez cam mult. Mă simt cam tăbărât, partea nervoasă. Mi-ar trebui o
bună dispoziţie a mă reface cât de cât. Dar de unde atâta bună dispoziţie, că nu prea vine
nimeni pe la noi?!
12 decembrie 1987. Ghilad. Azi este la fel ca ieri, foarte frig, ger. Pictez până după ora
13. Vreau să merg până la un vecin a mai schimba mediul acesta din casă dar simt aerul
foarte tare, aşa că renunţ. Cât de mult aş avea nevoie de-o comunicare dar unde să merg,
că nu pot? Îmi va veni rău şi atunci ce fac? Aşa, încerc cât pot să rezist acestei stări de
singurătate şi de izolare, de a-mi duce această viaţă vitregită cât voi putea, deşi este
foarte greu. Ce trist este pentru mine că la anii aceştia stau neputincios în casă şi tânjesc
după prieteni, după comunicare. Ce viaţă mai chinuită poate da Dumnezeu omului!
18 decembrie 1987. Ghilad. Azi este o vreme înnorată şi ploioasă. Azi nu fac decât o
schiţă pe care o şi trec pe pânză. Multe bătaie de cap mi-a dat această schiţă. Este o
iarnă, o sanie şi câţiva pomi. Pomii, dacă îi reuşesc, atunci tabloul va fi foarte frumos. Şi
nu cred să nu reuşesc mai ales pomii. Încet, încet se apropie Crăciunul. Ce bucurie unde
Crăciunul se ţine, nu ca la noi, pe sub ascuns. Atunci cum să fim mai înaintaţi când toate
merg anapoda?
19 decembrie 1987. Ghilad. Azi pictez la schiţa pe care am făcut-o ieri şi am trecut-o pe
pânză. Azi, o vreme ploioasă. Toată zăpada care a fost s-a topit din cauza umezelii. Azi
vreau să plec până în vecini dar din cauza ploii nu pot. Simt că înnebunesc. Trebuie să
mai schimb, cât de cât, mediul acesta. Este seară. Am o stare de nervozitate, o stare de
apăsare şi nu pot mânca. Asta şi din cauza lipsei de comunicare. Dar unde să plec pe
ploaie? Că de ies la drum numai noroi peste tot, nu ca la oraş, beton. Aici este imală
peste tot. Intru în imală cu pantofii şi abia îi trag. De ce să nu zic, uneori, mă tăbare.
24 decembrie 1987. Ghilad. Azi am pictat înainte de masă, foarte puţin, fiind în ajun de
Crăciun. Seara am fost până la Lelu cu mama. Un vecin s-a făcut Moş Crăciun de a venit
la fetiţa lui Lelu, Simona. Dar, Simonei i-a cam fost teamă şi nu i-a mai spus nici o
poezie. Am stat la ei până la ora 21. Nu prea se simte acea bucurie de altădată. Pe când
eram mai tineri erau mulţi colindători şi mai ales, în astă seară, se colinda până târziu în
noapte. Acum nu mai este ce-a fost. Totul s-a schimbat. Până şi lumea aceasta a devenit
alta, preocupată de alte probleme de alte griji. Mulţi au părăsit satul, au plecat în oraşe
lăsând aici doar oamenii bătrâni. Tineri nu prea mai sunt, pentru că viaţa aceasta i-a
făcut a părăsi satul şi odată cu părăsirea satului totul se distruge. Când te gândeşti că mai
ales satul trebuia încurajat cât se poate. De aici de la sat pleacă grâul şi pâinea cea de
toate zilele. Dar sunt concepţii înguste care nu prea prevăd şi viitorul. Aşa se pierd
colindele şi obiceiurile de Crăciun. Unde din ele vor rămâne doar redate în picturi.
Bineînţeles şi în pictura mea.
29 decembrie 1987. Ghilad. Azi e o vreme foarte moale. Nu este rece. Parcă nu ar fi
iarnă. Ce bine este să fie tot aşa! Azi de dimineaţă am început să pictez la un tablou de
iarnă "Cu sania". Dar cred că zăpada am făcut-o prea verde, prea mult verde am pus. Nu
mai pot să pun alb pentru că aş strica pomii şi mai ales pomii sunt foarte reuşiţi. Cum
tabloul nu este terminat am să înviorez peisajul într-un fel. Văd eu cum. Să mă mai
gândesc. Ieri am terminat nu tablou tot de iarnă. Sunt pomi şi trei fazani. Totul, după
mine, a ieşit bine. Fazanii sunt naivi, foarte frumoşi redaţi. Sper că o să placă şi la alţii.
31 decembrie 1987. Ghilad. Ultima zi a anului acesta. Este seara de revelion. Iar eu stau
într-o stare de nelinişte, într-o stare de nervozitate. Mă gândesc câtă veselie este, câtă
distracţie, iar eu stau singur şi trist. Oare există cu adevărat un Dumnezeu şi dacă există
de ce dă la alţii atâta chin, atâta tristeţe? Sunt singur şi plin de gânduri amare. Am o stare
de nelinişte. Am luat tablete de calmare. Ieri am zis câtre prietenul meu, de pot să-l mai
descriu prieten, că în astă seară de revelion să merg la el. A zis că el se culcă, că el are
familie. M-a atins în cea mai sensibilă coardă a sensibilităţii. Cum poate fi atât de crud?
Oare el nu se gândeşte mai profund la această stare a mea? Probabil că nu vede mai
departe de el şi interesul lui. O, ce tristă noapte, noaptea de Revelion! Oare mai sunt aşa
de trişti ca mine? În această noapte aş vrea să stau cu dânşii.

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1988
Selecţie

 
13 februarie 1988. Ghilad. Azi de dimineaţă am o stare de frică. Mă simt foarte slăbit.
Totuşi încep a picta. Capul mă cam doare. Pictez foarte puţin. Doar fac un cocoş, după
care plec în vecini. Revin acasă , mai pictez un pic la cocoş după care am o stare de
nelinişte, pe bază nervoasă. Mă pun în pat. Nu stau trei minute şi aud o maşină la drum.
Când mă uit, cine să fie? Preşedintele de la noi de la C.A.P., un medic veterinar şi încă o
persoană cu o influenţă mare care a venit să vadă C.A.P.-ul Ghilad şi totodată şi
tablourile mele. Le-a văzut pe toate. Cred că i-au plăcut. A vrut două bucăţi. Şi-a ales o
"Vază cu flori şi tufă cu floarea soarelui" şi "Strânsul fânului". I-am dat şi un album
"Viorel Cristea" scris de Radu Ionescu pentru că am văzut că persoana este interesată şi,
totodată, îi place pictura mea ceea ce pe mine mă bucură foarte mult când văd că pictura
mea, place şi-o iubesc şi alţii. De aş mai întâlni această persoană aş fi fericit să mai pot
sta de vorbă cu ea. Mi-a fost greu a-i cere adresa.
Ghilad. Scrisoare. Starea mea este la fel, o stare enormă de depresiune nervoasă. Azi, o
zi foarte mohorâtă. Dimineaţa, după ce mănânc, simt că parcă mă strâcneşte în cap. Îmi
zic să încerc să pictez, dar nu la tablourile pe care le-am început. Îmi pun pe şevalet o
pânză complet albă, doar schiţat pe ea ceea ce ar vrea să fie depărtarea, câteva case,
biserica. Stau câteva minute în faţa pânzei, neştiind ce să fac. Starea nervoasă se
accentuează. Să încep să pictez sau nu? Sunt clipe în care capul mi-l simt cam greoi şi
simt o strângere. Totuşi, după câteva minute, stând în faţa pânzei, mă gândesc să încep a
picta. Dacă-mi va fi mai rău mă voi lăsa. Îmi prepar alb şi albastru pentru a începe aşa
cum încep eu cu cerul. Iau pensula şi încep a picta. Am stări de încordare, stări de
nelinişte. Totuşi continui a picta. Termin cu cerul. Îmi prepar culori pentru a face şi
depărtarea, cu verde, albastru, puţin negru şi alb. Le amestec, zic eu, aşa cum îmi place
mie. Bat cu pensula această culoare pe fondul cerului, bătând cu pensula şi tufele în
depărtare. Pomii au început a se vedea. Parcă şi starea mea nu mai este aşa de încordată.
Nu mai am strângerea la cap. După ce am terminat cu această culoare a verdelui, încep a
face culori pentru case, pentru că în acest fond al verdelui trebuie să apară şi casele.
Când va fi gata tabloul, casele vor fi departe. Încep a face cu culoare casele, dar mai
întâi fac o biserică mică. O pictez puţin încordat pentru că trebuie multă atenţie şi multă
migală, pentru că este turnul şi crucea de sus şi toate pe fondul proaspăt al culorii
cerului. De mâna greşeşte sau îmi tremură şi nu fac aşa cum ar trebui să fie, atunci
trebuie şters şi azi nu mai pot continua, decât mâine, când culoarea se usucă. Pictez cu
multă concentrare, cu multă atenţie, într-o linişte deplină şi reuşesc a duce la bun sfârşit
biserica. Privind-o parcă nu mai sunt aşa de nervos nu mai am acele stări de depresiune
nervoasă. Încep a face şi casele. Pictez de parcă sunt absorbit cum prind viaţă, dacă se
poate spune aşa, casele. Cum termin câte una, o privesc şi-mi zic că este enorm de bine
redată, mai ales în acel fond al verdelui foarte liniştit. Pictez cu o mare dăruire. Nu mai
simt nimic din stările nervoase. Pictez cu un fel de afecţiune. Nu mă mai gândesc la
nimic decât la ceea ce fac eu, la ceea ce simt. Eu parcă mă simt într-o altă lume. O lume
pură, de parcă nicicând nu a fost aşa. Când termin toate casele mă simt foarte liniştit.
Privesc tabloul. Am o mare satisfacţie a sufletului dar totodată şi un fel de trezire la
realitatea care este şi mă gândesc de ce nu au rămas acele ore, acele clipe în care am fost
prins în acea linişte, de acea satisfacţie a sufletului, de acel confort în care s-a creat o
mare linişte şi în care s-a creat cerul. Pomii şi căsuţele vor rămâne în timp pentru acei ce
le iubesc, pentru acei ce iubesc pictura aşa cum eu am creat-o. Trezindu-mă la realitatea
vieţii pe care o trăiesc, plină de triteţe, chin şi disperare, gândurile de frică mă domină.
(Scrisoare scrisă domnului Radu Ionescu).
24 mai 1988. Ghilad. Azi, încep de dimineţă a-mi curăţă toată colecţia de ceasuri. Le
şterg de praf şi înăntru la mecanism, le dau cu o pană de gâscă înmuiată în motorină. Pe
la amiază nu mai pot. Trebuie să stau în pat că m-a prins amurţeala. Aţipesc puţin, după
care încep din nou a le curăţa. Lelu trece pe la ora 17 pe aici. După ce pleacă el merg a
mai ieşi din acest mediu, din acest miros de motorină. La el, pe drum, am o stare de
slăbire, o stare de depresiune nervoasă. Îmi este un fel de frică. Este ora 19. Ajung la
Lelu. Mă gândesc că acum, la această oră, la Timişoara, este vernisajul meu de pictură şi
eu mă simt într-o stare de depresiune. Îi spun lui Lelu că m-a ajuns pe drum amurţeala.
El îmi zice: de ce a trebuit a veni la el doar l-am văzut că a fost pe la mine? În loc a mă
încuraja, el mă descurajează. Ce pot să zic? Mă gândesc, în acele clipe, la expoziţie.
Cine va fi? Dacă filmul pe care l-a făcut domnul Mirel Ilieşu, "Liniştea picturii" îl redă
pe ecran să-l vadă ce-i ce participă la expoziţie. Oare cine a venit la expoziţie? De a dat
şi filmul, ce impresie şi-au făcut despre mine şi pictura mea? Sunt întrebări pe care mi le
pun şi care poate vag le voi afla.
Ieri, 26 mai 1988. Ghilad. Merg pe la ora 21 la telefon a vorbi cu Lengher despre
expoziţia mea care s-a deschis la Timişoara, la Casa Studenţilor. Îmi spune că s-a
deschis în 24 mai seara. Au fost vreo 60 de persoane. A dat şi filmul meu "Liniştea
picturii". A fost frumos. Eu de ce nu m-am dus? Cu ce să mă fi dus? Şi nici nu puteam
acum când este atâta de lucru în grădină. Cu toate că eu nu pot săpa în grădină, sapă
mama. Eu mă ocup cu albinele. Am mai găsit pe cineva a ne ajuta pe bani. Eu fac prin
curte ce trebuie făcut, şi în casă, că sunt destule. Uneori sunt foarte tăbărât, dar nu o pot
lăsa numai pe mama. Face şi ea destule, că nu are cine să ne mai ajute, dar mai ales pe
mama a o ajuta în gospodărie.
29 mai 1988, Ghilad. Este o seară plăcută. Aer curat. Stau afară până pe la ora 23. Este
lună. Greierii se aud cântând; deasupra se aud zburând raţe sălbatice. Răţoiul se aude
măcăind. La ciobani la stână se aud câinii lătrând. Ce frumos este a sta şi a asculta în
liniştea nopţii toate câte le poţi auzi. Oare cei din oraş trăiesc asemena clipe? Mă
gândesc de ce nu mai este cineva cu mine iubitor de natură, a sta împreună, a asculta
acestea toate şi a ne bucura în doi. Oare va fi vreodată? Nu...
10 iunie 1988. Ghilad. Azi încep de dimineaţă a picta. Pictez la lanul de floarea soarelui
pe care l-am gândit în acea stare de nervozitate la Liceul Industrial 8 din Timişoara. Eu
în lan, şi ciorile venind spre mine. Cred că va fi un tablou plin de tristeţe. Bineînţeles nu
ştiu dacă cineva îl va înţelege aşa cum l-am gândit eu. Dar tot va fi un tablou cu un fel
de tristeţe pentru că ciorile nu aduc decât tristeţe. Va fi un tablou al disperării unele. Nu
ştiu ce titlu să-i dau. O să mă mai gândesc. De ce nu am pe cineva care să mă înţeleagă,
să mă ajute? Cât de mult aş putea eu lucra şi câte lucrări minunate aş putea face?! Tot
acum mă gândesc că şi din disperare, din stări nervoase, uneori apar adevărate opere.
Din păcate la unii este cam prea multă disperare şi prea puţină linişte sufletească.
Cineva, de-ar fi cu mine să mă-nţeleagă, toată starea mea s-ar schimba în bine. Din
păcate... Şi cât de mare este lumea asta şi doar unul să mă înţeleagă, doar unul din câte
fiinţe există pe glob.
24 iunie 1988. Am început de dimineaţă a picta. Pictez până după masă. Termin tabloul
pe care l-am început. Din imaginaţia aceea, de criză de nervi, de disperare, la liceu. Eu
mă aflu în lan şi ciorile atacându-mă, ca nişte oameni răi, aşa cum mi-am imaginat în
acea zi, toţi din toate părţile năvălesc pe mine. Florile de floarea soarelui toate sunt
aplecate, iar eu sunt în lan, iar ciorile năvălesc lanul. Din păcate puţini îl vor înţelege. L-
am intitulat: "Apărându-mă în disperarea vieţii". Adevărul este că voi mai încerca să
rezist, deşi nu ştiu de voi putea rezista atâtor întrebări fără răspuns, atâtor gânduri, atâtor
greutăţi ale vieţii.
Cu maşina condusă de domnul Berinde am plecat. Venind spre Ghilad am vâzut un
splendid lan de floarea soarelui în toiul florii. Este enorm de frumos a privi un lan de
floarea soarelui. Chiar i-am zis domnului Berinde; este cea mai iubită floare de mine.
Mă fascinează totdeauna lanurile de floarea soarelui. Nu cred că este ceva mai frumos ca
lanurile care se pierd în zare, odată cu pomii. Este ceva fascinant. Am ajuns cu bine
acasa. Mi-a părut bine că am ajuns. Mama mi-a ieşit în întâmpinare, după care am mai
stat cu domnul Berinde de vorbă. A mai văzut ce pictez. Am mers prin grădină. A văzut
că avem grădină mare. Domnul Berinde a zis: aici trebuie lucru.
12 august 1988. Ghilad. Şi timpul trece şi trec şi anii. Încă este foarte cald. Sunt zile de
secetă, arşiţă, zile enorm de călduroase cum nu ştiu să fi fost în această lună şi să ţină aşa
de mult. S-a schimbat şi clima. Ce să mai zic de om?! Tot alţii şi alţii... Azi fiind foarte
cald în coridor nu am pictat. Mi-am preparat douăsprezece pânze, a avea pe toamnă, pe
iarna. Din cauza căldurii nu mai pot merge nicăieri. O căldură sufocantă. Ziua, pe la
amiaz, arde soarele ca şi într-un cuptor. Asta-i căldură tropicală.
Mă îngrijorează, de un timp, viaţa satului. Oare satul o să dispară, cu obiceiuri, cu alte
lucruri minunate?! Ce va deveni satul? Oraş? Nu pot concepe ca ţăranul să stea la bloc şi
să aibă păsări, capre, porci etc. Aşa ceva nu va fi posibil niciodată. Odată cu satul vor
dispare enorm de multe obiceiuri, bucurii şi multe lucruri de o valoare de neegalat. Lasă
ţăranului ce-i al ţăranului şi satului ce-i al satului! Nu le lua puritatea şi frumuseţea.
4 octombrie 1988. Liceul Industrial Timişoara. De dimineaţa este rece, deşi e soare. Mă
gândesc de pe acum cum va fi după masă la vernisaj. Emoţii am de pe acum. Ce va fi?
Domnul Berinde a zis să merg la cravată, dar eu nu vreau să par altul decât acela ce sunt.
După ce mănânc aici la liceu, vin şi vreau să dorm dar vine Doina Danciu şi-mi spune că
a fost la Casa Stundenţilor de a înregistrat "Anotimpurile" de Vivaldi pentru vernisaj. I-
am zis şi Doinei că Berinde şi directoarea Bolog au zis a-mi pune cămaşa şi cravata. Eu
am zis că nu vreau dar a zis şi Doina şi a insistat să le pun. Am zis că mă mai gândesc.
După ce a plecat am încercat să dorm dar nu am putut. Am avut emoţii şi o stare de
nelinişte. Cum va fi la expoziţie şi cine va veni. La ora 15,16 minute m-am îmbrăcat, am
luat cravata să văd cum îmi stă. Totuşi mi-a stat bine şi m-am decis să o iau, fiind făcută
cadou de directoarea Bolog şi cămaşa de profesorul Berinde. Am luat tramvaiul şi am
plecat. Am ajuns. Am mers la bar de a lua o băutură dar nu au avut. Am mers la
directorul Secu, i-am spus că am sosit, după care am mers în sala de expoziţie. A început
a se aduna lume. Unii mă întrebau de ce tabloul este împărţit aşa, cum am gândit a-l face
aşa? Mai ales cel cu copii după mere, în care o parte din tablou are ludăi albe. I-am spus
că în grădină aşa sunt şi mai ales aşa sunt văzute de mine. Deschiderea a făcut-o doamna
Ildiko Achimescu după care a vorbit Ion Arieşanu. Deliu Petroiu a mai vorbit din partea
Comitetului de partid. După aceea directorul Casei Universitarilor, Secu, i-a invitat a-mi
vedea filmul ce l-a făcut regretatul Mirel Ilieşu: "Liniştea picturii". După film s-a vizitat
expoziţia. M-am bucurat foarte mult că a venit şi domnul Berinde. Ţineam foarte mult a
fi şi dânsul a vedea filmul. Au fost mulţi care s-au prezentat dar nu le-am reţinut numele.
A fost şi Sandoşa cu soţia, Marinel cu prietena lui. Am vândut două tablouri, unul la o
rudă a lui Achimescu şi unul la o doctoriţă. L-am prezentat pe Marinel directorului Secu
ca după închiderea expoziţiei să aibă grijă de tablouri. Am primit multe felicitări. Am
rămas aici de am mâncat. La fel a rămas şi familia Achimescu. Sandoşa a mai venit să
vadă dacă mai sunt aci. Aşa că am venit cu el până la liceu. Portarul a zis că m-a căutat
directoarea Bolog şi încă câţiva tineri. Am mers apoi la Casa Studenţilor a vedea o
expoziţie. Urcând treptele mi-a fost rău. Am stat într-un fotoliu. L-am chemat pe
Lengher, i-am spus că nu mă simt bine şi cu el am venit până la liceu. Am luat
medicamente şi m-am pus în pat. Capul parca îmi vâjâia, inima făcea palpitaţii.
12 octombrie 1988. Liceul Industrial. Timişoara. Dimineaţa îmi fac un ceai de mentă.
Am o stare de nelinişte. Uşi trântite, strigăte, de parcă aş fi undeva pentru a înebuni.
Vreau să mă bărbieresc, dar nu am unde. Îl caut pe domnul Berinde dar nu-l găsesc. Iau
tramvaiul şi plec la "Orizont". Merg pe la Babeţi. Îi spun că am expoziţie. Zice că nu a
avut timp a trece, dar va trece cu mine. Eu îi zic să meargă că voi veni şi eu cu domnul
Arieşanu care vrea să facă poze după tablouri de a le publica. După ce stau de vorbă cu
domnul Arieşanu şi-i spun diferite întâmplări din viaţa mea, după ce îmi dă unele sfaturi,
el îmi zice că eu nu prea cred în credinţă. Poate că pe undeva are dreptate. De aş avea
credinţă mai multă nu aş avea acele stări de disperare, de frică.
P.S. Ce este viaţa la oraş? Este o viaţă agitată, programată, cu lipsuri de alimente, cozi la
pâine şi la carne, care te fac a fi şi mai agitat şi nervos, că nu ştii ce primeşti sau dacă
primeşti. A fi vagabond, a fi huligan merită a fi în oraş pentru că nu te interesează viaţa
de familie. Unde dai lovitura e dată.
18 noiembrie 1988. Ghilad. Mi-am revenit şi am început a picta. Am început a face o
tufă de floarea sorelui, numai florile. Cerul şi peisajul este făcut din vară. Am făcut patru
tablouri mari, cu floarea soarelui şi le-am pus la perete, în coridor. Nu m-am mai uitat la
ele. Când mă uit, să înnebunesc: una din pânze era roasă de şoareci. Am avut o stare de
nervi. Nici noaptea nu m-am putut linişti. Nu am mai păţit până acum aşa ceva. Şoarecii
s-au înmulţit în anul acesta foarte mult. Ce pot să fac, să arunc pânza? Mă doare, că am
lucrat mult la ea. Mai erau de făcut florile şi era gata. Ce pot să fac? Gaura nu o pot
astupa. De aceea, azi, am început a le picta pe celelelte, dar cu o stare de nervozitate.
Nici culorile nu mai sunt cum erau, de bună calitate. Un tub de galben de crom s-a făcut
ca brânza. Cum să nu mă inervez? Culorile sunt mizerabile. Am pictat până pe la ora
15.30, dar foarte puţin, Mai am şi mâine şi nu cred că îl termin. Cine zice că florile de
floarea soarelui se fac uşor, se înşală. Este cel mai mult de lucru şi te oboseşte până te
aduce în starea de a nu te mai putea concentra şi atunci nu mai poţi picta. Când mă
gândesc că mai vine câte un nepriceput şi zice ce simplu este.
Într-o noapte am visat un cer albastru. Privindu-l, deodată, s-a înălţat pe cer câteva
frumoase, înalte flori de floarea soarelui, dar de o mare frumuseţe. Dintr-o parte au
apărut un fel de păsări negre şi au atacat florile de floarea soarelui care, imediat, s-au
ofilit şi s-au aplecat în jos. Sper că după acel vis să fac un tablou. Va ieşi frumos.
Să nu te faci pictor de dragul titlului de a fi pictor, dacă nu simţi chemarea artei. Nu este
uşor a fi pictor.
Încep a picta la florile preferate, flori de floarea soarelui. Încep a picta cu un fel de
nelinişte. Oare îl voi reuşi, aşa cum mi-am propus? Pe parcursul pictatului am început a
avea nişte stări de agitare, de slăbire. Am terminat două flori mari pe care le consider
foarte frumoase. Încep să iubesc tabloul. Totuşi, parcă, mă simt dominat de el, luându-
mă transpiraţia, dar nu mă las şi continui a picta. Privindu-l şi de la câţiva paşi, îmi pare
că va fi un tablou foarte reuşit. Continui să pictez cu o mare iubire, dar şi parcă cu puţină
oboseală ca la doi îndrăgostiţi. Dar nu mă las până nu-l termina aşa cum îmi place mie,
aşa cum aş fi vrut să fie. Când aproape sunt gata mă lasă şi acea agitare şi acea
transpitaţie. Ultima pensulaţie, şi cu asta l-am terminat. Privesc de la câţiva paşi floarea
soarelui şi mă gândesc c-am reuşit să o iubesc şi să o domin. Am o stare de satisfacţie
aşa cum doi se iubesc cu o mare patimă, cu o mare iubire. Ea este cea mai frumoasă şi
cea mai pură, floarea soarelui. Să fie ea iubirea mea adevărată?
Când mă gândesc că este ajunul de Crăciun, azi, un ajun foarte trist, parcă este o
sâmbătă ca oricare alta. Mă gândesc în trecut cât de frumos era, mai aies în ajun. Cu câtă
bucurie îl ateptam pe Moş Crăciun şi acum parcă suntem în altă epocă, în alt timp care a
făcut ca aceste sărbători iubite ale copilăriei, şi nu numai, să dispară. Ce va fi când va
dispare satul? Se va povesti copiilor: "A fost odată ca niciodată". Dar ce să spun, nu a
fost poveste ci a fost adevărat. Uitaţi aici o colindă de la Ghilad, obicei din ajun de
Crăciun. Uite aici alt obicei tot din Ghilad. Aci trăia un pictor suferind care avea un
prieten. Din păcate acesta nu-l prea înţelegea şi pictorul îşi căuta refugiu în pictură. Aci
îşi găsea liniştea.
  

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1989
Selecţie

 
6 ianuarie 1989. De câteva zile este ceaţă şi este chidă pe pomi. Aş pleca de acasă dar
este rece, chidă, ceaţă şi un fel de umezeală şi nu pot pleca. Acum este seară. Mă simt
enorm de singur. Mă doare capul groaznic cu toate că am luat tablete. Simt enorm lipsa
de comunicare, de prietenie. Am stări de disperare. Parcă îmi pierd cunoştinţa. De ce nu
am pe cineva care să fie cu mine? O, o, simt că înnebunesc. Unde eşti, prietene? Nu cer
nimic decât o prietenie. Unde, unde, unde? Crize de nervi...
11 aprilie 1989. Ghilad. Încep de dimineaţă să pictez. Pictând mă gândesc la trista viaţă
a mea. Mă ia un fel de căldură în corp. Am unele stări de nervozitate, de teamă. Mai ies
pe afară a-mi reveni. Îmi revin şi-ncep din nou a picta la un tablou de primăvară. M-am
inspirat, după spusele Olgăi, de la Deta. Pictez până după masă dar mă oboseşte. Mă
concentrez mult. Vreau să termin florile şi reuşesc. După ce termin mă pun în pat pentru
că nu mai pot de tăbărât. Adorm, după care mă trezesc şi încep a mă gândi: mama este
foarte slăbită şi de un timp, memoria o cam lasă. Uită enorm de repede. Repetă unele
vorbe de multe ori. Dă unele lucruri fără să-mi spună. Plăteşte cu bani fără să-mi spună.
Când îi zic de ce face ceva a nu-mi spune, se ceartă cu mine. Zice că mi-a spus. Nu mai
ştiu ce să fac. Aştept până-i ia ghipsul de la mână, să văd ce va fi. Voi pleca la
Timişoara, dar mi-e teamă s-o las singură că nu mai are judecata de altădată. Este seară
şi din cauza acestor gânduri am şi eu crize de nervi. Nu ştiu cine ne va săpa grădina. Cui
să o dăm să fie bine? Unii, dacă le întinzi un deget, îţi iau mâna toată. Atât de mult a
ajuns lumea asta de egoistă şi de scârbă. Mi-e scârbă de ea. O urăsc pentru că nu este
omenie ci numai interes. Unde eşti lume de altădată care ai oferit atâtea? Încet, încet,
trecutul va dispare, cruzimea se va aşterne peste tot, şi teroarea. O, lume de altădată, cu
atâta frumuseţe şi cu atâta omenie, unde ai dispărut?
Azi mă simt foarte tăbărât. Am făcut curăţenie. Am muncit mult. Mă simt tăbărât. Beau
un ceai şi mă culc. Nu este bine să lucrez atâtea lucruri de nimic. Pictura este baza şi
viaţa mea. Nu restul. Dar, azi a trebuit să fac ceea ce nu-mi place.
14 iunie 1989.Ghilad. Am avut nişte stări enorme de nervozitate. Astă noapte am avut
enorm de multe crize de nervi. Încep a picta, deşi nu mă mai atrage nimic. M-am săturat
de această viaţă până peste cap. Aş pleca la Timişoara, dar nici acolo nu-mi voi găsi
liniştea. Prevăd totul dinainte, cum va fi! Ca şi-n alte dăţi. Când sunt în aceste stări, lui
Lelu nici că-i pasă. Pentru el, eu nu sunt nimic, cum zice el. Unde să mă duc să-mi
găsesc liniştea? În care lume? Unde eşti tu, prietene, care să mă înţelegi că de prietenie
nu poate fi vorba, că nu va fi cu mine nici o prietenă. Pictez cu greu la floarea soarelui
cea aplecată în jos. Parcă şi ea plânge şi este tristă. Viaţă a mea fără de fericire, chinuită
şi tristă, cât mă voi zbate în acest chin al deznădejdii?
15 iunie 1989. Ghilad. Încep a picta în deznădejdea vieţii la floarea soarelui, la tufa cea
aplecată în jos cu cinci flori. Pictez în culori foarte mohorâte. Pictez de parcă aş fi grăbit.
Parcă îmi simt sfârşitul. Vreau să termin această lucrare şi să exprim tot ce simt eu în
acest moment al redării stării enorme de criză. Disperarea o pictez cu ocru, pământ ars,
puţin galben-crom. Reuşesc să o termin. Florile sunt enorm de triste. Privindu-le îmi vin
lacrimile. Plâng. Oare atât de tristă este viaţa mea, pentru că eu nu am văzut în aceste
flori decât enorm de mare tristeţe. Oare chiar nimeni nu se găseşte a fi cu mine, a-mi da
şi mie puţină speranţă? Cine va fi primul critic adevărat ce va vedea acest tablou şi cum
îl va considera? Va simţi şi el cum l-am simţit eu când l-am pictat?
27 iulie 1989. Ghilad. Azi mă scol târziu. Am multe gânduri şi crize de nervi. Totuşi
încep a picta. Pictez cele mai triste flori de floarea soarelui, deşi am mai pictat un tablou
asemănător. Dar acesta pe care îl pictez acum are mai multe flori. Îl pictez în aceste
momente de criză pentru că trist mă simt şi eu cu griji foarte mari la gândul la ce îmi va
aduce ziua de mâine căci numai bucurie nu. Mă simt enorm de singur. Parcă aş fi pe o
insulă pustie unde nu mai am nici o speranţă. Oare să nu fie pentru mine nici o fericire în
această viaţă.
25 august 1989. Ghilad. Încep a picta la un tablou cu bostan pentru că este bostan copt.
Am şi alte tablouri care ar trebui să le termin. Lucrez cu o stare de deprimare. Am multe
gânduri negre. Pentru cine pictez eu? Cui vor rămâne toate tablourile, dacă mi s-ar
întâmpla ceva. Aş dori ca să fie înfiinţat un muzeu cu toate tablourile mele şi cu colecţia
de ceasuri. Aceasta ar fi dorinţa mea. Dorinţa mea este ca nimic să nu fie resfirat, ci
înfiinţat un frumos muzeu.
30 august 1989. Ghilad. Toată noaptea am avut mari crize de depresiune nervoasă. În
zori, am avut nişte vise ca un fel de coşmar, într-un fel de agitare, gândindu-mă că sunt
singur, nu am pe nimeni, la Lelu că nu a mai venit pe la mine. În minte un vis, cu un
câine mare, negru. Câinii, zic bătrânii, că sunt duşmanii. Tot ce se poate. Duşmani cred
că am şi cred că mulţi, şi săteni, şi unii din domeniul picturii. Înainte de masă, mă pun în
faţa pânzei şi nu ştiu ce să fac. Mintea nu-mi mai judecă cum trebuie. Nu mă mai pot
concentra asupra culorii, a o amesteca, a ieşi culoarea dorită. Şi totuşi, în starea de
deprimare mă gândesc să fac un efort a încerca a picta măcar puţin. Iau culoarea, o
amestec pe paletă şi cu pensula încerc să pun culoarea care cred că trebuie pe pânză.
Pictez la un tablou de toamnă. Se numeşte "La ludăi". Fac florile galbene. Şi termin şi
căruţa la care sunt legaţi doi cai. Rămâne a termina în altă zi. Pictez până la ora 12 după
care mă pun în pat. Nu mai pot picta. Nu mă pot concentra. Am enorm de multă nevoie
de comunicare.
15 septembrie 1989. Ghilad. Încep de dimineaţă a picta la floarea care mă reprezintă cu
stările mele de chin şi groază. Este floarea soarelui aplecată în jos. Este a doua floare pe
care o pictez în stări de criză. Deşi este începută mai demult pe când aveam mari crize
de nervi, mari stări de disperare, azi caut să o termin. Încep a picta de la ora 8. Încep cu
o stare foarte mare de încordare, cu crize de nervi. La un moment dat, parcă mâinile le
simt schilozite dar nu mă las. Pictez. Pictând, luând şi medicamente pentru nervi, îmi
mai revin. Mai ales când văd că florile încep să prindă viaţă. Pictând trebuie să te
dăruieşti cu totul picturii. Toată energia ce o ai trebuie să o dai în întregime, şi să te laşi
prins cu totul dragostei picturii, până când ea te va epuiza. Am ajuns la epuizare la ora
16,30, De la această oră nu am mai putut continua. A trebuit să întrerup, deşi nu mai
aveam decât două flori. Sper că mâine le voi termina.
Seara merg până la Lelu a mai comunica, dar starea de depresiune mă cam domină. Stau
puţin la el, că nu stă, se culcă. Are familia lui şi nu este pribeag ca şi mine. Nu simte
lipsa de comunicare, lipsa de prieteni. Pe acelaşi drum mă reîntorc singur şi trist. Unde
eşti tu, fericire, care pentru mine nu eşti şi nu vei fi niciodată. Soarta vieţii mele este
doar sufeninţa şi chinul vieţii.
Merg până la Casa Studenţilor. Aci, toţi care mă cunosc dau mâna cu mine: Lengher,
directorul, etc. Mă întreabă cu ce ocazie în oraş. Le spun. Mă întreabă dacă mai pictez.
Le spun că mai pictez. Lengher îmi spune că încearcă să aranjeze cu cineva de la film,
dacă se mai poate, să tragă pe casetă "Liniştea picturii". Am zis că nu ţin neapărat a-l
avea. Profesorul Marineasa, tot de aci, îmi spune că lunile astea trebuie să apară articolul
ce l-a scris într-o revistă color din Bucureşti, articol care este despre mine şi pictura mea.
Mai stau puţin şi plec. Mă simt puţin cam stingher. Leugher zice să merg la televizor,
dar nu vreau. Mă conduce până la liceu unde-l întâlnim pe Marinel. Mai stă şi Marinel
de vorbă cu Lengher. Eu cu Marinel venim la mine-n cameră şi stăm de vorbă. Îmi place
la el că înţelege foarte mult, în general pe pictori, pe scriitori. Îmi zice să nu mă las
influenţat de unii care habar n-au de artă. Noi care suntem cunoscuţi, cu mica noastră
glorie, să fim cunoscuţi şi rămânem cunoscuţi în timp prin ceea ce facem şi lăsăm în
urma noastră. Un om simplu ce face? Mănâncă bine, lasă copii în urma lui şi munceşte
unde-i este locul. Aşa ca acest om sunt toţi, şi gândesc că aşa se trăieşte bine. Dar un
creator gândeşte altfel şi iubeşte ceea ce face ca pe copiii lui. Dar viaţa unui creator are
şi zbucium. Un om simplu are şi el unele greutăţi dar nu de acest fel. El zice: mănânc
bine şi îmi trăiesc viaţa. Am mai vorbit cu Marinel; el vrea la ţară că este sătul de oraş.
Vrea la ţară să scrie poezii. Să aibă o casă, găini, o vacă. Numai că eu am râs, când am
auzit că vrea vacă. Cât de greu se ţine o vacă. Nu-l văd pe el la cosit, la tăiat tulei pentru
vacă. Când i-am spus acestea a zis că mai bine o capră. Am zic: capra nu dă lapte iarna.
A râs şi a zis: a lui va avea. După ce-a plecat Marinel mă simţeam foarte tăbărât. Am
luat tablete şi-am încercat să dorm dar nu primeam aer şi eram neliniştit. M-am sculat,
am luat diazepam şi aşa am adormit.
Merg cu Ciochină de mai vizitez expoziţia mea permanentă de la Ciacova. Sunt unele
tablouri minunate. Vor rămâne, la acei ce vor veni, o frescă a satului bănăţean şi a
muncilor câmpului, satul, unde au fost păstrate cele mai vechi obiceiuri şi transmise din
generaţie în generaţie. Niciodată nu pot fi imitate aceste obiceiuri aşa cum au început a
le imita. Numai ţăranul, cu graiul lui, ştie a le reda.
16 octombrie 1989. Ghilad. Azi am pictat la un tablou de toamnă. Azi este o adevărată
zi de toamnă rece şi bate vântul. Din pomi cad frunzele ruginii. Am pictat, şi în timpul
ce-am pictat m-am gândit că niciodată a nu gândi a picta pentru bani, deşi mulţi o fac
pentru bani. Eu nu am pictat pentru bani. Am pictat şi pictez, pentru că în pictură mă mai
liniştesc, nu-mi sunt gândurile atât de chinuitoare. Intrând în atmosfera picturii uit că
trăiesc în acestă lume plină de răutate, duşmănie, egoism. Pictând mă mai liniştesc. Cât
pictez sunt cuprins de un fior, de acea dragoste a picturii. Dar, vai, când mă trezesc, mă
trezesc la realitatea zilei şi atunci, din nou, mă cuprinde groaza, şi îmi revin crizele de
nervi.
24 octombrie 1989. Ghilad. Azi, o vreme foarte frumoasă. Zi foarte călduroasă. Zi de
toamnă. Pe sus plutesc plin de aţe albe de păianjeni. Se zice că va fi toamnă lungă.
Aseară, din nişte crize de nervi, nu am ştiut ce să mai fac. M-am gândit: Doamne, cât de
egoişti şi de laşi pot fi unii! Se gândesc numai la interesul lor, nu-i interesează decât
interesul lor. Doamne, de ce-am întâlnit în cale numai astfel de prieteni? De ce,
Dumnezeu, dacă există, m-a pedepsit în acest fel? Din stările mele de crize de nervi, nu
m-am putut linişti până nu am făcut o schiţă cu toată tristeţea pe care am resimţit-o eu,
un lan de floarea soarelui. Toate florile sunt aplecate în jos. Parcă sunt triste şi ele de
tristeţea mea. Schiţa este terminată. O voi trece pe pânză, tot când voi intra în criză de
nervi. Voi picta să văd dacă prin culoare pot să exprim tristeţea şi disperarea vieţii care
mă cuprinde.
Mă uit pe pânzele mele; câtă frumuseţe este redată din viaţa satului. cât freamăt de viaţă
trăită aici la sat. Când mă gândesc că satul devine tot mai nimicit... Oare nu de la sat
porneşte pâinea ţării? Se vede că unele persoane nu gândesc profund. Ţăranul s-a simţit
fericit în simpla lui casă de la ţară. Acesta este castelul lui.
Ieri am pictat un tablou de floarea soarelui: o tufă. Am pictat-o în crizele de disperare, de
depresiune. Mai am de pictat frunzele. Am terminat florile. Au ieşit de o tristeţe foarte
mare. Orice iubitor şi cunoscător de pictură cred că de la prima vedere îşi va da seama ce
reprezintă chinul şi disperarea pe care le am şi încerc să le redau în pictura mea iubită.
Singura care nu mă trădează şi în care îmi găsesc refugiu chiar şi din chin şi disperare.
Până acum am reuşit. Cât voi mai reuşi?
22 noiembrie 1989. Ghilad. O zi mohorâtă, ploioasă. Azi am pictat cu pastele (acuarele)
pe bloc de desen. Nu am mai făcut de mult cu pastele. Şi aici, ca şi în pictura în ulei, îţi
trebuie concentrare şi atenţie. Aparent crezi că-i uşor, dar când te apuci de lucru îţi dai
seama că nu-i uşor cum s-ar crede. Mă simt cu o stare de depresiune şi plec până în
vecini, dar starea aceea nu dispare. Vin acasă şi resimt foarte mult o lipsă de
comunicare, deşi am avut-o. Nu ştiu dar parcă aş fi vrut o comunicare să mă absoarbă.
Simt şi lipsa unei mai bune dispoziţii. Aş vrea să fiu cu cineva. Acasă, singurătatea mă
chinuie mult. Este ora 18 şi sunt în pat. De nervii pe care-i am mă ţine amurţeala. O, cât
de rău este a fi singur şi îngândurat! Ce viaţă o mai fi şi asta? Viaţă de trist pictor. Aş
vrea să plec la oraş. Satul nu îmi mai oferă posibilitatea de a trăi ca şi pe vremea când
era tata. Mama este şi dânsa bătrână. Nu mai poate face multe. Eu fac ce pot, dar nici eu
nu pot multe. Sunt şi eu suferind şi cu biostimulator. Nu pot face faţă greutăţilor casei.
Ar mai fi o posibilitate: aceea de a rămâne aici şi de a mă întreţine alţii. Dar oare va
merita? Vor înţelege acele persoane rostul meu? Vor înţelege felul meu? Regimul de
viaţă pe care-l duc? Profesorul Stanciu a zis: în 24 de ore, 16 sunt necesare, pentru boala
mea, a sta la orizontată, în pat şi să nu fac abuzuri de nimic. Mă tem că nu mă vor
înţelege şi, la fel, nu vor înţelege nici rostul meu ca pictor.
25 noiembrie 1989. Ieri s-a încheiat cel de-al XIV-lea congres la Bucureşti. Ce a adus
nou? Nimic. Aşa ca şi la celelalte. S-a spus că poporul a muncit mai mult şi este şi
normal să fie mai multe blocuri etc. Dar s-au distrus unele clădiri de valoare pentru ţară,
pentru noi în general... Tot ce este lăsat din bătrâni, din negura timpului, trebuie cât mai
bine a fi conservate pentru generaţiile care vor veni. La noi nu se-nţelege acest lucru.
Accentul se pune tot mai mult pe agricultură. Dar cine să lucreze? Tot tineretul este
plecat în oraşe, că a fost nevoit să plece. Agricultura s-a plătit cel mai prost şi tinerii şi-
au părăsit satele pentru a putea trăi. La sat au rămas oamenii mai în vârstă şi agricultura
merge foarte rău, deşi pământul dă roade. Acum este 25 noiembrie şi din câmp mai e de
adus sfecla de zahăr şi de cules porumb, cu toate că timpul este rece. A nins şi a şi
îngheţat. Şi când mă gândesc că s-a raportat la Congres că Timişul este gata cu
recoltatul... De ce trebuie să ne minţim noi pe noi? Cum să o ducem mai bine, când noi
pe noi ne minţim? Unele ţări au început o îndepărtare de la trecutul lor care a fost până
mai ieri. Libertatea a început a triumfa. Libertatea pe care eu am iubit-o totdeauna. Şi
adevărul, dar nu prea le-am găsit. Adevărul este cel mai de preţ. Puţini oameni am găsit
de omenie şi cinstiţi. În Europa s-ar putea să vină un război civil, o revoluţie pentru
dreptate şi libertate. Se va găsi ceea ce caută popoarele? Se va găsi, dar va costa. Poate
că unele sacrificii...

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1990
Selecţie

 
1 ianuarie 1990. Ghilad. A trecut ziua de Anul Nou, foarte tristă, pentru mine, aici la
margine de sat. Singurătatea şi lipsa de comunicare mă chinuie foarte mult. Revelionul l-
am făcut în pat; m-am uitat la televizor. Mă simt foarte singur. Şi sunt. O, de ce nu am şi
eu pe cineva care să ţină la mine, măcar un prieten sau o prietenă care să mă înţeleagă?
Ce trist este a fi singur! Unde îmi sunt acei prieteni care atunci când sunt la greu nu sunt
cu mine?
P.S. Medicul din Elveţia mi-a zis: de ce pe chipul oamenilor şi al femeilor din tablourile
mele este tristeţe? De viaţa grea pe care au dus-o ţăranii până acum? Am zis: este
adevărat că ţăranul român a fost cel mai frustrat de acest tiran, acest nebun care le lua tot
ce se putea: porcul, păsări, ouă, porumb, lapte, ba, mai mult, dorea tiranul, a-i dărâmna
şi propria-i casă care era moştenită din moşi-strămoşi. Numai că revoluţia i-a dat lui un
loc pe veci a fi sătul de pământ şi de avere, şi de palate, tiranul! Tristeţea de pe feţele
oamenilor şi a femeilor este interiorizarea din mine, tristeţea şi mâhnirea, şi, uneori,
disperarea mea pe care o trăiesc aproape zilnic. Restul tabloului este senin şi plin de
lumină. Este bunătatea mea, sinceritatea mea şi viaţa senină pe care eu o iubesc şi aş fi
vrut să o trăiesc în această lume senină, de omenie şi de bună credinţă şi să ne iubim unii
pe alţii. Din fericire, eu încă le văd... Din păcate realitatea...
Azi, înainte de masă, la toate bisericile s-au pus părăstase în memoria eroilor căzuţi la
revoluţie. În toate bisericile au fost slujbe. La Timişoara, de la Catedrală până la Operă a
fost plin de lume. A vorbit şi Mitropolitul Banatului. La ora 12 clopotele băteau, sirenele
sunau pentru acei martiri căzuţi. Dumnezeu să-i oginească în împărăţia sa!
16 ianuarie 1990. Ghilad. Se aduc şi azi, ca şi ieri, omagii Luceafărului poeziei
româneşti. El este intrat în nemurirea neamului românesc prin ce ne-a lăsat nouă. Eu, de
când am început a citi poezia aceasta a lui Eminescu, mi-a plăcut foarte mult şi am citit-
o cu nesaţ şi uneori mă prindea un fel de melancolie, de tristeţe, gândindu-mă şi la acel
ce a scris. La noi, nu cred că-l va egala nimeni, niciodată.
Crăciunul anului 1989 a fost pătat cu sângele acelor viteji care s-au jertfit pentru noi.
Niciodată să nu uităm acest Crăciun însângerat. Niciodată să nu mai lăsăm comunismul
a-şi face lăcaş aici la noi. Să fie stârpit din ţara noastră şi de pretutindeni. Nu uitaţi
niciodată ce-au făcut acest cuib de şerpi care şi-au zis comunişti aici la noi.
Bătrânii spuneau, când sunt tunete, fulgere, înainte de Crăciun, aşa cum au fost, ca în
plină vară, este un semn că ceva se va întâmpla. Şi s-a întâmplat. A fost Revoluţia,
semnul ceresc.
26 ianuarie 1990. Azi, o zi mohorâtă. Încep a picta, dar cu greu. Acum pictez la un
tablou de iarnă, până la amiază. Am mari stări de depresiune nervoasă. Crize mari. Stări
în care intru într-un fel de nepăsare. Stau ore întregi nemişcat, îngândurat, în crize mari.
În aceste momente, am enorm de multă nevoie de multă comunicare. Dar cu cine? Cu
pereţii casei? O, de ce nu-mi găsesc şi eu liniştea după care mă zbat şi mă chinui?
Mama îmi aduce două tablouri de la poştă care au fost la expoziţia de la Piteşti din
octombrie 1989. Desfăcându-le, mă îngrozesc. Sunt murdare, mai ales pe cer se vede
foarte bine. Cerul meu este foarte luminos şi din cer s-a crăpat culoarea. Trebuie să le
refac. Mă doare foarte mult când văd că cineva este nepăsător cu ceea ce-i dau eu. Eu le
dau cu toată dragostea, a le arăta în expoziţie, dar dânşii, ce-s cu organizarea, după ce şi-
au făcut interesul nu-i mai interesează că acei ce a pictat a trăit aceI moment şi este ca şi
o bucătă din cel ce a pictat. Zgârâindu-le, murdărindu-le, rupându-le, loveşti chiar în
conştiinţa aceluia ce a pictat. Aşa cum m-a rănit pe mine, lovindu-mă din plin şi mă
doare. Eu le pictez pentru oameni, pentru acei ce iubesc cu adevărat pictura, aşa cum o
iubesc eu, nu ca unii ce o fac doar din interes, aşa cum se făcea la trista Cântarea
României. Cred că a fost cea mai mare porcărie propusă de un porc din Scorniceşti. Dar
bine că a apus porcăria porcului din Scorniceşti.
Azi, 7 februarie 1990. Timişoara. Sunt la familia Danciu. Pe la ora 10 plec până la
cecul cel mare. De la C.E.C. o pornesc pe jos până-n Piaţa Victoriei, aci unde s-au jertfit
mulţi pentru libertate, pe care, deocamdată, o avem. Intrând dinspre strada Alba Iuliei, în
Piaţa Victoria am avut mari emoţii. Era plină de lume. Tot aci sunt multe coroane cu
flori şi versuri închinate acelora ce-au căzut împuşcaţi tineri, în floarea vârstei,
nevinovaţi care cereau jos comunismul şi ceauşistul care a adus ţara în beznă şi sărăcie.
Citind versurihe de pe coroanele de flori am avut mari emoţii şi m-am cutremurat până-n
adâncul sufletului. Cum au putut trage în aceşti tineri nevinovaţi? Securiştilor şi
comuniştilor le era teamă de cuvintele "Vrem libertate" şi "Jos dictatura". Oamenii
vorbesc fără reţinere şi nu le m-ai este frică de nimeni. La un grup s-au certat şi unii au
strigat: voi suteţi ceauşişti. Într-un alt grup cineva face greva foamei, înconjurat fiind de
o mulţime de lume. Alt grup vorbeşte de pământ. Să se dea pământ ţăranilor, dreptul lor
care îl au. Atunci am zis şi eu: la sat sunt foarte puţini care mai vor pământ, pentru că,
introducându-se colectiva, ţăranul a fost urât şi asuprit de comunişti cel mai rău. Îşi
băteau joc cum le plăcea de ţăran şi îl umileau aşa că mulţi au părăsit satele şi tinerii s-au
îndreptat spre oraşe unde se câştiga şi se puteau întreţine. Atunci a zis un altul că de ar
da pământ el ar veni de la oraş la ţară, să lucreze, şi ca el sunt mulţi. Dar nu prea are
încredere mare în FSN. Mulţi ar vrea şi fabrici private. Greşesc acei ce zic că nu este
bine a avea fabrici, uzine private. Nu gândesc şi nu ştiu ce înseamnă adevărata libertate.
Aş mai fi vrut a sta dar a început a mă obosi şi am plecat. Am văzut, tot aci, în Piaţa
Victoriei magazine arse complet. Este un moment foarte impresionant pentru mine a
vedea acestea şi a păşi pe aceste hocuri unde s-a tras şi au murit suflete nevinovate.
Uitându-mă înspre Catedrală am văzut multe coroane de flori. Eu, din cauza oboselii, nu
am mai putut merge până acolo. Am mai stat pe o bancă, timpul fiind foarte frumos,
soare, gândindu-mă ce a fost aici pe timpul Revoluţiei. Cum stăteau oamenii după ce
armata era cu noi! Stăteau soldaţii cu amfibii şi asigurau liniştea oraşului de securiştii
care erau ceauşişti. Până la urmă securiştii au cedat şi au intrat în vizuinile lor. Dar din
când în când provoacă spiritele pentru că lor le era bine în timpul dictaturii. Am plecat
spre firobuzul 15, dar până a ajunge aci, am văzut magazine sparte înăuntru, distruse
foarte rău, arse şi afumate. Trebuie muncă până se va pune totul cum a fost. Am ajuns la
firobuz. A venit, am urcat şi am plecat spre Calea Girocului unde am văzut, la o vilă,
atârnat un steag cu trei culori, cu stema comunistă tăiată. Steagul fluturând a libertatea
pe care nu vrem s-o pierdem niciodată.
Am iubit satul foarte mult dar am răms cu unele vise spulberate şi asta se datoreşte unora
din sat, prieteni. Crezând ca un naiv ce am fost în tot ceea ce mi s-a spus cu afecţiunea
prefacerii prieteniei. Deşi este târziu acum, îmi va rămâne amintirea satului de altădată
pe când toate îmi erau dragi şi credeam în oameni şi mai ales în prietenie. Picturile
redate la Timişoara vor fi poate mai pure mai cu dor de copilărie, de ceea ce a fost, dar
nu a fost să fie.
22 februarie 1990. Ghilad. Încep să pictez înainte de masă, dar înainte de a începe stau
în faţa pânzei vreo 20 de minute şi nu ştiu ce să fac, să pictez sau nu? Am mari
depresiuni de nervi, de aseară şi sunt foarte trist şi nu pot să-mi revin. Nu mai pot sta
aici, în acest toc în care nu mai am pe nimeni. Mă simt foarte singur şi din cauza
singurătăţii mă simt cu adevărat singur şi lipsit de comunicare. Am iubit satul până în
acest moment, dar izolarea aceasta în care mă aflu şi oamenii care nu sunt aşa cum am
crezut eu, ci sunt egoişti şi cu ciudă pe mine şi pe mama, mă face să-l urăsc. Încep să
pictez, dar foarte greu că nu mă pot concentra. Pictez puţin pentru că nu mai pot. Iau
calmante şi mă culc. Adorm foarte adânc. Mă trezesc lac de sudoare, dar şi după acest
somn, starea de nervi o resimt foarte mare. Ce să fac? Nu am unde să mă duc. Trebuie să
stau în casă şi din non să iau calmante şi să încerc să ascult radio, televizorul, să văd de
pot să-mi revin. Este foarte greu, dar încerc să rezist şi să pot trece peste aceste
depresiuni şi lipsuri mari de comunicare pe care le am.
25 februarie 1990. Ghilad. Astăzi este Lăsarea postului de Paşti. Ce frumos este la
Catedrală la Timişoara. Azi fiind şi vremea frumoasă, cred că este foarte multă lume.
Cât de mult mi-aş dori şi eu a fi măcar cât de puţin în catedrală! Din păcate, acest lucru
este cam imposibil.
9 martie 1990. Ghilad. De dimineaţă am o stare de nervi. Parcă nu mai simt picioarele şi
totuşi le mişc şi le simt. Dar, parcă voinţă mea, gândul meu (probabil chinuit de gânduri)
îmi spune că nu mai pot mişca picioarele dar cu puţină voinţă şi cu puţin crez le mişc.
Starea de frică, de nervi mă domină şi-mi crează această neîncredere în mine. Totuşi,
după ce mănânc de micul dejun, îmi sunt gura uscată. Nu am nici o putere. Capul îl simt
foarte greoi. Nu pot picta. Mă pun pe pat. Iau Diazepam, o aspirină şi stau aşa. După
vreo patruzeci de minute iau o lingură de zahăr şi beau apă. Mai stau puţin în pat după
care îmi revin şi încep să pictez. Pictez până după masă după care mai ies pe afară, fiind
un timp frumos.
13 martie 1990. Ghilad. Este de dimineaţă. Sunt singur acasă. Mama este plecată la
Deta. Timpul este însorit. Va fi o zi călduroasă şi cu soare. Azi nu pictez că trebuie să
mă concentrez şi atunci s-ar putea să intru în starea aceea de nervi. Fiind singur mi-e
teamă a nu-mi fi mai rău. Este dimineaţă şi mă gândesc la multe. Una ar fi de ce omul
cât este pe pământ nu se înţelege cu semenul său? De ce un prieten nu rămâne prieten
mereu? Sau totdeauna a fost prietenia de interes? Doamne, cum aş pleca de-acasă şi nu
am unde! Să uit de toate pe care le-am iubit în sat. Să-mi fie dor doar de locul natal şi să-
l redau cu dor şi cu pasiune în pânzele mele. Privesc din casă pe geam. În depărtare, în
grădini, se vede un foc. Dau oamenii foc la buruieni pentru a ara.
21 martie 1990. Ghilad. Încep de dimineaţă a tăia via. Timpul este plăcut. De dimineaţă
tai via de la stupi. Până pe la ora 9 o termin, după care vin în casă, stau puţin pe pat şi
mă apuc de pictat. Termin un tablou cu primăvara pe care l-am început în primăvara lui
1989. Un an, şi iată că azi am început a-l termina. Este aşa de plăcut, mă simt bine când
termin un tablou în acel anotimp în care l-am început, cu toate că a stat un an. Acum
când este cu adevărat primăvară l-am terminat. Florile pomilor parcă au mirosul acela al
florilor de primăvară. Seninul cerului este ca şi această zi de primăvară, cu adiere de
vânt şi cu un cer senin. Şi berzele au venit şi şi-au găsit cuibul lor înflorit cu puţine flori
de primăvară. Dar a venit altă primăvară în care Revoluţia ne-a adus o nouă primăvară
când dorim ca totul să fie bine şi numai primăvară. Chiar şi-n sufletele oamenilor să fie
primăvară, să renască cinstea şi omenia, iubirea şi înţelegerea care au cam dispărut.
După ce termin acest tablou, mă pun şi mă oginesc.
22 martie 1990. Ghilad. De dimineaţă timpul este frumos. Încep să pictez, dar pictez
puţin, pentru că trebuie să caut şi la albine a le da sirop de zahăr. Nu am reuşit a le vinde
până acum. După ce mănânc de prânz mă pun a sta în pat puţin simţându-mă foarte
tăbărât, dar când aud în coridor că strigă cineva: Viorele, Viorele. Merg, şi când mă uit,
Marinel de la Timişoara. M-a suprins că l-am văzut cu barbă. L-am întrebat ce e cu
barba. A zis că şi-a lăsat-o în semn de doliu pentru cei care au murit pentru cauza
noastră, cauza libertăţii pe care am dobândit-o plătind tribut vieţi omeneşti. I-am dat un
vin bun pentru a bea şi i-am zis să-mi povestească din timpul revoluţiei. A zis că şi el a
fost în acea febră, extaz al Revoluţiei. A zis că a trăit momente unice în viaţă. Piaţa
Operei era plină. Mii de participanţi, şi toţi strigau: Jos Ceauşescu! Jos comunismul! Nu-
l mai vrem! În faţa Catedralei se rugau toţi, spuneau "Tatăl nostru". El cu încă câţiva au
fost trimişi la gară că s-a auzit că au venit 20 de mii de securişti şi să vadă ce şi cum. A
plecat din Piaţa Operei cu puţină teamă. Dar dacă-l împuşcă. Au ajuns la gară şi s-au
apropiat de cei din tren şi cu emoţie am întrebat cine sunt. Au spus că sunt din gărzile
patriotice, din Oltenia. Au fost luaţi de la serviciu, spunându-li-se ca în Timişoara au
intrat străini şi vor să destabilizeze ţara, elemente rău voitoare ţării. Atunci, timişoarenii
din care a făcut parte şi Marinel au zis că nu este adevărat. Nu a intrat nici un străin în
Timişoara. Timişorenii vor ca Ceauşescu să nu mai fie. Să avem pâine, mâncare şi să
fim liberi. Atunci, câţiva olteni au plecat cu timişoarenii în Piaţa Operei. Când au ajuns,
la tribuna Operei au spus că sunt olteni şi că au fost scoşi din fabrici. Atunci, din balcon
s-a strigat: "Fraţi olteni, uniţi-vă cu noi". Timişorenii mai scandau: "Jos Ceauşescu!"
Oltenilor le era cam teamă când au auzit "Jos Ceauşescu!" Atunci au strigat de la balcon
de la Operă: fraţi olteni, fiţi cu noi în aceste grele clipe. Atunci a început a se scanda:
Oltenia este cu noi, Oltenia este cu noi. Toţi se îmbrăţiau. Cu lacrimi în ochi plângeau,
jucau, se cânta "Hora Unirii". Zice Marinel că au fost nişte momente unice în viaţă, de
bucurie, de fericire. Trebuia să ai inima tare, să poţi rezista la acea bucurie şi emoţie
foarte puternice. Oltenii au fraternizat cu timişoarenii. Oltenilor li s-a adus de mâncare
că au zis că au fost scoşi din fabrici şi acun le este foame. Li s-a adus pâine, salam. Peste
mulţime se aruncau cu lămâi. Cei din restaurante le făceau sandvişuri şi ieşeau şi le
dădeau în stradă. Locatarii din preajmă le aduceau celor dim piaţă pâine şi ceai. Noaptea
se stătea în faţa Operei. Au fost şi clipe când s-au rugat lui Dumnezeu pentru a scăpa de
sub tirania comunistă şi de dictatură. Strigau: "Jos Ceauşescu! Nu-l mai vrem! Azi în
Timişoara, mâine-n toată ţara." Zice Marinel că armata când a primit ordin a tras în
populaţie. Nici armata nu e prea curată. Este şi ea pătată cu sângele vărsat de ucigaşi.
Militarii până la urmă au ţinut cu populaţia, dar până a ţine a tras în populaţie. Dacă
armata nu ţinea şi nu se alătura cu populaţia era cam rău, lucrurile deveneau mai grave,
dar aşa Revoluţia a triumfat.
Este luna lui Mărţişor. Seara vorbesc cu pictorul Babeţi. Îmi spune că a fost la Piteşti şi
tablourile ce le-a avut acolo le-a vândut cu el fiind şi "şeful" şi "tatăl lui" Ardeleanu care
îl susţine pentru că şi el are avantajele lui. Pe mine toţi m-au părăsit. Cu mine sunt toţi şi
nimeni. Ce este viaţa? Doamne, că m-am săturat!
A zis doctorul Streianu să nu mai pictez. Gândurile mă chinuie că nu ştiu încotro să o iau
şi în ce parte pentru a-mi face o viaţă cât de cât fără griji şi a fi în siguranţă, dar nu văd
nici o soluţie. Singura viaţă fără de gânduri, fără de chinuri este viaţa veşnică. Altă viaţă
pentru mine nu-mi prevăd. O, o, ce viaţă duc unii fără de gânduri şi griji, şi alţii numai în
chinuri şi necazuri. Există un Dumnezeu?! Şi de ce nu-i vede şi pe cei chinuiţi? Cum a
împărţit binele, fericirea, iubirea şi răul? La alţii a dat de toate, şi la alţii numai rău. Şi
atunci care este dreptatea? Unii spun că dreptatea o face chiar Dumnezeu. Dar cum? Şi
când? O întrebare fără răspuns, zic eu. Deşi alţii ar aveau un răspuns, bineînţeles biblic.
3 aprilie 1990. Ghilad. Este seara de April. Este plăcut şi frumos. Afară timpul este
calm şi plăcut. De la mine de-acasă se aude corul broaştelor. Ce frumos cor au, este
corul primăverii care a venit! Pomii sunt înfloriţi, mai ales merii şi perii. Mirosul florilor
de măr îmi place foarte mult. Ce frumoasă este seara liniştită de primăvară, mai ales
natura a o auzi în liniştea serii de primăvară şi mai ales corul care cântă mereu. Oare, cei
ce sunt în marile oraşe cunosc aceste seri? Este minunată viaţa la ţară, dar să ai pe cineva
care să te ajute. Şi să ai pe cineva care să simtă ceea ce simţi tu. Din păcate nu am pe
nimeni şi serile, pentru mine, sunt foarte melancolice şi triste.
Azi, de dimineaţă, joi 5 aprilie 1990. Ghilad. Sunt trezit de mama de dimineaţă că a
venit Trifu Ilie de la noi din sat după albine. Pe aceste trei familii de albine pe care le-am
dat astăzi am luat doi purcei. S-a închieiat activitatea mea de apicultor. Cele trei familii
au fost ultimele. Nu o să mai am albine. Timpul şi viaţa nu-mi permit a mai ţine albine,
mai ales viaţa; că nu ştiu cu cine voi fi şi încotro voi apuca. Mi-a plăcut a lucra cu
albinele. Este foarte interesant, dar trebuie multă răbdare şi mult calm. În ultimul timp
mi-a lipsit calmul. Stările de crize, de nervi s-au accentuat. Ce puteam să fac? Nu mai
reuşeam a căuta la ele atunci când trebuia. Pe albine, trebuie să le cauţi la timp, să le dai
sirop, tratament şi toate cele necesare la timp, dacă vrei să ai albine tari pentru a avea şi
un câştig. Lui tata i-a plăcut foarte mult. Dacă el mai trăia aveam vreo 50-60 familii de
albine. Din păcate, timpul vieţii încurcă astfel lucrurile încât din ce ai fost ajungi a nu
mai fi. Cei ce rămân ajung a fi cerşetori la porţile altora. O, o, ce e viaţa! În ce te poate
arunca şi cum te poate chinui! Şi azi, ca şi ieri, de dimineaţă este rece, dar se prevede o
zi cu soare. Uitându-mă în faţa prisăcii am văzut albine bătrâne care au venit înapoi
acasă şi au căutat a intra într-o ladă goală. Au intrat şi au ieşit şi se tot învârteau a-şi găsi
stupul. Din păcate nu mai este aici. Le-am urmărit până seara. Unele din albine au
plecat, altele au rămas aici la locul lor unde au avut primul zbor. Preferă mai bine să
moară de frig şi de foame decât să părăsească locul lor. Ce le-a adus din nou acasă de
departe? Instinctul lor? Un fel de magnet, sau, ca omul, un fel de dor de locurile natale
în care te-ai născut? Supremă este această revenire a albinelor. Cât sunt de fragile şi mici
şi totuşi îşi iubesc locul în care au făcut primul zbor. Este ca omul când face primii paşi
pe locul care îi va fi natal.
Stau în coridor şi mă gândesc ce trist mă simt şi ce îngândurat sunt. Ce este viaţa,
lăcomia, tristeţea, ura.
Când mă uit, intră în curte Ardeleanu cu directorul de la Cultură. Când i-am văzut, să mă
prindă frigurile. Cum, după Revoluţie, tot ei sunt? Şi mai ales că Ardeleanu scria nişte
piese de teatru politice, şi tot a rămas în funcţie? Oare, nu s-a schimbat nimic în cultură?
Mă întreb ce a schimbat Revoluţia? Aceiaşi oameni, aceeaşi minciună, aceleaşi pile. Îi
învit înăuntru. Vin în coridor. Îi invit să ia loc. Ardeleanu îmi spune care este scopul
vizitei la Ghilad; dacă vreau să merg în august în tabăra de creaţie de la Deta sau
Buziaş? Dacă vreau să-mi facă o expoziţie în Timişoara să-i dau două lucrări că şi el are
obligaţie faţă de cineva şi mă poate avantaja şi pe mine. Din păcate nu am fost de acord.
El a mai făcut astfel de treabă de a luat lucrări de la mine, de a dat şi a zis că voi avea şi
eu avantaje şi eu nu am avut nimic, doar el. Eu sunt bun când el are interes, dar când au
fost expoziţii naţionale şi internaţionale, cu vânzare, eu am fost dat la o parte. Oare nu s-
a gândit că va ajunge a mai trece pe la mine? Acum nu mai am nevoie de el. Am avut
nevoie de el dar a căutat să mă-ndepărteze. Mă poate îndepărta de la expoziţii dar creaţia
mea nu mi-o poate lua nimeni. I-am zis că-i dau lucrările cu şase mii de lei. A zis că este
mult şi nu are bani. Dar când, pe lucrările lui Babeţi, la expoziţii, a pus trei mii de lei, nu
a fost mult? Am fost naiv o dată, dar nu mai sunt. Am crezut că este şi Ardeleanu om,
dar pe parcurs mi-am dat seama cum este. A plecat de aici supărat că nu i-am dat cele
două lucrări pe care le-a ales: "Lan de floarea soarelui în depărtare cu un sat" şi "La
prăşit". Dacă merita şi se purta, în ultimii ani, bine şi cu mine şi mă invita la expoziţii,
atunci totul ar fi fost altfel. Dar aşa... Eu nu mai tânjesc după succese şi bani. Viaţa mea
este foarte vitregită şi nu mai am nevoie de Ardeleanu, care până acum m-a ocolit.
Meargă la alţii mai buni care au împărţit banii cu el. Ardeleanu avea şi alte avantaje.
21 iunie 1990. Ghilad. Mi-e un dor de-o călătorie lungă. Aş pleca departe de aceste
locuri, a mai schimba acest climat, acest mediu care zilnic este acelaşi. Poate nu mi s-ar
părea aşa de pustiu şi aşa de trist, dar când nu ai cu cine să comunici, când nu ai pe
nimeni, a-i spune tot ce ai pe suflet, tot ce te apasă, tot ce gândeşti. Nu mai sunt ca
înainte atât de încrezător în mine pentru că viaţa nu mi-a oferit nimic din tot ce am
sperat. Dimpotrivă, starea mea spirituală s-a înrăutăţit mai ales de când am rămas eu cu
mama. Gândurile mele mă chinuie enorm de mult, pentru că alţii zic că sunt cu mine, la
fel ca Lelu, dar la nevoie... De aceea, uneori, urăsc aceste locuri şi aş pleca departe de
casă, de locuri, de oamenii din sat. Şi acolo, departe, voi găsi, poate, pe cineva aşa cum
sunt eu, să mă înţeagă pe mine ca şi fiinţă umană, nu să fie preocupat cum sunt alţii de
starea materială. Urăsc acest fel de oameni. Dar aşa sunt daţi de Dumnezeu, lăsaţi. Dar
lăcomia nu-i va duce, cu timpul, decât la răsplata cuvenită dată de Dumnezeu. Este seară
şi mi-e dor de a pleca departe de aici de la margine de sat, de a lăsa tot ce am iubit aici.
Mi-e dor de a pleca şi nu-mi va fi dor după ce voi lăsa, că nu am avut pe nimeni aici a
mă înţelege şi a mă încuraja şi a mă aprecia la valoarea mea.
P.S. Bogăţia este munca omului şi mintea dar şi o parte de bunătate. Omenia este o
bogăţie a omului.
Trecător e totul. Trecător, la fel ca omul schimbător, pentru că şi el e trecător.
Plec acasă cu o stare de încordare enormă de nervi. Ajung cu greu. Îmi pierd pe drum
simţul gândirii, dar pe moment. Când o să-l pierd pe mai mult timp o să fiu enorm de
pierdut şi atunci ce-mi va rămâne?
Este seară şi gânduri grele mă apasă. Unde să plec şi să-mi găsesc liniştea de care am
atâta nevoie? Ce uşor este pentru altul că nu simte singurătatea şi habar n-are de un
refugiu şi de o linişte sufletească pe care nu trebuie să le cerşească. Fiindcă le are, nu le
simte. Aceştia sunt oameni simpli. În urma lor nu va rămâne nimic decât atât că au trăit
şi se pierd în ţărână.
MOTTO:
Ce e omul pe pământ? O floare în mijloc de câmp. Vine-o vijelie mare, o ia floarea, şi
dispare.
11 august 1990. Ghilad. Am stări de depresiue nervoasă. Pictez foarte puţin. Stau mai
mult în pat într-o stare de nervi. Mă chinui mult în gânduri. Ce să fac şi cum să ajung pe
un drum mai bun? Dar nu cred că am să găsesc şi voi merge pe acest drum al chinuirii!
Dacă aş avea un partener de viaţă pe acest drum, ar fi cu totul altfel. Dar aşa...
Mergând pe drum, o femeie vorbeşte cu o altă femeie: ştie dracu ce ne face a umbla pe
aceste două picioare de parcă ar fi un motor care ne mână. Dar când omului îi iasă
sufletul, nu mai poţi a te mişca. Sufletul acela te face a merge, a umbla, a gândi, zice
femeia. Dar cum o fi sufietul? Ce este et? Cum este în noi şi de ce, când el părăseşte
trupul nu mai poţi face nimic? Zice cealaltă femeie: cine ştie? Dumezeu ştie. Ascult şi
mă gândesc de câte ori nu mi se întâmplă, când am crize de nervi să nu-mi mai simt
trupul. Doar conştiinţa gândirii. Cred că de aş piede-o şi pe asta aş fi mort. Şi totuşi mă
gândesc şi eu ce este sufletul omului? Doar resursa gândirii puternice de a trăi? Este
greu de răspuns şi nu cred că cineva ar putea răspunde.
Este seară de august, seară plăcută. Greierii cântă în cor. Cât de mult îmi place cântatul
greierilor! Aş sta toată noaptea şi aş asculta de aş avea pe cineva care, ca şi mine, să-i
placă. Dar aşa... Vin singur la culcare şi gândurile grele mă apasă. Şi singurătatea că sunt
singur, la fel. Ce bine era de aş fi avut cu cine comunica. Dar aşa...
30 august 1990. Ghilad. De dimineaţă am strâns crumpi (cartofi) din grădină după care
întind pânze pe rame a le pregăti pentru iarnă. Ziua este foarte cald. Seara este plăcut.
Greierii cântă şi luna pe cer este foarte luminoasă; să tot stai afară să priveşti. Ce
minunat este a sta în natură! Cât de minunată şi plăcută este natura! Din păcate,
singurătea mă întristează că nu am cu cine împărtăşi această stare plăcută şi totuşi tristă
pentru mine.
O, ce este viaţa pentru mine! Cât de chinuit şi de singur mă simt! Dar cine să-nţeleagă?
Acei ce nu suferă niciodată nu înţeleg şi nici nu le pasă de alţii şi mai ales de suferinţele
altora. Ei sunt numai pentru ei. Nu ar împărtăşi nimic la alţii. Şi atunci mă întreb eu este
oare un Dumnezeu care împarte binele şi răul? Şi dacă da, care este dreptatea? Unii
suferă şi alţii nu. Sau există doar legenda; în rest este legea junglei.
De câteva zile nu mă simt bine. Am la inimă extra-sistole şi iau tablete pentru asta.
Totodată am şi stări mari de depresiune nervoasă, stări mari de teamă, de frică. Iau
calmante. Am şi o slăbire în corp, am un fel de strângere, asta cred că din cauza nervilor.
Totodată mă simt enorm de singur. Îmi lipseşte o comunicare apropiată mie. Stau mai
mult în pat pentru că altfel nu dispar extra-sistolele. Trebuie multă ogină. Stau în pat dar
gândurile mă chinuie foarte mult. A trecut vara şi am crezut că voi avea apartament la
oraş, dar iarna tot aici mă va prinde. Presimt de pe acum cât chin va fi şi nu ştiu de voi
putea rezista.
Este seară, întuneric. De aici din coridor de unde scriu aceste rânduri se aude ploaia cum
cade. A venit toamna, şi odată cu ea şi zilele care le urăsc, când mă gândesc că abia este
începutul. Câte seri vor fi cu ploaie de singurătate, şi de tristeţe, şi de disperare. Şi nu am
pe nimeni a fi cu mine. Mă voi zbate cât voi putea în propriul meu necaz în propria mea
disperare. Cât voi putea rezista. Şi cât de uşor s-ar putea evita, dar nu interesează pe
nimeni stările mele, viaţa mea. Dar dacă aş avea de dat ceva toţi ar veni. Dar aşa... Am
iubit lumea aceasta. dar după câte-mi dau eu seama toţi oamenii sunt la fel, umblă după
interese. Nu cred să facă cineva ceva, dacă n-are un interes, un scop anume. De aceea
am început a urî această lume care a devenit a interesului, nu a omeniei care a
caracterizat-o odată. Cinstea, omenia şi înţelegerea şi bunul simţ au fost odată, dar nu
mai sunt.
P.S. În ceea ce mă priveşte, nu am căutat de la nimeni a urmări ceva, un scop anumit aşa
cum o fac alţii. Eu am căutat prietenia, afecţiunea şi înţelegerea.
Eu am încercat a lupta până acum pentru ceva mai bine, pentru că întrevedeam o
speranţă. Din păcate acea speranţă n-o mai simt şi nu mai am nici elanul pe care-l
aveam. Aveam elan pentru că aveam şi speranţa-n ceva mai bine în această muncă pe
care mi-am propus-o, aceea de pictor. Am pictat cu dragoste, cu patimă şi uneori în
zbucium. M-am exprimat pe pânză în zbucium şi disperare vrând să strig prin pictură
ajutaţi-mă, nu mă lăsaţi deznădejdii. Salvaţi-mă din stările mele. Dar strigătele mele nu
au fost recepţionate de nimeni şi eu am căzut în starea în care mă aflu azi, fără de
speranţă.
24 octombrie 1990. Spitalul Judeţean Timişoara. De dimineaţă a venit medicul Nicolin
cu o doctoriţă să merg jos la studenţi să mă examineze. Nu prea am vrut. M-am certat.
Totuşi, când a venit după mine, m-am dus. Aci, fiind puţini studenţi la cursuri, m-a luat
pe mine, a vorbit despre boala mea. După câte am înţeles şi după câte ştiu mai demult,
dar nu a trebuit a mai auzi din nou, este o boală foarte grea. Puţini scapă, în copilărie, de
această boală, pentru că este din naştere. Cei ce scapă, la maturitate, au nevoie de
biostimulator. Dar sunt foarte mulţi atacaţi de răceală la plămâni. Foarte mult trebuie a te
feri de această răceală. Îţi poate fi fatală. (Iată ce a trebuit eu să aud!) După ce am plecat
de aici cu ură, am mers la bufet, am băut un suc, am luat un sandviş, am luat un ziar şi
am urcat în salon.
3 noiembrie 1990. Ghilad. De aseară am crize de nervi. Am nevoie de comunicare. Nu
am mai avut aşa de mari crize de nervi la spital cum am acum. Simt enorm de mult lipsa
de comunicare, o lipsă imensă de comunicare. Mă simt singur. Enorm de singur,
îngândurat şi intrat în crize mari de depresiune. Aş pleca undeva pentru a avea o
comunicare prietenească pentru a-mi putea reveni. O, cât de mult aş pleca departe,
departe, de a găsi o prietenie şi de a uita tot ce mă chinuie acum! De a uita tot ce este
aici. Unde să plec? Unde să ies din starea care m-a cuprins?
Mă întreb de multe ori care este scopul acestei vieţi. Ne naştem, trăim şi murim. Tot
ceea ce este viaţă va avea şi un sfârşit. Să fie rostul doar înmulţirea speciei, a nu
dispare?! La oameni, este, cred, ceva mai deosebit. Mor, uneori, mari genii ale lumii.
Dar poate şi asta este cu un rost anume. Eu nu văd care.
Miercuri 21 noiembrie 1990. Ghilad. De câteva zile am crize de nervi foarte mari.
Parcă nu-mi mai simt picioarele. Cu toate că am astfel de crize am început a picta. După
ce termin de pictat mă simt epuizat. Nu mai pot face nimic. Trebuie să iau tablete de
calmare, să stau liniştit şi întins la pat. De adorm este bine că îmi mai revin. Lelu a mai
trecut pe aici cu Geta şi cu cei mici. Într-o seară Daniel a adormit la noi. Parcă mă simt
altfel când Daniel doarme la noi. Comunicarea cu Lelu mă face a uita pe moment aceste
crize care sunt tot mai accentuate. Cu Lelu mă liniştesc mult de tot şi-mi produce un fel
de speranţă. Din păcate eu mi-am pierdut toate speranţele în ceva mai bine, pentru că
prea multe întâmplări care n-aş fi crezut că se pot întâmpla s-au întâmplat. Fiecare ar
vrea a avea parte. Nu lasă timpul şi viaţa să hotărască. Urăsc pe acei ce nu se gândesc la
menirea mea pentru a o îndeplini. Am fost redat vieţii doar a picta? De toate să fiu
frustrat? Afecţiunea şi dragostea să o fur de unde pot? Doar să-mi fie adiere în viaţă.
Mult aş dori să fie cîneva cu mine, să mă înţeleagă şi să iubească tot ceea ce fac. Dar să
nu fie tentat de bani. Din păcate, lumea de azi este o lume în care dacă nu dai nu dă. O
lume plină de neînţelegere, de egoism. Nu mai este cinstea şi omenia de altădată. Azi,
timpul a fost foarte frumos, timp de primăvară. Eu am pictat înainte de masă iar după
masă, pe la ora 16, nu mai puteam să mă mişc. Mi-a venit ca o strânsoare peste tot
corpul. Iar frica mă domina. Am luat un Diazepam şi m-am pus în pat. După o oră mi-
am mai revenit, venind şi un vecin pe la mine, doar pentru ai da 12 lei. Vorbind cu el,
mi-am revenit. Comunicarea este cel mai bun medicament pentru mine, dar unde să-l
găsesc? Cel mai bun calmant şi cel mai bun medicament este comunicarea şi mai ales
dacă ar fi şi afecţiune aş fi mai optimist.
1 decembrie 1990. Ghilad. Azi, o zi emoţionantă. Este zi naţională. Unirea
Transilvaniei cu România. La Alba Tuila au fost mii de oameni din întreaga ţară.
Televizinea, radioul, a transmis deschiderea acestui eveniment măreţ. Deschiderea a
făcut-o un sobor de preoţi în frunte cu mitropolitul. După care au vorbit personalităţile
oficiale. Cu lacrimi în ochi am urmărit acest eveniment. Pe timpul dictaturii comuniste
s-a vorbit puţin de acest an 1918. Regimul de teroare al comunismului a ascuns adevărul
şi s-a vorbit mult despre "binele poporului" care ne-a ruinat ţara. Gângavul din
Scorniceşti şi toţi acei ce au fost cu ei, coate-goale, s-au îmbogăţit pe spinarea poporului.
Sper că de acum înainte poporul să fie treaz, să nu lase a încolţi din nou această hienă
înveninată care ne-a supt sângele 45 de ani. Jos comunismul! Fii blestemat, să pierzi
întotdeuna şi să te ruinezi! Aci, la Alba Iulia, Mihai Viteazu, cu calul, călare, a intrat în
cetate pentru a uni ţara pentru a bate o singură inimă în ţara românească. Acesta a fost
un adevărat domnitor ce rămâne cât va exista România, care a ţinut cu adevărat la glia
strămoşească, nu ca acei care se pun acum la cârma României, coate-goale care vor să
domnească şi să se-mbogăţească pe spinarea poporului. Nu ne rămâne decât a veghea în
continuare a nu mai fi ceea ce a fost.
20 decembrie 1990. Ghilad. O zi ploioasă, mohorâtă. Încă de dimineaţă mă simt cu mari
stări de depresiune nervoasă. Stau mult într-un fel de tristeţe, într-un fel de nepăsare că
mai trăiesc. Mai îmi zic de multe ori, în gând, ce rost are viaţa aceasta pentru mine.
După ce am stat un timp foarte îndelungat mă decid să desenez în starea mea de criză.
Bineînţeles desenez flori de floarea soarelui aplecate în jos. Nu am terminat schiţa, dar
sper că în zilele care vor veni o voi termina. Aceste flori le văd foarte triste aşa cum este
viaţa mea. Uneori stările mele, crizele mele în care mă zbat şi mă chinui, le redau în
tablouri.

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
1991
Selecţie

 
16 ianuarie 1991. Ghilad. De dimineaţă a îngheţat. Este cer senin. Încep a picta la un
tablou cu floarea soarelui. Încep cu cerul. Pictez liniştit, calm. Sunt singur acasă. Pe la
ora 13 termin de pictat cerul. Nu pictez mai mult. Fiind soare vreau să plec şi eu de-
acasă. Dar unde? Vine mama şi-mi zice să merg că vine Marinel. Mă bucur când îl văd.
Mă salută, îl salut, ne spunem la mulţi ani, pentru că este prima dată când ne vedem anul
acesta. Venim în cameră; ia loc. După ce se face comod, începe a-mi povesti pe unde a
fost şi ce-a mai făcut. A fost la Bucureşti. Acolo sunt galerii de artă privatizate. Dacă
vreau să trimit şi eu că a vorbit cu Muri ca să le ia de la poştă şi să le ducă la galerie
pentru a fi vândute. Dar am zis nu, nu acum, la primăvară, până mai vedem ce va fi cu
devalorizarea leului. I-am mai povestit şi despre mine că m-am săturat până peste cap de
casă şi de Ghilad la fel. Aş merge undeva a mai schimba acest mediu dar nu am unde.
Mai ales că în aceste timpuri a dispărut înţelegerea şi omenia. Am băut cu el vin şi din
vorbă-n vorbă s-a apropiat seara. Am zis să stea aici până mâine şi dimineaţa să plece cu
vreo maşină. A zis că nu stă, că el vrea să plece acum. Lui, o fugă până în Deta îi va face
bine. Pe înserat şi-a luat rămas bun şi a plecat înspre Deta. Uitându-mă-n urma lui pe
mine m-a luat un fel de teamă. Cum poate el a merge până-n Deta când pe drum nu este
nimenea şi-l va prinde noaptea. Eu nu aş putea. Teama şi frica mă vor domina şi nu voi
ajunge viu în Deta. Dar el e altul şi nu este dominat aşa cum sunt eu şi gândurile nu-l
chinuie şi viaţa-i este alta.
21 ianuarie 1991. Azi, o vreme geroasă, închisă. Încep de dimineaţă să pictez, deşi
dorul de a pleca mă arde. Din cauza frigului, gerului nu am unde să plec. La Timişoara,
nici vorbă pe acest timp. Aşa am stat numai în casă şi am pictat până după masă lipsit de
orice comunicare decât a radioului şi a mamei. Cât de mult aş fi avut nevoie şi de o
comunicare prietenească, dar prietenul meu, sau prietena mea, mă caută şi nu mă
găseşte. Nu ştie că sunt aici, la margine de sat în suferinţă şi-i aştept. Poate mă va găsi.
Din păcate sunt gânduri care mă mai fac să gândesc că cineva mă caută, mă mai fac a
spera în speranţa risipită.
24 ianuarie 1991. O zi foarte geroasă şi închisă. Încep de dimineaţă la o schiţă. Este o
schiţă dintr-o stare de nervi, de agitare când mă zbat şi zic: salvaţi-mă! Un fel de S.O.S.
Dar cine să mă salveze, că nu are cine? Înger al cerului, care poate eşti cu mine, ajută-
mă şi salvează-mă din aceste crize care m-au cuprins şi mă domină şi mă chinuie! Iar
ciorile năvălesc unde sunt eu în genunchi şi mă rog pentru salvare. Năvălesc pentru că
eu sunt lângă a tufă de floarea soarelui ale cărei flori, la tristeţea mea, s-au aplecat toate
spre mine, parcă triste şi ele că eu sunt trist şi nu-mi găsesc liniştea din această viaţă
chinuită pe care-o trăiesc în suferinţă şi-ntr-o izolare totală care mă aduce la mare
tristeţe. Dar triste sunt şi florile de floarea soarelui, ciorile le atacă a le scutura seminţele
şi a le mânca. Dar undeva pe cer apare un înger. Poate salvatorul. Dacă nu azi, poate
mâine.
De două zile e ger, ceaţă şi chidă. Aş pleca măcar cât de puţin până-în vecini, dar nu pot
din cauza aerului, fiind prea rece. Am enorm de mulţi nervi. Mi-a venit şi rău de la
stomac. M-a strâns la gât. M-au luat sudorile de a trebuit a-mi băga degetele pe gât de a
vărsa. Am vărsat lichid verde, foarte amar. Venin. De atâta disperare, tristeţe, chinuit de
gânduri şi singur. Cum să nu am venin? După ce am vărsat am adormit şi când m-am
trezit am fost mai liniştit. Ziua când sunt liniştit pictez destul de mult. Uneori chiar până
la epuizare. Acum, această epuizare a resimt mai mult ca la început. Oare de ce? Eu
acum dau mai mult unui tablou ca la-nceput. Ceea ce şi este. Lucrez foarte încet şi puţin
da, după mine lucrez mult mai fin, mai concentrat şi cu a mare dăruire de sine, pentru că
ştiu că este tot ceea ce mi-a rămas. Este singura prietenă care nu mă va trăda niciodată.
Dimpotrivă. Se va reflecta în ea dragostea pentru semenii mei pe care i-am iubit foarte
mult, dar ei nu m-au înţeles. Se vor reflecta în ea stările mele care uneori m-au adus
până la disperare, care mă chinuiau. Dar am avut şi eu o iubită: floarea de soare. Numai
prin ea am putut a reda stările mele de criză. Când mă cuprindeau săream de multe ori şi
luam o hârtie, un creion şi începeam să schiţez floarea soarelui şi totodată să notez în
acea clipă atmosfera crizei care mă domina. Gândeam şi culorile care trebuiau redate
acestei flori.
3 februarie 1991. Ghilad. Noaptea este foarte ger. La fel şi ziua este îngheţat şi foarte
rece. Dimineaţa, când ies afară, abia respir. Aerul este pentru mine foarte tare. Îmi este
rău; abia respir. Când vin înăuntru la căldură îmi revin. Ieri am făcut o schiţă. Având
unele crize cu răscoliri mi-am imaginat un tablou că atunci când eu nu voi mai fi pe
crucea mea vor fi lăsate, bineînţeles, florile mele preferate, florile soarelui. Pe cruce îmi
voi pune o fotografle şi voi srnie: şi eu am fost ca voi, şi voi veţi fi cu mine. Dar nu ştiu
dacă aceste cuvinte nu sunt pe crucea lui Eminescu. Trebuie să întreb pe cineva şi atunci
mă voi gândi la alte cuvinte, dacă nu rămân acestea. Dar până voi termina va dura foarte
mult. Multe stări de încordare mi-a dat această schiţă. Am avut stări mari de nervi până
când i-am găsit echilibrul după starea mea pe care am simţit-o şi am dorit-o. Multă
concentrare şi pasiune trebuie să pui până ajungi de a domina schiţa. Aşa, cum până la
urmă, o domin eu. Dar cu ce preţ. Pornesc din stări de criză şi uneori de disperare.
14 februarie 1991. Încep de dimineaţă să pictez. Va fi unul din cele mai triste tablouri
ale mele. Voi face o crucea a mea, când nu voi mai fi. Pe cruce voi scrie câteva cuvinte
despre mine. Deocamdată atât că nu ştiu în ce stări voi fi până voi termina. Lucrez foarte
concentrat pentru că atmosfera trebuie să reprezinte tristeţea. Eu lucrez la cer cu stări de
nelinişte.
16 februarie 1991. Ghilad. O zi geroasă, dar spre amiază apare soarele şi se încălzeşte
puţin. Aş vrea să plec undeva, dar unde? Acasă, fără comunicare, îmi este foarte greu.
Lelu vine de îşi repară maşina. Vine şi pe la mine puţin. Zic să merg cu el dar el nu zice
nici da, nici ba. Dar eu mă-mbrac şi plec cu el. Deşi aerul este cam rece şi bate vântul,
am ajuns cu bine la el. Dani nu m-a lăsat în pace. El fiind mic, ce ştie el la anii lui? La
fel, ce ştie Simona la anii ei că este în primul an la şcoală? Copilăria inocentă este cea
mai pură şi sensibilă. Niciodată, copilăria nu poate fi pătată cu nimic. Copilăria fără de
griji şi fără a gândi la ce va fi mâine. Pe la ora 17 am plecat cu Lelu acasă. El a mers
după apă. Afară vântul a început a bătea rece şi a început a se înăspri, pentru că fiind
puţin soare s-a dezgheţat. Pe câmpie, până departe, se vede covorul alb al zăpezii.
P.S. Şi totuşi, înainte de masă, am lucrat puţin la un tablou. Dacă aş fi lucrat mai mult,
nu aş mai fi putut pleca de acasă. Când pictez mult mă concentrez şi mă simt slăbit,
epuizat şi nu pot picta.
Iată că am terminat şi un tablou prin care nu cer altceva de la semenii mei decât salvarea
mea din stările mele, din crizele mele, din tot ce fac pe lângă casă şi nu pot, dar nu are
cine şi eu, în suferinţă, trebuie să fac. Acest tablou este un strigăt la cer, că oricum
semenii nu ma ajută. Şi cerul la fel. Dar, totuşi, este o speranţă a striga la cer. Este o tufă
de floarea soarelui cu cele şapte flori aplecate în jos şi două căzute în iarbă. Sunt flori
ofilite, aproape pârguite. În acest moment, ciorile le atacă pentru a le mânca seminţele.
Eu m-am imaginat stând în genunchi lângă florile mele iubite şi rugându-mă pentru
salvarea mea. Oare nu se găseşte nimeni a mă înţelege şi a mă ajuta, a mă scoate din
starea în care mă zbat şi mă chinui? Oare nu s-a născut sau a încetat să fie acel, acea ce a
fost să fie cu mine? Oare am fost eu blestemat să sufăr, să mă chinui şi să mă sting aşa?
Dar mă rog în genunchi la floarea-iubita mea, şi ea ofilită şi tristă. Cerul e puţin
optimist. Dintr-o transparenţă apare şi-un înger a mă binecuvânta şi a-mi sugera a nu
dispera că el va fi cu mine a-mi da o licărire de speranţă, de a spera că nu sunt singur. O,
o, voi măcar ai cerului, de ce nu mă ajutaţi să mai sper în această licărire a speranţei!
Oricum, tabloul va rămâne un semn de strigăt pentru cine-l va vedea şi pentru cine, cu
adevărat, va înţelege arta mea. Salvaţi-mă pe mine, salvaţi-o şi pe ea!
Azi 1 martie 1991. Ghilad. Am criye enorm de atunci încă de aseară. Astă noapte a fost
un coşmar. Crize provocate de Mioc. Încep de dimineaţă să pictez dar inima începe să
bată. Nervii persistă. Tremur. Încep a picta crucea mea îmbrăţişată de floarea soarelui.
Încep a face tulpina de floarea soarelui. Îţi trebuie enorm de multă concentrare, linişte şi
a fi sigur pe mână, a nu greşi. Dar cum eu am stări de criză, şi cum pe mână nu sunt
sigur, am început, dar cu greu. După ce am făcut trei tulpini de floarea soarelui, m-am
ridicat şi am văzut că nu le-am făcut bine. Am început a le şterge cu pensula cu diluant
dar s-a şters şi o bucată de cer. Starea de nervi a devenit şi mai critică. Capul a început a
mă durea. M-a luat transpiraţia. Pe frunte-mi curgeau şiroaie de apă. Am crezut că
înnebunesc. Am făcut cerul şi am început a face tulpina. O făceam cu o mare criză de
nervi, cu o încordare totală. Şi totuşi nu am reuşit-o. Am început-o din nou. Aveam crize
enorme. Transpiraţia mergea pe mine. Parcă tulpina nu voia să fie redată aşa precum
voiam eu. Totuşi, începe să fie precum vreau eu. Dar parcă simţeam freamătul, tremurul
ei că este aplecată şi încurcată pe cruce. Până la urmă am reuşit să o redau după voia
mea, dar cu ce efort şi cu ce stări... Cu crize mari. În corp simţeam amurţeala. Sper ca
mâine, de nu, poimâine, să termin tulpina aşa cum vreau eu să fie. Este seară şi aş fi vrut
nevoie de enorm de puţină bună dispoziţie. Dar de la cine? Lelu este cu maşina la mine
la drum. Când m-am dus şi i-am spus a veni a sta de vorbă cu mine, după crizele ce le-
am avut în pictură, a zis că pe el nu-l interesează.
4 martie. Azi încep de dimineaţă a picta dar cu o stare de încordare. Pictez frunzele de
floarea soarelui la tabloul ce va fi cu crucea mea. Fac frunzele cu negru, cu ocru de
pământ şi cu puţin alb şi totuşi, până la urmă, au ieşit foarte închise. Poate aşa m-a
mânuit mintea şi conştiinţa a ceea ce se vrea să fie acest tablou. Privindu-l, parcă îmi
clocoteşte sângele. Aş vrea să-l termin cât de repede. Parcă cineva mă zoreşte. Privindu-l
îmi pare că o floare nu răspunde echilibrului celorlalte flori. Mă nelinişteşte. Cum de nu
am putut vedea până acum că nu corespunde. Şi totuşi, ceva trebuie făcut. Şterg două
flori doar pentru a vedea echilibru. Azi nu mai pot să-i fac nimic că frunzele nu sunt
uscate, dar mă voi gândi şi îl voi privi cum să-l fac a fi plăcut privirii. Atmosfera este
foarte rece, ceea ce am dorit. Va veni noaptea, noaptea gândirii şi a inspiraţiei mele.
Mâine mă voi decide cum să fac. Dar de terminat nu va fi...
6 martie 1991. Azi e o zi mohorâtă spre deosebire de ieri când a fost o zi caldă, cu
soare, de am mai putut pleca de acasă. Azi, înainte de masă pictez mici detalii. Am o
stare de apăsare. Viaţa aceasta este foarte dificilă şi mă lovesc de multe mai ales că noi
suntem aici la margine de sat. De dimineaţă porcii ciobanilor vin la noi şi ne jâmuie la
drum, la zid. Le-am zis să aibă grijă. Au zis că au. Dar aşa zic mereu. Ce poţi să le ceri.
Sunt niste ciobani din aceia proşti. M-aş bucura să dispară C.A.P.-ul pentru că nu ar mai
fi nici ciobani să-şi poată ţine turma de porci. Comunismul care a fost şi care a distrus
totul a adus pe toţi proştii în sat, pe toţi coate goale şi i-a băgat la C.A.P., şi cei din sat,
măi ales tineretul, a fugit la oraş.
Mama se îmbracă şi pleacă la mort. A murit nănaşul. Lelu a mai stat la mine. Am băut o
sticlă de vin după care el a plecat acasă, iar eu am mâncat şi m-am culcat. M-am trezit pe
la ora 16 când a apărut şi mama. Timpul este foarte plăcut, un timp de primăvară
adevărată. Este foarte cald. Din păcate aici la sat nu ai nici o distracţie. Unde să ştiu să
merg, că nu am unde. Dar totuşi am fost până la Lelu. Am stat puţin şi am venit înapoi.
Vizite prea dese, uneori la aceleaşi persoane, devin apăsătoare.
2 aprilie 1991. Ghilad. Azi de dimineaţă mă simt foarte deprimat. Nu ştiu ce să fac, să
pictez sau nu. Afară se vede că ar fi vreme bună, după câteva zile în care a plouat. După
ce mănâuc stau în faţa şevaletului şi mă uit la pictură. Să încep sau nu? Unele gânduri
mă obsedează. Încep parcă cu greu, dar pictând, tabloul capătă o nouă înfăţişare, chiar
foarte frumoasă şi începe să-mi placă şi nu mă mai las până nu termin ceea ce mi-am
propus. Cine nu va iubi vreodată un lan de floarea soarelui, cu case în depărtare, cu o
fântână peste loc, aşa cum era înainte de a nu veni acest năpârci de comunişti la putere
de au distrus totul: ogorul ţăranului şi satul? După mine, chiar unii foşti comunişti ar fi
trebuit traşi la răspundere pentru distrugerea satelor. Dar cine pe cine? Seara am nevoie
de comunicare, dar unde să mă duc şi ce să fac? Stau cu gândurile mele şi cu starea mea
în care aştept că poate mâine ceva se va schimba şi în viaţa mea, dar greu, foarte greu, în
a se schimba ceva. Nu întrevăd nimic.
3 aprilie 1991, Ghilad. Azi, o zi foarte frumoasă. Nu pictez. Astă noapte nu prea am
dormit. Gândurile m-au chinuit foarte mult. După-masă dorm foarte profund. După ce
mă trezesc, merg prin grădină. Câmpul este înverzit. Oile, pe câmp cu mieii. Corcoduşii
sunt înfloriţi. Natura este enorm de frumoasă. Spre seară apare Lelu, dar îmi strică toată
ziua şi îmi provoacă nişte stări de nervozitate foarte mari Aş fi preferat să nu fi venit.
Am dorit a nu veni pentru că presimţeam că dacă vine o să mă aducă într-o stare de criză
de nervi ceea ce s-a întâmplat. Îl urăsc şi aş pleca din sat să nu mai dau de el şi să nu-l
mai întâlnesc căci atunci voi fi mai liber, nu dominat de cuvintele lui ce mi le spune fără
a avea raţiune şi capacitatea de a-şi putea da seama, că ce-mi spune pe mine mă doare,
dar mi le spune şi pleacă, eu rămânând singur. Aceste vorbe ale lui mă chinuiesc pentru
că eu nu mai am altă comunicare decât singurătatea. Pe când el pleacă acasă şi are
comunicare. Dar poate Dumnezen îi va da şi lui, în timp, această singurătate a mea, a o
simţi şi a o retrăi.
Cu dragoste, pentru speranţa ce-mi dă speranţă.

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999

Viorel Cristea               Din jurnalul unui pictor naiv  

TOTU-I  ÎN  FLOARE

ŞI  EL  A  FOST  LA  FEL  
Postfaţă
Radu Ionescu

 
In memoriam Viorel Cristea
La începutul anului 1975, într-o expoziţie de pictură naivă din Timişoara, din mijlocul
lucrărilor unor modeşti mânuitori de duminică ai penelului, sau ale unor încrâncenaţi
veleitari, răsăreau, curate ca florile de câmp, pânzele unui necunoscut: Viorel Cristea.
După ce au trecut prin faţa lucrărilor oficialii şi responsabilii grăbiţi în hainele lor
cenuşii, urmaţi de vizitatorii obişnuiţi ai vernisajelor, am surprins în faţa tabloului ce-
mi plăcuse cel mai mult o apariţie stranie. Era un tânăr fără vârstă, ducându-şi cu efort
slăbiciunea de boală, nu de nemâncare, şi îmbrăcat corect, dar sărăcăcios. Văzându-
mă oprit îndelung în faţa tabloului său, mi-a spus că el este Viorel Cristea din Ghilad.
Din vorbele sale, spuse cu teamă, cu vocea stinsă a celui suferind, am descoperit omul
ars de nevoia de a picta, de a comunica astfel cu ceilalţi. Pasiunea îi dădea un
sentiment de certitudine faţă de lucrul său, iar eventualele sfaturi pe care le cerea,
păreri despre felul cum pictează, erau doar şiretlicuri, sperând nu simple laude, ci
recunoaşterea valorii picturii sale.
Locuia la Ghilad, sat aflat departe de Timişoara, unde ajungeai schimbând două
autobuze ruinate şi îmbulzite. Sat înşirat în lungul şoselei, cu Şcoala, Clubul şi
cârciuma la răscrucea drumurilor; iar, la capătul unuia din ele, vecină cu lanurile,
casa gospodărească a părinţilor lui Viorel. După patru ani de şcoală, inima sa, bolnavă
din naştere, nu l-a mai putut susţine să facă drumul până în centrul satului, aşa cum,
mai târziu, rar de tot îl va sprijini să ajungă acolo unde se adunau băieţii şi fetele, ca să
mai schimbe o vorbă cu cineva. De aceea aflăm în jurnalul său mărturia dragostei faţă
de doi, trei tineri
săteni cam de vârsta lui care, locuind în apropiere, reprezentau legătura lui cu satul.
Cu toată afecţiunea pe care le-o purta, Viorel a înţeles cu greu lenta îndepărtare a lor
de el; muncind, gospodărind, căsătoriţi, ei nu mai erau disponibili unei prietenii
constante şi nici nu aveau posibilitatea de a înţelege confesiunile lui Viorel şi nevoia lui
de a se sprijini pe ei. I-au fost devotaţi, dar pe măsură ce Viorel se simţea mai firav, mai
vulnerabil în faţa bolii, cerea mai mult, ceea ce ei nu puteau da. Şi ei aveau de luptat în
viaţă, dar cu alţii, nu ca Viorel, care lupta cu el însuşi. O legătură, în care investise
sufleteşte enorm, cu o fată bolnavă ca şi el, a fost stricată, spre disperarea lui, de
viitorii socri care nu voiau un ginere bolnav şi care nu munceşte nici la ogor, nici la
fabrică. Cât a mai trăit, Viorel nu şi-a mai revenit, suferind enorm datorită bănuielii că
ceilalţi îl socotesc un om care nu face nimic. Tocmai el, care era aproape fără suflu,
transpirând, amorţind, ameţind şi terorizat că stimulatorul cardiac va înceta să-l mai
susţină!
În 1969, deci la douăzeci de ani trecuţi, amintindu-şi că în şcoală îi plăcea să deseneze
şi auzind că se poate picta în ulei, a încercat primele eşecuri, primele îndrăzneli, pentru
ca în doar câţiva ani să ajungă în fruntea pictorilor naivi din ţara noastră. Într-o epocă
în care existau destul de mulţi pictori naivi, unii deosebit de dotaţi, faptul că Viorel
Cristea a ajuns acolo unde singurul alături de care putea sta era Ion Niţă Nicodim ţine
de lumea miracolului, s-ar putea spune. Credem însă că, în cazul lui, miracolul
înseamnă o înzestrare neobişnuită, un gust sigur înnăscut şi disperarea. Disperarea de
a nu avea cu cine comunica, disperarea de a fi privit în sat drept un om care nu face
nimic şi, poate, disperarea văzând că nu poate lăsa ceva în urma sa, asemeni
prietenilor săi, toţi căsătoriţi şi cu copii. Să fi fost Viorel conştient că va lăsa celorlalţi
cele mai clare ceruri care s-au pictat, florile cele mai adevărate în bucuria lor
cromatică, câmpii şi păduri îmbietoare, chipuri de oameni care, prin el, nu vor muri şi,
mai ales, exemplul unei pasiuni mistuitoare, al unui devotament faţă de artă şi al unei
conştiinţe fără pată?
Cunoscând bine acest domeniu al artei - arta naivă - nu doar pe cea românească sau
europeană, pot afirma, cu toată convingerea, că Viorel este unul din cei mai buni, egal
al acelora ale căror opere se află în marile muzee ale lumii. Vândute, cu durerea în
suflet, din nevoie, împrumutate şi rătăcite, pânzele cele mai bune ale sale s-au
împrăştiat. Totuşi, cele ce se mai găsesc din cele peste 500 pe câte le-a pictat, expuse,
pot mărturisi existenţa într-un sat uitat din Banat, a unui mare, foarte mare artist.
Alături de pânze şi culori, jurnalul i-a fost confidentul său, între 1975 şi 1991, anul
când sfârşitul său se apropia prin totala epuizare a unui organism tarat de o greşeală a
naturii, care a pus alături un trup debil şi un suflet prea mare.
Toată această luptă a lui Viorel Cristea cu el însuşi, cu ceilalţi, cu soarta, apare scrisă,
cu dureroasă luciditate, în nopţile de insomnie.
Descoperim printre dureri strigăte de bucurie în faţa naturii, o tulburătoare nevoie de
dragoste şi de comunicare, un respectuos devotament faţă de artă şi uimirea
copilărească, dublată de milă, faţă de cei ce nu înţeleg cât de mult frumos este în jurul
lor. Tocmai frumosul acesta pe care Viorel Cristea 1-a prins în pânzele sale l-a secătuit
până la ultima picătură de vlagă.
În lungile ore de discuţii de la Ghilad, la mine acasă sau la spital, am avut prilejul -
privilegiul chiar - de a cunoaşte mai bine pe acest om - pe Viorel -, cel ce a avut tăria
să-şi transforme suferinţa în bucurie, să-şi populeze singurătatea cu visuri de dragoste
neîmplinite şi să-şi supravieţuiască printr-o operă de mare şi adevărat pictor.
Ultima dată când a deschis jurnalul, la 3 apribie 1991, scria: "Cu dragoste pentru
speranţa ce-mi dă speranţă". Să fi fost această frază, scrisă cu ultima picătură de vlagă,
un îndemn celorlalţi sau imaginea propriei sale existenţe?

Editura Marineasa  
Timişoara, 1999