Sunteți pe pagina 1din 109

Universitatea „Dunărea de Jos”

DESEN TEHNIC
Mădălina Alice RUS

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă


Galaţi – 2010
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Mecanică
Specializarea: Inginerie economică industrială
Anul de studii: I
Introducere

INTRODUCERE

Desenul tehnic este una din cele mai importante discipline ce


fundamentează pregătirea viitorilor ingineri pentru desfăşurarea
activităţilor de concepţie, de proiectare şi execuţie în construcţia de
maşini. Această disciplină foloseşte cunoştinţele de bază din geometria
descriptivă, dar şi cunoştinţe de tehnologia materialelor şi tehnologie de
fabricaţie.
Desenul tehnic este reprezentarea grafică plană a unui obiect pe
baza unor norme şi reguli stabilite în acest scop.
Lucrarea prezintă principalele standarde şi reguli utilizate în
domeniul reprezentării obiectelor din spaţiu pe unul sau mai multe plane
de proiecţie.

Lucrarea se adresează studenţilor din anul I, învătământ cu


frecvenţă redusă, specializările Inginerie Economică şi Ingineria şi
Protecţia Mediului în Industrie, în a căror plan de învăţământ este
inclusă această disciplină fundamentală.

În prima parte sunt prezentate noţiunile de bază privind


reprezentarea prin vederi, secţiuni şi cotarea obiectelor precum şi
câteva elemente privind înscrierea pe desene a stării suprafeţelor şi a
abaterilor de prelucrare.
Partea a doua se referă la reprezentarea şi cotarea organelor de
maşini utilizate la realizarea asamblărilor, terminând cu reprezentarea
principalelor asamblări demontabile şi nedemontabile utilizate în
construcţia de maşini.
La baza elaborării lucrării au stat standardele din domeniu,
normele ISO şi o serie de lucrări din literatura de specialitate.
Noţiunile teoretice sunt însoţite de aplicaţii propuse spre
rezolvare.

Autoarea

Desen Tehnic 3
Desen Tehnic
Dispunerea proiecţiilor

CAPITOLUL 1 - DISPUNEREA PROIECŢIILOR

1.1. Reguli generale STAS 614-76


Desenul tehnic industrial foloseşte ca metodă de reprezentare
proiecţia cilindrică ortogonală pe două sau mai multe plane de proiecţie
cu scopul de a se obţine imagini nedeformate a tuturor dimensiunilor.
Pentru obiectele de complexitate mare, când proiecţiile pe două
sau trei plane de proiecţie nu redau imaginea completă a obiectului, se
recurge la proiecţia pe mai multe plane, care formează aşa-numitul cub
de proiecţie. Obiectul se consideră introdus în interiorul acestui cub
imaginar, iar proiecţiile se obţin pe feţele interioare ale acestuia
(fig.1.1).

Fig. 1.1
Trecerea de la dispunerea spaţială la cea plană se realizează
prin rabaterea feţelor cubului de proiecţie, pe planul vertical, obţinându-
se şase proiecţii, în corespondenţă (fig.1.2), după cum urmează:
1 – vederea din faţă, după direcţia A, se obţine pe planul vertical
din spate; este numită şi proiecţie principală, ea cuprinzând cele mai
multe detalii de formă şi dimensiuni ale obiectului;
2 – vederea de sus, după direcţia B, se obţine pe planul orizontal
inferior şi se amplasează sub proiecţia principală;
3 – vederea din stânga, după direcţia C, se obţine pe planul
lateral din dreapta şi se amplasează în dreapta proiecţiei principale;
4 – vederea din dreapta, după direcţia D, se obţine pe planul
lateral din stânga şi se amplasează în stânga proiecţiei principale;
5 – vederea de jos, după direcţia E, se obţine pe planul orizontal
superior şi se amplasează deasupra proiecţiei principale;

Desen Tehnic 5
Dispunerea proiecţiilor

6 – vederea din spate, după direcţia F, se obţine pe planul


vertical din faţă şi se amplasează în dreapta sau stânga proiecţiei
principale după proiecţia C, respectiv D.

D A C F

Fig. 1.2
Piesele care pot fi utilizate în orice poziţie (şuruburi, piuliţe,
ştifturi, arbori, axe, tije etc.) se reprezintă de regulă în poziţia de
prelucrare (sau de asamblare), adică cu axa orizontală.
În cele mai multe cazuri, la reprezentarea unui obiect sunt
suficiente una, două sau trei proiecţii, respectiv după direcţiile A, B şi C.

1.2. Metode de dispunere a proiecţiilor


Conform STAS 614-76, după modul de amplasare al proiecţiilor
faţă de proiecţia principală, se cunosc două metode şi anume:
- metoda E, europeană, prezentată în fig.1.2;
- metoda A, americană, prezentată în fig.1.3.
Simbolurile grafice de identificare pentru cele două metode (fig.1.4)
se amplasează pe desen numai dacă este strict necesar, în stânga sau în
interiorul indicatorului.
Metoda E Metoda A

Fig. 1.4

Desen Tehnic 6
Dispunerea proiecţiilor

D A C F

Fig. 1.3

1.3. Excepţii de la dispunerea normală a proiecţiilor


Se admit abateri de la dispunerea normală a proiecţiilor în
următoarele cazuri:
- când obiectul are unele părţi înclinate faţă de planele de
proiecţie;
- pentru a reprezenta anumite detalii de formă şi pentru o mai
bună claritate a desenului, precum şi pentru utilizarea raţională
a câmpului desenului.
În aceste cazuri direcţiile de proiectare se indică prin câte o
săgeată deasupra căreia se scrie litera de identificare a vederii, literă care
se trece şi deasupra proiecţiei corespunzătoare (fig.1.5).
În cazul proiecţiilor reprezentate rotit lângă litera de identificare, se
reprezintă şi un simbol.

Fig. 1.5

Desen Tehnic 7
Dispunerea proiecţiilor

Teme propuse
Să se reprezinte în 3 proiecţii ortogonale (vedere din faţă, vedere de
sus, vedere din stânga) obiectele din figurile următoare. (Săgeata indică
direcţia de proiecţie pentru vederea din faţă).

Desen Tehnic 8
Vederi, secţiuni, rupturi

CAPITOLUL 2 - VEDERI, SECŢIUNI, RUPTURI

2.1 Reprezentarea vederilor


2.1.1 Generalităţi
Vederea este reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan a
unui obiect nesecţionat. Ea conţine conturul aparent al obiectului, muchiile
şi liniile de intersecţie vizibile (muchii reale), muchiile fictive, linii de axă,
muchii acoperite (fig.2.1).
muchii reale

muchie
fictiva

muchii acoperite linii de axa


Fig. 2.1
Muchia reală este linia care separă formele geometrice simple ce
intră în componenţa unei piese. Se trasează cu linie continuă groasă (tip
A).
Muchia fictivă este intersecţia imaginară a suprafeţelor piesei
racordate prin rotunjire. Se trasează cu linie continuă subţire (tip B), care
nu atinge muchiile reale din vecinătate.
Dacă prin proiecţia unei suprafeţe înclinate, rezultă două muchii
fictive concentrice (fig.2.2) sau paralele (fig.2.3) foarte apropiate, se
reprezintă numai una din cele două muchii şi anume cea
corespunzătoare grosimii mai mici a piesei.
Liniile de axă (axele de simetrie ale piesei sau ale formelor
geometrice care compun piesa) se trasează cu linie punct subţire (tip G).
Muchiile acoperite se trasează (numai dacă este necesar pentru
înţelegerea formei obiectului) cu linie întreruptă subţire sau groasă (tip E,
F) (fig.2.2).

Fig. 2.2 Fig. 2.3

Desen Tehnic 9
Vederi, secţiuni, rupturi

Principalele reguli de reprezentare pentru vederi, secţiuni şi rupturi


sunt cuprinse în STAS 105-87.
2.1.2. Clasificarea vederilor
În funcţie de direcţia de proiecţie, vederile se clasifică în:
a) vedere obişnuită, dacă este obţinută după una din direcţiile
de proiecţie cuprinsă în STAS 614-76 (fig.2.2);
b) vedere particulară, dacă este obţinută după altă direcţie de
proiecţie decât cele din STAS 614-76 (fig.1.5 – vederea din
A).
În funcţie de proporţia în care se face reprezentarea obiectului,
vederile se clasifică în:
a) vedere completă, dacă în proiecţia respectivă obiectul este
reprezentat în întregime în vedere (fig.2.4);
b) vedere parţială, dacă în proiecţia respectivă numai o parte a
obiectului este reprezentată în vedere, limitată prin linie de
ruptură (fig.2.3, 2.5);

Fig. 2.4

Fig. 2.5
c) vedere locală, dacă în proiecţia respectivă, numai un element
simetric al obiectului este reprezentat în vedere, fără linii de
ruptură (fig.2.6, 2.7). Vederile locale se amplasează după
metoda A (americană).
Desen Tehnic 10
Vederi, secţiuni, rupturi

Fig. 2.6 Fig. 2.7

2.1.3. Reguli pentru reprezentarea vederilor


Pentru a putea identifica uşor pe desene feţele plane ale unor
corpuri (paralelipipede, trunchiuri de piramidă), precum şi porţiunile de
cilindri teşite plan şi având formă de patrulater, se reprezintă cu linie
continuă subţire diagonalele acestor suprafeţe (fig. 2.8, 2.9).

Fig. 2.8 Fig. 2.9

Suprafeţele striate, ornamentate mărunt şi uniform se reprezintă


în vedere, cu relieful numai pe o mică porţiune a conturului (fig.2.10,
2.11).

Fig. 2.10 Fig. 2.11

Desen Tehnic 11
Vederi, secţiuni, rupturi

Conturul iniţial al unui obiect (de exemplu înainte de fasonare) se


reprezintă cu linie-două puncte subţire (fig.2.12).

Fig. 2.12 Fig. 2.13

Când la scara desenului, o anumită porţiune nu este suficient de


clară, se utilizează reprezentarea în detaliu (fig.2.13). Aceasta se
încadrează într-un cerc sau dreptunghi trasat cu linie continuă subţire şi
se reprezintă la o scară de mărire, în vedere sau secţiune. Detaliul se
limitează cu linie de ruptură (sau nu) şi poate cuprinde amănunte
nereprezentate în porţiunea din care provine.
Elementele repetitive (găuri, danturi, şuruburi, piuliţe) pot fi
reprezentate complet o singură dată în totalitate, în poziţii extreme
(fig.2.14) sau pe o mică porţiune (fig.2.15), restul elementelor fiind
reprezentate simplificat. Numărul, forma şi poziţia elementelor se
cotează sau se indică în câmpul desenului.

Fig. 2.14

Fig. 2.15

2.2. Reprezentarea secţiunilor

2.2.1. Generalităţi. Clasificarea secţiunilor


Pentru reprezentarea unui desen ce reprezintă o piesă cu unul
sau mai multe goluri de-a lungul axelor sau paralele cu acestea, se
foloseşte reprezentarea în secţiune pe unul, două sau mai multe plane
de proiecţie ale sistemului ortogonal de reprezentare.
Secţiunea este reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan
a obiectului, după intersectarea acestuia cu o suprafaţă fictivă de
secţionare şi îndepărtarea imaginară a părţii obiectului aflată între
observator şi suprafaţa respectivă.
Secţiunile se clasifică:
• După modul de reprezentare, în:
Desen Tehnic 12
Vederi, secţiuni, rupturi

a) secţiune propriu-zisă, dacă se reprezintă numai figura rezultată


prin intersectarea obiectului cu suprafaţa de secţionare
(fig.2.16);

Fig. 2.16
b) secţiune cu vedere, dacă se reprezintă atât secţiunea propriu-
zisă, cât şi în vedere, partea obiectului aflată în spatele
suprafeţei de secţionare (fig.2.17).

Fig. 2.17

• După poziţia suprafeţei de secţionare faţă de planul orizontal


de proiecţie, în:
a) secţiune orizontală, dacă
B-B
suprafaţa de secţionare este
un plan de nivel (fig.2.18,
secţiunea A-A);
b) secţiune verticală, dacă
suprafaţa de secţionare este
un plan de front (fig.2.18,
secţiunea B-B);
c) secţiune particulară, dacă
suprafaţa de secţionare are o
poziţie oarecare faţă de
planele de proiecţie.
• După poziţia suprafeţei de
Fig. 2.18 secţionare faţă de axa
principală a obiectului, în:
a) secţiune longitudinală, dacă suprafaţa de secţionare conţine
sau este paralelă cu această axă (fig.2.7);
b) secţiune transversală, dacă suprafaţa de secţionare este
perpendiculară pe această axă (fig.2.16, 2.17).
• După forma suprafeţei de secţionare, în:
a) secţiune plană, dacă suprafaţa de secţionare este un plan
(fig.2.18);
Desen Tehnic 13
Vederi, secţiuni, rupturi

b) secţiune frântă, dacă suprafaţa de secţionare este formată


din două sau mai multe plane consecutiv concurente sub un
unghi diferit de 900 (fig.2.19, 2.20).

Fig. 2.19 Fig. 2.20

c) secţiune în trepte, dacă suprafaţa de secţionare este formată


din două sau mai multe plane paralele (fig.2.21);
d) secţiune cilindrică, dacă suprafaţa de secţionare este
cilindrică, iar secţiunea este desfăşurată pe unul din planele
de proiecţie (fig.2.22).

Fig. 2.21 Fig. 2.22

• După proporţia în care se face secţionarea obiectului, în:


a) secţiune completă, dacă în proiecţia respectivă obiectul este
reprezentat în întregime în secţiune (fig.2.18);
b) secţiune parţială, dacă în proiecţia respectivă numai o parte a
obiectului este reprezentată în secţiune, separată de restul
obiectului printr-o linie de ruptură (fig.2.9);
c) jumătate vedere – jumătate secţiune, pentru obiectele
simetrice (fig.2.23 a, b, c).

Desen Tehnic 14
Vederi, secţiuni, rupturi

Fig. 2.23
• Secţiunile propriu-zise se clasifică, după modul lor de
amplasare, în:
a) secţiuni amplasate conform dispunerii proiecţiilor STAS 614-76
(fig.2.24), în succesiune;

Fig. 2.24
b) secţiuni suprapuse (fig.2.25) care se reprezintă peste vedere,
cu linie continuă subţire;
c) secţiuni intercalate (fig.2.26) amplasate în intervalul de
ruptură al obiectului pe porţiunea unde forma secţiunii este
constantă;

Fig. 2.25

Fig. 2.26

d) secţiuni deplasate (fig.2.27) amplasate deasupra sau sub


proiecţia în vedere, cu una din axe pe direcţia planului fictiv
de secţionare.
Desen Tehnic 15
Vederi, secţiuni, rupturi

Fig. 2.27
Secţiunile succesive propriu-zise sau cu vedere pot fi dispuse în
modul cel mai convenabil pentru configuraţia obiectului reprezentat.
2.2.2. Reguli de reprezentare a secţiunilor
1. Conturul şi muchiile reale vizibile din secţiune se reprezintă cu
linie continuă groasă, cu excepţia secţiunilor suprapuse
(fig.2.25);
2. Suprafeţele rezultate prin secţionare se haşurează;
3. În cazul secţiunilor în trepte, în locul de trecere dintr-un plan în
altul, se recomandă decalarea haşurilor (fig.2.21);
4. Piesele pline cum sunt şuruburile, ştifturile, niturile, arborii, osiile,
precum şi bielele, spiţele, nervurile se reprezintă nesecţionate
chiar dacă axa lor longitudinală se află în planul de secţionare.
Nervurile, tablele sau aripile, se reprezintă secţionate numai în
cazul secţiunilor transversale.
5. Porţiunile secţiunilor frânte neparalele cu unul din planele de
proiecţie se rotesc până ajung paralele cu planul considerat,
pentru ca secţiunea să rezulte nedeformată (fig.2.19). Dacă
partea înclinată este cuprinsă între două plane paralele, aceasta
nu se mai rabate (fig.2.20).
6. Secţiunile propriu-zise suprapuse, deplasate sau intercalate, se
execută în proiecţie văzute din stânga sau de sus (fig.2.27) şi
fără notarea traseului de secţionare.
7. La reprezentarea jumătate vedere – jumătate secţiune, secţiunea
se reprezintă în dreapta axei, dacă axa proiecţiei este verticală şi
respectiv sub axă, dacă axa proiecţiei este orizontală (fig.2.23).
8. Traseul de secţionare, reprezentând urma suprafeţei de
secţionare pe planul de proiecţie, se reprezintă cu linie-punct
subţire având la capete şi în locurile de frângere segmente de
linii groase. Pe segmentele de la capete se amplasează săgeţi
orientate în sensul de privire şi respectiv de proiectare (fig.2.23,
2.24) sau de amplasare a proiecţiei. În dreptul săgeţilor şi dacă
este cazul şi în locurile de frângere a traseului de secţionare, se
înscrie litera de identificare a secţiunii.
Secţiunile cu formă identică se notează cu aceeaşi literă şi se
reprezintă o singură dată.

Desen Tehnic 16
Vederi, secţiuni, rupturi

9. Proiecţiile reprezentate în poziţie rotită sau desfăşurate se


notează cu simbolul respectiv, amplasat deasupra proiecţiei la
care se referă (fig.1.5, 2.22).
2.2.3. Reguli de haşurare
1. Haşurarea suprafeţelor secţionate se execută conform STAS
104-80, cu linii continue subţiri, paralele, echidistante, înclinate la
450 faţă de o linie de contur (fig.2.28a), faţă de o axă a secţiunii
(fig. 2.28b) sau faţă de liniile chenarului (fig.2.28c).

a) b) c)
Fig. 2.28
2. Direcţia haşurilor poate fi spre dreapta sau spre stânga astfel
încât să nu coincidă cu orientarea liniilor de contur sau a axelor.
De aceea se admit haşurări sub unghiuri de 300 sau 600, pentru
evitarea paralelismelor (fig.2.29).
3. Distanţa dintre haşuri se alege în funcţie de mărimea suprafeţei
haşurate şi poate fi de minim 1 mm.
4. Direcţia şi distanţa dintre haşuri se păstrează aceleaşi pentru un
obiect pe toate reprezentările acestuia executate pe acelaşi
format.
5. Piesele dintr-un ansamblu care sunt în contact se haşurează cu
linii orientate distinct (fig.2.30) sau cu echidistanţe diferite
(fig.2.31).

Fig. 2.31
Fig. 2.30
Fig. 2.29

6. Secţiunile obiectelor care au o arie de haşurare mare, se pot


haşura doar pe contur (fig.2.32).

Fig. 2.33 Fig. 2.34


Fig. 2.32
Desen Tehnic 17
Vederi, secţiuni, rupturi

7. Secţiunile pieselor cu grosime pe desen sub 2 mm se pot


înnegri, lăsând între secţiunile alăturate un spaţiu de minim 1
mm (fig.2.33).
8. Dacă o cotă este înscrisă în zona haşurilor, atunci acestea se
întrerup (fig.2.34).
În tabelul următor este prezentat modul de haşurare recomandat
pentru diferite tipuri de materiale.

2.3. Reprezentarea rupturilor


Ruptura este reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan a
unei piese, aşa cum ar arăta aceasta după ce ar fi îndepărtată o parte
din ea, separând această parte de restul piesei printr-o linie ondulată
subţire (tip C). Ruptura se foloseşte în scopul:
- reprezentării unor detalii interioare, acoperite în vedere
(fig.2.16);
- reducerii spaţiului ocupat de reprezentare pe desen, fără
să fie afectată claritatea şi precizia acesteia (fig.2.17,
2.26);
- detalierii unei părţi la o scară de mărire (fig.2.13).
Linia de ruptură se execută cu linie continuă subţire şi este
ondulată pentru rupturi în piese de orice formă şi din orice material.
Linia de ruptură nu trebuie să coincidă cu o muchie sau cu o linie de
contur a obiectului sau să fie trasată în continuarea acestora.

Desen Tehnic 18
Vederi, secţiuni, rupturi

Teme propuse
1. Pentru obiectele reprezentate în figurile de mai jos, să se
determine a treia proiecţie (din stânga), vedere sau secţiune, după caz:

A-A
A-A Ø70

26

=
102
Ø28

Ø60

Ø36

94
84

Ø26

50

=
32

38
17

37 96
112

12
16

76
A A

38

80
A A
20

2. Să se completeze reprezentările următoare cu secţiunile indicate:


60 A
A 22
22 30
10 15
40

R11 R5
6
R1

2gauriØ20

33
160

36
15
0
Ø3
53
°
40

135

15

Ø45
Ø30
25

35 16
Ø30

110 60
A A
Ø15

23

A Ø60
0
R2
15
30

7
70

Ø30

4 gauri Ø15
Ø30

R3
0 R15
210
210

150

50 45
15

R60

R3
0
Ø35

0
Ø12
35

23 23
A
55

Desen Tehnic 19
Cotarea desenelor tehnice

CAPITOLUL 3 - COTAREA DESENELOR TEHNICE

3.1 Generalităţi
Cotarea este o operaţie importantă în activitatea de proiectare şi
trebuie să se execute astfel încât să ofere toate datele necesare
înţelegerii şi execuţiei obiectului reprezentat.
Modul de cotare diferă în funcţie de destinaţie, gradul de
detaliere şi conţinutul obiectului reprezentat. Astfel se pot deosebi
desene de studio, de execuţie (desen de piesă), de operaţie, de
ansamblu, de montaj etc. În cele ce urmează se prezintă principalele
reguli, metode şi principii de cotare a desenelor de piese.
Cotarea este operaţia de înscriere pe un desen a dimeniunilor
formelor geometrice simple din care este alcătuită piesa, precum şi a
celor care stabilesc poziţia reciprocă a acestora.
Dimensiunile înscrise pe desen (cotele) pot rezulta: prin
măsurarea obiectului existent (în activitatea de relevare), prin calcule,
sau sunt alese constructiv (în activitatea de proiectare).
Cota este valoarea numerică a dimensiunii elementului cotat,
înscrisă direct pe desen sau printr-un simbol literal, în cazul desenelor
care cuprind tabele de dimensiuni.
În funcţie de rolul pe care îl au în definirea unui obiect, cotele
(fig.3.1) pot fi: funcţionale (F); nefuncţionale (NF) sau auxiliare (AUX).

Fig. 3.1

Cota funcţională (fig.3.1b şi c) este o cotă esenţială pentru


funcţionarea obiectului, ea se poate referi la:
- dimensiunea unui element funcţional, ce are un rol important în
asigurarea calităţii funcţionale a obiectului (de exemplu: un alezaj, un
umăr de sprijin, o lungime sau diametru de filet ş.a);
- dimensiunea care determină poziţia unui element funcţional.
Cota nefuncţională (fig.3.1b şi c) este o cotă neesenţială pentru
funcţionarea obiectului, dar indispensabilă pentru determinarea formei
lui; ele servesc pentru executarea şi verificarea obiectului reprezentat.
Cota auxiliară (fig.3.1b) este o cotă ce se indică informativ, în
scopul de a prezenta date utile şi de a evita unele calcule; ea este
necesară pentru executarea şi verificarea obiectului şi decurge din
celelalte cote indicate pe desen. Cota auxiliară se înscrie între
paranteze şi fără toleranţe.
Regulile de execuţie grafică a elementelor cotării folosite în
desenul industrial, respectiv forma, dimensiunile şi dispunerea acestora,
precum şi clasificarea cotelor sunt cuprinse în SR ISO 129:1985.
Desen Tehnic 20
Cotarea desenelor tehnice

3.2 Elementele cotării


Operaţia de cotare se realizează folosind următoarele elemente
(fig.3.2):
- liniile ajutătoare;

Fig. 3.2
- linia de cotă;
- liniile de indicaţie;
- extremităţile liniei de cotă şi punctul de origine;
- valoarea propriu-zisă a cotei .
Liniile ajutătoare se execută cu linie continuă subţire. Ca linii
ajutătoare pot fi folosite liniile de contur sau de axă (fig.3.2). Prelungirile
liniilor de cotă pot fi folosite ca linii ajutătoare numai în cazul cotării
profilurilor curbe (fig.3.3).

Fig. 3.3 Fig. 3.4

Liniile ajutătoare trebuie să fie în general perpendiculare pe


extremităţile elementului cotat, ele trebuie să depăşească punctele
necesare pentru determinarea formei geometrice a obiectului şi liniile de
cotă cu 2 . . . 3 mm (fig.3.4).

Desen Tehnic 21
Cotarea desenelor tehnice

Pentru claritatea cotării, se admite în mod excepţional ca liniile


ajutătoare să fie trasate înclinat, la aproximativ 600 faţă de linia de
cotă, însă paralele între ele (fig.3.5).

Fig. 3.5 Fig. 3.6 Fig. 3.7

Liniile de cotă sunt liniile deasupra cărora se înscriu cotele


respective. Ele se trasează cu linie continuă subţire şi se dispun paralel
cu elementele la care se referă, putând fi după caz, drepte, frânte sau
sub formă de arc de cerc, în cazul cotării dimensiunilor unghiulare sau a
arcelor de cerc (fig.3.6; 3.7; 3.8).
Distanţa dintre două linii de cotă paralele, precum şi distanţa
dintre linia de cotă şi linia de contur, paralelă cu aceasta, trebuie să fie
de min. 7mm (fig.3.2).
Trebuie evitată pe cât posibil intersectarea liniilor de cotă între
ele, precum şi intersectarea acestora cu linii de indicaţie şi linii
ajutătoare; în acest scop se recomandă dispunerea liniilor de cotă în
afara conturului proiecţiilor obiectului reprezentat, în ordinea
crescătoare a cotelor. În cazul în care această dispunere nu este
posibilă, liniile de cotă nu se întrerup (fig.3.9).

Fig. 3.8 Fig.3.9

Liniile de contur, de axă, ajutătoare şi prelungirile lor nu pot fi


utilizate ca linii de cotă, cu excepţia cotării conicităţilor, înclinărilor şi a
profilurilor curbe (fig.3.3).
Liniile de indicaţie se execută cu linie continuă subţire şi, dacă
este necesar, pot avea un braţ de indicaţie. În funcţie de elementul la
care se referă, linia de indicaţie se termină în interiorul unui contur
printr-un punct înnegrit, pe o linie de contur, printr-o săgeată sau pe o
linie de cotă, fără punct şi fără săgeată (fig.3.10; 3.11; 3.2).
Extremităţile liniei de cotă şi punctul de origine
Linia de cotă trebuie să aibă extremităţile bine precizate, prin
săgeti şi sau bare oblice sau dacă este cazul, prin indicarea punctului
de origine (fig.3.2).

Desen Tehnic 22
Cotarea desenelor tehnice

Fig. 3.10 Fig.3.11

Linia de cotă poate fi delimitată la un singur capăt prin săgeată,


la celălalt rămânând liberă, la cotarea:
- razelor de curbură (fig.3.7);
- diametrelor, când circumferinţa nu este complet reprezentată în
proiecţia respectivă (fig.3.12);
- obiectelor simetrice şi a mai multor elemente simetrice, paralele
şi succesive (fig.3.13).

Fig. 3.12 Fig. 3.13


Săgeţile pot fi executate în următoarele variante:
- prin două linii scurte, laturile săgeţii formând un unghi oarecare,
cuprins între 150 şi 900, săgeţile fiind închise sau deschise (fig.3.14 a şi
b) şi, după caz, neînnegrite sau înnegrite (fig.3.14 e şi f);
- în desenul tehnic se recomandă utilizarea săgeţii înnegrite cu
unghiul de 150 având lungimea de 6...8 ori grosimea liniei groase
utilizată în desenul respectiv, dar nu mai mică de 2 mm (fig.3.15).

Fig. 3.14 Fig. 3.15

Precizarea extremităţii poate fi făcută şi printr-o bară oblică


trasată la 450 (fig.3.16a) sau indicarea punctului de origine, în cazul
cazul cotării cumulative (fig.3.16b).
Desen Tehnic 23
Cotarea desenelor tehnice

Atât laturile săgeţii cât şi


bara oblică trebuie trasate cu linie
de grosime mijlocie cu înnegrire
pronunţată pentru a fi distincte
faţă de liniile de cotă.
Fig. 3.16 Punctul de origine se
reprezintă sub forma unui cerc cu
diametre de cca. 3 mm, executat cu linie continuă subţire (fig.3.16b).
În cazul unui spaţiu insuficient pe linia de cotă, săgeţile se
orientează către interiorul intervalului cotat sau pot fi înlocuite prin linii
înclinate la 450 sau puncte înnegrite, în care caz săgeţile de la
extremităţile şirului de cote trebuie orientate întotdeauna spre punct
(fig.3.17). Pe un acelaşi desen se foloşeste un singur tip de săgeată.

Fig. 3.18
Fig. 3.17

Săgeţile trebuie să se sprijine pe liniile de contur, de axă sau


ajutătoare aferente. Nu se admite ca săgeţile să fie intersectate de alte
linii din câmpul desenului cu excepţia haşurilor. Pentru evitarea unor
confuzii, în cazul în care unele linii de contur intersectează săgeţile unei
cote, ele trebuie întrerupte în corespondenţa săgeţilor (fig.3.18).
3.3 Înscrierea valorilor cotelor
Valorile cotelor se scriu cu caractere având o dimensiune
suficient de mare pentru a se asigura o bună vizibilitate atât a desenului
original, cât şi a reproducerilor. Se recomandă înălţimea nominală de
minimum 3,5 mm. Pe un desen, toate cotele, inclusiv simbolurile,
cuvintele şi prescurtările aferente se înscriu utilizând o singură
dimensiune nominală a scrierii şi un singur tip de scriere.
Toate dimensiunile liniare înscrise pe desen se exprimă în
milimetri (mm) fără ca simbolul unităţii de măsură să fie indicat după
cotă.
Pe acelaşi desen trebuie folosită o singură metodă de cotare.
Valorile cotelor se dispun
paralel cu liniile de cotă, de preferinţă
deasupra şi la mijlocul lor, la o
distanţă de cca. 1-2 mm, de acestea
(fig.3.19).
Valorile trebuie înscrise astfel
încât să poată fi citite de jos şi din
dreapta desenului, în raport cu baza
Fig. 3.19 formatului. Valorile înscrise deasupra
liniilor de cotă oblice trebuie să aibă orientarea din figura 3.20; se va
evita amplasarea cotelor cu orientare cuprinsă în zona haşurată din
figură.
Desen Tehnic 24
Cotarea desenelor tehnice

Fig. 3.20 Fig. 3.21 Fig. 3.22

Valorile unghiurilor pot fi înscrise cu orientarea şi dispunerea


indicată în figurile 3.21 şi 3.22.
Cotele, precum şi simbolurile, cuvintele şi prescurtările aferente
se scriu astfel încât să nu fie despărţite sau intersectate de linii de
contur, de indicaţie, de axă, ajutătoare sau de haşuri (fig.3.23).

Fig. 3.24
Fig. 3.23
Dacă nu este posibil astfel, liniile menţionate se întrerup în
porţiunea în care se înscrie cota. Pe suprafeţele haşurate, haşurile se
şterg în zona de înscriere a cotei, dându-i-se spaţiului respectiv o formă
aproximativ circulară.
Numerele 6, 9, 66, 68, 86, 98 etc. trebuie urmate de un punct
dacă prin poziţia lor sunt posibile confuzii.
Înscrierea valorilor trebuie adaptată situaţiei. Astfel, ele pot fi
înscrise:
- mai aproape de una din extremităţi şi alternativ, pentru a evita
urmărirea liniilor lungi de cotă, care pot fi trasate în astfel de cazuri
numai parţial (fig.3.24);
- deasupra liniei de cotă, în prelungirea ei sau în afara
intervalului cotat, când lipsa de spaţiu o impune (fig.3.25);
- la extremitatea unei linii de indicaţie terminată la partea opusă
pe o linie de cotă prea scurtă care nu permite înscrierea normală a
valorii cotei (fig.3.25);

Desen Tehnic 25
Cotarea desenelor tehnice

- deasupra prelungirii liniei de cotă atunci când spaţiul nu permite


înscrierea valorii prin întreruperea unei linii de cotă care nu este
orizontală (fig.3.26);

Fig. 3.25 Fig. 3.26

Cotele se înscriu însoţite, după caz, de următoarele simboluri:


Φ înscris înaintea unei cote dacă indică un diametru cu excepţia
cotării filetelor (fig.3.23);
R înscris înaintea cotei dacă indică o rază (fig.3.7). Când
valoarea cotei se deduce din alte cote, simbolul R se indică fără a fi
urmat de cotă (fig. 3.27);
înscris înaintea valorii cotei, dacă se cotează latura unui pătrat
(fig.3.28);

Fig. 3.27
Fig. 3.28

Simbolurile pentru diametru şi pătrat pot fi omise dacă forma


este evidentă în reprezentare.
∩ înscris deasupra valorii unei
cote dacă aceasta este mărimea lungimii
unui arc de cerc (fig.3.29);
înscris înaintea valorii
conicităţii având vârful orientat spre
vârful unghiului conului (fig.3.30);
înscris înaintea valorii
înclinării cu vârful orientat spre vârful
unghiului prismei (fig.3.28);
SR sau SΦ înscris înaintea unei
cote dacă se indică raza sau diametrul
unei sfere (fig.3.12 si 3.31).
Dacă este necesar să se indice
Fig. 3.29
egalitatea a două cote alăturate,
deasupra liniilor de cotă se trasează semnul egal fără a se mai înscrie
valorile numerice respective (fig.3.32).

Desen Tehnic 26
Cotarea desenelor tehnice

Cotele unor elemente care în mod excepţional sunt reprezentate


pe desen la altă scară se subliniază cu excepţia pieselor reprezentate
în ruptură (fig.3.26).

Fig. 3.31 Fig. 3.32


Fig. 3.30

3.4 Reguli generale de cotare


Înainte de a începe operaţia de cotare a unei piese se
recomandă:
- să se studieze prevederile ISO 129;
- să se cunoască rolul funcţional al piesei din ansamblul din care face
parte şi să se identifice elementele cu rol funcţional;
- să se facă un studiu al piesei din punct de vedere al formelor
geometrice simple care o alcătuiesc (interioare şi exterioare);
- să se prestabilească informaţiile oferite de cotele ce urmează să fie
înscrise (cote de formă, de poziţie, funcţionale, nefuncţionale etc.);
- să se intuiască posibilităţile de realizare a piesei pe baza
cunoştinţelor tehnologice.
La înscrierea cotelor pe desen este necesar să se respecte o
serie de reguli:
1. Toate informaţiile necesare pentru definirea clară şi completă
a unui obiect sau a unui element al acestuia trebuie înscrise direct pe
desen. Numărul de cote trebuie să fie minim, dar suficient pentru
verificarea şi executarea obiectului reprezentat.
2. Pe un desen cota se înscrie o singură dată. Se admite
repetarea cotei în cadrul altei proiecţii numai dacă proiecţia respectivă
este reprezentată pe o altă planşă; în acest caz sub linia cotei care se
repetă se înscrie şi numărul planşei pe care cota este repetată.
3. Cotele referitoare la un acelaşi element se dispun, pe cât
posibil, numai pe una din proiecţiile obiectului reprezentat, şi anume, pe
vederea sau secţiunea în care forma elementului este reprezentată în

Fig. 3.33 Fig. 3.34


Desen Tehnic 27
Cotarea desenelor tehnice

modul cel mai clar (fig.3.33 şi 3.34).


4. Cotele se grupează în mod distinct pe proiecţia pe care se
dispun, şi anume, cele referitoare la forma exterioară - pe vedere şi cele
care se referă la forma interioară - pe secţiune (fig.3.13 şi 3.35).
5. În cazul cotării unor piese montate asamblat, cotele referitoare
la fiecare piesă se grupează separat, cu excepţia cotelor comune
(fig.3.36).

Fig. 3.35 Fig. 3.36

6. Nu se admite cotarea unor elemente reprezentate prin linii de


contur sau muchii acoperite.
3.5 Sisteme de cotare
1. Cotarea în serie constă în
dispunerea cotelor în succesiune, liniile de
cotă succesive determină un lanţ de cote; o
eventuală eroare asupra uneia din
dimensiunile cotate influenţează negativ
întregul lanţ de cote (fig.3.37).
2. Cotarea faţă de un element
comun a mai multor dimensiuni liniare sau Fig. 3.37
unghiulare se poate efectua în paralel sau
suprapusă.
- Cotarea în paralel constă în dispunerea cotelor pe linii de cotă
paralele având o bază de cotare comună (fig.3.38 şi 3.39).

Fig. 3.38 Fig. 3.39

- Cotarea suprapusă este o cotare în paralel simplificată,


utilizată în cazul unui spaţiu insuficient pentru înscrierea cotelor. Ea
constă în dispunerea cotelor pe o singură linie de cotă, cu aceeaşi
Desen Tehnic 28
Cotarea desenelor tehnice

orientare a săgeţilor faţă de acelaşi punct de origine. Cotele se înscriu


în dreptul săgeţilor fie paralel cu liniile ajutătoare, fie paralel cu linia de

Fig. 3.40 Fig. 3.41


cotă şi deasupra acesteia (fig.3.40 şi 3.41).

Cotarea suprapusă poate fi executată şi pe două direcţii cu


dispunerea corespunzătoare a punctului de origine (fig.3.42).
3. Cotarea combinată
Cotele individuale, cotele în
serie şi cotele faţă de un element
comun pot fi combinate pe un
desen, numai după examinarea
consecinţelor funcţionale (fig.3.43).

Fig. 3.42 Fig. 3.43

4. Cotarea în coordonate
Pentru cotarea unui mare
număr de găuri situate pe o
placă se poate utiliza cotarea în
coordonate de poziţie faţă de axe
de referinţă ca în exemplul din
figura 3.44.
Coordonatele unor puncte
de referinţă arbitrare, ce definesc
elementele cotate, trebuie să fie
înscrise în corespondenţă
fiecărui punct atribuit sau într-un
Fig. 3.44 tabel alăturat conform
exemplelor din figurile 3.45 şi
3.46.
5. Cotarea tabelară
Piesele sau ansamblurile identice ca formă dar executate în mai
multe variante dimensionale se reprezintă la scară, pe un singur desen
numai pentru una din mărimile de execuţie, cotele elementelor care se
modifică de la o variantă la alta se înscriu pe desen prin simboluri
Desen Tehnic 29
Cotarea desenelor tehnice

literale, iar valorile numerice ce corespund fiecărei variante se înscriu


într-un tabel alăturat desenului (fig.3.47).

Fig. 3.45
Fig. 3.47

Fig. 3.46

3.6 Reguli speciale de cotare


1. Cotarea unghiurilor, arcelor şi coardelor de cerc. La
cotarea dimensiunilor unghiurilor sau a lungimii arcelor de cerc, linia de
cotă se execută sub forma unui arc de cerc cu centrul în vârful unghiului
pentru primul caz şi respectiv concentric cu arcul cotat în al doilea caz.
Liniile ajutătoare de cotă pentru cotarea lungimii coardelor şi arcelor se
trasează paralele cu bisectoarea unghiului (fig.3.29).
Liniile ajutătoare se trasează radial, în cazul cotării dimensiunilor
unghiulare sau a lungimii arcelor de cerc ce corespund unghiurilor
obtuze, precizându-se dacă este cazul, raza sau diametrul la care se
referă cota respectivă (fig.3.48).

Fig. 3.49

Fig. 3.48

2. Cotarea diametrelor şi razelor. Diametrele arborilor în trepte


pot fi cotate simplificat la capătul unor linii de indicaţie, orientate
perpendicular spre axa arborelui (fig.3.49).
În proiecţie frontală se recomandă să nu se coteze mai mult de
trei diametre pe circumferinţă (fig.3.50).

Desen Tehnic 30
Cotarea desenelor tehnice

Fig. 3.50

Fig. 3.51

3. Cotarea elementelor echidistante. Elementele dispuse la


intervale liniare echidistante pot fi cotate ca în exemplele prezentate în
una din figurile 3.51a şi b.
4. Cotarea elementelor repetitive. Pentru a defini numărul de
elemente cu aceleaşi dimensiuni şi pentru a evita repetarea aceleiaşi
cote, dispunerea elementelor de cotare şi înscrierea cotelor se poate
face ca în exemplele din figurile 3.52a şi b.

Fig. 3.52

Dacă toate racordările reprezentate pe un desen au aceeaşi


valoare, ele nu se mai cotează, iar în câmpul desenului sau deasupra
indicatorului se face de exemplu precizarea: Toate racordările necotate
R5 sau Toate teşiturile necotate 3x45°.
5. Cotarea racordărilor a două suprafeţe plane
neperpendiculare.
La cotarea racordărilor suprafeţelor plane, neperpendiculare
între ele, liniile ajutătoare se trasează astfel încât să fie determinată
poziţia muchiei fictive de intersecţie a celor două suprafeţe sau poziţia
centrului de racordare (fig.3.53).

Fig. 3.53

Desen Tehnic 31
Cotarea desenelor tehnice

6. Cotarea obiectelor simetrice


În cazul obiectelor simetrice, reprezentate jumătate în vedere-
jumătate în secţiune, liniile de cotă referitoare la elementele
reprezentate numai pe o parte a axei de simetrie trebuie să depăşească
axa cu 5...10mm. În acelaşi mod se procedează şi în cazul cotării
elementelor simetrice pe
proiecţii complete (fig. 3.24
şi 3.13).
La cotarea mai
multor diametre pe un
obiect simetric reprezentat
parţial, în mod excepţional
liniile de cotă pot să nu
depăşească axa de
simetrie, iar cotele se
înscriu în trepte (fig.3.54).
Fig. 3.54

7. Cotarea teşiturilor şi adânciturilor


Cotarea teşiturilor de la capetele axelor sau începutul alezajelor
se realizează prin unul din procesele simplificate prezent în exemplele
din figurile 3.55a, b, c, d, e).
Adânciturile trebuie cotate prin indicarea diametrului impus
pentru suprafaţa piesei şi a unghiului format sau a adâncimii de
prelucrare şi a unghiului format (fig.3.56 a şi b).

Fig. 3.56

Fig. 3.55
8. Cotarea şi tolerarea elementelor conice (STAS 9068-71)
Conicitatea C este definită ca raportul dintre diferenţa
diametrelor a două secţiuni normale la axa conului şi distanţa dintre
aceste secţiuni (fig.3.57).
Ea indică variaţia secţiunii pe unitatea de lungime şi se exprimă prin
relaţia:
D−d α
C= = 2 tg unde:
L 2
- C, conicitatea
trunchiului de con;
- D, diametrul bazei
mari;
- d, diametrul bazei
mici;
- L, lungimea
Fig. 3.57 elementului conic;
Desen Tehnic 32
Cotarea desenelor tehnice

- α, unghiul la vârf al conului.


În documentaţia tehnică un trunchi de con poate fi cotat în mod
univoc prin una din combinaţiile prezentate în figura 3.58, cazurile a...d,
în succesiunea utilizării.

Fig. 3.58
Conicitatea C se înscrie pe o linie de indicaţie, paralelă cu axa
conului, terminată cu o săgeată pe generatoarea suprafeţei conului.
Cuvântul "conicitate" poate fi înlocuit de simbolul , dispus pe linia de
indicaţie, cu vârful orientat către vârful conului (fig.3.58a).
Se observă că valorile a trei dimensiuni enumerate mai sus sunt
suficiente pentru definerea univocă a elementului conic.
În unele cazuri conul este definit prin diametrul d1 al unei secţiuni
situată între cele două secţiuni extreme la distanţa l1 faţă de o bază de
referinţă (fig.3.58d).
Cotarea uzuală, care facilitează prelucrarea prin strunjire, este
prezentată în figura 3.58 cazurile a şi b.
Valorile conicităţilor sunt standardizate prin STAS şi se
recomandă a fi alese din următoarele şiruri: 1:3; 1:5; 1:10; 1:20; 1:50;
1:100; 1:200; 1:500; sau 1:4; 1:6; 1:7; 1:12; 1:15; 1:30. Se mai pot folosi
şi conicităţi de uz special.
9. Cotarea prismelor
delimitate de plane simetrice faţă de
planul bisector al prismei.
Piesele cu forma prismatică,
delimitate de plane secante,
simetrice faţă de planul bisector al
prismei (fig.3.59), sunt caracterizate
prin:
- înclinarea prismei S -
raportul între diferenţa înălţimilor H
şi h, măsurate între două secţiuni
Fig. 3.59 ale prismei, şi distanţa L între
Desen Tehnic 33
Cotarea desenelor tehnice

secţiunile respective (fig. 3.60);


H−h
S= = tgβ
L

Fig. 3.61

Fig. 3.60
- panta prismei Cp - raportul între diferenţa grosimilor T si t,
măsurate între două secţiuni ale prismei, şi distanţa L între secţiunile
respective (fig.3.59);
T−t β 1 β
Cp = = 2 tg = 1: ctg
L 2 2 2
Unghiurile de prisme şi înclinări de uz general sunt prescrise prin
STAS 2285/2-81.
Înscrierea înclinării sau pantei pe desenul unei piese se face ca
în exemplele prezentate în fig. 3.61.

Teme propuse
Efectuaţi cotarea reperelor incluse în desenele din exemplele
următoare:

1 2 3

4 5 6

Desen Tehnic 34
Reprezentarea filetelor şi flanşelor

CAPITOLUL 4 - REPREZENTAREA FILETELOR ŞI


FLANŞELOR

4.1 Reprezentarea, cotarea şi notarea filetelor


4.1.1. Generalităţi. Clasificarea filetelor
Filetul este cel mai utilizat mijloc prin care elementele de
asamblare (şuruburi, prezoane, piuliţe etc.) sau alte piese din
construcţia de maşini realizează asamblări demontabile.
Filetul este o nervură elicoidală executată pe exteriorul sau
interiorul unei suprafeţe cilindrice sau conice.
Filetele se clasifică după mai multe criterii şi anume:
- după forma suprafeţei filetate, se disting filete cilindrice şi filete
conice;
- după forma profilului , filetele pot fi: triunghiulare, pătrate,
trapezoidale, fierăstrău, rotunde (tabelul 4.1);
- după sensul de înşurubare: filete dreapta şi filete stânga;
- după numărul de începuturi: filete cu un început şi filete cu mai
multe începuturi;
- după sistemul de măsurare: filete metrice (în mm) şi filete în ţoli
(1” = 25,4 mm);
- după mărimea pasului: filete cu pas normal, cu pas fin şi cu pas
mare;
- după modul de trecere de la partea filetată la cea nefiletată: filete
cu ieşire şi filete cu degajare.

Tabelul 4.1
p p

Filet Filet
metric trapezoidal
60° 30°
p p

Filet Filet
Whitworth fierăstrău
55°
30°

p R p

Filet gaz Filet rotund


55°

Filet pătrat

4.1.2. Reprezentarea filetelor


Reprezentarea filetelor se face simplificat conform SR ISO 6410-1:1995.
Astfel:
Desen Tehnic 35
Reprezentarea filetelor şi flanşelor

• În vedere sau secţiune longitudinală, generatoarea cilindrului


vârfurilor filetului se trasează cu linie continuă groasă, iar generatoarea
cilindrului fundurilor filetului se trasează cu linie continuă subţire (fig.4.1a,
b). Se recomandă ca distanţa dintre cele două generatoare să fie egală cu
înălţimea filetului, dar nu mai mai mică decât cea mai mare din
următoarele valori: de două ori grosimea liniei groase, sau 0,7 mm.
B-B A-A
B A B

2x45°
M30

M30
25 B A B
25

a) b)
Fig. 4.1 – Filet cilindric exterior cu ieşire
La reprezentarea în secţiune, haşura se reprezintă până la limita
generatoarei vârfurilor filetului.
La reprezentarea în vedere a filetelor cu ieşire, limita filetului se
trasează cu linie continuă groasă; ieşirea filetului se reprezintă opţional, cu
linie subţire. La reprezentarea în secţiune a acestor filete, limita filetului nu
se trasează, sau dacă este necesar, aceasta poate fi reprezentată cu linie
întreruptă subţire.
La filetele cu degajare, muchiile degajării se reprezintă cu linie
continuă groasă, perpendicular pe axa filetului (fig.4.3). Executarea
degajării este obligatorie dacă, după filet urmează un element cu diametru
diferit de cel a filetului.
B-B B

2x45°
2x45°
M30
M30

3
25
25
28 B

Fig. 4.2 – Filet cilindric interior cu ieşire Fig. 4.3 – Filet cilindric
exterior cu degajare
• În vedere laterală sau secţiune transversală, cercul de vârf se
reprezintă cu linie continuă groasă, iar cercul de fund se trasează cu linie
continuă subţire pe cca ¾ din circumferinţă şi deschis în cadranul superior
dreapta (fig.4.1, 4.2, 4.3).
În vederea laterală, teşitura de început a filetului nu se reprezintă.
La reprezentările în secţiune, haşura se trasează până la limita
cercului de vârf al filetului.

Desen Tehnic 36
Reprezentarea filetelor şi flanşelor

B-B B
B-B B

2x45°

M30

M30
3
25 B 2
28 B

Fig. 4.4 – Filet cilindric exterior Fig. 4.5 – Filet cilindric


cu degajare interior cu degajare
4.1.3. Cotarea şi notarea filetelor
La cotarea filetelor se înscriu pe desen următoarele:
- diametrul nominal al filetului: este diametrul de vârf la filetele
exterioare, respectiv diametrul de fund în cazul filetelor interioare;
diametrul filetului conic se înscrie aproximativ la jumătatea lungimii
utile a acestuia şi se notează cu simbolul suplimentar K (fig.4.6);
KM20

25

50

Fig. 4.6 - Filet conic exterior


- lungimea filetului: pentru filetele cu ieşire această lungime se
cotează fără a lua în considerare ieşirea filetului (fig.4.1); la filetele
cu degajare lungimea înscrisă include şi degajarea (fig.4.3, 4.4,
4.5). În cazul găurilor înfundate se cotează atât lungimea utilă a
filetului, cât şi lungimea totală a găurii (fig.4.2).
Notarea unui filet cuprinde:
- prescurtarea tipului filetului (de ex. M, G, Tr etc.);
- diametrul nominal însoţit de unitatea de măsură numai în cazul
filetelor în ţoli;
- pasul filetului, în mm, dacă acesta este diferit de cel normal;
- numărul de începuturi ale filetului, numai în cazul filetelor cu mai
multe începuturi;
- precizia filetului simbolizată prin literele: f – pentru clasa fină, g –
pentru clasa grosolană; filetele la care nu se indică clasa de
precizie se execută în clasa de precizie mijlocie;
- sensul filetului, se înscrie numai pentru filetul stânga.
Exemplu de notare a unui filet: M20x2/2f/stg
4.2 Reprezentarea şi cotarea flanşelor

4.2.1. Generalităţi
Flanşele sunt organe de maşini utilizate la asamblarea
demontabilă a două tronsoane de conductă sau două piese ale unei
maşini, instalaţii etc. Flanşele se execută prin turnare, odată cu piesa
Desen Tehnic 37
Reprezentarea filetelor şi flanşelor

cu care fac corp comun, sau prin forjare, turnare sau strunjire în cazul
flanşelor asamblate prin înşurubare sau sudare cu piesele din care fac
parte.
Din punct de vedere constructive, flanşele au o suprafaţă plană
pentru aşezarea garniturii de etanşare, o gaură centrală comună cu
piesa din care face parte, precum şi găuri de prindere.
După forma geometrică a conturului se disting: flanşe cilindrice,
pătrate, triunghiulare, dreptunghiulare, romboidale, ovale şi oarecare.
4.2.2. Reguli de reprezentare şi cotare
Reprezentarea flanşelor se face în două proiecţii:
- o secţiune longitudinală, din care rezultă grosimea flanşei, tipul
găurilor de prindere (netede, filetate, străpunse, înfundate),
modul de îmbinare a flanşei cu piesa cu care face corp comun;
- o vedere frontală, din care rezultă forma geometrică a flanşei,
numărul şi dispunerea găurilor de prindere.
La flanşele cilindrice, pătrate şi triunghiulare, centrele găurilor de
prindere sunt dispuse pe un cerc, numit cerc purtător al centrelor,
comun cu centrul geometric al flanşei.
Raza de rotunjire a colţurilor flanşelor pătrate, triunghiulare,
ovale, dreptunghiulare este egală cu diametrul găurii de prindere, iar
centrul de racordare este în centrul găurii de prindere.
Cotele care se înscriu pe desenul unei flanşe sunt: diametrul
nominal, diametrul cercului purtător al centrelor, diametrul şi numărul
găurilor de prindere, diametrul exterior al flanşei, grosimea flanşei, iar
dacă e cazul, unghiul poziţiei găurilor de prindere faţă de axa de
simetrie a flanşei.
4.2.3. Reprezentarea şi cotarea principalelor
tipuri de flanşe
Flanşele
cilindrice pot avea
R5 un număr par sau
Ø3
0 impar de găuri de
prindere, dispuse
Ø80

Ø50

echidistant pe
5x45° 0
Ø8 Ø1 cercul purtător al
04
Ø1
2 centrelor.
Planul axial care
secţionează flanşa
16 poate trece (fig.4.7)
A
sau nu prin axele
Fig. 4.7 găurilor de prindere
(fig.4.8). În al doilea
caz, găurile se rabat în planul de secţionare şi se reprezintă cu linie
punct subţire peste haşură.

Desen Tehnic 38
Reprezentarea filetelor şi flanşelor

A-A A

45°

Ø104
Ø80

Ø30

Ø50
5x45°

R5

16 A

Fig. 4.8
Flanşele pătrate au patru găuri de prindere, dispuse în colţurile
pătratului. Şi aici se întâlnesc cele două situaţii:
- planul de secţionare trece prin găurile de prindere ale flanşei
(fig.4.9)
A-A A

R1
2
R5

2
Ø1
Ø80

Ø30

Ø50

2x45°

81
15
A
Fig. 4.9

A-A A
R12

45° Ø12

0
Ø30

Ø50

Ø8
81

2x45°

R5

15
A

Fig. 4.10

Desen Tehnic 39
Reprezentarea filetelor şi flanşelor

- axa găurilor face un unghi de 450 cu planul de secţionare, caz


în care gaura împreună cu colţul flanşei se rabat în planul de secţionare
şi se reprezintă cu linie punct subţire (fig.4.10).
Flanşele triunghiulare au forma unui triunghi echilateral, având
găuri de prindere dispuse la 1200 pe cercul purtător al centrelor şi
colţurile rotunjite. Ca şi în cazurile precedente se disting cele două
situaţii, reprezentarea făcându-se asemănător (fig.4.11).
A-A A

R5

12

Ø80
Ø30

Ø50

2x45°

Ø12 R12

15
A

Fig. 4.11
Flanşele ovale au forma unui oval şi prezintă două găuri de
prindere situate pe axa mare a ovalului. Se disting două forme
constructive:
- forma exterioară este compusă din porţiuni ale cercului mare
(diametrul cercului mare este egal cu axa mică a ovalului),
porţiuni ale cercurilor extreme (de rază egală cu diametrul
găurilor de prindere) şi tangentele commune exterioare ale celor
trei cercuri arătate mai sus (fig.4.12);
- forma exterioră se obţine prin racordarea cercului mare cu
cercurile extreme (de la capetele flanşei) cu un arc de cerc de
rază dată (fig.4.13).
A-A A A-A A
R1

R1
2

R5 R5
57
2

2
Ø1

Ø1
Ø30

Ø50

Ø30

Ø50
0
80

80
Ø6

2x45° 2x45° 2
R8

15 15
A A

Fig. 4.12 Fig. 4.13

Desen Tehnic 40
Reprezentarea filetelor şi flanşelor

Teme propuse
1. Se consideră racordul din fig.4.14. Se cere:
a) Să se completeze proiecţia principală cu următoarele elemente:
1 – flanşă circulară cu 4 găuri φ10; cercul purtător al găurilor φ60; planul
de secţionare nu trece prin găuri;
2 – filet interior M16 (lungime 30 mm);
3 – filet exterior cu degajare M26 (lungime 27 mm);
4 – flanşă pătrată cu 4 găuri φ10; cercul purtător al găurilor φ70; raza
de rotunjire a colţurilor flanşei R10; planul de secţionare trece prin
găuri.
b) Să se completeze proiecţiile de sus şi laterală, păstrând
reprezentările în vedere.

A-A
2x45° 50 Ø26

27
3
30 Ø15

55
2

1:7
Ø25
Ø16

110
35

1
Ø30
Ø15

10
Ø40 Ø80
70
2

Ø40
Ø30

A A

25
10
115

Fig. 4.14

2. Se consideră racordul din fig.4.15. Se cere:


a) Să se completeze proiecţia principală cu următoarele elemente:
1 – flanşă pătrată cu 4 găuri φ10; cercul purtător al găurilor φ70; raza
de rotunjire a colţurilor flanşei R10; planul de secţionare nu trece prin
găuri;
2 – filet interior M8 ( lungime 30 mm);
3 – filet exterior cu degajare M20 (lungime 18 mm);
4 – flanşă circulară cu 4 găuri φ10; cercul purtător al găurilor φ60;
planul de secţionare nu trece prin găuri.
b) Să se completeze proiecţiile de sus şi laterală, păstrând
reprezentările în vedere.
Desen Tehnic 41
Reprezentarea filetelor şi flanşelor

A-A
Ø8
Ø20
Ø8

18
2x45°

55

44
1:7
Ø28

Ø50
2

35

43 47

0
Ø2
Ø40

Ø80

A Ø2
A
8

3
10
13
124

Fig. 4.15

Desen Tehnic 42
Indicarea stării suprafeţelor

CAPITOLUL 5 - INDICAREA STĂRII


SUPRAFEŢELOR

5.1 Generalităţi
În urma procesului tehnologic de execuţie a unei piese, suprafaţa
acesteia prezintă o serie de neregularităţi, care de cele mai multe ori nu
se văd cu ochiul liber.
Rugozitatea reprezintă ansamblul neregularităţilor unei
suprafeţe, care nu sunt abateri de la forma geometrică a piesei.
Rugozitatea se poate determina cu aparate speciale prin metode
comparative, metoda secţiunii luminoase, metoda interferenţială etc.
Terminologia referitoare la rugozitate este reglementată prin SR
ISO 4287-1:1993:
• Suprafaţa reală – este suprafaţa care limitează un corp şi îl
separă de mediul înconjurător (fig.5.1);
• Suprafaţa geometrică – este suprafaţa ideală a cărei formă e
definită în desenul tehnic;
• Suprafaţa de referinţă – este suprafaţa în raport cu care se
estimează parametrii de rugozitate;
• Profilul real – este conturul rezultat prin intersecţia suprafeţei
reale cu un plan perpendicular pe suprafaţa de referinţă (fig.5.2);

Fig. 5.2

Fig. 5.1
• Profilul geometric – este conturul rezultat prin intersecţia
suprafeţei geometrice cu un plan;
• Linia de referinţă – este linia aleasă convenţional faţă de care se
determină parametrii de profil;
• Lungimea de bază (l) – este lungimea liniei de referinţă utilizată
pentru separarea neregularităţilor care formează rugozitatea suprafeţei;
• Abaterea profilului (Y) – este distanţa dintre un punct al profilului
şi linia de referinţă;
• Neregularitatea profilului – reprezintă o proeminenţă şi golul
adiacent pe suprafaţa reală;
• Înălţimea maximă a proeminenţei (Yp max) – este distanţa dintre
punctul cel mai de sus al profilului şi linia medie (fig.5.3);
• Adâncimea maximă a golului (Yv max) – este distanţa dintre punctul
cel mai de jos al profilului şi linia medie (fig.5.3);
• Înălţimea maximă a profilului (Ry) – este distanţa dintre linia
proeminenţelor şi linia golurilor (fig.5.3);
Desen Tehnic 43
Indicarea stării suprafeţelor

• Înălţimea neregularităţilor profilului în 10 puncte (Rz) – este media


valorilor absolute ale înălţimilor celor mai de sus cinci proeminenţe şi ale
adâncimilor celor mai de jos cinci goluri, în limitele lungimii de bază (fig.5.4);

Fig. 5.3
Fig. 5.4

• Abaterea medie
aritmetică a profilului (Ra) –
este media aritmetică a
valorilor absolute ale abaterilor
profilului în limitele lungimii de
bază (fig.5.5);
• Pasul neregularităţilor
profilului – este lungimea
segmentului de linie medie
cuprinsă între o proeminenţă
Fig. 5.5 şi un gol succesiv;
• Pasul mediu al neregularităţilor (Sm) – este valoarea medie a
paşilor neregularităţilor în limitele lungimii de bază;
• Pasul proeminenţelor locale – este lungimea segmentului de linie
medie a celor mai de sus două puncte ale proeminenţelor locale
successive;
• Pasul mediu a proeminenţelor locale (S) – este valoarea medie a
paşilor proeminenţelor locale în limitele lungimii de bază.
Indicarea rugozităţii se poate face prin unul sau mai mulţi parametri
de rugozitate, după cum urmează: Ra, Rz, Ry, Sm, S.
Valorile standardizate ale principalilor parametri, exprimate în
microni, sunt prezentate în tabelul 5.1, repartizate în clase de rugozitate
N1…N13.
Tabelul 5.1
Param
de Valori numerice
rugoz.
l, mm 0,08 0,25 0,8 2,5 8
N N1 N2 N3 N4 N5 N6 N7 N8 N9 N10 N11 N12 N13
Ra 0,012 0,025 0,050 0,10 0,20 0,40 0,80 1,60 3,20 6,30 12,50 25,0 50,0 100,0
Rz, Ry 0,025 0,05 0,10 0,20 0,40 0,80 1,60 3,20 6,30 12,5 25 50 100 200
Sm, S 0,066 0,0125 0,025 0,05 0,10 0,20 0,40 0,80 1,60 3,20 6,30 12,5 25 50

Valoarea parametrului înscrisă pe un desen reprezintă valoarea


maximă admisă. Înscrierea rugozităţii pe un desen de execuţie trebuie să
ţină cont de condiţiile funcţionale ale piesei şi trebuie făcută numai dacă
este strict necesar, deoarece costul fabricaţiei creşte fiind necesare

Desen Tehnic 44
Indicarea stării suprafeţelor

prelucrări şi verificări suplimentare ale suprafeţelor cu valori mici ale


rugozităţilor.
Valorile parametrului Ra în funcţie de procedeele tehnologice de
obţinere şi prelucrare a pieselor sunt prezentate în tabelul 5.2.

Tabelul 5.2
Denumirea Rugozitatea suprafeţei Ra, μm
procedeului
50 25 12,5 6,3 3,2 1,6 0,8 0,4 0,2 0,1
tehnologic 0,05 0,025 0,012
Tăiere cu flacără
Curăţire cu polizorul
Tăiere cu fierăstrăul
Rabotare
Găurire
Electrochimie
Electroeroziune
Frezare
Broşare
Alezare
Strunjire, alezare cu
cuţitul
Finisare în tobă
Lustruire electrolitică
Roluire
Rectificare
Honuire
Polizare
Lepuire
Superfinisare
Turnare în nisip
Laminare la cald
Forjare
Turnare în formă
Turnare de precizie
Extrudare
Laminare la rece
Turnare în cochilă

Desen Tehnic 45
Indicarea stării suprafeţelor

5.2 Notarea stării suprafeţelor


Înscrierea pe desen a rugozităţii se face utilizând:
- simboluri de bază (fig.5.6);
1,5h

60°
3h
°
60

Fig. 5.6

Fig. 5.7
- simboluri derivate pentru: obligativitatea prelucrării prin îndepărtare
de material (fig.5.7a), menţinerea suprafeţei în starea obţinută
iniţial, fără îndepărtare de material (fig.5.7b), înscrierea unor
condiţii suplimentare privind prelucrările, tratamentele termice,
termo-chimice etc. (fig.5.7c), aceeaşi stare a suprafeţei pentru
toate suprafeţele piesei (prin înscrierea unui cerculeţ pe simbolul
grafic) (fig.5.7d).
Trasarea simbolurilor se face cu linii de aceeaşi grosime cu cele
utilizate la înscrierea cotelor pe desenul respectiv şi cu dimensiunile
prezentate în fig.5.6 (h este înălţimea cifrelor cu care se înscriu cotele).
Indicaţiile adăugate simbolurilor grafice (fig.5.8) reprezintă:
a – valoarea rugozităţii Ra în μm precedată de simbolul Ra sau de un alt
simbol al parametrului de rugozitate, urmat de valoarea corespunzătoare
în μm;
b – procedeul de fabricaţie, tratament, acoperire sau alte condiţii
referitoare la fabricaţie;
c – înălţimea ondulaţiei, în μm, precedată de
simbolul corespunzător;
d – neregularităţi ale suprafeţei;
e – adaosul de prelucrare;
f – valoarea(ile) rugozităţii diferită(e) de Ra, în
μm, precedată de simbolul parametrului.

Fig. 5.8
5.3 Reguli de înscriere a stării suprafeţei
Principalele reguli privind indicarea stării suprafeţei sunt cuprinse
în SR ISO 1302:1995.
• Simbolul grafic şi indicaţiile care îi sunt asociate trebuie dispuse
astfel încât să poată fi citite de jos sau din dreapta desenului, fiind
situate pe linii de contur sau pe linii ajutătoare trasate în prelungirea
acestora. Dacă este necesar, simbolul grafic poate fi amplasat pe
suprafaţă prin intermediul unor linii ajutătoare, terminate cu o săgeată
(fig.5.9).

Desen Tehnic 46
Indicarea stării suprafeţelor

Fig. 5.9 Fig. 5.10


• Simbolul sau linia ajutătoare terminată cu săgeată trebuie
orientată spre exteriorul materialului piesei.
• Simbolurile nu pot fi amplasate pe linii de contur acoperite sau pe
linii de cotă cu excepţia găurilor la care spaţiul disponibil este
insuficient, precum şi al razelor de racordare sau teşiturilor (fig.5.10).
• Simbolul grafic trebuie utilizat o singură dată pe o suprafaţă şi,
dacă este posibil, pe aceeaşi proiecţie pe care figurează cota care
defineşte dimensiunea sau poziţia acelei suprafeţe (fig.5.11).
• Dacă aceeaşi suprafaţă este compusă din zone cu rugozităţi
diferite, ele se indică separat, delimitarea suprafeţelor făcându-se cu
linie continuă subţire, faţă de care se cotează şi lungimea la care se
referă (fig.5.12).

Fig. 5.11 Fig. 5.12


• Dacă este necesară definirea stării suprafeţei atât înainte cât şi
după tratament, aceasta trebuie indicată printr-o notă (fig.5.13).
• Dacă toate suprafeţele unei piese au aceeaşi stare, indicarea
acesteia se face numai deasupra indicatorului sau în informaţiile tehnice
înscrise pe desen.
• Dacă o aceeaşi stare a suprafeţei este impusă pe majoritatea
suprafeţelor unei piese, simbolul grafic general corespunzător acestei
stări, trebuie urmat de un simbol grafic de bază între paranteze, fără
nicio altă indicaţie (fig.5.14a), sau de unul sau mai multe simboluri
grafice între paranteze, indicând în ordine crescătoare valorile stărilor
speciale (fig.5.14b). Simbolurile grafice ale stării suprafeţei diferite de
simbolul general, trebuie înscrise pe suprafeţele corespunzătoare.

Desen Tehnic 47
Indicarea stării suprafeţelor

a) b)
Fig. 5.13 Fig. 5.14
5.4 Notarea tratamentelor termice
Dacă indicaţiile privind tratamentul termic se referă la întreaga
piesă, notarea se face conform STAS 7650-82, în spaţiul din câmpul
desenului, indicând adâncimea h a stratului tratat şi caracteristicile
mecanice obţinute după tratament (duritatea HRC) (fig.5.15)
Dacă indicaţiile privind tratamentul termic se referă la unele părţi
ale piesei, se dublează linia de contur cu o linie punct groasă trasată pe
una sau două proiecţii, notarea tratamentului făcându-se o singură dată
(fig.5.16). Dacă mai multe zone sunt supuse aceluiaşi tratament termic,
acestea se marchează distinct, dar se notează o singură dată. Dacă
însă există zone tratate termic cu caracteristici diferite, indicarea se
face separat pentru fiecare.

Fig. 5.15 Fig. 5.16

Teme propuse
1. Definiţi noţiunile: rugozitate, abaterea medie aritmetică a profilului
(Ra).
2. În ce unităţi de măsură se exprimă parametrii de rugozitate?
3. Ce indicaţii se adaugă simbolurilor grafice pentru notarea
rugozităţilor?
4. Completaţi temele propuse spre rezolvare în capitolele anterioare, cu
înscrierea stării suprafeţelor.

Desen Tehnic 48
Notarea abaterilor dimensionale

CAPITOLUL 6 - NOTAREA ABATERILOR


DIMENSIONALE

6.1 Generalităţi. Terminologie


Cotele înscrise pe un desen sunt, practic, imposibil a se realiza
cu exactitate datorită impreciziei procedeelor de fabricaţie, a maşinilor
centrate necorespunzător, a piesei fixate slab, a uzurii sculelor etc.
Piesa îşi îndeplineşte rolul funcţional dacă dimensiunea ei efectivă,
obţinută după prelucrare, este cuprinsă între două dimensiuni limită,
una maximă şi una minimă. Diferenţa dintre cele două dimensiuni limită
se numeşte toleranţă.
Pentru asigurarea interschimbabilităţii pieselor s-au stabilit
anumite norme şi reguli standardizate, prin prescrierea unor toleranţe
pentru fiecare piesă, putând fi înlocuită cu alta de aceeaşi formă.
Termenii referitori la dimensiuni, abateri, toleranţă sunt stabiliţi prin
STAS 8100/1-88, după cum urmează (fig.6.1):
- Dimensiunea nominală (N) este
dimensiunea faţă de care sunt
definite dimensiunile limită,
obţinute prin aplicarea abaterilor
limită.
- Dimensiunea efectivă (E) este
dimensiunea unui element
determinată prin măsurare (cu
Fig. 6.1 eroarea admisă) după o piesă
rezultată din fabricaţie.
- Dimensiunile limită (Dmax şi Dmin) sunt dimensiunile extreme între care
trebuie să se găsească dimensiunea efectivă prescrisă de proiectant.
- Abaterea efectivă (A) este diferenţa dintre dimensiunea efectivă şi cea
nominală: A = E-N; abaterile prescrise între care poate varia abaterea
efectivă se numesc abateri limită admisibile:
- abaterea superioară As = Dmax – N;
- abaterea inferioară Ai = Dmin – N.
- Linia zero este dreapta care în reprezentarea grafică a toleranţelor şi
ajustajelor, corespunde dimensiunii nominale faţă de care sunt
reprezentate abaterile. Prin convenţie, în cazul în care linia zero este
trasată orizontal, abaterile pozitive se situează deasupra ei, iar cele
negative dedesubtul ei, iar în cazul când aceasta este verticală,
abaterile pozitive se situează în dreapta ei, iar cele negative în stânga
ei.
- Toleranţa (T) este diferenţa dintre dimensiunea maximă şi
dimensiunea minimă sau valoarea diferenţei algebrice dintre abaterea
superioară şi abaterea inferioară.
T = Dmax – Dmin = As + N – (Ai + N) = As - Ai
- Câmpul de toleranţă este zona cuprinsă între cele două linii
reprezentănd dimensiunile maximă şi minimă, definită prin mărimea
toleranţei şi poziţia în raport cu linia zero.
- Termenul de arbore este utilizat convenţional pentru denumirea
oricărei dimensiuni exterioare a unei piese, denumită cuprinsă, chiar
dacă nu este cilidrică.
Desen Tehnic 49
Notarea abaterilor dimensionale

- Termenul de alezaj este utilizat convenţional pentru denumirea


oricărei dimensiuni interioare a unei piese, denumită cuprinzătoare.
6.2 Jocuri, strângeri, ajustaje
Între dimensiunile a două piese care urmează a se asambla
trebuie să se stabilească o anumită relaţie. Aceasta rezultă din
diferenţa dimensiunilor dinainte şi după asamblare şi se numeşte
ajustaj. Notarea simbolurilor se face cu litere mari pentru alezaje şi cu
litere mici pentru arbori.
Se deosebesc următoarele tipuri de ajustaje:
1. Ajustajul cu joc: după asamblare
asigură întotdeauna un joc între alezaj
şi arbore, dimensiunea minimă a
alezajului este întotdeauna superioară
dimensiunii maxime a arborelui, iar
câmpul de toleranţă al alezajului este în
întregime deasupra câmpului de
toleranţă a arborelui (fig.6.2).
Dmin > dmax; jmax = Dmax – dmin; jmin
= Dmin – dmax;
Tj = (Dmax – dmin) – (Dmin – dmax)=
(Dmax – Dmin) + (dmax – dmin);
Fig. 6.2 Tj = TD - Td

2. Ajustajul cu strângere: după asamblare


asigură o strângere între alezaj şi arbore,
dimensiunea maximă a alezajului este
întotdeauna inferioară sau egală cu
dimensiunea minimă a arborelui iar
câmpul de toleranţă al alezajului este în
întregime sub câmpul de toleranţă al
arborelui (fig.6.3).
Dmin < dmax;
Fig. 6.3 Ts = (dmax – Dmin) – (dmin – Dmax) =
(Dmax – Dmin) + (dmax – dmin);
Ts = Td – TD
3. Ajustajul intermediar: după asamblare,
poate rezulta fie un joc, fie o strângere în
funcţie de dimensiunile efective ale
alezajului şi arborelui, respectiv
câmpurile de toleranţă ale alezajului şi
arborelui se suprapun parţial sau total
(fig.6.4).

Fig. 6.4
Necesitatea asigurării interschimbabilităţii pieselor a impus
standardizarea abaterilor limită şi ajustajelor în două sisteme:
• Sistemul de ajustaje "alezaj unitar" (fig.6.5) este caracterizat prin
următoarele elemente:
Desen Tehnic 50
Notarea abaterilor dimensionale

-diametrul alezajului este constant;


-câmpul de toleranţă are totdeauna aceeaşi poziţie faţă de linia
zero, diametrul nominal al alezajului este egal cu diametrul său minim,
având abaterea inferioară egală cu zero, iar cea superioară egală cu
toleranţa sa;
-tipurile de ajustaje se obţin prin variaţia diametrului arborelui,
respectiv variind poziţia câmpului de toleranţă al arborelui potrivit
necesităţilor de montaj.

Fig. 6.5 Fig. 6.6


• Sistemul de ajustaje "arbore unitar" (fig.6.6) este caracterizat prin
următoarele:
-diametrul arborelui este constant;
-câmpul de toleranţă are aceeaşi poziţie faţă de linia zero,
diametrul nominal al arborelui este egal cu diametrul său maxim,
abaterea superioară este egală cu zero, iar cea inferioară este egală cu
toleranţa sa;
-tipurile de ajustaje se obţin prin variaţia diametrului alezajului,
respectiv variind poziţia câmpului de toleranţă al alezajului potrivit
necesităţilor de montaj.
In construcţiile de maşini în general se preferă sistemul alezaj
unitar, îndeosebi pentru faptul că pentru diametre diferite, arborii de
precizie se execută relativ mai simplu decât alezajele de precizie.
Pozitia câmpului de toleranţă (deci implicit a abaterilor
fundamentale) faţă de linia zero, atât pentru alezaje cât şi pentru arbori
este simbolizată printr-o literă (în unele cazuri două litere), majuscule
pentru alezaje (A,B,...,ZC) şi minuscule pentru arbori (a,b,...,zc). Pentru
a se evita unele confuzii literele I, i, L ,l, O, o, Q, q, W, w nu se folosesc.
Treptele de toleranţă standardizate exprimă precizia (mărimea)
câmpului de toleranţă admis pentru o anumită dimensiune nominală.
Simbolul unei toleranţe este format din litera (literele) care
exprimă poziţia câmpului de toleranţă, urmat de un număr care exprimă
treapta de toleranţă.
6.3 Înscrierea pe desen a toleranţelor la dimensiuni
liniare şi unghiulare
Toleranţele la dimensiuni liniare şi unghiulare se înscriu, în
conformitate cu ISO 406:91, imediat după cotele la care se referă.
Simbolul câmpului de toleranţă se înscrie în rând cu cota, având
Desen Tehnic 51
Notarea abaterilor dimensionale

aceeaşi dimensiune nominală a scrierii cu textul cotei. Valorile abaterilor


limită au dimensiunea nominală mai mică decât cea a cotei.
Pe desenele de execuţie toleranţele se pot înscrie în unul din
următoarele moduri:
- prin simbolul câmpului de toleranţă, mod utilizat foarte rar
(fig.6.7);
- prin valorile abaterilor limită, valoarea abaterii superioare fiind
deasupra valorii abaterii inferioare şi precedate de semnul
aferent (+ sau -) (fig.6.8);
- prin simbolul câmpului de toleranţă urmat, între paranteze, de
valorile abaterilor limită (fig.6.9).

Fig. 6.7 Fig. 6.8 Fig. 6.9


Dacă pe aceeaşi suprafaţă, pentru aceeaşi dimensiune nominală
toleranţele sunt diferite, atunci zona respectivă se delimitează printr-o
linie subţire, trasată numai în vedere (fig.6.10).
Toleranţele la dimensiunile elementelor componente ale unui
ajustaj, reprezentate asamblat, se indică într-unul din modurile:
- prin simbolurile câmpurilor de toleranţă (simbolul câmpului de
toleranţă al alezajului fiind la numărător iar cel al arborelui la
numitor) scrise sub formă de fracţie cu linie oblică, cu linie
orizontală, fără linie de fracţie sau simetric faţă de cotă (fig.6.11);
- prin valorile abaterilor limită, precizând piesa la care se referă
toleranţa, prin indicarea numărului de poziţie (fig.6.12);

Fig. 6.10 Fig. 6.11 Fig. 6.12


- prin simbolurile câmpurilor de toleranţă, urmate de valorile
abaterilor limită înscrise între paranteze (fig.6.13);
Înscrierea toleranţelor la dimensiuni unghiulare se indică prin
valorile abaterilor limită, gradele şi minutele fiind exprimate în numere
întregi (fig.6.14).

Desen Tehnic 52
Notarea abaterilor dimensionale

Fig. 6.13 Fig. 6.14

Teme propuse
1. Definiţi noţiunile: toleranţă, dimensiune nominală, dimensiune
efectivă, abatere, arbore, alezaj, ajustaj.
2. Cum se notează câmpul de toleranţă pentru arbori şi alezaje?
3. Completaţi temele propuse în capitolele anterioare cu notarea
abaterilor dimensionale.

Desen Tehnic 53
Inscrierea toleranţelor geometrice

CAPITOLUL 7 - ÎNSCRIEREA TOLERANŢELOR


GEOMETRICE

7.1 Generalităţi
Forma reală a unei piese, rezultată din fabricaţie, poate prezenta
unele abateri geometrice comparativ cu forma nominală definită prin
desenul de execuţie obţinut din etapa de proiectare.
Astfel, suprafeţele şi muchiile reale pot prezenta abateri de la
forma, poziţia sau orientarea elementelor corespondente, teoretice, din
proiect.
Toleranţa geometrică aplicată unui element (punct, linie, axă,
suprafaţă sau plan de simetrie) defineşte zona de toleranţă în interiorul
căreia trebuie să fie cuprins elementul.
Zona de toleranţă este suprafaţa sau spaţiul în interiorul cărora
trebuie să fie cuprinsă toleranţa geometrică admisă. Ea poate fi, după
caz, delimitată astfel: în interiorul unui cerc, între două cercuri
concentrice, între două linii paralele, în interiorul unui cilindru, între doi
cilindri concentrici coaxiali, între două plane paralele, în interiorul unui
paralelipiped.
Baza de referinţă este forma geometrică teoretic exactă (axă,
plan, punct etc.) faţă de care se determină poziţia elementului tolerat.
Elementul de referinţă este elementul real al unei piese (muchie,
suprafaţă, alezaj etc.) care este utilizat pentru determinarea poziţiei
bazei de referinţă.
Terminologia utilizată pentru definirea abaterilor şi toleranţelor
geometrice este prezentată în STAS 7384-85. Standardele 7385/1,2-85
cuprind: înscrierea toleranţelor de formă, de orientare, de poziţie şi de
bătaie, respectiv, bazele (sau sistemul de baze) de referinţă.
7.2 Simbolizarea toleranţelor geometrice
În tabelul 7.1 sunt prezentate tipurile de toleranţe geometrice
utilizate pentru definirea tuturor abaterilor geometrice a formei reale ale
unei piese:
Tipul toleranţei Denumirea toleranţei Simbol
Toleranţă la rectilinitate
Toleranţă la planeitate
Toleranţe Toleranţă la circularitate
de formă Toleranţă la cilindricitate
Toleranţă la forma dată a profilului
Toleranţă la forma dată a suprafeţei
Toleranţă la paralelism
Toleranţe Toleranţă la perpendicularitate
de orientare
Toleranţă la înclinare
Toleranţă la poziţia nominală
Toleranţe Toleranţă la concentricitate şi coaxialitate
de poziţie
Toleranţă la simetrie
Desen Tehnic 54
Înscrierea toleranţelor geometrice

Toleranţe Toleranţa bătăii circulare (radiale,


de bătaie fToleranţa
t l ) bătăii totale (radiale şi frontale)
Tabelul 7.1

7.3 Reguli privind înscrierea pe desen a toleranţelor


geometrice
• Datele privind toleranţa geometrică se înscriu într-un cadru
dreptunghiular, împărţit în două sau mai multe căsuţe trasate cu linie
continuă subţire. În aceste spaţii se înscriu următoarele elemente:
- simbolul toleranţei geometrice;
- valoarea toleranţei în mm (fig.7.1a);
- litera (literele) de identificare a bazei (bazelor) de referinţă
(fig.7.1b);
• Dimensiunile caracterelor sunt aceleaşi cu cele utilizate pentru
înscrierea cotelor.
• Dacă se prescrie o toleranţă fără indicarea bazei de referinţă,
aceasta se aplică la toate suprafeţele paralele cu suprafaţa pe care
este indicată toleranţa.
• Dacă zona tolerată este circulară sau cilindrică, se înscrie
simbolul φ înaintea toleranţei (fig.7.1c).
• Dacă pentru un element este necesar să se indice două sau mai
multe toleranţe, acestea se înscriu una sub alta (fig.7.1d).

a) b) c) d)
Fig. 7.1
7.4 Indicarea elementului tolerat
Cadrul dreptunghiular pentru înscrierea toleranţei se leagă de
elementul tolerat (suprafaţa la care se referă toleranţa) printr-o linie de
indicaţie (dreaptă sau frântă), terminată cu o săgeată care se poate
sprijini:
- pe linia de contur sau pe o linie ajutătoare, dar nu în dreptul liniei
de cotă, dacă toleranţa se referă la profilul sau suprafaţa
respectivă (fig.7.2a,b);

a) b)
Fig. 7.2 Fig. 7.3 Fig. 7.4
- în prelungirea liniei de cotă, dacă toleranţa se referă la axa
(planul) de simetrie al piesei (fig.7.3);
- pe axă, dacă toleranţa se referă la axa (sau planul de simetrie)
tuturor elementelor care admit această axă (sau plan de
simetrie) (fig.7.4).
Desen Tehnic 55
Inscrierea toleranţelor geometrice

Abaterea geometrică se măsoară în direcţia paralelă cu cea


indicată de săgeată, cu excepţia cazului în care este precedată de
simbolul φ.
7.5 Indicarea bazei de referinţă
În cazul în care toleranţa unui element este indicată în raport cu
o bază de referinţă, aceasta se identifică printr-o literă de referinţă, care
se repetă şi în cadrul de toleranţă (fig.7.5).
Litera de identificare a bazei de referinţă se înscrie într-un cadru
pătrat, ce se leagă de bază printr-o linie de indicaţie, terminată cu un
triunghi înnegrit (sau neînnegrit) amplasat:
- pe linia de contur sau pe o linie ajutătoare, dar nu în dreptul liniei
de cotă, dacă baza de referinţă este profilul sau suprafaţa
respectivă (fig.7.5a,b);
- în prelungirea liniei de cotă, dacă baza de referinţă este axa sau
planul de simetrie al elementului tolerat (fig.7.6);

a) b)
Fig. 7.5 Fig. 7.6
- pe axa sau planul de simetrie al piesei, dacă toleranţa se referă
la această axă sau plan (fig.7.7a,b).

a) b)
Fig. 7.7

Teme propuse
1. Definiţi noţiunea de toleranţă geometrică.
2. Care sunt principalele tipuri de toleranţe geometrice?
3. În ce unitate de măsură se exprimă toleranţele geometrice?
4. Completaţi temele propuse la capitolele anterioare cu înscrierea
toleranţelor geometrice.

Desen Tehnic 56
Întocmirea desenului de piesă

CAPITOLUL 8 - ÎNTOCMIREA DESENULUI DE


PIESĂ

8.1 Generalităţi
Desenul unei piese este reprezentarea în proiecţie ortogonală a
tuturor formelor geometrice componente ale acesteia, într-un număr
corespunzător de proiecţii astfel încât piesa să fie clar şi complet
determinată. La baza întocmirii unui desen stau regulile şi normele de
reprezentare şi cotare prezentate în capitolele anterioare.
Desenele se întocmesc fie după piese existente, numite desene
de releveu, fie sunt concepute de proiectant numite desene de proiect.
Desenul poate fi executat sub formă de schiţă sau sub formă de
desen la scară.
Schiţa este un desen executat, în general, cu mâna liberă, în
creion, pe un format corespunzător unei reprezentări cât mai clare,
după model sau din concepţie, în proporţie mărită sau micşorată, în
limitele aproximaţiei vizuale. Schiţa serveşte la întocmirea desenelor de
execuţie.
8.2 Întocmirea schiţei
Întocmirea schiţei după o piesă model comportă două etape
principale:
A) Studiul preliminar al piesei, care constă în:
- identificarea piesei, prin care se stabileşte denumirea piesei, rolul ei
funcţional, a poziţiei de funcţionare în ansamblul din care face parte şi a
legăturilor cu piesele învecinate;
- studiul tehnologic, prin care se stabileşte procedeul de obţinere a
piesei, materialul din care este confecţionată şi prelucrările la care a
fost supusă;
- analiza formelor geometrice ale piesei (exterioare şi interioare);
- stabilirea poziţiei de reprezentare (în poziţie de funcţionare sau poziţie
de prelucrare), astfel încât în proiecţia principală să apară cât mai multe
detalii de formă şi dimensionale;
- stabilirea numărului necesar de proiecţii (vederi, secţiuni sau proiecţii
combinate), în funcţie de gradul de complexitate al piesei.
B) Execuţia grafică a schiţei, cu următoarele faze:
- alegerea formatului, trasarea indicatorului şi trasarea dreptunghiurilor
minime de încadrare ale proiecţiilor, cu linie subţire (fig.8.1), urmărind
ca distanţele dintre dreptunghiuri să permită înscrierea cotelor (minim
20-25 mm);
- trasarea (cu linie punct subţire) a axelor de simetrie ale formelor
geometrice ce compun piesa, în toate dreptunghiurile de încadrare,
depăşind conturul acestora cu 2-3 mm;
- trasarea conturului exterior, pe toate proiecţiile, cu linie continuă
subţire (fig.8.2);
- trasarea conturului interior pentru proiecţiile care cuprind secţiuni,
marcându-se şi traseele de secţionare (fig.8.3);
- trasarea filetelor, a racordărilor, a muchiilor fictive şi a celor acoperite
(dacă e cazul);
- cotarea schiţei, care constă în măsurarea dimensiunilor pe piesă şi
Desen Tehnic 57
Întocmirea desenului de piesă

înscrierea pe desen a cotelor, utilizând simboluri unde este cazul;


- haşurarea suprafeţelor rezultate după secţionare;
- îngroşarea liniilor de contur şi ştergerea dreptunghiurilor de încadrare;

Fig. 8.1 Fig. 8.2


- înscrierea stării suprafeţelor,
a toleranţelor la dimensiuni şi
a toleranţelor de formă şi
poziţie;
- completarea indicatorului şi a
altor elemente necesare pe
desen, cum ar fi condiţiile
tehnice (fig.8.4);
- verificarea schiţei, în
succesiunea etapelor arătate
şi corectarea eventualelor
greşeli.
Fig. 8.3

Fig. 8.4

Desen Tehnic 58
Întocmirea desenului de piesă

8.3 Întocmirea desenului la scară


Desenele tehnice se execută după schiţă, la scară, prin scară
înţelegându-se raportul dintre dimensiunea liniară a reprezentării unui
segment al unui obiect de pe un desen original şi dimensiunea liniară
reală a segmentului respectiv.
Scara (SR EN ISO 5455:1997) se alege în funcţie de
complexitate şi dimensiunile obiectului de reprezentat şi de destinaţia
desenului respectiv. Ea trebuie să fie suficient de mare pentru a permite
interpretarea corectă a datelor furnizate de desenul respectiv.
Scara şi dimensiunile obiectului de reprezentat influenţează
alegerea formatului de desen.
Scările de reprezentare se aleg conform tabelului 8.1.
Tabelul 8.1
Scări de mărire 2:1 10:1 50:1
5:1 20:1 100:1 …..
Scara de mărime naturală 1:1
Scări de micşorare 1:2 1:10 1:50 1:200
1:5 1:20 1:100 1:500 …..
Scara principală a desenului se inscrie în indicator, într-o rubrică
rezervată. Dacă pe un desen există proiecţii executate la scări diferite
(vedere, secţiune, detaliu), scările corespunzătoare acestora se înscriu
lângă sau sub notarea proiecţiilor respective.
Exemplu: A-A C 5:1
1:2
Executarea propriu-zisă a desenului la scară, respectă, în
principiu, aceeaşi succesiune de faze ca la întocmirea schiţei.

Desen Tehnic 59
Desenul de ansamblu

CAPITOLUL 9 - DESENUL DE ANSAMBLU

9.1 Generalităţi
Desenul de ansamblu este reprezentarea grafică a unui grup de
piese (elemente) legate organic şi funcţional între ele, ce compun o
maşină, o instalaţie sau numai o subgrupă din acestea (subansamblu).
Dintr-o astfel de reprezentare trebuie să reiasă clar forma şi poziţia
reciprocă a pieselor componente, modul şi ordinea lor de asamblare,
modul de funcţionare al ansamblului, dimeniunile necesare pentru
montare şi funcţionare.
Desenul de ansamblu se întocmeşte după regulile din STAS
6134-84, având în vedere şi regulile de reprezentare privind dispunerea
proiecţiilor, vederi, secţiuni, rupturi, cotare etc., prezentate în capitolele
anterioare.
9.2 Reguli de reprezentare
1. Desenul de ansamblu trebuie să cuprindă numărul minim de proiecţii
necesar pentru definirea clară a poziţiei relative a tuturor
componentelor, pentru poziţionarea acestora şi pentru înscrierea
cotelor aferente.
2. Poziţia de reprezentare a unui ansamblu coincide cu poziţia sa de
funcţionare.
3. În cazul asamblării a două piese între care există un joc rezultat din
dimensiuni nominale diferite, se reprezintă separate liniile de contur ale
fiecărei piese (fig.9.1). În cazul asamblării a două piese fără joc sau
între care există joc rezultat din abateri limită la aceleaşi dimensiuni
nominale, suprafaţa de contact se reprezintă printr-o singură linie de
contur, comună celor două piese (fig.9.2).

Ø9
H7

H7
r6

f6
Ø20
Ø25

Ø8

Fig. 9.1 Fig. 9.2


4. Dacă un plan de secţiune nu conţine anumite elemente (şuruburi,
piuliţe, ştifturi etc.) necesar a fi reprezentate pe proiecţia respectivă,
acestea pot fi reprezentate rabătute pe planul de secţionare, cu linie-
două puncte subţire (fig.9.3).
Desen Tehnic 60
Desenul de ansamblu

Fig. 9.3 – Robinet cu cep

5. Piesele care execută deplasări în timpul funcţionării ansamblului pot


fi reprezentate pe aceeaşi proiecţie şi în poziţia extremă sau în poziţii
intermediare de mişcare, cu linie-două puncte subţire, fără a haşura
suprafeţele respective, chiar dacă ele sunt reprezentate în secţiune
(fig.9.3).
6. Piesele care fac parte din ansanbluri învecinate şi sunt elemente de
legătură cu ansamblul ce face obiectul desenului, pot fi reprezentate cu
linie-două puncte subţire, fără a haşura suprafeţele respective, chiar
dacă planul de secţionare le intersectează (fig.9.4).

Desen Tehnic 61
Desenul de ansamblu

Fig. 9.4 – Robinet de distribuţie cu ventil şi cep

7. Pentru reprezentarea mai clară a unor elemente acoperite, unele


piese sau subansabluri se pot considera, în mod convenţional,
demontate şi îndepărtate, în care caz se înscrie menţiunea
corespunzătoare pe desen (fig.9.4).
8. Piesele care se asamblează prin filet în scopul solidarizării lor sau
care impun o asamblare etanşă se reprezintă complet înşurubate
(fig.9.5).

Desen Tehnic 62
Desenul de ansamblu

a) b)
Fig. 9.5
Fig. 9.6

9. Piuliţele şi şaibele se reprezintă numai în vedere, cu excepţia cazului


când acoperă o parte importantă a elementului pe care sunt montate
sau a şaibelor ce au un alezaj diferit de cel cilindric (fig.9.4).
10. Reprezentarea formelor hexagonale ale şuruburilor şi piuliţelor se
face astfel încât în proiecţia principală să fie prezentate trei feţe (fig.9.3,
9.4).
11. Sistemele de etanşare cu presgarnitură se reprezintă cu
presgarnitura introdusă cca. 2-3mm în cutia de etanşare (fig.9.6a şi b).
12. Elementele pentru comanda fluidelor (ventile, sertare, clapeţi) se
reprezintă în poziţia “închis”, iar cepurile în poziţia “deschis” (fig.9.3,
9.4).
13. Piesele pline cum ar fi: axele, şuruburile, penele ş.a. se reprezintă
nesecţionate, chiar dacă planul de secţionare conţine axele acestora
(fig.9.4, 9.6).
9.3 Poziţionarea elementelor componente
♦ Fiecare componentă distinctă a ansamblului reprezentat pe
desen este identificată printr-un număr de poziţie distinct,
corespunzător numărului din tabelul de componenţă al desenului
respectiv.
♦ Fiecare număr se înscrie la extremitatea unei linii de indicaţie
trasată cu linie continuă subţire şi terminată cu un punct îngroşat în
interiorul conturului componentei poziţionate sau cu o săgeată sprijinită
pe linia de contur a componentei respective dacă ea este reprezentată
în secţiune prin înnegrire.
♦ Liniile de indicaţie se trasează înclinat astfel încât să nu se
confunde cu alte linii de contur, linii de axe, elemente de cotare sau
haşuri. Se va evita intersectarea acestora cu linii de cotă sau
ajutătoare. Ele nu trebuie să fie sistematic paralele sau să se
intersecteze între ele fiind admis să fie frânte o singură dată.
♦ Numerele de poziţie se înscriu cu cifre arabe, având înălţimea
egală cu dublul dimensiunii nominale a scrierii utilizate pentru cifrele de
cotă din desenul respective. Numerele de poziţie se înscriu în afara
conturului proiecţiei respective, grupate în rânduri verticale şi (sau)
orizontale, fără a fi subliniate sau încercuite.
♦ Componentele (piese sau subansambluri) se poziţionează în
proiecţia unde ele apar mai clar şi pot fi identificate mai uşor.
♦ Numerele de poziţie se înscriu în ordine crescătoare, în acelaşi
Desen Tehnic 63
Desenul de ansamblu

sens (trigonometric sau invers trigonometric) pe fiecare proiecţie în


parte.
9.4 Cotarea desenului de ansamblu
În desenul de ansamblu se cotează (fig.9.3, 9.4):
- dimensiunile de gabarit;
- dimensiunile de legătură cu piesele sau ansamblele învecinate;
- dimensiunile funcţionale (diametrele secţiunilor de trecere a
fluidelor prin armături, diametrele cilindrilor maşinilor, cursele
pistoanelor, filetele pieselor mai importante etc.) şi după caz,
jocurile admise, abaterile limită sau dimensiunile limită;
- dimensiunile de montaj ce sunt necesare pentru operaţiile de
montaj sau pentru reglarea ansamblului în stare iniţială;
- dimensiunile nominale şi câmpurile de toleranţă ale pieselor care
formează ajustaje;
- alte dimensiuni necesare pentru operaţiile de asamblare şi
montare, care nu rezultă din desenele de execuţie ale
componentelor.
9.5 Tabelul de componenţă
Tabelul de componenţă serveşte la înscrierea elementelor
componente ale ansamblului. El poate fi reprezentat pe desenul de
ansamblu sau pe planşe separate, format A4. În fig.9.7a şi b se indică
posibilităţile de amplasare a tabelului de componenţă. Dacă acesta
trebuie întrerupt din cauza reprezentării de pe desen, el poate fi
continuat deasupra reprezentării, fără a se repeta titlurile coloanelor,
completarea făcându-se de sus în jos. Se poate continua şi în stânga
indicatorului la 10mm de acesta, cu repetarea titlutilor coloanelor,
completarea facându-se de jos în sus.

9
8
7
6
5
4
3
2
1

a) b)
Fig. 9.7
Dimensiunile tabelului de componenţă sunt prezentate în fig.9.8,
iar semnificaţia rubricilor este următoarea:
(1) - numărul de poziţie al elementului poziţionat pe desen;
(2) - denumirea elementului component respectiv;
(3) - numărul desenului în care elementul component este
reprezentat de sine stătător sau, pentru elementele
standardizate, numărul STAS-ului.
(4) - numărul de bucăţi din elementul component respectiv;

Desen Tehnic 64
Desenul de ansamblu

(5) - marca sau denumirea materialului din care este executat


elementul, şi STAS-ul referitor la material;

7 sau 10
170

(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7)

10
Poz. Denumire Nr.desen - STAS Buc. Material Obs. Masa
neta

10 45 40 10 30 20 15
Fig. 9.8
(6) - date suplimentare ce se consideră a fi indicate (numărul
modelului din turnătorie, caracteristici dimensionale etc.)
(7) - masa netă a unei bucăţi din elementul respectiv.

Desen Tehnic 65
Asamblări nedemontabile

CAPITOLUL 10- ASAMBLĂRI NEDEMONTABILE


10.1. Generalităţi
Prin asamblare se înţelege îmbinarea a două sau mai multe
piese (organe de maşini) utilizând organe de asamblare sau procedee
tehnologice în scopul obţinerii unui produs finit (mecanism, dispozitiv,
instalaţie).
Asamblările nedemontabile sunt asamblările care se
caracterizează prin faptul că piesele componente nu se mai pot desface
decât prin distrugerea elementelor de asamblare (cordon de sudură,
nituri, etc.).
Dintre asamblările nedemontabile amintim: asamblări prin nituire,
asamblări prin sudare, asamblări prin lipire, asamblări prin încleiere,
asamblări prin coasere;

10.2. Asamblări prin nituire


10.2.1.Reprezentarea, notarea şi cotarea niturilor
Dacă grosimea pieselor ce urmează a fi asamblate este mică în
raport cu celelalte dimensiuni, asamblarea se poate realiza prin nituire.
Elementul de asamblare este nitul care este format dintr-o parte
cilindrică numită tijă şi o parte mai proeminentă de forme diferite (în
funcţie de rolul îmbinării) cunoscută sub numele de cap. Niturile se pot
realiza din oţel, aluminiu, alamă.
Notarea niturilor se face prin indicarea diametrului şi lungimii tijei,
iar dacă acestea nu sunt confecţionate din oţel atunci trebuie indicat şi
materialul din care sunt realizate. Aceste informaţii se trec în tabelul de
componenţă.

Exemplu de notare:
Nit 30x70 STAS 797-80: nit cu diametrul tijei d = 30 mm şi
lungimea tijei l = 70 mm.

Clasificarea niturilor se face în funcţie de forma capului, forma


tijei şi destinaţie, astfel:
1) după forma capului:
• cu cap semirotund (fig. 10.1.a);
• cu cap semiînecat (fig. 10.1.b);
• cu cap înecat (fig. 10.1.c);
• cu cap plat (fig. 10.1.d);
• cu cap tronconic (fig. 10.1.e);
• cu cap tronconic şi semiînecat;
• cu cap bombat.

Desen Tehnic 66
Asamblări nedemontabile

tija cap

α
D
d

D
d

α
D

d
R

l k h h
l
h1 l

a b c

D
d1
D

d
h l k l

d e
Fig.10.1

2) după forma tijei:


• nit cu tijă plină;
• nit cu tijă tubulară (fig. 10.2.a);
• nit cu tijă parţial tubulară (fig. 10.2.b).
g

r
R

d
D

d0
l0
l k l

a b
Fig.10.2

3) după destinaţie:
• nit de rezistenţă, folosit în construcţii metalice;
• nit de rezistenţă şi etanşare, folosit în construcţii navale;
• nit de rezistenţă şi rezistenţă-etanşare, folosit în construcţiile de
cazane şi recipiente sub presiune.
Fazele principale ale operaţiei de nituire sunt prezentate în fig.
10.3.

d
d1

a b c

Fig.10.3

Desen Tehnic 67
Asamblări nedemontabile

10.2.2. Reprezentarea asamblărilor nituite


Asamblările nituite se reprezintă în general, în două proiecţii: o
secţiune pe planul vertical (planul de secţiune trece prin axa unui nit) şi
o vedere de sus, ca în fig. 10.4.

A-A

s
s
d1

e1

t
A e A

Fig.10.4

10.3. Asamblări prin sudare


Sudarea este operaţia tehnologică prin care se asamblează
nedemontabil două piese metalice, prin topire sau prin presiune, cu sau
fără material de adaos.
Sudura reprezintă zona de îmbinare rezultată.
Rostul este spaţiul de dimensiuni mici obţinut prin prelucrarea
marginilor pieselor ce urmează să fie asamblate.
Cordonul de sudură este cunoscut şi sub numele de cusătură şi
reprezintă materialul de adaos depus prin sudură.
Clasificarea sudurilor se face după mai multe criterii după cum
urmează:
1) după poziţia elementelor de sudat:
• sudură cap la cap (fig.10.5.a);
• sudură în colţ (fig.10.5.b);
• sudură suprapusă (fig.10.5.c);
• sudură cu margini răsfrânte (fig.10.5.d);
• sudură în trei table (fig.10.5.e).

a b c

Desen Tehnic 68
Asamblări nedemontabile

d e
Fig.10.5

2) după forma geometrică a rostului:


• sudură cap la cap în I (fig.10.6.a), în ½ I, în Y (fig.10.6.b), în ½
Y, în V (fig.10.6.c), în ½ V, în U (fig.10.6.d) şi în ½ U;
• sudură în colţ L (fig.10.6.e) sau T (fig.10.6.f);
• în găuri prin puncte de topire.

a b c d

e f
Fig.10.6

3) după continuitatea cordonului de sudură:


• sudură continuă;
• sudură intermitentă.

4) după forma exterioară a cordonului de sudură:


• sudură plană (fig.10.7.a);
• sudură convexă (fig.10.7.b);
• sudură concavă (fig.10.7.c).

a b c
Fig.10.7

Reprezentarea asamblărilor prin sudură se face în două variante:


convenţional şi detaliat.
Reprezentarea convenţională presupune execuţia cordonului de
sudură printr-o linie continuă groasă dacă sudura este continuă sau
printr-o linie de axă dacă sudura este intermitentă.
Notarea simplificată se amplasează pe desen prin intermediul
unei linii de indicaţie terminată cu o săgeată care se sprijină pe cordon,
iar la celălalt capăt are o linie dublă de referinţă, formată dintr-o linie
continuă subţire şi linie întreruptă subţire (fig.10.8).

Desen Tehnic 69
Asamblări nedemontabile

l=πD=200
z5 200

Fig.10.8

Reprezentarea detaliată presupune realizarea cordonului de


sudură înnegrit (în cazul secţiunilor) şi printr-un dreptunghi cu linie
groasă care să marcheze marginile cordonului de sudură iar în interiorul
acestuia se trasează cu linie continuă subţire arce de cerc (în cazul
vederilor).
Notarea detaliată se face în funcţie de forma şi dimensiunile
rostului (fig.10.9)
z

l=πD=200
Fig.10.9

Notarea sudurilor se face utilizând:


• simboluri de bază – care indică forma îmbinării şi are aceeaşi
înălţime şi aceeaşi grosime de linie ca cea a cotelor: ║- sudură cap la
cap, Y – sudură în Y, V – sudură în V, - sudură de colţ;
• simboluri suplimentare – care indică forma suprafeţei exterioare
a cordonului sau prelucrarea acestor suprafeţe;
• cote – indicaţii suplimentare – care se înscriu: la stânga –
cotele referitoare la dimensiunile rostului şi la dreapta – cotele
referitoare la lungimea cordonului de sudură.
În fig.10.10.sunt reprezentate elementele grafice folosite în
înscrierea simbolurilor în care se regăsesc:
1- simbol suplimentar;
1
2 – simbol de bază;
2 3 – linie de referinţă;
3 4 – linie de indicaţie;
4 5 – cordon de sudură.
5
Fig.10.10

Desen Tehnic 70
Asamblări nedemontabile

Aplicaţii propuse spre rezolvare

1. Să se reprezinte, să se completeze şi să se corecteze


proiecţiile ortogonale din fig. 10.11 (secţiunea A-A şi vedere de sus).
Sudura se va reprezenta detaliat.
Ø40

41
11
Ø20
Ø100

9
Ø7

A A
12

10
M

riØ
au
3g

Fig.10.11

2. Să se reprezinte, să se completeze şi să se corecteze


proiecţiile ortogonale din fig. 10.12 (secţiunea A-A şi vedere de sus).
Sudura se va reprezenta detaliat.

Desen Tehnic 71
Asamblări nedemontabile

7
6 12
3gauriØ10

36
20

7
30
64

20
13 R1
A A

6
0

M13 7 8 16

Fig.10.12

3. Să se reprezinte, să se completeze şi să se corecteze


proiecţiile ortogonale din fig. 10.13 (secţiunea A-A şi vedere de sus).
Sudura se va reprezenta detaliat.
Ø16
22
12

33
67

2gauriØ8

Ø10
25

42

A 8 A
iM
a ur 50
2g

Desen Tehnic 72
Asamblări nedemontabile

Fig.10.13

4. Să se reprezinte, să se completeze şi să se corecteze


proiecţiile ortogonale din fig. 10.14 (secţiunea A-A şi vedere de sus).
Sudura se va reprezenta detaliat.
20

25
15

10
5
5

7
2gaur
iØ10

30
12

A A
5

10 30
50

Fig.10.14

5. Să se reprezinte, să se completeze şi să se corecteze


proiecţiile ortogonale din fig. 10.15 (secţiunea A-A şi vedere de sus).
Sudura se va reprezenta detaliat.
Desen Tehnic 73
Asamblări nedemontabile

Ø15

37
20
8
20
2g
au
riØ
8
0
M1

20
34

17
A A

30 17
65

Fig.10.15

Desen Tehnic 74
Asamlări demontabile

CAPITOLUL 11 - ASAMBLĂRI DEMONTABILE


11.1. Generalităţi
Asamblările demontabile sunt asamblările care se caracterizează
prin faptul că permit montarea şi demontarea repetată fără deteriorarea
pieselor componente.
Dintre asamblările demontabile fac parte: asamblările filetate,
asamblările cu pene, asamblările prin caneluri, asamblările elastice.

11.2. Asamblări prin filet


Asamblările filetate sunt cele mai întâlnite tipuri de asamblări în
construcţia de maşini.
Se pot realiza cu ajutorul pieselor filetate la exterior (şuruburi,
prezoane, ştifturi filetate) care pătrund în piesele filetate interior (piuliţe).
Pentru asigurarea unei suprafeţe cât mai mare, de prindere între piuliţă
şi şurub se recomandă folosirea şaibelor, iar pentru asigurarea
împotriva deşurubării se recomandă folosirea şaibelor de siguranţă şi a
cuielor spintecate.
11.2.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea organelor de
asamblare
11.2.1.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea şuruburilor
Şuruburile sunt organe de maşini formate din capul şurubului
care poate avea mai multe forme şi din corpul şurubului care în general
este o tijă cilindrică filetată parţial sau total pe lungimea sa.
Clasificarea şuruburilor se face după: precizia de execuţie, forma
capului şi forma vârfului, astfel:
1) după precizia de execuţie:
• şuruburi uzuale;
• şuruburi semiprecise;
• şuruburi precise.
2) după forma capului:
• şuruburi cu cap hexagonal (fig. 11.1.a);
• şuruburi cu cap pătrat;
• şuruburi cu cap înecat şi crestat (fig. 11.1.b);
• şurub cu cap cilindric şi crestat;
• şurub cu cap cilindric şi striat;
• şurub cu cap cilindric şi locaş hexagonal.
30°
r
D1

dw
d1
D

b
c s
k l

Fig.11.1.a

Desen Tehnic 75
Asamblări demontabile

n
D

d
c
t e
k l
Fig.11.1.b

3) după forma vârfului şurubului:


• cu vârf plat;
• cu vârf bombat;
• cu cep.
La şuruburi se cotează: diametrul nominal al filetului d, lungimea
utilă a filetului b, lungimea tijei l, deschiderea cheii s, lăţimea capului k,
după cum este reprezentat în fig. 11.2.
3 0°
D1

dw
d2
D

c a s
k l
Fig.11.2

Exemplu de notare: Şurub M 10 x 60 STAS 4272-89 gr. 8.8 -


şurub cu cap hexagonal, execuţie precisă, tija parţial filetată, având
diametrul filetului d = 10 mm, lungimea tijei l = 60 mm şi caracteristici
mecanice conform grupei de materiale 8.8.
De obicei, pentru şuruburi nu se realizează desene de execuţie,
acestea fiind trecute doar în tabelul de componenţă al desenului de
ansamblu astfel: Şurub M 10 x 60 se înscrie în coloana „Denumirea
piesei”; STAS 4272-89 se înscrie în coloana „Nr. desen sau STAS”; Gr.
8.8 se înscrie în coloana „Material”.
11.2.1.2. Reprezentarea, notarea şi cotarea prezoanelor
Prezoanele sunt şuruburi fără cap sau, altfel spus, sunt tije
filetate la ambele capete. Unul din capete asigură asamblarea iar
celălalt blocarea. Sunt folosite în general pentru prinderea a două piese
cu ajutorul piuliţei.
După domeniul de utilizare prezoanele sunt: pentru înşurubat în
fontă, în oţel, în aliaje de aluminiu şi în metale moi.
În figurile de mai jos sunt prezentate cele două variante
constructive de prezon , şi anume: de tip A (fig.11.3.a) şi de tip B
(fig.11.3.b).

Desen Tehnic 76
Asamlări demontabile

c c

d1
d1

d
d
c b c b
e L e L
a b
Fig.11.3

La prezoane se cotează: diametrul nominal al filetului d,


lungimea utilă a filetului b (capătul pe care se asamblează piuliţa),
lungimea filetului prizonier e (capătul care realizează asamblarea
filetată, de obicei are valoarea egală cu diametrul nominal al filetului).
Exemplu de notare:
1) Prezon M10 45/10 T STAS 4551-80 gr. 8.8 - prezon forma A
cu filet M10 (diametrul filetului 10 mm) pe lungimea L = 45 mm şi
lungimea filetului prizonier e = 10 mm, cu vârfurile teşite şi caracteristici
mecanice conform grupei 8.8.
2) Prezon B M10 45/10 T STAS 4551-80 gr. 8.8 - prezon forma B
cu filet M10 (diametrul filetului 10 mm) pe lungimea L = 45 mm şi
lungimea filetului prizonier e = 10 mm, cu vârfurile teşite şi caracteristici
mecanice conform grupei 8.8.
11.2.1.3. Reprezentarea, notarea şi cotarea ştifturilor
filetate
Ştifturile filetate sunt organe de asamblare care au filet pe toată
lungimea tijei, capul ştiftului este crestat pentru şurubelniţă iar vârful
acestuia poate fi de diferite forme: plat (fig.11.4.a), conic (fig.11.4.b), cu
cep (fig.11.4.c).
t
90°
n

l l c3

a b c

Fig.11.4

Exemplu de notare:
Ştift M10 x 30 Co STAS 4770 – 90 gr. 22H – ştift filetat cu
crestătură M10, cu lungimea l = 30 mm, cu vârful conic şi caracteristici
mecanice grupei 22 H de materiale.
11.2.1.4. Reprezentarea, notarea şi cotarea piuliţelor
Piuliţele sunt organe de asamblare cu filet interior care sunt
folosite în asamblările cu şurub sau prezon.
Clasificarea piuliţelor se face în funcţie de forma geometrică şi
clase de precizie după cum urmează:
1) după forma geometrică:
• hexagonală, executată în două forme constructive: forma A (cu
ambele capete teşite, fig. 11.5.a) şi forma B (cu un capăt teşit şi unul
drept, fig. 11.5.b);
Desen Tehnic 77
Asamblări demontabile

• pătrată (fig.11.6);
• crenelată;
• rotundă;
• fluture;
• striată.
15 15.
...3 ..30
0° °

==
3/4D
3/4D

120°
D

D
d
R1

==
m s m

D/2

Forma A Forma B
a) b)
Fig. 11.5

30°
s
120°

D1
d

Fig.11.6

2) după clasa de precizie:


• precisă;
• semiprecisă;
• grosolană.
La piuliţe se cotează: diametrul D, deschiderea cheii s şi lăţimea m.
Exemplu de notare:
1) Piuliţă M10 STAS 4071-89 gr. 8 - piuliţă hexagonală forma A,
execuţie precisă, cu filet metric având d = 10 mm şi caracteristici
mecanice conform gr. 8.
2) Piuliţă B sp. M10 STAS 4071-89 gr. 8 - piuliţă hexagonală
formă B, semiprecisă şi cu filet metric având d = 10 mm şi caracteristici
mecanice conform gr. 8.

Desen Tehnic 78
Asamlări demontabile

11.2.1.5. Reprezentarea, notarea şi cotarea şaibelor


Şaibele sunt elemente de siguranţă care au formă inelară, având
o gaură centrală a cărui diametru este mai mare sau egal cu cel al
şurubului sau al prezonului pe care urmează să fie montate.
Ele sunt folosite în asamblările cu şurub sau prezon având rol de
împiedicare a autodeşurubării şi de protejare a pieselor asamblate
împotriva uzurii.
Clasificarea şaibelor se face după formă, execuţie şi domeniu de
utilizare astfel:
• şaibe plate tip A (fig.11.7.a) şi tip B;
• şaibă prelucrată (fig.11.7.b)
• şaibe Grower tip N cu capetele netede (fig.11.7.c) şi tip R cu
capetele răsfrânte;
• şaibe de siguranţă (fig.11.7.d).

d
D

s s
a b
m D
±5 °

A-A
(dupa montare)
75°

d
h

l
A A d1 g r
g
b
d2

c Fig.11.7 d
La şaibe se cotează următoarele elemente: diametrul filetului
şurubului cu care se montează.
Exemplu de notare:
1) Şaibă A 10 STAS 5200-80 - şaibă plată pentru metal, precisă,
seria fină (A), pentru un filet cu d = 10 mm.
2) Şaibă Grower N10 STAS 7666/2-80 - şaibă Grower cu capete
netede pentru un filet cu d = 10 mm.
3) Şaibă A12 STAS 2241/2-80 - şaibă de siguranţă forma A
pentru un filet cu d = 10 mm.
11.2.1.6. Reprezentarea, notarea şi cotarea şplinturilor
Şplinturile (cuiele spintecate) sunt elemente folosite în asamblări
cu rolul de împiedecare a deşurubării.
Exemplu de notare: Cui spintecat 2,7 x 25 STAS 1991 – 73 –
şplint cu diametrul nominal d = 2,7 mm şi lungimea l = 25 mm.
În fig.11.8 este reprezentat un şplint.

Desen Tehnic 79
Asamblări demontabile

b l a

d
Fig.11.8

11.2.2. Reprezentarea asamblărilor filetate


Într-o asamblare filetată participă două piese, una cu filet exterior
(generic definită ca şurub) şi cealaltă cu filet interior (generic definită ca
piuliţă).
În fig. 11.9 sunt reprezentate un şurub 1 şi o piuliţă 2 înainte şi
după înşurubarea parţială.
A A-A
M18

M18

A
1 2
Fig.11.9
Pentru asamblarea celor două piese diametrul de vârf al
şurubului trebuie să fie egal cu diametrul de fund al piuliţei (ca
dimensiuni nominale). Astfel, generatoarea de vârf a unui filet (la şurub,
prezon) va corespunde cu generatoarea de fund a celuilalt filet (la
piuliţă).
În cazul asamblărilor filetate trebuie să se ţină cont de
următoarele reguli:
1) Pe porţiunea asamblată, cele două filete se întrepătrund şi pe
această zonă de asamblare filetul exterior (şurubul) acoperă filetul
interior (al piuliţei).
2) Şurubul, piuliţa, şi şaiba se reprezintă în vedere chiar dacă
planul de secţionare conţine axa acestora.
3) În proiecţia principală, capul şurubului şi piuliţa hexagonală se
reprezintă cu trei feţe.
4) În proiecţia principală, piuliţa pătrată se reprezintă cu două
feţe.
În tabelul de mai jos (tab.11.1) sunt reprezentate câteva
asamblări filetate uzuale şi anume: asamblarea cu şurub, şaibă, piuliţă
şi asamblarea cu prezon, şaibă, piuliţă.

Desen Tehnic 80
Asamlări demontabile

Tab.11.1
Reprezentare obişnuită Reprezentare simplificată Simbolic
Asamblare cu şurub, piuliţă şi şaibă plată

5...10mm
D
d D1

b
l
s
1,1d

k
D

Asamblare cu prezon, piuliţă şi şaibă Grower


5...10

D
d S
0,35d
m

b
l

d2
g

1,1d
~0,35d
e

~0,5d

Asamblare cu şurub cu cap cilindric crestat

11.3. Asamblări cu pene


11.3.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea penelor
Asamblările cu pene sunt asamblări demontabile folosite pentru
transmiterea mişcării de rotaţie între arbori şi organele de maşini
montate pe arbori (roţi dinţate, roţi de curea, roţi de lanţ).
Elementul de asamblare îl constituie pana care se montează în
canale de pană realizate atât în arbore cât şi în butuc.

Desen Tehnic 81
Asamblări demontabile

Clasificarea penelor după poziţia de montare în raport axa


longitudinală a pieselor care se asamblează se face astfel: pene
longitudinale şi pene transversale.
După modul de realizare a montajului (cu strângere sau fără),
penele longitudinale sunt: • pene înclinate, pentru îmbinări cu
strângere;
• pene paralele şi pene disc – pentru îmbinări fără strângere,
numite şi pene de antrenare.
Penele paralele şi înclinate se execută în trei forme constructive:
• forma A – cu capete rotunde (fig. 11.10.a şi 11.11.a);
• forma B – cu capete drepte (fig. 11.10.b şi 11.11.b);
• forma C – cu un capăt drept şi unul rotund (fig. 11.10.c şi
11.11.c).
În fig.11.10 este reprezentată pana paralelă, în fig. 11.11 este
reprezentată pana înclinată, în fig. 11.12 este reprezentată pana
înclinată cu nas iar în fig.11.13 este reprezentată pana disc.
Forma A Forma B Forma C
X X X X-X
h

X X h X cx45°

2
b/2

b/
b
b
b

l l
a) b) c)
d)

Fig.11.10
Forma A Forma B Forma C
X X X X-X
1:100 1:100 1:100
h

X X X cx45°
b/2 b/2
b
b
b

l l l
a) b) c)
Fig.11.11
h

X
X-X b
D

1:100
h1
h

b h cx45°
l cx45
X
b

Fig.11.12 Fig.11.13
Desen Tehnic 82
Asamlări demontabile

Exemplu de notare:
1) Pană A b x h x l STAS 1004-81 - pană paralelă de forma A şi
dimensiunile b, h şi l (mărimi exprimate în mm.).
2) Pană B b x h x l STAS 1007-81 - pană înclinată forma B având
dimensiunile b, h şi l (mărimi exprimate în mm.).
3) Pană disc b x h STAS 1012-77 - pană disc având dimensiunile
b, h şi l (mărimi exprimate în mm.).

11.3.2.Reprezentarea asamblărilor cu pene


Reguli de reprezentare a asamblărilor cu pene:
1) La reprezentarea în secţiune longitudinală când planul de
secţiune trece prin pană şi conţine axa arborelui, se face o ruptură în
dreptul penei (pana nu se haşurează);
2) Fundul canalului din arbore şi suprafaţa inferioară a penei se
reprezintă doar cu o singură linie;
3) Fundul canalului din butuc şi suprafaţa superioară a penei se
reprezintă cu două linii distincte;
4) La reprezentarea în secţiune transversală toate elementele
asamblării se haşurează.
În fig. 11.14 este reprezentată asamblarea cu pană paralelă
forma A, în fig. 11.15 este reprezentată asamblarea cu pană înclinată
forma B, iar în fig. 11.16 este reprezentată asamblarea cu pană disc.

A A-A
b

d-t1 t1t2
h

d+t2
d

A
Fig.11.14

B-B
B
b
1:100
t1 t2

d
d+t2
d-t1

B
Fig.11.15

Desen Tehnic 83
Asamblări demontabile

C-C
C b

t 1 t2
d

d+t2
d-t1
C
Fig.11.16

11.4. Asamblări prin caneluri


11.4.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea arborilor şi
butucilor canelaţi
Asamblările prin caneluri fac parte din asamblările demontabile
care înlocuiesc asamblările cu pene longitudinale în cazul transmiterii
unor momente de torsiune mari, sau deplasării axiale repetate a
pieselor montate pe arbori.
Canelurile pot avea profilul: dreptunghiular, în evolventă şi
triunghiular.
Reprezentarea arborilor şi butucilor canelaţi se face conform
STAS 6162 -77.
Reguli de reprezentare a arborilor şi butucilor canelaţi:
1) În vederea longitudinală, la arborii canelaţi diametrul vârfurilor
se reprezintă cu linie groasă, iar diametrul fundurilor cu linie subţire;
2) Sfârşitul ieşirii canelurii se reprezintă cu linie groasă
perpendiculară pe axă;
3) În vederea laterală (frontală) se reprezintă numai două
caneluri învecinate, restul canelurilor reprezentându-se prin cercuri
trasate cu linie groasă (vârful canelurilor) şi cu linie subţire (fundul
canelurilor) – fig. 11.17;

6x45x55 STAS 1768-86

65

Fig.11.17

4) La arborii cu caneluri în evolventă se reprezintă şi diametrul


de divizare cu linie punct subţire (fig.11.18);

Desen Tehnic 84
Asamlări demontabile

Fig.11.18

5) Arborii canelaţi secţionaţi longitudinal se reprezintă atât cu


vârful, cât şi cu fundul canelurii trasate cu linie continuă groasă;
6) La butucii canelaţi atât vârfurile cât şi fundurile canelurilor se
reprezintă ca şi la arbori, numai două caneluri învecinate, cercul de vârf
cu linie groasă iar cercul de fund cu linie subţire.
La cotarea arborilor şi butucilor canelaţi se pun în evidenţă
următoarele elemente: lungimea utilă a părţii canelate şi dimensiunile
secţiunii transversale a canelurii.

11.4.2. Reprezentarea asamblărilor prin caneluri


La reprezentarea asamblărilor cu caneluri pe porţiunea comună
asamblării, canelurile arborelui acoperă pe cele ale butucului.
În fig. 11.19 este reprezentată o asamblare prin caneluri.

Fig.11.19

11.5. Asamblări elastice


Asamblările elastice se realizează cu ajutorul arcurilor, care pot
asigura legătură elastică între cele două elemente care se asamblează
datorită formei şi materialului din care sunt fabricate.
Clasificarea arcurilor se face după forma constructivă şi după
modul de solicitare astfel:
1) după forma constructivă:
• arcuri elicoidale (cilindrice şi conice);
• arcuri disc;
• arcuri spirale;
• arcuri foi.
2) după modul de solicitare:
• arcuri de compresiune;
• arcuri de tracţiune;
• arcuri de torsiune.
Desen Tehnic 85
Asamblări demontabile

Reprezentarea arcurilor se face conform STAS 707 – 79 ţinând


cont de următoarele reguli:
1) Liniile elicoidale se înlocuiesc cu linii drepte;
2) Spirele se reprezintă paralele indiferent dacă pasul este
constant sau variabil;
3) Arcurile elicoidale cu mai mult de patru spire se pot reprezenta
la ambele capete cu câte una – două spire complete, restul de spire
înlocuindu-se cu axele ce trec prin centrul secţiunii sârmei;
4) În cazul în care diametrul sârmei este mai mic de 2 mm
secţiunile se pot înnegri.
Pe desenele de execuţie se indică: diametrul sârmei, pasul
arcului, lungimea arcului în stare liberă, diametrul interior sau exterior al
arcului, diametrul mediu al arcului, diametrul maxim al tijei de ghidare
sau diametrul minim al bucşei de ghidare, diagrama de sarcină, alte
date cu parametri funcţionali ai arcului înscrise într-un tabel cu
dimensiunile date în fig.11.20.
Tot în această figură este reprezentat un arc cilindric elicoidal de
compresiune.

22 daN
20

τ1= 23,8 daN/ mm2


(88)

Ø45 48 daN
τ2 = 52,8 daN/ mm2
69

Ø 40
45
Ø5

Sensul înfasurarii dr.


8

Nr. de spire active spire 6


Inf. Nr. total de spire spire 7,5
Lungimea desfasurata mm 1060
15 15 20
100

Fig.11.20

Aplicaţii propuse spre rezolvare

1. Să se reprezinte, la scară, asamblarea cu şurub M6, necesară


prinderii celor două elemente prezentate în fig. 11.21. Elementele
dimensionale necesare reprezentării sunt:
• şurub cu cap înecat crestat M6 (STAS3954-87): b = 38 mm, l = 40,
45, 50.

Desen Tehnic 86
Asamlări demontabile

Restul elementelor dimensionale vor fi aproximate conform figurii


sau alese corespunzător cerinţelor de proiectare.

50
60
8
Fig.11.21

2. Să se reprezinte la scară, asamblarea cu şurub M8, necesară


prinderii elementelor prezentate în fig.11.22. Elementele dimensionale
necesare reprezentării sunt:
• şurub cu cap cilindric şi locaş hexagonal M8 (STAS 5144-80): D = 13
mm, k = 8 mm, b = 22mm, l = 30, 35, 40,...
Restul elementelor dimensionale vor fi aproximate conform figurii
sau alese corespunzător cerinţelor de proiectare.
15
8 4

4
Fig.11.22

3. Să se reprezinte, la scară, asamblarea cu şurub cu cap


hexagonal, şaibă Grower şi piuliţă hexagonală necesară prinderii celor
trei elemente prezentate în fig.11.23. Elementele dimensionale
necesare reprezentării sunt:
• şurub cu cap hexagonal M10 (STAS 4272-89): b = 26 mm, s = 17
mm, D = 18,7 mm, k = 7 mm, l = 35,40,45,...
• şaibă Grower (SR 7666-2:1994): d2 = 15,2 mm, g = 2,5 mm
• piuliţă hexagonală (STAS 4071-89): s = 17 mm, D = 18,7 mm, m =
8mm.

Desen Tehnic 87
Asamblări demontabile

20 10 20

Ø110
Ø90
Ø50
Ø30
Fig.11.23
4. Să se reprezinte, la scară, asamblarea cu prezon M12, şaibă
Grower şi piuliţă hexagonală necesară prinderii celor trei elemente
prezentate în fig.11.24. Elementele dimensionale necesare reprezentării
sunt:
• prezon M 12 (STAS 4551-80): e = 12 mm, b = 30 mm, l = 35, 40, 45,
...
• şaibă Grower (SR 7666-2:1994): d2 = 18,2 mm, g = 3 mm
• piuliţă hexagonală (STAS 4071-89): s = 19 mm, D = 20,9 mm, m = 10
mm

10
32
5
15

Fig.11.24
5. Să se reprezinte corect ansamblul din fig11.25, completat cu
reprezentarea secţiunii laterale.
A
M36

Fig.11.25
Desen Tehnic 88
Asamlări demontabile

6. Să se reprezinte corect ansamblul din fig11.26, completat cu


reprezentarea secţiunii laterale.
A

Fig.11.26

7. Să se reprezinte corect ansamblul din fig11.27, completat cu


reprezentarea secţiunii laterale.

Fig.11.27

8. Să se reprezinte corect ansamblul din fig11.28, completat cu


reprezentarea secţiunii laterale.
A

Fig.11.28

Desen Tehnic 89
Organe de transmitere a puterii mecanice

CAPITOLUL 12 - ORGANE DE TRANSMITERE A


PUTERII MECANICE

12.1.Reprezentarea şi cotarea arborilor


Arborii sunt organe de maşini cu mişcare de rotaţie care servesc
la transmiterea mişcării şi a puterii mecanice. În majoritatea cazurilor,
arborii au şi rolul de a menţine poziţia axei de rotaţie a elementelor cu
care sunt asamblaţi: roţi, cuplaje.
Clasificarea arborilor se poate face după formă şi după
prelucrarea exterioară, astfel:
1) după formă:
• drepţi;
• cotiţi.
În ambele cazuri, arborii putând fi:
• cu secţiune cilindrică;
• cu secţiune conică.
2) după prelucrarea exterioară:
• netezi;
• canelaţi;
În figura 12.1 sunt reprezentate părţile componente ale unui
arbore, şi anume:
• corpul;
• părţile de sprijin în lagăre (fusuri);
• părţile de montare a pieselor susţinute (părţi de calare).

corp fus

fus parti de calare


Fig.12.1

Fusurile pot avea formă cilindrică sau conică după cum se poate
observa în figura 12.2 (a – fus cilindric; b şi c – fus conic).
1:10
Ra3,2 tx45°
Ra3,2 tx45°

1:10
d

d1

d3
d1

d2

f L1
L Ra3,2
L1 l3 L2
L2
a) b) c)

Fig.12.2

În general, arborii au secţiuni transversale variabile, trecerea de


la o secţiune la alta făcându-se prin racordări a căror raze sunt
standardizate.
Desen Tehnic 90
Organe de transmitere a puterii mecanice

În reprezentarea şi cotarea unui arbore trebuie să se ţină cont de


următoarele indicaţii:
• pentru canalele de pană în secţiune transversală, trebuie să se
facă secţiuni propriu-zise;
• detalii pentru unele părţi componente, astfel încât să rezulte
toate elementele necesare execuţiei;
• cotarea trebuie să se facă în conformitate cu tehnologia de
prelucrare.
Toate aceste indicaţii se regăsesc în figura 12.3, unde este
reprezentat şi cotat un arbore drept.

45°
A

R1
5:1

R0
3

Ø14

,5
155
74 52
R1
68 ,5 3 21 28
Ra0,8 ,5
46 Ra6,3 R0 17
A

Ø38

Ø20

M18
Ø20

Ø22

Ø24

Ø26m6
M8

Ø24m7
10 R0 Ra0,8 Ra0,8
,5 3
13 24 3 Ra6,3
98
4

Ra6,3
Ø16

4
4

Ra6,3

22 20

Fig 12.3

12.2. Reprezentarea şi cotarea osiilor


Osiile sunt organe de maşini care au drept scop susţinerea pe
ele a diferitelor piese care se rotesc liber sau împreună cu acestea,
netransmiţând momente de torsiune.
În figura 12.4 este reprezentată şi cotată o osie.

17 34
90°
Ø5
2

34
Ø28

M6

7 1,5x45°
41
68

Fig. 12.4
Desen Tehnic 91
Organe de transmitere a puterii mecanice

12.3. Reprezentarea, notarea şi cotarea roţilor dinţate


12.3.1. Generalităţi
Roţile dinţate sunt organe de maşini formate din corpuri de
rotaţie care au dantură exterioară sau interioară cu rol de a transmite
mişcarea de rotaţie de la un arbore conducător la un arbore condus cu
raport de transmitere constant sau variabil.
Clasificarea roţilor dinţate se face după forma suprafeţei de
rostogolire, după forma şi direcţia flancului dinţilor şi după forma
profilului dintelui, astfel:
1) după forma suprafeţei de rostogolire:
• roţi dinţate cilindrice (fig.12.5.a);
• roţi dinţate conice (fig.12.5.b);
• roţi dinţate hipoide;
• roţi dinţate melcate (fig.12.5.c).

a b c
Fig.12.5
2) după forma şi direcţia flancului dinţilor:
• roţi dinţate cu dinţi drepţi;
• roţi dinţate cu dinţi înclinaţi;
• roţi dinţate cu dinţi curbi;
• roţi dinţate cu dinţi în V;
• roţi dinţate cu dinţi în Z;
• roţi dinţate cu dinţi în W.
3) după forma profilului dintelui:
• roţi dinţate cu dantură în evolventă;
• roţi dinţate cu dantură cicloidă;
• roţi dinţate cu dantură sferă.

12.3.2.Elementele geometrice ale danturii


Elementele danturii standardizate conform STAS 915-81 sunt
(fig.12.6):
• cercul de cap (de vârf - Da) – este cercul care limitează dinţii la
vârf şi care se obţine prin intersecţia cilindrului de vârf cu un plan
frontal.
Da = m( z + 2) , unde: m – modulul danturii şi z – numărul de dinţi;
• cercul de divizare (Dd) – este de referinţă pentru măsurarea
parametrilor geometrici.
Dd = mz ;
• cercul de picior (de fund – Df) - este cercul care limitează dinţii
la bază şi care se obţine prin intersecţia cilindrului de fund cu un plan
frontal.
Df = m( z − 2,5) ;
Desen Tehnic 92
Organe de transmitere a puterii mecanice

• cercul de bază (db) – este cercul pe care rulează dreapta


generatoare a profilului în evolventă;
Db = Dd cos α ;
• înălţimea capului dintelui (ha = a) – este zona cuprinsă între
cercul de cap şi cercul de divizare.
ha = m ;
• înălţimea piciorului dintelui (hf = b) – este zona cuprinsă între
cercul de picior şi cercul de divizare.
hf = 1,25m ;
• înălţimea totală a dintelui (h) – este distanţa măsurată între
cercul de cap şi cercul de picior.
h = ha + hf ;
• grosimea dintelui (sd) – este arcul măsurat pe cercul de
divizare.
sd = p / 2
• mărimea golului (td = sg) – este arcul măsurat pe cercul de
divizare între doi dinţi alăturaţi.
td = p / 2
• modulul (m) – este porţiunea din diametrul de divizare ce revine
unui dinte.
m = Dd / z ;
• pasul danturii (p) – este lungimea arcului măsurată pe cercul de
divizare între două flancuri consecutive.

Fig.12.6

12.3.3. Reprezentarea roţilor dinţate


Roţile dinţate se reprezintă conform STAS 734-82 ţinând cont de
următoarele reguli:
1) În cazul secţiunii longitudinale se consideră că secţiunea se
face prin golul a doi dinţi opuşi indiferent de tipul roţii.
2) Vârful dintelui se reprezintă cu linie continuă groasă atât în
vedere cât şi în secţiune.
3) Cercul de divizare se reprezintă cu linie punct subţire atât în
vedere cât şi în secţiune.
4) Piciorul dintelui se reprezintă cu linie continuă groasă numai în
secţiune.
Desen Tehnic 93
Organe de transmitere a puterii mecanice

5) Orientarea danturii se indică numai dacă este cazul şi numai


în cazul reprezentării roţii în vedere, cu ajutorul simbolurilor
corespunzătoare realizate cu linie subţire.
6) Dacă roata este solidară cu arborele atunci se reprezintă
numai în vedere.
La o roată dinţată cilindrică se cotează, conform STAS 5013-82:
diametrul de cap, diametrul alezajului, lăţimea danturii, raza de
racordare sau teşitura muchiilor suprafeţelor de cap, toleranţele
depoziţie, orientarea danturii, rugozitatea alezajului, a suprafeţei de cap
şi de picior, iar dacă este reprezentat şi diametrul de picior se cotează
şi acesta.
În fig.12.7 este reprezentată o roată dinţată cilindrică.
3,2
R2 1,6

4±0,25
O120 h9

O54H5
2x45°

O55H7
3,2
3,2
3,2

31

Fig.12.7

La o roată dinţată conică se cotează, conform STAS 5013-82,


toate elementele amintite la roţile dinţate cilindrice la care se mai
adaugă următoarele: lungimea generatoarei conului de divizare,
distanţa de la baza funcţională la vârful conului de divizare.
Elementele necesare unei reprezentări corecte a unei roţi se vor
trece într-un tabel amplasat în colţul din dreapta sus a formatului pe
care este desenată roata (tab.12.1).

Tab.12.1
20 (max)

20
7 (min)

20 30

115

INDICATOR

În fig.12.8 este reprezentată o roată dinţată conică.


Desen Tehnic 94
Organe de transmitere a puterii mecanice

Fig.12.8

12.4. Reprezentarea angrenajelor


Angrenajul reprezintă un mecanism dinţat format din două roţi
dinţate mobile în jurul a două axe în poziţie relativă invariabilă, care
transmit mişcarea prin intermediul dinţilor aflaţi în contact succesiv.
Clasificarea angrenajelor se face astfel:
1) după poziţia relativă a axelor arborilor:
• angrenaje paralele;
• angrenaje concurente;
• angrenaje încrucişate (cu axe ce nu sunt cuprinse în acelaşi
plan).
2) după forma suprafeţelor de rostogolire:
• angrenaje cilindrice (fig.12.9.a) – transmit mişcarea de rotaţie
între arbori paraleli;
• angrenaje conice (fig.12.9.b) – transmit mişcarea de rotaţie
între arbori ale căror axe se intersectează;
• angrenaje hipoide;
• angrenaje melcate (fig.12.9.c).
3) după poziţia danturii roţilor dinţate:
• angrenaje exterioare;
• angrenaje interioare;

Desen Tehnic 95
Organe de transmitere a puterii mecanice

a b

c
Fig.12.9

4) după forma dinţilor:


• angrenaje cu dinţi drepţi;
• angrenaje cu dinţi curbi;
• angrenaje cu dinţi înclinaţi;
• angrenaje cu dinţi în V;
• angrenaje cu dinţi în Z;
• angrenaje cu dinţi în W.
Angrenarea între două roţi este posibilă numai dacă au acelaşi
modul, deci acelaşi pas.
Angrenarea se consideră că se face pe suprafaţa de divizare a
celor două roţi, deci în reprezentarea angrenajului cei doi dinţi care vin
în contact au acelaşi diametru de divizare.
Reprezentarea angrenajelor se face conform STAS 734-82
ţinând cont de următoarele reguli: 1) În secţiune, în zona de angrenare
se consideră că dintele roţii conduse este acoperit de dintele roţii
conducătoare şi de aceea se reprezintă cu linie întreruptă.
2) În cazul angrenajelor conice, generatoarele suprafeţei de
rostogolire se prelungesc până intersectează axa de simetrie a roţii.
3) Orientarea danturii se indică doar pe una din roţile care
formează angrenajul.
4) Cotarea angrenajelor pune în evidenţă distanţa dintre axele
roţilor şi unghiul dintre axe în cazul angrenajelor conice.
În fig.12.10 este prezenat un angrenaj cilindric exterior, în
fig.12.11 este prezentat un angrenaj conic iar în fig.12.12 este prezentat
un angrenaj melcat.
Desen Tehnic 96
Organe de transmitere a puterii mecanice

Fig.12.10

Fig.12.11

Fig.12.12
Desen Tehnic 97
Organe de transmitere a puterii mecanice

12.5. Reprezentarea lagărelor

12.5.1. Generalităţi
Lagărele sunt organe de maşini întrebuinţate pentru rezemare
sau ghidare, având rolul de a prelua şi transmite sarcinile asupra
batiului maşinii sau carcasei în care sunt montate.
Clasificarea lagărelor se face după natura forţelor de frecare şi
după direcţia forţei principale care acţionează asupra lagărelor:
1) după natura forţei de frecare:
• lagăre de alunecare;
• lagăre de rostogolire.
2) după direcţia forţei principale:
• lagăre radiale;
• lagăre axiale;
• lagăre radial-axiale.

12.5.2. Lagăre cu alunecare


În acest caz, fusul arborelui sau osiei se reazemă nemijlocit pe
suprafaţa interioară a lagărului.
Lagărele cu alunecare pot fi : radiale sau axiale.
Lagărele radiale se pot realiza direct în corpul maşinii sau ca
ansambluri separate.
La acest tip de lagăr arborele se sprijină pe o bucşă cu rol de
cuzinet.
În fig. 12.13 este reprezentat un exemplu de lagăr cu capac
realizat ca subansamblu cu următoarele părţi componente:
1 – corp prevăzut cu talpă de prindere;
2 – bucşă.

Fig.12. 13

Bucşele pentru lagărele cu alunecare se pot clasifica după:


1) grosimea pereţilor:
Desen Tehnic 98
Organe de transmitere a puterii mecanice

• cu pereţi subţiri;
• cu pereţi groşi.
2) după forma lor:
• bucşe lise: tip A, B, C , D, E (tip A - fig.12.14.a);
• bucşe cu guler: tip G, H, I( tipG – fig.12.14.b);
Săgeata y arată sensul de introducere a bucşei în alezaj la
montare.
3) după starea de livrare:
• bucşe finite;
• bucşe semifinite.
l
l

15°
15°
f3 f3 f3 f2

d
d1

y y

f1 f3 f1
Degajare A b
STAS 7446-66
a b
Fig.12.14

12.5.3. Lagăre cu rostogolire


Lagărele cu rostogolire sunt utilizate în construcţia de maşini mai
mult decât cele cu alunecare datorită avantajelor pe care le au:
• gabarit redus;
• mare siguranţă în exploatare;
• consum mic de lubrifianţi.
Elementul principal al lagărelor cu rostogolire îl constituie
rulmentul.
Rulmenţii, sunt formaţi din două inele sau şaibe între care se
găsesc un număr mare de corpuri de rostogolire. Inele se regăsesc la
rulmenţii radiali-axiali, iar şaibele se regăsesc la rulmenţii axiali.
Rulmenţii se pot clasifica astfel:
1) după direcţia sarcinii principale:
• rulmenţi radiali;
• rulmenţi radial-axiali;
• rulmenţi axiali.
2) după forma corpurilor de rulare (rostogolire):
• bile;
• role cilindrice;
• role conice;
• role butoi.
3) după preluarea axului:
• fix;
• oscilant.

Desen Tehnic 99
Organe de transmitere a puterii mecanice

4) după numărul rândurilor corpurilor de rulare (rostogolire):


• 1, 2, 3, 4.
În fig. 12.15.a este reprezentat un rulment radial cu bile pe un
rând; în fig 12.15.b este reprezentat un rulment radial-axial cu role pe
un rând; în fig. 12.15.c este reprezentat un rulment radial-axial cu role
conice pe un rând de role.

Exemplu de notare:
1) Rulment 6004 SR 3041 – rulment radial cu bile pe un rând cu
dimensiunile: d = 40 mm, D = 68 mm, B = 15 mm.
2) Rulment 7002 SR 7416-2 – rulment radial-axial cu bile pe un
rând cu dimensiunile: d = 30 mm, D = 55 mm, B = 13 mm.
3) Rulment 30208A SR 3920 – rulment radial-axial cu role conice
pe un rând cu dimensiunile: d = 40 mm, D = 80 mm, t = 19,75 mm, B =
18 mm, c = 16 mm.
t

D
d
D
d
B
D
d

c
B B
a b c

Fig. 12.15

Aplicaţii propuse spre rezolvare

Temele propuse la acest capitol sunt cuprinse în capitolul 14.

Desen Tehnic 100


Elemente de etanşare

CAPITOLUL 13 - ELEMENTE DE ETANŞARE


13.1. Generalităţi
Elementele de etanşare reprezintă ansambluri de organe de
maşini utilizate pentru închiderea ermetică a unui spaţiu, separarea a
două sau mai multe spaţii, protecţia unor spaţii cu lubrefianţi.
Funcţionarea corespunzătoare a dispozitivelor de etanşare
influenţează fiabilitatea mecanismelor şi maşinilor în care sunt montate.
Etanşarea se poate face cu sau fără garnituri. În cazul în care se
folosesc garnituri, acestea pot fi din: pâslă, azbest, cauciuc, cupru,
clingherit.
Clasificarea dispozitivelor de etanşare se face conform STAS
6984 – 85 astfel:
1) după structură:
• etanşări cu contact direct;
• etanşări cu contact cu element intermediar;
• etanşări fără contact (cu joc garantat).
2) după cinematica îmbinării de etanşare:
• etanşări fixe;
• etanşări mobile.
3) după forma suprafeţelor de etanşare:
• etanşări cu suprafeţe de etanşare plane;
• etanşări cu suprafeţe de etanşare cilindrice exterioare (tije,
arbori) şi interioare (alezaje);
• etanşări cu suprafeţe de etanşare conice;
• etanşări cu suprafeţe de etanşare sferice.
4) după direcţia deformării elementului de etanşare:
• etanşare radială;
• etanşare axială.
5) după materialul elementului de etanşare:
• etanşări cu elemente de etanşare metalice;
• etanşări cu elemente de etanşare nemetalice cu formă proprie
şi fără formă proprie;
• etanşări cu elemente de etanşare compusă.
6) după forma elementului de etanşare:
• etanşări cu elemente de etanşare plate;
• etanşări cu elemente de etanşare inelare;
• etanşări cu diafragme.

13.2. Etanşări cu contact direct


Acest tip de etanşare se poate realiza atât între suprafeţe plane
(fig.13.1) cât şi între suprafeţe conice sau cilindrice.

Fig.13.1
Desen Tehnic 101
Elemente de etanşare

13.3. Etanşări fixe cu contact cu element intermediar


În acest caz, etanşarea se realizează prin strângerea garniturii
între suprafeţele de etanşare. Garniturile pot fi de formă rotundă – inele
O (fig.13.2.a) sau inelară plată (fig.13.2.b).

D
d
d b

a b
Fig.13.2

13.4. Etanşări mobile cu contact pentru mişcări de rotaţie


Inelul de pâslă (fig.13.3.b)se foloseşte pentru etanşarea lagărelor
lubrifiate cu unsori, iar etanşările sunt standardizate conform STAS
6577 – 70.
Manşeta de rotaţie(Simmering – fig. 14.3.a) este folosită pentru
etanşarea lagărelor lubrifiate cu ulei, iar etanşările sunt standardizate
conform STAS 7950/2 – 87.

1
d
D

d2

h b
a b
Fig.13.3

Aplicaţii propuse spre rezolvare

Temele propuse la acest capitol sunt cuprinse în capitolul 14.

Desen Tehnic 102


Aplicaţii la asamblări, lagăre şi etanşări

CAPITOLUL 14 - APLICAŢII LA ASAMBLĂRI, LAGĂRE


ŞI ETANŞĂRI
1. Să se reprezinte ansamblul din fig. 14.1 completat cu
elementele poziţionate.

2 10

9
6 5

4
8

7
1

Fig. 14.1
Desen Tehnic 103
Aplicaţii la asamblări, lagăre şi etanşări

1- Angrenaj cu roţi dinţate cilindrice cu dinţi drepţi;


2 – Roată dinţată cilindrică I;
3 – Pinion dintr-o bucată cu axul;
4 – Asamblare cu caneluri;
5 – Asamblare cu pană paralelă;
6 – Rulment radial cu bile;
7 – Rulment radial-axial cu role conice;
8 – Manşetă de rotaţie (Simmering);
9 – Asamblare cu prezon, piuliţă hexagonală şi şaibă plată;
10 – Roată cilindrică II.

2. Să se reprezinte ansamblul din fig. 15.2 completat cu


elementele poziţionate.
1 – Angrenaj cilindric;
2 – Pinion cilindric cu dinţi drepţi dintr-o bucată cu axul;
3 – Roată dinţată cilindrică;
4 – Asamblare cu pană paralelă;
5 – Rulment radial cu bile;
6 – Rulment radial-axial cu role conice;
7 – Inel de pâslă;
8 – Manşetă de rotaţie (Simmering);
9 – Asamblare şurub şi şaibă Grower.

Desen Tehnic 104


Aplicaţii la asamblări, lagăre şi etanşări

9
5

7
5

8
4

6 6

3
Fig.14.2

Desen Tehnic 105


Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

1. Abrudan, O., Tomescu, L. – Desen tehnic. Reprezentarea


corpurilor geometrice, Editura Semne, Bucureşti, 2000.
2. Aldea, S., Simion, I. – Desen şi grafică pe calculator, Editura Bren,
Bucureşti, 2000.
3. Alexandru, V., Baroiu, N., Abrudan, O., Bejenaru, S., Simionică,
M. – Aplicaţii de geometrie descriptivă şi desen, Editura
Academica, Galaţi, 2005.
4. Alexandru, V., Bejenaru, S., Baroiu, N. – Grafică asistată de
calculator, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos“, Galaţi,
2002.
5. Alexandru, V., ş.a. – Geometrie descriptivă şi desen – Partea I –
Curs şi aplicaţii, Universitatea din Galaţi, 1982.
6. Andrei, L., Andrei, G. – Grafică inginerească asistată de
calculator, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005.
7. Crudu, I., ş.a. – Atlas – Reductoare cu roţi dinţate, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
8. Dale, C., ş.a. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de
maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990.
9. Enache, I., ş.a. – Geometrie descriptivă şi desen tehnic, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
10. Gheorghe, D. – Control dimensional, vol. I, Universitatea din
Galaţi, 1998.
11. Husein, Gh., ş.a. – Desen tehnic, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
12. Ivănceanu, I, ş.a. – Geometrie descriptivă şi desen tehnic, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
13. Morărescu, A., Bejenaru, S. – Geometrie descriptivă şi desen
tehnic – Partea I, Editura Academica, Galaţi, 2001.
14. Şolea, D., ş.a. – Geometrie descriptivă şi desen tehnic – Îndrumar
pentru lucrări practice, Editura Mongabit, Galaţi, 2002.
15. Tarău, I. – Toleranţe şi măsurători tehnice, Universitatea din
Galaţi, 1982.
16. Vasilescu, E., ş.a. – Desen tehnic industrial. Elemente de
proiectare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.
*** Catalogul standardelor române 2005, Editura Tehnică, Bucureşti.
*** Desene tehnice – Colecţie de standarde, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1996.
*** Organe de maşini – Colecţie de standarde.
*** Standarde de desen tehnic, seria U

Desen Tehnic 106


Cuprins

CUPRINS

Pag.
CAPITOLUL 1 – DISPUNEREA PROIECŢIILOR
1.1. Reguli generale………………………………...…………….. 5
1.2. Metode de dispunere a proiecţiilor…………………………. 6
1.3. Excepţii de la dispunerea normală a proiecţiilor………….. 7
CAPITOLUL 2 – VEDERI, SECŢIUNI, RUPTURI
2.1. Reprezentarea vederilor…………………………………….. 9
2.1.1. Generalităţi……………………………..….…………… 9
2.1.2. Clasificarea vederilor………………………..………... 10
2.1.3. Reguli pentru reprezentarea vederilor……..……….. 11
2.2. Reprezentarea secţiunilor…………………………………… 12
2.2.1. Generalităţi…………………………………..……….… 12
2.2.2. Reguli de reprezentare a secţiunilor…..………….…. 16
2.2.3. Reguli de haşurare………………………..….……….. 17
2.3. Reprezentarea rupturilor…………………………..…….….. 18
CAPITOLUL 3 – COTAREA DESENELOR TEHNICE
3.1. Generalităţi……………………………………..………….…. 20
3.2. Elementele cotării…………………………..…………….…. 21
3.3. Înscrierea valorilor cotelor……………………..……….…… 24
3.4. Reguli generale de cotare……………………..……….…… 27
3.5. Sisteme de cotare………………………………..……….…. 28
3.6. Reguli speciale de cotare………………………..………..… 30
CAPITOLUL 4 – REPREZENTAREA FILETELOR ŞI
FLANŞELOR
4.1. Reprezentarea, cotarea şi notarea filetelor……..………... 35
4.1.1. Generalităţi…………………………………..…………. 35
4.1.2. Reprezentarea filetelor……………………..…………. 35
4.1.3. Cotarea şi notarea filetelor…………………..……….. 37
4.2. Reprezentarea şi cotarea flanşelor…………..……………. 37
4.2.1. Generalităţi…………………………………..…………. 37
4.2.2. Reguli de reprezentare şi cotare…………..…………. 38
4.2.3. Reprezentarea şi cotarea principalelor tipuri de
flanşe……………………………………………..…….. 38
CAPITOLUL 5 – INDICAREA STĂRII SUPRAFEŢELOR
5.1. Generalităţi…………………………………………..……….. 43
5.2. Notarea stării suprafeţelor…………………..………….…… 46
5.3. Reguli de înscriere a stării suprafeţei…..…………………. 46
5.4. Notarea tratamentelor termice……..………………………. 48
CAPITOLUL 6 – NOTAREA ABATERILOR DIMENSIONALE
6.1. Generalităţi…………………..……………………………….. 49
6.2. Jocuri, strângeri, ajustaje………..………………………….. 50
6.3. Înscrierea pe desen a toleranţelor la dimensiuni liniare şi
unghiulare…………………………………………………….. 51
CAPITOLUL 7 – ÎNSCRIEREA TOLERANŢELOR
GEOMETRICE
7.1. Generalităţi………………………………………..………….. 54
7.2. Simbolizarea toleranţelor geometrice…………..…………. 54
7.3. Reguli privind înscrierea pe desen a toleranţelor
Desen Tehnic 107
Cuprins

geometrice……………………………………………..…….. 55
7.4. Indicarea elementului tolerat…………………………...…… 55
7.5. Indicarea bazei de referinţă………………………..…….…. 56
CAPITOLUL 8 – ÎNTOCMIREA DESENULUI DE PIESĂ
8.1. Generalităţi………………………………………..………….. 57
8.2. Întocmirea schiţei…………………………………..………… 57
8.3. Întocmirea desenului la scară……………………..……….. 59
CAPITOLUL 9 – DESENUL DE ANSAMBLU
9.1. Generalităţi………………………………………..………….. 60
9.2. Reguli de reprezentare……………………………..……….. 60
9.3. Poziţionarea elementelor componente………..…………... 63
9.4. Cotarea desenului de ansamblu……………………..…….. 64
9.5. Tabelul de componenţă………………………………..……. 64
CAPITOLUL 10 – ASAMBLĂRI NEDEMONTABILE
10.1. Generalităţi…………………………………………..……… 66
10.2. Asamblări prin nituire…………………………………..…... 66
10.2.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea niturilor…..…… 66
10.2.2. Reprezentarea asamblărilor nituite……………..….. 68
10.3. Asamblări prin sudare………………………………..……. 68
CAPITOLUL 11 – ASAMBLĂRI DEMONTABILE
11.1. Generalităţi……………………………………………..…… 75
11.2. Asamblări prin filet……………………………………..…… 75
11.2.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea organelor de
asamblare……………………………………..……….. 75
11.2.1.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea
şuruburilor…………………………………..… 75
11.2.1.2. Reprezentarea, notarea şi cotarea
prezoanelor…………………………………... 76
11.2.1.3. Reprezentarea, notarea şi cotarea
ştifturilor filetate…………………………..….. 77
11.2.1.4. Reprezentarea, notarea şi cotarea
piuliţelor………………………………..……… 77
11.2.1.5. Reprezentarea, notarea şi cotarea
şaibelor…………………………………...…… 79
11.2.1.6. Reprezentarea, notarea şi cotarea
şplinturilor…………………………..………… 79
11.2.2. Reprezentarea asamblărilor filetate…………..……. 80
11.3. Asamblări cu pene…………………………………..……… 81
11.3.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea penelor…..…… 81
11.3.2. Reprezentarea asamblărilor cu pene………..…….. 83
11.4. Asamblări prin caneluri…………………………………..… 84
11.4.1. Reprezentarea, notarea şi cotarea arborilor şi
butucilor canelaţi……………………………..……….. 84
11.4.2. Reprezentarea asamblărilor prin caneluri………..... 85
11.5. Asamblări elastice……………………………………...…… 85
CAPITOLUL 12 – ORGANE DE TRANSMITERE A PUTERII
MECANICE
12.1. Reprezentarea şi cotarea arborilor…………………..…… 90
12.2. Reprezentarea şi cotarea osiilor……………………..…… 91
12.3. Reprezentarea, notarea şi cotarea roţilor dinţate……..... 92
12.3.1. Generalităţi………………………………………..…... 92
12.3.2. Elementele geometrice ale danturii………………… 92
Desen Tehnic 108
Cuprins

12.3.3. Reprezentarea roţilor dinţate………………………… 93


12.4. Reprezentarea angrenajelor………………………………. 95
12.5. Reprezentarea lagărelor…………………………………… 98
12.5.1. Generalităţi……………………………………………. 98
12.5.2. Lagăre cu alunecare…………………………………. 98
12.5.3. Lagăre cu rostogolire………………………………… 99
CAPITOLUL 13 – ELEMENTE DE ETANŞARE
13.1. Generalităţi………………………………………………….. 101
13.2. Etanşări cu contact direct………………………………….. 101
13.3. Etanşări fixe cu contact cu element intermediary……..... 102
13.4. Etanşări mobile cu contact pentru mişcări de rotaţie…… 102
CAPITOLUL 14 – APLICAŢII LA ASAMBLĂRI, LAGĂRE ŞI
ETANŞĂRI……………………………………..... 103
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………….. 106
.

Desen Tehnic 109