CURS 2

Obiectivul cursului: familiarizarea studenţilor cu modul de reprezentare

al pieselor în vedere, în secţiune şi în ruptură.

MODUL DE REPREZENTARE AL PIESELOR ÎN DESENUL TEHNIC

Proiectantul, în activitatea sa de concepere şi realizare a desenului tehnic, are ca scop

redarea cât mai precisă a formei exterioare şi interioare a piesei, precum şi a tuturor detaliilor
constructive, respectând toate regulile de executare a desenelor tehnice, astfel încât, la final,
desenul să reproducă cât mai fidel piesa reală. Așadar, complexitatea structurii geometrice a
piesei impune redarea acesteia
 în vedere şi/sau
 în secţiune.

2.1. Reprezentarea pieselor în proiecţie ortogonală

Reprezentarea în proiecţie ortogonală este o metodă de proiecţie în care direcţia de
proiecţie este perpendiculară pe planul de proiecţie. Un segment de dreaptă se proiectează
ortogonal pe un plan prin extremităţile sale. O figură geometrică plană se proiectează ortogonal
pe un plan proiectând ortogonal liniile/segmentele de dreaptă ce constituie conturul figurii.
Deoarece feţele unui obiect sunt figuri geometrice, acesta se poate proiecta ortogonal pe oricât
de multe plane de proiecţie, cu condiţia ca fiecare set de drepte proiectante corespunzătoare
unui plan să fie paralele între ele şi perpendiculare pe acel plan (figura 2.1).

z
V z

x x 0 y1
0

H b)
a) y
y

Fig. 2.1. Poziţia de reprezentare ortogonală a unui paralelipiped:

a) - reprezentarea în spaţiu; b) - reprezentarea în epură.

16
 În geometria descriptivă obiectele din spaţiu se reprezintă prin proiecţiile lor ortogonale
pe planele de proiecţie, care constituie sistemul de referinţă, format din două sau trei plane de
proiecţie perpendiculare între ele.
Planul de proiecţie H (planul orizontal) şi V (planul vertical) împart spaţiul în patru
regiuni numitre triedre, iar numerotarea lor se face în sens trigonometric (sens invers acelor de
ceasornic).

2.1.1 Dispunerea proiecţiilor

În desenul tehnic industrial se foloseşte sistemul proiecţiei paralele ortogonale. El are ca
fundament teoretic metoda dublei proiecţii ortogonale datorată lui Gaspard Monge (n. 10 mai
1746 - d. 28 iulie 1818), un matematician şi revoluţionar francez cunoscut pentru crearea
geometriei descriptive care a înfiinţat École polytechnique și École normale supérieure de
Paris, unde a fost și profesor. În loc de două plane de proiecţie, se pot folosi până la şase plane
de proiecţie perpendiculare între ele. Aceste plane formează un cub cunoscut sub denumirea de
cub de proiecţie.
În SR ISO 10209-2:1996 sunt definite două metode de proiecţie:
 metoda europeană care foloseşte ca simbol grafic de identificare simbolul din figura de
mai jos

Figura 2.2. Metoda europeană de proiecţie

 metoda americană care foloseşte ca simbol grafic de identificare simbolul din figura de
mai jos

Figura 2.3. Metoda americană de proiecţie

Diferenţele dintre cele două metode sunt:

17
  metoda europeană consideră piesa situată în primul triedru;
 metoda americană consideră că piesa este situată în al cincilea triedru.
Simbolul grafic de identificare utilizat se reprezintă într-o rubrică a indicatorului sau
alături de desen.
Piesa ce urmează a fi reprezentată se aşează în mijlocul unui cub imaginar care are feţele
transparente şi se proiectează prin metoda proiecţiei paralele ortogonale, pe cele şase feţe
interioare ale cubului (figura 2.3). Rezultă un număr de şase proiecţii, care se numesc vederi.
Denumirea lor completă se stabileşte în funcţie de direcţia de proiectare astfel:
 vedere din faţă (vederea pricipală) - direcţia 1
 vedere de sus - direcţia 2
 vedere din stânga - direcţia 3
 vedere din dreapta - direcţia 4
 vedere de jos - direcţia 5
 vedere din spate - direcţia 6

6
2

3
4

5
1

Figura 2.3. Cubul de proiecţie

După proiectarea vederilor pe feţele interioare ale cubului, acesta se desfăşoară, în sensul
că, toate feţele sale se rotesc până când ajung în acelaşi plan cu planul ce conţine vederea din
faţă (vederea pricipală) (figura 2.4). Vederea din faţă se mai numeşte şi vedere principală
deoarece desenul se realizează prin raportarea la aceasta.

18
 5

4 3
6
1

Figura 2.4. Modul de desfăşurare a cubului de proiecţie după metoda europeană

Figura 2.5. Dispunerea proiecţiilor după metoda europeană

19
 2

3 4
6
1

Figura 2.6. Modul de desfăşurare a cubului de proiecţie după metoda americană

Figura 2.7. Dispunerea proiecţiilor după metoda americană

20
 Denumirea vederii nu se înscrie pe desen. Excepţie face vederea din spate, care se poate
dispune, la alegere, fie în extremitatea stângă, fie în cea dreaptă şi deasupra căreia se scrie
„vedere din spate”.

2.1.2. Cubul de proiecţie

 Vederea pricipală (vederea din faţă) se alege astfel încât:
 să reprezinte piesa în poziţia de funcţionare;
 pe această proiecţie să fie indicate cele mai multe detalii de formă şi dimensionale.
 Piesele care pot funcţiona în orice poziţie (şuruburi, axe, arbori, etc.) se reprezintă, de
obicei, în poziţia de prelucrare sau de aşezare pe o suprafaţă orizontală;
 Numărul de proiecţii se limitează la numărul minim necesar pentru a reprezenta o piesă
fără ambiguităţi;
 Dacă este necesar pot fi folosite proiecţii din altă direcţie decât cele şase indicate (cazul
elementelor înclinate) sau proiecţii ce nu sunt plasate în desen conform dispunerii
normale a proiecţiilor în scopul măririi clarităţii desenului şi utilizării raţionale a câmpului
desenului.
 în aceste cazuri direcţia de proiecţie se indică printr-o săgeată notată cu o literă
majusculă, iar deasupra vederii respective se trece aceeaşi literă majusculă.

2.2. Reprezentarea vederilor, secţiunilor şi a rupturilor

2.2.1. Reprezentarea vederilor

Vederea este reprezentarea ortogonală, în plan, a unei piese nesecţionate şi conţine:
 conturul aparent al piesei format din conturul fiecărei forme geometrice simple ce intră
în componenţa piesei;
 muchiile şi liniile de intersecţie vizibile din direcţia de proiectare.
Conturul aparent şi muchiile vizibile se trasează cu linie groasă, iar cele care nu se văd
sau golurile ce trebuie reprezentate se trasează cu linie întreruptă subţire.
Pentru piesele turnate sau forjate ale unor forme pline rezultate prin suprapunere sau
intersecţii de forme geometrice simple se recomandă folosirea muchiilor fictive (intersecţii
imaginare ale suprafeţelor pieselor racordate prin rotunjire). Acestea se trasează cu linii
continue subţiri şi se termină înainte de intersecţia lor cu liniile de contur sau cu alte muchii
fictive la 1-2 mm.

21
 Asamblările pot fi reprezentate în vedere. Vederea poate fi:
 obişnuită, reprezentată după una sau mai multe direcţii de proiectare prevăzute în
standard;
 deplasată, dacă nu este dispusă în poziţie normală. În acest caz se va folosi o săgeată şi o
literă pentru indicarea direcţiei de observaţie (figura 2.8)

Figura 2.8. Reprezentarea în vedere deplasată a unei piese

 parţială, când reprezentarea în întregime a elementului nu este impusă;

 întreruptă, pentru a putea încadra reprezentarea în spaţiul disponibil pe planşă, în cazul
pieselor lungi cu secţiune constantă;
 locală, în locul unei vederi complete (figura 2.9);

Figura 2.9. Reprezentarea locală

 înclinată, dacă este obţinută după alte direcţii de proiecţii (figura 2.10);

Figura 2.10. Reprezentarea înclinată

22
  fracţiune de vedere, jumătate sau sfert din vederea completă, în cazul pieselor simetrice
marcând prin două linii paralele, perpendiculare pe axe la extremitatea acestora, traseul
planului de simetrie (figura 2.11).

Figura 2.11. Reprezentarea unei fracţiuni de vedere

2.2.2. Reprezentarea secţiunilor

Secţiunea se defineşte ca o reprezentare, în proiecţie ortogonală, pe un plan a piesei,
după ce aceasta a fost intersectată cu o suprafaţă fictivă de secţionare şi a fost îndepărtată
imaginar porţiunea din piesă aflată între suprafaţa de secţionare şi ochiul privitorului. Urma
suprafeţei de secţionare pe planul de proiecţie se numeşte traseu de secţionare şi se reprezintă
cu linie punct mixtă (linie punct subţire care are la capete şi în locul în care îşi schimbă direcţia
segmete trasate cu linie groasă). La extremităţile acestuia se amplasează săgeţi care sugerează
direcţia în care a fost dusă secţiunea. Notarea traseului de secţionare se face cu litere majuscule,
având dimensiunea nominală de 1.5...2 din cea folosită pentru înscrierea cotelor pe desen.
Literele se scriu paralel cu baza formatului, deasupra sau lângă linia săgeţii, cât şi deasupra
proiecţiei.

2.2.2.1. Clasificarea secţiunilor

1. După modul de reprezentare: - propriu-zisă: - obişnuită
- suprapusă
- intercalată
- deplasată
- cu vedere;

2. După poziţia planului de secţionare: - orizontală

- verticală

23
 - înclinată
3. După forma suprafeţei de secţionare: - plană
- frântă
- în trepte
- cilindrică
4. După proporţie: - completă
- parţială

2.2.3. Reprezentarea rupturilor

Ruptura este reprezentarea convenţională, în proiecţie ortogonală pe un plan, a unei
piee din care se îndepărtează o porţiune pentru a pune în evidenţă suprafeţe şi dimensiuni
ascunse.
Ruptura se realizează prin suprafaţa de ruptură care este o suprafaţă perpendiculară pe
planul de proiecţie. Direcţia suprafeţei de ruptură pe planul de proiecţie poată numele de linie
de ruptură. Linia de ruptură se trasează cu linie continuă subţire, cu mâna liberă, şi are o formă
ondulată sau în zig-zag.
Atunci când linia de ruptură se face de-a lungul unei axe, linia de ruptură nu se trasează,
fiind înlocuită de axa piesei. În cazul pieselor simetrice care se reprezintă prin jumătăţi sau
sferturi, linia de ruptură nu se trasează, iar axele de simetrie se notează prin câte două liniuţe
paralele, perpendiculare pe axa de simetrie (figura 2.12).

Figura 2.12. Reprezentarea secţiunilor deplasate şi a rupturilor

Ruptura se execută în scopul reducerii spaţiului ocupat pe desn de reprezentarea unei

piese, în special piesele lungi cu secţiune constantă.

24
 Rezumat Curs 2
Cursul nr. 2 la disciplina Grafică asistată pe calculator prezintă noţiunile generale de
reprezentare a pieselor în desenul tehnic. Pentru început se face o prezentare a regulilor după
care se reprezintă piesele în proiecţie ortogonală, cu regulile de dispunere a proiecţiilor. În
continuare se explică reprezentarea pieselor în secţiune, reguli de secţionare, o clasificare a
secţiunilor. În ultima parte a cursului este prezentat modul de realizare a rupturilor în desenul
tehnic.

Întrebări de evaluare:
1. Care sunt modurile de reprezentare a pieselor în desenul tehnic?
2. Ce standard reglementează modul de realizare a proiecţiilor în desenul tehnic?
3. Care sunt cele două metode folosite în realizarea proiecţiilor?
4. Ce reprezintă vederea în desenul tehnic?
5. Câte tipuri de vederi cunoaşteţi?
6. Cum se poate defini noţiunea de secţiune în desenul tehnic?
7. Cum se pot clasifica secţiunile?
8. Ce reprezintă o ruptură în desenul tehninc?
9. Cum se reprezintă o ruptură în desenul tehnic?

25