Introducere

Geometria descriptivă este disciplina de bază în formarea gîndirii inginereşti. Ea expune

în mod succint regulele de elaborare şi citire a desenelor tehnice. În aşa fel încît geometria
descriptivă devine baza teoretică a desenului tehnic ea are următoarele obiective:

- a familiariza studenţii cu metodele de construire a imaginii formlor spaţiale pe plan,

adică ai învăţa să compună un desen tehnic;
- a dezvolta capacitatea de reproducere abstractă a imaginii corpului spaţial prezentat
pe desen, adică a învăţa să citească desenele tehnice;
- a instrui şi a altoi deprinderi grafice de rezolvare a problemelor legate de formele
spaţiale.
Metoda de bază a geometriei descriptive este cea a proiecţiilor. Ca disciplină ea îşi
găseşte aplicabilitatea în diferite direcţii ale ştiinţei şi tehnicii: în mecanică, construcţia de
maşini, metalografie, chimie, analiza fizico-chimică, cristalografie, optica tehnică, geografie,
radiotehnică etc.

Primele încercări de construire a proiecţiilor au fost intreprinse încă pînă la era noastră.
Necesitatea acestora a apărut odată cu edificarea diferitor construcţii – ziduri, cetăţi,
piramidei etc. Primele însemne ale acestei întrebări a fost găsite în lucrarea arhitectului
roman Marcus Vitruvius Pollio “De architectura” (sec. I î. Hr.).

Geometrie descriptivă este socotita ca ştiinta în anul 1778, cînd inginerul Gaspard
Monge a editat pentru prima data lucrarea sa – Geometrie descriptivă.

Ca ştiinţa geometrie descriptivă are două obiective principale:

1) prezentarea precisă pe desenul tehnic-plan a corpurilor tridimensioanele spaţiale,

care pot fi dată precis prin coordonatele sale. Din acest punct de vedere aceasta este
limbajul necesar unei persoane ce elaboreaza un proect şi tuturor celor ce conduc
proiectarea şi realizarea în practica acestuia.

2) deducerea din descrierea precisă a corpurilor tot ce reiese nemijlocit din forma şi
distribuţia reciprocă a deferitor componente va indica un număr de exemple de trecere de la
necunoscut la cunoscut. Insuşirea acestora duce la dezvoltarea capacităţilor de gîndire
abstractă, dezvoltarea închipuirilor spaţiale – calităţi absolut necesare pentru rezolvarea
problemelor aplicative.
 Lecţia 1.

§1.1. Noţiune de proecţie conică sau polară

Se numeşte proecţie centrală (conică) imaginea plană obţinută prin intermediu

razelor de proiectare ce trec printr-un punct numit centrul de proecţie. În figura 1.1.1, P este
planul de proiectare; S – centrul proiecţiilor; SAa, BSb, SCc, SDd – raze de proiectare. a şi b
sunt respectiv proiecţiile punctelor A si B pe planul P. Ele se obţin la intersecţia razelor de
proecţie cu planul P; cd este proecţie polară pe planul P a segmentului CD.

Această metodă permite a construi practic imaginea oricărui obiect, însă după cum se
vede în figura prezentată între imaginea reală şi proiecţie există o mare diferenţă atît
dimensională, cît şi ilustrativă. Putem conclude că metoda asigură formarea imaginilor
generală şi nu poate fi aplicată în cazul elaborări desenelor tehnice. Necătînd la dificienţele
ei conform acestei metode de proiectare funcţionează ochiul omului şi aparatele optice de
proiectare, deci aplicarea acestei metode în viaţa de toate zilele poate fi recomandată în
tehnică optică.

§1.2. Proecţie paralelă şi proprietăţile ei

 Proecţie paralelă sau cilindrică este numită imaginea obţinută prin intermediul
razelelor de proiectare paralele la o direcţie de proiectare dată.

În figură 1.2.1: S este direcţia de proiectare dată, P – planul de proiectare; Aa, Bb, Cc,
Dd – sunt, respectiv, razele de proiectare, a şi b - proiecţiile paralele ale punctelor A şi B pe
planul P; cd – proiecţia paralelă a segmentului CD pe plannul P.

Spre deosebire de proiecţia conică, proiecţia paralelă reprezintă o metodă mai

reuşită, care se supune anumitor legităţi şi respectiv dispune de anumite proprietăţi.
Proprietaţile de bază ale proiecţiei paralele sunt următoarele:

1) pentru construirea priecţiei dreptei este destul să construim

proiecţiile a două puncte ce aparţin acesteia şi prin ele să construim
proiecţia dreptei (în fig. 1.2.2 ab prezintă proiecţia paralelă a dreptei AB
pe planul P);

2) proiecţia unui punct (K) ce aparţine dreaptei AB se află

totdeauna pe proiecţia paralelă a dreptei (k se află pe ab, vezi fig. 1.2.2);

3) proiecţia unei drepte paralele la direcţia de proiectare (CD||S) totdeuna

este un punct (c≡d, vezi fig. 1.2.3);

4) segmentul de dreaptă ab (fig. 1.2.4) poate fi nu numai proiecţia segmentului de

dreaptă AB pe planul P, dar şi a oricărei curbe (ori liniei frînte), dacă aceasta se conţine în
planul proiectant ABba (de exemplu curba A1B1);

5) dacă segmentul de dreaptă proiectat (EF) este paralel cu planul de proiecţie (P),
atunci proiecţia lui pe acest plan (fig. 1.2.4) este egală cu mărimea naturală a lui (adică,
EF=ef);

6) raportul segmentelor care aparţin uneia şi aceiaşi drepte este egal cu

raportul proiecţiilor lor (fig. 1.2.2):

AK ak
=
AB ab .

7) dacă două segmente de dreaptă AB şi CD sunt

paralele în spaţiu, atunci şi
proiecţiile lor ab şi cd sunt
paralele între ele pe planul P.
Afirmaţia înversă, dacă ab este
paralelă cd, atunci AB şi CD
sunt paralele între ele, nu întotdeauna este corectă. Pentru a ne convinge de aceasta să
examinăm segmentul de dreaptă C 1D1, care nu este paralel cu segmentul de dreaptă AB, iar
proiecţia lui, la fel ca şi pentru dreapta CD, este cd (fig. 1.2.5);

8) segmentele dreptelor paralele se raportă între ele ca proiecţiile lor (fig.1.2.6).

Deoarece AB||CD conform teoremei, rezultă că triunghiul MBb este asemenea triunghiului
NDd, deoarece laturile corespunzătoare ale acestora sunt paralele între ele. Reieşind din
aceasta putem scre:

MB ND
=
mb nd

MB AB ND CD
= =
Dar mb ab şi nd cd (conform p. 6).

AB CD
=
De unde rezultă că ab cd c.t.d.

În fig. 1.2.6 semnul „ ¿ ” prezintă coincidenţa puncului (M) cu proiecţia sa (m) pe

planul P şi, respectiv, N ¿ n.

Proiecţiile paralele pot fi inclinate şi

drepte (ortogonale). Dacă direcţia de proiectare
S formează cu planul P un unghi ascuţit, atunci
proiecţia obţinută este numită înclinată (fig.
1.2.1, 1.2.2, 1.2.3, 1.2.4, 1.2.6), iar în cazul cînd
direcţia de proiectare S formează cu planul de
proiecţii P un unghi drept, proiecţia obţinută se
numeşte dreaptă sau ortogonală (fig. 1.2.5).

§1.3. Metoda lui Monge

În dependenţă de poziţia pe care o ocupă direcţia de proiectare faţa de planul de
proecţie, proiecţiile paralele pot fi oblice şi ortogonale. Proiecţiile paralele sunt oblice
atunci, cînd direcţia de proiectare formează de planul de proiecţie un unghi diferit de
nouăzeci de grade şi ortogonală cînd unghiul dintre direcţia de proiectare şi planul de
proecţie constitituie nouăzeci de grade. Dacă facem o analiză a proecţiilor polare (fig. 1.1.1)
şi proiecţiilor paralele (fig. 1.2.1-1.2.6) putem afirma ca nici una dintre aceste metode de
proiectare nu pot asigura o informaţie deplină despre: forma, dimensiunele şi, cu atît mai
mult, poziţia elementelor în spaţiu.

Proiecţia pe un singur plan nu este suficientă pentru a rezolva aceasta problemă.

Inginerul francez Gaspard Monge a propus şi a fundamentat necesitatea utilizării unei
sisteme din două plane de proiecţii reciproc perpendiculare. Proiectarea se efectueaze prin
metoda paralelă ortogonală.
 Datorită faptului că în anul 1799 Gaspard Monge pentru primă dată a descris şi a
fundamentat aceasta metodă (metoda proiectării două plane reciproc perpendiculare cu
utilizarea proiecţiei paralele ortogonale) aceasta îi poartă numele.
 Lecţia 2.

§2.1. Proiecţiile punctului pe două plane de proiecţie

În figura 2.1.1 este prezentată un sistem din două plane

reciproc perpendiculare, din care unul este vertical (V) şi este numit
plan frontal, iar al doilea (H) este orizontal. Aceste două plane se
intersectează după o dreaptă X: numită axa de proiecţie. Fie dat un
punct A în spaţiu, care se află în interiorul unghiului format de planul
V cu planul H. Pentru a construi proiecţiile acestui punct, vom proceda
conform metodei lui Monge, adică din punctul A vom duce raze
perpendiculare la planele de proiecţii (în figură sunt îndicate prin săgeată). La întersecţia
acestora cu plannele V şi H se vor găsi respectiv proiecţiile orizontală (a) şi frontală (a’).

Planul proiectant Aa’axa este perpendicular atît planului orizontal cît şi celui vertical.
Deci el este perpendicular şi la axa de proiecţii X. Din aceasta cauză dreptele a’a x şi aax sunt
perpendiculare la axa X, adică proiecţia frontală şi orizontală al unui punct se află pe
perpendicularele la axa X, care o întersectează în unul şi acelaşi punct (a x).

Vom roti planul H în jos cu nouăzeci de grade adică pînă la

suprapunere cu planul V (fig. 2.1.2). Proiecţia frontală nu-şi va
schimba poziţia, iar cea orizontală va veni sub axa X pe una şi aceeaşi
dreaptă – numită dreaptă de legătură, perpendiculară la axa X.
Imaginea obţinută în rezultatul rotirii planului H cu 90 0, pînă la
coincidenţă cu planul de proiecţii V se numeşte epură (fig. 2.1.3).

Epura (din limba franceză) înseamnă desen tehnnic.

Datorită faptului că planele de proiecţii sunt infinite în spaţiu, epura unui oarecare
V
punct A se va prezinta asemănător cazului din fig. 2.1.3 pentru sistemul de proiecţie H . În
fig 1.2.3 a’ax – este distanţa de la punctul A pînă la lanul H, iar aa x - distanţa de la punctul A
pînă la planul V.

Pentru a construi epura unui punct, este necesar să cunoaştem poziţia proiecţiei a x de
la originea şi distanţa de la punctul A pînă la planul V (aa x), şi respectiv distanţa de la punctul
A pînă la planul orizontal H (a’ax).

Deci, proiecţiile ortogonale ale punctului pe două plane de proiecţii reciproc

perpendiculare ce se află în repaus pot determina poziţia punctului dat în spaţiu.
 §2.2. Proiecţia punctului pe trei plane

În figura 2.2.1 sistemul V/H este completată cu al

treilea plan de proiecţie W. Acesta din urmă este
perpendicular atît la planul H, cît şi la planul V şi
este numit - plan de profil (W). X, Y, Z sunt axele
de proiecţie, O – punctul de intersecţie al acestora
sau originea. Pentru a construi proiecţiile
punctului A în sistemul V/H/W vom duce raze de
proiectare perpendiculare la toate planele de proiecţii din punctul A. Spre deosebire de cazul
precedent am obţinut o proecţie în plus (a”) numită proecţie de profil. Pentru a suprapune
planele H şi W cu planul frontal (V) le vom roti, respectiv, planul H cu nouăzeci de grade în
jos, iar planul W cu nouăzeci de grade în dreaptă.

În cazul operaţiei efectuate, axa Y s-a dublat apărînd două axe Y şi Y 1 (fig. 2.2.2). Pe
epura proiecţia frontală (a’) şi cea de profil (a”) se află pe o linie de legătură, care este
perpendiculară pe axa Z. E necesar să menţinem că proiecţia de profil a” se află la aceeaşi
distanţă de axa Z ca şi proiecţia orizontală (a) de axa X (adică, a”a z=aax). Deoarece poziţia
punctului în spaţiu este determinată de proiecţile lui pe două plane de proiecţie, atunci
avînd la dispoziţie două proiecţii ale acestuia (de exemplu proiecţia orizontală a şi cea
frontală a’) întotdeauna poate fi construită cea de-a treia proiecţie (proiecţia de profil a”).

 2.3. Epurele punctelor situate în cadranele spaţiului

Dacă prelungim planele de proiecţii V şi H mai departe de axa X, atunci acestea

formează patru unghiuri (fig. 2.3.1). Deci, ele
împart spaţiul în patru cadrane. Axa de
proiecţii X divizează fiecare plan de proecţie în
două semiplane. Planul H se împarte în
semiplanul din faţă şi din spate, iar planul V în
semiplanul superior şi înferior. Atunci cînd
trecem de la imaginea spaţială la epură, adică
planul H se suprapune cu planul V,
semiplanul H din faţă se va deplasa în jos cu
nouăzeci de grade, iar semiplanul din spate
se va deplasa în sus.

Atunci, cînd punctul dat în spaţiu A este

situat în cadranul I (fig. 2.3.2a) la rotirea
planului H cu nouăzeci de grade în jos, se obţine epura (fig. 2.3.2b) în care proiecţia frontală
este situată deasuipra axei X, iar cea orizontală sub axa X.

Atunci, cînd punctul A se află în

cadranul II (figura 2.3.3a), proiecţia lui
orizontală (a’) se găseşte pe semiplanul
orizontal din spaţiu. La rotirea planului
orizontal H conform săgeţii, proiecţia
orizontală (b) se va transla deasupra axei X
şi în rezultat vom obţine epură prezentată
în fig. 2.3.3b.

Dacă punctul C se află în cadranul III al

spaţiului, proiecţia lui orizontală (c) se află pe
semiplanul orizontal din spate, iar cea
frontală (c’) pe semiplanul frontal inferior. La
construirea epurei, adica la suprapunerea
planelor de proiecţii, proiecţia orizontală se
află deasupra axei X, iar cea frontală - sub axa
X (fig. 2.3.4b).

În cazul, cînd punctul dat (D) se află în

cadrannul IV (figura 2.3.5a) al spaţiului,
proiecţia lui frontală (d’) este situată pe
semiplanul frontal inferior, iar cea orizontală
(d) – pe semiplanul orizontal din faţa. La
suprapunerea planelor de proiecţii, obţinem
epură prezentată în fig. 2.3.5b, din care se
vede că ambele proiecţii se află sub axa X.

 2.4. Construirea proiecţiilor punctului conform coordonatelor rectangulare

Poziţia unui punct în spaţiu poate

fi determinată nu numai prin proiecţiile
sale, ci şi prin coordonatele rectangulare
ale acestuia. Coordonatele rectangulare
ale unui punct prezintă nişte numere, care exprimă distanţele acestuia faţa de planele de
proiecţii, numite plane de coordonate.

În figura 2.4.1 este construit în spaţiu punctul A prin coordonatele sale X, Y şi Z, unde
X este abscisa, Y – ordonata, Z – aplicata. Adoptînd axele şi planele de coordonate drept axe
şi plane pe proiecţii este uşor de observat că abscisa X reprezintă distanţa de la punctul A
pînă la planul W, ordonata Y – prezintă distanţa de la punctul A pînă la planul V şi aplicata Z
prezintă distanţa de la punctul A pînă la planul H.

În figura 2.4.2 sunt construite proiecţiile punctului A, poziţia cărora în spaţiu este
determinată de coordonatele lui. Imaginea prezentată în aceasta figura permite să
concludem, că fiecare din proiecţiile punctului este determinată de două coordonate.

Proiecţia orizontală (a) este determinată de abscisa X şi ordonata Y, proiecţia frontală

(a’) este determinată de abscisa X şi aplicata Z, proiecţia de profil (a”) este determinată de
ordonata Y şi aplicata Z.

Cele prezentate în figura 2.4.2 uşurează construirea epurii punctului A după

coordonate acestuia.

Pentru a construi epura punctului K, vom proceda în

felul următor (fig. 2.4.3): fixăm un punct O pe o axa X, pe care
îl socotim originea coordonatelor; pe această axă din punctul
O depunem un segment egal cu trei unităţi; în extremitatea
de stîngă a acestui segment construim o perpendiculară, care
este linie de legătură; pe ea în jos depunem un segment cu
lungimea de o unitate şi în sus un segment cu lungimea de
două unităţi. Segmentele depuse prezintă nu altceva decît
abscisa, ordonata şi aplicata punctului K, deci din cele expuse putem conclude că punctul K
dat în spaţiu dispune de următoarele coordonate: X=3, Y=1 şi Z=2.

 2.5. Epurele punctelor situate în octantele spaţiului

Sistema de trei plane reciproc perpendiculare

H, V şi W (fig.2.5.1) împarte spaţiul în opt unghiuri
diedre, ori, mai bine spus, în opt octante. În această
figură este indicată ordinea de numerotare a
octantelor şi direcţiile de rotire a planelor de priecţii
în scopul desfăşurării lor pe planul unei foi.

Atunci când dorim să construim epura plană a

corpului, dreptei ori punctului spaţial, planele de
proiecţii H şi W se suprapun cu planul V prin rotire în

Fig.2.5.1
jurul axelor X şi Z în direcţiile indicate prin săgeţi (adică planul H se roteşte în jos cu 90° în
jurul axei X, iar planul de profil W – împotriva acelor ceasornicului în jurul axei Z). În
rezultatul acestor transformări axa Y se dublează şi pe epură este prezentată prin axele Y şi
Y1. Reieşind din acestea, când construim epurile punctelor situate în diferite octante vom lua
în considerare direcţia de rotaţie/deplasare atât a planelor de proiecţii, cât şi a axelor.

De exemplu, pentru punctul A situat în octantul I consruirea epurei este simplă.

Pentru început se construiesc proiecţiile orizontală (a) şi frontală (a’) apoi prin linii de
legătură se construeşte proiecţia de profil a” cu condiţia că proiecţia punctului pe axa Y să
fie egală cu cea de pe axa Y1.

În cazul când punctul dat este situat în octantul II conform fig. 2.5.2 vom observa că
proiecţia lui pe axa X are valoare pozitivă, pe axa Y – negativă şi pe axa Z – pozitivă. Deci în
timpul suprapunerii axelor partea negativă a axei Y va coincide cu cea pozitivă a axei X
pentru proiecţia frontală şi cea orizontală, pe când pentru proiecţia de profil axa Y 1 coincide
cu axa X. Iepurele punctelor situate în cele opt octante sunt prezentate în fig. 2.5.2.

Fig.2.5.2

Din cele expuse mai sus rezultă că, pentru

stabilirea poziţiei punctelor în spaţiu prin
coordonatele lor (apartenenţa la un octant sau altul),
poate fi utilizată sistema semnelor (tab. 2.5.1), iar
coordonatele proprii ale punctelor precăutate sunt întotdeuna indicate prin numere.

Tabelul 5.2.1
 Octantul X Y Z

I + + +

II + - +

III + - -

IV + + -

V - + +

VI - - +

VII - - -

VIII - + -

Fig. 2.5.3

Pentru a ilustra construirea epurei unui punct prin coordonatele proprii în sistemul
de plane de proiecţii V, H şi W în fig. 2.5.3 este prezentată construirea epurei pentru un
punct A cu coordonatele: X= -3, Y= 2 şi Z= -1. Reieşind din semnele coordonatelor putem
constata că punctul A este situat în octantul VIII.