STAŢIUNI FORESTIERE

3.1. Staţiuni din etajul bioclimatic subalpin (Fsa)

3.1.1. Caractere fizico-geografice generale
Areal. Etajul subalpin reprezentat prin rariştile de molid cu ienupăr şi de cele cu larice
sau zâmbru se întâlneşte de regulă în munţii cei mai înalţi (Maramureş – Rodna, Călimani,
Ceahlău, Bucegi, Făgăraş, Lotru, Retezat, Bihor, ş.a.) ce depăşesc 1700 – 1800 m altitudine
absolută. Din punct de vedere fitogeografic reprezintă fâşia de tranziţie dintre molidişurile
încheiate de limită (molidişuri presubalpine) şi jnepenişuri.
Litologie, geomorfologie. În general, în cadrul acestui etaj sunt frecvente rocile dure,
cristaline şi eruptive, caracteristice, de altfel, celor mai înalţi munţi (Rodna, Făgăraş, Retezat).
Rocile sedimentare, îndeosebi conglomerate şi calcare, pe care apar rarişti, se întâlnesc insular
(în Munţii Ceahlău, Bucegi, Ciucaş).
Ca urmare a prezenţei rocilor dure, în relief predomină versanţii cu pante accentuate.
Climă. Prezenţa şi distribuţia etajului de rarişti subalpine este determinat de factori
climatici şi, în primul rând, de temperatură; aceasta variază de la aproximativ 2,5º C la limita
inferioară (spre molidişuri), la 1 – 1,5º C la limita superioară (spre jnepenişuri).
Soluri. Sunt frecvente solurile spodice, superficiale, cu mult schelet (litosolurile); pe
suprafeţe mici, în locuri aşezate sau denivelări, apar şi soluri turboase acide şi uneori
mlăştinoase.

3.1.2. Tipuri de staţiuni

Vegetaţia forestieră din cadrul acestui areal, atât sub raportul structurii, cât şi al
productivităţii (extrem de mică), este, în primul rând, o consecinţă a climatului deosebit de
aspru.
Vegetaţia respectivă are caracter exclusiv de protecţie, ea trebuind să fie conservată.
Intervenţiile silviculturale se referă exclusiv la împăduriri, folosind numai metode specifice de
ameliorare şi de pregătire a solului. Din acest punct de vedere, în cadrul acestui etaj apare utilă
diferenţierea următoarelor tipuri de staţiuni:
• subalpin spodic şi criptopodzolic cu humus brut;
• subalpin, prepodzol cu Polytrichum;
• subalpin gleizat, turbo-mlăştinos cu Polytrichum sau Sphagnum;

1
 • subalpin de avalanşă;
• subalpin turbo-scheletic;
• subalpin de stâncărie şi eroziune excesivă (sol litoorganic).
În general, în condiţiile acestui etaj se preconizează extinderea culturii zâmbrului şi a
laricelui, precum şi a aninului verde (în situaţiile cu soluri cu exces temporar de apă şi în
culoarele de avalanşă).

3.2. Staţiuni din etajul bioclimatic al molidişurilor (FM3)

3.2.1. Caractere fizico-geografice generale
Areal. Răspândirea molidişurilor este, de asemenea, legată de relieful muntos. Modul
de desfăşurare, în spaţiul Carpatic, al molidişurilor arată marea importanţă pe care o au :
poziţia geografică, orientarea generală a versanţilor, masivitatea, formele de relief ş.a. (fig. 28)

Astfel, cea mai mare răspândire a molidişurilor este în Carpaţii Orientali unde, datorită
climatului mai rece, atât limita superioară, cât şi limita inferioară sunt mai coborâte cu circa
200-250 de m faţă de Carpaţii Occidentali. În Carpaţii Meridionali o răspândire importantă a
etajului molidişurilor este în munţii cei mai înalţi (Făgăraş, Parâng, Retezat) şi, în special, pe
clinele lor nordice.
O situaţie deosebită se întâlneşte în marile depresiuni intercarpatice, unde molidişurile
coboară, fie sub formă continuă (depresiunile Vatra Dornei, Giurgeu – Ciuc), fie sub formă
insulară (Depresiunea Petroşani).
Limitele altitudinale de răspândire a molidişurilor, în mod firesc, reflectă şi ele influenţa
condiţiilor fizico-geografice menţionate (poziţie geografică, masivitate, relief). Astfel, în timp
ce în Carpaţii Orientali etajul molidişurilor se află cuprins între 1150 şi 1550 m, în Carpaţii
Meridionali el se situează între 1250 – 1400 m şi 1650 – 1750 m. în depresiunile intramontane
molidişurile coboară până la 650 – 800 m altitudine absolută.
Litologie, morfologie. În etajul molidişurilor se întâlneşte o varietate importantă de
roci, aparţinând celor trei formaţii: eruptive, metamorfice şi sedimentare. Rocile eruptive,
reprezentate mai ales prin andezite, ocupă spaţii importante în Carpaţii Orientali (Munţii
Călimani, Gurghiu, Harghita), rocile metamorfice (în special şisturile cristaline, micaşisturile şi

2
paragnaisele), ca şi rocile sedimentare (îndeosebi conglomeratele, gresiile, calcarele şi
marnele) sunt frecvente în tot lanţul muntos, având o răspândire mai complicată.
Relieful caracteristic etajului molidişurilor reflectă atât influenţa substratului geologic şi
litologic, cât şi cea a principalelor cicluri de eroziune ce s-au perindat şi a proceselor
contemporane de modelare. Astfel, în sectoarele cu calcare şi conglomerate sunt frecvente
formele abrupte de relief, în timp ce sectoarele cu şisturi cristaline, ca şi pe marne şi gresii,
sunt obişnuite formele mai domoale, eventual cu abrupturi în partea inferioară a versanţilor,
unde acţionează reţeaua hidrografică.
Clima. Ca şi în cazul etajului rariştilor, şi în cel al molidişurilor răspândirea acestora
este influenţată în cel mai înalt grad de factorii climatici. Din acest punct de vedere, în cadrul
etajului molidişurilor se diferenţiază următoarele subetaje bioclimatice:
• subetajul superior (presubalpin), cu arborete de productivitate inferioară (indiferent
de condiţiile de sol), unde temperatura medie anuală variază între 2,2ºC ( la limita
superioară) şi 2,8 ºC (la limita inferioară);
• subetajul mijlociu, cu arborete predominant de productivitate mijlocie, caracterizat
prin temperaturi medii anuale cuprinse între 2,9 şi 3,5ºC;
• subetajul inferior, cu arborete de productivităţi diferite (de la superioare la
inferioare, în funcţie de condiţiile de sol), unde temperaturile medii anuale sunt de
peste 3,6…4ºC.
Un indice climatic deosebit de semnificativ care atestă prezenţa molidişurilor naturale
este suma temperaturilor lunare negative din cursul unui an climatic normal, care trebuie să fie
mai mare de -14ºC (Roşu C. 1976). Cantitatea anuală de precipitaţii variază, în general,
între1000 – 1400 mm anual (mai coborâte în depresiuni, unde pot atinge chiar 700 mm anual).
Soluri. Ca o caracteristică generală în etajul molidişurilor se remarcă prezenţa solurilor
cu caracter spodic. Sunt, însă, prezente şi districambosolurile (pe roci intermediare),
andosolurile (pe andezite), litosolurile pe pante mari, precum şi solurile hidromorfe
(stagnosolurile), în condiţii de relief aşezat şi substrate mai greu permeabile.

3.2.2. Tipuri de staţiuni

Întrucât, în mod practic, este extrem de dificil să se traseze o limită între subetajul
inferior şi cel mijlociu, este firesc ca şi prezentarea tipurilor de staţiuni să se facă numai având

3
în vedere subetajul presubalpin al molidişurilor „propriu-zise”, cu condiţii climatice favorabile
şi pentru care se organizează procesul de producţie forestieră.

3.2.2.1. Tipuri de staţiuni din etajul presubalpin de molidişuri

Reprezintă o categorie de staţiuni care are ca trăsătură comună, distinctă faţă de
staţiunile din restul etajului, faptul că asprimea climatului îşi pune amprenta asupra creşterii şi
fizionomiei arborilor şi arboretelor (se întâlnesc numai arborete de productivitate inferioară),
făcându-se mai puţin evidente influenţele determinate de sol.
Prin poziţia lor în cadrul etajului molidişurilor presubalpine prezintă un excepţional rol
de protecţie contra factorilor climatici dăunători, fapt care a făcut ca ele să fie încadrate ca
atare (păduri în grupa 1, subgrupa 2 C) prin normativul de amenajare a pădurilor.
În consecinţă, pădurile din această categorie se gospodăresc în virtutea rolului exclusiv
de protecţie pe care îl au: se efectuează lucrări de conservare a vegetaţiei (tăieri de igienă şi
împăduriri în goluri). Din punctul de vedere al măsurilor silviculturale se diferenţiază numai
acele tipuri (sau grupe de tipuri) de staţiuni care prezintă importanţă pentru intervenţiile
practice ce se fac, în special a celor de împăduriri.
Montan presubalpin de molidişuri Pi, districambosol prespodic, cu Oxalis – Soldanella
(FM3 Pi TII HIII Ue3)
Este destul de frecvent întâlnit, îndeosebi pe roci intermediare şi bazice şi pe versanţi
moderat – puternic înclinaţi, de regulă cu districambosoluri, mai rar prepodzoluri, frecvent cu
moder, superficiale până la mijlociu profunde, volum edafic predominant submijlociu, cu
drenaj bun.
Se promovează în goluri molidul (ecotip local), laricele, zâmbrul, scoruşul.
Montan presubalpin de molidişuri Pi, prepodzol – podzol, cu Vaccinium (FM3 Pi TI HIII
Ue4)
Apare foarte frecvent, în special pe roci acide, pe versanţi moderat – puternic înclinaţi,
obişnuit cu soluri spodice evoluate ca stadiu genetic (spre podzol sau chiar podzol), cu humus
brut, superficiale până la mijlociu profunde, divers scheletice, cu volum edafic mic sau foarte
mic, drenaj intens bun – excesiv.

4
 În cazul staţiunlor cu relief accesibil se recomandă aplicarea de amendamente
calcaroase şi/sau promovarea în goluri a molidului, laricelui, zâmbrului, precum şi
introducerea aninului verde, a scoruşului, ca specii amelioratoare.
Montan presubalpin de molidişuri Pi, brun feriiluvial – podzol, mezogleice sau
mezostagnice, cu Polytrichum (FM3 Pi TI HE Ue8-5)
Este răspândit relativ frecvent, în condiţii de relief aşezat (coame largi, versanţi slab
înclinaţi, umbriţi), pe roci predominant acide, cu soluri evoluate ca stadiu genetic (spre
termenul final de podzol), cu moder sau humus brut hidromorf, superficiale până la mijlociu
profunde, volum edafic predominant mic, drenaj intern (de suprafaţă), evident foarte slab.
Se recomandă introducerea în goluri a aninului verde, care, pe lângă drenajul biologic,
ameliorează şi condiţiile de nutriţie. Sub anin poate veni în mod natural molidul sau acesta se
poate introduce pe cale artificială.
Montan presubalpin de molidişuri Pi,de stâncărie
Se găseşte frecvent în munţii înalţi, mai ales pe roci sedimentare (calcare,
conglomerate), eruptive (granite, granodiorite, gnaise), dar şi pe roci metamorfice (şisturi
cristaline), relief foarte variat (versanţi abrupţi, creste, văi scurte şi înguste), cu soluri extrem
de diferite ca tip şi subtip genetic (litosoluri, rendzine litice, soluri spodice litice, ş.a.),
caracteristicile lor principale fiind: grosimea foarte mică, conţinutul foarte mare până la
excesiv de schelet, volumul edafic mic – extrem de mic.
Arboretele respective sunt formate, de regulă, din molid, larice şi, uneori, zâmbru, pin
silvestru şi chiar mesteacăn şi plop tremurător; prezintă consistenţă redusă (0,3 – 0,5), fiind
răspândite sub formă de mici buchete sau pâlcuri, în funcţie de condiţiile de sol şi îndeplinesc,
în acelaşi timp, funcţia de protecţie a climei şi a solului.

3.2.2.2. Tipuri de staţiuni din subetajul „propriu – zis” (inferior şi mijlociu) de

molidişuri
Condiţiile climatice foarte favorabile pentru creşterea molidului în partea inferioară a
etajului şi moderat favorabile în zona de tranziţie spre etajul presubalpin, scot în evidenţă
totuşi, în mod pregnant, importanţa factorului sol în ceea ce priveşte diferenţierea tipurilor de
staţiuni din acest etaj de o deosebită importanţă ecologică şi economică.
A. Tipuri de staţiuni de bonitate superioară

5
 Au ca trăsături definitorii următoarele:
• se află în condiţii climatice deosebit de favorabile (caracteristice subetajului inferior
al molidişurilor sau subetajului de amestecuri de fag cu răşinoase – cazul staţiunilor
extrazonale de molidişuri din acest etaj);
• prezintă soluri relativ bine dezvoltate, de regulă cu mull sau mull – moder, foarte
bine aprovizionate cu apă accesibilă, cu circuit biogeochimic activ.
Montan de molidişuri Ps, districambosol şi andosol, edafic mare şi mijlociu, cu Oxalis
– Dentaria (FM3 Ps TIII-IV HIV-V Ue4-3)
Este frecvent răspândit în subetajul inferior al molidişurilor (uneori, în mod extrazonal,
şi în etajul amestecurilor de fag cu răşinoase – FM2), în condiţii de terenuri aşezate (coame
late, poduri, şei) sau versanţi slab până la moderat înclinaţi.
Substratele litologice sunt variate, provenind din roci predominant bazice şi
intermediare, mai rar acide.
Ca urmare, solurile sunt districambosoluri sau andosoluri (pe andezite), având humus de
tip mull sau mull – moder, mai ales oligomezobazice şi, în general, profunde, slab scheletice
până la semischeletice.
Condiţiile climatice caracteristice mai ales subetajului inferior al molidişurilor şi, cu atât
mai mult, cele corespunzătoare arealului în care se găseşte acest tip de staţiune sunt apropiate
de cele optime pentru creşterea molidului (temperaturi medii anuale în jurul a 4…4,5ºC,
precipitaţii medii anuale peste 900 – 1000 mm).
Condiţiile edafice, exprimate prin aprovizionare bună cu azot şi alte elemente nutritive,
aciditate apropiată de nivelul moderat, regim de umiditate echilibrat, volum de sol fiziologic
util mare, sunt de asemenea deosebit de favorabile pentru creşterea molidului.
În funcţie de specificul rocii şi climatul local pot să apară unele faciesuri importante:
• faciesul cu mull – moder sau moder, în condiţii climatice mai răcoroase, roci acide şi
soluri districambosoluri prespodice sau chiar prepodzoluri;
• faciesul cu drenaj intern moderat – imperfect pe versanţi lini, cu expoziţie umbrită,
roci slab consolidate şi soluri spodice sau andice hipostagnice;
• faciesul cu coluvionări de humus, la baza versanţilor cu districambosoluri umbrice
ş.a.

6
 Adeseori, în compoziţia arboretelor din ultimele două faciesuri apar: paltinul, fagul,
bradul, ş.a., aceste specii ajungând chiar la proporţie de facies. Arboretele respective sunt
dintre cele mai valoroase şi este important ca cele mai în vârstă care mai există să fie, pe cât
posibil, conservate.
Montan de molidişuri Ps, eutricambosol-districambosol, edafic mare, cu drenaj
imperfect (FM3 Ps TIV H(E)-IV Ue3-2)
În aceleaşi condiţii climatice şi de relief ca tipul de staţiune precedent, însă pe depozite
deluviale sau coluvio – deluviale provenite, de regulă, din roci sedimentare aparţinând flişului
(în special marne şi gresii).
Solurile cele mai frecvente, eutricambosoluri şi districambosoluri umbrice, bogate în
humus, sunt, în general, profunde cu textură mijlocie până la mijlocie – fină, de regulă slab
scheletice şi afectate de procese de hidromorfism (stagnogleizare sau chiar gleizare).
Condiţiile edafice, caracterizate prin buna aprovizionare cu azot şi alte elemente
nutritive, aciditate moderată, aprovizionare bună cu apă accesibilă în perioada estivală (cu tot
excesul temporar de primăvară), sunt favorabile vegetaţiei molidului.
În funcţie de intensitatea proceselor de hidromorfism, se pot deosebi următoarele
faciesuri staţionale:
• faciesul cu soluri slab până la moderat hipostagnice, cu mull sau moder – mull,
eutrofice, predominant cu floră de mull;
• faciesul cu soluri gleice sau amfigleice, în care se manifestă excesul de umiditate în
sol şi, ca urmare, în pătura vie apar frecvent specii mezohigrofite şi chiar higrofite.
În general, în condiţiile menţionate, atât molidul, cât şi bradul, realizează productivităţi
superioare, ambele specii suportând oarecare plus de umiditate. În asemenea condiţii
promovarea bradului până la nivel de facies este indicată deoarece are ca efect consolidarea
arboretelor respective împotriva doborâturilor de vânt şi creşterea valorii lor economice.
În cazul solurilor cu exces de umiditate mai puţin pronunţat se vor evita tăierile rase şi
chiar scăderea puternică a consistenţei în scopul evitării accentuării fenomenelor de
hidromorfism şi a instalării abundente a speciilor higrofite.
Montan de molidişuri Ps (m),gleiosoluri şi solurigleice (mezogleice), edafic mare, în
luncă (FM3 Ps(m) TIV H(E)-IV Ue5-4)

7
 Este localizat pe mici terase sau porţiuni mai înalte ale luncilor, pe substrate diferite
acoperite însă cu materiale aluviale sau transportate de ape de pe versanţi, cu soluri brune
gleizate, gleice humifere, de multe ori aflate în complex cu soluri aluviale humifere, slab până
la semischeletice.
În compoziţia arboretelor, alături de molid, apare în mod frecvent aninul alb, uneori şi
bradul, fagul şi chiar paltinul.

B. Tipuri de staţiuni de bonitate mijlocie

Se remarcă prin următoarele caractere specifice:
• se află fie în condiţii climatice numai moderat favorabile (în zona de tranziţie
spre etajul subalpin);
• se află fie în condiţii edafice favorabile (subetajul inferior al molidişurilor), însă
în condiţii edafice mai puţin prielnice (soluri spodice cu moder – humus brut, puternic
acidificate şi debazificate; soluri scheletice, cu volum edafic redus, soluri semimlăştinoase, cu
nivel ridicat al apei freatice, ş.a.).
Montan de molidişuri Pm (s-i), districambosol edafic submijlociu, cu Oxalis – Dentaria
± acidofile (FM3 Pm TII HIII Ue3-7)

Este foarte răspândit în tot aerul, predominant pe versanţi cu pante accentuate sau
zăpezi.
Depozitele de suprafaţă sunt frecvent provenite din roci bazice şi intermediare (andezite,
conglomerate poligene, calcaroase, gresii calcaroase, marne).
Ca urmare, tipul de sol reprezentativ este districambosolul cu mull – moder sau moder,
însă cu conţinut moderat până la ridicat de schelet, ceea ce determină volum edafic submijlociu
şi, în consecinţă, o mai slabă aprovizionare cu apă în perioada estivală.
În compoziţia arboretelor predomină molidul de bună calitate, alături de care, în mod
diseminat sau în proporţie de facies, mai pot să apară bradul, paltinul, fagul.
Montan de molidişuri Pm , prepodzol, edafic mijlociu, cu Luzula silvatica (FM3 Pm TI-II
HIV Ue4-3)
Are o răspândire mai importantă în Carpaţii Orientali şi numai insular în restul lanţului
carpatic, fiind condiţionat de relieful slab înclinat şi de substrate predominant acide.

8
 Solurile, deşi cu caracter spodic, oligomezobazice, prezintă humus de tip moder, sunt
mijlociu profunde, slab scheletice până la semischeletice şi, ca urmare, volumul edafic este
mijlociu.
Pe solurile mai puţin acide, olgomezotrofice, poate să apară faciesul cu moder – mull cu
condiţii mai bune pentru vegetaţie.
Limitările de ordin climatic şi edafic determină nivelul mijlociu de productivitate a
molidului. În subetajul inferior al formaţiei pot să apară, până în proporţie de facies, bradul şi
fagul.
Ca aspect negativ, legat de scăderea consistenţei arboretelor, se remarcă tendinţa de
invazie a păturii vii constituită din Deschampsia caespitosa, Calamagrostis arundinacea,
Luzula silvatica, care are drept primă consecinţă împiedicarea regenerării naturale.
Pentru ameliorarea condiţiilor de nutriţie este indicată aplicarea de amendamente
calcaroase. În vederea consolidării arboretelor împotriva doborâturilor de vânt se recomandă
introducerea laricelui şi favorizarea bradului şi fagului, acolo unde acestea prezintă tendinţă de
regenerare pe cale naturală.
Montan de molidişuri Pm(i) , prepodzol–podzol, edafic submijlociu şi mic, cu Vaccinium
(FM3 Pm(i) TII HIII Ue4-3)

Este destul de frecvent răspândit, atât în Carpaţii Orientali, cât şi în cei Meridionali,
predominant în subetajul bioclimatic mijlociu al molidişurilor, pe coame şi versanţi de regulă
moderat înclinaţi.
Predomină depozitele de la suprafaţă, cu caracter acid, influenţând în acest fel solurile.
Solurile au un pronunţat caracter spodic, în arealul prepodzolurilor, întâlnindu-se adesea
şi podzoluri, toate având humus brut puternic dezvoltat şi conţinut ridicat de schelet.
Condiţiile climatice locale se caracterizează prin minus accentuat de căldură, plus de
umiditate atmosferică. Solurile respective prezintă aciditate puternică, troficitate foarte scăzută
(blocarea prelungită a substanţelor nutritive în orizonturile superioare) şi volum edafic redus.
Cu toate că regimul de umiditate şi aeraţie sunt favorabile, se manifestă limitări însemnate în
procesul de creştere normală a molidului.
Faciesuri:

9
 • faciesul cu strat de humus brut grosier, întâlnit în staţiuni umbrite – reci sau pe roci
foarte acide;
• faciesul cu humus brut fin, situat pe roci intermediare şi versanţi însoriţi –
semiînsoriţi.
În staţiunile din subetajul mijlociu predomină molidişurile pure (uneori apar în mod
diseminat laricele şi scoruşul), de productivitate scăzută; în cele din subetajul inferior pot să
apară destul de frecvent bradul şi fagul, care trebuie promovate.
Păstrarea sau realizarea consistenţei plină a arboretelor reprezintă una din condiţiile de
bază de împiedicare a dezvoltării păturii de Vaccinium cu consecinţele lui deosebit de
dăunătoare în ceea ce priveşte evoluţia solului şi regenerarea pădurii.
Montan de molidişuri Pm , prepodzal–podzol, edafic submijlociu – mijlociu, cu
Hylocomium (FM3 Pm TII HIV-V Ue4)
Acest tip de staţiune este întâlnit mai ales în Carpaţii Orientali, dar şi în Carpaţii
Meridionali, în condiţii deosebite de relief (versanţi slab moderat înclinaţi – întotdeauna
umbriţi în Carpaţii meridionali – pe locuri aşezate sau în forme depresionare).
Substratele litologice sunt reprezentate, în general, prin roci consolidate acide (şisturi
cristaline, gresii, granite, ş.a.)
Solurile sunt în mod predominant prepodzoluri, de regulă mijlociu profunde, slab
scheletice oligobazice, cu humus de tip moder (hidromoder de muşchi).
Climatul prezintă unele diferenţieri în sensul unui plus de umiditate atmosferică şi al
unui minus de căldură, faţă de cel general, caracteristic subetajului inferior al molidişurilor.
Condiţiile edafice se remarcă prin acciditate puternică, debazificare accentuată, circuit
îngreunat al azotului şi al altor elemente nutritive şi plus însemnat de apă în orizontul de
suprafaţă, unde abundă muşchii.
În funcţie de conţinutul de apă, care se corelează şi cu compoziţia păturii vii şi cu
specificul solului, se diferenţiază următoarele faciesuri:
• faciesul mai drenat, mai trofic, cu strat de muşchi mai subţire, pe roci intermediare,
cu sol brun criptospodic cu mull – moder;
• faciesul cu început de humus brut, cu Vaccinium şi muşchi, cu sol podzol;
• faciesul mai umed cu Polytrichum (abundent), cu exces de apă, cu sol brun
feriiluvial cu hidromor.

10
 În condiţiile edafice specificate există pericolul înmlăştinării de suprafaţă, în urma răririi
arboretelor, al înţelenirii şi mai puternice a solului cu specii higrofite (Deschampsia
caespitosa, Epilobium augustifolium).
Montan de molidişuri Pm , prepodzoluri gleice, cu Polytrichum(FM3 Pm TII-I H(E)-V Ue6-5)
Se întâlneşte relativ frecvent, dar limitat ca suprafaţă, pe forme de relief aşezat (terase,
baze de versanţi, tăpşane), cu depozite predominant acide, compacte, îndesate şi soluri
prepodzoluri mezogleice frecvent cu hidromoder în evoluţie către hidromor.
Efectuarea unor lucrări simple de drenare a terenului şi introducerea aninului alb pot
conduce la îmbunătăţirea condiţiilor de creştere a molidului.
Montan de molidişuri Pm , aluviosol moderat humifer, edafic submijlociu – mijlociu
(FM31 Pm TIII HIV Ue5-4)
Este apropiat de tipul precedent, fiind întâlnit pe terenuri aşezate (în special în lunci),
însă cu depozite aluviale de natură poligenă şi aluviosoluri cu regim hidric (din precipitaţii
şi/sau din pânza freatică) permanent asigurat.
Vegetaţia forestieră este reprezentată, de obicei, prin molid şi anin alb.
C. Tipuri de staţiuni de bonitate inferioară
Factorii care determină nivelul scăzut şi foarte scăzut al potenţialului staţiunilor din
subetajele inferior şi mijlociu al molidişurilor sunt, în principal, de natură climatică, invers
decât în etajul molidişurilor presubalpine.
Cei mai importanţi factori edafici cu caracter puternic limitativ pentru creşterea
molidului sunt:
• troficitatea specifică mică şi foarte mică (soluri cu pronunţat caracter spodic, cu
humus brut grosier sau xeromorf);
• conţinutul ridicat şi foarte ridicat de schelet (soluri semischeletice şi excesiv
scheletice);
• excesul de apă (nivelul apei freatice se află în primii 30-40 cm).
De regulă, staţiunile care prezintă astfel de factori limitativi sunt situate, fie pe versanţi
repezi-abrupţi şi creste, fie pe locuri aşezate cu condiţii de stagnare a apei, terenuri care în
majoritatea cazurilor întrunesc condiţia pentru a fi introduse în grupa I, a pădurilor cu rol
prioritar de protecţie.

11
 Montan de molidişuri Pi, eurticambosol-districambosol, edafic mic, cu Oxalis –
Dentaria + acidofile (FM3 Pi TI HII Ue3-2)
Se întâlneşte mai frecvent pe roci tari (consolidate), bazice şi neutre, greu
dezagregabile.
În ciuda prezenţei tipului de humus mull – moder şi, uneori, chiar mull, datorită
grosimii mici a solului şi a conţinutului foarte ridicat de schelet, potenţialul staţional este
inferior.
Montan de molidişuri Pi, prepodzol- districambosol prespodic, edafic mic, cu
Calamagrostis – Luzula (FM3 Pi TI HII Ue2-1)
Este destul de frecvent întâlnit în condiţii de relief abrupt, pe roci predominant acide şi
intermediare.
Solurile cu caracter spodic sunt obişnuit cu moder sau moder – humus brut, scheletice
sau semischeletice, cu volum edafic mic, ceea ce determină troficitatea globală mică şi foarte
mică şi deficit accentuat de apă accesibilă.
Montan de molidişuri Pi, podzol, edafic mic, cu Hylocomium ş.a. muşchi verzi (FM3 Pi
TI HIII Ue5)
Este întâlnit mai frecvent în Carpaţii Orientali, în condiţii de relief aşezat (coame, şei,
depresiuni, funduri de văi, baze de versanţi), cu substrate acide şi soluri extrem de puternic
acide şi puternic debazificate (podzoluri), cu humus brut turbos, cu exces de apă la suprafaţă.
Aplicarea amendamentelor calcaroase şi a îngrăşămintelor şi introducerea aninului alb
în compoziţia arboretelor sunt principalele măsuri care pot contribui la ridicarea potenţialului
productiv al acestor staţiuni.
Montan de molidişuri Pi, gleiosol distric, slab turbos, cu Polytrichum – Sphagnum
(FM3 Pi TI-II HE Ue7-6)
Apar destul de frecvent, mai ales în Carpaţii Orientali, în condiţii de relief aşezat, cu
depozite de cuvertură provenite din roci acide sau intermediare (îndesate, greu permeabile) şi
soluri spodice, cu humus brut hidromorf sub muşchii acidifili, cu apă freatică stagnantă la 30 –
40 cm.
Măsurile de ameliorare a acestor soluri constau în: eliminarea excesului de apă,
aplicarea de amendamente calcaroase şi a îngrăşămintelor, introducerea aninului alb în
compoziţia arboretelor.

12
 Montan de molidişuri Pi, gleiosoluri turboase, cu Sphagnum (FM31 Pi T0-m HE Ue8)
Se află în mod insular în zone umede de luncă sau de versant, cu exces permanent de
apă şi acumulări de turbă (bahne, tinoave, turbării înalte) şi soluri fitohidromorfe.
Prezintă importanţă ştiinţifică.
Montan de molidişuri Pi, aluviosol, slab humifer, edafic mic şi foarte mic (FM3 1Pi TII
HIII Ue5-4)
Se întâlneşte sub formă de fâşii înguste în lunci, în apropierea albiilor majore ale
râurilor şi pâraielor, cu soluri bogate în pietriş, nisip, superficiale.
Arboretele sunt construite din „rarişti de molid” cu anin alb sau anin verde (cu aspect de
tufărişuri).

3.3. Staţiuni montane din etajul bioclimatic al amestecurilor de fag cu răşinoase (FM2)
3.3.1. Caractere fizico – geografice generale
Areal. În cazul amestecurilor de fag cu răşinoase, poziţia geografică şi, mai ales, forma
de relief şi orientarea versanţilor au o mai mare importanţă în ceea ce priveşte „distribuţia”
staţiunilor decât în etajul molidişurilor. Este foarte clar faptul că amestecurile (în care una
dintre speciile principale este bradul, specie mai sensibilă la extremele climatice decât molidul
şi fagul) evită depresiunile închise (cu inversiuni termice), şi preferă versanţii adăpostiţi şi
umbriţi; aceasta, cu atât mai mult cu cât se înaintează în areal de la est la vest.
Astfel, în Carpaţii Orientali amestecurile prezintă un maximum de dezvoltare în partea
estică a acestora, în grupa munţilor de fliş Stânişoara – Tarcău – Ciuc. În grupa munţilor
vulcanici de nord, amestecurile sunt mai bine reprezentate în Munţii Ţibleşului, precum şi în
Munţii Bârgău, Călimani şi Harghita. Un alt centru important de răspândire sunt Munţii
Vrancei, în care amestecurile se desfăşoară de jur împrejurul lor. La aceştia se adaugă şi
Munţii Baiului, şi chiar versantul prahovean al Munţilor Bucegi.
În Carpaţii Meridionali, aria amestecurilor este mai bine dezvoltată pe versanţii umbriţi
şi pe fundul văilor adăpostite, ca de altfel şi în Carpaţii Orientali, şi anume în Munţii
Semenicului şi Munţii Apuseni (Bihor).
Altitudinal, limita superioară a amestecurilor coincide cu cea inferioară a molidişurilor.
Limita inferioară este foarte neregulată în funcţie de relief şi substrat, un rol foarte important
avându-l în acest caz şi factorul antropogen. Astfel, dacă în Carpaţii Orientali, în Obcine şi

13
chiar în Carpaţii Curburii, limita inferioară poate coborî până la 550 – 600 m altitudine, pe
clinele vestice ale aceloraşi munţi limita oscilează între 900 – 1100 m (fig. 29). În Carpaţii
Occidentali limita inferioară (a amestecurilor naturale) variază între 850 m pe versanţii nordici
şi 1100 – 1200 m, pe cei vestici şi sudici.

Litologie, geomorfologie. Cele mai frecvente substrate litologice sunt depozitele

provenite din fliş (partea estică a Carpaţilor Orientali, Munţii Vrancei, Munţii Baiului, Munţii
Trascău). În partea vestică a Carpaţilor Orientali predomină rocile eruptive şi şisturile
cristaline, iar în Carpaţii Meridionali şisturile cristaline, rocile eruptive şi, pe alocuri, calcarele.
Clima. Valorile principalelor elemente climatice care caracterizează zona amestecurilor
prezintă o variabilitate mai mare decât în cazul molidişurilor şi datorită faptului că substratul
litologic, adăpostul lateral şi alţi factori au un rol important în răspândirea amestecurilor.
În condiţiile normale de relief (versanţi uniformi), temperatura medie anuală variază de
la 4,5…5º C (la limita superioară) la aproximativ 7º C (la limita inferioară), iar precipitaţiile
oscilează între limite destul de largi, de la 700 – 800 mm la 1000 – 1100 mm anual.
Întrucât, pe măsură ce creşte altitudinea, temperatura (căldura) devine factor limitativ
pentru creşterea bradului, şi în cazul amestecurilor se impune diferenţierea a cel puţin două
subetaje bioclimatice:

14
 • subetajul superior, ce se dezvoltă de la limita inferioară a molidişurilor pe o diferenţă
de nivel de 50 – 100 m şi unde lipsa căldurii influenţează creşterea bradului;
• subetajul inferior, unde căldura nu devine factor limitativ pentru creşterea bradului şi
fagului, iar molidul se află într-un optim climat relativ.
Soluri. La altitudini mari, în special în subetajul superior, sunt caracteristice solurile
spodice (prepodzoluri) şi districambosoluri prespodice, dar nu sunt excluse nici
districambosolurile tipice şi eutricambosolurile, în timp ce în restul etajului gama solurilor se
lărgeşte, întâlnindu-se, de regulă, soluri brune acide, brune eumezobazice, argiluvisoluri,
rendzine ş.a.

3.3.2. Tipuri de staţiuni

În cazul etajului amestecurilor de fag cu răşinoase, cele două subetaje (superior şi
inferior) se pot distinge foarte clar, atunci când există vegetaţie forestieră: arborii din speciile
brad, fag şi paltin, în subetajul superior, sunt, în general, scunzi (sub 15 – 17 m), chiar la vârste
înaintate, slab elagaţi, bogaţi în crăci, cu conicitate pronunţată a trunchiului, chiar în condiţii de
sol favorabile. Pe aceleaşi soluri, în subetajul inferior, arborii din speciile menţionate
realizează înălţimi de 2 – 2,5 ori mai mari decât în subetajul de limită (superior). Numai în
cazul solurilor scheletice, superficiale, cu volum edafic mic şi foarte mic, aşa după cum se va
vedea, diferenţierea arborilor din cele două subetaje este mai greu de făcut, deoarece creşterile
sunt slabe în tot etajul.

3.3.2.1. Tipuri de staţiuni din subetajul superior

Subetajul superior al etajului amestecurilor de fag cu răşinoase se poate considera
analog etajului presubalpin ca fiind, de fapt, pentru fag şi brad, o „zonă de limită altitudinală”,
unde factorii climatici (în special căldura) sunt mai puţin favorabili creşteri speciilor respective
decât în subetajul inferior. Din aceste motive, în condiţii de sol foarte diferite, arboretele (în
special cele cu brad şi fag) sunt, în general, de productivitate inferioară, potenţialul staţional
fiind determinat, în principiu, de climat.
Montan de amestecuri puternic vântuit, eutricambosol, edafic mijlociu – mare, cu
Oxalis – Asperula (FM2 Pi(m-s) TIII-IV HIII-IV Ue4-3)

15
 Este destul de frecvent întâlnit, sub formă de fâşii, uneori întrerupte (în funcţie de
relief), pe depozite de cuvertură constituite din roci bazice şi intermediare (mai ales în zona de
fliş), de regulă în partea superioară a versanţilor slab – moderat înclinaţi.
Solurile aparţin clasei cambisolurilor: eutrocambosoluri pe roci bazice şi
districambosoluri pe roci intermediare, ambele prezentând humus de tip mull sau mul – moder
şi fiind cel puţin mijlociu profunde, slab scheletice până la semischeletice, bine aprovizionate
cu apă.
Arboretele, deşi cu consistenţă ridicată, prezintă creşteri reduse, ca urmare a factorilor
climatici limitativi. Este indicată promovarea molidului, în zonele nepericlitate de doborâturi,
deoarece această specie valorifică mai bine potenţialul staţional de la altitudini mari.
Montan de amestecuri puternic vântuit, prepodzol, edafic mare, cu Luzula – Hieracium
(FM2 Pi(m) TII-III HIII Ue3-2)
Are acelaşi mod de răspândire ca tipul precedent, însă pe roci predominant acide (gresii,
marne grezoase, şisturi cristaline, ş.a.)
Solurile reprezentative cu caracter spodic clar (prepodzoluri) sau incipient
(districambosoluri prespodice), de regulă cu moder, sunt mijlociu profunde până la profunde,
slab scheletice până la semischeletice, bine aprovizionate cu apă.
Dată fiind aciditatea accentuată a solurilor este indicată menţinerea într-o proporţie mai
ridicată (60 – 70 %) a speciilor de foioase.

Montan de amestecuri puternic vântuit, prepodzol–podzol, edafic submijlociu, cu

muşchi şi alte acidofile (FM2 Pi(m) TI H4 Ue4-3)
Se află destul de frecvent, dar pe suprafeţe relativ mici, pe versanţi slab înclinaţi,
coame, cu depozite de cuvertură constituite din roci acide şi soluri cu caracter spodic accentuat
(prepodzol sau tranziţii ale acestuia către podzol).
Se remarcă troficitatea foarte scăzută a solurilor, determinată, în special, de aciditatea
mare şi debazificarea înaintată a acestora, care, în condiţii mai puţin prielnice pentru fag şi
brad, coboară nivelul potenţialului productiv către inferior. Molidul poate valorifica mai bine
aceste condiţii, însă în aceste condiţii staţionale este periclitat de vânt şi are influenţe negative
şi asupra solului, aşa încât se impune promovarea fagului şi a bradului, şi chiar a altor specii
(aninul alb).

16
 Tipurile de staţiuni cu potenţial de producţie inferior, din subetajul superior,
determinate edafic (soluri superficiale, scheletice, hidromorfe, ş.a.), care sunt însă
caracteristice în subetajul inferior se prezintă la grupa de tipuri de staţiuni de bonitate scăzută
la acest etaj.

3.3.2.2. Tipuri de staţiuni din subetajul inferior

Subetajul inferior are o largă răspândire, cuprinzând forme foarte diferite de relief, toate
categoriile de roci şi o gamă foarte variată de soluri, atât ca tip genetic, cât şi ca însuşiri fizice.
Climatul zonal este favorabil în special fagului, care reprezintă „specia de fond
(matricea)”, cu care se asociază sau nu bradul şi/sau molidul, în funcţie de condiţiile locale
pedoclimatice.
Varietatea relativ mare a condiţiilor de relief şi, implicit, şi a condiţiilor locale
pedoclimatice caracteristică subetajului inferior determină apariţia a numeroase, şi nu mai
puţin importante, tipuri de staţiuni de amestecuri, dintre care cele mai reprezentative se
prezintă în cele ce urmează.

A. Tipuri de staţiuni de bonitate superioară

Trăsăturile caracteristice care dau nota generală acestor staţiuni sunt:
• condiţii climatice zonale şi locale evident favorabile, cel puţin pentru una din
speciile de bază ce compun arboretul respectiv;
• soluri, de regulă, profunde mezobazice sau eubazice, cu humus de tip mull sau mull
– moder, bine aprovizionate cu apă, adeseori afectate şi de procese de hidromorfism
(pseudogleizare şi/sau gleizare).
Montan de amestecuri Ps, eutricambosol, edafic mare, cu Asperula – Dentaria (Oxalis)
(FM2 Ps TIV-V HIV-V Ue4-3)
Este frecvent răspândit în zona flişului carpatic, pe terenuri cu înclinări slabe până la
moderate, pe depozite de cuvertură provenite predominant din roci sedimentare, intermediare
şi bazice, în care sunt prezente întotdeauna elemente grosiere, ceea ce face ca drenajul să fie
bun.

17
 Solurile cele mai răspândite sunt cele de tipul eutricambosolurilor şi preluvosolurilor,
mai rar districambosoluri, de regulă cu mull, profunde, slab scheletice, slab până la moderat
pseudogleizate.
Condiţiile climatice caracteristice subetajului inferior al amestecurilor sunt favorabile
speciilor principale (molid, brad, fag). Condiţiile edafice ce se remarcă prin troficitate ridicată,
aciditate slabă, aprovizionare bună cu apă accesibilă, aeraţie bună, sunt şi ele deosebit de
favorabile pentru speciile menţionate, la care se pot adăuga şi paltinul, şi chiar frasinul (la
altitudini mai mici de 1000 de m).
Montan de amestecuri Ps(m), rendzinic, edafic mijlociu şi mare, cu Asperula –
Dentaria (FM2 Ps(m) TIV-V HIII-IV Ue4-2)
Acest tip staţional se dezvoltă, de regulă, în partea inferioară a etajului amestecurilor, pe
glacisurile formate la baza masivelor calcaroase sau pe versanţi umbriţi.
Solurile au un pronunţat caracter litomorf, fiind strâns legate de substratul de natură
bazică pe care s-au format. Aşadar, apar de regulă soluri cum sunt eutricambosolurile
rendzinice şi rendzinele cambice, intens humifere (humus de tip mull), mijlociu profunde până
la profunde, divers scheletice (mai frecvent semischeletice).
Datorită prezenţei abundente a ionilor bazici (în special Ca2+) în complexul adsorbtiv al
solurilor, acestea sunt eubazice şi eutrofice. Textura mai fină a solurilor (lutoasă şi chiar luto –
argiloasă), precum şi prezenţa unui conţinut important de materie organică, cel puţin în partea
superioară a profilului, asigură o bună reţinere a apei şi o bună circulaţie a elementelor
nutritive.
În asemenea situaţii, bonitatea staţională este condiţionată de conţinutul de schelet din
sol. De regulă, întrucât conţinutul de schelet din sol este relativ ridicat, condiţii de creştere mai
bună găseşte molidul, după care urmează bradul şi fagul. În cazul în care solurile prezintă
volum edafic mare, atât moidul cât şi bradul realizează clase superioare de producţie. În
general, condiţiile edafice sunt favorabile şi paltinului şi frasinului, aceste două valoroase
specii urmând să fie promovate (până la 10 – 15%) în compoziţia viitoarelor arborete.
Montan de amestecuri Ps(m-i), soluri diverse, cu drenaj imperfect, edafic mijlociu –
foarte mare (FM2 Ps(m) TIII-IV HE-IV Ue5-4)

18
 Staţiunile respective se întâlnesc fragmentar, fiind legate atât de relieful specific
(versanţi slab înclinaţi, platouri, culmi, terase), cât şi de caracterul depozitului de suprafaţă
(profunzime relativ mare, textură predominant mijlocie spre fină).
Solurile mai frecvent întâlnite sunt eutricambosoluri frecvent hipostagnice, uneori însă
şi hipogleice (datorită pânzelor de apă ce se scurg lateral), profunde până la foarte profunde,
slab scheletice, mai rar semischeletice. Se subliniază faptul că, uneori, acest tip staţional se
dezvoltă şi pe substrate acide, pe districambosoluri (chiar prespodice), dar numai în condiţiile
unor depozite groase, cu textură predominant lutoasă, care se formează la baza unor versanţi
sub forma unor mici glacisuri.
Condiţiile climatice locale, datorită poziţiei staţiunii în relief se remarcă prin minus de
căldură şi plus de umiditate atmosferică. Condiţiile edafice se caracterizează printr-o foarte
bună aprovizionare cu apă (uneori, mai ales în perioadele ploioase, apa se află în exces
temporar), humus de tip mull (hidromull), troficitate frecvent foarte ridicată.
În funcţie de tipul de sol şi sursa de aprovizionare cu apă, se deosebesc următoarele
faciesuri principale:
• faciesul cu soluri brune eutricambosoluri hipostagnice;
• faciesul cu soluri districambosoluri (prespodice) hipostagnice;
• faciesul cu soluri amfigleizate.
În condiţiile tipului de staţiune menţionat (mai ales în primele două faciesuri), bradul şi
molidul şi, dintre foioase, frasinul, găsesc condiţii foarte bune de creştere. Fagul, în schimb, nu
realizează decât productivitate mijlocie – inferioară. În cazul răririi puternice a arboretelui
există pericolul invaziei păturii vii mezohigrofite şi a mlăştinării solului.
Montan de amestecuri Ps, eutricambosol mezogleic, edafic mijlociu mare (FM2 Ps TIII
HIV Ue4)
Are răspândire limitată, fiind legat de porţiunile mai înalte de luncă, cu depozite
aluviale groase, petrografic neomogene şi soluri brune freatic umede, deseori gleizate sau
semigleice, mijlociu humifere (pe 20 – 30 cm), frecvent în complex şi cu aluviosoluri,
profunde, nisipoase sau nisipolutoase, slab- şi semischeletice, cu volum edafic mijlociu – mare.
Molidul valorifică mai bine decât bradul şi fagul astfel de soluri, însă este necesară
menţinerea ultimelor două specii în proporţie de 30 – 50% pentru consolidarea arboretelor

19
împotriva doborâturilor de vânt, precum şi în scop ameliorativ, ca şi a aninului alb şi negru în
microstaţiunile joase.

B. Tipuri de staţiuni de bonitate mijlocie

În condiţiile climatice zonale, în general favorabile principaleleo specii din subetajul
inferior al amestecurilor, potenţialul staţional este determinat, în principal, de factori edafici:
• conţinutul relativ ridicat de schelet (şi, în consecinţă, volumul edafic mijlociu), care
îngreuiază dezvoltarea sistemului radicelar (mai ales la brad şi fag) şi influenţează
negativ şi capacitatea de aprovizionare cu apă, în cazul solurilor de pe roci dure;
• compactitatea accentuată şi drenajul intern defectuos, în cazul solurilor cu
diferenţiere texturală puternică, dezvoltate pe substrate de marne şi marno – gresii;
• troficitate scăzută, în cazul solurilor cu pronunţat caracter spodic;
• excesul de apă şi/sau conţinutul ridicat de schelet, în cazul solurilor aluviale.

Montan–premontan de amestecuri Pm-s, rendzinine, edafic mijlociu, cu Asperula –

Dentaria (FM2 Pm-s TIV-V HIII Ue3-2)
Ca şi în alte cazuri, prezenţa calcarelor (marno – calcarelor) în substrat creează
specificitate înaintată în cadrul staţiunii. Acest fapt se remarcă, în primul rând, prin tipul şi
subtipul de sol, care au caracter puternic litomorf, fiind reprezentate, în principal, prin
rendzine, eutricambosoluri.
În mod caracteristic, astfel de soluri au humus de tio mull eutrof, conţinut de schelet
ridicat (semischeletice), textură lutoasă sau luto – argiloasă, drenaj normal.
Prezenţa scheletului în profilul de sol produce limitarea creşterilor, în special la brad şi
fag, mai puţin la molid, care poate atinge, în condiţiile solurilor respective, productivitate
superioară.
Montan de amestecuri Pm, eutricambosoluri scheletice, edafic mijlociu, cu Asperula –
Dentaria (FM2 Pm TII-III HIII Ue3-2)
Este răspândit în condiţii similare de substrat ca tipul staţional (analog) de bonitate
superioară, însă în condiţii de relief cu pante mai mari (versanţi predominant repezi) şi, ca
urmare, cu soluri cu conţinut mai ridicat de schelet (de regulă semischeletice), cu volum edafic
predominant mijlociu.

20
 În cuprinsului tipului apar, de regulă, frecvent şi faciesuri şi chiar tipuri incluse
restrânse, condiţionate orografic, edafic, hidrologic sau climatic. Dintre faciesurile mai
importante se menţionează:
• faciesul cu eutricambosoluri şi floră de tipul Asperula – Oxalis pe depozite cu
participarea însemnată a componentelor petrografice acide, în care sunt prezente
toate cele trei specii;
• faciesul cu eutricambosoluri textural fine şi hipostagnice, în care apar frecvent
brădete;
• faciesul cu districambosoluri de versanţi adăpostiţi sau de versanţi ± umbriţi, de la
tranziţia cu subetajul superior, mai rece şi mai umed, în care este mai frecvent
molidul în compoziţia arboretelor.
Măsurile silviculturale trebuie să urmărească, în primul rând, promovarea bradului (prin
regenerări naturale care se produc uşor).
Montan de amestecuri Pm(i), prepodzol sau criptopodzol, edafic mijlociu, cu Festuca -
Calamegrostis (FM2 Pm(i) TIII HIII Ue2)
Este relativ larg răspândit, pe versanţi moderat până la puternic înclinaţi, cu expoziţii
diferite. Substratele litologice sunt în general constituite din roci acide (şisturi sericito –
cloritoase, micaşisturi, gresii silicioase, ş.a.).
Solurile aparţin, de regulă, tipului prepodzol, însă în complex pot să apară şi
criptopodzolurile. Ele sunt în general mijlociu profunde, slab scheletice până la semischeletice,
cu textură predominant luto – nisipoasă. În mod obişnuit, prezintă humus de tip moder (cu
unele variante moder sau moder – humus brut, în funcţie de substrat şi microrelief).
Condiţiile edafice, prin aciditatea moderată până la foarte puternică, circuitul îngreuiat
al substanţelor nutritive şi volumul edafic redus sunt, de regulă, moderat limitative pentru
creşterea în special a bradului şi fagului.
Întrucât există pericolul însemnat de înierbare a solului, în special cu specii de Festuca
şi Calamagrostis, se va avea grijă să nu se scadă consistenţa arboretelor prin intervenţii
nechibzuite. Molidul şi laricele găsesc condiţii relativ bune de extindere, în special în partea
superioară a arealului staţional.
Montan de amestecuri Pm, luvisoluri stagnice, edafic submijlociu – mijlociu (FM2 Pm
TII-III HIII Ue3-2)

21
 Este destul de frecvent întâlnit în subetajul inferior al amestecurilor (la altitudini relativ
mici, sub 700 m), în special în zona flişului, pe marno – gresii sau depozite poligene rulate, în
condiţii de relief relativ aşezat.
Predomină solurile din clasa luvisoluri (stagnice), cu mull sau mull – moder, cu procese
intense de pseudogleizare, din care cauză grosimea fiziologică este relativ redusă. Deşi solurile
prezintă troficitate specifică ridicată, datorită volumului edafic relativ redus (ca urmare a
prezenţei orizontului BtW situat la circa 40 – 60 cm în profilul de sol), potenţialul productiv,
atât pentru brad cât şi pentru fag, este cel mult mijlociu.
Dintre faciesurile staţionale mai importante se remarcă:
• faciesul cu soluri mezohipostagnice cu mull, pe versanţi moderat înclinaţi;
• faciesul cu soluri epihipostagnice şi diferenţiate structural (puternic), cu mull –
moder hidromorf, pe locuri aşezate sau versanţi slab înclinaţi;
Ca urmare a răririi arboretului, există pericolul mare de intensificare a înmlăştinării şi de
invazie a păturii vii higrofite, mai ales în faciesul cu luvosoluri epihipostagnice. În astfel de
cazuri apare fenomenul de uscare a bradului.
Menţinerea consistenţei ridicate a arboretelor, promovarea speciilor de amestec, în
special a fagului, molidului, dar şi a laricelui şi chiar a unor specii de ajutor, cum sunt carpenul
(în special), aninul negru, sunt măsuri care pot împiedica procesele de evoluţie negativă a
solurilor.

Montan de amestecuri Pm(i), aluviosol psamic, edafic mijlociu – mic (FM21 Pm(i) TI(II)
HIV(II) Ue5-3)
Staţiunile respective se găsesc sub forma unor fâşii înguste în luncile râurilor ce străbat
subetajul amestecurilor de fag cu răşinoase.
Substratele litologice formate din depozite aluviale sunt foarte variate ca natură, însă au
ca trăsătură comună faptul că sunt bogate în fracţiunea nisipoasă, la care se poate adăuga în
proporţie diferită prundiş şi bolovăniş.
Solurile, deşi aparţin aproape în exclusivitate tipului aluvial, sunt foarte diferite ca
profunzime, ca participare a scheletului şi conţinut în materie organică. Troficitatea lor este în
general scăzută, însă aprovizionarea cu apă este bine asigurată.

22
 În general, condiţiile menţionate sunt mai favorabile molidului decât fagului şi bradului,
care numai pe soluro mai evoluate ating productivităţi mijlocii. Se mai menţionează prezenţa,
uneori abundentă, a aninului alb, care manifestă o mare capacitate de ocupare a terenului.

C. Tipuri de staţiuni de bonitate inferioară

Staţiunile cu potenţial redus şi extrem de redus din subetajul inferior al amestecurilor,
cu condiţii climatice zonale favorabile, mai mult decât în cazul molidişurilor din subetajul
inferior, sunt condiţionate îndeosebi de factori edafici, şi anume:
• grosimea mică a solurilor şi conţinutul ridicat de schelet, deci volum edafic foarte
mic;
• capacitatea mică de reţinere a apei şi, deci, deficit puternic de apă în perioada
estivală;
• troficitatea redusă a solurilor cu caracter spodic, deci circuit biogeochoimic deficitar.

Montan de amestecuri Pi, soluri litice, edafic mic – foarte mic, cu floră de mull (FM2 Pi
TII HII Ue2-1)
Este răspândit în condiţii de relief accidentat, pe substrate predominant bazice (gresii
calcaroase, marno – calcare, conglomerate calcaroase, amfibolite, bazalte,ş.a.)
Solurile sunt diferite ca tip genetic (eutricambosoluri, rendzine), toate având ca trăsături
comune: grosime mică, conţinut mare de schelet, drenaj rapid – excesiv, capacitate mică de
apă.
În aceste condiţii, atât fagul, cât şi bradul sunt puternic frânate în creştere. Există unele
diferenţieri locale edafice (soluri uşor coluvionate sau, din contră, excesiv scheletice –
litosoluri), care determină şi faciesuri corespunzătoare: brădeto – făgete, în primul caz sau
făgeto – pinete, în cel de-al doilea caz.
Montan de amestecuri Pi, prepodzol şi criptopodzol, edafic mic, cu Luzula şi
Calamagrostis (FM2 Pi TII HII Ue2-1)
Este relativ frecvent răspândit în condiţii de relief frământat, cu pante mari şi foarte
mari. Depozitele de cuvertură sunt diferite ca natură, însă predomină cele provenite din roci
metamorfice şi eruptive acide.

23
 Solurile sunt şi ele destul de diferite, mai ales ca însuşiri fizice (grosime morfologică,
conţinut de schelet). Predomină prepodzolurile cu moder – humus brut, cel mult mijlociu
profunde semischeletice până la excesiv scheletice, oligobazice.
În condiţii de relief foarte variate, menşionate, factorii ecologici (în special climatul
local şi conţinutul de apă accesibil al solurilor) sunt destul de diferiţi, ceea ce impune separarea
unor faciesuri staţionale, cum sunt:
• faciesul de versanţi adăpostiţi şi umbriţi, cu plus de umiditate în atmosferă şi sol,
mai favorabil bradului şi fagului;
• faciesul de versanţi însoriţi şi culmi, cu minus de umiditate în atmosferă şi sol, în
care alături de fag apare frecvent pinul comun şi unele specii provizorii (mesteacăn,
plop tremurător);
• faciesul din apropierea văilor, cu plus de umiditate atmosferică şi unde prezenţa
răşinoaselor este mai însemnată.
Montan de amestecuri Pi, prepodzol-podzol, edafic mic, cu Vaccinium (FM2 Pi TI HII
Ue3-2)
Este răspândit insular pe culmi, mameloane şi versanţi lini, umbriţi, pe deăozite de
cuvertură provenite, de regulă, din roci acide, şisturi cristaline, gresii silicioase, granite, ş.a.
Predomină prepodzolurile, dar în complex cu acestea apar şi podzoluri. În general,
solurile respective sunt scurte, prezintă conţinut bogat de schelet şi au un orizont cu humus
brut destul de dezvoltat.
Condiţiile edafice menţionate care determină troficitatea foarte scăzută, un circuit foarte
mult îngreuiat al substanţelor nutritive, într-un volum edafic redus, creează mediu puţin
favorabil pentru toate speciile din etajul amestecurilor, dar îndeosebi pentru brad şi fag. În
asemenea cazuri sunt necesare lucrări de ajutorare a regenerării naturale şi aplicarea de
amendamente calcaroase.
Montan de amestecuri Pi, litosoluri - stâncărie
Apare în mod insular, dar destul de frecvent, în tot etajul amestecurilor, fiind strâns
legat de relieful abrupt, de prezenţa stâncăriilor şi a rocii de suprafaţă. Ca natură petrografică,
rocile sunt foarte diferite, de la cele metamorfice şi sedimentare, care sunt mai frecvente, până
la cele eruptive.

24
 În mod caracteristic, solurile sunt slab dezvoltate (predomină litosolurile),
semischeletice şi excesiv scheletice care, în mod evident, sunt oligotrofice.
Datorită prezenţei pe suprafeţe întinse a rocii la zi, în special pe versanţi însoriţi, se
realizează plus de căldură şi insolaţie, minus de umiditate atmosferică, ceea ce se constituie în
factori puternic limitativi, în special pentru brad şi fag (condiţii în care apar speciile provizorii
şi pinul).
Datorită condiţiilor vitrege de vegetaţie (edafice şi climatice), arboretele din cadrul
acestui tip staţional se încadrează în categoria pădurilor cu rol de protecţie deosebit.

3.4. Staţiuni montane – premontane din etajul bioclimatic al făgetelor (FM1+FD4)

3.4.1. Caractere fizico – geografice generale
Areal. Făgetele din etajul montan inferior (FM1) şi premontan (FD4) ocupă, în mod
normal, spaţiul cuprins între limita inferioară a amestecurilor şi limita superioară a etajului
complexelor de gorunete şi făgete.
În Carpaţii Orientali au o răspândire importantă în lanţul Munţilor Oaş, Gutîi – Ţibleş.
Bordează în partea de vest lanţul Munţilor Călimani – Gurghiu – Harghita, realizând un
maximum secundar în Munţii Baraolt şi Bodoc. Sunt mai slab răspândite în partea estică a
Carpaţilor Orientali. Făgetele realizază un maxim important în Munţii Buzăului, ca apoi să
înconjoare de jur-împrejur Carpaţii Meridionali cu extensie mult mei mare pe clinele sudice şi
vestice ale unor masive muntoase (Munţii Baiului), unde se pot situa deasupra amestecurilor,
decât pe cele nordice. În Carpaţii Orientali predomină faţă de molidişuri şi amestecuri luate
împreună.
Intervalul altitudinal în care sunt răspândite făgetele montane şi submontane variază
mult în funcţie de masivitate, orientarea generală a versanţilor şi formele de relief. Limita
superioară atinge un maximum de altitudine (1500 – 1600 m) pe clinele sudice ale Munţilor
Godeanu, în timp ce în Carpaţii Orientali şi pe clinele nordice ale Carpaţilor Meridionali ea se
situează în jurul altitudinii de 1000 m. limita inferioară a etajului variază între 550 – 650 m în
Carpaţii Orientali (fig. 30) şi 670 – 750 m în Carpaţii Meridionali şi cei Occidentali.
Litologie, geomorfologie. Substratele litologice sunt destul de variate, însă cele mai
frecvente sunt cele metamorfice (în Munţii Maramureş-Rodna, precum şi în Carpaţii
Meredionali) şi cele sedimentare (în partea estică a Carpaţilor Orientali, în Carpaţii de Curbură

25
şi în Munţii Trascău). Formaţiile eruptive au o răspândire mai însemnată în Munţii Oaş, Gutâi,
Harghita, precum şi în Munţii Zarand; sub formă insulară se găsesc roci eruptive şi în Munţii
Parâng şi Retezat.

Relieful prezintă forme destul de variate, de la versanţi prelungi, caracteristici

sectoarelor cu şisturi cristaline şi cu marne, la abrupturi, specifice sectoarelor cu calcare.
Clima. Mai mult decât în cazul celorlalte etaje de vegetaţie menţionate, clima făgetelor
prezintă o variabilitate regională foarte importantă. Astfel, dacă în Carpaţii Orientali
temperatura medie anuală se află cuprinsă între 7 şi 8 ºC, la limita inferioară a etajului, în
Carpaţii Meridionali ea creşte de la este spre vest, ajungând la aproximativ 8,5ºC. La limita
superioară temperatura medie anuală prezintă un interval de variaţie mai mic, fiind de fapt
aceeaşi cu cea caracteristică pentru limita inferioară a etajului amestecurilor. În ceea ce
priveşte precipitaţiile, variabilitatea este mai pronunţată, acestea fiind cuprinse între circa 750-
1400 mm.

26
 Creşterea arboretelor situate la altitudini mari (peste 1100 – 1300 m), în apropierea
golurilor de munte (cazul Munţilor Baiului, al Munţilor Godeanu, ş.a.), unde temperatura
atinge 4 … 5 ºC, este puternic frânată. Din acest punct de vedere este important să se
diferenţieze, şi în cadrul etajului bioclimatic al făgetelor, două subetaje:
• subetajul inferior, cu climatul favorabil;
• subetajul superior, în care căldura devine factor limitativ pentru creşterea fagului.
Soluri. În cazul etajului făgetelor predomină eutricambosolurile şi districambosolurile ,
în funcţie mai ales de substrat, dar pot să apară şi luvosoluri (în subetajul inferior) sau soluri cu
caracter spodic (pe roci acide) mai frecvent în subetajul superior, şi local şi în etajul inferior
(pe roci hiperacide).

3.4.2 Tipuri de staţiuni

Cunoaşterea şi caracterizarea staţiunilor forestiere din cele două subetaje de făgete se
impune ca urmare, atât al specificului lor ecologic, cât şi al măsurilor diferenţiate de
gospodărire pe care le necesită.
Cele două subetaje se pot identifica relativ uşor după poziţia lor în relief, ca şi după
fizionomia arborilor: subetajul superior se află situat peste 1000-1200 m altitudine, uneori (în
mod extrazonal) deasupra etajului amestecurilor de fag cu răşinoase; arborii prezintă forme
scunde (teşite), către golul de munte, şi trunchiuri conice, noduroase, cu ramificaţii de jos,
către partea inferioară a etajului.

3.4.2.1 Tipuri de staţiuni din subetajul superior

Potenţialul productiv al staţiunilor din acest etaj este puternic determinat climatic, aşa
încât chiar pe soluri bine dezvoltate şi cu troficitate ridicată, arboretele nu realizează mai mult
decât clasa a IV-a de producţie. Pe de altă parte, prin poziţia lor în ansamblul cadrului
geografic, arboretele respective au şi un important rol de protecţie, toate acţiunile practice
având ca scop principal conservarea acestor păduri.
Montan de făgete de limită şi de altitudine mare Pi (m), soluri diverse, edafic mijlociu-
mare (FM1 Pi TII-III HIII Ue3-2)
Tipul staţional menţionat, care reprezintă de fapt un complex de staţiuni, se integrează
în întregime în etajul superior al făgetelor, desfăşurându-se sub forma unei fâşii sau benzi până

27
la limita cu golul de munte sau, uneori, până la limita inferioară a etajului molidişurilor. Este
mai bine reprezentat pe clinele sudice din extremitatea vestică a Carpaţilor Meridionali, însă
ele apar insular şi în Munţii Rodna şi în Munţii Apuseni.
Depozitele de suprafaţă sunt de natură variată, fiind provenite, atât din şisturi cristaline,
cât şi din gresii, marno-gresii, conglomerate şi uneori chiar calcare.
Solurile cele mai frecvente sunt districambosolurile, cu mull-moder, mijlociu profunde
până la profunde, de regulă semischeletice. Se menţionează că pe locurile aşezate şi substrate
puternic acide pot să apară şi soluri cu caracter spodic, după cum pe calcare apar rendzine.
Climatul, ce se remarcă prin deficit însemnat de căldură, reprezintă principalul factor
limitativ pentru creşterea fagului.
În funcţie de poziţia geografică (regională şi altitudinală), de natura substratului, de
caracteristicile solului, se pot distinge mai multe subtipuri şi faciesuri staţionale dintre care se
menţionează cele mai fercvente
• subtipul situat în partea de jos a subetajului, cu făgete predominant de productivitate
mijlocie, cu soluri brune-mezobazice sau brune-acide, cu mull sau mull-moder (pe substrate
predominant intermediare);
• subtipul situat în partea de sus a subetajului, cu făgete de limitaă altitudinală, cu soluri
cu caracter spodic-brune criptospodice, brune feriiluviale (pe substrate intermediare şi acide)
sau cu soluri brune-brune acide (însă numai pe substrate tamponate).
Condiţiile climatice sunt destul de favorabile molidului şi raricelui în ambele subtipuri,
dar în special în primul subtip staţional; în orice caz însă, introducerea acestor două specii în
golurile mari cerate accidental, se va face în concordanţă cu specificul condiţiilor
pedoclimatice locale, păstrându-se în compoziţie şi fagul în proporţie de cel puţin 50-60 %.

3.4.2.2. Tipuri de staţiuni din subetajul inferior

Staţiunile aparţinând acestui subetaj sunt, alături de cele din subetajul propriu-zis al
molidişurilor, cel mai mult răspândite în speţiul geografic forestier al ţării.
Tipurile de staţiuni respective prezintă o variabilitate accentuată sub raport ecologic şi
silvoproductiv, datorită diversităţii condiţiilor naturale (relief, substrat litologic, climat local)
ale spaţiului în care ele se află.

28
 Din multitudinea tipurilor de staţiuni forestiere existente se prezintă, mai pe larg, cele cu
importanţă practică deosebită.

A. Tipuri de staţiuni de bonitate superioară

Astfel de staţiuni se remarcă prin următoarele caracteristici edafice esenţiale:
• soluri profunde, cu volum edafic mare, textură cel mult luto-argiloasă, cel puţin oligo-
mezobazice, cu humus de tip mull;
• aprovizionare bună cu apă accesibilă (gradul de umiditate nu coboară vara sub nivel
reavăn).
Montan-premontan de făgete Ps, eutricambosol, edafic mare, cu Asperula-Dentaria
(FM1+FD4 Ps TIV-V HIV Ue3-2)
Este foarte răspândit în etajul făgetelor din Carpaţi (mai puţin în Carpaţii Orientali) pe
versanţi slab până la moderat înclinaţi cu expoziţii variate, locuri în general aşezate, pe
depozite de suprafaţă groase provenite predominant din roci înaintat tamponate, în special de
fliş marno-grezos, din conglomerate calcaroase, calcare gresoase, ş.a.
Predomină eutricambosolurile cu mull eutrof, în general profunde, slab scheletice până
la semischeletice, cu textură mijlocie spre fină (în partea inferioară a profilului de sol), din care
motive în unele cazuri şi drenajul poate fi încetinit şi pot să apară procese de pseudogleizare
slabă.
Condiţiile ecologice edafice principale se caracterizează prin aciditate obişnuit slabă,
conţinut ridicat de elemente nutritive şi circuit foarte bun al acestora, aprovizionarea bun ă cu
apă accesibilă sunt şi ele favorabile fagului.
În funcţie de conţinutul de humus, de aprovizionarea cu apă şi intensitatea procesului de
stagnizare, se realizează şi o serie de faciesuri staţionale dintre care se menţionează:
• faciesul cu acumulare intensă de humus;
• faciesul cu plus de umiditate şi stagnizare în profunzime;
• faciesul de baze de versanţi şi de vale pe soluri coluvionate, profunde, intens humifere.
Bonitatea staţională este superioară pentru fag, dar şi pentru alte specii forestiere, cum
este în special bradul.
Întrucât arboretele ce se găsesc în asemenea condiţii staţionale sunt dintre cele mai
valoroase, ele se cer să fie conservate cu grijă şi perpetuate pe calea regenerării naturale.

29
 Montan-premontan de făgete Ps, districambosol umbric, edafic mare, cu Oxalis-
Dentaria (FM1+FD4 Ps TIII H III-IV Ue 4(3)-2)
Se întâlneşte mai ales în Carpaţii Meridionali şi în cei Occidentali, pe versanţi slab-
moderat înclinaţi, cu expoziţii diferite, pe depozite de cuvertură groase, constituite
predominant din roci acide (şisturi cristaline, gresii, conglomerate ş.a.).
Caracteristice sunt districambosolurile, de regulă cu orizont A bine dezvoltat (umbric),
cu mull mezotrof, profunde şi foarte profunde, slab scheletice până la semischeletice, cu
textură luto-nisipoasă, drenaj normal, aprovizionare bună cu apă şi circuit biogeochimic activ.
Condiţiile pedoclimatice sunt proprii dezvoltării unor arborete foarte valoroase , ceea ce
necesită măsuri speciale de gospodărire, în vederea conservării lor.
Montan-premonatn de făgete Ps(m), eutricambosol batigleic, edafic mijlociu-mare,
(FM1+FD4 Ps TIV-V HV Ue5-4)
Se întâlneşte pe suprafeţe restrânse în luncile râurilor montane, pe depozite aluviale
poligene.
Eutricambosolurile gleice (batigleice) sau numai bine umezite freatic, se află adesea în
complex cu soluri aluviale mai slab evoluate, toate având ca trăsături comune: humus de tip
mull, textură nisipo-lutoasă, conţinut moderat până la mare de schelet, profunzime mare,
aprovizionare bună cu apă.
Pe lângă fag, în compoziţia arboretelor mai apar în mod diseminat sau în subetaj
molidul, bradul şi destul de frecvent aninul negru şi alb.

B. Tipuri de staţiuni de bonitate mijlocie

În cazul acestei categorii de tipuri de staţiuni, factorii edafici sunt cei care limitează (la
nivelul mijlociu al productivităţii) creşterea fagului. Dintre cei mai importanţi factori limitativi
se menţionează:
• conţinutul mare de schelet care, chiar în cazul unor soluri profunde şi cu troficitate
ridicată, acţionează puternic negativ;
• conţinut relativ mare de argilă (peste 35-40 %) în orizontul BtW al solurilor cu
caracter luvic, care înrăutăţeşte regimul aerohidric;
• troficitate coborâtă, în cazul solurilor criptospodice.

30
 Montan-premontan de făgete Pm, eutricambosol scheletifer, edafic mijlociu, cu
Asperula-Dentaria (FM1+FD4 Pm TIII HIII Ue2)
Este foarte răspândit, obişnuit în vecinătatea tipului de staţiune analog, de bonitate
superioară. Se deosebeşte de acesta mai ales prin condiţiile de relief (versanţi cu pante
moderate şi repezi) şi cele de sol (profunzime în mod frecvent mijlocie, conţinut moderat până
la bogat de schelet), fapt pentru care bonitatea staţională este mai redusă (mijlocie).
În condiţiile acestui tip de staţiune se pot introduce cu foarte bune rezultate bradul,
molidul, duglasul în partea de vest a ţării, paltinul, frasinul.
Montan-premontan de făgete Pm-m/i, rendzinic, edafic mijlociu, cu Asperula-Dentaria
(FM1+FD4 Ps TIV-V HIII Ue2)
Apariţia acestui tip de staţiune este în mod evident legată de existenţa substratului
format pe calcare, marno-calcare, marne, etc. De aceea el este mai răspândit în Carpaţii
Meridionali şi în Munţii Banatului, unde substratele respective apar mai frecvent.
Solurile au pronunţat caracter litomorf, fiind reprezentate mai frecvent prin rendzine
(tipice ori cambice), faeoziom marnic ş.a. Sunt soluri obişnuit mijlociu profunde până la
profunde, cu textură mijlocie şi fină, cu drenaj bun (în cazul rendzinelor şi eutricambosolurilor
rendzinice) şi întârziat (în cazul faeziomurilor marnice).
Condiţiile edafice prezintă unele limitări determinate în primul rând de conţinutul
ridicat de schelet (cazul rendzinelor) sau de conţinutul pronunţat de argilă şi compactitatea
accentuată a orizontului B (în cazul pseudorendzinelor).
Montan-premontan de făgete Pm, districambosol, edafic mijlociu, cu Festuca-
Calamogrostis (FM1+FD4 Pm TII HII Ue2)
Astfel de staţiuni sunt răspândite în toţi munţii, dar mai ales în partea de vest a
Carpaţilor Meridionali şi în Carpaţii Orientali, pe versanţi moderat până la puternic înclinaţi şi
depozite de suprafaţă, provenite din roci acide şi intermediare (inclusiv andezite).
Solurile aparţin tipului districambosol tipic, andic sau uneori prespodic, cu mull sau
mull-moder. Sunt mijlociu profunde până la profunde, slab scheletice până la semischeletice,
oligomezobazice.
Condiţiile ecologice de natură edafică, troficitatea, aciditatea şi aprovizionarea cu apă
sunt la niveluri mijlocii.

31
 Productivitatea arboretelor poate fi sporită prin introducerea molidului, laricelui, chiar a
duglasului (în partea de vest a ţării), însă în proporţie de cel mult 30-40%.
Din motivele menţionate bonitatea staţională este mijlocie pentru fag. În condiţiile
acestui tip pot fi promovate specii ca: bradul, duglasul în partea de vest a ţării, laricele,
paltinul, ş.a.
Montan-premonatn de făgete Pm, luvosoluri, edafic mijlociu, cu Festuca (FM1+FD4 Ps
TII-III H III-IV Ue4-2)
Staţiunile ce se încadrează în acest tip staţional apar mai frecvent în Carpaţii
Meridionali şi cei Occidentali, pe versanţi slab până la moderat înclinaţi, locuri aşezate, pe
depozite de cuvertură, în general groase provenite din roci acide şi intermediare.
Solurile mai frecvente sunt luvosolurile hipostagnice, dar în mod insular (pe locuri
aşezate şi pe depozite mai fine) pot să apară şi luvosoluri stagnice, cu humus de tip moder.
Aceste soluri sunt mijlociu profunde până la profunde cu textură mijlocie spre fină, de regulă
pseudogleizate şi slab scheletice.
Condiţiile ecologice, edafice-aciditate, aeraţie, aprovizionare cu apă – prezintă limitări
semnificative (la nivelul orizontului Btw).
Bonitatea staţională, care este de regulă mijlocie, poate varia în sens pozitiv sau negativ
în funcţie de condiţiile de sol: pe luvosoluri cu mull-moder profunde, productivitatea fagului
este mijlocie către superioară, iar pe luvosoluri albice stagnice cu moder, acide şi mai puţin
profunde, tinde către inferioară.
Dintre faciesurile staţionale mai importante se menţionează:
• faciesul cu soluri mai humifere şi mai trofice slab luvice cu floră de mull şi mull-
moder
• faciesul de tranziţie spre tipul inclus luvisol glosic, puternic acid, cu pătură vie în care
apar elemente acidofile.
Condiţiile staţionale sunt favorabile pentru introducerea frasinului, bradului, molidului
şi laricelui în proporţie de 20-30 %, în funcţie de condiţiile de sol.
Montan-premonatn de făgete Pm(i), aluviosol, edafic mijlociu, cu Festuca (FM1+FD41
Pm(i) TI-II H III-IV Ue4-5)

32
 Staţiunile respective sunt răspândite în luncile pâraielor şi râurilor ce străbat etajul
făgetelor, pe soluri obişnuit mijlociu profunde, moderat humifere, adeseori semischeletice (cu
pietriş, bolovăniş), bine aprovizionate cu apă, oligotrofice până la oligomezotrofice.
Vegetaţia forestieră ce populează aceste staţiuni este foarte diversă: alături de fag se
asociază adesea atât anin alb şi anin negru, cât şi mici pâlcuri de brad, molid.

C. Tipuri de staţiuni de bonitate inferioară

Principalii factori staţionali care determină nivelul scăzut al potenţialului staţiunilor din
subetajul inferior al făgetelor sunt, ca şi în cazul staţiunilor similare din subetajul amestecurilor
de fag cu răşinoase, tot de natură edafică: grosimea mică a solurilor şi conţinutul ridicat de
schelet (soluri cu caracter litic şi litosoluri), troficitatea scăzută şi extrem de scăzută (soluri cu
humus brut xeromorf).
Montan – premontan de făgete Pi, rendzinic, edafic mic (FM1+FD4 Pi TIII-IV HI Ue2-1)
Are răspândire fragmentară, mai ales în Carpaţii Meridionali şi în cei Occidentali,
apariţia tipului de staţiune fiind legată de prezenţa substratelor calcaroase (calcare, calcare
dolomitice, calcare marnoase, calcare gresoase, ş.a.). Relieful este foarte neregulat, cu
frecvente denivelări, abrupturi, poliţe, caracteristic acestui tip de substrat.
Solurile cu caracter litomorf pronunţat (rendzine litice, litosol rendzinic, eutricambosol
rodic ş.a.), cu humus de tip mull sau moder (uneori xeromorf) sunt în general scurte,
semischeletice sau scheletice, cu drenaj excesiv şi important deficit de apă accesibilă.
În condiţiile pedoclimatice menţionate, alături de fag, care este de clasaă de producţie
inferioară şi subinferioară, mai pot să apară: pinul negru, paltinul, teiul, frasinul, mojdreanul
ş.a. Evident, şi aceste arborete îndeplinesc rol exclusiv de protecţie.
Montan – premontan de făgete Pi, soluri acide diverse, edafic mic – mijlociu, cu Luzula
– Calamagrostis (FM1 FD4 Pi TII-III HII Ue3-1)
Este frecvent răspândit în condiţii de relief variat însă predominant cu pante mari şi
expoziţii însorite, pe depozite de suprafaţă cu grosimi foarte diferite, provenite de regulă din
roci acide, metamorfice sau sedimentare. Ca urmare firească a condiţiilor de relief şi substrat,
solurile sunt foarte diferite ca tip genetic, întâlnindu-se atât districambosoluri „acide”, cât şi
prepodzoluri şi chiar micropodzoluri. Aceste soluri au ca trăsături comune următoarele: sunt

33
puţin până la mijlociu profunde, de regulă semischeletice şi oligobazice, cu moder sau humus
brut.
Condiţiile climatice locale se remarcă prin plus de căldură şi minus de umiditate
atmosferică. Condiţiile ecologice edafice, caracterizate prin troficitate scăzută şi submijlocie,
aciditate puternică, aprovizionare slabă cu apă în perioada estivală, deficit în principalele
elemente nutritive şi circuit biogeochimic mult încetinit, determină potenţialul productiv scăzut
a acestor staţiuni.
În condiţiile fizico-geografice şi ecologice menţionate, se pot diferenţia mai multe
facisuri staţionale din care se menţionează următoarele:
• faciesul cu districambosoluri, semischeletice, cu moder;
• facisul cu soluri brune prepodzoluri, scheletice, cu moder –humus brut;
• faciesul cu podzoluri, semischeletice, cu humus brut.
De regulă, arboretele situate în astfel de staţiuni sunt încadrate în grupa I (subgrupa 2A),
având rol de protecţie a solurilor contra eroziunii.
Montan – premontan de făgete Pi, prepodzol-podzol, edafic mic–mijlociu, cu Vaccinium
(FM1+ FD4 Pi TI HII-III Ue3-2)
Staţiunile respective apar sub formă fragmentară, fiind condiţionate de relief (versanţi
cu pante mici, platouri, coame late ş.a.) şi substrat (roci puternic acide).
Solurile care aparţin clasei spodisoluri, cel mai frecvent fiind tipul prepodzol cu tendinţă
de evoluţie spre podzol ( în mod insular apar chiar podzoluri humico-feriiluviale) în general
mijlociu profunde şi semischeletice.
Condiţiile climatice locale, deşi prezintă o variabilitate accentuată ca urmare a poziţiei
în relief a staţiunilor respective, ele sunt în general favorabile fagului (excepţie fac staţiunile
situate în apropierea subetajului superior al făgetelor).
Condiţiile ecologice edafice, reprezentate prin troficitate foarte scăzută, aciditate foarte
puternică, aprovizionare deficitară cu apă, constituie principalii factori limitativi pentru
creşterea fagului.
Ridicarea productivităţii arboretelor din astfel de staţiuni reprezintă o problemă extrem
de dificilă. În proporţie relativ redusă se pot introduce pinul comun (ecotipul corespunzător),
laricele şi molidul.
Montan – premontan de făgete Pi, soluri scheletice – stâncărie

34
 Caracteristicile esenţiale ale unor astfel de staţiuni din diferite etaje bioclimatice (relief
abrupt, prezenţa solurilor superficiale, scheletice, a litosolurilor, variabilitatea climatică locală
pronunţată), se menţin şi în cazul acestui tip staţional, aşa încât problema cea mai importantă
care se pune este conservarea vegetaţiei forestiere existente, eventual completarea, pe cât
posibil, a golurilor cu diferite specii (paltin, cireş, mojdrean, pin, larice, molid ş.a.), în funcţie
de poziţia geografică, substrat, expoziţie şi sol.

3.5 Staţiuni deluroase din etajul complexelor de gorunete şi făgete (FD3)

3.5.1. Caractere fizico-geografice generale
Areal. Acest etaj este răspândit în podişurile mai înalte intens fragmentate, precum şi în
dealurile ce fac tranziţia spre zonele montane şi submontane. Ocupă aproape în întregime
Podişul Central Moldovenesc, Subcarpaţii, Piemonturile vestice, precum şi depresiunile
Maramureş şi Oaş. Acoperă şi o parte din munţii joşi (Oaş, Periş, Almăj-Locava, Zarand ş.a.).
În mod extrazonal, gorunetele pătrund şi în regiunile muntoase, fiind favorizate de
condiţiile de relief şi substrat (versanţi cu expoziţie însorită şi apariţia rocii la zi pe mari
suprafeţe în Munţii Cozia, Parâng-Vâlcan, Lotru ş.a.).
Intervalul altitudinal de răspândire a etajului variază ca lăţime, în funcţie de poziţia
geografică, orientarea versanţilor şi chiar de caracterul substratului litologic. În general,
altitudinile variază între 350 şi 400 m, la limita inferioară şi 650 – 750 m, la limita superioară
(ceea ce corespunde limitei inferioare a făgetelor premontane şi montane).

35
 Litologie, morfologie. Caracteristice pentru acest etaj sunt rocile care aparţin obişnuit
formaţiilor sedimentare (marne, gresii, conglomerate, pietrişuri, nisipuri, argilă ş.a). Nu se
poate face abstracţie nici de rocile metamorfice şi eruptive care apar, de regulă, în unele dintre
masivele muntoase unde gorunetele acced ca urmare a condiţiilor climatice (topoclimatice)
favorabile.
Relieful este destul de variat, fiind puternic influenţat de substratul litologic şi de
procesele de pantă (fig 31, 32). Predomină zonele cu relief relativ uniform, specific

36
substratelor marno-grezoase, dar sunt destul de frecvente şi cele cu relief neregulat (cu
prăbuşiri, alunecări) specifice sectoarelor cu substrat de nisipuri şi pietrişuri sau marno-argile.
Clima. Caracteristic acestui etaj este faptul că versanţii însoriţi şi culmile sunt ocupate
de gorunete, în vreme ce pe versanţii umbriţi predomină făgetele. Desigur, această distribuţie
se află în strânsă legătură cu specificul topoclimatelor respective (versanţii însoriţi sau mai
calzi şi cu minus de umiditate atmosferică, în timp ce versanţii umbriţi sunt mai reci şi cu plus
de umiditate). Diferenţele dintre temperaturile medii diurne ce se realizează pe cei doi versanţi
pot să varieze între 3 şi 5 ºC.
În general, pentru limita inferioară a etajului sunt caracteristice temperaturile medii
anuale aflate în jurul a 8,5 (9)ºC. Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 600 şi 750 mm,
ceva mai ridicate în Subcarpaţii Getici şi Piemonturile Vestice.
Soluri. Cele mai răspândite şi, în acelaşi timp, caracteristice pentru acest etaj sunt
preluvosolurile pe versanţii în pantă şi luvosolurile pe platouri şi culmi late. Pe roci consolidate
acide se pot întâlni şi districambosoluri (chiar prespodice), în timp ce pe calcare şi marne se
găsesc rendzine şi, respectiv, faeziomuri marnice.

3.5.1.1. Tipuri de staţiuni de gorunete

Caracteristic pentru staţiunile de gorunete din etajul FD3 este faptul că ele se situează în
mod frecvent pe versanţi însoriţi şi pe culmi. Potenţialul productiv al staţiunilor este însă
influenţat mai ales de factori edafici de natură fizică: profunzimea solurilor şi conţinutul de
schelet, textură (gorunul fiind sensibil la conţinutul mare de argilă, peste 35-45 %), regimul de
umiditate.

A. Tipuri de staţiuni de bonitate superioară

Staţiunile de bonitate superioară au ca trăsături comune următoarele: grosime
morfologică mare a solului (cel puţin 1 m) conţinut de schelet sub 25-30 %, textură de regulă
luto-nisipoasă sau lutoasă.
Deluros de gorunete Ps, eutricambosol, edafic mare, cu Asarum-Stellaria(FD3 Ps TIV
HIV Ue3-2)

37
 Este destul de răspândit, mai ales în partea inferioară şi mijlocie a versanţilor slab până
la moderat înclinaţi, pe întârzieri de pantă, văi largi, puţin adânci, pe depozite de suprafaţă,
groase formate din roci sedimentare, carbonatice (loess, materiale loessoide, marne±nisipuri
ş.a.) şi din roci eruptive şi metamorfice bazice şi intermediare.
Solurile sunt, de regulă, eutricambosoluri, profunde, luto-nisipoase sau lutoase, cel mult
slab scheletice, cu drenaj intern bun.
Condiţiile climatice locale sunt favorabile atât gorunului, cât şi altor specii forestiere
care tind să intre în compoziţie. Condiţiile climatice locale sunt favorabile convieţuirii unui
număr mare de specii forestiere: fag, paltin, frasin, tei, cireş, carpen şi altele. Proporţionarea
speciilor se face ţinându-se seama în special de condiţiile climatice locale.
Deluros de gorunete Ps, preluvosol, edafic mare, cu floră de mull (FD3 Ps TIII HIII-IV
Ue3-2)
Acest tip de staţiune apare, de regulă, în dealuri înalte, în condiţii speciale de relief şi
substrat: versanţi slab înclinaţi, funduri de văi deschise, baze de versanţi, culmi late pe
depozite de cuvertură groase, provenite din alternanţe de nisipuri şi pietrişuri din conglomerate
şi gresii, din nisipuri în alternanţă cu marne şi argile, din marne nisipoase.
Solurile sunt preluvosoluri (uneori districambosoluri), hipostagnice, în general cu mull,
profunde, luto-nisipoase, slab scheletice.
Condiţiile climatice locale (cu plus de umiditate atmosferică) favorizează apariţia alături
de gorun, şi a fagului. Condiţiile ecologice edafice de aciditate, aeraţie, aprovizionare cu apă şi
substanţe nutritive sunt favorabile pentru existenţa mai multor specii forestiere (dintre care
frasinul este cel mai avantajat).
Deluros de gorunete Ps/m, preluvosol-luvosol, edafic mijlociu- mare, cu Festuca±floră
de mull (FD3 Ps/m TII-III HII-III Ue3-2)
Este răspândit mai ales în aria marilor glacisuri, care acoperă partea inferioară a
munţilor dezvoltaţi în formaţiuni metamorfice, eruptive din Carpaţii Meridionali şi
Occidentali.
Depozitele de suprafaţă sunt constituite din amestecuri de materiale grosiere provenite
din roci acide sau intermediare, prezente mai ales în adâncime, şi materiale mai fine (luto-
nisipoase) deluviale sau deluvio-coluviale.

38
 Solurile sunt de tip preluvosol-luvosol scheletifer, obişnuit cu mull-moder, profunde,
însă slab scheletice până la semischeletice, luto-nisipoase, oligobazice către oligomezobazice,
cu drenaj bun şi regim de umiditate echilibrat.
Arboretele sunt constituite predominant din gorun, de foarte bună calitate, alături de
care se mai pot întâlni: fag, frasin, iar în sud-vestul ţării, cer şi chiar gârniţă.
Deluros de gorunete Ps, rendzinic, edafic mijlociu-mare, cu floră de mull (FD3 Ps TIV-V
HIV Ue3-2).
Are răspândire insulară, pe versanţi moderat înclinaţi, semiumbriţi, îndeosebi în Banat,
pe depozite de suprafaţă provenite din dezagregarea şi alterarea calcarelor.
Solurile, reprezentate prin rendzine tipice, cambice sau eutricambosoluri subrendzinice,
cu mull eutrof, sunt profunde, slab scheletice până la semischeletice, lutoase către luto-
argiloase, eubazice, cu drenaj normal.
Condiţiile ecologice edafice sunt deosebit de favorabile şi pentru paltin, frasin, tei.

B. Tipuri de staţiuni de bonitate mijlocie.

Potenţialul mijlociu al staţiunilor de gorun este determinat, fie de conţinutul mai mare
de schelet, ceea ce reduce volumul edafic util, fie de conţinutul ridicat al argilei (40-45 %) în
orizontul BtW al unor argiluvisoluri, care în afara micşorării volumului edafic creează şi regim
aerohidric deficitar.
Deluros de gorunete Pm, eutricambosol, edafic mijlociu, cu Asperula-Brachypodium
(FD3 Pm T III-IV HIII Ue2)
Acest tip de staţiune este răspândit mai frecvent pe versanţii însoriţi, moderat înclinaţi,
pe depozite de suprafaţă provenite din materiale foarte diferite sub raport litologic (roci
sedimentare±carbonatice, eruptive şi metamorfice intermediare şi bazice).
Solurile de eutricambosol, preluvosol, cu mull sau mull-moder, în general sunt mijlociu
profunde până la profunde, slab scheletice până la cel mult semischeletice.
Condiţiile ecologice edafice sunt favorabile cu excepţia capacităţii de aprovizionare cu
apă care se află numai la nivel mijlociu, ceea ce limitează productivitatea gorunului.
Staţiunile sunt de asemenea favorabile instalării şi altor specii: paltin, tei, cireş ş.a.
Deluros de gorunete Pm, luvosol stagnic, cu Carex pilosa (FD3 Pm TII-III H (E)-IV Ue3-2)

39
 Tipul staţional este foarte frecvent răspândit pe versanţii obişnuit slab înclinaţi,
cumpene, poale de versanţi, cu posibilitatea scurgerii apei din precipitaţii.
Materialele parentale de sol sunt constituite din roci sedimentare (luturi, argile, marne în
alternanţă cu gresii, luturi cu pietrişuri ş.a.).
Solurile sunt luvosoluri, de regulă puternic pseudogleizate (stagnice), lutoase până la
luto-argiloase, sau chiar argiloase în orizontul Btw, cu tendinţă de compactizare în acest
orizont şi ca urmare, cu drenaj defectuos şi exces temporar de apă.
Dintre faciesurile staţionale mai importante se remarcă:
• faciesul „mai uscat”, situat în partea superioară a versanţilor, pe soluri cu deficit
accentuat de umiditate vara, cu Melica uniflora;
• faciesul „mai umed”, situat în partea inferioară a versanţilor, cu elemente mai
frecvente ale florei de mull.
Excesul slab de apă, lipsa unei aeraţii bune în perioada vernală, deficitul de umiditate în
perioada estival târzie, ca şi volumul edafic relativ redus, reprezintă factori moderat limitativi
pentru creşterea gorunului.
În această staţiune este indicată menţinerea în proporţie cât mai mare a speciilor de
amestec şi ajutor (stejar, cer, carpen ş.a.), precum şi a arbuştilor.
Deluros de gorunete Pm, luvosol glosic scheletifer, edafic mijlociu, cu graminee
mezoxerofite±Luzula albida (FD3 Ps TIV HIV Ue3-2).
Acest tip staţiune este frecvent întâlnit pe versanţi moderat până la puternic înclinaţi,
însoriţi, mai ales în partea superioară a acestora, de regulă pe depozite provenite din roci acide
(gresii, pitrişuri, nisipuri, mai rar roci cristaline).
Solurile de tip brun luvic, de obicei cu moder, sunt mijlociu profunde până la profunde,
cu textură predominant luto-nisipoasă sau lutoasă, slab scheletice până la semischeletice,
oligobazice până la oligomezobazice ca urmare a substratului acid.
Condiţiile ecologice edafice-troficitate relativ scăzută, aciditate putenică, aprovizionare
cu apă aflată aproape de nivelul mijlociu- condiţionează şi bonitatea generală medie a staţiunii.
Ca faciesuri staţionale mai importante se remarcă:
• faciesul „mai uscat” cu soluri moderat până la slab acide, slab humifere cu Dactylis-
Poa nemoralis;

40
 • faciesul „mai umed”, cu soluri moderat până la slab acide, moderat humifere, cu
Festuca altissima;
• faciesul „mai uscat”, cu soluri puternic acide±pseudogleizate, slab humifere, cu
Cytisus nigicans, Genista tinctoria, Luzula albida.
Se recomandă extinderea speciilor de foioase ca cireş, frasin, carpen, precum şi
introducerea laricelui, pinului comun, pinului strob, a duglasului ş.a., în funcţie de sol şi
specificul regional şi local al condiţiilor climatice.
Deluros de gorunete Pm, rendzinic, edafic mijlociu, cu Asperula-Asarum(FD3 Ps TIV-V
HII-III Ue2)
Staţiuni asemănătoare în mare măsură din punct de vedere ecologic cu cele aparţinând
tipului precedent, cu excepţia faptului că substratul litologic aparţine formaţiilor calcaroase
(calcare, dolomite, tufuri calcaroase ş.a.) sau marnoase.
Solul este de tip rendzinic (rendzină tipică sau cambică, faeziom marnic sau
eutricambosol sub rendzinic) cu troficitate ceva mai ridicată.
Hotărâtor însă pentru productivitate rămâne, în acest caz, volumul edafic, care este
mijlociu.
Condiţiile sunt apte extinderii paltinului, frasinului, teiului, cireşului, precum şi unor
specii de răşinoase ca larice, duglas, pin negru, în funcţie şi de condiţiile climatice regionale şi
locale.

C. Tipuri de staţiuni de bonitate inferioară

Dintre factorii staţionali puternic limitativi care afectează potenţialul de producţie se
menţionează: conţinutul excesiv de schelet sau conţinutul foarte mare de argilă (peste 45-50
%) în orizontul BtW al unor argiluvisoluri, aciditatea foarte puternică şi troficitatea mică, în
cazul solurilor formate pe substrate sărace în baze.
Deluros de gorunete Pi, districambosol scheletifer, edafic mic-submijlociu, cu Luzula
albida (FD3 Pi TI-II HII Ue2-1)
Tipul de staţiune are de regulă caracter extrazonal, situându-se în etajul montan-
premontan de făgete, pe versanţi repezi şi abrupturi însorite, unde poate să ajungă până la 900-
1000 m altitudine absolută.

41
 Substratele litologice sunt constituite predominant din roci acide (şisturi cristaline,
conglomerate, gresii ş.a.).
Solurile sunt districambosoluri (uneori apar şi prepodzoluri) cu humus de tip moder,
puţin profunde, bogate în schelet (caracter litic), cu drenaj excesiv.
Condiţiile climatice, deşi sunt favorabile gorunului, prezintă un minus slab de căldură.
Condiţiile ecologice edafice se caracterizează prin aciditate puternică, troficitate foarte scăzută,
deficit accentuat de apă în sol, circuit îngreunat al substanţelor nutritive (într-un volum edafic
redus).
Vegetaţia forestieră este constituită predominant din gorun, la care se adaugă fagul,
pinul comun, teiul, jugastrul ş.a.
Se remarcă faptul că în vestul ţării, apare o variantă a acestui tip (de fapt, cu caracter
extrazonal, în care, alături de gorun, Quercus dalechampi, se mai întâlnesc cărpiniţa,
mojdreanul ş.a.)
Arboretele respective îndeplinesc în principal sau în mod exclusiv rol de protecţie
absolută a solului contra eroziunii (grupa I, subgrupa 2A).
Deluros de gorunete Pi, eutricambosol scheletic, edafic mic, cu floră de mull (FD3 Pi
TII-III HII Ue2-1)
Tipul de staţiune se află răspândit în special în partea superioară a versanţilor puternic
înclinaţi, pe coame sau creste, pe depozite de cuvertură provenite din roci consolidate, bazice,
carbonatice.
Solurile, de tip eutricambosol litic sau rodic, deşi eubazice sau mezobazice sunt puţin
profunde, foarte bogate în schelet şi ca urmare au un volum edafic mic, drenaj excesiv.
Condiţiile climatice locale prezintă plus accentuat de căldură. Principalii factori
limitativi pentru gorun sunt deficitul pronunţat de umiditate din sol şi aprovizionarea slabă cu
substanţe nutritive (într-un volum edafic redus).
Aceste staţiuni sunt favorabile introducerii paltinului, teiului, jugastrului.
Deluros de gorunete Pi, luvosol glosic, edafic submijlociu şi mic, cu Luzula albida (FD3
Pi TI HI-II Ue2-1)
Staţiunile ce fac parte din acest tip sunt răspândite în partea superioară a unor versanţi
însoriţi, pe culmi şi platouri.
Depozitele de suprafaţă provin de regulă din roci acide (gresii silicioase, nisipuri).

42
 Solurile reprezentative aparţin tipului luvosol, cu moder, sunt superficiale până la
mijlociu profunde, de regulă bogate în schelet.
Condiţiile climatice locale se caracterizează prin plus de căldură şi minus de umiditate
atmosferică. Condiţiile ecologice edafice-aciditate puternică, troficitate scăzută, deficitul
accentuat de apă, mai ales în perioada estivală-reprezintă factori moderat până la puternic
limitativi pentru vegetaţia forestieră.
Dintre faciesurile care se găsesc frecvent în arealul tipului se menţionează:
• faciesul de creste şi coame înguste, cu soluri foarte sărace cu Deschamsia flexuosa;
• faciesul cu soluri scheletice-pietroase, cu Calamagrostis arundinacea;
• faciesul cu soluri puternic acide, cu humus brut incipient, cu Vaccinium;
• faciesul termofil din sudul şi vestul ţării cu cărpiniţă şi mojdrean, cu gorun (Q.
dalechampi) şi uneori şi cer.
Pentru ameliorarea arboretelor respective se foloseşte de regulă pinul comun; la
altitudini mici (sub 600 m) ar putea fi folosit şi salcâmul (în primele două faciesuri).
Deluros de gorunete Pi, prepodzol, edafic mic, cu Vaccinium - Calluna (FD3 Pi TI HI
Ue1)
Staţiunile respective apar în mod insular, în condiţii speciale de relief şi substrat
(întârzieri de pante, culmi late şi roci puternic acide – gresii silicioase, şisturi grafitice,
conglomerate şi pietrişuri cuarţoase ş.a.)
Solurile cu pronunţat caracter acid şi cu humus brut prezintă tendinţa de evoluţie în
partea lor superioară spre podzol (micropodzol).
Condiţiile ecologice edafice caracterizate prin troficitate foarte scăzută până la extrem
de scăzută, aciditate puternică, deficit puternic de apă accesibilă, carenţe de elemente nutritive,
reprezintă factori puternic limitativi pentru vegetaţia forestieră.
Se recomandă promovarea, pe cât posibil, a speciilor de foioase şi introducerea pinului
comun în goluri.
Deluros de gorunete Pi, luvosol stagnic, edafi mic – submijlociu , cu Poapratensis –
Carex caryophillea (FD3 Pi TI-II HE-I Ue2-1)
Răspândirea acestui tip de staţiune este strâns legat de forma de relief (terase, platouri,
trepte de versanţi sau versanţi foarte slab înclinaţi) şi de natura rocii (argile, marne luturi). În
aceste condiţii, se dezvoltă, de regulă, luvosoluri stagnice (puternic pseudogleizate), cu orizont

43
BtW compact, greu permeabil, cu drenaj natural îngreuiat, cu stagnări temporare de apă în
perioada vernală.
Deşi condiţiile climatice locale sunt, în general, favorabile creşterii gorunului, condiţiile
de sol şi, în special, regimul alternant de umiditate, aeraţia deficitară, troficitatea scăzută pe
grosimea fiziologic utilă sunt puternic limitative pentru creşterea gorunului. În plus, există
pericolul invaziei păturii erbacee higrofite.
Condiţiile staţionale sunt mai favorabile extinderii stejarului, stejarului roşu, frasinului
şi laricelui (în Transilvania). În subetaj se vor introduce, pe cât posibil, specii de ajutor
(îndeosebi carpenul) şi arbuşti pentru mai buna acoperire a solului şi intensificarea drenajului
biologic.
Deluros de gorunete Pi, soluri scheletice – stâncărie
Tipul de staţiune este destul d larg răspândit în mod extrazonal, pe versanţi abrupţi şi
însoriţi ai unor masive muntoase (cazul cel mai puţin tipic este masivul Cozia), unde urcă până
la altitudini de 900 – 1000 m, iar insular se poate găsi şi în dealuri, însă de obicei pe culmi,
mameloane şi în partea superioară a unor versanţi însoriţi.
Substratele litologice sunt extrem de variate, ele aparţinând tuturor formaţiilor
geologice. În mod mai frecvent, însă, se întâlnesc şisturi cristaline, conglomerate, gresii şi
calcare.
Sunt prezente mai ales litosolurile şi alte soluri cu pronunţat caracter litic.
Pădurile existente în astfel de staţiuni au rol exclusiv de protecţie.

3.5.1.2. Tipuri de staţiuni de făgete

În contrast cu formaţia gorunetelor din FD3, făgetele din acelaşi etaj bioclimatic ocupă
versanţii cu expoziţie umbrită, bazele de versanţi (adăpostiţi), obârşii de văi, în toate cazurile
realizându-se un climat local specific (minus de căldură, plus de umiditate atmosferică).

44
 A. Tipuri de staţiuni de bonitate superioară
Ca specie cu înrădăcinare ce se dezvoltă puternic în adâncime, fagul, ppentru a putea
realiza creşteri susţinute şi lemn de calitate, pe lângă condiţii climatice favorabile, aşa cum s-a
menţionat, are nevoie de soluri profunde, bine aprovizionate cu apă şi substanţe nutritive.
Deluros de făgete Ps, eutricambosoluri, edafic mare, cu Asperula – Asarum (FD3 Ps
TIV-V HIV Ue4-3)
Acest tip de staţiune este destul de frecvent întâlnit în aria complexelor de gorunete şi
făgete, pe versanţi slab până la moderat înclinaţi, umbriţi, funduri de văi, locuri aşezate.
Substratele litologice sunt reprezentate prin depozite de suprafaţă, groase, uneori puţin
omogene, care, însă, în mod caracteristic, prezintă în compoziţia lor materiale care conţin
suficiente elemente bazice (loess, materiale loessoide, luturi cu fragmente calcaroase,
alternanţe de marne şi gresii calcaroase ş.a.)
Solurile sunt eutricambosoluri cu mull (uneori preluvosoluri), profunde, predominant cu
textură lutoasă, cel mult slab scheletice în profunzime, cu drenaj normal.
Condiţiile ecologice, atât cele climatice, cât şi cele edafice, sunt favorabile realizării
unor arborete de productivitate superioară şi calitate excepţională.
Există şi unele faciesuri ce se realizează ca urmare a unui plus de umiditate în sol,
determinat, fie de textura mai fină a solului, fie de surse suplimentare de apă. Ca urmare, în
pătura vie apar frecvent specii mezohigrofite: Senecio fuchsii, Circea lutetiana, Salvia
glutinosa ş.a.
Deluros de făgete Ps, luvosol, edafic mare, cu floră de mull (FD3 Ps TII-IV HIII Ue3-2)
Are o răspândire importantă, îndeosebi în dealurile joase şi podişuri, pe versanţi slab –
moderat înclinaţi, văluraţi, pe depozite de suprafaţă, constituite predominant din nisipuri, luturi
nisipoase, alternanţe de marne nisipoase cu luturi.
Solurile de tip luvosol (uneori hipostagnice), oligomezobazice, cu mull, sunt profunde,
frecvent cu textură luto – nisipoasă, slab scheletice, drenaj normal către moderat.
Condiţiile ecologice sunt favorabile atât fagului, cât şi altor specii importante: frasin,
gorun (în partea superioară a versanţilor şi pe culmi), tei pucios.
Deluros de făgete Ps/m, rendzinic, edafic mijlociu – mare, cu floră de mull (FD3 Ps/m
TIV-V HIV Ue4(3)-2)

45
 Este răspândit mai ales în regiuni cu formaţii calcaroase (Dealurile Motrului, podişul
Mehedinţi, Munţii Aninei şi Pădurea Craiului şi, insular, în Subcarpaţii Moldovei şi
Munteniei). Ocupă, de regulă, poalele de versanţi, fundurile de văi, unde se acumulează
grohotişuri calcaroase.
Solurile cu caracter rendzinic (rendzine tipice, cambice; eutricambosoluri
subrendzinice), cu mull calcic eutrof, sunt profunde şi foarte profunde şi, deşi prezintă conţinut
relativ relativ ridicat de schelet, prin volumul edafic, care este cel puţin mijlociu, dau
posibilitatea înrădăcinării corespunzătoare pentru fag şi, mai ales, asigură aprovizionarea
normală cu apă şi substanţe nutritive.
Condiţiile edafice sunt deosebit de favorabile şi pentru paltin şi frasin.
Deluros de făgete şi gorunete Ps/m, eutricambosol gleizat (FD3 Ps-m TIII-IV HIV Ue4-2)
Tipul de staţiune are o extindere limitată, în părţile mai înalte ale luncilor, fiind
condiţionat de prezenţa unor depozite aluviale mai vechi şi mai groase, ieşite practic din
regimul de inundaţie, care a permis procesul de evoluţie a solului, inclusiv cel de
bioacumulare.
Solurile sunt de tipul eutricambosol, cu mull, gleizate în adâncime, mijlociu profunde şi
profunde, slab scheletice până la semischeletice în adâncime, cu troficitate ridicată, cu
aprovizinare foarte bună cu apă.
În asemenea staţiuni „de vale şi luncă” pătrund adeseori stejarul, gorunul şi este aproape
nelipsit aninul, care, de fapt, au caracter extrazonal şi intrazonal (aninul).

B. Tipuri de staţiuni de bonitate mijlocie

Potenţialul staţional la nivel mijlociu, şi în cazul fagului, este determinat de: conţinutul
ridicat de schelet (până la 40 – 50%) sau de argilă (peste 40%) în orizontul Btw al solurilor
brune luvice şi, în acest caz, şi de regimul aerohidric defectuos; de aciditatea pronunţată şi
troficitatea efectivă relativ redusă în cazul solurilor dezvoltate pe substrate debazificate.
Deluros de făgete Pm, eutricambosol scheletifer, edafic mijlociu, cu Asperula – Asarum
(FD3 Pm TIII-IV HIII Ue2)
Tipul de staţiune respectiv se întâlneşte, de regulă, pe versanţi moderat înclinaţi,
umbriţi, fiind condiţionat şi de prezenţa unor depozite de suprafaţă care, deşi sunt neomogene,

46
conţin suficiente minerale furnizoare de elemente bazice (alternanţe de marne cu gresii, luturi
cu pietriş şi pietre calcaroase, luturi nisipoase cu fragmente de roci eruptive sau metamorfice).
Solurile sunt eutricambosoluri cu mull, mijlociu profunde până la profunde, de regulă
lutoase, slab scheletice până la semischeletice, cu drenaj normal.
Condiţiile edafice, moderat limitative pentru fag, se referă, în principal, la volumul
edafic mijlociu şi la deficitul relativ de umiditate din perioada estivală.
Deluros de făgete Pm, rendzinic, edafic mijlociu , cu Asperula – Asarum (FD3 Pm TIV-V
HIII Ue3-2)
Acest tip de staţiune are răspândire fragmentară, fiind strâns legat de prezenţa unor
depozite provenite din calcare sau care conţin mult calcar.
Solurile, de regulă, sunt reprezentate prin rendzine, cu mull, mijlociu profunde, lutoase
până la luto – argiloase, de regulă semischeletice.
Climatul local înregistrează un plus relativ de căldură datorită substratului.
Condiţiile ecologice edafice, cum sunt troficitatea şi aeraţia, sunt favorabile, însă se
manifestă un deficit important de umiditate în perioada estivală.
Condiţiile staţionale, în general, sunt favorabile pentru introducerea paltinului, cireşului
şi, în anumite regiuni, în funcţie de specificul climatului local, a duglasului, bradului, desigur,
în proporţie relativ redusă (până la 30%).
Deluros de făgete Pm, luvosol hipostagnic, edafic mijlociu , cu Carex pilosa (FD3 Pm
TII HIV-III Ue4-2)
Tipul de staţiune este foarte răspândit pe versanţi slab până la moderat înclinaţi, cu
expoziţii umbrite, întârzieri de pantă, locuri aşezate, pe substrate constituite din roci
sedimentare neconsolidate: luturi, argile nisipoase, marne argiloase ş.a.
Solurile sunt luvosoluri mezohipostagnice, cu mull sau mull – moder, cu orizont BtW
luto – argilos, cu drenaj îngreuiat, ceea ce împiedică dezvoltarea sistemului radicelar în
profunzime. Deşi troficitatea este mijlocie şi aciditatea favorabilă, excesul temporar de apă în
perioadele ploioase, împreună cu aeraţia defectuoasă reprezintă factorii ecologici limitativi
care determină bonitatea mijlocie a staţiunii.
În asemenea staţiuni este indicată extinderea şi a altor specii forestiere şi, în special, a
frasinului, paltinului şi chiar a stejarului (la baza versanţilor, în dealuri mai joase), precum şi a
unor specii de răşinoase, cum sunt bradul, molidul, laricele (în dealuri înalte).

47
 Se menţionează pericolul de invazie a păturii vii, în cazul răririi puternice a arboretului.
Deluros de făgete Pm, luvosol scheletifer , edafic mijlociu , cu Rubus hirtus (FD3 Pm TII
HIV Ue4-3)
Staţiunile aparţinând acestui tip sunt frecvent răspândite mai ales pe versanţii slab până
la moderat înclinaţi, în partea inferioară a versanţilor, în apropierea văilor secundare, cu plus
de umiditate atmosferică, pe depozite provenite din roci diferite: sedimentare intermediare sau
slab carbonatice (conglomerate, gresii), metamorfice sau eruptive acide.
Solurile aparţin tipului luvosol, cu mull–moder, sunt mijlociu profunde până la
profunde, cu textură mijlocie, semischeletice până la scheletice, cu drenaj normal (cel mult
slab pseudogleizate).
Ca factori edafici moderat limitativi se evidenţiază: troficitatea relativ scăzută şi
volumul edafic mijlociu.
Pentru creşterea valorii arboretului sunt indicate să fie introduse: frasinul, paltinul,
bradul, molidul, duglasul, ţinând seama, desigur, şi de specificul climatului regional şi local.
Deluros de făgete Pm(i), luvosol scheletifer , edafic mijlociu , cu Festuca (FD3 Pm TII-III
HIII Ue2)
Acest tip de staţiune se deosebeşte de precedentul prin situarea lui pe coame, versanţi cu
înclinare mai accentuată şi cu expoziţii intermediare, pe depozite de suprafaţă provenite din
roci acide şi intermediare, conglomerate poligene, gresii, marno – gresii.
Solurile, de regulă, sunt de tipul luvosol, cu moder sau mull–moder (în condiţii de relief
aşezat pot să apară şi luvosoluri albice), cu textură luto – nisipoasă către lutoasă sau luto –
argiloasă (în Btw), slab scheletice până la semischeletice, drenaj moderat (hipostagnice).
Climatul local înregistrează un plus de căldură faţă de tipul staţional precedent şi, ca
urmare, şi în sol se realizează un slab deficit de apă în perioada estivală târzie.
Dintre faciesurile staţionale mai importante se remarcă:
• faciesul cu soluri hipostagnice (moderat pseudogleizate), reavăn jilave (U3) în estival
târziu, cu Carex pilosa;
• faciesul cu soluri puternic acide şi mai accentuat debazificate, cu Luzula albida.
Se menţionează pericolul mare de înierbare a solului.

48
 Se recomandă promovarea, corespunzător cu specificul staţional, a gorunului, frasinului,
cireşului, precum şi a unor specii de răşinoase ca larice, molid, brad, în proporţie de până la
20– 30%.
Deluros de făgete Pm(i), luvosol glosic, edafic submijlociu – mijlociu , cu Luzula
albida (FD3 Pm(i) TI-II HII-III Ue2-1)
Tipul de staţiune este relativ frecvent răspândit pe versanţii moderat şi puternic înclinaţi,
de regulă umbriţi, pe depozite de cuvertură, provenită din roci consolidate acide (sedimentare,
metamorfice, eruptive).
Solurile caracteristice sunt luvosolurile, cu moder, variate ca profunzime şi conţinut de
schelet, nisipo – lutoase şi, în ansamblu, cu volum edafic relativ redus.
Principalii factori limitativi sunt de natură edafică: troficitatea scăzută şi volumul
fiziologic util redus pentru fag.
Este indicată introducerea laricelui, a molidului, a pinului comun, în proporţie de până
la 30%.
C. Tipuri de staţiuni de bonitate inferioară
Ca şi în cazul gorunetelor şi în cel al făgetelor, nivelul inferior al potenţialului staţional
este determinat, în primul rând, de: conţinutul excesiv de schelet, indiferent de natura
substratului, în unele cazuri de aciditatea puternică şi de troficitatea foarte redusă a solului.
Deluros de făgete Pi, eutricambosol scheletic, edafic mic (FD3 Pi TII HII Ue2)
Se întâlneşte pe suprafeţe relativ mici pe versanţi puternic înclinaţi, pe coame şi creste,
pe depozite de suprafaţă provenite din roci predominant intermediare.
Solurile sunt de tipul eutricambosolurilor litice, cu mull – moder, puţin profunde, cu
textură mijlocie, de regulă semischeletice – scheletice.
Troficitatea scăzută, deficitul accentuat de apă, volumul edafic mic, reprezintă factori
puternic limitativi pentru creşterea fagului.
Climatul local favorizează prezenţa unor specii care necesită un oarecare plus de
căldură: mojdreanul, jugastrul, sorbul ş.a., specii care trebuie promovate, alături de paltin, pin
negru, ş.a.
Deluros de făgete Pi, rendzinic, edafic mic şi foarte mic (FD3 Pi TII –III HII Ue2-1)
Este răspândit fragmentar, pe versanţi repezi, cu configuraţie neregulată, în prezenţa
formaţiilor calcaroase.

49
 Solurile sunt superficiale, scheletice (litosoluri) sau rendzinice litice, brune
subrendzinice litice ş.a., în complex cu soluri ceva mai bine dezvoltate (dar numai local).
Arboretele prezintă rol exclusiv de protecţie. Local, în goluri situate în teren accesibil,
se pot introduce: paltinul, pinul negru, teiul mojdreanul.
Deluros de făgete Pi, prepodzol, edafic mic, cu Vaccinium – Luzula (FD3 Pi TII-III HII
Ue2-1)
Apare insular în condiţii speciale de substrat şi relief: coame, cumpene înguste, tăpşane,
deci locuri aşezate (de pe versanţi umbriţi) şi depozite de suprafaţă provenite din roci acide şi
hiperacide.
Ca urmare, solurile – prepodzol – sunt foarte puternic acide şi debazificate
(oligobazice), cu moder – humus brut, ceea ce explică şi prezenţa speciilor de ericacee în
compoziţia păturii vii.
Pentru ameliorarea unor astfel de soluri ar trebui să se facă amendarea calcaroasă şi
fertilizare, dar în cazul staţiunilor respective lucrarea este nerentabilă.
Deluros de făgete Pi, soluri scheletice - stâncărie
Este întâlnit pe versanţi repezi şi abrupţi, creste, pe substraturi litologice formate din
roci dure consolidate, foarte diferite ca natură.
Solurile au caracter incipient, fiind reprezentate prin litosoluri, soluri litoorganice şi alte
soluri cu caracter litic în denivelările dintre stânci. O mare parte din suprafaţă este ocupată de
roca la zi.
Vegetaţia forestieră lemnoasă, constituită din fag, gorun, cu caracter mai mult de
tufărişuri, este răspândită în mod grupat în porţiunile cu oarecare sol. „Arboretele” respective
au un rol exclusiv de protecţie.
Deluros de gorunete şi făgete Pi(m), aluviosol, slab humifer, în luncă joasă (FD3 Pi(m)
TI HIV Ue5-4)
Acest tip de staţiune este puţin dezvoltat ca suprafaţă. Fiind situat în luncă joasă,
solurile sunt reprezentate prin aluviosoluri entice, neomogene textural, de regulă cu schelet.
Vegetaţia forestieră lemnoasă este reprezentată prin exemplare izolate sau grupe de
exemplare de stejar (uneori fag şi gorun) şi mai mult prin anin alb, plop alb, salcie.

50
 3.6. Staţiuni deluroase din etajul cvercetelor (de gorun, cer, gârniţă, amestecuri
ale acestora) şi şleauri de deal (FD2)
3.6.1. Caractere fizico – geografice
Areal. Specificul acestui etaj este dat de prezenţa gorunului şi a gorunetelor pe mari
suprafeţe. În completarea spaţiului ocupat în cea mai mare parte de gorunete, în funcţie de
poziţia geografică, de altitudine, de forma de relief, apar şi alte specii forestiere, cum sunt:
cerul şi gârniţa, mai abundente în Podişul Getic, Piemonturile Vestice, Podişul Someşan; teiul,
mai frecvent în Podişul Bârladului, Podişul Dobrogei; fagul, care se localizează în special pe
fundul unor văi ce străbat etajul, ca şi la baza unor versanţi adăpostiţi, ori cu expoziţie umbrită;
stejarul, pe unele platouri şi la baze de versanţi (fig. 33); mojdreanul, cărpiniţa şi, uneori, chiar
stejarul pufos, pe culmile şi versanţii puternic însoriţi, cu soluri scheletice din Dobrogea de
nord, din Dealurile Buzăului, defileul Dunării ş.a.
În general, etajul bioclimatic al „dealurilor mijlocii” (FD2) se desfăşoară între 200 şi 400
(500) m altitudine absolută.
Litologie, geomorfologie. În cuprinsul etajului predomină formaţiunile sedimentare
constituite din gresii, marne, nisipuri, pietrişuri, argile şi alternanţe ale acestora. Ca un fapt
deosebit se remarcă prezenţa formaţiilor cristaline, mai ales la periferia sudică a Munţilor
Apuseni şi cea nordică a Munţilor Surianu şi Poiana Ruscă.
Climă. Referitor la valorile principalelor elemente climatice carecaracterizează
răspândirea etajului se remarcă următoarele: temperatura medie anuală variază între 8 şi 9,5ºC
în Podişul Moldovei, 7,5 şi 9,5ºC în Podişul Transilvaniei, 9,5 şi 10ºC în Piemonturile Vestice
şi Podişul Dobrogei. Precipitaţiile medii anuale se situează în jurul a 550 (600) mm în Podişul
Moldovei, între 550-700 mm în Podişul Transilvaniei, între 650-750 mm în Piemonturile
Vestice, în jurul a 500 (550) mm în Podişul Dobrogei.
Soluri. Sunt frecvente solurile din clasa luvisoluri: preluvisoluri şi luvosoluri (în
special pe locuri aşezate). Pe versanţi puternic înclinaţi sau abrupţi apar şi litosolurile, pe roci
calcaroase – rendzine, iar pe marne – faeziomuri marnice.

3.6.2. Tipuri de staţiuni

Specificul tipurilor de staţiuni din etajul FD2 este determinat, în principal, de caracterul
mai atenuat al reliefului, poziţia geografică ce produce nuanţări importante ale climatului

51
regional cu consecinţe în ceea ce priveşte prezenţa unor specii forestiere, predominarea
depozitelor de suprafaţă constituite din materiale moi; frecvenţa mare a solurilor morfologice
profunde, însă cu texturi variate.

A. Tipuri de staţiuni de bonitate superioară

Se întâlnesc pe soluri (eutricambosoluri, preluvisoluri şi luvisoluri hipostagnice) având
următoarele însuşiri: grosime morfologică şi fiziologică mare, textură luto – nisipoasă până la
luto – argiloasă, regim aerohidric favorabil.
Deluros de cvercete, cu şleauri de deal Ps-m, eutricambosol, edafic mare, cu Asperula
– Brachypodium (FD2 Ps-m TIV HIV-III Ue2)
Ete relativ larg răspândit, mai ales în partea mijlocie şi inferioară a versanţilor, cu
înclinări slabe până la moderate şi expoziţii diferite, dar şi pe culmi late, în special în Podişul
Central Moldovenesc, Dobrogea de Nord, pe depozite de suprafaţă formate, de regulă, din
materiale loessoide, marne nisipoase, alternanţe de marne, gresii şi nisipuri.
Solurile sunt de tipul eutricambosol, cu mull eutrof, profunde, luto – nisipoase până la
lutoase, mai rar luto – argiloase, slab până la moderat compacte în orizontul Bv. Troficitatea
ridicată, aciditatea slabă până la moderată, umiditatea asigurată obişnuit la nivel reavăn
determină condiţii bune pentru speciile de şleau, îndeosebi gorun, paltin, frasin, cireş, tei. De
remarcat că în staţiunile din partea inferioară a versanţilor poate să apară şi fagul.
Deluros de cvercete (de cer şi gârniţă), Ps, preluvosol hipostagnic, edafic mare (FD2 Ps
TIV HIII-IV Ue2-1)
Tipul de staţiune se întâlneşte mai mult în Podişul Getic şi Piemonturile Vestice
(Banat9, pe forme de teren aşezat (culmi, platouri), în partea superioară versanţilor cu
expoziţie, de regulă, însorită. Depozitele de suprafaţă sunt provenite, de regulă, din roci
sedimentare moi (materiale loessoide, luturi, marno – argile ş.a.). uneori, în profilul de sol sunt
prezente ţi fragmente de roci tari.
Solurile sunt profunde, lutoase până la luto – argiloase în orizontul Btw, obişnuit slab
pseudogleizate.
Condiţiile staţionale sunt foarte favorabile cerului şi gârniţei, însă în astfel de staţiuni
pătrund, de regulă, şi gorunul şi stejarul pedunculat şi specii de amestec care trebuie
promovate.

52
 Deluros de cvercete (gorunete), cu şleauri de deal Ps-m, luvosol hipostagnic, edafic
mare, cu Carex pilosa (FD2 Ps-m TIII HE-III Ue4-2)
Este răspândit mai mult în partea inferioară a versanţilor slab înclinaţi sau pe terase,
locuri aşezate, pe depozite de cuvertură provenite din roci sedimentare moi (luturi, argile
lutoase).
Solurile sunt luvosoluri hipostagnice, cu mull sau mull – moder, cu procese moderate de
pseudogleizare în profunzime, textură variată pe profil, de la luto – nisipoasă sau lutoasă în
partea superioară, la luto – argiloasă în orizontul Btw şi regim de umiditate uşor spre accentuat
alternant (ceea ce afectează potenţialul productiv).
Condiţiile climatice prezintă unele diferenţieri în funcţie de poziţia geografică şi de
expoziţie, ceea ce determină, în primul rând, unele faciesuri regionale importante (în Podişul
Moldovei, în Piemontul Getic şi Piemonturile Vestice, în Podişul Transilvaniei)
În aceste condiţii, pe lângă gorun, apar şi alte specii, ca: stejarul, cerul, gârniţa, frasinul,
teiul, specii care trebuie avute în vedere în compoziţiile de regenerare.
Deluros de cvercete (gorunete), cu şleauri de deal cu gorun şi fag, Ps-m, preluvosol-
luvosol, edafic mare, cu Asperula asarum (FD2 Ps-m TIII-IV HIII -IVUe3-2)
Este frecvent întâlnit în zona de tranziţie spre etajul gorunetelor şi a făgetelor de deal, în
special în Podişul Transilvaniei, Podişul Getic, Podişul Sucevei şi Podişul Central
moldovenesc, pe depozite de suprafaţă provenite în mod obişnui din roci sedimentare
(materiale loessoide, marne nisipoase, alternanţe de gresii şi nisipuri).
Solurile sunt preluvosoluri, luvosoluri mezohipostagnice, moderat până la intens
humifere, cu mull profunde, cu textură variată de la luto – nisipoasă până la lutoasă, mai rar
luto – argiloasă.
Climatul local prezintă minus de căldură faţă de caracteristice etajului. Condiţiile
edafice se remarcă prin troficitate ridicată, aciditate moderată, umiditate asigurată în perioada
estival – mijlocie, cel puţin la nivel reavăn.
În arboretele de şleau sau gorun cu fag situate pe expoziţii umbrite există o permanentă
tendinţă de succesiune în favoarea fagului. Este indicată diversificarea compoziţiei arboretelor
prin introducerea frasinului, paltinului, cireşului, teiului ş.a., în condiţii edafice şi climatice
locale corespunzătoare.

53
 Deluros de cvercete Ps-m, eutricambosol slab freatic umed, gleizat (FD2 Ps-m TIII-IV
HIVUe4-3)
Apare pe areale mici în părţile mai înalte ale luncii, pe depozite aluviale în parte
coluvionate (spre baza versantului), heterogene ca natură şi mărime (nisipuri şi materiale fine
prăfoase, în bază cu pietrişuri rulate).
Solurile sunt eutricambosoluri sau aluviosoluri molice, de obicei cu mull, uneori cu apa
freatică la baza profilului, mijlociu profunde până la profunde, slab scheletice până la
semischeletice în adâncime, evident foarte bine aprovizionate cu apă.
Vegetaţia forestieră este reprezentată în părţile mai înalte ale luncii frecvent de stejar,
alături de care poate fi şi fag, precum şi de anin negru şi alb, plop alb şi chiar salcie în locurile
mai joase (soluri mezostagnice).
Deluros de cvercete, cu făgete de limită inferioară, Ps-m, eutricambosol, edafic mare –
mijlociu, cu Asperula – Asarum (FD2 Ps-m TIV-V HIV Ue3-2)
Acest tip de staţiune se află, de fapt, răspândit în mod extrazonal în etajul cvercetelor şi
ocupă, în special, poale de versanţi, funduri de văi, depresiuni, toate aceste forme de relief
având o ambianţă climatică deosebită (adăpost lateral, vântuire slabă, plus de umiditate
atmosferică, minus de căldură).
Solurile sunt de tip eutricambosol, mijlociu profunde până la foarte profunde, moderat
până la intens humifere, în general bine aprovizionate cu apă accesibilă.
În funcţie de condiţiile de sol (în special de profunzime), se realizează, de fapt, două
subtipuri de staţiuni: unul, de bonitate superioară, situat la baze de versanţi, pe soluri profunde,
coluvionate, şi altul, de bonitate mijlocie spre superioară, care este specific mai mult
versanţilor moderat înclinaţi, cu soluri mijlocii profunde.
Climatul local este favorabil îndeosebi fagului, dar destul de frecvent pătrund şi stejarul
pedunculat, frasinul şi, în special, carpenul, care manifestă tendinţă de eliminare a celorlalte
specii.

B Tipuri de staţiuni de bonitate mijlocie

Factorii care limitează potenţialul staţional la nivel mijlociu sunt, în principal, tot de
ordin edafic, şi anume: deficitul de umiditate din perioada estivală (cazul diferitelor soluri
profunde, însă situate pe culmi şi versanţi însoriţi); volumul edafic relativ redus, ca urmare a

54
prezenţei orizontului iluvial (Btw) compact şi greu permeabil (cazul luvosolurilor) sau, mai rar,
a conţinutului mare de schelet (cazul solurilor cu caracter litic).
Deluros de cvercete cu şleau de deal ± cer, gârniţă, Pm, eutricambosol-preluvosol,
edafic mijlociu – mare (FD2 Pm TIII HIII-II Ue3-1)
Staţiunile respective sunt mai frecvente în Dobrogea şi Banat, pe culmi late, precum şi
pe versanţi slab până la moderat înclinaţi, cu expoziţii variate, în funcţie de ambianţa generală,
pe substrate de regulă de origine loessoidă sau cu schelt de natură foarte diferită (eruptiv,
sedimentar, metamorfic).
Solurile sunt obişnuit eutricambosoluri (în Dobrogea de nord şi, respectiv, de sud),
preluvosoluri (mai ales în Banat), mijlociu profunde până la profunde, moderat până la intens
humifere şi lutoase (luto – nisipoase) până la luto – argiloase (în Bt), slab scheletice, cel mult
scheletice.
Ca factori limitativi importanţi se remarcă volumul edafic relativ redus şi deficitul de
umiditate din sol în perioada estivală.
Condiţiile climato – edafice sunt, în general, favorabile gorunului şi teiului. În funcţie
de situaţia locală de relief (topoclimat) şi sol, pot să apară modificări importante de la
compoziţia corespunzătoare tipului de bază (de exemplu, spre văi apare frecvent carpenul, pe
culmi şi în partea superioară a versanţilor, teiul, mojdreanul şi chiar cărpiniţa).
În consecinţă, se edifică şi faciesuri staţionale corespunzătoare:
- faciesul de culmi cu soluri „mai uscate”, cu Dactylis – Poa nemoralis:
- faciesul de versanţi, cu Festuca:
- faciesul de baze de versanţi cu plus de umiditate atmosferică, cu soluri hipostagnice,
cu floră de mull.
Ţinând seama de specificul climato – edafic menţionat, gama speciilor care pot fi
promovate, alături de gorun, eventual cer şi gârniţă, ca specii de bază, este relativ mare: frasin,
paltin, tei, cireş, sorb ş.a.
Deluros de cvercete (de gorun, cer, gârniţă), Pm(i), luvosol albic stagnic, edafic
mijlociu cu Poa pratensis – Carex cariophyllea (FD2 Pm(i) TIII HE-II Ue2-1)
Este răspândit îndeosebi în Podişul Getic, Piemonturile Vestice, Podişul Someşan, în
condiţii de terenuri aşezate sau versanţi slab înclinaţi, pe depozite de suprafaţă constituite din
luturi, argile ş.a.

55
 Solurile, de regulă cu moder sau mull – moder, prezintă diferenţiere texturală mare
(fiind lutoase în orizontul Ea şi luto – argiloase sau argiloase în Btw sau BtW), drenaj slab (la
40 cm) şi regim de umiditate puternic alternant (totuşi, cu unele variaţii în ceea ce priveşte
umiditatea estivală, în funcţie de poziţia geografică a staţiunii).
În partea estică a Podişului Transilvaniei lipsesc cerul şi gârniţa, ca urmare a
continentalismului termic mai accentuat.
Condiţiile de sol sunt mai favorabile cerului şi gârniţei decât gorunului. Pentru
ameliorarea condiţiilor de sol pe cale biologică se vor promova în proporţie mai mare (25-
35%) speciile de ajutor şi de arbuşti.
Deluros de cvercete cu făgete de limită inferioară Pm/i, luvosol stagnic, edafic mijlociu,
cu Carex pilosa (FD2 Pm/i TII-III H(E)-IV Ue4-2)
Este răspândit fragmentar, pe tăpşane sau întârzieri de pantă ale unor versanţi cu
expoziţie umbrită sau din partea inferioară a versanţilor însoriţi (mai ales din Podişul Sucevei
şi Podişul Central Moldovenesc), pe depozite de cuvertură provenite din roci sedimentare slab
consolidate (luturi, argile-lutoase, marne argiloase ş.a.).
Solurile sunt slab-moderat diferenţiate textural lutoase (orizontul El) şi luto-argiloase
sau argiloase (în orizontul BtW), drenaj evident imperfect (întârziat) şi regim de umiditate
moderat până la puternic alternant.
În afara fagului, în compoziţia arboretului mai pot participa stejarul, frasinul, paltinul,
plopul tremurător, carpenul. Pentru ameliorarea condiţiilor de sol sunt indicate lucrări de
drenaj, promovarea în special a carpenului.

C. Tipuri de staţiuni de bonitate inferioară

Aceiaşi factori ecologici de natură edafică (deficitul şi regimul puternic alternant de
umiditate, conţinutul foarte ridicat de schelet) însă care acţionează, evident, cu intensitate
sporită, sunt cei mai importanţi care determină nivelul scăzut al potenţialului staţional, pentru
speciile de cvercinee (îndeosebi gorun, gârniţă, cer) din FD2.
Deluros de cvercete (de cer şi gârniţă), Pi, luvosoluri stagnice planice – planosoluri,
edafic submijlociu, cu Poa pratensis – Carex cariophyllea (FD2 Pi TII HE-I Ue1)
Se întâlneşte în mod insular, în Podişul Getic, Piemonturile Vestice, Podişul Someşan,
pe alocuri aşezate, uşor denivelate, pe depozite de suprafaţă alcătuite din luturi, argile ş.a.

56
 Ca urmare, solurile prezintă: diferenţiere texturală foarte puternică (orizontul BtW situat
mai aproape de suprafaţă, la cca. 30 cm); compactitate foarte mare şi permeabilitate pentru apă
foarte mică; volum edafic (fiziologic util) foarte redus.
În aceste condiţii edafice, atât cerul, cât şi gârniţa sunt de productivitate inferioară.
Pentru protecţia şi ameliorarea solului este indicată promovarea speciilor de ajutor adecvate şi
a arbuştilor, în proporţie relativ ridicată (30-40 %).
Deluros de cvercete cu şleau de deal ± cer, Pi, soluri litice, edafic submijlociu – mic cu
Lithospermum (FD2 Pi TIV-V HII-I Ue1-0)
Acest tip de staţiune este răspândit, atât pe culmi înguste, cât şi pe versanţi puternic
înclinaţi cu expoziţii intermediare şi umbrite mai ales în Dobrogea de nord şi dealurile
Buzăului. Depozitele de suprafaţă sunt formate în mod caracteristic din roci dure, gresii,
diabaze, calcare, granit, şisturi cristaline ş.a., acoperite de un strat subţire de materiale fine.
Solurile sunt în general scurte, cu orizont litic (bogat în schelet) situat în primii 50 cm.
Sunt foarte permeabile şi prezintă acumulare intensă de humus la suprafaţă.
Factorii de sol – grosime mică, deficit de umiditate-constituie principalii factori
limitativi pentru speciile de şleau. În asemenea condiţii, adeseori alături de gorun şi cer
pătrund cărpiniţa, frasinul caucazian, mojdreanul şi arbuşti, specii ce trebuie menţinute şi
promovate pentru a realiza creşterea efectului de protecţie al arboretului.
Deluros de cvercete (de gorun, cer şi gârniţă), Pi, litosol, edafic mic, cu Luzula –
Genista (FD2 Pi TI-II HII-I Ue1)
Staţiunile respective sunt situate în special pe culmile înguste, vântuite, din dealurile
podişul Getic. Substratele sunt foarte diferite, dar obişnuit formate din gresii, pietrişuri şi
nisipuri.
Solurile sunt scurte, bogate în schelet, sărace în humus, cu drenaj excesiv. În special
troficitatea scăzută şi deficitul accentuat de umiditate din sol sunt factorii puternic limitativi
pentru creşterea vegetaţiei forestiere.
Promovarea cu perseverenţă a regenerării naturale, introducerea pinului comun, a
mojdreanului şi arbuştilor, sunt măsurile silviculturale ce se impun în asemenea cazuri.
Deluros de cvercete Pi-m, aluviosol, edafic mic – mijlociu (FD2 Pi-m TI-II HII-IV Ue4-2)
Este vorba de fapt de 2-3 tipuri de staţiuni care se găsesc de obicei în complex în luncile
râurilor ce străbat dealurile (în FD2).

57
 Solurile edificatoare sunt, fie aluviosoluri districe sau molice, mai groase (40-60 cm) şi
mai bogate în humus, fie aluviosoluri entice, acestea de obicei sărace în humus.
În cazurile în care aceste soluri au o răspândire mai regulată în spaţiu se pot diferenţia şi
staţiuni distincte.
Vegetaţia forestieră este cel mai adesea reprezentată prin zăvoaie de plop alb şi negru la
care se adaugă salcie, anin şi diferiţi arbuşti. Pe solurile mai evoluate (eutricambosoluri
„aluviale”) de pe treptele mai înalte ale luncii pot penetra: stejarul şi uneori şi cerul şi fagul, în
funcţie de poziţia geografică a locului.

3.7 Staţiuni deluroase din etajul de cvercete cu stejar (şi cu cer, gârniţă, gorun şi
amestecuri ale acestora) (FD1).
3.7.1 Caractere fizico-geografice generale
Areal. Acest etaj are o răspândire discontinuă, determinată în mare parte de caracterul
reliefului ce face tranziţia către câmpie. Este mai bine reprezentat în Podişul Sucevei,
Piemontul Târgovişte-Râmnic, Podişul Getic, Piemonturile Vestice, Podişul Transilvaniei.
Limita superioară a etajului are o desfăşurare destul de complicată aşa cum este de altfel
şi limita inferioară a etajului FD2; limita inferioară a etajului FD1 reprezintă şi contactul cu
câmpia forestieră şi oscilează între 150 şi 200 m altitudine absolută.
Litologie, geomorfologie. În cuprinsul acestui etaj aproape exclusive formaţiile
sedimentare pe care se dezvoltă depozite de suprafaţă constituite din materiale loessoide,
luturi, argile, amrne, nisipuri, pietrişuri.
Relieful are structură monoclinală şi ca urmare predomină versanţii lungi cu pantă slabă
şi moderată.
Climă. Valorile principalelor elemente climatice caracteristice etajului sunt foarte
apropiate de cele caracteristice părţii inferioare a etajului FD2, cu precizarea că în acest etaj se
produce o creştere uşoară (de cca. 0,5…1ºC) a temperaturilor şi o diminuare (cu aproape 50
mm) a precipitaţiilor. Mai important de menţionat este creşterea continentalismului termic în
acest etaj (şi mai ales în arealele depresionare), fapt suportat mai bine de către stejar decât de
gorun.

58
 Soluri. Solul reprezentativ şi pentru acest etaj este tipul luvosol, însă destul de frecvent
se întâlnesc şi planosoluri, stagnosoluri, vertisoluri, tocmai ca urmare a caracterelor specifice
de relief şi de litologie menţionate.

3.7.2 Tipuri de staţiuni.

Varietatea staţiunilor în cadrul acestui etaj bioclimatic este determinată de poziţia
geografică a staţiunii (deci de specificul climatului regional), care permite sau nu prezenţa unor
specii forestiere (cum sunt cerul şi gârniţa), precum şi de factorii edafici; în special de
compoziţia granulometrică (textura) a materialului parental.

A. Tipuri de staţiuni de bonitate superioară

În cadrul aceluiaşi areal staţional cu climat favorabil pentru cele trei specii de bază
(stejar, gârniţă, cer), nivelul potenţialului productiv este determinat evident, de factori edafici
şi el poate fi diferit pentru speciile respective, În funcţie de specificul acestor factori. Astfel, pe
solurile cu însuşiri fizice foarte favorabile (cazul solurilor brune sau brune luvice cu conţinut
de argilă sub 40-45 %) toate speciile pot realiza productivităţi superioare, în timp ce pe soluri
mai puternic argiloase numai gârniţa şi eventual cerul pot să atingă productivităţi ridicate.
Deluros de cvercete cu stejar Ps-m, luvosol hipostagnic, edafic mare, cu Carex pilosa-
Stellaria (FD1 Ps-m TIII H(E)-III Ue2)
Tipul de staţiune este frecvent întâlnit în Podişul Transilvaniei, în Piemontul
Târgovişte-Râmnic, Piemonturi Vestice, în condiţii de versanţi slab înclinaţi sau pe terenuri
aşezate (terase, platouri) şi depozite de suprafaţă predominant fine (dar nu exagerat de
argiloase), uneori cu pietriş în adâncime.
Solurile, prin intensitatea proceselor de levigare şi hidromorfism, se apropie, în cazul
cel mai avansat, de luvosoluri stagnice. Totuşi, în condiţii obişnuite, diferenţierea texturală pe
profil nu este atât de puternică, iar stagnarea apei deasupra orizontului Btw nu este atât de
accentuată. Având în vedere faptul că solurile sunt moderat humifere, troficitatea mijlocie,
aciditatea moderată şi că este asigurat un grad de umiditate estivală la nivelul reavăn, staţiunile
aparţinând acestui tip sunt de bonitate superioară (la limita de jos), pentru stejar.
Ca faciesuri staţionale mai importante se remarcă:

59
 • faciesul de versanţi slab înclinaţi cu luvosoluri mezohipostagnice, cu condiţii de
stejăreto-şleauri;
• faciesul de terenuri practic orizonatle, cu soluri mai puternic diferenţiate textural şi
epihipostagnice, cu stejărete, unde poate fi promovat şi cerul (în funcţie de specificul
climatic regional).
În scopul evitării accentuării procesului de hidromorfism şi al înierbării se va menţine
carpenul şi alte specii de subetaj.
Deluros de cvercete cu stejar, câmpie înaltă cu gâniţet Ps-m, luvosol vertic hipostagnic,
edafic mare, cu Carex caryiophyllea-Potentilla (FD1 Ps-m TIII-II H€-III Ue2-(o))
Este tipul cel mai reprezentativ de gârniţet existent din Piemontul Getic.
Solurile cu un orizont eluvial destul de gros (orizontul BtW se află la 40-60 cm) sunt
lutoase în stratul de suprafaţă şi luto-argiloase sub 40-60 cm adâncime. Caracteristic este faptul
că solul are şi caracter vertic.
Climatul, cu continentalism mai atenuat, este favorabil gârniţei şi cerului. Condiţiile de
sol, caracterizate prin compactitatea foarte mare a orizontului BtW, prin aeraţie slabă şi deficit
accentuat estival de umiditate, sunt limitative pentru cele mai multe dintre speciile forestiere,
cu excepţia, în primul rând a gârniţei, care în asemenea condiţii realizează productivitate
ridicată, demonstrând capacitatea bună a cestei specii de valorificare a solurilor argiloase grele.
Se menţionează faptul că tot în aceste regiuni, însă pe terenuri uşor înclinate cu
luvosoluri hipostagnice mai puţin argiloase şi compacte, gârniţa realizează productivităţi
superioare (gârniţete cu Glechoma). În aceste condiţii pot să pătrundă şi alte specii ca gorunul,
jugastrul, ulmul ş.a.
Deluros de cvercete cu stejar Ps-m, eutricambosol, edafic mare, cu Asperula-
Brachypodium (FD1 Ps, TIV-V HIII Ue2(1))
Este întâlnit pe suprafeţe restrânse, în special în zona de contact a dealurilor cu câmpia
(versanţi inferiori, resturi de terasă, văi „oarbe” ş.a.), pe depozite de suprafaţă bogate în
elemente bazice (marne argiloase, nisipuri, materiale loessoide ş.a.)
Predominante sunt eutricambosolurile molice, profunde, lutoase până la luto-argiloase,
uneori slab scheletice, cu drenaj normal.
Alături de stejar mai pot intra în compoziţia arboretelor gorunul sau cerul şi chiar
gârniţa (mai ales în partea de vest a ţării), precum şi paltinul, teiul ş.a.).

60
 Deluros de cvercete cu stejar Ps, eutricambosol freatic umed, edafic mare, cu floră de
mull (FD1 Ps, TIV-V HIII Ue2(1))
Acest tip de staţiune se întâlneşte în porţiunile mai înalte ale luncilor (unde apa freatică
se află sub 150-200 cm adâncime) pe depozite aluviale cu textură predominant mijlocie.
Solurile sunt profunde, intens humifere, de regulă nisipo-lutoase până la lutoase, uneori
cu pietriş în profunzime.
Condiţiile climatice se caracterizează prin plus de umiditate atmosferică şi mai ales
conintalism termic pronunţat; ele sunt mai favorabile stejarului decât gârniţei şi cerului.
Condiţiile ecologice, în ansamblul lor, asigură productivitate ridicată pentru stejar şi cer.
De menţionat că în arealul staţional respectiv mai pot pătrunde şi alte specii forestiere
importante: frasinul, teiul, plopul alb, aninul negru ş.a.

B. Tipuri de staţiuni de bonitate mijlocie

În cazul acestor staţiuni, aşa cum se constată, condiţiile edafice dificile diferenţiază şi
selectează şi mai mult speciile, gârniţa fiind cel mai bine reprezentată pe soluri puternic
argiloase.
Deluros de cvercete cu stejar, câmpie înaltă de gârniţet, Pm/i, vertisol, brun, edafic
submijlociu-mijlociu (FD1 Pm/i, TIV-III HI Ue1)
Acest tip de staţiune este relativ frecvent întâlnit în special în partea sudică a Podişului
Getic, pe terase înalte, platouri, pe depozite de luturi fine.
Solurile de tip vertosol (smolniţă) se remarcă prin conţinutul bogat în argilă (de regulă
peste 50 %) începând de la suprafaţă, prin conţinutul slab până la moderat de humus şi prin
compactitate mare.
Condiţiile climatice regionale sunt deosebit de favorabile gârniţei şi cerului.
Însă starea de îndesare a solului, lipsa de aeraţie, deficitul puternic de umiditate din
timpul verii devin factori moderat limitativi, chiar şi pentru gârniţă. De regulă în asemenea
condiţii numai arbuştii mai pot fi însoţitorii frecvenţi ai gârniţei.

61
 Deluros de cvercete cu stejar, versant de gârniţete, Pm-i, preluvosol, edafic mijlociu,
cu Poa nemoralis-Genista (FD1 Pm, TIII HII/I Ue1)
Se întâlneşte relativ frecvent în câmpiile înalte fragmentate, din sud-vestul ţării, pe
versanţii văilor, pe depozite de suprafaţă neomogene, alcătuite din argile, luturi şi nisipuri,
pietrişuri.
Solurile, de tip preluvosol, prezintă următoarele caractere diferenţiale: profunzime
mijlocie-mare, conţinut de schelet de la slab la moderat, compactitate mare a orizontului Bt,
drenaj intens, deficit estival de apă accentuat şi prelungit.
În compoziţia arboretelor, alături de gârniţă mai pot să apară gorun (pe versanţii cu
expoziţie umbrită), tei, jugastru, păr (specii care se vor promova cu atenţie).
Deluros de cvercete cu stejar, câmpie înaltă de gârniţete, Pm-i, luvosol planic stagnic,
edafic mijlociu (FD1 P-/i, TII H €-III Ue 2-1)
Ca şi tipul de staţiune precedent, acesta apare în special în Piemonturile Vestice şi în
Piemontul Getic în condiţii de relief aşezat (terase, platouri), pe depozite de suprafaţă
constituite din marne, argile, luturi fine. Solurile sunt foarte puternic diferenţiate textural, cu
trecere aproape bruscă de la orizontul Ea la orizontul BtW situat la mică adâncime (30-40 cm),
ceea ce imprimă acestora şi caracterul planic.
Excesul temporar de apă şi aeraţia puternic deficitară în perioada vernală, troficitatea
submijlocie a stratului de sol aciv şi volumul edafic redus, determină condiţii foarte grele
pentru stejar. Gârniţa suportă şi ea relativ greu asemenea condiţii ecologice, de aceea în
asemenea staţiuni trebuie favorizat şi cerul.

C. Tipuri de staţiuni de bonitate inferioară

Solurile puternic diferenţiate textural, cu caracter planic sau solurile (de versant) cu
caracter litic sunt în general puţin favorabile, atât pentru cer, cât şi pentru gârniţă şi stejar.
Unele mici diferenţieri în ceea ce priveşte productivitatea celor trei specii şi chiar apariţia altor
specii în compoziţia arboretelor se datorează condiţiilor microstaţionale.
Deluros de cvercete cu stejar, câmpie înaltă de ceret, Pi-m, stagnosol luvic planic,
edafic submijlociu-mic, cu Agrostis alba (FD1 Pi-m, TII H €I-i Ue1)

62
 Staţiunile respective sunt destul de frecvente în Piemonturile Vestice şi Podişul Getic,
pe terenuri aşezate, uşor depresionare, pe depozite sedimentare fine (argile, luturi, materiale
loessoide ş.a.)
Solurile prezintă caracteristic faptul că orizontul BtW este argilos, foarte greu permeabil
pentru apă, situat la adâncime mică (circa 30 cm), ceea ce reduce mult regimul edafic util.
Deşi condiţiile climatice sunt favorabile, atât gârniţei, cât şi cerului şi stejarului,
condiţiile edafice caracterizate prin exces de apă (chiar băltiri) primăvara şi deficit puternic şi
prelungit vara, aeraţia deficitară, volum edafic redus, determină bonitate inferioară spre
mijlocie pentru cer şi stejar şi inferioară pentru gârniţă (gârniţa suportă mai greu decât cerul
excesul de apă).
Deluros de cvercete cu stejar, versant, Pi, soluri diverse, cu Festuca pseudovina-
Lithospermum (FD1 Pi, TI-III HI-II Ue1-0)
Se întâlneşte frecvent, însă pe suprafeţe mici în Podişul getic, Piemonturile Vestice, pe
versanţii puternic înclinaţi ai văilor, pe substrate foarte variate (materiale loessoide, alternanţe
de nisipuri şi pietrişuri, diferite marne şi calcare).
Solurile sunt, fie brune în complex cu regosoluri, fie rendzine (adesea litice) sau
faeziomuri marnice, puternic erodate, toate de regulă scurte, lutoase sau luto-argiloase, cu
drenaj extern rapid, cu regim de umiditate puternic deficitar (până la coeficientul de ofilire)
vara.
Vegetaţia forestieră, foarte diversificată, este reprezentată prin: gârniţă, stejar pufos,
stejar brumăriu (pe versanţi înalţi), uneori cer şi exemplare răzleţe de gorun şi stejar (pe
versanţi umbriţi), tei, carpen, jugastru, păr, arţar, ş.a., constituie arborete cu consistenţă redusă,
slab productive, care au rol în principal de protecţie a solului. În astfel de cazuri sunt indicate
numai lucrări de completare cu cer, pin şi alte specii, corespunzător condiţiilor microstaţionale.
Deluros de cvercete cu stejarPi-m, aluviosol, edafic mic-mijlociu (FD1 Pi-m, TI-III HII-III
Ue3-2)
Staţiunile din cadrul acestui tip se află frecvent în sectoarele de luncă mai joasă, unde
depozitele aluviale sunt mai scurte, mai frecvent inundabile şi nivelul apei freatice mai ridicat.
Solul se prezintă neomogen, atât ca textură cât şi în ce priveşte alte însuşiri (în special
profunzimea şi conţinutul de humus). În această situaţie ele sunt mai puţin favorabile pentru
stejar deşi, în mod local, acesta poate să găsească condiţii de instalare.

63
 În general staţiunile respective sunt apte pentru anin negru, plopi indigeni şi uneori
pentru plopi euramericani, bineînţeles în faciesurile staţionale corespunzătoare.

3.8. Staţiuni de câmpie forestieră (CF)

3.8.1. Caractere fizico - geografice
Areal. Cele mai răspândite formaţii forestiere din regiunea de câmpie sunt cele zonale,
neinfluenţate de apa freatică (alcătuite din stejărete, şleauri cu stejar, cereto – gorunete,
gârniţe) care sunt caracteristice câmpiei înalte (piemontane) şi mai ales câmpiei tabulare şi care
se dezvoltă în cea mai mare parte în Câmpia Română. Destul de frecvente sunt şi formaţiile
intrazonale (constituite din frăsinete – stejărete, frăsinete, aninişuri, zăvoaie de plop şi salcie)
care se întâlnesc în câmpiile joase şi în lunci şi a căror existenţă este legată de aportul
suplimentar de apă din pânza freatică sau din inundaţii.
Mai concis exprimat, zona forestieră de câmpie ocupă spaţiul cuprins între limita
inferioară a etajului FD1 şi limita silvostepei (anestepei) spre zona forestieră.
Litologie, geomorfologie. Caracteristice câmpiei sunt depozitele sedimentare
cuaternare mai vechi sau mai recente (unele contemporane) formate din: loessuri, depozite
loessoide (în câmpia înaltă şi în cea tabulară); depozite aluviale fine sau grosiere (în câmpiile
joase şi lunci); depozite eoliene nisipoase care se regăsesc în unele areale în Câmpia de Vest
(Câmpia Valea lui Mihai) şi în Depresiunea Braşovului (nisipurile de la Reci).
Clima. Principalele elemente climatice caracteristice zonei forestiere de câmpie se
diferenţiază astfel: temperatura medie anuală este cuprinsă între 10,3 şi 10,7ºC în estul
Câmpiei Române, între 10,4 şi 11,0ºC în vestul Câmpiei Române, precum şi în Câmpia
Timişului, şi între 9,5 şi 10,0ºC în Câmpia Someşului. Precipitaţiile medii anuale cresc de la
est către vest, de la 540 – 580 mm în estul Câmpiei Române, la peste 600 mm în vestul
acesteia şi în Câmpia Banatului şi la 650 – 700 mm în Câmpia Someşului.
Soluri. Cele mai reprezentative soluri sunt: faeziomurile, preluvosolurile roşcate tipice
şi molice în câmpia tabulară şi luvosolurile hipostagnice în câmpia piemontană; la acestea se
adaugă, pe suprafeţe mai reduse, vertisolurile şi solurile brune luvice vertice în vestul Câmpiei
Române. În lunci şi în câmpiile de divagare sunt mai frecvente aluviunile şi solurile aluviale,
apoi solurile gleice şi lăcoviştile. Dunele au caracteristice psamosolurile.

64
 3.8.2. Tipuri de staţiuni
Staţiunile din câmpia forestieră se diferenţiază, în primul rând, în funcţie de unitatea de
relief-câmpie înaltă sau tabulară, câmpie joasă sau de divagare, lunci şi dune – iar în cadrul
acestora, corespunzător cu însuşirile fizice şi chimice ale solurilor (profunzime şi textură,
regim hidric-aprovizionare mare cu apă, troficitate ş.a.)

3.8.2.1 Tipuri de staţiuni din câmpia înaltă, câmpia joasă şi lunci

În cadrul câmpiei forestiere specificul ecologic şi bonitatea staţiunilor forestiere sunt
determinate de: specificul climatului regional (districtual), de caracteristicile solurilor (în
primul rând cele de ordin fizic-textură, capacitate de apă şi regim de umiditate).

A. Tipuri de staţiuni de bonitate superioară

Principalii factori care condiţionează nivelul superior al potenţialului staţional în zona
forestieră de câmpie sunt:
• climatul regional (districtual) şi regimul hidrologic favorabile pentru speciile
naturale de bază din zonă (stejar, gârniţă, cer), care se referă la: potenţial termic,
continentalism termic (care influenţează decisiv distribuţia în zonă a speciilor
menţionate) şi potenţialul hidric (asigurat la nivel corespunzător din precipitaţii sau
de apa din pânza freatică şi/sau inundaţii);
• grosimea morfologică şi fiziologică mare a solurilor zonale (automorfe), textura
lutoasă, cel mult luto-argiloasă, pe grosimea de înrădăcinare, conţinutul de humus,
cel puţin mijlociu (peste 2,5-3,0 %);
• aprovizionare suplimentară cu apă freatică din pânza freatică şi/sau inundaţii în
cazul solurilor aluviale (azonale) cu texturi diferite şi grosime cel puţin mijlocie.
Câmpie forestieră de şleau, Ps, preluvosol roşcat, edafic mare, cu Arum –Pulmonaria
(CF Ps TIV-V HIV Ue2(1))
Acest tip de staţiune este foarte răspândit în special în Câmpia Română de est, în
condiţiile unui teren cu configuraţie relativ uniformă. Substratul litologic este format din
depozite de loess şi materiale loessoide.
Solurile reprezentative sunt preluvosolurile roşcate în partea nordică a arealului tipului
de staţiune şi brune roşcate, intens humifere, foarte apropiate de faeziomuri, în partea sudică a

65
arealului (spre silvostepă). Aceste soluri sunt foarte profunde, lutoase până la luto-argiloase, cu
drenaj intern bun, de regulă fără procese de pseudogleizare.
Condiţiile climatice caracteristice părţii de est a Câmpiei Române, unde se găsesc astfel
de staţiuni, sunt caracterizate printr-un uşor deficit de precipitaţii şi continentalism termic
pronunţat. Condiţiile ecologice edafice-troficitate, aciditate, umiditate, aeraţie, consistenţă-sunt
în general favorabile, excepţie face umiditatea care în perioada estivală târzie poate să scadă
până la nivelul de uscat –reavăn (U1).
În funcţie de microrelief, de aprovizionare cu apă şi de intensitatea cumulării humusului
se pot diferenţia şi unele faciesuri:
• faciesul de uşoară depresiune cu soluri hipostagnice, cu stejărete±cer ;
• faciesul de terasă joasă sau de poale de versanţi cu soluri intens humifere şi plus de
umiditate atmosferică (în apropierea lacurilor) cu şleauri bogate în frasin;
• faciesuri cu soluri moderat humifere, „mai uscate”, cu stejăreto-şleauri cu tei şi
stejărete±cer, gârniţă.
Tipul de staţiune prezintă potenţial productiv ridicat pentru majoritatea speciilor
forestiere care fac parte din arboretul respectiv şi, în primul rând, pentru stejar, frasin şi tei.
Culturile de salcâm efectuate în condiţiile staţionale menţionate, deşi pot ajunge la
productivităţi ridicate, nu ating maximum biologic de creştere.
Câmpie forestieră de şleau- ceret, Ps(m), luvosol roşcat, edafic mijlociu-mare(CF
Ps(m) TIV HIII Ue2-1)
Staţiunile respective sunt frecvente în Câmpia Română de est sub forma unor areale
întinse, situate mai spre silvostepă şi în mod insular în arealul pădurilor de şleau, pe terenuri
relativ uniforme (cu slabe denivelări). Substratele litologice sunt alcătuite predominant din
materiale loessoide.
Solurile aparţin tipului luvosol roşcat, mai ales în arealele acoperite cu păduri de şleau şi
cerete derivate din interiorul zonei şi tranziţii dintre luvosol roşcat şi faeziom roşcat pe care
sunt instalate cerete, cereto-şleauri, situate spre silvostepă.
Luvosolurile roşcate sunt profunde, moderat compacte, lutoase în orizontul eluvial (El),
luto-argiloase în orizontul iluvial (Bt).
Condiţiile ecologice edafice, mai puţin favorabile decât în cazul tipului de staţiune
precedent, constau din: aciditate moderată în orizontul superior, debazificare uşoară până la

66
moderată în acelaşi orizont, aeraţie mai slabă în orizontul Bt şi deficit de umiditate, în perioada
estivală, mai accentuat (U1).
Bonitatea staţiunii este superioară pentru cer, însă mijlocie spre superioară pentru stejar.
În mod obişnuit, trebuie deosebite cel puţin două faciesuri:
• faciesul tipic, situat mai în interiorul zonei forestiere, cu luvosol roşcat, cu şleau sau
şleau-ceret;
• faciesul „mai cald”, situat mai spre silvostepă, cu faeziom roşcat sau faeziom tipic,
cu cerete şi cereto-şleauri.
Se recomandă introducerea teiului, frasinului şi a speciilor de ajutor în staţiunile de
cvercinee pure.
Câmpie forestieră decereto-gârniţete, Ps/m, luvosolvertic, edafic mare-mijlociu, cu
Geum-Brachypodium (CF Ps/m TIII-IV HIII-II Ue2-1)
Astfel de staţiuni sunt răspândite mai ales în Câmpia Română de vest (situată la vest de
Argeş), pe terenuri cu slabă neuniformitate şi depozite loessoide lutoase.
Solurile caracteristice sunt luvosoluri, adeseori cu caracter vertic, profunde, lutoase spre
luto-argiloase în orizonturile superioare, luto-argiloase în orizonturile superioare, luto-
argiloase spre argiloase şi compacte în orizontul Bt. Condiţiile edafice şi în special
compactitatea accentuată a orizontului Bt, aeraţia slabă şi deficitul accentuat de umiditate din
perioada estivală sunt factori moderat limitativi pentru creşterea cerului şi chiar a gârniţei.
Dintre faciesurile staţionale mai importante se remarcă:
• faciesul cu sol mai humifer şi mai puţin îndesat, cu Glechoma – Geum;
• faciesul cu sol mai sărac în humus şi mai îndesat, cu Carex – Poa;
• faciesul cu sol de trenziţie luvosol-faeziom vertic cu stejar brumăriu, cu Geum –
Lytospermum.
În condiţiile staţionale menţionate, în ultimul deceniu s-au produs uscări intense, mai
ales la gârniţă şi salcâm.
Pentru menţinerea acoperirii solului şi îmbunătăţirea circuitului biogeochimic este
necesară prezenţa mai abundentă a speciilor de ajutor şi, mai ales, a arbuştilor, în compoziţia
arboretelor cu bază de stejari.
Câmpie forestieră joasă de şleau şi stejăreto-şleau, Ps/m, luvosol stagnic, edafic
mijlociu-mare, cu floră higrofită de mull (CF Ps/m TIV-V H €I-IV Ue3)

67
 Tipul de staţiune este situat îndeosebi în Câmpia de Vest, însă pe terenuri ceva mai
ridicate, pe sedimente fine acoperite cu depozite loessoide, din care motiv se realizează un
drenaj intern mai slab.
Solul este de tipul luvosol mezostagnic, cu orizontul Bt sub 50-60 cm, ceea ce oferă un
volum edafic mai mare pentru speciile forestiere decât solurile puternic diferenţiate textural cu
caracter planic. Condiţiile aerohidrice sunt şi ele nefavorabile, apa staţionează primăvara mai
puţin timp în sol, iar umiditatea estivală se situează la nivel reavăn – jilav, la care se adaogă
regimul trofic care, de asemenea, este favorabil pentru o serie de specii de şleau (stejar, frasin,
tei, carpen ş.a.).
Este necesară acordarea unei atenţii sporite în buna gospodărire a pădurii din cadrul
acestui tip de staţiune pentru a elimina posibilitatea degradării lui. Măsuri ca: evitarea
descoperirii bruşte şi intense a solului prin tăieri neraţionale, completarea golurilor din arboret
cu specii adecvate staţiunii, menţinerea etajului arbustiv, interzicerea păşunatului şi a
circulaţiei excesive, ş.a., contribuie la menţinerea bonităţii staţiunii.
Câmpie forestieră joasă-luncă de şleau, Ps, eutricambosol aluvic, influienţate fratic,
edafic mare, cu Rubus-Aegopodium (CF Ps TIV-V HV Ue5-3)
Este caracteristic în terasele joase de luncă, câmpii joase, de divagare, pe depozite
aluviale luto-nisipoase sau luto-argiloase, adeseori stratificate şi carbonatice.
Solurile, eutricambosoluri aluvic molice, sunt bogate în humus de tip mull eutrof,
profunde, cu aprovizionare cu apă din pânza freatică şi circulaţie bună a cesteia, ceea ce
favorizează speciile de şleau, chiar în regim cu deficit de precipitaţii.
Ca faciesuri mai importante se menţionează:
• faciesul cu sol freatic umed, excepţional pentru toate speciile;
• faciesul cu sol batistagnic (apa freatică la 1,3-1,5 m) foarte favorabil frasinului şi
mai puţin stejarului.
În ambele faciesuri există tendinţa de invazie a frasinului. Stejarul se poate introduce
prin semănături directe sau plantaţii, folosind material de împădurire provenit din ecotipul
local.
Câmpie forestieră joasă-luncă, de frăsinet-aniniş, Ps(m), soluri mezogleice, edafic
mijloci-mic, cu floră mezohigrofită (CF Ps(m) TIV-V H (EI-V Ue5-4)

68
 Se întâlneşte în câmpii joase şi lunci, pe depozite aluviale stratificate (fine la suprafaţă,
cu pietriş şi nisip la bază), cu nivelul apei freatice mai sus de 1,2-1,3 m.
Solurile hidromorfe- gleice-de regulă cu mull sau mull –moder hidromorf, prezintă
textură luto-argiloasă sau argiloasă, reacţie neutră sau alcalină.
Vegetaţia forestieră este alcătuită din frasin, uneori şi stejar, frasin şi anin sau anin, în
funcţie de condiţiile pedohidrologice:
• pe soluri gleice cambice (cu orizont Bv) frasin şi stejar şi, uneori, şi alte specii de
şleau;
• pe soluri gleice tipice (gleiosoluri), de regulă frasin, anin, la care se adaogă plop
alb, salcie;
• pe lăcovişti şi soluri geleice mlăştinoase, de obicei anin.
Câmpie forestieră-luncă de zăvoi, Ps, aluviosoluri, moderat-intens humifere, freatic
umede, rar inundabile,cu Rubus caesius±floră de mull (CF Ps TIII-IV HIII-IV Ue3-2)
Se întâlneşte mai frecvent pe întinsuri de grind sau în partea internă a luncii centrale, pe
depozite aluviale, de obicei luto-nisipoase sau lutoase, carbonatice.
Solurile-aluviosoluri molice sau tipice- cu mull, sunt cel puţin mijlociu profunde, de
regulă fără schelet, cu regim de umiditate echilibrat.
Vegetaţia forestieră naturală este formată predominant din plop alb±plop negru, uneori
şi cu stejar. Culturile existente de plopi euroamericani, chiar cele mature, sunt viabile.
Câmpie forestieră, luncă de zăvoi de salcie Ps (m), aluviosol, divers gleizat, anual
prelungit inundabil (CF Ps(m) TIV H€I-V Ue7-6)
Acest tip staţional ocupă în general foemele de relief negative (slab depresionate), unde
apa de inundaţie poate să stagneze 3-4 luni.
Solurile sunt aluviosoluri, moderat humifere, cu textură fină (luto-prăfoase până la
argiloase), cel mai adesea carbonatice, cu nivelul apei freatice între 1,2-1,5 m.
În condiţiile staţionale menţionatesalcia realizează, de regulă productivităţi superioare.
Cu cât creşte durata de inundaţie şi nivelul apei freatice este mai ridicat, cu atât condiţiile
devin mai puţin favorabile pentru salcie şi mai favorabile pentru anin.
Câmpie forestieră – luncă, adânc depresionată de aniniş Ps(m), aluvial, gleiosoluri
turboase şi turbosoluri eutrice (CF Ps TV H€ Ue8)

69
 Tipul de staţiune corespunde terenurilor din lunci sau câmpii joase adânc depresionate,
unde apa stagnează timp îndelungat sau permanent.
Solurile caracteristice sunt cele cu strat organic (de turbă) de aproximativ 40-50 cm,
deci tipul gleiosol turbos. În complex cu acest sol se găsesc şi turbosolurile (solurile turboase)
în care stratul de turbă depăşeşte 50-60 cm.
Astfel de staţiuni sunt ocupate de obicei cu anin negru de productivitate superioară şi
uneori mijlocie, în funcţie de caracteristicile solului.

B. Tipuri de staţiuni de bonitate mijlocie

Factorii care influenţează puternic potenţialul staţional, până la nivel mijlociu, sunt în
principal de natură edafică:
• conţinutul ridicat de argilă (de regulă peste 40 %), în orizontul BtW şi
compactitatea foarte mare (la uscat), deficitul accentuat de apă şi regimul moderat
alternant de umiditate, în cazul solurilor zonale;
• grosimea fiziologică şi volumul edafic reduse, fie datorită prezenţei orizontului
(BtW) compact, în solurile zonale, fie a existenţei stratelor nisipoase sau nivelului
ridicat al apei freatice, în solurile azonale.
Câmpie forestieră de stejăret Pm, luvosol albic stagnic, ,edafic mijlociu, cu Poa
pratensis (CF Pm TII-III H€I-II Ue2-1)
Apare frecvent în câmpiile piemontane, pe terenuri practic orizontale (sistem de terase
vechi), pe depozite lutoase sau luto-argiloase, uneori cu pietriş (în adâncime).
Solurile frecvent aparţin tipului luvosol albic mezostagnic (în uşoarele depresiuni apar
şi stagnosoluri albice) lutoase (în orizontul Eaw) până la luto-argiloase (conţinut de argilă sub
40-45%, în orizontul Btw, situat sub 40-50 cm), cu regim de umiditate moderat alternant.
În aceste condiţii se realizează aşa-numitele „stejărete de terasă” care sunt în general
pure (rar se găsesc exemplare de carpen, plop tremurător) şi care în cazul scăderii consistenţei
se înierbează puternic (cu specii de Carex, Poa pratensis ş.a.). Promovarea carpenului este în
acest caz oportună.
Câmpie forestieră de cereto-stejărete Pm(i), stagnosol luvic, edafic submijlociu, cu
Agrostis-Carex(CF Pm(i) TIII H€I-I Ue1)

70
 Se întâlneşte insular, dar destul de frecvent în Câmpia Română în depresiuni adânci
(rovine) pe depozite lutoase şi luto-argiloase.
Solurile sunt stagnosoluri luvice sau albice, având şi caracter planic (uneori ajungând
chiar la stadiul de planosoluri stagnice– când orizontul BtW, argilos, greu şi compact începe
brusc la 25-30 cm).
Condiţiile climatice sunt sensibil influenţate de poziţia geografică în zonalitatea tipului
de staţiune. Condiţiile ecologice edafice, care în toate cazurile au şi un caracter puternic
limitativ, sunt excesul de apă primăvara, respectiv deficitul prelungit de umiditate vara şi
compactitatea foarte mare a orizontului BtW.
Bonitatea staţională este mijlocie pentru cer (care se situează mai ales pe bordura
depresiunii) şi inferioară pentru stejar.
Câmpie forestieră joasă de stejărete Pm, stagnosol albic, cu floră higrofită (CF Pm TII
H€I-III Ue2)
Acest tip de staţiune este destul de răspândit în câmpia joasă a Someşului, pe terenuri
uşor depresionate, pe depozite aluviale argiloase.
Solurile sunt stagnosoluri albice sau luvice cu orizont WBt argilos, începând de la
aproximativ 40 cm.
Condiţiile climatice sunt distincte faţă de cele din Câmpia Română, caracterizându-se
printr-un plus de precipitaţii de aproximativ 200 mm şi minus de căldură de 1…1,5ºC. Excesul
de apă stagnantă în sol se prelungeşte până la 2-3 luni şi în acelaşi timp deficitul de umiditate
în perioada estivală nu este atât de accentuat ca şi în situaţiile similare din sudul ţării.
După executarea unor lucrări de ameliorare (mai ales de captare şi reţinere a apei)
staţiunile respective pot deveni apte pentru o gamă mai largă de specii: stejar, frasin, stejar
roşu, carpen ş.a.
Câmpie forestieră-versant de şleau Pm, luvosol roşcat, edafic mijlociu, cu
Brachypodium-Dactylis (CF Pm TIV HIII Ue 2-1)
Acset tip de staţiune ocupă suprafeţe relativ mici, fiind răspândit în special pe versanţii
ce mărginesc văile sau bălţile din câmpie.
Solurile, luvosoluri roşcate, sunt totuşi mijlociu profunde până la profunde, eutrofice, cu
aeraţie foarte bună, însă cu deficit de umiditate în perioada estivală.

71
 De remarcat că între speciile forestiere alături de stejar mai apar destul de frecvent teiul,
carpenul, jugastrul.
Câmpie forestieră de stejărete Pm, soluri luvice stagnice de depresiune largă, edafic
mijlociu, cu Carex-Poa pratensis(CF Pm TIII H€I-II Ue 2-1)
Tipul de staţiune respectiv apare destul de frecvent în Câmpia Română (deşi este puţin
extins în suprafaţă), în depresiuni evazate, pe depozite loessoide.
După poziţia tipului în zonă, solurile sunt luvosoluri stagnice sau faeziomuri stagnice,
cu orizontul Btw (situat la 40-50 cm adâncime), cu textură luto-argiloasă, compact şi relativ
greu permiabil.
Condiţiile climatice se caracterizează prin plus de umiditate în sectorul zonal al solului
brun roşcat şi minus de umiditate şi plus de căldură în sectorul zonal al cernoziomului
argiloiluvial situat mai spre silvostepă.
Condiţiile ecologice edafice se remarcă în primul rând prin regimul de umiditate
alternant (stagnări de apă în perioada vernală şi deficit în perioada estivală). Ca factori
limitativi pentru vegetaţia forestieră se remarcă, atât caracterul regimului de umiditate, cât şi
volumul edafic relativ redus, ca urmare a prezenţei orizontului BtW compact.
Aceste staţiuni sunt mai indicate pentru cer, stejar şi frasin (însoţite de specii
corespunzătoare de ajutor), decât pentru gârniţă. În mod natural se mai pot instala plopul
tremurător şi plopul alb.
Câmpie forestieră de gârniţete Pm, luvosol planic- planosol stagnic, edafic mijlociu, cu
Carex-Poa partensis (CF Pm TII-III H€I-I Ue1-0)
Este un tip de staţiune foarte răspândit în arealul gârniţetelor din Câmpia Găvanu-
Burdea şi Câmpia Boianului, Câmpia Vedei, pe terenuri uniforme sau uşor depresionare, pe
depozite de suprafaţă formate din luturi argiloase.
Solurile prezintă puternică diferenţiere texturală pe profil, cu trecere bruscă, ceea ce
conferă solului caracter planic sau de planosol. Sunt moderat compacte până la foarte
compacte în orizontul BtW, din care cauză prezintă o aeraţie deficitară şi regim de umiditate
puternic alternant, cu exces temporar de apă primăvara şi deficit mare şi prelungit în perioada
estivală, aceştia fiind şi principalii factori limitativi pentru creşterea gârniţei.
Este utilă separarea în cadrul acestui tip staţional a următoarelor faciesuri, în funcţie de
caracteristicile solului:

72
 • faciesul cu luvosol planic hipostagnic, cu diferenţiere texturală mai puţin accentuată
şi circulaţie mai bună a apei şi a aerului în sol;
• faciesul cu caracter planic şi stagnic pronunţat, cu exces de apă primăvara şi deficit
accentuat vara, situaţie care creează condiţii dintre cele mai dificile pentru vegetaţia
forestieră.
În condiţiile staţionale menţionate în ultimul deceniu s-au produs uscări intense la
gârniţă.
Câmpie forestieră de gârniţete Pm, luvosol roşcat, edafic mijlociu, cu Poa nemoralis-
Geum (CF Pm TII HIII-I Ue1-0)
Se găseşte mai ales pe unele interfluvii largi din Câmpia Română, în condiţii de relief
aşezat, pe depozite de suprafaţă constituite din „luturi grosiere”.
Solurile sunt de tip luvosol roşcat, lutoase (în El) către luto-argiloase (în Bt9, însă în
mod caracteristic prezintă şi conţinut relativ ridicat de nisip grosier (15-25%), cea ce determină
consistenţa tare (dură) şi tendinţa de „cimentare” (compactitate foarte mare), mai ales la
nivelul orizontului Bt (ca urmare şi deficitul de apă în estival este foarte mare).
Arboretele sunt reprezentate obişnuit prin gârniţete pure, predispuse la uscare după
secete prelungite. Culturile cu salcâm în asemenea condiţii nu sunt indicate. Refacerea
arboretelor naturale este extrem de dificilă.
Câmpie forestieră-luncă, de stejăreto-şleauri Pm, eutricambosol aluvic, neinfluenţate
freatic, edafic mijlociu-mare, cu Asperula taurina-Geum (CF Pm TIV HII Ue1)
Are răspândire limitată în câmpurile interfluviale sau terasele de luncă ale marilor râuri,
pe depozite aluviale stratificate lutoase sau luto-argiloase situate pe pietrişuri cu nisipuri la
bază, foarte rar inundabile.
Solurile, eutricambosoluri aluvice, cu mull, sunt de regulă profunde, cu textură mijlocie
spre fină, slab scheletice, mai rar semischeletice, cu drenaj normal, cu perioadele de deficit
pronunţat de apă vara.
Arboretele sunt constituite predominant din stejar, alături de care mai pot intra frasinul,
ulmul şi mai ales teiul care uneori atinge proporţie de facies.
Câmpie forestieră-luncă de stejăreto-frăsinete Pm(s), aluiosol, freatic umed, rar
inundabil (CF Pm(s) TII HII-III Ue3-1)

73
 Se întâlneşte pe treptele medii ale luncilor, pe depozite aluviale variate, însă frecvent
lutoase sau luto-nisipoase, cu pietrişuri şi nisipuri la bază.
Solurile, aluviosoluri molice, sunt obişnuit moderat humifere, mijlociu profunde,
textural neomogene (însă cu conţinut de argilă care nu depăşeşte 15-25 %), slab scheletice,
carbonatice, cu apa freatică situată la 2-3 m.
Alături de stejar şi frasin, în compoziţia arboretelor se mai întâlnesc destl de frecvent
plopul alb, iar în unele microdepresiuni salcia şi chiar aninul.
Câmpie forestieră-luncă, de zăvoaie de plopi Pm(i), aluviosol entic, slab umezit freatic,
rar şi scurt inundabil, cu Rubus caesius (CF Pm(s) TI-II HII Ue2-1)
Se situează îndeosebi în zona grindurilor mai înalte (care, din aceste motive, sunt şi rar
inundabile), pe depozite aluviale stratificate, predominant grosiere.
Solurile sunt de tip aluviosol entic, slab-moderat humifere, mijlociu profunde până la
profunde, cu textură predominant nisipo-lutoasă, uneori slab scheletice, obişnuit carbonatice şi
uneori slab salinizate în profunzime, cu apă freatică la 3-4 m.
Plopii indigeni, alb şi negru, realizează productivităţi mijlocii către superioare, iar plopii
euramericani superioare în primul ciclu de vegetaţie, în condiţii climatice normale.
Câmpie forestieră-luncă de zăvoi de plopi Pm(i), aluviosol pelic, slab umezit freatic, rar
şi scurt inundabil (CF Pm(i) TII HII Ue2)
Corespunde grindurilor mijlociu înalte, ariilor mici depresionare (albii părăsite,
colmatate, japşe), cu depozite aluviale obişnuit fine.
Solurile, aluviosoluri pelice, sunt moderat humifere, cu textură lutoasă sau luto-
argiloasă, beneficiază de plus de umiditate estivală, ca urmare a acumulării apei din precipitaţii
şi a capacităţii lor mai mari de reţinere (textură mai fină).
Predomină plopul alb, dar destul de frecvent se manifestă succesiuni în favoarea
frasinului şi altor specii de şleau.
C. Tipuri de staţiuni de bonitate inferioară
Factorii decisivi care determină potenţialul de producţie inferior sunt:
• conţinutul foarte mare de argilă (peste 45-50 %), pe tot profilul de sol, sau în
orizontul Btw situat aproape de suprafaţă, compactitatea excesivă, precum şi
deficitul mare de apă în perioada estivală, pentru unele soluri din câmpie;

74
 • conţinutul ridicat de nisip şi schelet, conţinutul mic de humus, capacitatea foarte
mică de reţinere a apei, pentru unele soluri de pe versanţi şi din lunci.
Câmpie forestieră de stejăret Pi, stagnosol albic, edafic mijlociu-mi, cu Carex
brizoides-Agrostis (CF Pi(m) TI-II H€I-I Ue 1)
Are răspândire mai largă în Câmpia de Vest şi numai insulară în Câmpia Română
(câmpia piemontană de terase vechi), îndeosebi pe terenuri slab depresionate şi depozite de
luturi sau argile.
Solurile, de tip stagnosol albic, uneori şi cu caracter planic, sunt puternic diferenţiate
textural (orizontul BtW, de regulă argilos, apare la 25-30 cm adâncime), cu regim de umiditate
puternic alternant, oligobazice în orizontul eluvial (Elw).
Speciile naturale reprezentate în mod obişnuit prin stejar, la care se poate adăuga cerul,
frasinul, alcătuiesc arborete slab productive, care în anii secetoşi pot fi afectate mai uşor de
uscare.
Câmpie forestieră de gârniţete Pi/m, vertisol, edafic slab mijlociu,cu Carex praecox-
Festuca pseudovina (CF Pi/m TIV HI Ue 1(0))
În prezent este mai slab răspândit, îndeosebi în Câmpia Găvanu-Burdea, pe depozite din
luturi fine sau argile, necarbonatice.
Solurile-argiloase negre (vertisoluri-smolniţe) – sunt bogate (începând de la suprafaţă)
în fracţiunea argiloasă coloidală (peste 40 %), excesiv de compacte şi uscate, vara, ceea ce
cauzează crăpături adânci în sol.
Arboretele respective, formate aproape exclusiv din gârniţă, trebuie protejate şi
conservate.
Câmpie forestieră – versant de cvercete±stejari xerofili Pi, soluri diverse, edafic mic-
mijlociu, cu Festuca pseudovina-Lithospermum (CF Pi TIII HI-II Ue 1-0)
Prezintă răspândire fragmentară pe versanţii văilor ce străbat câmpia (CF), pe depozite
diferite ca natură şi grosime (materiale loessoide, luturi, adeseori şi cu schelet cel puţin la
bază).
Solurile, foarte diferite ca tip genetic, sunt în general puţin profunde până la mijlociu
profunde, slab humifere, slab scheletice până la semischeletice, cu drenaj excesiv şi deficit
foarte puternic de apă vara.

75
 Compoziţia vegetaţiei forestiere este influenţată de caracterul expoziţiei (deci de nuanţa
climatului local şi evident de specificul condiţiilor edafice). Arboretele, care au în principal rol
de protecţie, pot fi constituite predominant, fie din cer, fie din gârniţă la care se adaugă în mod
relativ frecvent stejarul pufos (pe culmi şi versanţi cu expoziţie însorită) şi stejarul brumăriu (la
baze de versanţi).
Câmpie forestieră-luncă de zăvoi de plop alb Pi, aluviosol psamic, neumezit freatic,
foarte rar şi scurt inundabil (CF Pi TIII HII Ue1)
Caracteristic pentru acest tip staţional sunt: grindurile înalte, solurile aluviale slab
humifere, cu textură predominant nisipoasă, nivelul apei freatice sub 5 m.
Plopul alb, ca şi plopii euramericani, (chiar Cv I-45/51 sau Ro-16), realizează
productivităţi inferioare. În ultimul timp astfel de staţiuni sunt destinate culturilor de salcâm,
care şi ele nu depăşesc productivitatea mijlocie.
Câmpie forestieră-luncă de zăvoi de salcie Pi, gleiosol, prelungit inundabil
Apare insular în formele microdepresionare din apropierea albiei majore sau din lunca
de sub terasă, cu depozite aluviale fine, uneori organo-minerale.
Gleiosolurile sunt cu textură lutoasă până la argiloasă şi beneficiază de aport
suplimentar de apă din izvoarele laterale şi/sau din apa freatică.

Câmpie forestieră-plajă joasă de arbuşti, aluviosoluri entice inundabile

Are desfăşurare fragmentară în apropierea albiei minore a râului.
De regulă aluviunile respective, care sunt foarte neomogene şi slab trofice, graţie
inundaţiilor frecvente din zonă se acoperă treptat cu vegetaţie forestieră, care evoluează în timp
ca formă şi tip.

3.8.2.2 Tipuri de staţiuni de dune (continentale)

Dunele mai importante cu vegetaţie lemnoasă din cadrul „câmpiei forestiere” se
întâlnesc în zona Carei (Câmpia Valea lui Mihai), la Reci (Câmpia Bârsei) ş.a.
Deşi sunt situate în regiuni geografice cu specific climatic bine nuanţat („mai cald şi
umed” în vestul ţării, „mai rece şi puţin umed” în centrul ţării), totuşi ansamblul condiţiilor
edafice păstrează unele trăsături comune importante, dintre care se remarcă:
• reacţia slab acidă a solurilor, cel puţin în partea superioară a profilului;

76
 • conţinutul mai ridicat de argilă (până la 10 %) în profilul de sol;
• prezenţa straturilor subţiri de nisipuri feruginoase cimentate (orstein), care reţin apa;
• regimul de umiditate (edafic) mai favorabil.
În acest context pedoclimatic, în funcţie şi de conţinutul de humus, de prezenţa apei
freatice se menţionează următoarele tipuri de staţiuni mai importante:
Câmpie frorestieră-dună de stejăreto-şleau Pm/s, psamosol gleizat, freatic umed, edafic
mare, în interdune largi cu psamosoluri molice cu aport de apă freatică;
Câmpie forestieră-dună de stejărete Pm, psamosol molic, edafic mijlociu-mare, pe
versanţi de dune slab înclinaţi;
Câmpie forestieră-dună de stejăreto-ceret Pm, luvosol psamic, edafic mijlociu, pe
coame largi şi dune întinse (în vestul ţării), deosebit de favorabile pentru mălin şi salcâm;
Câmpie forestieră-dună, vegetaţie pioneră Pi/m, regosol, pe versanţi de dună, cu soluri
slab humifere şi slab coezive, favorabile pentru mălin (în vestul ţării) şi pin (în centrul ţări);
Câmpie forestieră-dună, de aniniş±mesteacăn Pm, psamosol gleic-lăcovişte, în
interdune adânci.
În general în vestul ţării rezultate mai bune au dat plantaţiile de mălin şi salcâm, iar în
centrul ţării cele de pin.

3.9 Staţiuni de silvostepă

3.9.1. Caractere fizico-geografice generale
Areal. Din punct de vedere zonal, silvostepa are o răspândire mai largă în partea estică
şi sudică a ţării. În partea estică, zona silvostepei, ocupă toată Câmpia Moldovei, o bună parte
din Podişul Central Moldovenesc, în întregime Câmpia Covurluiului, Câmpia Tecuciului,
partea estică a Câmpiei bărăganului, partea dinspre est a Câmpiei Vlăsiei, în întregime Câmpia
Burnasului, partea dinspre vest a Câmpiei Tisei.
Se menţionează faptul că în mod extrazonal în anumite condiţii de relief şi substrat,
silvostepa pătrunde şi în regiunea dealurilor (Dealurile Buzăului, Dealurile Niculiţelului,
Piemonturile Vestice ş.a.), precum şi în Câmpia Transilvaniei.
Litologie, geomorfologie. Substratele litologice care alcătuiesc depozitele de suprafaţă
sunt în mare parte de natură loessoidă (Câmpia Moldovei, Câmpia Bărăganului, Câmpia
Burnasului). Destul de frecvent mai apar şi nisipuri sub formă de dune în Câmpia Tecucuilui,

77
Câmpia Olteniei, Bărăganul Central ş.a. Depozite nisipoase remaniate eolian mai apar şi de-a
lungul unor râuri cum sunt: Călmăţui, Ialomiţa ş.a. În luncile râurilor sunt aproape exclusive
depozitele aluviale de regulă stratificate.
Depozitele de suprafaţă constituite din roci tari-calcare, conglomerate, gresii, diabaze,
riolite ş.a. – se întâlnesc de regulă în sectoarele de dealuri în silvostepa extrazonală.
Clima. Diferenţele climatice importante ce există între diferitele sectoare geografice ale
silvostepei a făcut ca aceasta să fie împărţită în:
- silvostepa nordică, specifică Câmpiei deluroase a Moldovei şi părţii estice a
Podişului Central Moldovenesc şi cu apariţii insulare şi în Câmpia Transilvaniei, cu
temperaturi medii anuale ce variează între 8,5-9,5ºC şi precipitaţii medii anuale
cuprinse între 450 şi 550 mm.
- silvostepa sudică, specifică părţii de sud a Podişului moldovei, Podişului Dobrogei,
Câmpiei Române, cu temperaturi medii anuale ce variază între 10 şi 11ºC şi
precipitaţii medii anuale de 450-520 mm. Diferenţieri importante de natură climatică
există şi în silvostepa (antestepa) din Câmpia Română, ceea ce a făcut ca aceasta să
se subdividă astfel: silvostepa internă (spre zona forestieră), mijlocie şi externă (spre
stepă).
Soluri. Cele mai răspândite sunt cernoziomurile argice şi cambice (către faeziomurile
respective) mai ales în partea internă a silvostepei zonale şi cernoziomurile cu orizontul Cca
situat la diferite adâncimi (30-100 cm) în silvostepa externă. În silvostepă, cu caracter
extrazonal, apare mai bine reprezentată categoria solurilor litomorfe (rendzine,
eutricambosoluri rodice, alte soluri cu caracter litomorf pronunţat). În luncile râurilor sunt
caracteristice aluviosolurile, iar în cadrul dunelor-psamosolurile.

3.9.2 Tipuri de staţiuni

În silvostepă, mai mult decât în alte zone sau etaje bioclimatice, factorii care
influenţează umiditatea (apa) din sol şi atmosfera apropiată solului condiţionează în mare
măsură şi structura biocenozelor şi vigoarea de creştere a speciilor respective.
De aceea, este mai indicat ca prezentarea staţiunilor din silvostepă să se facă pe unităţi
de relief cu identitate pedoclimatică cât mai omogenă, în cadrul cărora se pot urmări şi stabili
mai uşor factorii limitativi edafici ai potenţialului staţional.

78
 3.9.2.1. Tipuri de staţiuni din silvostepa de câmpie
În silvostepa zonală de câmpie (specifică Câmpiei Române) se difernţiază în mod
obişnuit trei subzone: silvostepa internă, din imediata apropiere a zonei forestiere, de regulă cu
faeziomuri tipice, cambice, vertice şi cernoziomuri argice; silvostepa mijlocie, cu cernoziomuri
cambice; silvostepa externă, cu cernoziomuri tipice.
Textura solurilor şi adâncimea la care se găseşte orizontul Cca sunt factori importanţi
care, în cadrul subzonelor menţionate, condiţionează potenţialul productiv al staţiunilor.
Silvostepă (internă) de câmpie de cvercete mezoxerofile-xerofile Ps(m), cu stejar
brumăriu, cernoziom argiloiluvial-brun roşcat (Ssc. Ps(m) TIV HIII-II Ue1)
Este larg răspândit în toată Câmpia Română, pe substrate de loess şi materiale loessoide.
Solurile au caracter, fie de faeziom tipic, fie preluvosol roşcat, în ambele cazuri textura
fiind lutoasă spre luto-argiloasă (în Bt), iar orizontul Cca este situat sub 140-150 cm.
Arboretele sunt formate din cer, gârniţă, foarte puţin stejar brumăriu şi în mod diseminat
jugastru, păr ş.a. Se menţionează tendinţa de invazie a cerului.
Silvostepă (internă) de câmpie de cvercete mezoxerofile-xerofile±stejar brumăriu Pm(i),
faeziom vertic, cu Poa pratensis-Lithospermum (Ssc. Pm(i) TIV HII Ue1)
Acest tip de staţiune este mai frecvent întâlnit în partea de vest a Câmpiei Române, pe
depozite cu textură fină.
Solul - faeziom cu caracter vertic-prezintă textură luto-argiloasă către argiloasă (în Bt,
unde conţinutul de argilă depăşeşte frecvent 45 %) şi compactitate accentuată.
Gârniţa şi cerul suportă mai bine decât stejarul brumăriu astfel de condiţii, acesta
aflându-se de regulă în dificultate şi pe cale de a fi eliminat. Şi culturile cu salcâm efectuate în
această staţiune au fost afectate de uscări masive.
Silvostepă (internă) de câmpie de cvercete Pi), luvosoluri stagnice cu Lysimachia-
Calamagrostis (Ssc. Pi TIII-IV H€-II Ue1)
Staţiunile respective au o răspândire insulară, fiind legate de formele negative de relief
din câmpie (crovuri, rovine).
Solurile sunt de regulă luvosoluri stagnice (uneori chiar stagnosoluri), argiloase în
orizontul BtW situat la mică adâncime (40-50 cm).
Condiţiile staţionale sunt mai favorabile cerului, decât gârniţei şi stejarului.

79
 Silvostepă (internă) de câmpie de şleau Pm, faeziom tipic pe loess şi materiale
loessoide, cu Geum-Dactylis (Ssc. Pm TV HII Ue2-1)
Existenţa acestui tip de staţiune este legată de prezenţa în apropiere a unor întinsuri de
ape, care determină un climat local specific mai umed.
Solul este faeziom tipic, moderat humifer, foarte profund (orizontul cu carbonaţi este
sub 150 cm), luto-argilos. În compoziţia vegetaţiei, pe lângă stejar brumăriu, semai găsesc
stejar pedunculat, cer, gârniţă şi chiar gorun, tei, frasin.
Silvostepă (mijlocie) de câmpie de stejărete xerofile cu stejar brumăriu Ps, cernoziom
cambic pe loess (Ssc. Ps TV HI-II Ue1)
Este tipul staţional caracteristic şi cel mai important din silvostepa mijlocie în Câmpia
Română, unde se află în special pe terenuri orizontale (placore).
Solurile sunt reprezentate prin cernoziomuri cambice intens humifere, profunde
(orizontul cu carbonaţi este sub 120-130 cm), lutoase, cel mult luto-argiloase (conţinut în
argilă sub 35 %) în partea inferioară a profilului de sol.
Condiţiile staţionale sunt dintre cele mai favorabile pentru stejarul brumăriu. Înlocuirea
acestuia cu salcâm sau cer, chiar dacă aceste specii realizează productivităţi superioare, nu este
justificată.
Silvostepă (mijlocie) de câmpie de cvercete xerofile Pm(s), cernoziom cambic pe luturi
fine (Ssc. Pm(s) TIV-V HI Ue1(0))
În condiţiile unor substrate mai bogate în argilă (luturi fine, materiale loessoide) se
realizează soluri cu orizont cambic mai scurt (orizont Cca mai sus, la 90-100 cm) mai compact,
mai slab aerisit, care determină condiţii mai grele pentru stejarul brumăriu (productivitate
mijlocie). În aceste condiţii penetrează şi stejarul pufos care poate realiza productivităţi
superioare.
Silvostepă (externă) de câmpie cu stejar pufos Pm-i, cernoziom pe loess cu Festuca
velesiaca (Ssc. Pm(i) TIV HI Ue1-0)
Acest tip de staţiune se întâlneşte mai frecvent în Bărăganul sudic pe substrate de loess.
Solurile sunt de regulă cernoziomuri tipice (cu carbonaţii de la suprafaţă, însă cu
orizontul Cca la 30-70 cm), mai ales în Bărăgan, mijlociu profunde, lutoase, moderat humifere,
cu deficit accentuat (până la gradul uscat) de umiditate în perioada estivală.

80
 Pentru menţinerea de arborete viabile este indicată folosirea pe scară largă a speciilor de
ajutor şi a arbuştilor.
Silvostepă (extrazonală) de stejar brumăriu Pm-i, rendzină, edafic mijlociu-mic (Ssc.
Pm-i TIII HI-II Ue1-0)
Este un tip specific câmpiei piemontane a Prahovei ce se întâlneşte în mod extrazonal
(în zona forestieră de câmpie), pe depozite proluviale alcătuite din pietrişuri carbonatice.
Solurile de tip specific câmpiei piemontane a Prahovei ce se întâlneşte în mod
extrazonal (în zona forestieră de câmpie), pe depozite proluviale alcătuite din pietrişuri
carbonatice.
Solurile de tip rendzină (cu caracter branciog) se caracterizează prin: textură lutoasă;
prezenţa la adâncimi variate (30-80 cm) a unui strat de pietriş calcaros sau parţial calcaros;
drenaj intern rapid; umiditate estivală deficitară.
În condiţiile de sol respective se întâlneşte frecvent stejarul brumăriu (cu productivităţi
diferite, în funcţie de volumul edafic) care se asociază frecvent cu teiul argintiu.

3.9.2.2. Tipuri de staţiuni din silvostepa de deal

Aceste tipuri de staţiuni se referă la: categoria staţiunilor cu caracter zonal, ce se
întâlnesc în condiţii normale de relief şi substrat (versanţi slab-moderat înclinaţi, cu depozite
de cuvertură constituie din materiale afânate-loess, loess cu nisip, luturi şi chiar marne
nisipoase, desul de groase şi cu dezvoltare continuă în spaţiu9, categoria staţiunilor extrazonale
ce se întâlnesc în areale limitate în toată ţara, fiind strâns legate de relief accidentat (obişnuit
cu expoziţii însorite) şi depozite de suprafaţă provenite din roci dure (sedimentare, eruptive sau
chiar metamorfice).
Ca elemente specifice de vegetaţie forestieră se evidenţiază prezenţa stejarilor xerofili-
stejar brumăriu şi/sau stejar pufos.
Silvostepă deluroasă (zonală) de şleau±stejar brumăriu Pm, faeziom greic-cernoziom
cambic pe loess şi materiale loessoide (Ssd. Pm TV HIII Ue1(2))
Se întâlnesc mai frecvent în Podişul Dobrogei şi Podişul Bârladului, de regulă pe
evrsanţi cu expoziţie umbrită sau în partea inferioară a versanţilor pe depozite formate din
loess sau materiale loessoide (mai bogate în fracţiunea argiloasă).

81
 Solurile sunt de obicei faeziomuri greice cu variante regionale (cenuşiu castaniu în
Dobrogea, faeziom greic sau cernoziom cambic în Moldova), obişnuit lutoase, uneori luto-
argiloase.
Vegetaţia forestieră este constituită din stejar brumăriu la care se adaugă gorunul, teiul,
uneori chiar frasinul, precum şi jugastrul, mojdreanul.
Silvostepă deluroasă (zonală) de cvercete xerofile Pm-i, cernoziom cambic pe loess
(Ssd. Pm-i TIV HII Ue1(0))
Se găsesc mai frecvent în partea mijlocie a versanţilor însoriţi, pe substrate de loess
tipic, luto-nisipos (Podişul Bârladului inferior).
Solurile, îndeosebi cele formate pe luturi nisipoase, au tendinţa de cimentare (în
orizontul Bv).
În compoziţia arboretelor predomină stejarul pufos, dar destul de frecvent apare şi
stejarul brumăriu, precum şi alte specii (cărpiniţă, mojdrean ş.a.)
Silvostepă deluroasă (extrazonală) de cvercete±stejari xerofili Pi-m, cernoziom
(divers), pe loess şi materiale loessoide (Ssd. Pi-m TII-II HI Ue1/0))
Se întâlneşte în mod insular în Podişul Central Moldovenesc, în Piemonturile Vestice şi
Podişul Transilvaniei, pe versanţi de regulă moderat înclinaţi, însoriţi şi semiînsoriţi sau pe
culmi şi mameloane.
Solurile sunt uneori afectate de eroziune de suprafaţă.
În compoziţia arboretelor, pe lângă stejar pufos, stejar brumăriu şi gorun, mai pot să
apară: cer şi gârniţă (în Banat), frasin, stejar (în Moldova).
Silvostepă deluroasă (extrazonală) de cvercete cu stejar pufos, Pi, litice rendzinice,
edafic foarte mic (Ssd. Pi TI-II HI Ue1(0))
Apare pe suprafeţe restrânse, pe culmi şi versanţi puternic înclinaţi (abrupţi), de regulă
însoriţi, pe substrate litologice calcaroase sau bogate în CaCO3 (diferite calcare şi marne).
Soluri de tip rendzinic – litosoluri rendzinice, rendzine, eutricambosoluri subrendzinice,
eutricambosoluri marnice ş.a. – toate sunt superficiale, scheletice, volum edafic foarte mic sau
„roca la zi”.
Arboretele constituite din stejar pufos, stejar brumăriu, la care se pot adăuga gârniţa,
gorunul (în funcţie de specificul regional) şi alte specii arbustive xerofile; prezintă rol exclusiv
de protecţie.

82
 Silvostepă deluroasă (extrazonală) de cvercete cu stejar pufos, Pi, litice acide, edafic
foarte mic (Ssd. Pi TI-II HI Ue1)
Este foarte asemănător cu tipul de staţiune precedent, cu excepţia faptului că se
întâlneşte pe substrate formate din roci dure, eruptive sau metamorfice.
Evident, solurile sunt tot cu caracter litoxeromorf, dar slab acide – acide.

3.9.2.3. Tipuri de staţiuni din luncile râurilor interioare şi câmpii joase

Bonitatea staţiunilor respective este determinată, în principal, de:
- modul şi gradul aprovizionării cu apă din surse suplimentare (freatic şi/sau
inundaţii);
- profunzimea şi textura solurilor;
- conţinutul de humus.
În regim hidrologic normal (de inundaţie şi/sau freatic) cele mai multe dintre staţiunile
(arboretele) din câmpiile joase şi luncile de silvostepâ au caracter azonal. Vegetaţia forestieră
este reprezentată prin: şleauri cu stejar, stejărete de luncă şi zăvoaie de plopi şi sălcii. Existenţa
acestor „tipuri de vegetaţie” este condiţionată (în climat de silvostepă) de aportul suplimentar
de apă.
Silvostepă – luncă de şleau,Ps, cernoziom aluvci, freatic umed, neinundabil sau foarte
rar inundabil (Ssl. Ps TIV-V HIV-V Ue3-2)
În prezent, are răspândire fragmentară în părţile mai înalte al luncii, pe depozite aluvio-
proluviale fine, uneori şi materiale loessoide.
Solurile-cernoziomuri aluvice, uneori slab salinizate, gleizate sau freatic umede-cu mull
eutrof, prezintă grosime fiziologică mare, textură lutoasă, drenaj bun.
Arboretele cu specia de bază stejar,uneori şi stejar brumăriu, cer şi specii principale de
amestec ca tei, paltin, cireş ş.a. găsesc condiţii foarte bune de creştere.
Silvostepă – luncă de stejăreto-şleau, Pm/s, cernoziom vertic, slab salinizat, freatic
umed, neinundabil, edafic mare (Ssl. Ps TIV HIII-IV Ue2-1)
Aceeaşi răspândire ca şi tipul precedent, însă cu soluri cu textură argiloasă (conţinut de
argilă peste 35-40 % pe tot profilul), cu accesibilitate mai grea a apei şi cu drenaj intern
îngreunat.

83
 Arboretele sunt alcătuite din stejar, stejar brumăriu, frasin, mai rar alte specii de şleau;
au creştere încetenită (productivitate mijlocie) datorită factorilor ecologici edafici moderat
limitativi: aeraţie şi aprovizionare cu apă deficitare.
Silvostepă – luncă de stejărete şi stejăreto-şleauri Pm, aluviosol pelic, amfigleizat, rar
şi scurt inundabil, profund (Ssl. Pm TIV HIE)-III Ue2-1)
Soluri în general argiloase (peste 40 % argilă coloidală pe tot profilul), cu drenaj intern
imperfect, ceea ce limitează buna dezvoltare a stejarului şi pătrunderea greoaie a speciilor de
şleau; tendinţă de succesiune în favoarea frasinului, mai ales că în asemenea cazuri este adesea
afectat de fenomenul de uscare.
Silvostepă – luncă de stejăreto-şleauri Pm, aluviosol molic, rar inundabil, mijlociu
profund (Ssl. Pm TII-III HII-III Ue2-1)
Se găseşte frecvent pe treptele medii ale luncilor, pe depozite aluviale, carbonatice,
stratificate.
Solurile sunt aluviale molice (uneori şi tipice) bine dezvoltate, lutoase sau luto-
nisipoase, adeseori cu nisipuri grosieri şi pietriş la 1,5-2,0 m.
Arborete apropiate de tipul şleaului de luncă, însă de productivitate mijlocie, ca urmare
a troficităţii mai reduse a solului.
Silvostepă – luncă de frăsinet Pm/i, gleiosol salinic (Ssl. Pm/i TIII-IV HIII-IV Ue7-3)
Se întâlneşte mai rar şi în mod insular, în mici depresiuni (denivelări) din lunca centrală,
pe depozite aluviale fin stratificate.
Solurile se caracterizează prin: argilozitate accentuată în partea superioară a profilului,
salinizare şi solonetizare (sub 70-100 cm adâncime) la nivelul franjei capilare.
Arboretele existente, cu caracter net intrazonal, sunt constituite din frasin pufos, frasin
comun şi uneori stejar, cu rol în principal ştiinţific şi de protecţie.
Silvostepă – luncă de stejăreto-plopişuri sau zăvoi de plopi Pm(s), aluviosol, frecvent şi
scurt inundabil (Ssl. Pm(s) TII-III HIII-IV Ue3-2)
Este frecvent întâlnit pe întinsuri de grinduri,pe depozite aluviale stratificate.
Solurile-aluviosoluri-sunt lutoase sau luto-argiloase pe 100-130 cm grosime şi nisipo-
lutoase sau nisipoase în adâncime.
În compoziţia arboretelor predomină stejarul şi plopul alb care are creştere viguroasă şi
se află răspândit sub formă de pâlcuri, în arealele microdepresionare.

84
 Silvostepă – luncă de zăvoi de plopi Pm, aluviosol, rar şi scurt inundabil (Ssl. Pm TII-III
HII Ue2-1)
Se găseşte pe grindurile mai înalte, pe depozite aluviale stratificate, predominant
nisipoase în adâncime.
Solurile sunt aluviale tipice cel mult moderat humifere, luto-nisipoase, întreţinute trofic
şi de inundaţiile ce se produc.
În aceste condiţii sunt frecvente mai ales zăvoaiele de plop alb şi negru. Culturile de
plopi euramericani prezintă stare de vegetaţie mediocrică.
Silvostepă – luncă de zăvoi de plopi Pi, aluviosol, slab sau neumezit freatic în substrat,
rar scurt inundabil (Ssl. Pi TI-II HI-III Ue1)
Solurile aluviale slab humifere, nisipo-lutoase, cu capacitate mică pentru apa din
precipitaţii.
Vitalitatea arboretelor (a zăvoaielor de plop alb) este strâns legată de periodicitatea
inundaţiilor.
Silvostepă – luncă de zăvoi de salcie Ps-m, aluviosol geleizat, anual relativ prelungit
inundabil (Ssl. Ps-m TIII-IV HE-IV Ue5-4)
Favorabilitatea condiţiilor de creştere pentru salcie variiază în funcţie de regimul
hidrologic. Inundaţiile mai rare determină încetinirea creşterilor, iar lipsa lor pune în pericol
existenţa arboretelor respective.

Silvostepă – luncă de zăvoi de salcie Pi-m, aluviosol entic, anual inundabil

Reprezintă zona „de renişuri” din apropierea albiei minore, evident existenţa
biocenozelor respective fiind determinată de inundaţii.

3.9.2.4. Tipuri de staţiuni de dune (continentale)

Deşi ocupă suprafeţe relativ reduse în fondul forestier, dunele reprezintă „sisteme
staţionale” complet distincte, datorită reliefului caracteristic, dar mai ales litologiei specifice.
Arealele din zona silvostepei cu dune mai întinse se întâlnesc în; Câmpia Olteniei
(Câmpia Blahniţei, Câmpia Romanaţi), Câmpia Tecuci (Hanu Conachi), Bărăganul central
(Viişoara-Berteşti, Călmăţui).

85
 Caracteristicile esenţiale ale „depozitelor” respective care formează şi materialul
parental al solurilor sunt:
- conţinutul foarte mare de nisip (cca. 70-80 %) şi conţinutul mic de argilă (până la 10
%, obişnuit 6-7 %);
- conţinut mic de materie organică (humus), de regulă sub 1% (excepţie solurile de
interdune, unde conţinutul de humus depăşeşte 1,5-2%);
- capacitatea foarte mică de reţinere a apei din precipitaţii (drenajul intern excesiv);
- încălzirea puternică la suprafaţă în timpul verii.
Tipurile de staţiuni mai importante din cadrul dunelor sunt:
Silvostepă – dună de stejărete ± stejar brumăriu Pm-s, cernoziom psamic, freatic umed
Se întâlneşte pe dune joase întinse sau interdune, cu apa freatică la 2-3 m.
Silvostepă – dună de stejărete xerofile (stejar brumăriu) Pm, psamosol molic
Este întâlnit în interdune largi sau pe dune joase şi medii, vechi.
Silvostepă – dună de stejărete xerofile Pm-i, psamosoluri tipice
Este întâlnit mai frecvent pe versanţi de dună slab înclinaţi,
Silvostepă – dună, fără vegetaţie forestieră, pe nisipuri mobile – semifixate
Este caracteristic vârfurilor de dună.

3.10. Staţiuni din silvostepă – stepă (Ss-S) (Lunca şi Delta Dunării)

3.10.1. Caracteristici fizico – geografice generale
Areal. Întrucât în câmpia propriu-zisă – în zona de stepă cu soluri bălane – nu există
păduri (sau acestea se întâlnesc în mod cu totul local, intrazonal), staţiunile la care ne referim
cu prioritate sunt cele din Lunca şi Delta Dunării, care beneficiază de condiţii pedohidrologice
deosebite.
Litologie, geomorfologie. Depozitele de suprafaţă sunt aproape în exclusivitate de
origine aluvială, precum şi lacustră sau eoliană (mai ales în Delta Dunării).
Relieful. Caracteristic este reprezentat prin succesiuni de grinduri, japşe, ostroave,
precum şi dune şi interdune (hasmacuri) în Delta Dunării.

86
 Clima. Lunca Dunării se întinde în climat de silvostepă (cu precipitaţii medii anuale de
540-580 mm şi temperaturi medii anuale de 11…11,5ºC) în sectorul Drobeta Turnu Severin –
Olteniţa, şi în climat de stepă (precipitaţii medii anuale de 440-500 mm şi temperaturi medii
anuale de 10,8…11,2ºC) în sectorul Olteniţa – Tulcea. Delta Dunării se caracterizează prin
climat stepic (precipitaţii medii anuale de 360-440 mm şi temperaturi medii anuale de 10,8-
11ºC), însă în mod specific, umiditatea atmosferică este relativ mare (peste 70%).
Soluri. În zona dig – mal a Luncii Dunării sunt exclusiv aluviosoluri şi hidrisoluri; în
Delta Dunării, pe lângă aceste tipuri de sol, apar frecvent şi limnisoluri sau soluri cu orizonturi
organice de origine lacustră.
În general, solurile respective prezintă textură foarte variată, conţinut de humus diferit,
sunt carbonatice şi slab salinizate (excepţie unele soluri din grindurile Stipoc şi Sfântul
Gheorghe din Delta Dunării sau din unele incinte îndiguite, care sunt puternic salinizate).

3.10.2. Tipuri de staţiuni

în zona inundabilă a Dunării „distribuţia” (răspândirea) şi bonitatea staţiunilor sunt
determinate în special de regimul inundaţiilor şi acela al adâncimii apelor freatice, precum şi
de însuşirile solului (îndeosebi textură şi conţinut de humus), toate acestea manifestând o
varibilitate destul de accentuată, însă aproape legică, în funcţie de cota (hidrogradul) terenului
în diferite sectoare ale luncii şi de caracterul deschis sau închis la diferite cote ale
microdepresiunilor (japşelor).
În incintele (îndiguite) din Lunca Dunării, evident, factorii care influenţează puternic
specificul ecologic şi potenţialul productiv al staţiunilor sunt apa freatică şi însuşirile solului,
ariile respective fiind scoase di regim de inundaţie
3.10.2.1. Tipuri de staţiuni din zona inundabilă
În ceea ce priveşte inundaţiile este de remarcat faptul că frecvenţa şi durata acestora
creşte, în general, din amonte spre aval şi mai ales de la hidrograde mari spre cele mici.
Textura şi conţinutul în materie organică a solurilor se modifică aproximativ în acelaşi
mod, în sensul că la hidrograde mici sunt mai frecvente solurile cu textură fină şi bogate în
materie organică decât la hidrograde mari.
Din punct de vedere al culturilor forestiere staţiunile din Lunca şi Delta Dunării (cu
excepţia dunelor) se pot grupa în următoarele categorii:

87
 Staţiuni de coame de grind, situate la peste 8-8,5 hidrograde
Se întâlnesc pe nisipuri şi aluviosoluri psamice şi entice foarte slab humifere, rar şi scurt
inundabile. Sunt foarte slab productive până la inapte pentru plopi. În ultimul timp în astfel de
staţiuni au început să se introducă salcâm, glădiţă, dud, arbuşti.
În cazul faciesurilor staţionale cu soluri mai bogate în humus (cel puţin 2-3%) şi a
texturii cel puţin luto – nisipoasă se pot introduce şi specii mai exigente, cum sunt: nucul
american, frasinul comun şi chiar stejarul brumăriu.
Staţiuni de grinduri mijlocii şi înalte, situate între 6,2 şi 8-8,5 hidrograde
Se întâlnesc pe aluviosoluri districe şi molice, cu texturi diferite (luto – nisipoase până
la luto – argiloase), slab până la moderat humifere, rar până la frecvent inundabile, cu durata
inundaţiilor de la 60-70 de zile la 100-120 de zile, cu sau fără aport de apă din pânza freatică.
Este domeniul de cultură al plopilor selecţionaţi şi neselecţionaţi (inclusiv indigeni),
introducerea diferitelor clone sau specii fiind determinată de regimul hidrologic şi de
caracteristicile edafice.
Staţiuni de grinduri joase şi japşe, sub 6-6,2 hidrograde
Se întâlnesc pe aluviosoluri gleice şi gleiosoluri sau turbosoluri, predominant cu textura
fină şi bogate în materie organică, frecvent şi prelungit inundabile (până la 100-110 zile).
Reprezintă domeniul de cultură al sălciilor. Uneori, în astfel de staţiuni, se mai
întâlneşte şi frasin de Pensilvania.

3.10.2.2. Tipuri de staţiuni din incinte

Incintele reprezintă areale îndiguite, recent scoase din regim de inundaţie. De regulă, în
asfel de areale şi aportul de apă din pânza freatică este slab sau inexistent, situându-se obişnuit
la 2,5-3,0 m.
Solurile sunt extrem de variate sub raportul însuşirilor fizice şi chimice (mai ales cele
din Delta Dunării).
Potenţialul staţional este puternic influenţat de aportul suplimentar de apă din pânza
freatică şi de însuşirile solurilor.
Staţiuni de grinduri joase, cu aluviosoluri molice, gleizate sau freatic umede

88
 Textura, obişnuit lutoasă sau luto – nisipoasă, bogate în humus şi aprovizionarea cu apă
din pânza freatică a solurilor le fac foarte favorabile pentru o gamă largă de specii (stejar,
frasin, stejar brumăriu, plopi euramericani ş.a.).
Staţiuni de întinsuri de grinduri sau microdepresiuni cu aluviosoluri entice şi umbrice,
freatic umede
Prezintă soluri textural neomogene, uneori cu strate (subţiri) organice, însă cel puţin
temporar aprovizionate cu apă din pânza freatică.
În funcţie de textură, grosime, conţinut de humus, se pot introduce: plopi euramericani
(clone adecvate), plop alb, frasin de Pensilvania, etc.
Staţiuni de grinduri mijlocii şi joase cu aluviosoluri molice
Cuprind soluri predominant minerale, cu textură mijlocie, moderat humifere, bine
aprovizionate trofic, însă cu deficit mare de apă în perioada estivală (nefiind influenţate
freatic).
Fiind dintrecele mai bune soluri, ca însuşiri fizice şi chimice (cu excepţia regimului de
umiditate defavorabil) se poate apela la specii mai pretenţioase, dar xerofite (stejar brumăriu,
ulm cu frunza mică, frasin pufos ş.a.), însoţite de specii corespunzătoare de ajutor şi arbuşti.
Staţiuni de întinsuri de grinduri sau microdepresiuni cu aluviosoluri turboase
Pe lângă faptul că prezintă textură neomogenă, adeseori cu strate organiceîn profil şi cu
strate prăfoase (mâloase), insuficient maturate fizic, la bază, solurile respective nu beneficiază
nici de aprovizionare suplimentară de apă (din pânza freatică), ceea ce le face puţin apte pentru
vegetaţia forestieră arborescentă (eventual plopi neselecţionaţi).

3.10.2.3. Tipuri de staţiuni de dune (deltaice)

Se întâlnesc frecvent în zona deltei fluvio – marine, în arealele marilor grinduri Letea,
Caraorman şi Sfântul Gheorghe (Sărăturile).
Prezenţa vegetaţiei forestiere lemnoase (a hasmacurilor) în spaţiul dunelor deltaice,
situat în climat de stepă, este condiţionată, în principal, de prezenţe apei freatice.
Ca trăsături generale ale solurilor se remarcă:
- conţinutul foarte mic de argilă (sub 4-5%) şi evident conţinut mare de nisip (în
special de nisip grosier cochilifer);
- conţinut mic de humus (sub 1-2%);

89
 - capacitatea foarte mică de acumulare şi reţinere a apei din precipitaţii;
- încălzirea puternică la suprafaţă în timpul verii.
Dintre tipurile de staţiuni mai importante se menţionează:
Stepă – dună de stejărete şi stejăreto – frăsinete Pm, psamosol molic gleizat – gleiosol
molic, în interdune, unde nivelul apei freatice este ridicat 0,8-1,2 m şi conţinutul de humus al
solurilor este de cel puţin 1,5-2,0%.
Stepă – dună de stejar brumăriu Pm/i, psamosol tipic, pe bordura interdunelor, unde
nivelul apei freatice se află mai jos şi conţinutul de humus al solurilor este mai mic (sub 1,0-
1,5%).
Stepă – dună fără vegetaţie forestieră, cu nisipuri mobile – semifixate, caracteristic
vârfurilor (coamelor) de dune.
Stepă – dună cu vegetaţie forestieră arbustivă Pi, soluri salinice, cu salinizare
secundară (după dispariţia vegetaţiei forestiere iniţiale) sau cu salinizare primară (ca urmare a
gradului ridicat de mineralizare a apei freatice).

90