Relatia dintre literatura si cinematografie

În configuraţia oricărei culturi, arta are un statut de excelenţă: este cea mai înaltă
formă a creaţiei umane, întrucât este plăsmuitoare de lumi şi sensuri, este cea mai liberă
activitate umană, cea mai îndepărtată de scopuri practice imediate. In conceptia lui Kant arta
reprezenta ,,finalitate fără scop”, formulă paradoxală prin care surprindea atât intenţia
expresivă şi semnificantă a operei, cât şi gratuitatea ei în ordine practică.

De cînd a intrat filmul pe scena lumii, literatura a intrat cumva în umbră. De ce?
Pentru că e mult mai uşor să vezi un film decît să citeşti o carte. Aşa că ni se pare rezonabil să
zicem „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept
filmul”. Relaţia dintre film şi literatură e extrem de complexă şi nu o putem înţelege, cu atît
mai puţin să o putem explica. Dar un lucru e limpede: filmul e imagine, literatura e cuvînt.
Wittgenstein spunea în celebrul său Tractatus: că ceea ce se poate arăta nu se poate spune, şi
invers. Filmul arată iar literatura spune, rezultînd că între cele două forme de artă există o
prăpastie care pretenţios poate fi numită ontologică iar nepretenţios pur şi simplu infinită.

De aceea, creatorul de film are datoria nu de a transpune cît mai fidel povestea din
carte, pe ecran, ci de a crea, prin arta lui, ceva cu totul diferit.
La final nu-mi rămîne decît să constat că ce ziceam la început, „nu mai citesc cartea asta, am
văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”, sînt atitudini cu totul greşite.
Pentru că oricine a citit cartea şi n-a văzut filmul, a pierdut totuşi ceva, iar oricine a văzut
filmul şi n-a citit cartea, a pierdut aproape totul.

Filmul, în esență imagine, poate da la prima vedere impresia că e mai bogat, dar
tocmai în aparenta lui bogăție stă de fapt sărăcia. Căci imaginea, poză după poză e o simplă
înșiruire de puncte de vedere. Prin punct de vedere înțeleg o perspectivă singulară asupra
realității și din motivul ăsta extrem de limitată. Îmaginea, în măsura în care arată, limitează și
arătînd face imaginația, cea mai minunată dintre toate înzestrările pe care le avem, inutilă. E
imposibil să-ți imaginezi ceea ce vezi. Dacă filmul stimulează în vreun fel imaginația, o face
doar postum, adică doar după ce s-a terminat și nu mai sîntem robi ai imaginii.

Pe cînd însăși esența literaturii este aceea de a stimula imaginația. Fiecare cuvînt citit
creează o imagine mentală, fie ea vizuală, adică imagini concrete, sau abstractă (gînduri,
judecăți, simțiri). Bineînțeles, diferența esențială între literatură și film stă în prăpastia dintre
exterior și interior. Filmul, prin definiție, are ca obiect doar exteriorul, adică doar ceea ce se
poate arăta ( poate doar cu excepția unui Tarkovsky, care a încercat să ducă filmul în interior),
pe cînd literatura este la ea acasă în interior, plimbîndu-se prin sufletul omului, prin
subiectivitatea lui, ca pe o autostradă. Mai mult decît atît, acționînd direct asupra imaginației,
literatura poate să ne prindă sau să ne aprindă cu totul și să ne facă să ne scufundăm în lumea
(fictivă sau nu) pe care ne-o propune. Pe cînd filmul, prin chiar modul în care ni se oferă, nu
ne lasă nicio secundă să uităm că sintem doar spectatori: privesc, deci văd un film, o realitate
care nu îmi e accesibilă decît prin medierea imaginii. Sigur, poate mai important decît toate e
și modul foarte diferit în care cele două arte se raportează la timp (de aici concepția lui
Tarkovsky despre film ca sculptură în timp), dar despre asta nu mă simt în stare să spun nici
două cuvinte, sper că deocamdată.

Fenomenul cultural presupune de foarte mult timp ceea ce se numeşte sincretismul

artelor,fapt care constă în întrepătrunderile ce se produc între diferite arte. Între
cinematografie şi literaturăs-a stabilit o relaţie ambivalentă, realizându-se ecranizări ale unor
cărţi cunoscute sau scriindu-secărţi după scenarii de succes.

Pe de o parte, pentru un regizor, scrierea unui scenariu de film pornind de la o carte

este o provocare. Sunt atâtea elemente de combinat şi de respectat, precum: distribuţia,
coloana sonoră,decorurile, efectele speciale... Toate acestea trebuie să înlocuiască magia
cuvântului aşa cum aceastase manifestă într-o carte. Spre exemplu, m-a impresionat viziunea
regizorului în filmul „ La nuit bengali” după romanul „Maitreyi”. Acesta s-a folosit de actori
englezi (Hugh Grant-Allan etc.) şi deactori indieni pentru personajele ce aparţineau lumii
hinduse. După mine, acest aspect l-a făcutcredibil, eu apreciind respectul regizorului faţă de
textul literar.Pe de altă parte, ecranizarea unei cărţi de succes poate fi ademenitoare, ca un
cântec desirenă, pentru fiecare regizor, acesta având conştiinţa că trebuie să egaleze renumele
textuluioriginal. Ochiul critic al iubitorilor de lectură va identifica pasajele slabe. Aceştia vor
căutamagnetismul atmosferei create prin cuvânt, vor dori să le fie surprinse aşteptările.
Aceeaşi surprizăam trăit-o, spre exemplu, urmărind filmul „Felix şi Otilia”, după romanul lui
George Călinescu.Începâd cu totul altfel, folosindu-se cu precădere de o muzică uşor stridentă
şi de personajeexpresive mimico-gestual, care nu rostesc deci prea multe replici, alegând o
lumină pală ceascundea camerei de filmat suficiente spaţii, filmul mi-a creat impresia că
insistă pe atmosferasugerată în roman. Departe de a fi o simplă ecranizare după un roman
foarte cunoscut, filmulamintit îşi provoacă spectatorul, mai ales pe cel avizat, cunoscător al
cărţii lui George Călinescu.Aşadar, deşi mai „tânără” decât literatura, dar mai îndrăzneaţă, cu
o evoluţie mult mairapidă, cinematografia a găsit întotdeauna surse de inspiraţie în textul
scris, în această competiţieieşind adesea triumfătoare prin ecranizări celebre.