Noua structură şi opera lui Marcel Proust

Literatura epică de până la Proust nu se mai integra structurii culturii moderne, iar faţă de evoluţia
realizată de ştiinţă şi filosofie în ultimii patruzeci de ani, această literatură epică rămăsese anacronică. Se
poate preciza anume că arta literară, arta romanului în deosebi rămănese într-un stadiu caracterizat
anterior, că ştiinţa şi filosofia timpului nostru nu-şi aveau o literatură epică într-adevăr corelativă.
Nu greşim, socot, dacă afirmăm că şi azi ambiţia celei mai mari părţi dintre scriitori e să creeze
tipuri. Iar masa mare a publicului cititor caută în romane şi în piese de teatru, în primul rând caractere.
După cum critica, întârziată şi ea la formulele raţionaliste, se consideră depreciată dacă nu condamnă
fără drept de apel pe autorul care nu reuşeşte să “contureze” un caracter… Această pretenţie de a
contura un personaj, de a construi un caracter definit, geometric în comportare, apare de altfel în cele
mai multe cronioci literare de azi, fără să mai vorbim de naivele manuale didactice, răsplătind cu laudă
ori pedepsind cu reproş.
Un suflet este el însuşi o unitate matematică etern identică ei însăţi, cum etern un triunghi
echilateral este făcut din trei laturi şi trei unghiuri egale… E concepţia raţionalistă clasică, a substanţei
imuabile, doctrina leibniziană despre monadele structurale. Sufletul este anume o impermeabilă
monadă şi e deci, de la începutul lumii, neschimbător, indestructibil, veşnic prin urmare, şi predestinat.
Romancierii de dinainte de Proust – în genere – însă puneau foarte bine trei personaje să
reflecteze, căci un astfel de autor nu numai că se ştia un constructor de tipuri, dar pe deasupra era şi
atoateştiutor, ba avea încă şi darul ubicuităţii. Cititorii prea încrezători şi urmărind doar intriga admit
însă totul. În genere, fiecare socoate că el ar fi putut să fie unul dintre cei ce reflectează aşa. Căci, în
realitate, autorii nu făceau decât propuneri de realitate.
Care era până la Proust concepţia romancierilor, cam din orice şcoală s-ar fi declarat şi oricât de
mari ar fi fost, despre artist, despre om, despre artă?. O construire raţionalistă, deductivă, apodictică,
tipizantă.
Romancierul e mai întâi un om omniprezent, omniscient. Casele par pentru el fără acoperişuri,
distanţele nu există, depărtarea în vreme de asemeni nu. În timp ce pune să-ţi vorbească un personaj, el îţi
spune în acelaşi aliniat unde se găsesc şi celelalte personaje, ce fac, ce gândesc exact, ce năzuiesc, ce
răspuns plănuiesc. Cât se poate însă şti cu adevărat, cât se poate ghici măcar, aţi văzut şi d- voastră. Se
confundă, cum v-am spus, o propunere de realitate, dedusă, cu realitatea originară.
Ca să evit asemenea grave contradicţii, ca să evit arbitrarul de a pretinde că ghicesc ce se
întâmplă ăn cugetele oamenilor, nu e decât o singură soluţie. Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce
aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot
povesti… Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic… Din mine însumi, eu nu
pot ieşi… Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu
pot vorbi onest decât la persoana întâi. Artistul nu poate povesti decât propria viziune despre lume… E
ceea ce face Proust cu hotărâre şi luciditate.
Ceea ce dă o voluptate de preţ cititotilor lui este tocmai această supremă onestitate de viziune,
aplicaţia de a spune ceea ce e originar în conştiinţa proprie. Din cauza asta opera lui are o atmosferă de
autenticitate halucinantă, nemaiîntâlnită la alt autor. Corolar artistic e unitatea unghiului de vedere, ceea
ce Robert Curtius numeşte perspectivismul lui Proust.
Romancierii raţionalişti cu darul ubicuităţii şi al totviziunii văd personajul din toate părţile dintr-o
dată, dar şi din curte, prin peretele de zid. Ei cred că ştiu şi ceea ce gândesc alţi oameni, fără ca aceştia să
se exprime chiar.
 Cei care fac efortul de a-l citi pe Proust sfârşesc prin a deprinde voluptatea acestei unităţi de
perspectivă în aşa mare măsură încât cu foarte mare greutate pot să mai citească vechile romane…
Artificiozitatea lor, datorită pretenţiilor de a şti tot ce se petrece, oricând, oricum şi oriunde, de a fi în
acelaşi timp în creierul a cinci persoane care stau de vorbă la un ceai, li se pare celor care au înţeles
revoluţia lui Proust cu totul searbădă.
Conţinutul faptic al conştiinţei în romanele clasice, doar în prezentul permanent, nu poate susţine
interesul unei opere de artă, decât în anumite cazuri foarte rare…
Cu totul de alt merit e soluţia adusă de Proust, preţios originală şi care de altfel a fost unul dintre
motivele rezistenţei criticilor la început.
În constituţia prezentului, ca atare, în fluxul conştiinţei mele, în acea curgere de gânduri,
îndoieli, imagini, năzuinţe, afirmaţii, negări absolute, intră şi amintirile. Şi pe drept cuvânt, evident.
Amintirile nu sunt ceva impersonal, sunt propriile mele amintiri, fac parte din psihicul meu, în clipa în
care le am, adică în clipa prezentă. Dacă m-aş lăsa în voia amintirii, acum când vorbesc, orice mi-ar
apărea în minte, ar fi autentic, ar fi durata pură.
Aici, tocmai aici, face Proust marea deosebire despre care vorbeam şi asupra căreia insistă atât de
mult. Amintirile fac parte din fluxul duratei, dar nu amintirile voluntare, abstracte, ci numai cele
involuntare.
Romanul meu va trebui să cuprindă lanţul amintirilor mele involuntare… De aici se iveşte o altă
dificultate. Lanţul amintirilor mele e spontan, nedirijat… El nu urmăreşte un schelet de fapte, o temă…
aşa ca o construcţie arhitecturală. În sfârşit, memoria mea nu funcţionează, când funcţionează involuntar,
după un plan care să coincidă cu regulile învăţate la estetică, ale perfectului roman clasic. Aceasta
cunoştea o prezentare a personajelor, o îmbogăţire treptată a lor, un început de conflict, o gradaţie în
acţiune şi pe urmă culminaţia şi un oi de peroraţie.
Nu e cu putinţă ca memoria noastră involuntară să funcţioneze după un asemenea plan, iar o
carte cu astfel de schelet şi conţinut, ticluit după jaloane şi reţetă e artificială, falsă… Ce voi face
atunci?…
În mod simplu, voi lăsa să se desfăşoare fluxul amintirilor. Dar dacă tocmai când povestesc o
întâmplare, îmi aduc aminte, pornind de la un cuvânt, de o altă întâmplare? Nu-i nimic, fac un soi de
paranteză şi povestesc toată întâmplarea intercalată. Dar dacă îmi strică fraza? N-are nici o importanţă.
Dacă îmi lungeşte aliniatul? Nu-i nimic, nici dacă digresiunea durează o pagină, două, 30 ori 150. Asta
se întâmplă de altfel chiar de câteva ori cu À la recherche du temps perdu.

Revista Fundaţiilor Regale, anul II, noiembrie 1935