Sunteți pe pagina 1din 5

Povestirea – elemente de teorie literara

1. Etimologie: rom. „povestire” < sl. „povesti” (a povesti)


2. Definitie: Specie a genului epic in proza, situata ca dimensiuni si amploare a subiectului intre schita si nuvela.
3. Caracteristici:
 Este o naratiune subiectivizata→relatarea se realizeaza din unghiul povestitorului, implicat fie ca
personaj (participa la intamplari si nareaza la persoana I; poate fi principal sau secundar), fie ca
martor (asista la intamplari, dar nu le influenteaza), fie ca narator colportor/mesager (nu a participat la
intamplari, spune o poveste auzita de la altcineva si pe care o prezinta drept adevarata).
 Se limiteaza la nararea unui singur fir epic.
 Constructia subiectului este mai putin riguroasa (stricta, exacta) decat in cazul nuvelei.
 Interesul nu se centreaza in jurul personajului, ci se manifesta mai ales fata de situatia narata, fapt din
care se deduce caracterul etic, exemplar al povestirii.
 Evenimentele evocate prin povestire sunt plasate intr-un plan al trecutului, ceea ce confera actiunii
anterioritate in raport cu momentul spunerii ei.
 Relatia narator-receptor este mai stransa decat in cazul nuvelei si presupune:
- Oralitate – manifestata printr-un dialog aparent intre narator si receptor si prin folosirea persoanei
I in narare.
- Ceremonial – dialogul presupune o serie de conventii (aparitia povestitorului, pretextul care
declanseaza povestirea, formulele de adresare etc.).
- Atmosfera – naratorul „regizeaza” o anumita tensiune, un suspans, pe tot parcursul povestirii,
pentru a capta si mentine atentia, interesul receptorului.

Volumul de povestiri Hanu Ancutei

Publicat in 1928, cand Mihail Sadoveanu avea aproape 50 de ani si o variata experienta literara, volumul
reprezinta pentru creatia autorului „capodopera de la rascruce” (Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cartii). El
face trecerea spre etapa marilor creatii sadoveniene (Baltagul, Fratii Jderi, Zodia Cancerului, Creanga de aur), in
acelasi timp reprezentand o sinteza a elementelor intalnite in povestirile anterioare: „lumea taraneasca, natura, idilicul,
legenda, oralitatea”.
Volumul are o structura aparte, de tip mozaicat, acesta cuprinzand 9 naratiuni independente. Tehnica
utilizata este aceea a povestirii in rama/a povestirii in povestire.
Aceasta tehnica:
* consta in existenta unei povestiri-cadru, care joaca rolul unei rame ce le cuprinde pe celelalte naratiuni, de sine
statatoare, independente.
* presupune multiplicarea instantei narative. Astfel, exista:
- un povestitor al naratiunii-cadru, care asista ca martor la cele povestite la han, devenind ascultator al
fiecarei naratiuni rostite de ceilalti naratori. Prezenta sa este redata de utilizarea persoanei I in text si confera iluzia
autenticitatii. Este vocea narativa delegata de autor pentru a-l reprezenta in text.
- ceilalti naratori, personaje in naratiunea-cadru si, pe rand, ascultatori.
Tehnica povestirii in rama are o lunga traditie, ce se intinde din literatura antica si pana in cea actuala,
ilustrative pentru aceasta fiind opere precum: Halima (O mie si una de nopti), Decameronul de Boccaccio, Povestiri
din Canterbury de Geoffrey Chaucer, Povestirile unui vanator de Turgheniev.
Povestirile din Hanu Ancutei sunt de o mare diversitate, avand caracter:
-umoristic –Iapa lui Voda -justitiar – Haralambie, Judet al sarmanilor
-fantastic – Balaurul -memorialistic – Negustor lipscan
-istoric – Orb sarac -erotic – Cealalta Ancuta, Fantana dintre plopi, Istorisirea Zahariei Fantanarul

Coordonatele spatio-temporale
Dimensiunea temporala are o dubla valoare:
1. Timpul faptelor povestite
2. Timpul real
Timpul faptelor povestite – sugerat de sintagmele „intr-o toamna aurie”, „intr-o departata vreme” →dobandeste o
dimensiune mitica prin indepartarea, vechimea sa. Este un timp stravechi, al inceputurilor de lume. Un illo tempore,
timpul primordial, deschis catre orizonturi atemporale, timpul fabulos al faptelor neobisnuite de poveste.
Cele doua epitete folosite in incipit de catre naratorul povestirii-cadru – „toamna aurie” si „departata vreme” –
evoca varsta de aur a umanitatii, trecutul fericit al belsugului, al petrecerilor si al povestilor.
Autorul este partizanul unei asemenea lumi de legenda, invaluite intr-o aura mitica, pe care, de altfel, a
evocat-o in numeroase dintre operele lui. Lumea veche, dominata de armonia relatiilor interumane, de belsug si de o
credinta autentica in Dumnezeu, se opune celei actuale a scriitorului. In conformitate cu principiul romantic al
obsesiei varstei de aur, autorul face elogiul unei asemenea realitati trecute.
Atat naratorul povestirii-cadru ( „la vremea de care vorbesc, era insa pace in tara si intre oameni buna-
voire ...), cat si naratorul ocazional al povestirii Cealalta Ancuta ( „in vremea veche s-au intamplat lucruri care astazi
nu se mai vad”, „acum nici nu mai sunt oamenii care au fost (...) acuma treieste o lume noua si becisnica”, „iernile
erau mai tari”, „verile erau mai imbielsugate”, „si noi coropcarii eram imbratisati prin sate ca niste prietini buni”,
„apoi era si alta credinta in Dumnezeu”, „haladuiam fara grija si eram cu chimirul bine captusit”) evoca pe un ton
nostalgic, melancolic, aspecte ale lumii de mult apuse.
„Vremea veche” este plasata in antiteza cu prezentul degradat („acuma traieste o lume noua si becisnica”).
Este evidenta nostalgia paradisului pierdut, cliseu al literaturii populare, al baladei si al legendei.
Timpul faptelor povestite implica un timp al povestirii (cel in care personajele reunite la han relateaza
evenimentele trecute) si un timp povestit (cel al evenimentelor in sine).
Timpul real – cel al consemnarii evenimentelor, este nedeterminat, fiind imposibil a-l indica pe axa devenirii
istorice.

Dimensiunea spatiala:
Personajele se intalnesc la Hanul Ancutei si tot in jurul acestui loc vor gravita evenimentele evocate in
majoritatea povestirilor. Hanul are o valoare simbolica. Topos al povestirii, situat la rascruce de drumuri si de destine,
hanul este suprapersonajul textului sadovenian. Martor al evenimentelor trecute si simbol al continuitatii, imbinand
atat dimensiunea temporala, cat si cea spatiala, locul este cronotop. Timpul si spatiul de la han sunt mitice, deci etern
repetabile, astfel incat, dupa cum constata Nicolae Manolescu in Sadoveanu sau utopia cartii, „la han, totul e identic
cu sine de la inceput”.
Hanul este descris textual astfel: „nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo si niste porti
ferecate cum n-am mai vazut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-
aveau dinspre partea hotilor...”; fiind „la vremea aceea”, „pace in tara si intre oameni buna-voire”, „portile stateau
deschise ca la Domnie”.
Descrierea, ce apartine povestitorului naratiunii-cadru, subliniaza caracterul exemplar, unic al hanului. Este un
spatiu protector, securizant, adapost din calea hotilor.
Nicolae Manolescu identifica natura duala a hanului in descrierea anterioara. El observa pe de o parte,
caracterul deschis al acestuia (in calitatea sa de constructie situata la rascruce de drumuri, de intamplari si de destine),
dar si caracterul de topos inchis – acesta dobandeste atributele hanului-cetate. Are ziduri groase si porti ferecate.
Hanul este un spatiu al veseliei, al petrecerilor cu cantece lautaresti si al povestilor.
Desi vremurile se schimba (vezi opozitia „vremea veche”-„lume noua si becisnica”), hanul se remarca prin
conservare a aceleiasi atmosfere. Pana si oamenii care il locuiesc par a fi aceiasi: „Ancuta cealalta, mama acesteia (...)
sedea ca si asta, tot rezemata de usorul usii, si asculta ce spuneam eu” (comisul Ionita).
Cadrul pitoresc al hanului stravechi devine liantul celor 9 povestiri.

Cealalta Ancuta

Actiunea din Cealalta Ancuta se petrece la Iasi, apoi la han, aproape de apa Moldovei.
Actiune – momentele subiectului
Expozitiunea:
Ienache coropcarul se pregateste sa mearga in targ, la Baia, cand s-a intamplat la Iasi „un mare bucluc”. In
timp ce se afla pe strada si se tocmea pentru marfa cu doi negustori, vine un grup de arnauti ce purtau un om legat in
mijlocul lor. De la Costea Caruntu, seful grupului de arnauti, Ienache coropcarul afla ca prizonierul este Todirita
Catana care, in calitate de slujbas al vornicului Bobeica, se indragosteste de sora boierului si incearca sa fuga
impreuna cu aceasta. Cei doi indragostiti sunt prinsi si, cu greu, Todirita este luat prizonier.
Boierul isi trimite sora la manastirea Agapia pentru a-si ispasi greseala tineretii, iar Todirita este inchis in
turnul Goliei, in asteptarea condamnarii la moarte.
Intriga:
Consta in actul de evadare pe care il savarseste detinutul.
Desfasurarea actiunii:
Jupan Costea Caruntu porneste in cautarea prizonierului, intuind ca acesta va incerca sa o rapeasca pe duduca
Varvara grupului de arnauti care urma sa o duca la manastire.
In drumul sau catre Baia, Ienache este dus de un drumet intr-o caruta cu fan, pana la Targu-Frumos, unde il ia
in caruta Todirita Catana. Ienache ii dezvaluie lui Todirita planurile lui Costea Caruntu – acelea de a o duce singur pe
duduca Varvara la manastire.
Cei doi ajung la hanul Ancutei, unde Todirita ii povesteste hangitei necazurile sale, marturisindu-i ca mai
bine isi da viata decat sa nu o salveze pe iubita sa.
Ancuta si Todirita discuta in taina planul recuperarii Varvarei. Todirita pleaca, iar cand apare Costea Caruntu
cu grupul sau de arnauti, Ienache ii spune ca prizonierul a fugit catre vadul de la Timisesti.
Caruntu isi trimite oamenii catre vadul de la Timisesti, iar el, la indemnul Ancutei, merge sa treaca apa
Moldovei pe podul mobil de la Tupilati.
Punctul culminant:
Podarul primeste sarcina de a-i trece pe rand, inatai pe Varvara si Caruntu, apoi caii si abia dupa servitorii.
Nimeni nu stie ce s-a intamplat in noaptea neagra.
Deznodamantul:
Podarul si Costea Caruntu sunt gasiti legati fedeles. Finalul e deschis. Naratorul ezita intre a considera
evenimentele drept efect al vrajitoriei Ancutei sau a crede ca Todirita si-a salvat singur iubita. Cert este ca cei doi au
fugit ulterior in Tara Ungureasca – informeaza naratorul-personaj care, la randul sau, afla aceasta de la hangita.

Tema povestirii Cealalta Ancuta o constituie iubirea interzisa. Adept al esteticii romantice (prin idealizarea
lumii taranesti, sentimentul naturii, tentatia revigorarii mitului, a legendei), Sadoveanu imagineaza iubirea imposibila
dintre doua fiinte apartinand nu regnurilor sau planurilor cosmice distincte, ci categoriilor sociale aflate la poli opusi:
personajul masculin, Todirita Catana, este un „razas nebun si nemernic din tinutul Vasluiului”, iar cel feminin, duduca
Varvara – sora vornicului Bobeica, in slujba caruia se afla eroul masculin. Iubirea celor doi ameninta sa se incheie in
mod tragic, insa viziunea optimista a autorului se reflecta in finalul fericit.

Instantele comunicarii narative


La realizarea „pactului narativ” participa o serie de „instante”:
- autorul - concret (fiinta biologica, intotdeauna exterioara textului pe care l-a scris) – Mihail Sadoveanu;
abstract (suma de date culturale, produsul unui mediu);
- cititorul concret/abstract;
- naratorul - cel care vorbeste intr-o povestire; nu trebuie confundat cu autorul, a carui voce textuala devine.
In Cealalta Ancuta, instanta naratoriala are o dubla reprezentare:
1. naratorul povestirii-cadru→„cel ce-si spune <<eu>> in <<Hanu Ancutei>>, naratorul- naratorilor” (Vasile
Popovici);
→este doar o voce, sugerata prin marci lexico-gramaticale ale subiectivitatii
(formele verbale si pronominale de persoana I), dar si de observatiile asupra
atmosferei, evenimentelor si personajelor;
→ se face raspunzator de organizarea textului, introduce personajele in scena, face
legatura intre istorisiri, emite observatii referitoare la atmosfera de la han, la
ceremonialul indeplinit de povestitori;
→intradiegetic (prezent in acea „toamna aurie” la han, martor al istorisirii),
homodiegetic (nareaza la persoana I), subiectiv (povesteste evenimentele asa cum le-a
receptat, hotaraste ce, cum si mai ales cat sa spuna din ce aude, vede sau stie, oferind
cititorilor o unica versiune asupra faptelor).
2. naratorul ocazional, episodic, Ienache coropcarul→ ofera o imagine particulara si subiectiva asupra
evenimentelor, al caror personaj secundar este;
→ intradiegetic (implicat ca personaj secundar in
diegeza), homodiegetic, subiectiv.

Perspectiva narativa (focalizarea)


Naratorul adopta punctul de vedere al diverselor personaje (al personajului-martor la istorisirile relatate la
han, care consemneaza evenimentele, dar si al personajului secundar al evenimentelor relatate in cadrul povestirii
Cealalta Ancuta). Evenimentele sunt infatisate exclusiv din unghiul acestora, prin „ochii” lor → focalizare interna
variabila.

Conflictul
Este unul exterior, desfasurandu-se intre Todirita Catana si vornicul Bobeica, implicit slujitorul acestuia,
Costea Caruntu. Conflictul este declansat de conditia sociala inferioara a eroului, respectiv de indrazneala acestuia de
a aspira la iubirea surorii de boier. In consecinta, conflictul exterior, major, principal este unul social.

Oralitate / Ceremonial / Atmosfera


Oralitatea – caracteristica a stilului unor scriitori, determinata de utilizarea unor forme si procedee specifice
limbii vorbite, rezultat al intentiei autorului de a potenta impresia de autenticitate a discursului si de a-si individualiza
personajele.
– presupune utilizarea registrului lexical popular pentru conturarea mediului social, a atmosferei
sau a psihologiei personajelor (limbajul ii individualizeaza atat pe narator, cat si pe celelalte personaje –
functioneaza ca un marcator al identitatatii).
In Cealalta Ancuta, caracterul oral al textului se datoreaza utilizarii expresiilor si formelor populare,
elementelor ce tin de registrul familiar, interjectiilor, vocativelor, propozitiilor exclamative, interogative, adresarii la
persoana a II-a si dialogului informal intre povestitor si ascultatori (naratorul, prin intermediul formulelor de adresare,
ii implica permanent pe ascultatori in naratiune).

Ceremonialul consta intr-o serie de conventii: aparitia povestitorului, pretextul care declanseaza povestirea
(Ienache coropcarul face elogiul vremurilor trecute si, cu acest pretext, incepe relatarea unei povesti care a avut loc
intr-un asemenea epoca, depozitara a unor „lucruri care astazi nu se mai vad”), formulele de adresare.
Formulele de adresare, cat mai variate si respectand principiul politetii, participa la realizarea unei atmosfere
magice. Exemple: „sa stiti dumneavoastra, capitane Neculai si comise Ionita”, „va rog numai oleaca sa ingaduiti”.
Formulele de adresare ceremonioase abunda in textul lui Mihail Sadoveanu. Este urmarit un anumit tipar:
vorbitorul se adreseaza ascultatorilor cu asemenea formulari, iar acestia din urma intervin cu reflectii, comentarii.

Atmosfera este redata de un anumit suspans pe care il regizeaza naratorul, al arui scop este acela al suscitarii
si mentinerii interesului receptorilor pentru evenimentele evocate.
Naratorul-personaj, Ienache coropcarul, poseda o anumita strategie de captare a atentiei auditoriului. El nu
dezvaluie direct, imediat un eveniment, ci intai descrie atmosfera si abia apoi clarifica situatia – initial este prezentata
aparitia grupului de arnauti, este descrisa multimea agitata si abia ulterior se dezvaluie identitatea celui luat prizonier.
Suspansul creat este ulterior intretinut prin tergiversarea prezentarii evenimentelor – inceperea povestirii este amanata
de efectuarea gestului ritualic de aprindere a pipei; apoi, naratorul-personaj amana povestirea prin descrierea marfii
asezate „cutie peste cutie”. In cele din urma, suspanul este consolidat prin incertitudinea pe care o construieste in jurul
evenimentelor de care nu este sigur (puterile miraculoase ale hangitei, finalul deschis).

Particularitati de constructie a personajului Todirita Catana

Modalitati de caracterizare
Caracterizare directa
- de catre narator:
„Cel prins era intru adevar om nalt si voinic – subtire in mijloc, lat in spate. Avea mustati balai si ochii negri
si se uita fudul in juru-i. Era imbracat cu mintean si cu ciubote rosii cu tureatca rasfranta, ca un razas cuprins.
Era cu capul gol si cu buzele sangerate sub mustati.”
„Era om frumos si indraznet, dupa cate se vedea, si m-am cam infricosat de privirea lui.”
„Un nebun, cum se vede ca este Todirita Catana, numaidecat trebuia sa incerce a-i atine calea.”
„Avea niste priviri pe care voiam sa le lepad din mine si nu puteam. Am inteles asa ca a facut legamant cu
moartea si de asemenea om trebuie sa ma tem.”
„raul acela, Todirita Catana”
- de alte personaje:
„Aista-i om rau s-un misel (...) Il cheama Todirita Catana, un razas nebun si nemernic din tinutul Vasluiului.”,
„asemenea ticalos”, „fara de minte razas”. (Costea Caruntu)
„blastamatul acela”, „cat a fost legat am avut stapanire si putere asupra lui; dar acuma, daca i-s slobode bratele
si are in pumnul lui fier, s-a incalicat cal, nu se gaseste voinic care sa-l poata ajunge si sa-l poata rapune.”,
„Aista-i un zalud care a facut slujba si-n oastea nemteasca, si i-a spariat si pe nemti. Si s-a ostit si-n razboaie
adevarate si are pe el crestaturi de gloante si de sabie. Calul fuge in goana si el sta in picioare in sa. Ridica
sacul de orz in mana dreapta. Bate ca un berbec cu capul si pe cine-l paleste il da jos fara suflare. Stiindu-l asa,
l-am cetluit bine, l-am lepadat pe dusamea si i-am pus proptea la usa. Si numai un nebun ca el a fost vrednic
sa roada funia, s-o lege dupa aceea de o gratie, sa-si faca loc prin fereastra si sa pogoare in lungul turnului.”
(arnautul batran)
„Dumneata esti razasul cel nebun, cu pricina.”, „Eu stiu ca nu esti om cu mintea intreaga, caci te pui cu
stapanirea. Se vede ca nu esti intelept, caci iubesti o copila de boier.”, „Tu esti nebun, Todirita Catana, asa
cum spun si alti oameni!” (Ancuta)
- autocaracterizare:
„Asculta, omule, zice; eu pot pieri, dar de temut nu ma tem.”, „daca mi-a fi scris sa mor, oi muri. Pentru o
dragoste pot sa-mi dau viata si tineretile mele.”

Caracterizare indirecta
Aceasta reiese din actiunile, gesturile, atitudinea protagonistului. Actele sale denota drept trasatura
fundamentala vitejia. Forta lui Todirita Catana este notorie. Personajul este renumit pentru puterea si buna lui
pricepere in acte ce necesita aptitudini fizice. In acest sens, sta marturie declaratia batranului arnaut, care exprima
opinia colectiva referitoare la calitatile fizice ale eroului. Odata liber, Todirita Catana constituie o prada deloc usoara
pentru urmaritori. Previziunea arnautului se confirma prin cursul evenimentelor. Impulsivitatea si firea violenta sunt
atribute consacrate ale eroului, insa nesubordonate unei necesitati interioare de a cauza suferinte inutile. Cele doua
trasaturi sunt puse in slujba dreptatii. Todirita Catana nu abuzeaza de ele, ci le foloseste ca arme de aparare. In
deznodamantul povestirii, Costea Caruntu, „strans in funii pana la sange, cu calus de rasina-n gura” si scuipand „dintii
de dinainte amestecati cu sange inchegat”, isi primeste rasplata pentru umilinta provocata lui Todirita Catana in targul
Iasului. Batut „cu pumnul peste falci” si inchis in turnul Goliei pentru „indrazneala” de a fi aspirat la iubirea unei
surori de boier, Todirita infrunta cu priviri aprige pe cai care il condamna. Mandria si demnitatea si le apara cu
priviri semete, iar lezarea acestora va fi razbunata in final. Fire echitabila, Todirita Catana nu lasa nicio polita
neplatita. Chiar si personajului-narator, Ienache coropcarul, ii va plati indrazneala de a fi ras de el in targul Iasului. De
aceasta data, pedeapsa nu este una fizica, ci verbala: „Tu esti oaie de turma si te pastoreste lupul. Sa stii ca asta esti
tu.” Protagonistul ilustreaza, in spirit romantic, ipostaza revoltatului social. Sadoveanu adera astfel la categoria
„marilor romantici din toate tarile”, ce „glorifica revolta, sfidarea semeata a randuielilor existente” (Dumitru Micu).
Apostrofarea verbala a lui Ienache coropcarul rezuma dispretul protagonistului pentru ceea ce inseamna ierarhie
sociala, iar gestul iubirii duducai Varvara constituie o tentativa de sfidare a oranduirii sociale.
Todirita Catana exercita asupra celor cu care intra in contact o fascinatie puternica. Privirea indrazneata a
acestuia, chiar si atunci cand este legat si pazit de o ceata de arnauti, il „infricoseaza” pe Ienache coropcarul,
provocandu-i „sfiala”. Cu prilejul intalnirii ulterioare a celor doi, lui Ienache ii sunt suficiente o replica taioasa si un
ranjet din partea „razasului nebun”, pentru a constientiza ca „daca nu ti-oi marturisi adevarul, imi rapun capul”. De
altfel, atitudinea generala a naratorului-personaj fata de protagonistul istorisirii sale, este una de simpatie, desi,
aparent, intentia celui care nareaza este de a sugera contrariul (Catana este numit in permanenta „misel”, „nevrednic”,
„ticalos”, „nemernic”, „raul acela”). Aceeasi atractie fata de Todirita Catana o simte si Ancuta. Frumusetea si firea
sa patimasa o determina pe hangita sa ii ofere ajutorul sau neconditionat.
Todirita Catana, personajul-actor principal din povestirea Cealalta Ancuta (personajul-actor este cel care doar
actioneaza in faptele narate, fiind prezentat de narator), este un erou legendar, ilustrand prin anumite trasaturi
prototipul haiducului si arogandu-si calitatea de erou de balada sau epopee. Este un personaj romantic, individ
exceptional plasat in circumstante exceptionale, ilustrand prin frumusete si forta debordante, dar si prin spiritul de
revolta, atitudini tipic romantice de erou idealizat.