CAPITOLUL 4

SUBSTANŢE ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE

Compuşi cu acţiune dezinfectantă sunt acele substanţe care au tendinţa de a
distruge prin acţiunea lor bactericidă, puternică, formele de viaţă (bacterii şi ciuperci)
aflate pe diferite obiecte, duşumele, pereţi, diverse ustensile, etc. Substanţelor
antiseptice li se atribuie o acţiune asupra ţesuturilor vii contaminate.
Mecanismul de acţiune este mai puţin lămurit, cu toate străduinţele depuse în
acest sens. Cunoscând însă că metabolismul microorganismelor este foarte complex,
fără îndoială că aceste substanţe îşi exercită acţiunea, aşa cum s-a arătat, prin
interferarea lor cu anumite reacţii biochimice, esenţiale pentru microorganism.
Blocarea unui lanţ enzimatic atrage după sine suspendarea unor funcţii de importanţă
vitală pentru microorganisme, ceea ce determină acţiunea bacteriostatică sau
bactericidă. Fără îndoială că locul şi punctul de atac al fiecărei substanţe sunt
variabile, întrucât structura chimică a compuşilor folosiţi este foarte diferită.
Un antiseptic sau un dezinfectant poate acţiona printr-unul sau mai multe din
următoarele mecanisme:
- inhibiţie enzimatică prin denaturarea proteinelor (alcooli, fenoli, aldehide) sau
inactivarea grupelor tiolice (metale grele);
- interacţiune cu acizii nucleici (coloranţi acridinici, aldehide, agenţi oxidanţi,
azotat de argint);
- acţiune la nivelul peretelui celular şi a membranei externe (glutaraldehida) sau
a membranei celulare (bisfenoli, acizi organici, coloranţi acridinici, detergenţi,
fenoli, clorhexidină).
Aprecierea intensităţii acţiunii antiseptice se face prin determinarea CMI
(concentraţie minimă inhibitorie) sau prin determinarea indicelui fenolic (raportul
dintre acţiunea antibacteriană a substanţei respective şi cea a fenolului).
Un bun antiseptic trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să aibă cel puţin efect bacteriostatic, preferabil bactericid;
- să aibă indice terapeutic mare;
- să afecteze un număr cât mai mare de germeni patogeni (spectru larg);
- să fie bine tolerat;
- să nu fie alergenic;
- să nu fie toxic;
- să aibă un efect rapid şi de lungă durată;
- să nu fie incompatibil cu alte substanţe administrate.
Un bun dezinfectant trebuie:
- să aibă acţiune bactericidă şi sporicidă cu spectru larg;
- să nu fie corosiv, să nu păteze şi să nu aibă miros respingător;
- să nu fie inactivat de resturi organice;
- să aibă un preţ de cost convenabil (se utilizează în cantităţi mari).
În ceea ce priveşte sensibilitatea agentului patogen la antiseptice şi
dezinfectante, aceasta descreşte în ordinea următoare: coci Gram pozitivi, coci Gram
80
negativi, bacili Gram pozitivi, bacili Gram negativi, micobacterii, fungi, virusuri.
După cum în cursul acţiunii lor substanţele se descompun repede sau în timp,
antisepticele şi dezinfectantele se împart în nestabile şi stabile.
Antisepticele şi dezinfectantele se clasifică astfel:
A. Antiseptice şi dezinfectante nestabile
- oxidante - directe – peroxizi, permanganat de potasiu
- indirecte - clorul şi derivaţii săi
- iodul şi derivaţii săi
- reducătoare: formolul, metenamina
B. Antiseptice şi dezinfectante stabile
- acizii
- alcalii
- detergenţi : anionici, cationici, neionici
- săruri ale metalelor grele (derivaţi ai mercurului, argintului, cuprului,
etc.)
C. Antiseptice şi dezinfectante organice
- alcoolii
- fenolii
- gudroanele, Ihtiolul, Clorhexidina
- săruri cuaternare de amoniu
- substanţe colorante
- alte antiseptice şi dezinfectante

4.1. ANTISEPTICE SI DEZINFECTANTE NESTABILE

4.1.1. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE NESTABILE OXIDANTE DIRECTE

1. Peroxizi şi alţi compuşi oxidanţi

Peroxizii şi compuşii care în contact cu ţesuturile eliberează oxigen în stare
atomică au o bună acţiune antiseptică, fiind larg folosiţi în terapeutică. Ei sunt bine
suportaţi de ţesuturi, neiritanţi şi netoxici. Acţiunea se îndreaptă asupra structurilor
sensibile la oxigen, în special asupra grupărilor tiolice libere, blocând astfel o serie de
procese metabolice esenţiale ale microorganismelor.
Peroxidul de hidrogen (Apa oxigenată). Lichid cu aspect siropos, incolor
atunci când este privit în strat subţire, colorat în albastru în strat mai gros, cu miros
caracteristic, asemănător cu cel al ozonului.
Descompunerea apei oxigenate este favorizată de prezenţa catalizatorilor. În
sistem eterogen, catalizatorii de descompunere sunt metalele în particule foarte fine,
particule de praf, combinaţii ale metalelor în stare coloidală, substanţe tensioactive. În
general, descompunerea este cu atât mai accentuată, cu cât catalizatorul este mai fin
dispersat. În sistem omogen, catalizatorii principali sunt : ionii de hidroxid, ionii
metalelor grele şi în special unii fermenţi din grupul catalazelor prezenţi în toate
ţesuturile animale şi vegetale. Sub influenţa acestor catalaze din ţesuturi, apa

81
oxigenată se descompune, eliberând oxigen atomic, responsabil de acţiunea
antiseptică a produsului.
Din punct de vedere chimic, apa oxigenată se comportă atât ca oxidant, cât şi
ca reductor, în funcţie de condiţii şi de partenerul de reacţie.
Datorită caracterului acid, apa oxigenată poate forma săruri denumite
hidroperoxizi, de tipul Me(I)OOH sau peroxizi de tipul Me2(I)O2.
Farmacopeea Română, ediţia a X-a, prevede numai monografia Solutia
hidrogeni peroxydi concentrata, denumită şi perhidrol, care are o concentraţie de 30
% peroxid de hidrogen, iar prin descompunere eliberează 100 volume oxigen ; apa
oxigenată este soluţia diluată, neoficinală, care conţine 3 % peroxid hidrogen şi degajă
prin descompunere 10 volume de oxigen.
Întrucât apa oxigenată este un compus care se descompune uşor, conservarea
ei trebuie făcută astfel încât să se elimine factorii care favorizează descompunerea. În
primul rând se va evita influenţa luminii şi a temperaturii. De asemenea, se vor folosi
recipiente de sticlă cu pereţii netezi, eventual parafinaţi, întrucât asperităţile
favorizează descompunerea.
Peroxidul de hidrogen se foloseşte sub formă de soluţii diluate, de obicei 3 %,
ca antiseptic extern pentru plăgi. Este foarte bine tolerat de ţesuturi şi în plus are o
slabă acţiune hemostatică locală.
Peroxidul de sodiu. Compus solid sau granule alb-gălbui, solubil 10% în apă
la 20oC, formând soluţii puternic alcaline. Poate forma hidraţi cristalini, dintre care cel
mai important este ostohidratul, care conţine 20,14% oxigen activ.
Peroxidul de sodiu, numit şi oxilită, este folosit la primenirea aerului în spaţii
închise şi supraaglomerate, la reţinerea oxidului de carbon, precum şi la măştile
antigaz.
2. Permanganatul de potasiu (Kalium permanganicum, Kalii permanganas).
Substanţă oficinală cristalină, anhidră, formând cristale prismatice, izomorfe cu ale
percloratului de potasiu, de culoare violet închis, cu reflexe metalice, stabile în aer.
Este solubil în apă, dând soluţii puternic colorate în violet.
Este un oxidant, a cărui acţiune este dependentă de pH-ul mediului. În mediu
puternic acid este un oxidant energic :
MnO-4 + 8H+ + 5e → Mn2+ + 4H2O
În mediu neutru slab acid sau slab alcalin, acţiunea oxidantă este mai slabă,
Mn trecând în Mn+4 prin primirea a trei electroni:
+7

MnO-4 + 3e + 2H2O → MnO2 + HHO-

În mediu puternic alcalin, primeşte un singur electron, trecând în ion
manganic:
MnO-4 + 1e → MnO2-4
Permanganatul de potasiu este un bun antiseptic în soluţii diluate (10-3 – 10-4).
Este un antiseptic puternic, neiritant şi netoxic. Poate fi folosit sub formă de soluţii
diluate şi pentru antisepsia mucoaselor, fiind bine tolerat; colorează însă ţesuturile şi
îmbrăcămintea. În practică, se utilizează soluţiile 0,3 – 2 ‰ ca antiseptice,
dezodorizante, astringente, mai ales sub formă de irigaţii (după rabotaj, în stomatite,
faringite, plăgi, etc.). Nu se foloseşte pentru dezinfecţia instrumentelor (care îşi pierd

82
luciul în urma oxidării lor). În concentraţie de 2–4% se recomandă în arsuri, sub formă
de comprese sau badijonări.
Intern, soluţiile 1–2% în doze de 100 – 300 ml la animalele mari şi 20 – 40 ml
la animalele mici, se recomandă în intoxicaţii cu morfină; barbiturice, fosfor, iar în
soluţie de 1‰ ca antiseptic gastrointestinal. Toxicitatea substanţei este redusă.
3. Virkon S. (Slovenia) este un preparat ce conţine compuşi peroxidici,
surfactant, acizi organici şi un tampon anorganic. Produsul are un puternic efect
oxidant bazat pe sistemul tampon acid şi pe surfactant.
Datorită profilului său de înaltă siguranţă şi ariei foarte întinse de acţiune
biocidă, Virkon S se poate folosi :
- pentru igienizare şi dezinfectarea simultană în clinici, dispensare,
laboratoare, pentru echipamente, sticlărie, instrumentar;
- pentru igienizarea şi dezinfecţia suprafeţelor echipamentului, accesoriilor,
în fermele de animale.
În acest scop se folosesc concentraţiile de 1 % - 2 % constând în solubilizarea
a 1 – 2 plicuri (50 g) în 5 litri de apă călduţă. Dacă se respectă prescripţiile, produsul
nu irită, nu corodează şi nu pătează şi în acelaşi timp printr-o singură manoperă
preîntâmpină răspândirea infecţiei.

4.1.2. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE NESTABILE OXIDANTE

INDIRECTE

În grupa halogenilor şi compuşilor halogenaţi sunt cuprinse substanţe cu

puternică acţiune antiseptică, bactericidă, folosite pe scară largă pentru dezinfecţia
apei, a locurilor aglomerate şi mai puţin la nivelul organismului. Faptul că se pot
obţine relativ uşor şi în cantităţi industriale, a contribuit la larga lor folosire în
practică.
Acţiunea lor antiseptică se datorează unui dublu caracter chimic: oxidant şi
halogenant. Oxigenul atomic eliberat acţionează asupra structurilor sensibile la
acţiunea oxidantă, în special asupra grupărilor tiolice libere ale enzimelor şi ale altor
grupări, producând perturbări în funcţionarea normală a organismului. Datorită celui
de-al doilea caracter chimic, aceste substanţe denaturează proteinele protoplasmatice
prin halogenarea legăturilor amidice prezente în molecula lor. Compuşii anorganici, în
care halogenul are valenţă pozitivă, sunt nestabili fiind endotermici, ceea ce explică în
bună parte caracterul oxidant şi halogenat şi deci acţiunea antiseptică.

Clorul şi derivaţii săi

1. Clorul. Gaz gălbui-verzui, cu miros înţepător, sufocant, mai greu decât
aerul, având densitatea 1,57, solubil în apă (3 :1), soluţia saturată fiind cunoscută sub
numele de apă de clor. Se lichefiază uşor la temperatura obişnuită şi la presiunea de
6,6 atmosfere. Este folosit pentru sterilizarea apei potabile, mai ales în centrele
aglomerate, întrucât este bactericid energic, având coeficientul fenolic 150 – 300.
Acţiunea sa antiseptică cuprinde un spectru larg, fiind activ asupra bacteriilor,

83
virusurilor, protozoarelor. Este toxic, producând edem pulmonar şi acidoză.
Concentraţia maximă admisă în atmosferă este de 0,001 mg/litru aer. Sub formă de
apă de clor (cu 0,3 – 0,5 % halogen) s-ar putea întrebuinţa pentru acţiunea antiseptică
şi dezodorizantă în chirurgie.
2. Hipocloritul de calciu (Calcii hypocloritis) se găseşte sub formă de var
cloros sau clorură de var. Compusul neomogen din punct de vedere chimic, se admite
că este un amestec de hipoclorit de calciu şi cantităţi mici de clorură de calciu.
Formula admisă este CaOCl2. Prin descompunere, eliberează repede clorul, fiind de
aceea puternic alcalin, iritant, cu acţiune de scurtă durată. Este un produs solid, alb sau
alb-cenuşiu, cu gust arzător şi miros puternic de clor. Conţine 25 – 35 % clor activ.
Produsul tehnic este parţial solubil în apă. Este higroscopic şi sub influenţa luminii se
descompune. Pentru a acţiona, clorura de var are nevoie de umezeală şi lucrează ca
oxidant şi clorurant mai ales în mediu acid. Se descompune în prezenţa dioxidului de
carbon, eliberând clor gazos.
Este un dezinfectant puternic şi dezodorizant. Deşi pătrunde în substrat, totuşi
trebuie să stea în contact cu suprafaţa de dezinfectat 1 – 3 ore. Se utilizează ca
dezinfectant şi dezodorizant pentru curţi, grajduri, boxe, gunoi, vagoane, excrete, etc.
Se foloseşte sub formă de suspensii 20 – 25 % sau per se 1 – 2,5 kg var cloros/m2,
locurile de aplicare umectându-se; de asemenea, se folosesc soluţiile 5 %, 1 litru/m3
(cu stropitoarea); pulberea se împrăştie cu lopata. S-au obţinut bune rezultate în
bacterioze şi în unele viroze. Adăposturile dezinfectate se aerisesc bine câteva zile,
după dezinfecţie, pentru a se evita apariţia iritaţiei mucoaselor animalelor şi
intoxicaţiile. Mirosul de clor se transmite cărnii.
3. Hipocloritul de sodiu. În stare cristalină se găseşte numai sub formă de
hidraţi, dintre care cei mai stabili sunt penta- şi hexahidratul, compuşi alb-gălbui, cu
miros puternic de clor, puţin stabili, descompunându-se uşor ; sunt solubili în apă. Prin
descompunerea în prezenţa luminii eliberează oxigenul atomic, având astfel acţiune
oxidantă. Sub acţiunea acizilor eliberează clorul, astfel explicându-se acţiunea
clorurantă a hipocloritului de sodiu.
Se utilizează în soluţii diluate ca antiseptic al plăgilor. Hipocloritul de sodiu în
concentraţie de 25 % se diluează 1 ml/1000 ml apă cu care se face dezinfecţia
lăptăriilor, a bidoanelor de lapte. Farmacopeea Română, ediţia a VII-a prevedea
soluţia de hipoclorit de sodiu (soluţie Dakin) care trebuie să conţină între 0,43-0,51 %
clor activ. Se obţine prin reacţia dintre clorura de var, carbonatul neutru şi carbonatul
acid de sodiu. În afară de acţiunea antiseptică la nivelul plăgilor, hipocloritul de sodiu
are şi o uşoară acţiune iritantă asupra ţesuturilor, lizează ţesutul necrozat şi cheagurile
sanguine, curăţând plăgile.
4. Hipocloritul de potasiu (Kalii kypochioritis – KClO). În soluţie 5 – 10 %
se numeşte apa de Javel. Se întrebuinţează ca dezinfectant.
5. Cloraminele. În această grupă, studiată şi sintetizată de Dakin, sunt cuprinşi
derivaţii unor compuşi organici azotaţi, cum sunt aminele, amidele, sulfonamidele,
imidele şi iminele, clorurate la azot. Clorul poate înlocui un singur atom de hidrogen,

84
obţinându-se monocloraminele :

R-NH-Cl ; R-CO—NHCl ; 3/R-SO2NHCl

CO
R NCl; R-CH = NCl
CO

Atunci când clorul înlocuieşte ambii atomi de hidrogen, se obţin cloraminele:

R – SO2 – NCl2
Datorită introducerii în moleculă a atomului de clor, cu caracter electronegativ
şi deci cu efect -1, precum şi datorită prezenţei grupărilor atrăgătoare de electroni (-
CO şi –SO2) la derivaţii cloruraţi ai amidelor, imidelor şi sulfonamidelor, se crează un
deficit de electroni în jurul azotului, ceea ce face ca hidrogenul să devină labil. Din
acest motiv poate fi înlocuit cu metale alcaline, ceea ce permite ca, în practică, să se
utilizeze şi sărurile de sodiu, care au avantajul solubilităţii lor în apă. În soluţie
apoasă, cloraminele hidrolizează cu formare de acid hipocloros sau hipoclorit alcalin,
responsabil de acţiunea antiseptică.
a. Cloramina B – Chloraminum B – Bezensulfon cloramide, care se foloseşte
sub formă de sare de sodiu, o pulbere cristalină, albă sau uşor gălbuie cu gust neplăcut
şi miros puternic de clor. Produsul oficinal este cristalizat cu 1,5 molecule de apă şi
conţine 25 – 29 % clor activ. Sunt comprimate a 0,5 g care se utilizează extern în
soluţii de 0,5 – 1 % ca dezinfectante pentru lenjerie, ustensile de cauciuc, săli de
operaţie, în soluţie de 0,5 % pentru mâini şi instrumentar chirurgical şi în soluţii 0,1 –
0,3 % pentru mucoase, plăgi, şi cavităţi naturale; pentru dezinfecţia apei - un
comprimat/100 litri.
b. Cloramina T – P- toluensulfoncloramida, o pulbere albă, solubilă în apă
(1:10), destul de stabilă. P.t. = 150oC. Produsul tehnic conţine 13 % clor activ. Are
însuşiri identice cu ale Cloraminei B, fiind un bun antiseptic, dar inferior compusului
precedent, prezentând însă avantajul de a fi solubilă în apă.
c. Dicloramina T – P – toluensulfondicloramid, pulbere albă, bun antiseptic,
cu o utilizare mai restrânsă datorită insolubilităţii sale în apă.
d. Halazona – Acid p(N.N. diclorosulfamil), o substanţă cristalină, cu miros
puternic de clor, greu solubilă în apă. Este un foarte bun antiseptic, folosit în special în
dezinfecţia apei de băut. Acţiunea sa este accentuată de funcţia carboxil, ştiut fiind că
acţiunea antiseptică a cloraminelor este mai evidentă la pH acid. Adăugarea de 4 mg
halazonă la 1 litru de apă produce sterilizarea acesteia în 30 minute. A fost utilizată în
acest scop în timpul celui de-al doilea război mondial.
e. Azacloramida(D.C.I.)- Cloroazodina – Azobuisclorformamidină, substanţă
solidă de culoare galben-portocalie solubilă în apă. Este utilizată în soluţii apoase ca
antiseptic, pentru spălarea rănilor şi pentru antisepsia mucoaselor, în special vezicale
şi uretrale.
f. Doctinul – 1,3 diclor – 5,5 – dimetilhidantoina, - un produs solid de culoare
albă, solubil în apă, obţinut prin clorurarea în soluţie apoasă a 5,5 –

85
dimetilhidantoinei. Produsul are o bună acţiune antiseptică, fiind folosit ca înlocuitor
al cloraminelor.

Iodul şi derivaţii săi

1. Iodul. Cristale mari romboedrice, de culoare violacee cenuşie, cu luciu
metalic, miros caracteristic şi persistent. Sublimează chiar la temperatură obişnuită,
emiţând vapori violeţi foarte grei şi iritanţi pentru mucoasele respiratorii. Solubilitatea
în apă este foarte mică, formând soluţii colorate în galben - apa de iod. Este foarte
solubil în solvenţii organici: alcool, cloroform, eter, sulfură de carbon, benzen; este
oficinal. Soluţiile de iod în solvenţi organici sunt colorate în brun, atunci când
solventul are oxigen în moleculă, şi în violet când solventul nu are oxigen în moleculă.
Iodul este un antimicrobian cu spectru larg. Distruge formele vegetative, mai
lent sporii, apoi virusurile, multe forme de ciuperci, ectoparaziţi şi helminţi. Pătrunde
în timp, dar bine, în profunzimea ţesuturilor, substanţele organice – în cazul
concentraţiilor uzuale de iod – nemodificându-i practic eficacitatea antiseptică; numai
în exces poate determina arsuri, iar la alergici eventuale erupţii generalizate, cu febră.
Se şi absoarbe, mai ales de la nivelul leziunilor, dând intoxicaţii numite iodism.
2. Tinctura de iod – Solutio iodi spirituosa – întrucât este o soluţie alcoolică
de iod-iodurat, denumirea de tinctură fiind improprie. Oficinală este cea formată din
iod 2 g, iodură de potasiu 3 g şi q.s. ad. 100 ml alcool de 50C. Se prezintă ca o soluţie
brună, limpede, cu miros de iod şi alcool, care se păstrează în sticle incolore. Se
utilizează pentru dezinfecţia câmpului operator, ca rubefiant în jurul plăgilor, ca
antivomitiv preventiv (câteva picături într-o lingură de apă la câine înainte de
administrarea unor medicamente care au efect secundar vomitiv). Atacă instrumentele
şi pătează textilele.
Mai există şi tinctura de iod concentrată, neoficinală, formată din 6,5 g iod,
2,5 g iodură de potasiu şi q.s. ad 100 alcool de 90C. Aceasta dă rezultate bune în
tratamentul tricofiţiei sau favusului, a abceselor actinomicotice vidate, în urma
pensulaţiilor.
Tincturii de iod i se poate adăuga gaiacol 5 – 10 %, întrebuinţându-se ca
revulsiv şi analgezic în laringo-faringite (pensulaţii aplicate extern, în regiunea
laringo-faringiană), în tendinite.
3. Soluţia Lugol este o soluţie apoasă iod-iodurată preparată din iod 1 g,
iodură de potasiu 2 g şi apă q.s. ad.100 ml; aceasta se diluează de zece ori şi se poate
întrebuinţa fie ca antiseptic uterin, fie ca antihelmintic în dictiocauloză,
metastrongiloză sau ca antiparazitar faţă de larvele dipterului Thelasia rhodesi.
În dictiocauloză se poate injecta intratraheal (soluţia diluată), călduţă, între
două inele traheale, în doze de 10 – 20 ml la oi adulte, 10 ml la tineretul ovin de 1 an,
5 – 8 ml la mieii sub 1 an, 50 – 70 ml la viţeii de 6 – 12 luni şi 20 – 50 ml la cei de 2 –
6 luni. În telazioză se fac irigaţii cu soluţie Lugol, având iod 0,5 %o, de 2 – 3 ori pe zi.
Ca antidot în intoxicaţia cu alcaloizi se recomandă soluţia Lugol din 0,5 g iod,
1 g iodură de potasiu şi q.s. ad. 1000 ml apă.
Iodul se mai întrebuinţează şi ca benzină iodată 2 – 10%o pentru dezinfecţia

86
câmpului operator şi degresarea pielii; glicerina iodată în stomatitele
pseudomembranoase; unguente iodate 20 – 40 %, ca vezicători, sau 1 – 2 % ca
rezolutive.
4. Iodura de potasiu (Kalii iodidum). Cristale albe, fără miros, cu gust sărat,
puţin amar. Substanţa este solubilă în apă 1/0,7. Se conservă în vase colorate (astfel se
colorează datorită eliberării iodului). Este medicament oficinal.
Se absoarbe uşor din tubul digestiv, punând în libertate iodul, acidul iodhidric
şi alţi compuşi la nivelul focarelor inflamatorii (unde există pH acid).
Iodura de potasiu are importanţă pentru prepararea soluţiilor de iod, dar şi
pentru utilizarea ei în actinobaciloză (mai puţin în botriomicoză), per os, 2 g/100 kg
pro die, zilnic, 8 – 14 zile, până la instalarea fenomenelor de iodism; după o
întrerupere de câteva zile, tratamentul se reia; pe cale intravenoasă, mai puţin
recomandată, se înjectează în doză de 1 g/100 kg în soluţie de 10 %. Se mai
recomandă ca expectorant şi rezolutiv, în inflamaţiile cronice şi pentru
permeabilizarea ţesuturilor sclerozate din jurul unor leziuni unde trebuie să ajungă alte
medicamente (de exemplu chimioterapice care altfel nu pot pătrunde), apoi în unele
tulburări circulatorii, arterioscleroza, etc., în doze de 2 – 10 g la animalele mari, 0,5 –
2 g la animalele mijlocii şi 0,2 – 1 g la câini.
5. Iodura de sodiu (Natrii iodidum). Substanţă oficinală asemănătoare cu
precedenta. Este mai tolerabilă pe cale intravenoasă, de aceea fiind mai des folosită în
tratamentul actinobacilozei, în soluţie 10 %, în doze ceva mai mari decât cele de la
iodura de potasiu. În comerţ se găsesc fiole a 10 ml 10 %.
6. Iodoformul (triiodmetan). Este un compus organic al iodului, fiind o
pulbere cristalină de culoare galbenă, cu miros pătrunzător caracteristic, practic
insolubilă în apă, solubilă în alcool, eter, sulfură de carbon, cloroform. Este un
compus puţin stabil, descompunându-se uşor, mai cu seamă sub influenţa luminii.
Per se, in vitro, iodoformul nu are calităţi antimicrobiene, dar la nivelul
plăgilor, ulcerelor, etc., se descompune treptat şi lent în câteva zile, eliberând mici
cantităţi de iod care acţionează ca antiseptic de durată. Asupra plăgilor, iodoformul
este şi stimulant al cicatrizării, dezodorizant, analgezic, sicativ şi astringent, nefiind
iritant. Pentru aceste calităţi, medicamentul se întrebuinţează în chirurgie sub formă de
eter iodoformat, în concentraţii de 10 – 15 %; în urma aspersiunii, eterul se evaporă
şi rămâne un strat subţire de iodoform depus prin toate anfractuozităţile leziunilor. De
asemenea, intră în compoziţia unor preparate antiseptice, cum este pasta iodoformată,
folosite în stomatologie. Are dezavantajul mirosului său neplăcut, pătrunzător şi
persistent, pe care îl comunică cărnii şi laptelui.
Preparate cu iodoform
a. Cicatrisol - este o soluţie antiseptică şi dezinfectantă care are în compoziţie
fenol, tanin, iodoform şi violet de gentiană, în flacoane de 20, 50 şi 100 ml.
b. Metroguard - este o soluţie cu acţiune dezinfectantă şi cicatrizantă care
conţine: violet de gentiana 1 %, fenol 2 %, tanin 4 %, iodoform 3 % şi 5 ml glicerină
în 100 ml alcool izopropilic. Se foloseşte sub formă de soluţie apoasă 10 % pe cale
intrauterină.

87
 c. Pododermin - este un unguent ce conţine 10 % iodoform, 3 %
oxitetraciclină, 1 % nitrofuran, 1 % acid salicilic, 6 % bismut subnitric.
7. Iodoforii - sunt combinaţii ale iodului cu un detergent de unde şi numele de
phoros - purtător, adică detergentul este purtător al iodului. Nu au acţiune iritantă şi nu
pătează. Posedă un efect bactericid care se instalează rapid şi este de lungă durată,
întrucât iodul există în iodofor atât sub formă liberă, cât şi legată.
Iodoforii sunt derivaţi ai iodului cu acţiune dezinfectantă. Sunt reprezentaţi ca
soluţii de iod în tensioactivi neionici de tipul polietilenglicolului, proprilenglicolului,
etc. Tensioactivii măresc solubilitatea iodului în apă până la 27 %. Nu sunt iritanţi sau
corosivi la concentraţiile uzuale. Posedă acţiune dezinfectantă şi penetrabilitate mai
puternică decât a celorlalte soluţii de iod în aceiaşi concentraţie. Au acţiune
bactericidă faţă de Gram-pozitivi, Gram-negativi şi chiar faţă de virusuri. Se cunosc
mai multe preparate, dintre care se amintesc Wescodyne, Decasept, Septozol.
Preparate comerciale
a. Mediodine solution: soluţie antiseptică ce conţine complex iod-nonifenol
polietoxilat echivalent cu iod liber 0,5 % folosită pentru pregătirea câmpului operator,
antiseptic al plăgilor superficiale şi a al mucoaselor, pentru prevenirea infecţiilor post-
operatorii.
b. Mediodine scrunb: săpun lichid chirurgical ce conţine iod-nonifenol
polietoxilat echivalent cu iod liber 0,75 %.
c. Septorom, soluţie de iod şi agent neionic în flacoane de 20 ml, 50 ml, 100
ml, 250 ml şi 1 l, folosită pentru dezinfecţia adăposturilor, incubatoarelor, mijloacelor
de transport şi echipamentului de protecţie.
d. Septozol - este o soluţie brună cu miros caracteristic care conţine iod,
nonifenol, polietoxilat, alcool izopropilic, apă distilată. Se prezintă sub formă de
flacoane a 50 ml. Este activ faţă de bacterii, virusuri şi ciuperci. Se diluează în
momentul utilizării şi se aplică prin pulverizare. Se foloseşte ca dezinfectant pentru
adăposturi, vehicule, incubatoare.
e. Iod-Povidona 10 %, soluţie apoasă de culoare brună, echivalent cu 1 % iod
activ, este iodofor foarte activ şi cu mare putere de pătrundere având efect bactericid
şi fungicid. Se utilizează sub formă de soluţie 10 % pentru curăţarea rănilor şi a
micozelor dermice, în tratamentul candidozei şi trichomonozei vaginale; soluţia 7,5 %
se utilizează pentru spălarea preoperatorie, iar soluţia 1 % preventiv în infecţiile orale.
În cantitate de 100 ml la 200 l apă se foloseşte pentru dezinfecţia apei de băut.
Povidona (polivinil-pirolidona) este un compus iodoforat de culoare brună,
având concentraţia comercială de 10% şi un miros caracteristic.
Povidonele iodate se utilizează în chirurgie, precum şi pentru igiena mamelei
în diferite asocieri cu alte substanţe topice, precum şi glicerina şi lanolină ca
emolienţi.
Ca preparate comerciale din această categorie, amintim: Aerodine, Betadine,
Efodine, Isodine, Iodoskin, Povidone. O singură aplicare de povidonă iodată 10%
asigură o protecţie bacteriană eficientă de 6-8 ore (soluţiile rămân active până la
decolorarea lor).

88
 În concentraţie de 10% sunt eficiente în dermatomicoze şi trichomonoză
vaginală, soluţiile 5% sunt eficiente pentru pregătirea preoperatorie, iar soluţiile 1%
pot fi folosite preventiv în infecţii locale.
Se pot folosi şi pentru dezinfectarea apei în cantitate de 100 ml la 200 l apă.
Iodoforii în general, prezintă avantajul că nu au miros, nu sunt toxici, nu sunt
iritanţi, au efect moderat întrucât nu eliberează iodul, ci acţionează prin molecula
întreagă.
f. Sanajod (Italia) conţine pentru 1 kg: 23 g iod activ, eter polioxietilenic de
nonafenol şi polioxietilenpolioxipropilenglicol 190 g, acid fosforic 65 g şi adjuvanţi
ad 1000 g. Este un iodofor cu acţiune dezinfectantă, dezodorizantă şi detergent folosit
la dezinfecţia sălilor de operaţie, spitalelor, şcolilor, cantinelor, vagoanelor, sticlăriei,
materialelor de laborator, apei din piscine în concentraţie de 0,05 – 1 %. Se prezintă
sub formă de canistre de 10 kg.
8. Yatren (Iodisept) este o pulbere galbenă, insolubilă în apă şi alcool. Se
solubilizează în prezenţa carbonatului de sodiu sau ca sare sodică.
Este un bacteriostatic de uz intern foarte eficace în concentraţie de 3% sau se
poate folosi ca stimulent nespecific.
9. Kliochinol (Vioform, Cifoform) se prezintă ca o pulbere galben-brună,
foarte puţin solubilă în apă. Are efect antiseptic puternic şi este bactericid foarte bun
asupra bacteriilor gram-negative. Este folosit ca antiseptic intestinal.
10. Mexaform este o combinaţie între Diochinol, Entobex şi Antrenil. Este un
bun antibacterian, digestiv, antiparazitar, antispastic.

4.1.3. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE REDUCĂTOARE

1. Formaldehidă (Metanal) - este un gaz incolor, înţepător, solubil în apă şi

alcool şi se păstrează la Separanda.
Soluţia oficinală 40% se numeşte formol sau formalină şi este un lichid
limpede, incolor, cu miros înţepător. Nu se recomandă conservarea la temperaturi sub
10°C deoarece polimerizează şi devine aproape inactiv. Efectul antimicrobian este
direct proporţional cu creşterea temperaturii la concentraţii moderate (1-4%).
Sub influenţa oxigenului în medii alcaline, formaldehida se transformă uşor în
acid formic, fiind un agent puternic reducător care se combină reversibil cu grupările –
NH2 ale proteinelor bacteriene (albumine, gelatină), pe care le precipită.
Astfel, sub acţiunea formolului, bacteriile şi toxinele sunt denaturate dar îşi
păstrează puterea antigenică, fenomen pe care se bazează folosirea ca adjuvant la
prepararea vaccinurilor.
Formolul este incompatibil cu: amoniacul, tanin, fier, cupru, argint, iod,
permanganat de potasiu, apă oxigenată.
Formaldehida în soluţii este puternic bactericidă, nu atacă textilele, plasticul şi
metalele, nu este decolorată şi nici intens toxică.
Se folosesc soluţii de 1-4% pentru dezinfecţii în boli precum: febra aftoasă,
pesta porcină, turbare, rujet, variola ovinelor, agalaxia contagioasă.

89
 În concentraţii de 3% se asociază cu 3% hidroxid de sodiu sub formă de
aspersări, folosindu-se 1 litru/m2.
Sub formă de vapori, acţionează iritant, mai ales la nivelul mucoaselor.
Soluţiile diluate posedă acţiune iritantă asupra tegumentelor, după ce, în
prealabil, a avut acţiune uşor astringentă. Acest efect este datorat deshidratării
ţesuturilor şi diminuării secreţiilor glandulare.
În anumite situaţii se pot folosi şi soluţii mai concentrate(5%) în pesta aviară
sau pentru formolizarea penelor.
Pentru dezinfectarea incubatoarelor se poate apela la fumigaţii, printr-o reacţie
de oxidoreducere între permanganatul de potasiu şi formaldehidă, în urma căreia se va
produce formaldehidă gazoasă, printr-o reacţie exotermă.
Soluţiile 4% pot fi utilizate şi la întărirea pernuţelor plantare la ogarii de curse.
Formolul se mai poate utiliza ca antifermentescibil, în papilomatoză, colici şi
toxiemii (2-18%) şi pentru conservarea pieselor anatomice şi histologice (10%).
2. Paraformaldehida se condiţionează sub formă de comprimate de 1g. Prin
încălzirea acestora, în prezenţa umidităţii, se eliberează formaldehida.
Sunt necesare 3 comprimate pentru 1 m3 de spaţiu.
3. Glutaraldehida este un produs mai puţin iritant pentru piele şi mucoase,
posedă acţiune bactericidă la concentraţii de 0,4%, antifungică la concentraţii de 0,5%
şi virulicidă la concentraţii de 1%.
Activitatea glutaraldehidei este amplificată prin asocierea cu agenţi cuaternari
şi rămâne neschimbată în prezenţa proteinelor.
Se consideră că prezintă activitate maximă la concentraţia de 2% la pH-ul 7,5-
8,5.
Se foloseşte la sterilizarea instrumentarului: endoscoape, termometre,
echipamente din material plastic sau cauciuc ce nu pot fi sterilizate prin metode
termice.
Exemple de preparate comerciale care conţin glutaraldehidă: Aseptol 2000,
Buraton 10F, Indicin T, Remanol-Plus, Sogeval etc.
4. Urotropina (Metenamina, Methenaminum). Se obţine din aldehida
formică cu amoniac. Este o substanţă oficinală, pulbere albă, inodoră, dulce-amară,
care sublimează prin încălzire. Ca atare, nu are acţiune antimicrobiană şi nici iritantă
asupra ţesuturilor, dar în mediu acid se descompune în formaldehida şi amoniac
(metaboliţi activi). Administrată per os se descompune în parte în stomac, pe care-l
irită prin compuşii generaţi. Din intestin se absoarbe şi la nivelul mediilor acide o
parte se descompune, altă parte eliminându-se după o jumătate de oră prin rinichi,
acţionând ca antiseptic, uşor iritant şi diuretic, timp de 6 – 12 ore.
Metenamina se recomandă per os, intramuscular, subcutanat, intravenos, în
pielite, cistite, anazarcă, soluţiile folosite fiind de 20 - 40 % în dozele: 5 - 20 g la
animalele mari, 2 - 5 g la animalele mijlocii, 0,5 – 2 g la câini şi 0,4 - 1 g/kg la păsări.

90
 4.2. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE STABILE

4.2.1. ACIZII

Intensitatea acţiunii lor dezinfectante este proporţională cu gradul de disociere.

Unii acizi anorganici disociază mai bine (acidul azotic, acidul sulfuric), alţii mediocru
( acidul fosforic, acidul fluorhidric), iar alţii slab (acidul boric, acidul carbonic). Acizii
pot fi astringenţi, iritanţi şi caustici. Mai sunt şi antifungici, iar per os
antifermentescibili.
1. Acidul acetic (Acidum aceticum, CH3-COOH). Lichid limpede cu miros
înţepător caracteristic. În concentraţie de 96 % substanţă activă este oficinal şi se
păstrează la Separanda. Oficinal este şi cel cu concentraţia de 28 – 32 %, un lichid cu
miros de oţet. Oţetul (Acetum) este neoficial şi conţine 6 – 9 % acid acetic. În soluţie 1
% acidul acetic posedă acţiune antiseptică, astringentă, antifermentescibilă şi
eupeptică; este bactericid, insecticid, iritant şi chiar agent antiinflamator, la 2 – 3 %
acţionează moderat cheratolitic, iar la concentraţii mai mari produce efect caustic. Se
utilizează ca antiseptic, astringent şi antiflogistic sub formă de comprese 0,5 – 2 %, ca
antizimotic, antiputrid, digestiv şi antidot în intoxicaţii cu alcalii, în soluţie de 0,5 – 1
%, dozele fiind de 200 – 1000 ml la animalele mari.
2. Acidul clorhidric (Acidum hydrocloricum, HCl). Lichid limpede cu 35-
38 % HCl gazos, incolor, fumegând. Se păstrează la Separanda. Este oficinal, ca şi
acidul clorhidric diluat 10 %.
Acidul clorhidric este bactericid şi sporicid. Se întrebuinţează pentru
dezinfecţia gunoaielor şi a pieilor brute infectate cu antrax, în soluţie 2 % cu adaos de
clorură de sodiu 10 % la temperatura de 20 – 30 0 C, timp de 40 ore sau la 400 C timp
de 9 ore.
Mai posedă şi acţiune eupeptică în soluţii de 0,1 – 0,5 %, în doze de 10 – 30 g
la animale mari, 1 – 5 g la animale mijlocii şi 0,1 – 0,5 g la animalele mici.
3. Acidul sulfuric (Acidum sulfuricum, H2SO4). Lichid limpede, vâscos,
foarte avid de apă, foarte corosiv. Este un reactiv oficinal. Substanţele organice se
distrug în prezenţa lui. Se păstrează la Separanda. Este util pentru dezinfecţia
gunoaielor, pardoselilor, grajdurilor, etc., în soluţii 4 – 5 %, uneori în amestec cu
fenol brut. Asupra sporilor de antrax acţionează mai slab decât HCl.
4. Acidul lactic (Acidum lacticum, CH3-CHOH-COOH). Substanţă
oficinală, este de fapt un amestec de acid lactic cu acid lactil acetic. Este un lichid
siropos, slab gălbui, acru, cu miros vag particular. În funcţie de concentraţie poate fi
antiseptic, antifermentescibil, iritant. Se recomandă în gastroenterite la viţei şi mânji,
diluat în mucilagii, 1 – 2 % în doze de 4–8 g. Are electivitate pentru ţesuturile
patologice, determinând asupra lor efect caustic.
5. Acidul benzoic (Acidum benzoicum, C6H5-COOH). Lamele albe,
mătăsoase, uşor aromatice cu gust acrişor şi iute. Este oficinal. Posedă proprietăţi

91
antiseptice, antifungice, antipruriginoase şi uşor antipiretice. Se recomandă mai ales
ca substanţă conservantă pentru alimente şi medicamente.
6. Acidul boric - este o pulbere albă care în prezenţa alcoolului arde cu flacără
verde. Se dizolvă în apă până la o concentraţie de 4 %.
Se utilizează în:
- oftalmologie - instilaţii 3 – 4 % în conjunctivite, blefarite, ulcere corneene;
- în stomatite sub formă de glicerină boricată 20 %;
- în afecţiuni cutanate - unguente 10 %;
- în ginecologie - spălături 3 – 4 %.
Nu se aplică pe suprafeţe mari şi nu se administrează per os întrucât este toxic.
Lacrisept – este o soluţie oftalmică ce conţine acid boric şi care se utilizează în
oftalmologie pentru igiena ochiului.
7. Acidul salicilic – este o pulbere de culoare albă. Acţionează bactericid şi
fungicid prin inhibarea sintezei acidului pantotenic.
Se utilizează în dermatomicoze, afecţiuni podale, eczeme infectate sub formă
de soluţii 1 – 5 %, unguente 10 %, pulberi compuse. Utilizat în concentraţii mari are
acţiune caustică şi cheratolitică.
Preparatul Clavusin se utilizează în tratamentul bătăturilor la om şi conţine
acid salicilic 19,3 %, acid lactic 19,3 % şi acetonă.
Un alt preparat este produsul Crezogal – unguent care posedă acţiune
antiseptică şi cheratolitică şi se recomandă în pododermatită infecţioasă. Se
îndepărtează ţesuturile mortificate iar apoi se aplică unguentul pe toată unghia iar
animalele tratate vor fi mutate pe un aşternut curat.
• Otisept – este o soluţie ce conţine acid salicilic, acid benzoic şi acid lactic şi se
utilizează în profilaxia şi tratamentul otitelor bacteriene.
• Otto-cleans – este o soluţie în flacoane cu picurător ce conţine 2% acid salicilic
şi posedă acţiune cheratolitică, cheratoplastică, slab antiseptică, uşor caustică,
fiind utilizată la curăţarea conductului auditiv extern la câini şi pisici aplicându-
se de 2 – 3 ori pe zi.
• Ottosan soluţie otică – cu 3 % acid salicilic în excipient, flacoane de 50 şi 10 ml
pentru igiena urechii.
Preparatul, prin prezenţa acidului salicilic, are acţiune antiseptică şi
antipruriginoasă, având şi uşoare proprietăţi cheratolitice care îi permit desprinderea
crustelor şi curăţirea cerumenului fără a irita mucoasa pavilionului urechii.
Se aplică câteva picături de soluţie în pavilionul urechii, pentru menţinerea
igienei urechii la câini şi pisici sau pentru tratamentul eczemelor sau otitelor externe.
După câteva minute, pavilionul urechii se curăţă.
• Otosolv - este o soluţie cerumenolitică ce conţine 5 % xilen, 0,2 % timol, 0,1
% mentol şi 0,1 % acid salicilic folosită pentru igienizarea conductului auditiv intern
şi extern la câini şi pisici, precum şi pentru prevenirea şi tratamentul otitelor. Se aplică
1 – 2 ml soluţie de 1 – 2 ori pe săptămână la nivelul conductului auditiv, apoi se face
masaj uşor pentru uşurarea scoaterii cerumenului lichefiat.
• Mamosept – este un unguent ce conţine 0,4 % acid malic, 0,1 % acid salicilic

92
şi 0,02 % acid benzoic care are efect antiseptic şi se foloseşte în tratamentul infecţiilor
pielii, ugerului. Se aplică în strat subţire pe zonele afectate de 2 – 3 ori/zi timp de 3 –
5 zile.
8. Acidul picric – soluţia 1 % are efect bactericid, cheratoplastic, astringent şi
cicatrizant şi se foloseşte în tratamentul plăgilor mici, superficiale, precum şi în arsuri
la nivelul tegumentului
9. Acidul tricloracetic - se prezintă sub formă de cristale incolore, cu miros
înţepător, foarte caustice, solubile în apă şi alcool. Se diluează 1/3 şi devine un caustic
blând ce coagulează proteinele tisulare. Se utilizează în plăgi purulente umede, ulcere,
stomatite ulceroase, la cabaline în leziuni ale copitei, vaginite.

4.2.2. ALCALII

Alcaliile au importanţă mult mai mare pentru medicina veterinară decât acizii,
deoarece sunt dezinfectante puternice, inodore, uşor accesibile şi relativ ieftine.
Intensitatea acţiunii lor creşte o dată cu temperatura. Acţiunea dezinfectantă a
alcaliilor asupra ţesuturilor trebuie legată de intensitatea disocierii. Alcaliile, în
concentraţii mici, de 0,3 – 1 %, nu sunt iritante pentru cutis, dar îl curăţă de murdării,
detritusuri, etc., totodată, epiderma se înmoaie şi devine permeabilă pentru alte
medicamente. În concentraţii mărite, alcaliile devin iritante şi chiar caustice. Asupra
mucoaselor, alcaliile lucrează mai intens, din care cauză se vor folosi numai soluţiile
slabe în scopul fluidifierii mucusului din unele stări inflamatorii catarale. În general,
alcaliile dezinfectante se utilizează prin stropire, spălare, etc.
1. Hidroxidul de sodiu (Soda caustică, Natrii hydroxidum, NaOH) se
livrează în butoaie de metal. Este o masă translucidă, delicvescentă, inodoră, foarte
caustică, solubilă în apă 1/1, iar la 1000C, 1/0,3. Manifestă incompatibilitate faţă de
acizi şi majoritatea sărurilor metalice. Se păstrează în locuri uscate, recipientele fiind
ermetic închise, întrucât cu dioxidul de carbon din aer trece în carbonat de sodiu.
În concentraţie de 1 %o este bacteriostatic, 1-4 % este bactericid şi sporicid,
mai ales soluţiile fierbinţi, acţionând şi în profunzimea substratului, 1 % este moderat
iritant pentru ţesuturi, 3 – 5 % este puternic iritant, iar 10% caustic.
Hidroxidul de sodiu posedă calităţi dezinfectante apreciabile în viroze şi în
bacterioze. Se folosesc soluţiile fierbinţi 2 – 5 %, iarna adăugându-se clorură de sodiu
5 – 10 % (pentru scăderea punctului crioscopic). Se poate adăuga şi hidroxid de
calciu 5 % pentru mărirea capacităţii dezinfectante. Pentru 1 m2 este necesar 1 litru
soluţie.
În vederea ecornării viţeilor în vârstă de 3 – 7 zile, se fricţionează cepurile
osoase timp de 20 – 30 secunde cu un creion special.
2. Hidroxidul de potasiu (Kalii hydroxidum, KOH). Substanţă
asemănătoare cu precedenta.
3. Hidroxidul de calciu (Calcii hxdroxidum, Ca(OH)2) se mai numeşte şi
var stins. Se prezintă sub formă de pulbere albă, amorfă, greu solubilă în apă, avidă de

93
dioxid de carbon şi apă, trecând în carbonat de calciu (lipsit de proprietăţi
dezinfectante). Hidroxidul de calciu sau varul stins este mai intens bactericid decât
varul nestins, mai ales sub formă de suspensii apoase, mai puţin ca pulbere. Varul
stins este un dezinfectant ieftin, uşor de manipulat, asigurând şi estetica prin văruire.
Este de reţinut însă că hidroxidul de calciu se utilizează ca dezinfectant numai în
bacterioze, fiind activ în special faţă de formele vegetative pentru un timp de mai
multe zile; sporii se distrug abia după 15-25 zile. Hidroxidul de calciu este şi
antiparazitar extern faţă de căpuşe şi păduchi, în cazul scabiei exercitând o acţiune
slabă. Se recomandă obişnuit pentru dezinfecţia pereţilor din grajduri, a pardoselilor,
stănoagelor, vagoanelor, gunoaielor, etc., rezultate bune obţinându-se cu suspensia 10
%, 1 litru/m2; locurile stropite cu hidroxid de calciu se umectează ulterior de câteva
ori cu apă.
4. Oxidul de calciu (Varul nestins). Se foloseşte pentru obţinerea
hidroxidului de calciu şi pentru distrugerea cadavrelor.
5. Carbonatul de sodiu (Natrii carbonas, Na2CO3). Pulbere albă granuloasă
sau cristale incolore, eflorescente, care se solubilizează uşor în apă rece şi foarte uşor
în apă fierbinte. Carbonatul de sodiu sau soda de rufe se utilizează ca dezinfectant sub
formă de soluţii fierbinţi, în concentraţii de 4 – 5 %, pentru bidoane de lapte, sticlărie,
cauciuc, mase plastice. Ulterior, este absolut necesară o spălare abundentă cu apă. În
concentraţii de 0,3 – 1 % soluţii calde la 40 – 500C, este bun pentru curăţarea pielii de
cruste. Soluţia 5 % distruge agenţii scabiei, dizolvându-le chitina.
6. Carbonatul de potasiu (Kalii carbonas, K2CO3). Substanţă asemănătoare
cu precedenta, oficinală, având însă acţiune mai intensă. Pentru obiecte foarte murdare
se foloseşte leşia din cenuşa de pinacee, betulacee, etc., care este foarte bogată în
carbonat de potasiu.
7. Tetraboratul de sodiu (Natrium tetraboricum, Natrii tetraboras, Borax,
Biborat de sodiu). Produs cristalizat, oficinal, cu 10 molecule de apă, sub formă de
cristale mari, incolore, transparente, uşor eflorescente. Când cristalizarea produsului s-
a făcut prin răcire bruscă a soluţiei apare ca pulbere cristalină albă. Este lipsit de
miros, are gust sărat leşios, este solubil în apă rece în proporţie de 5 %, mult mai
solubil la cald.
Boraxul are acţiune antiseptică, perfect comparabilă cu acea a acidului boric,
fiind însă mai bine suportat de mucoase. În diverse preparate farmaceutice poate fi
înlocuit unul prin celălalt printr-un calcul stoechiometric, în funcţie de pH-ul necesar,
pentru a obţine un produs farmaceutic corespunzător.
Soluţiile apoase se întrebuinţează şi pentru fierberea instrumentelor
chirurgicale şi păstrarea lor mai mult timp în respectivele soluţii, deoarece boraxul nu
atacă metalul.

94
 4.2.3. DETERGENŢII

Prin agenţi detergenţi se înţeleg substanţele care conţin în moleculă o grupare

polară hidrofilă şi o grupare nepolară hidrofobă care, datorită acestei structuri, au
proprietatea de a coborî tensiunea superficială a apei, fiind agenţi de udare, emulgatori
şi dispersanţi valoroşi. Detergenţii pot fi grupaţi după structura lor astfel:
- agenţi anionici activi, în structura cărora intră ca grupare polară hidrofilă
cu sarcina negativă ionul carboxilat sau ionul sulfonat, iar gruparea
hidrofobă este un lanţ hidrocarbonat cu peste opt atomi de carbon; în
această grupă sunt cuprinse săpunurile obişnuite;
- agenţi cationici activi, în care gruparea polară hidrofilă are sarcină
pozitivă, fiind un ion de amoniu cuaternar, iar gruparea hidrofobă este un
lanţ polimetilenic;
- agenţi neionici, la care gruparea polară este neionizabilă şi este
reprezentată de mai mulţi atomi de oxigen sub formă de grupare eter şi o
grupare hidroxil alcoolic terminală.
Dintre aceste trei grupe de compuşi, au acţiune antiseptică şi sunt folosiţi în
acest scop numai agenţii cationici activi, ceilalţi având o acţiune slabă şi limitată
numai la bacteriile Gram pozitive.
Agenţii cationici, a căror cercetare a fost iniţiată de Domagk în anul 1935, sunt
denumiţi şi săpunuri inverse pentru că, aşa cum s-a arătat, gruparea polară hidrofilă la
săpunul obişnuit are sarcină negativă, în timp ce la săpunul invers are sarcină pozitivă.
Agenţii cationici activi au acţiune bacteriostatică şi bactericidă puternică atât asupra
germenilor Gram-pozitivi, cât şi asupra celor Gram negativi, fiind în acelaşi timp
lipsiţi de toxicitate faţă de organismele superioare.
Mecanismul de acţiune este puţin cunoscut. Fiind agenţi tensioactivi este
posibil ca ei să acţioneze asupra membranei microorganismelor, împiedicând o serie
de procese metabolice care au loc la suprafaţa membranei. De asemenea, s-a dovedit
că agenţii cationici activi denaturează proteinele prin legarea cationului de centrele cu
sarcini negative ale acestora. Este posibil ca în acelaşi fel să se producă şi o inactivare
a enzimelor prin blocarea centrilor activi ai acestora de către ionul pozitiv al sării
cuaternare de amoniu.
Acţiunea antiseptică a compuşilor cuaternari de amoniu este maximă atunci
când unul dintre substituenţii la atomul de azot este radicalul benzil, iar altul este un
radical alifatic cu catenă conţinând 8 – 18 atomi de carbon.
1. Săpunurile sunt săruri de sodiu sau de potasiu ale acizilor graşi superiori.
Se prepară din uleiuri şi grăsimi (esteri ai glicerinei) cu hidroxizi la peste 1000C. Dacă
se foloseşte hidroxidul de sodiu, se obţin săpunuri tari, iar dacă se utilizează
hidroxidul de potasiu se prepară săpunuri moi. Dacă hidroxidul se găseşte în exces
atunci săpunurile respective sunt alcaline, iar dacă grăsimile sunt în exces, săpunurile
sunt neutre şi grase.
Săpunurile sunt de fapt detergenţi anionici, care cu apa şi alcoolul dau soluţii
coloidale. Prin disociere, apar radicalii liposolubili anionici – R-COO – şi cationi
hidrosolubili – Na+ sau K+. Săpunul se dispune între faze: radicalul carboxilic fiind

95
hidrofil rămâne în apă, iar cel metilenic lipofil trece în grăsime: deci, odată cu
îndepărtarea apei, se îndepărtează şi grăsimea (murdăriile) datorită tocmai săpunului
situat intermediar.
Deoarece scad tensiunea superficială, săpunurile determină spumificarea şi
emulsionarea (acţiune detergentă sau detersivă), fenomenul concurând la îndepărtarea
murdăriilor şi microbilor.
Acţiunea antiseptică şi chiar dezinfectantă se datorează cationilor care produc
efecte ca şi hidroxizii de bază. Desigur însă că efectul bacteriostatic sau bactericid mai
este dat şi de compoziţia săpunului, de concentraţie, de temperatură, de cantitatea
substanţelor organice, de felul germenilor, etc.
Prezintă interes săpunul medicinal, o pulbere albă, unsuroasă, care mai conţine
diverse alte dezinfectante, spre exemplu gudron vegetal 5 %, fenol 2 – 5 %, ihtiol 5 –
10 %, sulf 5 – 10 %, acid boric 5 – 10 %, etc.; sunt săpunuri tari; săpunul moale de
potasiu care se prepară din ulei de in, cu hidroxid de potasiu şi adaos de alcool la
începutul saponificării, este o masă moale, galben-brună, solubilă în apă rece 1/2 cu
care spumifică la agitare, cu acţiune detergentă, antiseptică, dezinfectantă, iritantă,
favorizatoare a permeabilităţii epidermei şi a chitinei insectelor parazite (bun adjuvant
la prepararea linimentelor şi unguentelor antiscabioase); acest săpun este foarte bun
pentru spălarea mâinilor personalului veterinar, dar se subliniază că, dacă este prea des
folosit, se poate produce iritarea pielii.
Administrate per os, soluţiile apoase sunt folosite ca antidoturi în intoxicaţiile
cu fenoli, în doze de 25 – 50 g la cabaline, 10 – 15 g la rumegătoare mici şi 0,1 – 1,5 g
la câini.
2. Detergenţi cationici sintetici au anumite avantaje faţă de săpunuri: se
prepară sintetic, spumifică şi cu apele dure, nu au acţiune alcalină; au acţiune
degresantă şi prin aceasta acţiune bactericidă mai intensă decât săpunurile. Acţiunea
bactericidă este datorată denaturării proteinelor microbiene şi citolizei.
Preparate comerciale
• Bromocet - este o soluţie hidro-glicero-alcoolică 20 % de bromură de
cetilpiridină. Posedă acţiune antimicrobiană, antimicotică şi detergentă. Se utilizează
pentru antisepsia mâinilor şi spălarea ugerului sub formă de soluţie 1 %o. Ca
dezinfectant pentru aparatul de muls, pentru instrumentar, suprafeţe faianţate, se
utilizează soluţia 1 %o. În tricofiţie se utilizează soluţia de concentraţie 1 % şi 5 %.
• Clorodin – soluţie dezinfectantă, conţine 10 % clorură de cetilpiridină în
vehicul hidroalcoolic, cu puternică acţiune bactericidă faţă de germenii Gram pozitivi,
Gram negativi, dermatofiţi şi fungi şi care se utilizează pentru dezinfecţia părului,
pielii, plăgilor, instrumentarului, spaţiilor precum şi în dermatite bacteriene.
• Clorodin U este un unguent ce conţine clorură de cetilpiridină şi clorhexidină
şi care se utilizează în prevenirea inflamaţiilor ugerului şi în tratamentul infecţiilor
pirogene produse de Gram pozitivi şi Gram negativi. Unguentul se aplică după muls şi
se masează bine pentru a favoriza pătrunderea prin epiderm.
• Longlife 250 S (Anglia) – conţine dodecyl benzen şi doi acizi (sulfonic şi
lactic). Este activ faţă de bacterii, micoplasme, ciuperci, virusuri, bacilul tuberculozei.

96
Se foloseşte în diluţii de 1 l la 200 l apă.
• Longlife 250 S (Germania) conţine acid dodecyl-benzensulfonic, acid lactic,
xilenol, acizi gudronici. Are efect bactericid şi virulicid şi se foloseşte pentru
dezinfecţia adăposturilor, echipamentelor tehnologice la animale şi păsări.
• Dezinfectant cationic (Benzalconiu, Zefirol) se prezintă sub formă de soluţie
apoasă 40 %. Se utilizează în concentraţie de 2,5 % pentru dezinfecţia suprafeţelor
netede şi în industria farmaceutică. Nu se aplică pe piele.
3. Detergenţii sintetici amfolitici. Se cunosc sub denumirea de Tego. Sunt
substanţe semisolide, onctuoase, solubile în apă. În soluţie apoasă 1 % posedă efecte
bactericide pentru 1 – 5 minute asupra majorităţii germenilor. Acţionează şi fungicid
şi virulicid. Se utilizează ca antiseptici în plăgile infectate sub formă de comprese, băi
calde de 10 – 15 minute şi ca dezinfectant pentru instrumente, lenjerie.
4. Detergenţii sintetici neionici sunt compuşi care conţin o grupare polară
neionică formată din mai mulţi atomi de oxigen eterici şi o grupare OH alcoolică
marginală. Nefiind încărcaţi electric, detergenţii sintetici neionici acţionează
independent de pH sau de prezenţa diferiţilor ioni.
Se folosesc ca agenţi emulgatori, solubilizanţi şi stabilizatori, numindu-se şi
TWEEN-uri. De exemplu TWEEN 80 (reactiv oficinal), care chimic este polietilen
oxid sorbitan monooleat, se recomandă ca emulgator, solubilizant şi dispersant pentru
unele medicamente ca fenobarbitalul, mentolul, etc.

4.2.4. SĂRURI ALE METALELOR GRELE

A. Combinaţii ale mercurului

Derivaţii anorganici ai mercurului au fost printre primele antiseptice folosite
pe scară largă în terapeutică datorită acţiunii lor bactericide foarte puternice.
Cercetările întreprinse mai târziu au arătat însă că activitatea lor este mai degrabă
bacteriostatică decât bactericidă. Având însă o toxicitate mare, întrebuinţările lor
terapeutice sunt destul de limitate.
Mecanismul prin care compuşii mercurului produc efectele antiseptice a fost
foarte mult studiat, dându-se următoarea explicaţie: metalul se fixează la grupările
tiolice (SH) libere ale proteinelor şi enzimelor pe care le denaturează, blocând astfel o
serie întreagă de procese metabolice esenţiale pentru microorganisme. Una din
dovezile experimentale pe care se sprijină această concepţie este faptul că acţiunea
toxică, deci şi dezinfectantă, a compuşilor mercurici este anihilată sau diminuată prin
administrarea de compuşi cu grupări tiolice libere, cum este DMS
(dimercaptopropanolul).
Alţi compuşi organici, cât şi cei anorganici ai mercurului nu arată însă o
electivitate suficientă faţă de grupele SH libere ale diferitelor componente biologice
existente la microorganisme şi organismul gazdă, de unde toxicitatea ridicată şi
indicele chimioterapic foarte mic.

97
 Combinaţii anorganice ale mercurului
1. Clorura de mercur (Sublimat corosiv). Pulbere cristalină albă, fără miros,
cu gust metalic astringent. Este reactiv oficinal. Soluţiile apoase sunt acide; prin
adaos de clorură de sodiu devin neutre.
Sublimatul corosiv acţionează atât prin precipitarea proteinelor, cât şi prin
liposolubilitate. Acţiunea dezinfectantă este diminuată mult de prezenţa substanţelor
organice, a murdăriilor. În practică, sublimatul se întrebuinţează ca dezinfectant sau
câteodată ca antiseptic în soluţie 10 %o; însă antisepsia repetată poate să ducă la
apariţia dermatitelor, eczemelor. În concentraţie de 1 % este sigur iritant pentru piele,
iar la peste 5 % este caustic. Soluţiile 1‰ şi în concentraţii mai mari de până la 1 %
sunt acaricide şi insecticide.
2. Oxidul galben de mercur (Hydrargyrum oxydatum). Pulbere grea,
amorfă, foarte fină, de culoare galbenă, lipsită de miros şi gust. Substanţa este
insolubilă în apă; este prevăzută în farmacopee (oficinală). În contact cu ţesuturile
animale se transformă lent şi în cantităţi mici în derivaţi uşor iritanţi şi antiseptici. Se
întrebuinţează în oftalmologie ca unguent, singur sau împreună cu albastru de metilen,
în concentraţii de 0,5 – 3 %.
Oficinal este şi unguentul oftalmic 2 %, comercializat în tuburi de 6 g; aceasta
se recomandă şi în dermatologie, luându-se măsuri pentru împiedicarea animalelor de
a se linge.
3. Cloramidura de mercur (Hydrargyrum amidochloratum, Precipitatul
alb de mercur). Pulbere albă, fără miros şi fără gust, insolubilă în apă, solubilă la cald
în acizi. Se foloseşte ca antiseptic extern în dermatologie, în special sub formă de
unguente.
4. Oxicianura de mercur (Hydrargyrum oxycianatum). Pulbere
microscopică, slab gălbuie, fără miros, solubilă în apă, insolubilă în alcool şi eter. Este
un bun antiseptic utilizându-se sub formă de soluţii apoase şi unguente în oftalmologie
şi obstetrică.
Combinaţii organice ale mercurului
Mercurul formează două tipuri de compuşi organici cu formulele generale
R2Hg şi RHgX. Ambele tipuri de compuşi sunt stabili şi neionici, legătura mercur-
carbon fiind covalentă; compuşii cu formula generală RHgX disociază în soluţie,
punând în libertate ionul R-Hg+, căruia i se atribuie activitatea terapeutică. Ca şi la
compuşii anorganici, cantitatea de ioni eliberată este foarte mică, totuşi suficientă
pentru a produce efectul antiseptic. Compuşii alifatici ai mercurului nu sunt folosiţi în
terapeutică din cauza toxicităţii lor mari. Compuşii aromatici au însă o utilizare destul
de largă, toxicitatea fiind mai mică, fapt dovedit de indicele chimioterapic mai mare.
1. Boratul de fenilmercur (Fenosept, Mercasept). Pulbere cristalină albă,
fără miros, cu gust astringent, metalic, foarte solubilă în apă şi alcool, oficinală. Se
găseşte sub formă de soluţie 2 %o. Se utilizează ca antiseptic şi dezinfectant, pentru
antisepsia plăgilor se diluează de 20 – 40 ori; pentru instrumentar se diluează de 10 ori

98
şi de adaugă 0,03 g nitrit de sodiu la 100 ml soluţie; pentru dezinfecţia din mediul
exterior se diluează numai de 5 ori.
2. Nitratul de fenil mercur. Cristale sub formă de lamele solzoase, lucioase,
fără miros şi lipsite de gust. Este un bun antiseptic, dotat cu acţiune bacteriostatică,
însă soluţiile sale sunt destul de iritante pentru ţesuturi.
3. Tiomersal (Mertiolat). Pulbere cristalină albă, fără miros, solubilă în apă
dând soluţii stabile. Conţine 40 % mercur. Este utilizat pentru antisepsia pielii şi
dezinfecţia instrumentarului. Soluţiile diluate 10-4 - 2 *10-4 sunt indicate pentru
spălături oculare, vezicale, uretrale. În plus, mertiolatul îşi găseşte utilizare şi pentru
conservarea anumitor seruri.
4. Nitromersal (Metafen). Pulbere brună, practic insolubilă în apă, mai
solubilă în alcool concentrat. Antiseptic bun, este folosit la sterilizarea instrumentelor
chirurgicale, deşi acţiunea asupra sporilor bacteriilor este nesemnificativă.
5. Merbromin (Mercurocrom). Pulbere granuloasă roşie, lipsită de miros,
uşor higroscopică. În timpul războiului a fost întrebuinţat ca antiseptic sub formă de
soluţii alcoolice, înlocuitoare ale soluţiilor de iod oficinale.

B. Compuşi ai argintului
Dintre compuşii argintului, dotaţi cu acţiune antiseptică sunt oficinali azotatul
de argint şi compuşii oficinali coloidali. De altfel, metalul însuşi este înzestrat cu
acţiune oligodinamică puternică, cunoscută încă de mult timp (Naegeli, 1893) şi
studiată în scopul aplicării ei în practică.
1. Azotatul de argint (Argentum nitricum, Argenti nitras). Substanţă
cristalină, oficinală, formând plăci sau cristale translucide, lucioase, cu gust metalic
neplăcut şi caustic. Sub influenţa luminii şi a substanţelor organice capătă o culoare
cenuşie datorită depunerii argintului metalic. Azotatul de argint trebuie conservat în
absenţa luminii, iar asocierea lui în produsele farmaceutice trebuie făcută ţinând
seama de însuşirile sale chimice. Nu se va asocia cu halogenuri alcaline, substanţe
alcaline, substanţe organice şi substanţe reducătoare.
Este un foarte bun antiseptic în soluţii diluate şi un energic cauterizant, în
soluţii concentrate sau în stare solidă. Este folosit sub formă de soluţii 1 % în
oftalmologie, iar în soluţii mai diluate, 10-3 - 10-5, este utilizat pentru antisepsia
mucoaselor (uretrală, vezicală) sau a plăgilor. În anumite afecţiuni dermatologice se
obţin rezultate bune prin aplicarea azotatului de argint sub formă de unguente. Pentru
cauterizări sunt utilizate creioanele, obţinute prin turnarea în forme a azotatului de
argint topit, în amestec cu azotatul de potasiu. Azotatul de argint se întrebuinţează nu
numai în oftalmologie, ginecologie şi chirurgie (soluţii 1 %o – 1 %), ci şi în
tratamentul eczemelor umede, diverselor dermatite, arsurilor, etc. sub formă de soluţii
2 – 5 % sau în tratamentul aftelor în soluţie 0,5 %.
2. Protargolul (Proteinatul de argint, Argentum proteinicum, Argenti
proteinas). Pulbere fină, aderentă, de culoare galbenă, galben brună, uşor
higroscopică, fără miros şi gust metalic amărui. Se dispersează cu încetul în apă,

99
formând o soluţie coloidală de culoare brună. Soluţiile apoase au reacţie alcalină; ele
se prepară cu apă rece şi se conservă în sticle colorate. Conţine 7,8 – 8,3 % argint.
Substanţa este antiseptică, puţin astringentă sau iritantă. În calitate de antiseptic, se
foloseşte sub formă de soluţii 0,5 – 3 % şi de unguente 5 – 10 % în oftalmologie şi
ginecologie.
3. Colargolul (Argintul coloidal, Argentum colloidale, Argenti colloidalis).
Produs coloidal de argint, oficinal, în care coloidul protector este o albumină. Pulbere
granuloasă sau lamele, de culoare neagră verzuie sau albastru închis, cu luciu metalic,
cu miros caracteristic şi cu gust amărui-metalic. Se dispersează lent în apă şi alcool
diluat, formând o soluţie coloidală de culoare brun închis. Se întrebuinţează ca
antiseptic extern, aplicat în special pe mucoase, fiind neiritant şi netoxic. Formele de
utilizare sunt: soluţii 1,5 % pentru instilaţii oculare şi nazale, soluţii 0,1 % pentru
spălături, unguente 10 – 15 %, ovule şi supozitoare conţinând de obicei 0,1 g colargol.
4. Vitelinatul de argint (Argentum vitellinatum, Argenti vitellinas,
Argirol). Fragmente sau lamele de culoare albastră închis spre negru, cu luciu
metalic, fără miros, cu gust caracteristic. Se obţine prin precipitare din vitelină, o
fosfoproteină din gălbenuşul de ou şi azotat de argint. Ca sursă de proteină se mai pot
întrebuinţa gelatina, serumalbumina sau cazeina. Se foloseşte ca antiseptic întocmai ca
şi ceilalţi compuşi coloidali de argint. Este bun antiseptic, însă are şi o uşoară acţiune
iritantă asupra ţesuturilor.

C. Compuşi ai cuprului
Dintre compuşii cuprului este folosit în terapeutică numai sulfatul de cupru.
Sulfatul de cupru (Cuprum sulfuricum, Cuprii sulfas) - produs cristalizat în
prisme albastre, cu gust metalic, astringent, neplăcut. În aer este eflorescent,
transformându-se în trihidrat; la 100oC formează monohidratul, iar la 230oC pierde
complet apa de cristalizare devenind o pulbere albă, higroscopică.
În soluţii de 0,5 – 1 %, sulfatul de cupru este bactericid faţă de formele
vegetative (mai ales stafilococi), în aceleaşi concentraţii fiind şi astringent pentru plăgi
şi mucoase. Peste 1 – 2 % devine iritant, iar peste 10 – 20 % sau per se acţionează
caustic.
Soluţiile cicatrizante pentru plăgi sunt soluţiile glicerinate. Este şi un bun
antihelmintic în moniezioză, hemoncoză, trihostrongiloză ovină, dar cu condiţia
administrării unui purgativ ulterior; aceeaşi soluţie 1 % se recomandă în coccidioza
bovină sau în intoxicaţiile cu fosfor (2-10 g/animal), cuprul, împiedicând absorbţia
toxicului. În arsurile cu fosfor, se aplică soluţiile cu sulfat de cupru 3 – 5 % sub forma
de comprese. Unguentele 5 – 10 % dau unele rezultate în tratamentul necrobacilozei,
panariţiului. Preparatul Tricofiţin conţine şi sulfat de cupru.
Pentru distrugerea gasteropodelor la păşuni, se folosesc soluţiile 1–2%,
calculându-se 2 g sulfat de cupru pentru 1 m2.
Creionul cu sulfat de cupru mai conţine şi alaun, camfor, azotat de potasiu,
purtând şi denumirea de Lapis ophtalmicus sau lapis divinus, este un caustic puţin
energic, folosit per se în oftalmologie.

100
 4.3. ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE ORGANICE

4.3.1. ALCOOLII ŞI DERIVAŢII LOR

În grupul mare al medicamentelor antiseptice, alcoolii ocupă un loc important.

Deşi ei nu acţionează asupra formelor de rezistenţă ale microorganismelor, cum sunt
sporii acestora, totuşi, fiind uşor accesibili, puţin iritanţi pentru ţesuturi în anumite
concentraţii, precum şi datorită faptului că sunt buni dizolvanţi pentru alte
medicamente din această grupă farmacodinamică, alcoolii sunt încă larg utilizaţi în
acest scop.
Alcoolii produc antisepsia prin precipitarea proteinelor protoplasmatice,
denaturându-le şi împiedicând dezvoltarea microorganismelor. Sunt utilizaţi de obicei
alcoolii alifatici care au acţiunea antiseptică cea mai puternică. În această serie
acţiunea antiseptică creşte pe măsură ce creşte greutatea moleculară până la hexanol,
după care începe să scadă.
1. Alcoolul etilic (Etanol, Spirt, Alcoholum, CH3-CH2-OH). Lichid incolor,
inflamabil, cu miros caracteristic particular, cu gust arzător, miscibil cu apa şi unii
solvenţi organici. Este un foarte bun solvent pentru diverse substanţe: iod, brom,
alcalii, diferite săruri. Farmacopeea Română, ediţia X-a prevede alcoolul etilic cu o
concentraţie de 95C, sub denumirea de Alcoholum şi alcoolul etilic diluat, cu o
concentraţie de 70C, sub denumirea Alcoholum dilutum.
Alcoolul etilic este un bun antiseptic, un bun revulsiv şi astringent. Ca
antiseptic se foloseşte alcoolul diluat, acţiunea soluţiei fiind mai puternică decât a
alcoolului anhidru sau de concentraţie 95,5C. Se foloseşte pentru antisepsia mâinilor,
a diferitelor teritorii cutanate, a plăgilor. Aplicarea pe mucoase este contraindicată
întrucât manifestă o acţiune iritantă evidentă. Aplicat pe arsuri previne formarea
veziculelor. Intern, administrat în cantitate mică, este uşor stimulent al SNC,
administrat în cantitate mare este un inhibitor central. Întrucât este avid de apă,
deshidratează protoplasma şi precipită proteinele; aşa se explică acţiunea sa iritantă şi
antimicrobiană. În mediul exterior este bactericid pentru multe microorganisme;
începând cu concentraţia de 70C, determină în vitro efecte bactericide, ca şi soluţiile
dezinfectante cu sublimat, formol sau iod, dar care efecte scad sensibil în prezenţa
substanţelor organice. Este inactiv faţă de spori şi virusuri şi aproape inactiv faţă de
stafilococi şi bacilul tuberculozei. Local, la nivelul pielii, datorită evaporării sale,
produce mai întâi o senzaţie de răcire, apoi după absorbţie, o senzaţie de arsură, pentru
că irită terminaţiile nervoase. Urmează abolirea senzaţiilor dureroase şi apariţia
vasodilataţiei locale. Compresele cu alcool, în afară de faptul că sunt antiflogistice,
mai determină şi analgezie locală, fiind recomandate în tratamentul unor dermatite,
inflamaţii ale tecilor tendinoase ale articulaţiilor.
Alcoolul sanitar este un lichid albăstrui cu 75 % alcool etilic şi 25 % alcool
metilic. Concentraţia în alcool este de 80 %. Alcoolul sanitar este denaturat cu piridină
(pentru a-i conferi un gust greţos) şi cu albastru de metilen. Se foloseşte ca atare sau
diluat cu apă în concentraţie de 50 – 70 %.

101
 2. Alcoolul metilic (Metanol, CH3-OH). Lichid limpede, incolor, cu miros
caracteristic. Este un antiseptic asemănător alcoolului etilic, însă mai toxic (pentru
nervul optic).
3. Etilenglicolul (Etandiolul). Lichid incolor cu aspect siropos, gust uşor
dulce, lipsit de miros, solubil în apă. Este un foarte bun solvent şi reactiv oficinal. Este
folosit ca fixator în parfumerie şi ca antiseptic. Etilenglicolul pulverizat, în anumite
proporţii, în spaţii închise, produce sterilizarea atmosferei. Fiind toxic, se va utiliza cu
prudenţă.
Monoclorhidrina etilenglicolului este raticidă.
4. Propilenglicolul (Propandiolul). În practică se foloseşte izomerul alfa,
oficinal. Este un foarte bun antiseptic folosit sub formă de pulverizări în spaţii închise
pentru prevenirea infecţiilor propagate prin atmosferă. Activitatea cea mai bună este la
20-30% umiditate şi este diminuată mult, atunci când umiditatea depăşeşte 60%. Este
mai puţin toxic decât etilenglicolul. Este un bun solvent, întrebuinţat la prepararea
unor soluţii injectabile. Monostearatul de proprilenglicol, denumit monolen, se
foloseşte ca excipient pentru supozitoare.

4.3.2. FENOLII ŞI DERIVAŢII LOR

Fenolii au fost folosiţi în practica medicală pentru acţiunea lor antiseptică

puternică. În decurs de un secol de la introducerea fenolului în practica chirurgicală
(Lister, 1867), numărul compuşilor din această grupă a crescut foarte mult prin sinteza
unor derivaţi mai activi şi mai bine suportaţi de către organism.
Crezolii. Din punct de vedere chimic sunt fenoli ai toluenului. Au acţiune
bactericidă mai puternică decât cea a fenolilor.
1. Fenolul. Substanţă solidă, incoloră când este proaspăt distilată, colorată în
roşu-brun după o conservare îndelungată, solubilă în apă 1:1,5. La lumină şi aer trece
în chinonă care dă culoarea roz. Este reactiv oficinal. Se păstrează la Separanda.
Fenolul a fost folosit prima oară de dr. Lister în 1867. Ulterior însă, treptat, a fost
înlocuit cu antiseptice mai puţin toxice şi mai eficiente. Totuşi, şi astăzi se mai
obişnuieşte să se facă apel la indicele fenolic ca să se exprime valoarea altor
antiseptice şi dezinfectante.
În concentraţii de 2 – 3 % fenolul este bacteriostatic, chiar bactericid faţă de
multe forme vegetative ale microorganismelor. Rezistent este bacilul tuberculozei, iar
formele sporulate sunt insensibile. Dintre virusuri, cel al anemiei infecţioase este
foarte rezistent, iar cel al febrei aftoase foarte sensibil. Soluţiile de fenol încălzite sau
cele cu clorură de sodiu şi acid clorhidric sunt mai active în sens antimicrobian. Tot
aşa, şi adaosul de săpun 2 – 3 %, accentuează antisepsia, faptul datorându-se măririi
posibilităţii de penetrare a fenolului. Soluţiile şi unguentele 2 – 4 % împiedică
granularea plăgilor, pentru care motiv formele medicamentoase se folosesc numai un
timp limitat pentru acţiunea antiseptică. În concentraţii de 2 - 3 % irită mucoasele şi
apoi determină acţiune anestezică locală. La 5 – 7 %, fenolul devine caustic pentru
piele.

102
 Pentru calităţile caustice, fenolul se utilizează în crapod, plăgi infectate etc.;
pentru dezinfecţii, sunt utile soluţiile de fenol brut 3 – 5 %, grajdurile dezinfectate cu
fenol nu se populează cu animale de măcelărie.
2. Clorfenolul. Compus solid, cristalizat, greu solubil în apă, uşor solubil în
alcool, glicerină, eter. Este reactiv oficinal. Se utilizează ca antiseptic extern sub
formă de unguente în concentraţie de 2,5 % sau sub formă de soluţii sau suspensii.
3. Diclorfenolul. Cristale albe, practic insolubile în apă, solubile în alcool
metilic, eter şi în soluţii alcaline, datorită funcţiei fenol libere. Este dotat cu o foarte
bună acţiune antiseptică, are însă dezavantajul că nu este solubil în apă. Având, de
asemenea, acţiune fungicidă foarte bună, este folosit sub formă de unguente în
tratamentul unor micoze cutanate.
4. Cloroxifenolii
Sunt compuşi pe bază de paraclorometoxifenol, care sunt de 60 de ori mai
puternici decât fenolul. Activitatea dezinfectantă a acestor compuşi este redusă în
prezenţa materiilor organice, acesta fiind şi motivul pentru care se utilizează mai
puţin. Prezintă însă avantajul că sunt puţin toxice şi neiritante. Soluţiile în concentraţie
de 5% nu afectează pielea, dar peste această concentraţie este posibilă apariţia unor
alergii.
Paraclormetoxifenolul - se prezintă sub formă de pulbere alb crem cristalină,
cu un uşor miros de fenol.
Este insolubil în apă, dar solubil în solvenţi organici şi săpunuri.
Cea mai cunoscută condiţionare este soluţia de cloroxifenol 5% în asociere cu
soluţii alcoolice de terpinol 10%. Această formă este activă mai ales faţă de bacteriile
Gram pozitive, precum streptococi, stafilococi. Se foloseşte ca antiseptic în chirurgie,
pentru pregătirea pielii preoperator sub formă de diluţii 1:4.
Pentru antisepsia plăgilor şi aplicări intravaginale, intrauterine, se recomandă
soluţiile 1-2%.
Diclormetoxifenolul este un preparat cu aceleaşi recomandări ca şi
precedentul, dar de circa 4 ori mai puternic.
5. Decontaminol - se prezintă sub formă de flacoane a 100 ml, 1000 ml şi
3000 ml soluţie dezinfectantă ce conţine clorură de alchil-fenol-dimetil-amoniu,
glutaralaldehidă, alcool izopropilic şi nonilfenolpolietoxilat.
Se foloseşte soluţia 0,5 % în cantitate de 0,5 l/m2 pentru dezinfecţia
suprafeţelor neabsorbante şi de 1 l/m2 pentru suprafeţele absorbante. Pentru
dezinfecţia instrumentarului se utilizează soluţia 1 % care acţionează bactericid într-un
timp de la 10 minute la 5 ore.
6. Micocid soluţie, prezintă acţiune bactericidă şi antimicotică şi este utilizată
în tratamentul tricofiţiei la viţei.
7. Prophyl (Franţa) soluţie ce conţine 4 cloro 3 metilfenol şi 2 benzil 4
clorofenol, dezinfectant cu efect bactericid, virulicid şi fungicid, se utilizează pentru
adăposturile de animale şi păsări, incubatoare şi echipamente zootehnice de protecţie.

103
 8. Hexaclorofen. Cristale albe, practic insolubile, în apă, solubile în alcool,
acetonă, uleiuri grase şi soluţii alcaline. Este un bun antiseptic, sarea monopotasică
având coeficientul fenolic 125. Se foloseşte sub formă de suspensii sau soluţii în
diferiţi solvenţi organici în tratamentul afecţiunilor cutanate.
9. Tricrezolul. Este un amestec de orto-, meta- şi paracrezol. Se obţine din
gudroanele de huilă prin distilare. Lichid vâscos, incolor dacă este proaspăt, galben
dacă este mai vechi, refringent, cu miros caracteristic, puternic, de fenol. Este solubil
în apă 2 %. Posedă acţiune antiseptică mai puternică decât fenolul, fiind mai puţin
toxic şi mai bine suportat de ţesuturi. Se foloseşte ca antiseptic extern în diverse
preparate dintre care cele mai frecvent folosite sunt lizolul (crezol saponat), soluţie de
crezol şi săpun de potasiu şi creolina, emulsie apoasă de crezoli, fenoli şi
hidrocarburi.
10. Lotagenul este un lichid rezultat din condensarea acidului metacrezol
sulfonic cu aldehida formică, cu un pH foarte acid, în concentraţie de 36 %.
Medicamentul este antiseptic, dezinfectant, hemostatic, cicatrizant, antifungic,
necrolitic specific, cu afinitate faţă de ţesuturile mortificate.
11. Racilinul este un produs românesc care se deosebeşte de Lotagen prin
aceea că în locul metacrezolului se găsesc cei trei izomeri; orto-, meta- şi paracrezol.
Concentraţia în substanţă activă este tot 36 %. Medicamentul este necrolitic selectiv,
coagulează exsudatele, secreţiile şi mucozităţile de la suprafaţa ţesuturilor, stimulând
şi favorizând delimitarea părţilor mortificate de cele sănătoase. Stimulează
epitelizarea, fiind totodată şi hemostatic, în acelaşi timp fiind antiseptic, bacteriolitic şi
fungicid. Se recomandă în soluţii 2 – 5 %, în inflamaţiile tractului genital femel, în
retenţii secundare, în pododermatite, furunculoză, plăgi, escoriaţii.
12. Naftalina (Naftalen, Naphtalinum). Foiţe incolore lucioase, cu miros
caracteristic, insolubile în apă, solubile în eter, cloroform şi alcool fierbinte. Posedă
proprietăţi antiseptice, antiparazitare, insectifuge, cheratoplastice şi altele. Acţiunea
antiseptică s-ar datora transformării naftalinei în naftol prin oxidare la nivelul
ţesuturilor. Se utilizează extern, per se în amestec cu alte substanţe (de exemplu, cu
sulfamide, iodoform, acid boric, alaun, etc.), sub formă de pulberi sau unguente 5 –
10 % în eczeme, ulcere, plăgi de castrare.
13. Betanaftolul (Betanaphtolum). Pulbere albă, cristalină, aproape
insolubilă în apă rece, solubilă în alcool şi alţi solvenţi organici. Are acţiune
antiseptică, antipruriginoasă şi antiparazitară. Extern se utilizează sub formă de soluţii
alcoolice sau unguente 5 – 19 % în eczeme, pitiriazis, tricofiţie.
14. Benzonaftolul (Benzoat de betanaftol, Naphtolum bezoicum). Pulbere
cristalină albă, insolubilă în apă, puţin solubilă în alcool rece. Este un antiseptic al
tractului digestiv, nefiind iritant, în intestin descompunându-se în betanaftol şi acid
bezoic. Se administrează per os, 5 – 10 g la animalele mari şi 0,5 – 1 g la câini.
15. Rezorcina (Rezorcinum, 1 – 3 dihidroxibenzen). Cristale incolore sau
colorate în roz, cu gust dulceag şi apoi amar arzător, solubile în apă, alcool, eter,

104
benzen şi glicerină. Se foloseşte ca antiseptic extern, indicat în diferite afecţiuni
dermatologice sub formă de unguente şi soluţii hidroalcoolice.
Medicamentul nu poate fi administrat pe cale internă datorită acţiunii iritante
asupra mucoasei tractului digestiv.
16. Hidrochinona (Hydrochinonum, 1 – 4 dihidroxibenzen). Substanţă
solidă cristalizată, incoloră sau colorată în galben brun, fără miros, cu gust dulce,
astringent. Se foloseşte ca antioxidant şi antiseptic extern.
17. Gaiacolul (Guajacolum). Chimic este 2-metoxifenol. Cristale incolore
care se topesc la 30oC sau lichid uleios, roşiatic, cu miros puternic aromatic şi gust
arzător. Substanţă oficinală. Determină efecte antiseptice, fiind însă iritant pentru
mucoase. Se absoarbe destul de uşor, se distribuie în tot organismul, se oxidează şi se
elimină prin rinichi combinat cu acidul glicuronic; prin plămâni se elimină partea
nemodificată în organism, la acest nivel determinând acţiune antiseptică şi
antisecretorie bronhică. Dozele sunt următoarele: 5 – 12 g la animalele mari, 1 – 2 g la
animalele mijlocii şi 0,5 – 0,2 g la câini.
Local, soluţia uleioasă de gaiacol produce o răcire urmată de o analgezie
notabilă; de aceea se asociază cu substanţe care produc durere.
18. Thiocolul (Gaiacosulfonatul de potasiu, Kalii guajacosulfonas). Derivat
al gaiacolului mai puţin activ, iritant, chimic fiind un amestec de săruri de potasiu ale
acizilor meta- şi paragaiacosulfonici. Substanţa este oficinală. Este mai puţin activ
decât gaiacolul.
19. Duotalul (Guajacolum carbonicum). Pulbere cristalină albă, cu vag
miros de gaiacol, insolubilă în apă, solubilă în soluţii alcaline. Ca şi thiocolul, duotalul
se utilizează ca antiseptic intestinal şi pulmonar şi ca antisecretor bronhic, în doze de 2
– 10 g la animalele mari, 0,2 – 1 g la animalele mijlocii şi 0,1 – 0,3 g la câini.
20. Creozotul (Creozotum). Este un amestec de derivaţi fenolici, cei mai
importanţi fiind creozolul sau metil gaiacolul şi gaiacolul. Se obţine prin distilare din
gudronul de fag. Este antibacterian, antiparazitar şi cu acţiune locală ca şi fenolul. Se
recomandă în bronşite, bronhopneumonii, gastroenterite, în aceleaşi doze ca şi
gaiacolul.

4.3.3. GUDROANELE, IHTIOLUL, CLORHEXIDINA

Gudroanele sunt substanţe semilichide, de culoare brună sau negricioasă,

obţinute prin distilarea uscată a lemnului, în special de conifere, a huilei şi
antracitului, a unor produse animale şi a rocilor bituminoase.
1. Gudronul de pin (Gudronul vegetal, Pix liquida) se obţine prin distilarea
uscată a lemnului de Abietacee. Este o substanţă semilichidă, brun-negricioasă, cu
miros empireumatic, practic insolubilă în apă. Din punct de vedere chimic conţine
fenol, derivaţi fenolici, hidrocarburi aromatice (naftalen, antracen, fenantren), rezine
şi acizi organici inferiori.

105
 În concentraţii de 2 – 5 %, gudronul vegetal este cheratoplastic şi
antipruriginos, iar la 30 – 50% devine cheratolitic. Mai determină efecte bactericide şi
antiparazitare externe. În concentraţii mai mari, iritante, dar în acelaşi timp
cheratolitice, gudronul vegetal induce vasodilataţie locală, fapt care conduce la
reacutizarea proceselor inflamatorii cronice ale cutisului, cu reale posibilităţi de
vindecare. Nu se recomandă în concentraţii foarte mari, cheratolitice, în inflamaţiile
acute ale cutisului, cum ar fi eczemele umede; în astfel de inflamaţii se foloseşte
Zooderminul, produs farmaceutic având la bază gudron vegetal, tanoform, talc, oxid
de zinc şi vaselină.
În tratamentul plăgilor, ulcerelor, etc., gudronul se foloseşte sub formă de
unguente şi soluţii 5 – 10 %, iar ca antiscabios 15 – 20 %. Unsorile de copite trebuie
să conţină 10 – 15 % gudron, apoi ceară, seu şi axungie.
2. Gudronul de huilă (Coaltar, Pix lithantracis). Are calităţi asemănătoare
precedentului gudron, mirosul său aducând cu cel de naftalină. Conţine fenoli,
naftalină, baze anilinice, piridină, chinoleină, etc., pH-ul său fiind alcalin. Este un
gudron mai iritant şi mai toxic. Se utilizează în eczeme şi în dermatite pruriginoase.
3. Gudronul de mesteacăn (Oleum Rusci, Pix betulina). Conţine cantităţi
mari de gaiacol şi creozot şi numai urme de fenoli şi creozoli. Este mai puţin activ, dar
şi mai puţin iritant şi toxic. Se utilizează ca antiparazitar extern şi în dermatologie.
4. Uleiul de cad (Oleum cadinum, Pix cadi, Pix Juniperi). Este un lichid mai
fluid decât gudroanele anterioare şi mai puţin toxic. Se recomandă ca şi celelalte
gudroane. Substanţa este oficinală.
5. Ihtiolul (Ihtiosulfonatul de amoniu, Ichthammolum, Amonium
ichtyosulfonicum). Se obţine prin distilarea uscată a gudroanelor din unele şisturi
bituminoase, sulfonate şi neutralizate cu amoniac. Conţine hidrocarburi, 8 – 12 % sulf
total în diverse combinaţii, dintre cele mai importante fiind tiofenul şi omologii săi.
Este un lichid vâscos, brun închis, cu miros caracteristic, solubil în apă (gudroanele,
dimpotrivă, sunt insolubile). Se amestecă cu vaselina, lanolina, axungia, dar nu cu
uleiul de vaselină şi cu cel gras. Substanţa este oficinală. Sulful din medicament
asigură proprietăţi reducătoare, antiseptice, antiparazitare, cheratoplastice,
antipruriginoase; în concentraţii mai mari, ihtiolul devine iritant şi produce
vasodilataţie locală.
Se recomandă sub formă de unguent 10 % în arsuri, degerături, eczeme,
furunculoză, pododermatite, etc., locurile bolnave ungându-se de mai multe ori. Local
se foloseşte şi per se sau în soluţii alcoolice 10–20%. În ginecologie sunt utile ovulele
şi bujiurile cu ihtiol 5–10%.
Un produs românesc este Crezogalul, pastă ce conţine: ihtiol, sulfat de cupru
deshidratat, acid salicilic, ulei de ricin, lanolină şi vaselină. Se utilizează în
pododermatite, necrobaciloză, panariţii şi alte inflamaţii septice ale ongloanelor. Se
aplică repetat la 3 – 4 zile, paralel cu o igienă locală adecvată.

106
 6. Derivaţii biguanidinici
Clorhexidina hidroclorică este o bisbiguanidă obţinută prin sinteză, de
natură cationică pornind de la 1, 6 –hexametilendiamină.
Prezintă o activitate antiseptică bună, folosindu-se diacetatul, digluconatul,
diclorhidratul de clorhexidină. Activitatea împotriva microorganismelor Gram
pozitive şi Gram negative este foarte diferită în ceea ce priveşte concentraţiile,
respectiv: 1/2000 pentru Streptococcus pyogenes, 1/100.000 pentru E. Coli, 1/300.000
împotriva lui Vibrio cholerae etc.
În ceea ce priveşte acţiunea faţă de spori, virusuri şi fungi, aceasta se consideră
parţială.
Întrucât clorhexidina reduce densitatea microorganismelor la nivelul gingiilor
şi cavităţii bucale, a devenit un component de bază al produselor dentare.
Prezintă o activitate antiseptică bună chiar şi în prezenţa puroiului. Se pare că
proprietăţile antimicrobiene sunt influenţate de pH, acţionând cel mai bine la un pH =
5-7. În prezenţa unor antiseptice precum sărurile cuaternare de amoniu, activitatea
antibacteriană este amplificată, dar clorhexidina este incompatibilă cu compuşii
anionici şi cu săpunurile.
Pentru a prelungi acţiunea clorhexidinei, aceasta este condiţionată sub formă
de pulberi 1% sau paste. În general, diacetatul şi gluconatul sunt folosite în
concentraţii de 0,5-1% în soluţii apoase sau alcoolice.
Se utilizează pentru igiena mamelei în concentraţie de 1/5000, ca antiseptic în
oftalmologie în concentraţie de 1/1000, iar în metrite sub formă de pesarii de 1g.
Preparate comerciale
• Clorodin U - este un unguent cu efect antibacterian fiind utilizat în special
pentru tratarea plăgilor de pe uger şi mamelă.
• Germostop-antimastită - este o soluţie cu acţiune antibacteriană utilizată
pentru prevenirea mastitelor. Conţine digluconat de clorhexidină, glicerină şi
excipient. Se utilizează pentru spălarea ugerului şi mameloanelor după fiecare muls.
• Germostop dermatologic – unguent emulsie ce conţine digluconat de
clorhexidină şi care se utilizează cu efect antimicrobian pentru antisepsia plăgilor
superficiale la cai, câini şi pisici.
• Germostop L este o soluţie dezinfectantă cu digluconat de clorhexidină
utilizat pentru dezinfecţia suprafeţelor în industria alimentară, a ouălor pentru incubat,
a incubatoarelor, a pielii, a apei de băut. Se mai produc: Germostop hexasol
chirurgical, Germostop hexasol scrumb, Germostop pentru instrumentar, Germostop
pentru uger, Germostop şampon.
Alte produse pe bază de clorhexidine: Neohexidin, Hydrex, Hibiscrub, pentru
decontaminarea mâinilor, Hibitone, Plurexid, Betasept, Biseptine, pentru
decontaminarea preoperatorie a pielii şi a plăgilor, Betagin, Travosept folosite în
vulvovaginite, Peridex Drill, pentru tratamentul infecţiilor bucale, Auristan folosit în
tratamentul otitelor.5.3.5.

107
 4.3.4. SUBSTANŢE COLORANTE

1. Derivaţi acridinici
Rivanolul (Etacridină lactică) este o pulbere de culoare galbenă cu gust amar.
Este o substanţă incompatibilă cu clorura de sodiu, cu cloramina, cu iodul, cu taninul,
cu sărurile de argint. Acţionează bactericid mai ales faţă de cocii piogeni, streptococii
fiind mai sensibili decât stafilococii. Nu tulbură fagocitoza şi nici nu este iritant,
neprecipitând proteinele tisulare. Este indicat sub formă de soluţii apoase în
concentraţie de 1-2 %o pentru spălarea plăgilor cu multă secreţie, murdărie, spălături
ale mucoaselor şi intramamar în mamite streptococice. Se eliberează din farmacie sub
formă de soluţie 1 %o în flacoane de 50 şi 100 ml.
2. Derivaţii trifenilmetanului
Pioctanina (Violet de genţiana) se prezintă sub formă de cristale de culoare
brună cu reflexe metalice, solubile în apă şi în alcool, dând soluţii bleu-violet. Posedă
acţiune antibacteriană şi antifungică, astringentă şi antihelmintică (oxiuroză). Se
utilizează sub formă de soluţii apoase sau alcoolice în concentraţie de 1 – 2 % pentru
spălarea plăgilor, în tratamentul eczemelor, decubitelor, rosăturilor de ham,
dermatitelor şi vaginitelor micotice precum şi în stafilococii cutanate.
3. Derivaţii tiazinici
Albastrul de metilen (clorură de tetrametiltionină). Se prezintă sub formă de
pulbere cristalină, de culoare albastră închis, solubilă în apă. Manifestă
incompatibilitate cu oxidantele şi reducătoarele; reducătoarele îl decolorează, trecând
în leucoderivat, iar oxidantele îl recolorează.
Asupra tegumentului lezat, în caz de arsuri sau plăgi, determină o uşoară
acţiune analgezică locală, o antisepsie moderată, dar durabilă, nefiind iritant. Pentru
aceste calităţi se recomandă sub formă de soluţii 1 %o sau pulberi 1 – 3 %. Soluţiile
0,1 – 1 % se folosesc în tratamentul plăgilor de vară, ulcerelor interdigitale,
stomatitelor şi arsurilor. Soluţiile 1 – 2 %o sunt indicate în oftalmologie, în
ginecologie, pentru stimularea burjeonării plăgilor. Colutoriile cu 2 – 3 % albastru de
metilen se întrebuinţează în tratamentul ulcerelor bucale. La păsări se recomandă a se
utiliza profilactic în bolile infecţioase, în apa de băut în concentraţie de 1/15.000 şi
curativ 1/4000 – 1/5.000. Albastrul de metilen fiole de 2 ml 2 % se utilizează în
intoxicaţii cu acid cianhidric, cianuri, nitriţi, sulfamide, stări de hipoxie, deoarece
activează respiraţia celulară care este inhibată prin blocarea citocromoxidazei sau prin
formarea de methemoglobină. În cazul intoxicaţiilor methemoglobinice,
leucoderivatul reduce fierul trivalent al methemoglobinei, reoxidându-se, determinând
o reactivare rapidă a hemoglobinei.
Soluţia se injectează intravenos, o dată pe zi, timp de 3 – 5 zile, în doză de 1
mg/kg (1 ml/20kg). Se poate asocia cu glucoza care favorizează acceptarea şi
eliberarea hidrogenului de către albastrul de metilen. Medicamentul se elimină prin
rinichi, colorând urina în verde şi ulterior în albastru, putându-se utiliza şi ca un test al
filtrabilităţii renale, având totodată efect antiseptic urinar. Doza la om per os este de
50 – 300 mg pe zi. Soluţia 1 % de albastru de metilen se prezintă sub formă de
flacoane de 50 ml, 100 ml şi 1000 ml.

108
 CAPITOLUL 5
CHIMIOTERAPICE ANTIINFECŢIOASE
5.1. SULFAMIDE

5.1.1. GENERALITĂŢI

Istoricul sulfamidelor
Sinteza sulfamidelor se poate spune că datează de la obţinerea colorantului
textil crisoidina în anul 1877 de către Hoffman şi col. Pe baza structurii acesteia
Gelmo a sintetizat în 1908 Sulfanilamida, prima sulfamidă dar care nu a fost utilizată
terapeutic. În anul 1932 Klarer şi Mietzsch au sintetizat prontosilul sau sulfamida
roşie pe care mai târziu în 1935 Domagk a utilizat-o în streptococia experimentală a
şobolanilor. Pentru descoperirea acţiunii antibacteriene a sulfamidelor şi utilizarea lor
în terapeutică Domogk a obţinut în 1936 premiul Nobel (după Veturia Nueleanu,
2004).
Numărul sulfamidelor descoperite ulterior se ridică la peste 25 pe baza cărora
s-au preparat foarte multe produse comerciale.
Proprietăţi fizico-chimice
Sulfamidele sunt în general pulberi albe sau gălbui, cu excepţia prontosilului
care este roşu, inodore, mai mult sau mai puţin amare, greu sau foarte greu solubile în
apă. Sunt uşor solubile în alcalii sau acizi diluaţi precum şi sub formă de săruri de
sodiu. Se recunosc prin încălzire la flacără, când se topesc devin brune şi degajă miros
de hidrogen sulfurat sau amoniac.
Astăzi se sintetizează chimic pornind de la anilină.
Compoziţia chimică
Sulfamidele conţin un nucleu benzoic pe care se grefează o grupare
sulfonamidică (-SO2NH2) şi o grupare aminică în poziţia para (-NH2). Înlocuind un
atom de hidrogen din gruparea sulfonamidică cu diferiţi radicali se obţin diferite
sulfamide. Înlocuirea completă a grupării aminice sau plasarea ei în poziţia orto sau
meta face să dispară complet efectul bacteriostatic.
Acest grup de medicamente are variate aplicaţii terapeutice; ca urmare,
clasificarea sulfamidelor se face din punct de vedere al acţiunii acestora, cunoscându-
se sulfamide antimicrobiene, diuretice, hipoglicemiante, antitiroidiene.
Până în prezent, din punct de vedere chimic se cunosc trei tipuri de derivaţi ai
sulfonamidelor care pleacă de la paraaminobenzen sulfonamidă: compuşi substituiţi la
funcţia N1, compuşi substituiţi la funcţia N4 şi compuşi dublu substituiţi la funcţiile N1
şi N4.
În afară de aceştia, mai există şi alţi compuşi care uneori sunt consideraţi
sulfamide - homosulfamide, care au interpusă între funcţia aminică şi nucleul benzenic
gruparea metilen; sulfonele care acţionează asupra bacilului Hansen (agentul leprei la
om).

109
 Apariţia numeroaselor grupe de antibiotice a restrâns sfera de utilizare a
sulfamidelor clasice, sulfamidele potenţate asigurând revirimentul acestei grupe
terapeutice.
Mecanismul de acţiune antibacterian a fost elucidat în 1935 de către
Trefanel. Sulfamidele posedă acţiune bacteriostatică. Ele substituie acidul
paraaminobenzoic necesar sintezei acidului folic care participă la activitatea unor
sisteme enzimatice bacteriene, cu rol în creşterea şi înmulţirea germenilor. Structura
chimică a sulfamidelor se aseamănă cu cea a APAB (vitamina H1). Sulfamida
pătrunde în celula bacteriană în locul vitaminei H1, blochează metabolismul şi
acţionează astfel bacteriostatic.
Sulfamidele acţionează bacteriostatic, determinând inhibiţia înmulţirii
bacteriene care va permite ulterior fagocitoza celulelor bacteriene. În prezenţa
sulfamidelor, fagocitoza este activată, celulele fiind mai vulnerabile. Procesul de
fagocitoză este atât de intens, încât nici nu se mai formează imunitate. Sulfamidele nu
interferează procesele de imunogeneză, în doze mici fiind şi stimulatori ai creşterii
celulare.
Asocierea sulfamidelor cu potenţializatori de sulfamide dă efect bactericid.
Acţiunea bacteriostatică este maximă în faza de multiplicare intensă a
bacteriilor şi în special asupra germenilor de după multiplicarea de invazie.
Mărimea moleculei de acid paraaminobenzoic este de 6,7 A, comparativ cu 6,9
A la sulfamide şi 2,3 A lăţime faţă de 2,4 la sulfamide.
Distribuţia spaţială este asemănătoare mai ales când există substituiri la funcţia
amidică. Gruparea COOH (carboxil) are un caracter electronegativ mai puternic decât
cea sulfanil.
Sulfamidele care au la azotul amidic un radical au asemănare spaţială mai
mare cu acidul paraaminobenzoic şi acest substituent influenţează mult acţiunea
bacteriostatică
Această asemănare între două molecule permite în mediul sărac în acid
paraaminobenzoic şi lipsit de acesta ca bacteriile să piardă selectivitatea în
chimiotactismul lor şi să integreze molecula de sulfamidă în sinteza de acid folic, în
locul acidului paraaminobenzoic, constituent al structurii normale.
Acidul folic este format în mod normal de pteridină, acid paraaminobenzoic şi
acid glutamic. Acesta este o vitamină din grupul B şi este necesară în sinteza acizilor
nucleici, prezenţa sa fiind indispensabilă.
Acizii folici înglobează derivaţi ai acidului pteroilglutamic, cu rol de furnizor
de grupări monocarbonice necesar constituenţilor indispensabili vieţii. Acidul folic se
transformă în acid tetrahidrofolic (folinic).
Transformarea acidului dihidrofolic în acid tetrahidrofolic indispensabil
sintezei acizilor nucleici se realizează sub acţiunea dihidrofolatreductazei, care este
sensibilă şi interferată de o altă grupă de chimioterapice, cea a diaminopirimidinei,
care blochează acest proces şi care acţionează atât antibacterian, cât şi antiprotozoaric.
Rezistenţa germenilor faţă de sulfamide este posibilă şi are mai multe cauze
(doze prea mici, pauze prea mari între administrări, întreruperea prea devreme a

110
tratamentului.
Sensibilitatea bacteriilor la sulfamide este proporţională cu mărimea cerinţelor
de APAB comparativ cu cele faţă de sulfamide; de aceea se preconizează doze mari de
atac iniţiale, iar în continuare doze mai mici, dar care totuşi asigură o sulfamidemie
eficace din punct de vedere terapeutic.
Mecanismul rezistenţei câştigate poate fi: selecţie naturală, mutaţii spontane,
adaptare enzimatică sau transmiterea rezistenţei prin plasmide.
Sulfamidorezistenţa poate fi naturală sau câştigată.
Sulfamidorezistenţa naturală apare la bacteriile şi microorganismele care pot
lua acidul folic preformat din mediu şi care nu pot să-l sintetizeze singure.
Rezistenţa câştigată apare pe parcurs, mai rapid şi are o durată mai lungă.
Aceasta are la bază adaptarea enzimatică a metabolismului bacterian sau cu
ajutorul factorului R.
Prezenţa acidului paraaminobenzoic în mediu sau a compuşilor ce conţin acest
acid pot favoriza apariţia sulfamidorezistenţei.
De asemenea, greşeli în tratament, lipsa dozei de atac, doza prea mică, doza de
întreţinere prea mică pot declanşa apariţia antibiorezistenţei.
Rezistenţa odată câştigată este încrucişată cu toate sulfamidele.
Asocierea sulfamidelor ca di- sau trisulfamide dă concentraţii mai mari, fiecare
acţionând pe cont propriu şi diminuând sulfamidorezistenţa.
În mod asemănător acţionează şi produsele potenţializate cu trimetoprim.
Activitatea antibacteriană a sulfamidelor poate fi interferată şi antagonizată de
diverse grupe de substanţe :
a. acidul paraaminobenzoic şi structurile înrudite, cum ar fi anestezicele locale
(procaina, benzocaina), unele antibiotice (procain-penicilina);
b. alţi membri ai complexului B (nicotinamida, acidul folic, colina), precum şi
precursorii acestora incluzând unii aminoacizi (acidul glutamic, metionina);
c. unele proteine care se pot combina parţial cu sulfamidele şi astfel le pot
elimina cel puţin temporar activitatea antibacteriană (gelatina, albumina,
peptona);
d. produşii rezultaţi consecutiv morţii celulare şi tisulare, în special puroiul, care
acţionează şi ca barieră mecanică.
Spectrul de acţiune cuprinde streptococii (mai ales cei hemolitici),
pneumococii, meningococii, gonococii, bacilul rujetului, bacilul antraxului, al morvei,
uneori stafilococii, colibacilii, pasteurelele, unele pararickettsii, precum şi unele
protozoare cum sunt de exemplu coccidiile.
Sulfamidele sunt inactive faţă de leptospire, acidorezistenţi, micoplasme,
rickettsii, virusuri.
Incompatibilităţi. În afară de acidul paraaminobenzoic, antagoniste faţă de
sulfamide mai sunt şi unele substanţe care prin hidroliză eliberează acid
paraaminobenzoic (derivaţii anilinei, anestezina, procaina), acidul folic, vitamina PP,
drojdia de bere, metionina, acidul boric, urotropina (aceasta dă cu sulfamidele baze
Schiff greu solubile şi care precipită în urină).

111
 Reacţii adverse. Sulfamidele sunt substanţe cu toxicitate redusă. Astfel,
indicele terapeutic la cal este 40 – 200, iar DL50 (per os) la om în jur de 4 g/kg. Ca
reacţii adverse s-au semnalat :
- reacţii alergice : prurit, eritem, dermatite, alopecie, conjunctivite ;
- modificări sanguine : leucopenie cu agranulocitoză, trombocitopenie ;
- tulburări renale : albuminurie, cristalurie, colici renale ;
- tulburări digestive în urma dismicrobismului la erbivore : inapetenţă,
diaree ;
- la păsări sulfamidele au acţiune anticoagulantă şi pot provoca hemoragii
masive. De asemenea prin inhibarea anhidrazei carbonice, împiedică
încrustarea cojii oului cu carbonat de calciu şi se obţin ouă cu coajă moale ;
- în cazul injecţiilor intravenoase prea rapide se poate instala şocul
medicamentos manifestat prin tremurături musculare, mişcări
necoordonate, stări comatoase.
Complicaţiile renale şi sanguine datorate sulfamidelor se combat nu numai
prin întreruperea tratamentului, ci şi prin administrarea diureticelor şi a lichidelor în
cantitate mare, cu adaos de bicarbonat de sodiu care favorizează eliminarea în special
a derivaţilor acetilaţi. Cianoza şi methemoglobinemia se tratează cu albastru de
metilen 1 % intravenos, 1 mg/kg sau 1 ml/20 kg.
Farmacocinetica sulfamidelor
Sulfamidele pot fi administrate pe mai multe căi : per os, intravenos,
intraperitoneal, intramuscular, subcutanat, pe piele şi pe mucoase.
Administrate per os sulfamidele se absorb relativ uşor de la nivelul intestinului
subţire. Excepţie fac sulfamidele cu acţiune locală.
Sulfamidele vechi sunt administrate doar pe cale orală (rata de absorbţie fiind
proporţională cu solubilitatea lor) sau pe cale topică.
Ca o excepţie pot fi considerate sulfapiridina şi sulfadimidina, care sunt
absorbite foarte lent şi neregulat la majoritatea speciilor.
Nivelurile maxime din sânge pentru carnivore, consecutiv unor doze unice este
de o oră pentru sulfamidele care se absorb rapid şi maximum 8 ore pentru sulfamidele
care se absorb lent. Rata absorbţiei este variabilă în funcţie de specie şi depinde în
acelaşi timp şi de gradul de plenitudine al tubului digestiv.
La câini şi pisici, absorbţia este rapidă şi aproape completă, în timp ce la
rumegătoare este mult mai lungă, motiv pentru care se recomandă administrarea de
lapte călduţ pentru a închide gutiera esofagiană şi a favoriza pasajul direct în cheag.
La porc şi la cal, absorbţia sulfamidelor se situează intermediar, iar la păsări
absorbţia este mai completă decât la toate celelalte specii de animale domestice.
Sărurile monosodice se administrează strict intravenos (cu excepţia
sulfadimidinei sodice şi sulfadimetoxinului sodic, care se pot administra şi
intramuscular profund). Consecutiv administrării intravenoase sau intramusculare,
nivelurile maxime din sânge sunt atinse foarte rapid, susţinerea nivelurilor terapeutice
făcându-se prin readministrări frecvente.
Compuşii long-acting (retard) ca de exemplu sulfametoxipiridazina sau
sulfametilfenazolul se pot administra doar o singură dată pe zi.

112
 Conduita generală este de a administra doze de atac iniţiale mari, pentru
atingerea unor niveluri sanguine optime şi apoi de a continua cu doze consecutive mai
mici. Supradozările şi utilizările prelungite ale sulfamidelor pot provoca reacţii
adverse.
Pe calea seroaselor, absorbţia este în general bună putându-se realiza
concentraţii sanguine înalte.
În general, absorbţia este completă după 3–6 ore de la administrare la
carnivore şi suine şi ceva mai lentă la rumegătoare. Unele sulfamide se absorb în cca.
2–3 ore. La nivelul mucoasei uterine se absorb greu. După absorbţie, sulfamidele se
găsesc în sânge într-o anumită concentraţie. Curba sulfamidemiei este caracteristică
fiecărei sulfamide. Sulfamidemia minimă eficace este de 2 – 3 mg%, optimă este 5 –
6 mg % dar poate ajunge şi la 14 – 15 mg %. În timpul tratamentului cu sulfamide,
medicamentul trebuie să se găsească în sânge într-o concentraţie superioară minimei
terapeutice pentru că sub aceasta este posibil să se instaleze sulfamidorezistenţa.
Distribuţia sulfamidelor în organele interne este bună, în spaţiile intercelulare,
existând concentraţii bacteriostatice la nivelul organelor ţintă. Difuzează bine şi în
lichidul cefalorahidian, în cel sinovial, în transsudate şi exsudate, nu însă în focarele
patologice încapsulate. Pătrund bine şi în ficat, sulfamidele concentrându-se aici de
două ori mai mult decât în sânge, şi foarte bine în rinichi, unde concentraţia de
sulfamide poate fi de 100 ori mai mare decât în sânge. În caz de supradozări
sulfamidele pătrund şi în hematii instalându-se methemoglobinemia.
Difuziunea sulfamidelor în ţesuturi şi organe este bună traversează inclusiv
bariera placentară, ajung în circulaţia fetală până la 50% din concentraţia din sângele
matern. În ţesuturi şi organe ating concentraţii de 40-60% din concentraţia sanguină.
Concentraţii mai mari se realizează la nivelul rinichilor (organul de eliminare) şi în
ficat (organul de metabolizare a acestora).
Sulfamidele administrate pe cale orală de obicei se absorb bine. Excepţie o
constituie sulfamidele dublu substituite care sunt greu absorbabile (ftalilsulfatiazolul,
sulfaguanidina, succinilsulfamida) care se folosesc exclusiv pentru tratamentul local al
enteritelor, întrucât realizează concentraţii mari la nivelul tubului digestiv şi care se
elimină prin fecale.
Pe cale parenterală, absorbţia este în funcţie de calea folosită, cea intravenoasă
fiind rapidă şi realizând concentraţii maxime imediate.
O transformare deosebită a sulfamidelor în organism este combinarea lor, după
disociere, cu proteinele serice (în proporţie de până la 90 %). Complexele formate
sunt labile şi cedează treptat sulfamide active ( numai fracţiunea liberă este activă).
Deoarece complexele sunt constituie din molecule mari, ele nu difuzează în ţesuturi.
O altă transformare a sulfamidelor o constituie acetilarea care are loc la nivelul
ficatului, produşii acetilaţi acumulându-se în urină. Din punct de vedere chimic
acetilarea se realizează la nivelul grupării aminice. Derivaţii acetilaţi sunt practic
inactivi şi în caz de aciditate a urinei pot produce cristalurie. Unele sulfamide se
acetilează mai uşor altele mai greu.
Eliminarea sulfamidelor se face pe cale renală, sulfamida necuplată fiind
excretată de către glomerul. Moleculele ionizate sunt excretate activ în tubii

113
proximali. Reabsorbţia se produce în tubii uriniferi prin procese de difuziune pasivă.
Urina alcalină are tendinţa de a reţine sulfamida în soluţie şi astfel este puţin probabilă
cristalizarea. Urina erbivorelor este în mod normal alcalină, şi astfel nu mai este
necesară o alcalinizare, dar la câine şi pisică, întrucât urina este acidă, se procedează
la alcalinizare.
Viteza de eliminare a sulfamidelor depinde în cea mai mare parte de procentul
de cuplare al acestora cu proteinele plasmatice. Sulfamidele se elimină sub formă
liberă, iar în funcţie de viteza de eliminare sulfamidele pot fi împărţite în 6 grupe:
a. cu eliminare ultrarapidă (sulfatioureea), cu timp terapeutic util de 2-3 ore;
b. cu eliminare rapidă (sulfatiazolul), cu timpul terapeutic de 4-6 ore;
c. cu eliminare medie (sulfafenazolul), care se menţine în organism 12 ore;
d. cu eliminare lentă (sulfamerazina, sulfametinul), care se elimină din organism
în 24 ore;
e. cu eliminare foarte lentă (sulfametoxipirazina), cu durata de acţiune în
organism de 48 ore;
f. cu eliminare ultralentă (sulfadimetoxipirimidina) cu timpul terapeutic de 72
ore, dar în cazul administrărilor orale la păsări poate atinge 5 zile.
În afară de eliminarea renală, după administrarea orală există şi mici cantităţi
în fecale şi alteori în lapte. Concentraţiile crescute din lapte pot crea probleme pentru
industria brânzeturilor, întrucât opresc fermentaţia.
Sulfamidele se mai pot elimina şi prin ouă, atât în albuş, cât şi în gălbenuş.
După administrarea pe cale orală sau parenterală, sulfamidele pot fi decelate în
lapte timp de 21 – 86 ore, încât trebuie respectată o perioadă de carenţă (de exemplu, 6
zile la sulfametin, 5 zile la sulfadimidin).
Indicaţii terapeutice. Sulfamidele sunt indicate într-o serie de afecţiuni
precum: pneumonii, bronhopneumonii, pleurezii, peritonite, reticulite, pericardite,
artrite, abcese, flegmoane, gastroenterite, endometrite, retenţii plancentare, mamite,
meningoencefalite precum şi în unele boli infecţioase ca: pasteureloza, colibaciloza,
gurma, listerioza, morva şi în boli parazitare (coccidioză).
Schema de tratament
Tratamentul se începe cu doză de atac şi va avea durată minimă 3 zile şi durată
optimă 5 – 7 zile, continuându-se încă timp de 24 ore după dispariţia semnelor clinice
de boală. Tratamentul de atac se face de obicei intravenos, continuându-se în celelalte
zile cu administrarea pe alte căi ( per os, i.m.). Nivelul dozei variază foarte mult în
funcţie de specia de animal şi de gravitatea cazului. Datorită acestui fapt nu se pot
recomanda scheme rigide, astfel încât la animalele mijlocii şi la tineretul animalelor
mari se pot utiliza dozele iniţiale mai mari, iar la carnivore ( care sunt mai sensibile
deoarece nu pot transforma sulfamidele prin acetilare) se administrează doze mai mici.
Dozele zilnice se fracţionează în 2 – 4 reprize în cazul sulfamidelor cu acţiune scurtă
şi în 1 – 2 reprize în cazul sulfamidelor semiretard şi retard. Unele sulfamide care sunt
mai active se utilizează pe cale parenterală în doze mai mici. Astfel, sulfafenazolul şi
sulfametinul se pot utiliza în doză de 0,03 – 0,04 g/kg/zi. La păsări sunt necesare doze
ceva mai mari la kilocorp decât la mamifere.

114
 Tabelul 3
Schema de tratament la sulfamide
Categoria de animale Ziua I Ziua a II-a Ziua a III, IV, V-a
Animale mari 0,12 0,10 0,08
Animale mijlocii
0,15 0,12 0,10
şi tineret animale mari
Carnivore 0,10 0,08 0,06

5.1.2. PREPARATE FARMACEUTICE PE BAZĂ DE SULFAMIDE

Sulfatiazolul se prezintă sub formă de pulbere, comprimate a 0,5 g, fiole de 5

ml, 10 ml, flacoane de 50 ml şi 25 ml 20 %. Soluţia se administrează strict intravenos,
fiind puternic iritantă din cauza pH-ului alcalin. O altă utilizare este sub formă de
hemopansament sulfamidat (un amestec în părţi egale de sulfatiazol 20 % şi sânge din
care se îmbibă o compresă sterilă şi se aplică în plăgi cu lipsă mare de ţesut).
Pe bază de sulfatiazol se pot prepara şi unguente 10- 20 %. În situaţia
administrării per os se începe cu doze de 0,15 g/kg la toate speciile. Medicamentul
intră în componenţa preparatului „Pulbere epitelizantă” care conţine 1 % sulfatiazol, 2
% saprosan, 10 % stearat de zinc şi 87 % talc şi se utilizează în tratamentul
afecţiunilor locale.
Sulfatiazolul s-a utilizat pentru prepararea unui autovaccin în papilomatoză la
viţei după următoarea reţetă (după Veturia Nueleanu) 1 – 2 papiloame excizate se
majorează şi se adaugă 20 – 40 ml sulfatiazol 20 % ( în condiţii sterile) şi 50 ml sânge
de la acelaşi animal. Se amestecă şi se filtrează iar apoi se injectează subcutanat 50 ml
pe animal, cu un ac gros.
La câine în urma administrării intravenoase a soluţiei 20 % se obţine un efect
vomitiv.
Sulfametazina (Sulfadimidin, Sulfadimerazina) se prezintă sub formă de
pulbere. Se absoarbe rapid din intestin şi se elimină mai tardiv, dând o sulfamidemie
mai îndelungată. Posedă proprietăţi antimicrobiene recunoscute. Se utilizează mai
ales la păsări în unele boli precum: holeră, salmoneloză şi coccidioză, mai ales în apa
de băut soluţie 0,2 % sau în furajele concentrate 1 %, 3 – 4 zile, cu reluări după pauze
de 2 zile.
Sulfafurazol (Neoxazol) se prezintă sub formă de drajeuri 0,5 şi fiole de 5 ml
40 %. Marele avantaj al acestei sulfamide este acela că se administrează timp
îndelungat şi nu determină leziuni renale datorate cristaluriei întrucât atât sulfamida
cât şi produsul acetilat se solubilizează bine atât în urina acidă cât şi în cea alcalină. Se
absoarbe şi difuzează bine în ţesuturi. Se recomandă mai ales în infecţiile urinare cu
E.coli, Klebsiella, Aerobacter şi Proteus.
Sulfametina (Dulana, Bayrena) se prezintă sub formă de pulbere, comprimate
a 0,5 g, fiole de 20 ml şi flacoane de 100 ml şi 250 ml soluţie 20 %. Se absoarbe rapid
şi se combină reversibil cu proteinele plasmatice 70 – 80 %, eliminarea făcându-se

115
lent. Se acetilează în proporţie de 6 – 14 %. Este o sulfamidă puţin toxică, totodată
bine tolerată de organism. Posedă un spectru de acţiune larg extins şi asupra a
numeroase bacterii Gram negative: E.coli, Brucella, Shigella, Pseudomonas, Proteus.
Se utilizează în infecţiile aparatului respirator, urinar şi digestiv. Se
administrează intravenos şi chiar intramuscular, iar la păsări şi carnivore se poate
administra şi per os. Dozele la animalele mari adulte sunt de 0,06 – 0,12 g/kg/zi la
tineretul acestora 0,1 – 0,15 g/kg la carnivore 0,15 – 0,3 g/kg iar la păsări 0,2 – 0,5
g/kg administrându-se la interval de 24 ore.
Sulfadoxin (Sulfametoxin, Fanasil) se prezintă sub formă de pulbere şi fiole
de 20 ml şi flacoane de 100 ml şi 250 ml soluţie 20 %. Sulfamida se absoarbe rapid,
cu acetilare şi glicuronoconjugare redusă, eliminarea fiind lentă; de acea se
administrează o dată la 48 ore. Posedă un spectru bacteriostatic larg (E.coli, Proteus,
Staphylococcus). Se asociază uşor cu substanţele potenţializatoare.
Sulfafenazolul (Orisul, Plisulfan). Se prezintă sub formă de pulbere,
comprimate a 0,5 g, fiole de 20 ml 20 % şi flacoane de 100 ml şi 250 ml soluţie 20 %.
Asemănător neoxazolului, produsul acetilat este uşor solubil în urină fiind indicat şi în
infecţii genito-urinare. Se întrebuinţează ca medicament antiinfecţios în diverse
pneumopatii, enterite, metrite, mamite, panariţiu, gurmă, holeră. Soluţia injectabilă se
administrează intravenos sau profund intramuscular, doza fiind mai mică decât în
cazul altor sulfamide (30- 40 mg/kg în prima zi şi 20 mg/kg în celelalte zile). Dacă se
administrează per os, doza se aseamănă cu dozele utilizate în cazul celorlalte
sulfamide. Se administrează o singură dată pe zi.
Sulfametoxipiridazina (Retamid, Kinex) difuzează bine în organism şi se
leagă de proteinele plasmatice aproximativ 95 %. Se acetilează moderat iar produsul
rezultat nu determină cristalurie. Se solubilizează însă greu în urină şi de aceea trebuie
o prudenţă deosebită când se administrează recurgându-se la alcalinizarea urinei.
Spectrul de acţiune este cel al sulfamidelor în general.
Sulfamide topice
Sulfacetamida este o sulfamidă puternic acetilată la funcţia aminică, se
absoarbe uşor, dar se elimină rapid. Este folosită sub formă de sare sodică şi se
administrează cel mai adesea în asocierile topice şi oftalmice, extern (colirul cu
sulfacetamidă 10%) în conjunctivite şi cheratite, nefiind iritantă pentru ochi şi
difuzând foarte bine la nivelul ochiului.
Adesea se asociază cu neomicina şi cu corticosteroizii, fiind şi mai eficientă
sub această formă. Sulfacetamida se mai poate folosi în aplicaţiile rinofaringiene
(soluţii 5% gliceroalcoolice), în otitele externe sau la nivelul tubului digestiv (forma
ftalilată).
Pe cale intravenoasă se foloseşte în asociaţiile de sulfamide sub forma unor
preparate precum Suzotril sau Ametosulfin.
Sulfatioureea (Badionalul) acţionează un timp foarte scurt, motiv pentru care
intră în compoziţia unor preparate chimioterapice. Asociată cu Marfanilul, formează
preparatul Marbadal folosit pentru acţiunea sa locală şi mai ales la nivelul uterului sub

116
forma preparatului Tardomyocel (Endomyocel).
Sulfanilamida nu se mai foloseşte pentru administrările generale, ci numai
pentru efectul local, sub formă de pudrări în plăgi sau sub formă de unguente singură
sau asociată.
Sulfamide antiprotozoarice
Sulfamidele se pot folosi cu bune rezultate şi în lupta contra coccidiilor. Ele
acţionează mai ales asupra stadiilor imature, asexuate dar şi asupra schizonţilor unde
interferează calea acid folic /APAB.
Sulfaquinoxalina (4-amino-2N-quinoxalin-yl-benzen-sulfon-amida) - este o
sulfamidă activă asupra coccidiilor. Întrucât există pericolul afectării foliculilor
ovarieni la găinile ouătoare, medicaţia trebuie întreruptă cu o lună înaintea ouatului.
Sarea sodică a sulfoquinoxalinei în soluţie 19,2% se comercializează sub
denumirea de Sulfacoccidin, care se foloseşte preventiv şi curativ în coccidioza aviară,
administrându-se în apa de băut în concentraţie 1:4000.
Sulfaveridina este o asociere de 2,5% sulfaquinoxalină şi 2,2%
etoxidiaveridină şi se administrează în apa de băut în concentraţii de 2%o timp de 3
zile, apoi pauză 2 zile urmate de tratament alte 3 zile.
Dimerasol este o soluţie 33% de sulfametazină, activă asupra germenilor
Gram negativi şi pozitivi, dar şi asupra coccidiilor şi se poate administra oral şi
parenteral.

5.1.3. PREPARATE FARMACEUTICE PE BAZĂ DE ASOCIERI

SULFAMIDICE

Suzotrilul (Plurisulfan) reprezintă un amestec în părţi egale de sulfacetamidă,

sulfametazină şi sulfatiazol, care se comercializează sub formă de pulbere,
comprimate a 0,5 g şi fiole 20 ml 30 %. Scopul asocierii este de a se obţine o
sulfamidemie ridicată, un spectru mai larg, o eliminare încetinită şi o reducere a
fenomenului de cristalizare. Soluţia poate fi administrată pe cale intravenoasă sau
intramuscular profund. Se face o singură administrare pe zi. Se recomandă în
pneumonii, bronhopneumonii, pleurezii, peritonite, pasteureloză etc., deci în boli
produse de germeni sensibili la cele 3 sulfamide componente. Dozele sunt: la
animalele mari 0,06 – 0,12 g/kg, la mânji şi viţei 0,10 – 0,15 g/kg, la oi şi porci 0,10 –
0,15, la câini 0,15 – 0,30 g/kg, la psici 0,25 – 0,50 g/kg, la păsări 0,20 – 0,50 g/kg.
Ametosulfinul este o soluţie injectabilă fiole de 20 ml 30 %. Este un Suzotril
în care sulfametazina a fost înlocuită cu sulfametinul. Se utilizează similar produsului
Suzotril.
Supronalul este un preparat ce conţine sulfamerazină, sulfatiouree şi se
foloseşte cu precădere profilactic împotriva infecţiilor puerperale cu Clostridium în
doze de 0,10–0,15 g/kg în prima zi, o singură administrare, în zilele următoare dozele
diminuând cu 25%. Suspensia se aplică la nivelul plăgilor, intrauterin şi în mamite.

117
 Sinenterul este un preparat sub formă de pulbere şi comprimate utilizat pentru
acţiunea sa locală complexă: emolientă, protectoare, adsorbantă, astringentă,
anticatarală, bacteriostatică. Se utilizează în gastroenterite la sugari şi tineret.
- Sinenter pulbere conţine talazol 6 g, gumă arabică 30 g, carbonat bazic de
bismut, tanat de albumină 3 g, caolin 55 g; este o pulbere omogenă, alb gălbuie care se
foloseşte sub formă de suspensie apoasă 10 %.
- Sinenter – comprimate conţine talazol 1 g, carbonat de bazic de bismut 0,3 g,
carbonat de calciu 0,5 g şi excipienţi ad 4,45 g. Sinenterul pulbere se administrează în
doze de 200 – 400 g/24 ore în 1 – 2 prize la animalele mari, 10 – 30 g repetându-se de
2 – 3 ori în 24 ore la viţei, 50 g la o administrare la animalele mijlocii şi 5 – 20 g, în 2
– 3 prize la 24 ore la animalele mici.
Sinenter comprimate se administrează 2-4 comprimate la o administrare, care
se repetă la 8–12 ore la viţei, ½ comprimate de 1–2 ori pe zi la purcei timp de 2–5 zile.
Ganadyl sulfa (Olanda) se prezintă sub formă de soluţie injectabilă, flacoane
de 250 ml şi soluţie orală flacoane de 1 l şi 6 l ce conţin sulfatiazol, sulfametazina şi
sulfadiazină şi care se administrează în enterite, pneumonii, metrite.

5.1.4. SULFAMIDE POTENŢATE

Începând cu anul 1954 s-a descoperit faptul că derivaţii diaminopiridinici

(Trimetoprim, Diaveridină, Pyrimetamin) blochează transformarea acidului
dehidrofolic în acid tetrahidrofolic, prin inhibarea reductazei acidului dehidrofolic.
Prin asociere cu sulfamidele acestea potenţează acţiunea antibacteriană a sulfamidelor,
astfel încât combinaţia dintre potenţator şi sulfamidă devine bactericidă, în timp ce
sulfamida singură sau potenţatorul singur sunt doar bacteriostatice. Raportul optim
dintre sulfamidă şi potenţator este de 5 : 1. Cel mai utilizat potenţator este
trimetoprimul, care potenţează de 8 ori acţiunea sulfamidelor. Există numeroase
preparate ce reprezintă combinaţii de trimethoprim şi sulfamide.
Asocierea sulfamidelor cu potenţializatori determină efecte bactericide şi
menţine astfel sulfamidele în arsenalul terapeutic antibacterian modern.
Cercetările au demonstrat că eficacitatea sulfamidelor poate fi crescută prin
asocierea cu inhibitorii dihidrofolat-rductazelor sau cu structuri similare.
Trimetoprimul a fost prima diaminopirimidină descoperită, căreia i s-a
identificat activitate antibacteriană, fără efecte secundare şi care are capacitatea de a
potenţa sulfamidele. Rezultatul este creşterea semnificativă a efectului şi
transformarea lui din bacteriostatic în bactericid, exprimat prin creşterea indicelui
terapeutic. Este un compus ce se absoarbe bine, se leagă de proteinele plasmatice în
proporţie de 45%, timpul de înjumătăţire plasmatică este de 6-12 ore, în funcţie de
specie. Are acţiune bacteriostatică şi un spectru apropiat de cel al sulfamidelor.
Trimetoprimul acţionează sinergic cu sulfamidele, deoarece ambele acţionează
asupra aceluiaşi lanţ metabolic şi ca urmare se potenţează reciproc.
Spectrul antibacterian este larg, recomandându-se în boli ale tractului
respirator, urinar, gastrointestinal, genital, fiind activ atât faţă de Gram pozitivi cât şi

118
faţă de Gram negativi.
Rezistenţa la potenţializatori şi la asocieri mulţi ani nu a reprezentat o
problemă, dar informaţiile bibliografice recente semnalează cazuri de rezistenţă atât la
om cât şi la animale.
Buna distribuţie a trimetoprimului în fluidele organismului este exemplificată
de concentraţiile pe care acesta le realizează în lichidul sinovial, care la o oră după
administrarea intravenoasă a asocierilor de sulfamide cu trimetoprim, au fost egale sau
mai mari cu cele din ser.
Excreţia trimetoprimului se face prin urină, la fel ca şi sulfadiazina şi
sulfadoxina cu care se asociază, sub formă acetilată sau conjugată.
Diaveridina este un potenţializator al sulfamidelor, cu acţiuni chimioterapice
proprii, foarte activ în coccidioză la păsări. Este asemănător cu trimetoprimul şi se
utilizează în asociere cu o serie de sulfamide mai ales în tratamentul coccidiozei la
păsări.
Etoxidiaveridina este o pulbere cristalină uşor gălbuie, inodoră, cu gust amar,
insolubilă în apă, solubilă în acizi. Acţionează asupra coccidiilor fără efecte secundare
şi se poate folosi şi la găinile ouătoare. Asocierea se face cu sulfaquinoxalină în
produsul numit Sulfaveridin şi intră în compoziţia produsului Dacigal.
Pirimetamina este folosit ca potenţializator de sulfamide tot în tratamentul
protozoozelor.

1. Bigram (Germania) soluţie injectabilă ce conţine sulfametoxazol şi

trimetoprim care se utilizează în infecţii respiratorii şi urogenitale.
2. Borgal (Germania) este o soluţie injectabilă ce conţine 20 % sulfadoxin şi 4
% trimetoprim, se administrează intravenos, intramuscular sau subcutanat în doză de 3
ml/50 kg la intervale de 48 ore.
3. Cosumix – plus (Elveţia) se prezintă sub formă de pulbere şi conţine
sulfaclorpiridazină şi trimetoprim.
4. Sulfatin (Ungaria) este asemănător produsului anterior.
5. Sultrim (Franţa) soluţie orală ce conţine sulfadimidină şi trimetoprim.
6. Optiprime 40 % (Grecia) suspensie injectabilă ce conţine sulfatiazină şi
trimetoprim folosit în tratamentul bolilor bacteriene la ovine, suine, bovine şi cabaline.
Doza zilnică este 1 – 1,5 ml/30 kg timp de 5 zile. Există şi Optiprime suspensie orală,
Optiprime pulbere solubilă şi boluri precum şi pesarii.
7. Trimoxin (Israel) soluţie injectabilă ce conţine sulfadoxină şi trimetoprim.
Se utilizează în tratamentul afecţiunilor respiratorii şi gastrointestinale.
8. Triprim (Austria) soluţie injectabilă ce conţine Sulfametilpyrolidină şi
trimetoprim.
9. Trisulmix (Franţa) pulbere cu sulfadimetoxină şi trimetoprim. Nu se

119
utilizează la păsările ouătoare.
10. Trisulfon (Slovenia) conţine sulfamonometoxină şi trimetoprim. Se
prezintă sub formă de pulbere şi soluţie injectabilă. Este activ faţă de Gram pozitivi,
Gram negativi, protozoare şi ricketsii.
Pulberea se administrează în doză de 10 g/kg furaj la mamifere şi 200 g/100 l
apă de băut la păsări, iar la iepuri 8 g/l apă. Produsul injectabil se administrează în
doză de 1 – 2 ml/10 kg.
11.Trizol-vet (Austria). Pulbere ce conţine sulfametoxazol şi trimetoprim.
12. Tramexin (Spania) pulbere cu sulfametoxipiridazină, trimetoprim,
tetraciclină hidroclorică, fenilbutazonă şi bromhexin şi se utilizează în afecţiuni ale
aparatului respirator şi digestiv.
13. Biseptol (Tagremin) Se prezintă sub formă de comprimate şi conţine
sulfametoxazol şi trimetoprim.
14. Trisulfat N. (Germania) pulbere ce conţine sulfadimidină, sulfatiazol,
trimetoprim, vitaminele A, B1, B6, B12, C şi E şi microelemente. Se utilizează în
tulburări digestive, respiratorii, peritonite.
15. Tribrisen (Anglia), comprimate, boluri, suspensie şi soluţie injectabilă şi
conţine sulfadiazină şi trimetoprim.

5.2. NITROFURANUL ŞI DERIVAŢII SĂI

5.2.1. NITROFURANUL (NITROFURAL, FURACIN, FURACILIN,

NITROFURAZONĂ)

Proprietăţi. Nitrofuranul se prezintă sub formă de pulbere de culoare galben

închis, insolubilă în apă rece, solubilă prin fierbere, termostabilă.
Compoziţie chimică şi mecanism antibacterian
Nitrofuranul posedă o structură chimică bazată pe un nucleu furanic şi o
grupare nitro, care îi conferă acţiune antibacteriană.
Acţionează bacteriostatic şi în doze de 10 ori mai mari bactericid mecanismul
bazându-se pe producerea de reacţii metabolice anormale la nivelul
microorganismelor cu apariţia de fracturi cromozomiale.
Nitrofuranul are spectru antibacterian larg ce cuprinde Gram pozitivi, Gram
negativi, acidorezistenţi şi chiar protozoare patogene. Rezistenţa germenilor faţă de
nitrofuran este rară şi se instalează foarte încet.
Farmacocinetica. Nitrofuranul administrat per os se absoarbe în proporţie de 5
– 10 % şi ca urmare are numai acţiune locală digestivă. Când mucoasa digestivă este
lezionată se poate absorbi şi poate produce intoxicaţii.
Acţiunea antibacteriană există şi în prezenţa puroiului, a sângelui sau a unor
secreţii.

120
 Indicaţii terapeutice. Nitrofuranul se utilizează în tulburări digestive produse
de germeni sensibili la păsările de colivie şi la animalele de companie, dozele fiind de
0,03-0,04 g/kg/zi.
În chirurgie şi dermatologie, nitrofuranul este recomandat deseori nefiind
iritant şi neabsorbindu-se. Dă rezultate apreciabile în tratamentul arsurilor, eczemelor,
dermatitelor în urma aplicării sub formă de pulbere compusă sau unguente 1/200 –
1/300. Se asociază foarte bine cu sulfamidele.
Toxicitatea nitrofuranilor. Nitrofuranul este un medicament cu toxicitate
ridicată. La păsările de colivie, nitrofuranul poate determina abatere, diaree, crize
convulsive.
Derivaţii nitrofuranului posedă efect cancerigen (cu excepţia nitrofurantoinei)
motiv pentru care ei vor fi indicaţi în special în afecţiuni ale pielii şi mucoaselor.
Preparate comerciale – se folosesc doar la animalele de companie.
Nitrofuran bujiuri – se utilizează intrauterin în endometrite şi retenţii
plancentare.
Manis pulbere este un amestec de nitrofuran 0,5 g, sulfat de magneziu 10 g şi
lactoză ad 100 g şi se utilizează pentru pudrarea plăgilor.
Enteroguard 20 % pulbere ce conţine dimetridazol 10 g, oxitetraciclină 6 g,
nitrofuran 2 g bismut subnitric 2 g. Este activ faţă de enterobacteriacee şi protozoare
flagelate.
Oxifuran pulbere cu un amestec de oxitetraciclină clorhidrat şi nitrofuran şi se
administrează în raţie în enteritele infecţioase.
Oxifuran comprimate este indicat în coccidioză la păsări de colivie. La câine
este indicat în pneumopatii şi parvoviroză. Doza este în general, un comprimat pe zi,
timp de 3 – 4 zile.
Metrosept L unguent conţine nitrofuran 5 g, iodoform 5 g, oxitetraciclină 5 g şi
vaselină ad 100 g. Este indicat în vaginite, cervicite, intrauterin după remedierea
retenţiilor placentare, de 2 ori pe zi timp de 4 zile.
Pododermin unguent conţine iodoform 10 g, oxitetraciclină 3 g, nitrofuran 1 g,
acid salicilic 1 g, bismut subnitric 6 g, vaselină neutră ad 100 g. Are acţiune
antibacteriană cheratoplastică şi insectifugă şi se utilizează în pododermatite timp de 4
– 5 zile.
Dermoguard este un unguent cu acţiune antibacteriană şi cicatrizantă ce
conţine 2 % neomicină, 3 % nitrofuran, 3 % iodoform, 3 % albastru de metilen, 3 %
oxid de zinc şi vaselină. Se aplică după curăţirea mecanică a plăgilor timp de 4 zile.

5.2.2. FURAZOLIDONA

Se prezintă, ca şi nitrofuranul, sub formă de pulbere de culoare galbenă,

insolubilă. Are spectru şi mecanism de acţiune asemănător nitrofuranului.
În practică se folosesc preparate care alături de furazolidonă mai conţin şi alte
substanţe. Acestea se utilizează doar pentru păsările şi animalele de companie.
Clorovit este un complex chimioterapic ce conţine furazolidonă 1,5 g,

121
cloramfenicol 1,5 g, Vitamina A şi E şi lactoză ad 100 g.
Amfuridon este un preparat asemănător produsului Clorovit cu diferenţa că în
loc de lactoză conţine glucoză. Se utilizează similar Clorovitului.
Azovit conţine furazolidonă 200 mg, vitamina A 10.000 U.I., Vitamina D3 150
U.I., Vitamina E 5 mg şi Vitamina C 20 mg.
Nitrofurantoina este un derivat care se absoarbe bine în tractusul digestiv,
difuzează şi se elimină netransformată prin rinichi (urina se colorează brun). Este
indicată în medicina umană în infecţii urinare. Poate fi folosit şi la câine în infecţii
urinare, per os 3 – 5 mg/kg de 1 – 2 ori/zi timp de 7 – 10 zile. Există sub formă de
comprimate 0,1 g.

5.3. INHIBITORI AI ADN-GIRAZEI (ANTIBIOMIMETICE).

CHINOLONELE

Intoducerea primei chinolone în practică medicală curentă datează din jurul

anului 1980.
Acidul nalidixic (Negram), cel mai vechi reprezentant din acest grup, a fost
sintetizat în 1962 prin purificarea cloroquinei – subtanţă folosită în tratamentul
malariei. Aceşti derivaţi sunt compuşi total sintetici ce nu poti fi elaboraţi în
organismele vii.
Mecanismul de acţiune constă în inhibarea enzimei ADN-giraza. Această
enzimă determină formarea spiralei de ADN şi respectiv structura specifică în spaţiu.
Prin inhibarea acestei enzime, cromozomii cresc în lungime întrucât nu se mai
produce desfacerea catenei duble a ADN şi ca urmare replicarea este vicioasă. Ca
urmare a acestui mecanism de acţiune, fluoroquinolonele sunt atât bacteriostatice cât
şi bactericide.
Spectrul de acţiune cuprinde bacteriile gram pozitive şi gram negative, având
un efect mai slab asupra streptococilor şi anaerobilor gram pozitivi.
Rezistenţa bacteriană se poate instala mai ales ca urmare a folosirii unor doze
mai mici.
Chinolonele au un nucleu comun, 4-oxo-1,4 dihidrochinoleina, acesta dând
numele familiei: 4-chinolone. Prin introducerea unui atom de fluor în poziţia 6 a
nucleului de bază s-au sintetizat derivaţii 6 fluoruraţi, denumiţi fluorochinolone.
Clasificarea chinolonelor se face, în funcţie de momentul apariţiei, în:
- generaţia I: acid nalidixic;
- generaţia a II-a: acid oxolinic, acid pipemidic, cinoxacină, rosoxacină;
- generaţia a III-a: ciprofloxacină, ofloxacină, pefloxacină, enoxacină,
norfloxacină, lomefloxacină, fleroxacină.
O altă clasificare consideră:
- chinolone „vechi”: acid nalidixic, acid oxolinic, acid pipemidic,
conoxacina;
- chinolone „noi”:
• monofluorchinolone: ciprofloxacina, norfloxacina, enoxacina,

122
 ofloxacina, pefloxacina;
• difluorchinolone: difloxacina, lomefloxacina, sparfloxacina;
• trifluorchinolone: fleroxacina.
Mecanismul acţiunii antibacteriene este de tip bactericid, comun pentru toate
chinolonele, şi constă în inhibarea ADN-topoizomerazelor, enzime denumite şi giraze,
care au rol în procesul de spiralizare a cromozomului bacterian.
Spectrul antimicrobian este diferit în funcţie de generaţia din care fac parte:
- chinolonele „vechi” au spectru antibacterian îngust, care cuprinde doar unii
bacili Gram negativi aerobi;
- chinolonele „noi”, fluorochinolonele, au spectru antibacterian larg, care
cuprinde coci şi bacili Gram pozitivi, bacili Gram negativi aerobi, bacterii
anaerobe, chlamidii, micoplasme, ricketsii.
Farmacocinetică
În urma administrării per os a chinolonelor, biodisponibilitatea este foarte
bună, substanţele difuzează bine în majoritatea ţesuturilor, iar eliminarea se face
predominant pe cale renală.
Reacţii adverse
Ca urmare a unor tratamente îndelungate cu chinolone se pot produce eroziuni
ale cartilajelor de creştere, motiv pentru care aceste substanţe se administrează cu
precauţie la tineretul în creştere. Pot apare de asemenea, tulburări gastrointestinale
(vomă, diaree).
Nu se recomandă la căţele şi pisici în perioada de gestaţie şi lactaţie.

5.3.1. CHINOLONE DIN GENERAŢIA I

Acidul nalidixic – se administrează pe cale orală, se absoarbe la nivelul

tubului digestiv, are o biodisponibilitate de 80-90%. Se leagă de proteinele plasmatice
în proporţie de 95%, de aceea efectul in vivo este redus comparativ cu mediile de
cultură artificiale (forma activă, nelegată de proteine, este în concentraţie mică).
Realizează concentraţii tisulare ineficace, de 2-5 ori mai mici decât cele din sânge.
Este metabolizat formând acidul hidroxinalidixic, mai activ, şi
glucuronoconjugaţi inactivi. Eliminarea se face pe cale renală în proporţie de 80-90%
în 24 ore, realizând în urină concentraţii mari. În insuficienţa renală, eliminarea este
diminuată.
Spectrul antimicrobian cuprinde bacterii Gram negative. La concentraţii mici,
este bacteriostatic faţă de coci Gram negativi (gonococ, meningococ) şi bacili Gram
negativi (colibacil, Salmonella, Shigella, Brucella, Proteus). La concentraţii de 5-10
ori mai mari decât cele bacteriostatice este bactericid.
Efectul antibacterian este mai intens la pH acid (5-6). Rezistenţa se dezvoltă
repede.
Reacţiile adverse produse de acidul nalidixic sunt: greaţă, vomă, diaree,
deprimarea respiraţiei, erupţii cutanate, fotosensibilizare, eozinofilie.
Este indicat în infecţii urinare acute, cronice, recidivante cu germeni sensibili:
pielonefrite, nefrite interstiţiale, litiază urinară infectată, cistite, uretrite.

123
 Asocierea cu nitrofurantoina, tetraciclina, cloramfenicolul este contraindicată,
deoarece apare antagonism de acţiune. Cu anticoagulantele orale creşte riscul
hemoragiilor datorită deplasării acestora de pe proteinele plasmatice.

5.3.2. CHINOLONE DIN GENERAŢIA A II-A. FLUOROCHINOLONE

Fluorochinolonele administrate pe cale orală au biodisponibilitate bună,

cuprinsă între 70% pentru ciprofloxacină şi 100% pentru fleroxacină. Concentraţiile
plasmatice maxime variază între 1 mcg/ml şi 5 mcg/ml. Legarea de proteinele
plasmatice este medie. Au volum de distribuţie mare, datorită difuziunii tisulare bune.
Realizează concentraţii mai mari decât cele plasmatice în rinichi, ficat,
plămâni, bilă, oase. Concentraţii mai mici decât cele plasmatice realizează în salivă,
secreţii bronşice, umoare apoasă. Trec în lichidul cefalorahidian mai ales când
meningele este inflamat. Epurarea se face pe cale renală sau biliară.
Spectrul antimicrobian este larg şi cuprinde coci Gram pozitivi, coci Gram
negativi, bacili Gram negativi, chlamidii, micoplasme.
Mecanismul de acţiune este bactericid, prin inhibarea ADN-girazei bacteriene.
Rezistenţa se instalează lent, cu frecvenţă redusă, prin mutaţii cromozomiale
spontane.
Reacţiile adverse sunt rare, fluorochinolonele fiind bine suportate: greaţă,
vomă, diaree, erupţii cutanate, fotosensibilizare, urticarie, leucopenie, eozinofilie,
eroziuni şi leziuni la nivelul cartilajelor de creştere evidenţiate la animalele de
laborator.
Fluorochinolonele sunt indicate în tratamentul infecţiilor cu germeni sensibili:
infecţii urinare, infecţii gastrointestinale, infecţii respiratorii, infecţii cutanate.
a) Ciprofloxacina – biodisponibilitatea orală este medie, aproximativ 60%. Se
leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 40%. Prezintă o difuziune bună în
ţesuturi, cu realizarea de concentraţii mari în rinichi, parenchim pulmonar, mucoasa
bronşică.
Nu realizează concentraţii eficace la nivelul lichidului cefalorahidian. Se
metabolizează în proporţie redusă, cu formare de metaboliţi activi biologic.
Eliminarea se face predominant pe cale renală.
b) Ofloxacina – are biodisponibilitate orală de 100%. Realizează concentraţii
tisulare mari, trecând inclusiv în lichidul cefalorahidian. Se elimină predominant pe
cale renală sub formă activă.
c) Pefloxacina – prezintă o biodisponibilitate orală bună (90-100%).
Difuzează bine în ţesuturi, iar în lichidul cefalorahidian în proporţie de 40%. Epurarea
se face prin metabolizare hepatică; pe cale renală se elimină în proporţie redusă,
nemodificată.

Quinolonele primare (acidul nalidixic, oxolinic, pipemidinic) introduse în

practica medicală în urmă cu 20 de ani prezintă o activitate antibacteriană numai faţă
de bacteriile Gram negative aerobe. Acestea se administrează pe cale orală în infecţiile

124
tractului urinar la animalele monogastrice, folosirea lor fiind limitată de aparaţia
rapidă a rezistenţei şi de o oarecare toxicitate.
Unul din derivaţii sintetizaţi ulterior, flumequina, este utilizat cu precădere în
infecţiile enterice de natură alimentară. Relativ recent prin adiţionarea unui atom de
fluor în poziţia 6 şi a grupării piperazonil sau pirolidinil, în poziţia 7 se constată o
creştere a eficacităţii şi a spectrului de activitate.
Fluoroquinolonele reprezintă în momentul actual un grup de substanţe
farmaceutice antimicrobiene în plină ascensiune şi diversificare, ce au fost introduse
în practica medicală.
Fluoroquinolonele oferă avantajul administrării orale, eficacitate ridicată faţă
de majoritatea bacteriilor Gram negative anaerobe şi activitate moderată faţă de
bacterii Gram pozitive anaerobe, o distribuţie largă în organism, inclusiv la nivelul
lichidului cefalorahidian şi, cu unele excepţii, toxicitate redusă.
Fluoroquiolonele prezintă eficacitate terapeutică superioară asociaţiei
trimetoprim – sulfonamide în infecţiile tractusului urinar fiind deseori medicamente de
elecţie.
Pe lângă aceste infecţii, ca urmare a proprietăţilor farmacocinetice şi a
administrării orale, fluoroquinolonele dovedesc de asemenea o eficacitate ridicată în
tratamentul infecţiilor cutanate şi a ţesuturilor moi cauzate de bacterii Gram negative
precum şi în unele infecţii respiratorii.
Dezavantajele acestei clase de substanţe antimicrobiene includ activitatea
moderată faţă de bacterii Gram pozitive şi dezvoltarea de tulpini rezistente. Reacţiile
adverse limitează utilizarea pentru anumiţi pacienţi datorită capacităţii de a determina
eroziuni ale cartilajelor de creştere la animalele tinere.
Una din clasificările quinolonelor cuprinde următoarele grupe:
Grupa acidului oxolinic cuprinde substanţe mai active decât acidul nalidixic,
au reacţii adverse mai puţine, rezistenţa la aceste chmioterapice instalându-se mai
greu.
Grupa acidului pipemidinic are o activitate antibacteriană mai intensă având
efect şi asupra bacteriilor Gram pozitive. Cinetica lor permite concentraţii active in
vivo, mai ales în urină.
Grupa enrofloxacinei, perfloxacinei, ofloxicinei şi ciprofloxacinei au acţiune
asupra bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative, ating concentraţii serice şi tisulare
active fiind indicate în infecţii cu localizare în toate ţesuturile organismului. În această
grupă sunt cuprinse chinolonele şi fluorochinolonele.
Preparate comerciale
• Flumequinul este un derivat quinolonic cu spectrul larg fiind indicat în boli ale
tractusului digestiv şi respirator.
• Bioflumeq (Polonia) pulbere de flumequină folosită la viţei şi păsări în boli ale
aparatului respirator, digestiv şi urinar.
• Imequil 10 % (Franţa) pulbere ce conţine flumequină care se utilizează la păsări,
miei, viţei, iezi, iepuri şi peşti în combaterea afecţiunilor respiratorii, digestive şi
urinare cauzate de germeni Gram pozitivi şi Gram negativi.
125
 • Flumequine 10 % (Olanda) este o soluţie 10 % în flacoane de 1000 ml ce se
foloseşte la viţei, porci şi păsări în apa de băut, în diverse infecţii respiratorii,
digestive şi urinare în doză de 12 mg/kg timp de 2-5 zile. Similar se importă
Flumesol 1 % soluţie orală.
• Flumequinorom 10 % soluţie buvabilă ce conţine flumequine.
• Oxalrom 10 % soluţie buvabilă ce conţine acid oxolinic activ asupra germenilor
Gram negativi şi asupra stafilococilor având o foarte bună absobţie în urma
administrării per os.
• Flubactin (Slovenia) se prezintă sub formă de soluţie orală Flubactin 20 % sau
pulbere ce conţine 10 % Flumequină.
• Flucine (Austria) este o pulbere 10 % şi se administrează în apa de băut la viţei,
mânji, miei şi păsări.
• Norfloxacin este un produs sintetic, un prim reprezentant al quinolonelor de
generaţia a III –a. În urma administrării orale se absoarbe foarte bine, difuzează
rapid în organism putându-se folosi la tratarea infecţiilor cu diverse localizări.
• Norfloxarom – soluţie buvabilă ce conţine 10 % norfloxacină.
• Norflox (Spania) soluţie orală 20 % cu norfloxacină ce se administrează la păsări
în apa de băut 500 ml/1000 l apă timp de 3-5 zile.
• Quin Abic 7 % şi 14 % (Israel) soluţii injectabile de norfloxacină ce se utilizează
la bovine, suine, ovine şi caprine în infecţii produse de germeni Garm pozitivi şi
Gram negativi, în pneumonii, salmoneloză, rinită atrofică, febră de transport. Se
importă şi Quin Abic P pulbere.
• Enrofloxacinul face parte din grupul fluoroquinolonelor, are efect bactericid faţă
de majoritatea bacteriilor Gram negative, Gram pozitive, micoplasme.
• Enrofloxarom 8 % pulbere, soluţie buvabilă 10 %, soluţie injectabilă 10 %.
• Baytril 5 % (Germania) este o soluţie 5 % enrofloxacin ce se administrează
subcutanat la viţei şi câini şi intramuscular la purcei în infecţii ale aparatului
respirator, digestiv, urinar, pielii. Doza la viţei şi porci este 2,5 mg/kg iar la
câine 5 mg/kg timp de 5 zile o dată pe zi.
• Datril 10 % (Iordania) soluţie orală de enrofloxacină care se utilizează la păsări
rumegătoare şi carnivore în diverse infecţii.
• Enroxil (Slovenia) conţine enrofloxacină. Se prezintă sub formă de soluţie orală
2,5 % şi 10 %, pulbere pentru suine şi păsări 5 %, comprimate pentru câini,
soluţie injectabilă 5 % şi 10 % pentru bovine, suine, ovine, caprine, câini.
• Enrovet (Spania) soluţie buvabilă de enrofloxacină.
• Uvetril 5 % şi 10 % (Iordania) soluţie injectabilă de enrofloxacină.
• Spectrama (Egipt) soluţie injectabilă de enrofloxacină.
• Advocin (S.U.A.) conţine danofloxacin care face parte tot din grupa
fluoroquinolonelor. Se administrează intramuscular 1 ml/20 kg o dată pe zi timp
de 3 zile în afecţiuni respiratorii şi digestive produse de germeni sensibili.
• Ibafloxacin (Olanda) comprimate ce se indică în tratamentul infecţiilor
bacteriene ale pielii, ţesuturilor moi, tractului respirator şi urogenital la câini.
Doza este 15 mg/kg o dată pe zi timp de 3-5 zile.

126
 CAPITOLUL 6
ANTIBIOTICE
6.1. GENERALITĂŢI

Medicamentele antibacteriene se clasifică în substanţe bacteriostatice şi

substanţe bactericide. Medicamentele bacteriostatice stopează creşterea şi replicarea
bacteriană, la concentraţii serice uşor de obţinut, limitând astfel diseminarea infecţiei,
în timp ce sistemul imun al organismului atacă, imobilizează şi elimină agentul
patogen. Dacă medicamentul este eliminat înainte ca sistemul imun să îndepărteze
microorganismul, se menţin cantităţi suficiente de agenţi patogeni pentru a iniţia un al
doilea ciclu de infecţie. Deşi practică, această clasificare este prea simplă, deoarece
este posibil ca un antibiotic să fie bacteriostatic pentru un anumit microorganism şi
bactericid pentru altul (de exemplu, cloramfenicolul este bacteriostatic pentru bacilii
Gram negativi şi bactericid pentru pneumococi).

6.1.1. SPECTRUL DE ACŢIUNE

Spectrul de acţiune al unui antibiotic se referă la speciile de microorganisme

afectate de acel medicament.
Agenţii chimioterapici care acţionează asupra unui singur microorganism sau a
unui grup limitat sunt consideraţi a avea un spectru îngust. Spre exemplu, isoniazida
este activă numai împotriva micobacteriilor.
Spectrul intermediar este termenul utilizat pentru antibioticele eficiente
împotriva microorganismelor Gram-pozitive, precum şi împotriva unui număr
semnificativ de bacterii Gram-negative. De exemplu, ampicilina are un spectru
intermediar, deoarece este activă împotriva bacteriilor Gram-pozitive şi a unora dintre
cele Gram-negative.
Medicamente precum tetraciclina şi cloramfenicolul afectează o largă varietate
de specii microbiene şi sunt considerate antibiotice cu spectru larg. Administrarea
antibioticelor cu spectru larg poate afecta drastic natura florei bacteriene normale şi
poate precipita suprainfecţia cu un alt microorganism, precum Candida, a cărei
dezvoltare este împiedicată în mod normal de prezenţa altor microorganisme.
Din punct de vedere terapeutic se recomandă tratarea cu un singur agent care
prezintă cea mai mare specificitate pentru germenul infectant. Acestă strategie reduce
posibilitatea suprainfecţiei, reduce dezvoltarea tulpinilor rezistente şi minimalizează
toxicitatea. Există însă situaţii când este necesară combinarea unor medicamente; de
exemplu, tratarea micoplasmozei implică combinaţii medicamentoase.
Anumite combinaţii antibiotice, precum antibiotice beta-lactamice şi
aminoglicozide, prezintă sinergism, astfel încât combinaţia este mult mai eficientă
decât fiecare medicament administrat separat.
În cadrul unor astfel de asocieri trebuie să se ţină seama de faptul că există
antibiotice care acţionează numai asupra microorganismelor aflate în dezvoltare.
127
Datorită acestui fapt, administrarea concomitentă a unui alt agent ce determină
bacteriostază poate interfera cu acţiunea bactericidă a primului medicament.

6.1.2. MECANISMELE DE ACŢIUNE

Antibioticele şi chimioterapicele antimicrobiene pot acţiona asupra

microorganismelor patogene, bactericid sau bacteriostatic.
Acţiunea bactericidă constă în intoxicarea ireversibilă a germenilor microbieni
la concentraţiile minime inhibitorii (sau ceva mai mari), de către chimioterapice.
Acţiunea bactericidă poate fi:
- bactericidă absolută - afectează germenii atât în stare de repaus cât şi în faza
de multiplicare: polimixinele;
- bactericid degenerativă - afectează germenii numai în faza de multiplicare:
peniciline, cefalosporine, aminoglicozide.
Acţiunea bacteriostatică constă în inhibarea multiplicării germenilor. Germenii
pot fi omorâţi in vivo ca urmare a intervenţiei mecanismelor de apărare ale
organismului.
Au mecanism de acţiune bacteriostatic: sulfamidele, tetraciclinele,
cloramfenicolul, macrolidele, lincosamidele.
Aminoglicozidele şi fluorochinolonele pot avea şi un efect postantibiotic
antimicrobian, caracterizat prin menţinerea efectului la concentraţii minime
subinhibitorii (acest efect este datorat împiedicării sintezei proteinelor bacteriene şi
permite administrarea acestor substanţe la intervale de timp mai mari decât cele
determinate de concentraţia plasmatică eficace).
Mecanismele de acţiune la nivelul celulei bacteriene sunt următoarele:
a) acţiune asupra peretelui celular (inhibarea sintezei peptoglicanului care intră
în constituţia peretelui bacterian): betalactamine, vancomicină;
b) acţiune asupra membranei citoplasmatice (modifică bariera osmotică a
membranei bacteriilor gram-negative, care pierd constituienţi citoplasmatici şi mor) -
polimixinele;
c) inhibarea sintezei proteice ribozomale prin legarea de subunităţile:
- 30S: tetracicline;
- 50S: cloramfenicol, macrolide, lincosamide;
- interferenţa dintre subunităţile 30S şi 50S: aminoglicozide;
d) acţiune la nivelul aparatului nuclear prin:
- inhibarea ARN polimerazei ADN-dependentă şi blocarea sintezei ARN-
mesager urmată de scăderea sintezei proteinelor ribozomale: rifampicina;
- inhibarea ADN girazei bacteriene, enzimă care supraspiralizează ADN,
blocând astfel diviziunea celulară: acidul nalidixic şi fluorochinolonele;
- actiune competitivă cu metaboliţii omologi: cotrimoxazol;
- efect toxic asupra ADN: metronidazol.
Antibioticele şi chimioterapicele cu efect bacteriostatic la doze terapeutice sunt
utilizate în:
- infecţii uşoare sau medii;

128
 - bolile ciclice cu tendinţă spontană la vindecare, deoarece după oprirea
multiplicării bacteriilor organismul declanşează mecanismele proprii de apărare
antiinfecţioasă.
Antibioticele bactericide se utilizează în următoarele situaţii:
- infecţii bacteriene cu focare greu sterilizabile (osteomielite, tromboflebite,
tuberculoză);
- infecţii bacteriene cronice sau cu tendinţă la cronicizare (angiocolite,
pielonefrite, metrite, etc.);
- pacienţi imunodeprimaţi.

6.1.3. FARMACOCINETICĂ

Antibioticele şi chimioterapicele diferă între ele prin proprietăţile

farmacocinetice, proprietăţi care le influenţează profilul farmacoterapic şi
farmacografic.
Absorbţia şi implicit biodisponibilitatea antibioticelor şi chimioterapicelor
pe diferite căi influenţează calea de administrare a acestora. Administrarea orală este
cea mai avantajoasă şi se pretează a fi folosită în infecţiile uşoare şi medii, dar nu
toate substanţele ating concentraţii plasmatice eficiente pe această cale. Astfel, din
punct de vedere al gradului de absorbţie după administrare orală, antibioticele şi
chimioterapicele se clasifică în:
- Substanţe care se absorb bine oral şi care pot fi administrate pe această cale:
penicilina V, aminopenicilinele, penicilinele antistafilococice, unele cefalosporine,
macrolidele, antibioticele cu spectru larg (tetracicline în special din generalia a II-a,
amfenicoli), fluorochinolone, sulfamide antimicrobiene şi asociaţia trimetoprim-
sulfamide.
- Substanţe cu absorbţie orală redusă, inactive pe această cale
(concentraţiile sistemice realizate sunt ineficace terapeutic): penicilinele
antipseudomonas şi penicilinele active pe enterobacteriaceae, majoritatea
cefalosporinelor din generaţia II şi III, carbapenemi, monobactami, aminoglicozide.
Transportul antibioticelor şi chimioterapicelor în sânge se poate face în
formă legată de proteinele plasmatice sau liber dizolvate în plasmă. În cazul
substanţelor care se leagă în procent mare de proteinele plasmatice, latenţa acţiunii
şi durata acţiunii farmacodinamice este mare.
Un exemplu în acest sens este ceftriaxona, cefalosporină din generaţia a
III-a, se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 90-95%, având un timp de
înjumătăţire mediu de 7 ore, fapt care permite administrarea de 1-2 ori pe zi,
comparativ cu cefoxitina, cefalosporină din generaţia a II-a, care se leagă de
proteinele plasmatice în proporţie de 73%, are un timp de înjumătăţire mediu de 0,75
ore şi se administrează de 3 ori pe zi (la interval de 8 ore).
Difuziunea în diverse ţesuturi şi lichide biologice este caracteristică pentru
fiecare substanţă. Realizarea şi menţinerea unei concentraţii optime la locul infecţiei
este un alt parametru important care trebuie cunoscut în cazul utilizării antibioticelor
şi chimioterapicelor antimicrobiene.

129
 Afinitatea electivă pentru un anumit ţesut imprimă indicaţiile terapeutice
ale antibioticelor şi chimioterapicelor, astfel: lincomicina se concentrează electiv în
ţesutul osos şi datorită acestei particularităţi se utilizează în tratamentul osteomielitei.
Difuziunea şi concentrarea antibioticelor în anumite ţesuturi: bilă, căi
urinare, LCR, cavităţi seroase, focare septice închise sau nevascularizate, permite
utilizarea lor în infecţii cu aceste localizări. Din punct de vedere al concentrării la
aceste niveluri şi al utilităţii terapeutice, se disting:
- antibiotice cu difuziune şi concentrare în formă activă în vezica biliară:
aminopenicilinele (ampicilina, amoxicilina), rifampicina, antibiotice cu spectru larg
(tetraciclina, doxiciclina), cefalosporine din generaţiile II şi III (cefamandol,
ceftriaxon, cefoperazon, etc.);
- antibiotice cu concentrare urinară în formă activă: sulfamide
antimicrobiene, cotrimoxazol, chinolone şi fluorochinolone, aminopeniciline, etc.;
- antibiotice care difuzează în LCR şi realizează concentraţii active:
rifampicină, cloramfenicol, cefalosporinele din generaţia a III-a, fluorochinolone.
În focarele septice închise, antibioticele nu pătrund, de aceea este necesar
drenajul chirurgical.
Biotransformarea antibioticelor şi chimioterapicelor se poate face la
metaboliţi inactivi (pentru majoritatea substanţelor) sau la metaboliţi activi
farmacodinamic (rifampicina şi cefalosporinele). Importanţă prezintă faptul că
inactivarea unor antibiotice, cum este cloramfenicolul care se biotransformă prin
glucuronoconjugare în ficat, nu se poate realiza la nou-născut datorită imaturităţii
sistemelor enzimatice.
Epurarea antibioticelor şi chimioterapicelor pe cale renală ridică probleme
în caz de insuficienţă renală, deoarece în această situaţie prin scăderea clearence-ului
renal, creşte timpul de înjumătăţire şi concentraţia plasmatică poate creşte până la
valori toxice. În acest caz, dozele şi intervalul dintre doze se stabilesc în funcţie de
valoarea creatininemiei sau în funcţie de clearence-ul creatininei. În general, dozele
se reduc în caz de insuficienţă renală, pentru:
- aminoglicozide: streptomicină, gentamicină, amikacină, tobramicină,
netilmicină;
- antibiotice glicopeptidice: vancomicina;
- antibiotice polipeptidice: polimixina B, colistina.

6.2. CLASIFICAREA ANTIBIOTICELOR

I. Antibiotice betalactamice
1. Peniciline
A. Benzilpenicilina (penicilina cristalină G);
B. Peniciline pentru administrare orală
- Fenoximetilpenicilina (penicilina V);
C. Peniciline semisintetice
- Isoxazolilpeniciline (oxacilina, meticilina, cloxacilina,
carbenicilina);

130
 - Aminopeniciline (ampicilina, amoxicilina).
D. Peniciline retard
- Procain-benzilpenicilina;
- Benzatin-benzipenicilina (Moldamin);
2. Cefalosporine
3. Alte antibiotice betalactamice
II. Antibiotice aminoglicozidice: streptomicina, negamicina, gentamicina,
kanamicina, spectinomicina, aminosidina, apramicina.
III. Fenicoli: cloramfenicol, florfenicol, tiamfenicol
IV. Tetracicline
A. Tetracicline clasice: tetraciclina, oxitetraciclina, clortetraciclina,
pirolidin-metil tetraciclina
B. Tetracicline moderne: doxiciclina
V. Antibiotice macrolide: eritromicina, tilocina, oleandomicina, spiramicina
VI. False macrolide (lincosamide): lincomicina, clindamicina
VII. Antibiotice polipeptidice: colistina, polimixina B, bacitracina, tirotricina
VIII. Antibiotice peptolide (sinergistine): rifampicina
IX. Pleuromutiline: tiamulin.

6.2.1. ANTIBIOTICE BETALACTAMICE

6.2.1.1. Grupa peniciline

Penicilinele au ca nucleu de bază acidul 6-aminopenicilanic, ce cuprinde un

inel tiazolidinic legat de un inel beta-lactamic, de unde denumirea de antibiotice beta-
lactamice.
Acidul 6 - aminopenicilanic este responsabil de proprietăţile antibacteriene, iar
diferitele catene laterale ataşate la grupul amino conferă variate particularităţi
farmacocinetice şi farmacodinamice (în speţă acţiunea antibacteriană).
Penicilinele au efecte bactericid-degenerative cu acţiune distructivă numai
asupra celulelor în diviziune, care sintetizează peptidoglicani.
Mecanismele acţiunii antibacteriene, care implică alterarea biosintezei
peretelui celulei bacteriene sunt multiple:
- legarea de receptori specifici PBPS (“Penicilin Binding Proteins”) situaţi pe
membrana celulei bacteriene, cu capacităţi de legare diferite în funcţie de
bacterie şi de tipul de compus beta-lactamic;
- inhibarea sintezei peretelui celulei bacteriene prin legarea de
transpeptidaze, cu blocarea transpeptidării peptidoglicanului şi
împiedicarea formării legăturilor transversale, care conferă soliditate
peretelui;
- activarea unor enzime autolitice din peretele celular, prin legarea de PBPS ,
cu provocarea de leziuni ce produc moartea bacteriei în mediul izoton. În
mediul hiperton, bacteriile se transformă în forme L (protoplaşti sau
sferoplaşti) şi pot rezista mai mult timp.

131
 A. Penicilina cristalină

Penicilina a fost descoperită în 1928 de către A. Fleming care, în mod

întâmplător, a observat apariţia unor hife de ciuperci pe o cultură în mediu solid de
stafilococ, stafilococii fiind inhibaţi în jurul hifelor. Purificarea, respectiv extragerea
penicilinei, a fost realizată abia în anii 1939-1940 de către H. Florey şi E.B. Chain.
Fleming, Florey şi Chain sunt cunoscuţi sub numele de “grupa de la Oxford”; pentru
descoperirea şi izolarea penicilinei li s-a decernat premiul Nobel pentru medicină în
anul 1945.
Structura chimică
Penicilina se obţine din culturi de Penicillium notatum sau chrisogenum. În
stare nativă, este un amestec de 5 tipuri de peniciline (F, G, K, V, X), din care se
izolează Penicilina G sare de potasiu sau sodiu.
Penicilina se prezintă sub formă de pulbere de culoare albă, amară, inodoră,
stabilă numai în mediu acid (pH = 4,5 – 7). Este instabilă în soluţie deoarece se
hidrolizează; totuşi, soluţiile pot fi păstrate în frigider 48 ore.
Penicilina se dozează în unităţi internaţionale. O unitate internaţională este
cantitatea de penicilină care împiedică dezvoltarea stafilococului auriu tulpina Oxford,
pe mediu solid, diametrul zonei de inhibiţie având 24 mm.
Mecanism de acţiune
Penicilina acţionează bactericid. Având o structură asemănătoare cu D-alanil-
D-alanina, intră în competiţie cu această substanţă şi se cuplează cu murein-
transpeptidaza, enzimă necesară pentru sinteza acidului N-acetil-muramic, care
constituie scheletul de susţinere al membranei microbiene. Ca urmare, penicilina
blochează sinteza mucopeptidelor din peretele microbian. Bacteriile devin gigante,
presiunea în interiorul bacteriei creşte şi aceasta se dezintegrează. Bacteriile Gram-
negative au o membrană dublă de protecţie şi astfel penicilina nu pătrunde prin ele.
Întrucât în organismul homeotermelor, acidul muramic nu joacă un rol
important în sinteza peretelui celular, penicilina nu este toxică faţă de aceste celule.
Rezistenţa bacteriană se înregistrează în următoarele situaţii:
- bacili Gram-negativi, deoarece posedă o membrană fosfolipidică
suplimentară la exteriorul peretelui celular care nu permite pătrunderea
penicilinelor clasice la membrana citoplasmatică. Penicilinele cu spectru
lărgit (ampicilina, carbenicilina) au moleculă hidrofilă şi pot traversa porii
apoşi din membrana exterioară a acestor bacili;
- unele bacterii (80 % din tulpinile de stafilococ, unele tulpini de
Haemophylus influenzae, Neisseria gonorrhaeae, Klebsiella, majoritatea
enterobacteriaceelor) produc beta-lactamaze, enzime ce inactivează unele
peniciline prin ruperea inelului beta-lactamic. Anumite peniciline de tipul
meticilinei (oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina, nafcilina), precum şi
majoritatea cefalosporinelor au molecula invulnerabilă la penicilinază;
- unele bacterii precum Listeria sau câteva tulpini de stafilococi sau
streptococi, asupra cărora penicilinele au doar activitate bacteriostatică

132
 inhibitorie şi nu bactericidă. În aceste cazuri, antibioticul nu poate activa
enzimele autolitice din peretele celular bacterian;
- unele microorganisme care nu posedă perete celular (micoplasmele) sau
altele care sunt inactive metabolic şi nu se divid.
Farmacocinetica penicilinei
În urma administrării pe căi parenterale, absorbţia penicilinei este rapidă şi
completă, cu excepţia preparatelor retard de tipul benzatin benzil-penicilinei.
Penicilinele se distribuie bine tisular, realizând niveluri eficace în seroase
(lichid pleural, peritoneal, sinovial). Se concentrază puţin în lichidul cefalorahidian,
însă numai în condiţiile unui meninge inflamat (meningite bacteriene).
Majoritatea penicilinelor se excretă rapid pe cale renală, 90 % prin secreţie
tubulară. Alte căi minore de excreţie sunt calea biliară şi prin lapte.
Toxicitatea directă a penicilinelor este minimă comparativ cu a altor
antibiotice. Majoritatea efectelor adverse serioase sunt de natură alergică, cu o
frecvenţă variabilă. Sensibilizarea este încrucişată între peniciline şi este în general
direct proporţională cu durata tratamentului. Benzilpenicilina este foarte antigenică; în
schimb, penicilinele semisintetice sunt mai puţin sensibilizante, cu excepţia
ampicilinei, care produce frecvent erupţii cutanate.
Antigenitatea penicilinelor se datorează fie moleculelor de antibiotic
nemodificate, dar mai ales unor metaboliţi ce acţionează ca haptene, prin legare
covalentă de proteine. Peniciloilamida este o haptenă care se cuplează cu o proteină
plasmatică şi determină cel mai frecvent sensibilizare. Ea este un “determinant
antigenic major”. Există şi “determinanţi minori”, care sunt mai rar cauză de
sensibilizare, cum ar fi benzilpenicilina, acidul penicilanic, acidul penicilinoic.
Reacţii adverse
În urma administrării penicilinei pe cale parenterală pot apare dureri la locul
injecţiei şi infiltraţii nodulare în cazul în care soluţiile sunt prea concentrate.
Rareori la bovine pot apare reacţii alergice caracterizate prin salivaţie, dispnee,
edemul botului şi al pleoapelor, anusului şi vulvei.
Reacţiile alergice la om sunt relativ rare în urma administrării penicilinelor
deoarece acestea au acţiune selectivă faţă de peretele celular bacterian, absent în
celulele umane.
Toate penicilinele au totuşi acţiune iritantă la nivelul SNC şi cresc
excitabilitatea neuronală. În concentraţii mari şi după administrare parenterală,
penicilinele au acţiune iritantă locală, putând determina durere la locul de injecţie,
inflamaţie, chiar tromboflebită. Dozele mari administrate oral, în special penicilinele
cu spectru larg – ampicilina sau amoxicilina – provoacă greaţă, vomă, diaree. De
asemenea, pot dezvolta excesiv unele microorganisme rezistente: stafilococi,
Pseudomonas, Proteus sau fungi, Candida.
Indicaţii
Penicilina se administrează în boli infecţioase nespecifice, dar şi specifice,
precum: rujet, gurmă, antrax, cărbune emfizematos, gangrenă gazoasă, spirochetoză.
Local se poate utiliza în conjunctivite, mamite, artrite, peritonite.

133
 Contraindicaţii
Nu se administrează în boli provocate de germeni rezistenţi (colibaciloză,
salmoneloză, necrobaciloză, etc.), nu se administrează intrarahidian, nu se
administrează la cobai, hamsteri şi chinchila, care fac un dismicrobism grav.
Penicilinele care pot fi administrate per os (penicilina V, ampicilina, amoxicilina) nu
se administrează oral la iepure.
Căi de administrare
În mod obişnuit, benzilpenicilina se injectează intramuscular din 6 în 6 ore.
Poate fi administrată şi subcutanat, dar numai la animalele mici. La om, penicilina
poate fi administrată şi intravenos sub formă de perfuzii lente.
O cale eficientă este cea intraperitoneală, atât în scop general, cât şi local.
Penicilina G nu se administrează per os deoarece este descompusă de sucul stomacal
şi de penicilinaza elaborată de flora intestinală coliformă. Rareori la viţei în
bronhopneumonii poate fi injectată intratraheal asociată cu streptomicină şi tripsină.
De asemenea, se poate utiliza sub formă de aerosoli în bronhopneumonii, dimensiunea
particulelor fiind de 0,1 – 10 microni. În cavităţile seroase (intraperitoneal,
intrapleural), penicilina se injectează o dată la 12 sau 24 ore, la fel şi intraarticular. Se
administrează şi intramamar, intrauterin, pe plăgi, pe mucoase, intraconjunctival, sub
formă de soluţii sau unguente.
Dozele variază în funcţie de rezistenţa germenilor, gravitatea afecţiunii şi calea
de administrare:
• Animale mari şi mijlocii : 2.000 – 5.000 U.I. / kg de 4-6 ori pe zi;
• Carnivore : 25.000 – 50.000 U.I. / kg;
• Păsări : 10.000 – 20.000 U.I. / kg.
Pentru acţiunea locală se utilizează următoarele doze:
- intraperitoneal : 200.000 – 400.000 U.I. / animal mare în 20 – 50 ml ser
fiziologic şi 50.000 – 200.000 U.I. la animalele mijlocii şi mici;
- intraarticular : 200.000 U.I. la animalele mari în 3-5 ml ser fiziologic după
extragerea unei cantităţi similare de lichid sinovial;
- pe piele şi mucoase se aplică unguente sau soluţii cu o concentraţie de
10.000 – 20.000 U.I. / ml (g). (după Veturia Nueleanu, 2004)
Mod de prezentare
• Penicilina G, sare de potasiu, flacoane de 400.000 U.I., 1.000.000 U.I.
(1 mega) şi 5.000.000 U.I.
• Penicilina G, sare de sodiu, aceleaşi flacoane ca şi în cazul sării de
potasiu.

B. Penicilina V (Fenoximetilpenicilina, Isocilina)

Spre deosebire de penicilina G, penicilina V rezistă la sucul gastric şi de aceea

poate fi administrată per os. Se absoarbe din intestin circa 60%. Are spectru de acţiune
asemănător penicilinei G, dar este mai puţin activă faţă de streptococi, meningococi,
gonococi. Se administrează în special la animalele mici pentru continuarea

134
tratamentului început pe cale intramusculară. Este indicată în faringite, laringite,
bronşite, bronhopneumonii, infecţii cutanate, gastroenterite, mamite. Se administrează
în doză de 50.000 U.I. / kg de 2 ori pe zi. Se prezintă sub formă de comprimate de
200.000 U.I.

C. Peniciline semisintetice

În anul 1956, Batchelor şi col. (Anglia) au reuşit să izoleze pentru prima dată
acidul 6-aminopenicilanic, nucleu activ al penicilinei şi prin diverse substituţii cu
diverşi radicali sintetici s-au obţinut penicilinele semisintetice.
Aceste peniciline prezintă următoarele avantaje comparativ cu penicilinele
naturale:
1. Sunt active în urma administrării pe cale bucală, cu menţiunea că nu se
administrează pe această cale la rumegătoare şi cabaline pentru că produc
un dismicrobism grav;
2. Au un spectru larg de acţiune (ex. ampicilina, amoxicilina); aceste
peniciline au o penetrabilitate mai bună la nivelul peretelui bacterian şi
astfel sunt active şi faţă de germeni Gram-negativi şi micoplasme;
3. Sunt rezistente la penicilinaza stafilococică (oxacilina, meticilina,
cloxacilina)
Industria farmaceutică din ţara noastră produce 5 peniciline semisintetice de uz
veterinar (Ampicilina, Amoxicilina, Oxacilina, Meticilina, Cloxacilina).
a) AMPICILINA - se prezintă sub formă de sare sodică pentru administrare
parenterală, în flacoane de 0,250 g şi 0,500 g, şi trihidrat, comprimate sau capsule de
0,250 şi 0,500 g.
Ampicilina este rezistentă la acţiunea acidului clorhidric din stomac, iar
absorbţia se realizează din intestin. Biodisponibilitatea orală este de 60-70%, iar
legarea de proteinele plasmatice este redusă. Prezintă o distribuţie bună în ţesuturi,
realizând concentraţii mari în lichidele biologice. Trece în lichidul cefalorahidian în
concentraţii mici (difuziunea este mai bună în cazul unor meningite, când realizează
concentraţii mai mari). Se elimină predominant pe cale renală, sub formă activă.
Concentraţia în urină este mare, eficace terapeutic. O altă parte se elimină prin bilă şi
pe cale digestivă.
În medicina veterinară se utilizează Ampicilina 10% pulbere hidrosolubilă care
se administrează în apa de băut, lapte sau substituenţi de lapte şi Ampicilină 10%
suspensie injectabilă pentru administrare intramusculară.
Ampicilina este o penicilină cu spectru larg, asemănător tetraciclinelor, dar
sensibilă la penicilinaza produsă de stafilococ, colibacil, piocianic. Se leagă de
proteinele serice în proporţie de 20%.
Dozele sunt următoarele: bovine, cabaline: 5-10 mg/kg; porcine: 5-15 mg/kg;
câine:8 mg/kg; pisică: 20 mg/kg.
Ampicilină+sulbactam – sulbactamul este inhibitor de betalactamază, care
are eficacitate antibacteriană redusă dacă s-ar utiliza singur. Asociat cu ampicilina
lărgeşte spectrul de acţiune antimicrobiană al acesteia şi asupra germenilor

135
producători de betalactamaze, asocierea fiind activă faţă de:
- coci Gram pozitivi, inclusiv stafilococi rezistenţi la peniciline;
- coci Gram negativi, inclusiv gonococi rezistenţi la ampicilină;
- bacili Gram negativi producători de betalactamaze.
Sunt rezistente enterobacteriaceele care produc betalactamaze de tip I:
Enterobacter, Serratia, Pseudomonas şi unele tulpini de stafilococi.
Asocierea este indicată în infecţii cu germeni producători de betalactamaze,
rezistenţi la ampicilină, precum infecţii ale tractului respirator, infecţii puerperale,
infecţii gastrointestinale, infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi, infecţii osteo-articulare.
Asocierea ampicilină-sulbactam se face în raport de 2/1, existând comprimate
de 375 mg şi pulbere pentru soluţie injectabilă.
Preparate comerciale:
• Ampicilin 20% (Olanda) – soluţie injectabilă de ampicilină trihidrat;
• Albipen L.A. (Olanda) – suspensie uleioasă, injectabilă de ampicilină cu aluminiu
stearat, flacoane a 80 ml;
• Ampicol (Austria) – pulbere cu 10% ampicilină trihidrat şi colistină;
• Ampiwerfft (Austria) – soluţie uleioasă injectabilă cu 10% ampicilină trihidrat;
• Ampisur (Franţa) – flacoane cu 100 ml soluţie ce conţine ampicilină trihidrat şi
colistină;
• Ampiclox L.C. (S.U.A.) – suspensie intramamară ce conţine ampicilină şi
cloxacilină sodică;
• Chinomast (Ungaria) – injectoare cu suspensie intramamară ce conţine ampicilină,
sulfat de dihidrostreptomicină;
• Ampistrepto – soluţie injectabilă ce conţine ampicilină trihidrat, streptomicină
sulfat, dexametazonă şi procaină;
• Colistin (Spania) – suspensie injectabilă ce conţine ampicilină şi colistină;
• Mamifort (Spania) – suspensie intramamară cu ampicilină şi cloxacilină.
b) AMOXICILINA – are biodisponibilitate orală mai mare (90-95%)
comparativ cu ampicilina. Absorbţia nu este influenţată de plenitudinea tubului
digestiv. Concentraţia plasmatică realizată este mai mare comparativ cu ampicilina.
Are o difuziune în ţesuturi mai bună, inclusiv în secreţiile traheo-bronşice. Eliminarea
se face în cea mai mare parte pe cale urinară sub formă activă.
Are un spectru larg, este eficace şi în urma administrării per os, este sensibilă
la penicilinază, are biodisponibilitate mare. Se administrează în doză de 5-10 mg/kg la
intervale de 12 ore.
Amoxicilina + Acid clavulanic – farmacocinetica amoxicilinei şi a acidului
clavulanic sunt asemănătoare, astfel că asocierea posedă aceleaşi proprietăţi ca şi
amoxicilina. Acidul clavulanic este un inhibitor al betalactamazelor produse de
stafilococi şi de bacilii Gram negativi, şi în asociere cu amoxicilina lărgeşte spectrul
antibacterian al acesteia. Spectrul antimicrobian al asocierii şi indicaţiile sunt aceleaşi
cu cele ale asocierii ampicilină-sulbactam.
Asocierea amoxicilină-clavulanat de potasiu se face în raport de 2/1 sau 4/1.

136
 Preparate comerciale:
• Amoxilrom – pulbere hidrosolubilă ce conţine amoxicilină trihidrat 25% în lactoză;
• Animox – pulbere amoxicilină trihidrat;
• Amoxineovit – pulbere hidrosolubilă cu amoxicilină trihidrat, oxitetraciclină,
neomicină şi vitamine;
• Amoxcolistin – suspensie injectabilă cu amoxicilină şi colistină;
• Amoxiklav (Slovenia) – comprimate şi pulbere cu amoxicilină şi acid clavulanic.
Se utilizează în special în tulburări gastro-intestinale, dar şi respiratorii şi
urogenitale;
• Amoxi-Kel 15% (Belgia) – suspensie injectabilă cu amoxicilină trihidrat;
• Amoxi-Vet 500 (Egipt) – comprimate cu amoxicilină trihidrat;
• Clamoxyl (Anglia) – pulbere solubilă;
• Clamoxyl L.A. (Anglia) – suspensie injectabilă;
• Paracillin S.P. (Olanda) – pulbere solubilă 80% amoxicilină trihidrat;
• Rimox L.A. retard (Austria) – suspensie uleioasă cu amoxicilină trihidrat;
• Synulox – suspensie intramamară, suspensie injectabilă şi comprimate ce conţin
amoxicilină trihidrat şi clavulanat de potasiu;
• Vetrimoxin CPR (Franţa) – comprimate şi Vetrimoxin L.A. – suspensie injectabilă.
c) OXACILINA – este rezistentă la penicilinază, spre deosebire de ampicilină
şi amoxicilină, dar nu are spectru larg. Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie
de 90%. Rezistă la sucul gastric şi se poate administra per os. Dozele sunt : 5-10
mg/kg la animalele mari; 10-20 mg/kg la animalele mijlocii şi 20-30 mg/kg la
carnivore.
Un preparat existent şi la noi în ţară este Totocillin (Germania), suspensie cu
ampicilină şi oxacilină care se administrează intramamar şi intrauterin.
d) METICILINA – este rezistentă la penicilinaza stafilococică, dar nu are un
spectru larg şi nu se poate administra per os. Activitatea antibacteriană este mai slabă
decât cea a penicilinei G.
Este indicată în infecţii cu stafilococi: abcese, flegmoane, pneumopatii,
septicemii, osteomielite. Se administrează intramuscular, mai rar intravenos sau
subcutanat în doză de 5-20 mg/kg la animalele mari, 10-20 mg/kg la animalele mici de
3-4 ori pe zi.
e) CLOXACILINA – este rezistentă la penicilinaza stafilococică, dar nu are
spectru larg. Se prezintă sub formă de tuburi cu 12 g suspensie 8,3% şi se
administrează intramamar. Este activă în special faţă de streptococi, stafilococi,
corinebacterii.
Preparate comerciale:
• Kloksafort (Slovenia) – seringi cu suspensie intramamară utilizate în profilaxia şi
tratamentul mamitelor;
• Orbenin Extra D.C. (S.U.A.) – seringi cu suspensie de cloxacilină care se
administrează în perioada de repaus mamar.
• Norclox D.C. (Anglia) – suspensie intramamară utilizată în tratamentul mamitelor

137
 în perioada de înţărcare;
• Mastivet (Iordania) – suspensie intramamară cu cloxacilină şi colistin sulfat
utilizată în tratamentul mamitelor acute, subacute şi cronice;
• Cloxa 1000 TS (Franţa) – suspensie intramamară;
• Cloxa-Coli – suspensie cu cloxacilină şi colistin recomandată pentru tratamentul
mamitelor în perioada de lactaţie.

Peniciline cu spectru larg, active faţă de Pseudomonas

Pot fi: - carboxipeniciline: carbenicilina, ticarcilina;
- ureidopeniciline: mezlocilina, azlocilina, piperacilina.
a. Carbenicilina – nu se absoarbe consecutiv administrării orale, de aceea se
administrează pe căi parenterale. Legarea de proteinele plasmatice este medie. Are
difuziune bună în ţesuturi, dar nu trece în lichidul cefalorahidian prin meningele
neinflamat. Realizează concentraţii mai mari decât cele plasmatice în bilă. Se elimină
circa 80% pe cale renală sub formă activă.
Reacţiile adverse sunt: reacţii alergice (mai ales erupţii cutanate), accidente
hemoragice (acţiune antiagregantă), afecţiuni hepatice, renale, convulsii, tulburări
electrolitice.
Indicaţia principală o reprezintă tratamentul infecţiilor cu Pseudomonas:
infecţii respiratorii, meningite, abcese, arsuri, infecţii cutanate, urinare. În infecţiile
grave se asociază frecvent cu aminoglicozidele pentru creşterea eficacităţii şi
întârzierea apariţiei rezistenţei, dar nu se asociază în aceeaşi seringă sau sac perfuzor.
Există şi preparate cu administrare orală: carindacilina şi carfecilina. Acestea
se absorb digestiv şi prin hidroliză eliberează carbenicilina. Realizează concentraţii
plasmatice mici, dar se elimină renal, realizând concentraţii eficace terapeutic. Sunt
utilizate mai ales pentru tratamentul infecţiilor urinare.
b. Ticarcilina – are proprietăţi asemănătoare carbenicilinei, fiind indicată în
septicemii, infecţii ale pielii şi ţesuturilor moi provocate de germeni sensibili, infecţii
urinare şi respiratorii. Asocierea ticarcilină-acid clavulanic are spectru antibacterian
extins şi asupra germenilor producători de betalactamaze.
c. Piperacilina – profilul farmacocinetic este asemănător cu cel al
carboxipenicilinelor. Are spectru asemănător carboxipenicilinelor, cu avantajul că este
mai activă faţă de Pseudomonas, enterococi şi Klebsiella. Asocierea piperacilină-
tazobactam extinde spectrul antimicrobian şi asupra germenilor producători de
betalactamaze.

D. Penicilinele retard

Există două săruri ale penicilinei cu acţiune retard : procain-penicilina şi

benzatin-penicilina.
a. PROCAINPENICILINA – acţiunea retard a acestei peniciline este datorată
solubilităţii sale reduse şi absorbţiei lente. Dacă se utilizează doze terapeutice
obişnuite, nivelul sanguin eficace se menţine timp de 12-24 ore.

138
 Dozele în care se administrează procainpenicilina sunt : animale mari: 6.000-
12.000 U.I. / kg; animale mijlocii: 10.000-20.000 U.I. / kg; câine şi pisică: 15.000 U.I.
/ kg.
Porcii prezintă o sensibilitate la această sare tradusă prin: tremurături, vomă şi
chiar avort.
Preparate comerciale:
• Hypropen (Austria) – soluţie injectabilă;
• Ilcocilline-P (Elveţia) – soluţie injectabilă;
• Pangolamin (Grecia) – suspensie injectabilă apoasă, flacoane de 40 ml şi 100 ml.
Se administrează în doze de 5.000-25.000 U.I. / kg pe cale intramusculară cu
repetare la 24 ore. La bovine, ovine şi caprine, produsul poate fi administrat şi
intramamar, la vaci 3-5 ml pe sfert, iar la oi şi capre 1,5 ml / mamelon;
• Procillin 30 (Germania) – soluţie injectabilă;
• Pentard (Slovenia) – flacoane a 100 ml; conţine 150.000 U.I. procainpenicilină şi
150.000 U.I. benzatinpenicilină per mililitru;
• Neopen (Olanda) – suspensie apoasă injectabilă ce conţine procain-
benzilpenicilină şi sulfat de neomicină;
• Depomicine (Olanda) – suspensie injectabilă, flacoane a 100 ml cu
dihidrostreptomicină sulfat şi procain-benzilpenicilină;
• Duphapen (Olanda) – suspensie injectabilă cu procainpenicilină şi benzatin-
penicilină G.
b. BENZATINPENICILINA (MOLDAMIN, TARDOMYOCEL) – este un
produs de condensare a penicilinei în care două molecule de penicilină G sunt unite
într-o moleculă de dibenzil-etilen-diamină. Produsul este insolubil în apă. Acţiunea
retard se datorează faptului că se descompune foarte lent în organism şi eliberează
treptat cantităţi mici de penicilină.
Aceste peniciline sunt indicate în: afecţiuni subacute şi cronice produse de
germeni penicilinosensibili, continuarea tratamentului după penicilina cristalină G,
profilaxia şi tratamentul complicaţiilor postoperatorii şi a complicaţiilor bacteriene ale
virozelor.
a. Efitard (Endocilin) – se prezintă sub formă de flacoane a 400.000 U.I. şi
800.000 U.I. şi conţine sare procainică şi sare potasică. Se administrează
intramuscular suspensia în ser fiziologic în doză de 5.000-10.000 U.I. / kg la 24 ore.
b. Moldamin (Dicilin) – este un produs de condensare a penicilinei, insolubil în
apă. Se prezintă sub formă de flacoane de 600.000 U.I. şi 1.200.000 U.I. Suspensia se
injectează intramuscular, o dată la 48 ore, în doză de : 10.000-15.000 U.I. / kg la
animalele mari, 15.000-20.000 U.I. / kg la animalele mijlocii şi 20.000-50.000 U.I. /
kg la animalele mici.
c. Tripedin – se prezintă sub formă de flacoane cu benzatinpenicilină G
600.000 U.I., benzilpenicilină procainică 300.000 U.I. şi benzilpenicilină potasică
300.000 U.I. Se administrează similar moldaminului.

139
 6.2.1.2. Grupa cefalosporine

Cefalosporinele au fost izolate în anul 1945 din culturi ale ciupercii

Cephalosporium acremonium. Sunt derivaţi ai acidului 7-amino-cefalosporanic şi, pe
lângă inelul betalactamic, conţin un heterociclu cu 6 laturi (un inel tiazolic cu 5 laturi
ca la peniciline).
Cefalosporinele acţionează bactericid, printr-un mecanism similar
penicilinelor, prin fixarea pe proteine receptoare specifice (PBP). Este împiedicată
sinteza peretelui celular, datorită blocării transpeptidazei peptidoglicanului şi activării
enzimelor autolitice din peretele celular.
Clasificarea cefalosporinelor după criterii microbiologice şi clinice este
următoarea:
- cefalosporine parenterale împărţite în 4 generaţii (I, II, III, IV);
- cefalosporine orale care pot avea spectru antibacterian similar celor din
generaţia I, II şi III.
a) Cefalosporine din generaţia I: cefazolina, cefalotina, cefapirina, cefazidina.
Eficacitatea maximă o au asupra pneumococului, streptococului, meningococului,
stafilococului auriu.
Cefalotina – după administrarea orală nu atinge concentraţii plasmatice
eficace. Absorbţia consecutiv administrării intramusculare este rapidă şi completă.
Difuziunea în ţesuturi este bună, dar redusă în lichidul cefalorahidian. Metabolizarea
hepatică se face prin dezacetilare, metabolitul fiind mai puţin activ. Eliminarea se face
pe cale renală prin secreţie tubulară, cu realizarea unor concentraţii mari în urină. În
insuficienţa renală este necesară reducerea dozelor.
Spectrul antimicrobian este asemănător benzil-penicilinei şi cuprinde în plus
stafilococul penicilinazosecretor (este rezistentă la majoritatea betalactamazelor
stafilococice).
Este indicată în infecţii severe cu germeni sensibili: septicemie, endocardită,
peritonită, infecţii respiratorii, urinare, ale ţesuturilor moi.
Cefazolina – este inactivă consecutiv administrării orale. Realizează
concentraţii plasmatice mari consecutiv administrării intramusculare şi intravenoase.
Se leagă de proteinele plasmatice în procent de peste 80%. Eliminarea se face pe cale
renală, prin filtrare glomerulară.
b) Cefalosporine din generaţia a II-a: cefamandol, cefoxitina, cefotetanul,
cefaclorul, cefuroxima. Sunt foarte active faţă de cocii Gram-pozitivi, H. influenzae,
E. coli, Klebsiella, Proteus.
Cefamandol – consecutiv administrării orale, nu atinge concentraţii
plasmatice active. Administrat intramuscular, concentraţia plasmatică maximă este de
30 mcg/ml. Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 70% şi se elimină pe cale
renală sub formă activă.
Este indicat în infecţii cu Haemophilus, pneumonii produse de Klebsiella,
infecţii urinare, chirurgicale.
Cefuroxima – este inactivă consecutiv administrării orale. Sub formă de

140
cefuroxim-acetil are biodisponibilitate orală bună. În mucoasa intestinală şi în sânge
hidrolizează şi eliberează cefuroxima. Difuzează bine în ţesuturi, cu realizarea de
concentraţii active în lichidul cefalorahidian. Se elimină în proporţie de 90% pe cale
renală sub formă activă.
Este indicată în infecţii (cu germeni sensibili) urinare, chirurgicale, digestive,
în cazuri grave în asociere cu aminoglicozide.
Cefoxitina – este inactivă consecutiv administrării orale. După administrarea
intramusculară are difuziune bună în ţesuturi, iar concentraţia activă se menţine
aproximativ 2 ore. Legarea de proteinele plasmatice este în medie de 70%. Eliminarea
se face pe cale renală, nebiotransformată.
Este indicată în infecţii mixte cu aerobi şi anaerobi, cu germeni rezistenţi la
peniciline şi pentru prevenirea unor infecţii chirurgicale.
c) Cefalosporine din generaţia a III-a – au un spectru ce include, în plus faţă
de generaţia anterioară, şi în funcţie de produs, tulpini rezistente de enterobacteriacee.
Reprezentanţi mai folosiţi ai acestei generaţii: cefotaxima, ceftriaxona, cefaperazona,
ceftazidima, cefixima, ceftibutenul.
Cefotaxima – nu se absoarbe după administrarea orală. Difuzează bine în
ţesuturi după administrarea parenterală, inclusiv la nivelul ochiului şi a lichidului
cefalorahidian (când meningele este inflamat realizează concentraţii mari).
Se metabolizează la nivelul ficatului (aproximativ 40%) la un metabolit
dezacetilat, mai puţin activ. Se elimină în proporţie de 40% pe cale renală sub formă
activă şi 15% metabolizată.
Este indicată în infecţii grave: septicemii, meningite, infecţii urinare sau
chirurgicale cu germeni rezistenţi la alte antibiotice.
Ceftriaxona – nu se absoarbe consecutiv administrării pe cale orală.
Realizează concentraţii plasmatice mari după administrarea intramusculară sau
intravenoasă. Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 90-95%. Are o bună
distribuţie în ţesuturi, inclusiv în lichidul cefalorahidian. Concentraţiile active se
menţin circa 24 ore. Se elimină pe cale renală sub formă activă (60%) şi prin bilă
(40%). Timpul mediu de înjumătăţire este de 7 ore, ceea ce permite o administrare pe
zi.
Este o cefalosporină cu spectru de acţiune larg şi bine suportată. Este indicată
în infecţii grave cu germeni sensibili: meningite, infecţii urinare şi respiratorii severe,
infecţii ale pielii, ale oaselor şi articulaţiilor, pentru profilaxia infecţiilor chirurgicale.
Cefoperazona – nu se absoarbe pe cale orală. Nu trece în lichidul
cefalorahidian. Se elimină predominant prin bilă (70%); de aceea, eliminarea scade în
caz de insuficienţă hepatică sau obstrucţie biliară.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al cefotaximei, dar este mai
puţin activă faţă de enterobacteriacee.
Este indicată în infecţii cu Gram negativi la pacienţii cu insuficienţă renală
(deoarece nu se elimină renal), pneumonii cu germeni Gram negativi sensibili,
asociată cu aminoglicozide în infecţii cu Pseudomonas.
Ceftazidima – nu se absoarbe pe cale orală, se elimină pe cale renală în
proporţie de 84%. Difuzează bine în ţesuturi, realizând concentraţii variabile la nivelul
141
lichidului cefalorahidian.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al cefotaximei, cu două
deosebiri: este cea mai activă cefalosporină de generaţia a III-a faţă de Pseudomonas
aeruginosa şi are eficacitate mai slabă asupra cocilor Gram pozitivi.
d) Cefalosporine din generaţia a IV-a – sunt superioare celor din generaţia a
III-a deoarece au un spectru foarte larg ce include enterobacteriacee şi bacterii Gram-
pozitive. Dintre acestea, amintim: cefepima, cefpiroma, cefquinoma, active în special
administrate pe cale parenterală.
Cefepima – prezintă o absorbţie orală redusă, de aceea nu se foloseşte pe
această cale pentru efect sistemic. După administrarea intravenoasă realizează
concentraţii plasmatice mari, în timp ce după administrarea intramusculară
concentraţiile plasmatice sunt de 2-3 ori mai mici. Se leagă într-un procent scăzut de
proteinele plasmatice. Timpul de înjumătăţire este în medie de 2 ore, volumul de
distribuţie este mare, trece în lichidul cefalorahidian. Epurarea are loc predominant pe
cale renală, sub formă activă. Spectrul antimicrobian este larg.
Avantajul faţă de cefalosporinele din generaţia a III-a este că rezistenţa se
instalează mult mai lent, deoarece:
- datorită sarcinii pozitive a moleculei, pătrunde mai rapid prin porii
membranei externe a bacteriilor Gram negative;
- are afinitate mare pentru proteinele din membranele receptoare;
- este stabilă la acţiunea betalactamazelor mediate cromozomial produse de
Enterobacter, Klebsiella şi Pseudomonas;
Este indicată în infecţii urinare, ale pielii şi ţesuturilor moi, în septicemii, şi se
poate asocia cu peniciline, chinolone, clindamicină, metronidazol.
O realizare importantă în cercetarea cefalosporinelor o reprezintă obţinerea
compuşilor ce conţin în moleculă derivaţi de acid acetic complet substituit, de tip aril-
α-oxiimino-acetil cefalosporină.
Efectele încorporării grupei α-oxiimino în structura cefalosporinelor s-au
manifestat prin creşterea impresionantă a rezistenţei la inactivare cu betalactamaze şi
lărgirea spectaculoasă a spectrului şi intensităţii acţiunii antibacteriene.
Faţă de generaţia precedentă, cefalosporinele din generaţia a IV-a prezintă
avantaje notabile. Ele au afinitate mai mare asupra unor PBPS (penicillin binding
proteins), penetrează mai rapid peretele celular al bacteriilor şi au un spectru mai larg
de activitate.
Cefalosporinele care se administrează per os se utilizează în doză de 25 mg/kg
de 2 ori pe zi (cefalexin, cefaclor, cefadrin, cefadroxil). Produsele care se
administrează parenteral se utilizează la câine şi la pisică 10-20 mg/kg de 2-3 ori pe zi
i.m. sau i.v., la animalele mijlocii 5-10 mg/kg, iar la animalele mari 3-5 mg/kg.
e) Cefalosporine orale
Cefalexina – este activă consecutiv administrării orale, având o
biodisponibilitate medie. Se leagă într-un procent redus de proteinele plasmatice. Se
elimină pe cale renală prin secreţie tubulară, cu realizarea unor concentraţii active în
urină.

142
 Spectrul antimicrobian cuprinde bacterii Gram pozitive şi unii bacili Gram
negativi.
Cefaclor – are o absorbţie bună la nivelul tubului digestiv (circa 80%), dar mai
scăzută în prezenţa alimentelor. Difuzează bine în ţesuturi, cu excepţia lichidului
cefalorahidian. Se elimină pe cale renală sub formă activă şi pe cale biliară (realizează
concentraţii mari, asemănătoare celor plasmatice).
Este indicată mai ales în infecţii respiratorii şi urinare cu germeni sensibili.
Cefexima – după administrarea orală are o biodisponibilitate de 40-50%. Se
elimină pe cale renală în proporţie de 40%.
Spectrul antimicrobian este larg, cuprinzând germeni Gram negativi şi Gram
pozitivi, dar are o acţiune slabă asupra stafilococilor. Este indicată în infecţii urinare,
faringite, bronşite.
Ceftibuten – se absoarbe bine consecutiv administrării orale şi se elimină pe
cale renală netransformată. Spectrul de acţiune este asemănător cu cel al cefeximei.
Este indicat în infecţii respiratorii, urinare, digestive.
Cefetamet – se absoarbe bine consecutiv administrării orale şi realizează
concentraţii sanguine active. Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al
cefeximei, cu următoarele deosebiri: este mai activ pe bacili Gram negativi şi este mai
slab activ pe stafilococi.
Este indicat mai ales în infecţii respiratorii şi urinare.

Reacţiile adverse generate de cefalosporine sunt fenomene alergice, cu

manifestări clinice diferite. Există riscul apariţiei unor fenomene alergice încrucişate
cu penicilinele la 5% dintre indivizii alergici la peniciline. În plus, cefaloridina şi
cefalotina sunt nefrotoxice, efect agravat de asocierea cu aminoglicozidele.
Cefalosporinele cu o catenă laterală metiltiotetrazolică, care au o structură
asemănătoare anticoagulantelor cumarinice, prezintă acţiuni similare acestora, de
scădere semnificativă a activităţii protrombinice.
Preparate comerciale:
• Cefa-cure (Olanda) – comprimate ce conţin cefadroxil, cefalosporină orală
eficientă în doză unică zilnică la câini şi pisici. Tot din Olanda se mai importă
Cefa-tabs (comprimate) şi Cefa-drops (pulbere), indicate la câini şi pisici în
tratamentul infecţiilor genito-urinare, piodermite, dermatite.
• Excenel T.M. (Belgia) – flacoane cu 1 g şi 4 g ceftiofur sodic, cefalosporină
injectabilă pentru tratamentul bolilor respiratorii şi pododermatitelor la bovine, a
pneumoniei bacteriene la porcine şi pentru prevenirea mortalităţii timpurii a puilor
de găină. Se administrează în următoarele doze: la bovine 1 mg/kg i.m., la suine 3-
5 mg/kg i.m., iar la puii de o zi 0,08-0,2 mg / cap timp de 3 zile.
• Pathazone (Belgia) – injectoare pentru uz intramamar. Conţine cefaperazonă, o
cefalosporină rezistentă la beta-lactamaza Gram-negativilor. Este suficientă o
singură administrare.
• Cobactan (Olanda) – suspensie 2,5 % ; conţine cefquinoma, cefalosporină de
generaţia a IV-a. Această cefalosporină pătrunde rapid prin peretele bacteriilor
Gram-pozitive şi al celor Gram-negative, are o stabilitate crescută la o serie de

143
 factori mediaţi plasmidic şi cromozomial, afinitate scăzută pentru beta-lactamază,
afinitate mare pentru PBPS , rezultând elongaţia şi liza celulei bacteriene. Se
utilizează în special în infecţii respiratorii 1 mg cefquinom/kg greutate vie
(echivalent cu 2 ml per 50 kg greutate vie), intramuscular, o administrare pe zi
timp de 5 zile.

6.2.1.3. Alte antibiotice beta-lactamice

a. Carbapenem
Carbapenemele sunt antibiotice beta-lactamice sintetice ce diferă de peniciline
prin faptul că atomul de sulf al inelului tiazolidinic a fost înlocuit cu un atom de
carbon.
Imipenem – este singurul medicament din acest grup disponibil la ora actuală.
Este preperatul antibiotic beta-lactamic cu cel mai mare spectru de acţiune disponibil
în acest moment. Imipenemul rezistă la hidroliza celor mai multor beta-lactamaze.
Medicamentul are rol în terapia empirică, deoarece este activ împotriva
microorganismelor Gram-pozitive, Gram-negative producătoare de penicilinază,
anaerobi şi Pseudomonas aeruginosa.
b. Monobactami
Monobactamii, dintre care Aztreonamul este unicul agent disponibil comercial,
în care inelul beta-lactamic nu este condensat cu alt inel. Monobactamii inhibă de
asemenea sinteza peretelui celular bacterian. Spectrul antimicrobian este îndreptat în
special împotriva bacililor Gram-negativi aerobi. Reprezintă o alternativă sigură de
tratament al pacienţilor cu alergie la peniciline şi/sau cefalosporine.
c. Inhibitori ai beta-lactamazelor
Hidroliza inelului beta-lactamic, realizată prin clivaj enzimatic cu ajutorul unei
beta-lactamaze sau prin intermediul sucului gastric, determină distrugerea activităţii
antimicrobiene. Inhibitorii beta-lactamazelor, precum acidul clavulanic, sulbactam şi
tazobactam, conţin un inel beta-lactamic, dar nu au activitate antimicrobiană
semnificativă. În schimb, se legă de beta-lactamaze, pe care le inactivează, protejând
astfel antibioticele ce reprezintă substraturi pentru acele enzime. Inhibitorii beta-
lactamazelor sunt combinaţi cu derivaţi de peniciline pentru a-i proteja pe aceştia din
urmă de inactivarea enzimatică. Astfel se prezintă efectul acidului clavulanic şi
amoxicilinei asupra dezvoltării Escherichiei coli producătoare de beta-lactamază. Se
observă că acidul clavulanic ca atare este aproape lipsit de activitate antibacteriană.
d. Alţi agenţi ce afectează peretele celular
Vancomicina este un glicopeptid triciclic care a devenit tot mai important
datorită eficienţei sale asupra microorganismelor ce prezintă polichimiorezistenţă,
precum stafilococii meticilino-rezistenţi.
Vancomicina inhibă sinteza fosfolipidelor peretelui celular bacterian, ca şi
polimerizarea peptidoglicanilor la nivelul unui situs localizat anterior celui inhibat de
antibioticele beta-lactamice. Pentru a reduce dezvoltarea bacteriilor rezistente la

144
vancomicină este importantă limitarea utilizării acesteia în infecţii cauzate de
microorganisme Gram-pozitive rezistente la beta-lactamine.
Rezistenţa la vancomicină, ce apare rar, se datorează modificărilor
permeabilităţii faţă de medicament mediate plasmidic, precum şi scăderea legării
vancomicinei de molecule receptoare.
Tratamentul infecţiilor sistemice sau profilaxia acestora implică administrarea
vancomicinei în perfuzii intravenoase lente.
Metabolizarea este minimă; 90-100% este excretată prin filtrare glomerulară.
Efectele adverse constituie o problemă serioasă în cazul vancomicinei şi
include febră, frisoane şi/sau flebită la locul perfuziei.
Administrarea rapidă poate conduce la apariţia şocului. Congestia vasculară şi
şocul rezultă ca urmare a eliberării de histamină datorită injectării rapide.
Bacitracina este un amestec de polipeptide ce inhibă sinteza peretelui celular
bacterian. Este activă împotriva unei largi varietăţi de microorganisme Gram-pozitive.
Utilizarea sa este limitată la aplicaţii topice datorită potenţialului său de
nefrotoxicitate.

6.2.2. AMINOGLICOZIDE

Antibioticele aminoglicozidice au reprezentat tratamentul de elecţie în anumite

infecţii severe cauzate de bacili anaerobi Gram-negativi. Deoarece folosirea lor este
limitată de efecte toxice severe, aminoglicozidele sunt uneori înlocuite într-o anumită
măsură cu antibiotice mai sigure, precum cefalosporine din generaţia a III-a şi a IV-a,
fluoroquinolone. Aminoglicozidele obţinute din culturi de Streptomyces au sufixul
“mycin”, în timp ce cele derivate din Micromonospora au sufixul “micin”. Termenii
“aminoglicozide” şi ”aminociclitoli” derivă din structură – două aminozaharuri unite
printr-o legătură glicozidică la un nucleu hexozic (aminociclitol) central.
Aminoglicozidele sunt antibiotice naturale sau produşi de semisinteză cu
structură aminociclitol-aminoglicozidică şi care prezintă asemănări structurale cu
unele polizaharide din capsula şi peretele celulelor bacteriene.
Farmacodinamie
Se consideră că toţi membri acestei familii inhibă sinteza proteinelor
bacteriene prin mecanismul prin care acţionează streptomicina. Microorganismele
susceptibile au un sistem oxigen dependent care transportă antibioticul prin membrana
celulară. Apoi, antibioticul se leagă de subunitatea ribozomală separată 30S,
interferând cu asamblarea aparatului ribozomal funcţional, sau determină subunitatea
30S a ribozomului complet să interpreteze eronat codul genetic. Se produce deleţia
polizomilor deoarece aminoglicozidele întrerup procesul dezagregării şi asamblării
polizomilor. Aminoglicozidele au efect sinergic cu antibioticele beta-lactamice
datorită acţiunii acestora din urmă asupra sintezei peretelui celular, care creşte
difuziunea aminoglicozidului în bacterie.
Spectrul antimicrobian cuprinde: bacili Gram negativi aerobi (E. coli,
Klebsiella pneumoniae, Proteus mirabilis, Pseudomonas aeruginosa, Salmonella,

145
Serratia, Shigella), coci Gram pozitivi (stafilococi), şi Mycobacterium tuberculosis.
Acţiunea antibacteriană scade în prezenţa puroiului, deoarece o parte din
moleculele de antibiotic se leagă de acizii nucleici eliberaţi prin liză celulară; de
asemenea, în condiţiile anaerobiozei locale este inhibat mecanismul activ care
transportă antibioticul în interiorul celulei bacteriene.
Mecanismul transportor activ este inhibat în mediu acid şi prin asocierea cu
cationi bivalenţi (calciu şi magneziu în cantităţi mari).
Spectru antibacterian - toate aminoglicozidele sunt bactericide. Sunt eficace în
special faţă de Gram-negativi, unii Gram-pozitivi şi bacilul tuberculozei. În general
sunt sensibile microorganismele aerobe, deoarece anaerobii nu prezintă sistem
transportor oxigeno-dependent.
Rezistenţa poate fi cauzată de:
a) scăderea captării medicamentului când sistemul transportor oxigeno-dependent
pentru aminoglicozide este absent;
b) mutaţii ribozomale care modifică locul de legare a aminoglicozidelor, respectiv
împiedică fixarea de subunitatea ribozomală 30S;
c) sinteza mediată plasmidic a unor enzime (acetiltransferaza, nucleotidiltransferaza,
fosfotransferaza), care modifică şi inactivează antibioticele aminoglicozidice.
Fiecare tip de enzimă are propria specificitate pentru antibiotic; de aceea,
rezistenţa încrucişată nu este o regulă invariabilă. Netilmicina şi amikacina sunt
mai puţin vulnerabile la aceste enzime decât celelalte antibiotice din acest grup.
Kanamicina, gentamicina, tobramicina sunt foarte susceptibile la acţiunea acestor
enzime, de aceea prezintă risc mare de instalare a rezistenţei bacteriene;
d) modificarea învelişului celulei bacteriene, cu scăderea capacităţii de transport a
antibioticului în celulă.
Rezistenţa microbiană a aminoglicozidelor poate fi explicată, într-o mare
măsură, pe baza unor principii chimice:
- lipsa într-o anumită poziţie a unei grupări funcţionale care este în mod
normal atacată de către enzima microbiană inactivatoare duce la rezistenţa
antibioticului faţă de enzima respectivă;
- factorii sterici pot conferi rezistenţă anumitor grupări funcţionale, obişnuit
susceptibile la atacul enzimatic. De exemplu, conversia unei grupări
aminice primare într-o grupare secundară duce la inhibarea N-acetilării de
către anumite aminoglicozid-acetiltransferaze.
Au fost identificate şi parţial caracterizate un număr de 9 enzime inactivatoare
ale aminoglicozidelor. Locurile de acţiune ale acestor enzime au fost descrise folosind
structura kanamicinei B, care este substrat pentru toate cele 9 enzime cunoscute.
Aceste enzime includ:
- aminoacetiltransferaze – acetilează grupările 4’-OH din inelul I, 2”-OH din
inelul III şi 4”-OH din inelul III;
- fosfotransferaze – fosforilează gruparea 3’-OH din inelul I;
- nucleotidiltransferaze – adenilează grupările 4’-OH din inelul I, 2”-OH din
inelul III şi 4”-OH din inelul III.
Gentamicinele şi tobramicina nu au în structură gruparea 3’-OH din inelul I,

146
deci nu pot fi inactivate de către fosfotransferazele care fosforilează această grupare.
Cel mai important progres în descoperirea aminoglicozidelor rezistente la
acţiunea enzimelor bacteriene s-a făcut odată cu apariţia amikacinei. Acest compus are
potenţă asemănătoare cu cea a kanamicinei A şi este rezistent la acţiunea tuturor
enzimelor inactivatoare ale aminoglicozidelor cunoscute, excepţie făcând
aminoacetiltransferaza care acetilează gruparea 6’-NH2 din inelul I. Cauza rezistenţei
amikacinei la inactivarea enzimatică nu este complet elucidată, fiind sugerată
explicaţia că introducerea radicalului1-N-amino-alfa-hidroxibutiril în molecula
kanamicinei A a avut o influenţă importantă.
Clasificare
• După structura chimică:
a. Derivaţi de 3-aminohexoză legaţi glicozidic de un aminoacid central:
gentamicina, kanamicina, tobramicina, amikacina;
b. Derivaţi compuşi din două aminozaharuri legate de un aminociclitol
terminal: streptomicina;
c. Derivaţi formaţi din trei aminozaharuri legate de un aminociclitol central:
neomicina, paromomicina.
• După momentul apariţiei, spectrul antimicrobian, riscul de instalare a
rezistenţei bacteriene şi toxicitatea sistemică:
a. Generaţia I: streptomicina, kanamicina, neomicina, spectinomicina,
paromomicina, cu următoarele caracteristici: mulţi germeni au devenit
rezistenţi, toxicitatea sistemică este crescută, utilizare terapeutică limitată;
b. Generaţia a II-a: gentamicina, tobramicina – spectrul antibacterian
cuprinde germeni Gram negativi şi mai puţin Gram pozitivi;
c. Generaţia a III-a: amikacina, dibekacina – au spectru antibacterian larg,
rezistenţa bacteriană se instalează mai lent, toxicitatea sistemică este mai
redusă.
Farmacocinetică
Structura cationică, cu polaritate înaltă, a aminoglicozidelor, împiedică
absorbţia adecvată după administrarea orală. De aceea, toate aminoglicozidele (cu
excepţia neomicinei) trebuie administrate parenteral pentru a obţine niveluri serice
adecvate. Nefrotoxicitatea severă a neomicinei împiedică administrarea parenterală,
iar folosirea sa este limitată actual la aplicaţii topice sau tratament oral pentru a reduce
flora bacteriană intestinală.
Toate aminoglicozidele au absorbţie orală redusă deoarece la pH-ul intestinal
predomină forma ionizată neabsorbabilă, astfel încât concentraţiile atinse după
administrarea pe această cale sunt ineficace terapeutic. După administrarea orală se
elimină integral prin fecale.
Absorbţia este completă după administrarea intramusculară, cu realizarea unor
concentraţii plasmatice maxime în aproximativ o oră de la administrare.
Administrarea intravenoasă în perfuzii repetate cu durată scurtă realizează concentraţii
plasmatice mari cu efect de scurtă durată. Acest mod de administrare este preferat în
infecţii sistemice grave, deoarece permite obţinerea unor concentraţii plasmatice

147
ridicate, pentru scurt timp, cu risc toxic minim.
Legarea de proteinele plasmatice se face într-un procent scăzut.
Difuziunea în ţesuturi este bună,mai puţin în lichidul cefalorahidian. Difuzează
în lichidele biologice: pleural, pericardic, ascitic, sinovial, în secreţiile bronşice.
Se concentrează în diferite ţesuturi, de unde se eliberează lent. Cea mai mare
concentraţie este atinsă în corticala rinichiului.
Trec prin placentă, realizând concentraţii de 25% din concentraţia plasmatică a
mamei. Se elimină pe cale renală în procent de 70% sub formă activă, prin filtrare
glomerulară.
Efecte adverse
Aminoglicozidele sunt antibiotice cu indice terapeutic mic, cu concentraţia
plasmatică eficace apropiată de cea toxică.
Este importantă monitorizarea nivelurilor plasmatice maxime şi minime ale
gentamicinei, tobramicinei, netilmicinei şi amikacinei pentru a evita concentraţii ce
pot produce toxicitate. Factorii specifici pacientului, precum vârsta avansată,
expunerea anterioară la aminoglicozide, sexul, afecţiuni hepatice, tind să predispună
pacienţii la reacţii adverse.
a) Ototoxicitatea este direct legată de nivelurile plasmatice maxime şi durata
tratamentului. Pacienţii care primesc simultan un alt medicament ototoxic prezintă
risc particular. Pot apărea de asemenea vertijul şi pierderea echilibrului, deoarece
aceste medicamente afectează aparatul vestibular.
Ototoxicitatea se manifestă prin leziuni cohleare şi vestibulare. Aminoglicozidele
realizează concentraţii mari în perilimfa din urechea internă, producând
distrugerea celulelor senzoriale şi degenerescenţa retrogradă a nervului acustic.
Efectul este diferenţiat, astfel că amikacina şi kanamicina produc mai ales
tulburări cohleare, iar streptomicina şi gentamicina produc mai ales tulburări
vestibulare. Tobramicina poate produce atât tulburări cohleare, cât şi vestibulare.
Netilmicina are cel mai redus efect ototoxic.
Ototoxicitatea este favorizată de folosirea unor doze mari, tratament prelungit,
vârstă înaintată, scăderea volumului intravascular: şoc, deshidratare, febră
prelungită, tratament cu diuretice.
Leziunile cohleare se manifestă prin surditate. Leziunile vestibulare se manifestă
prin greaţă, vomă, tulburări de echilibru urmate de ataxie. Fenomenele pot fi
ireversibile.
b) Nefrotoxicitatea – reţinerea aminoglicozidelor de către celulele tubulare
proximale întrerupe procesele de transport mediate de calciu şi determină lezare
renală ce variază de la afectare renală uşoară la necroză tubulară acută severă ce
poate fi ireversibilă.
Nefrotoxicitatea apare datorită acumulării aminoglicozidelor în parenchimul renal
şi depinde de concentraţie. Este favorizată de prezenţa leziunilor renale, vârsta
înaintată, scăderea volumului intravascular, asocierea cu alte medicamente
nefrotoxice. Amikacina şi netilmicina au cea mai mică nefrotoxicitate.
Scad filtrarea glomerulară prin inhibiţia unei fosfolipaze implicată în sinteza
prostaglandinelor vasodilatatoare. Se instalează astfel un deficit de prostaglandine,

148
 creşterea angiotensinei II, care produce vasoconstricţie şi scăderea filtrării
glomerulare. Afectează celulele tubulare proximale, deoarece se acumulează în
lizozomi, care se măresc şi se rup. În acelaşi timp, mitocondriile sunt lizate şi
celulele mor. De regulă, fenomenul este ireversibil.
c) Paralizia neuromusculară – acest efect advers apare cel mai frecvent după
introducerea intraperitoneală sau intrapleurală a unor doze mari de
aminoglicozide. Mecanismul implicat este reprezentat atât de scăderea eliberării
acetilcolinei din terminaţiile nervoase prejoncţionale, cât şi de scăderea
sensibilităţii la nivel postsinaptic. Administrarea promptă a gluconatului de calciu
sau a neostigminei poate avea efect reversibil asupra blocării.
d) Reacţii alergice – dermatita de contact este o reacţie comună la neomicina
aplicată topic.
Interacţiuni medicamentoase
Cresc ototoxicitatea aminoglicozidelor diureticele de ansă (furosemid, acid
etacrinic) şi cisplatinul.
Cresc nefrotoxicitatea aminoglicozidelor: cefalosporinele, polimixinele,
cisplatinul, amfotericina B, furosemidul.
Cresc intensitatea blocului neuromuscular produs de aminoglicozide:
curarizantele, anestezicele generale, miorelaxantele centrale, sulfatul de magneziu.
Penicilinele inactivează aminoglicozidele in vitro. Acest efect poate apărea şi
in vivo în cazul asocierii aminoglicozidelor cu carbenicilina sau ticarcilina (antibiotice
antipseudomonas), mai ales în prezenţa insuficienţei renale.

6.2.2.1. Aminoglicozide din generaţia I

a) STREPTOMICINA
Streptomicina a fost descoperită şi izolată în anii 1943-1944 se către Waksman
(S.U.A.), din culturi de Streptomyces griseus. Pentru descoperirea sa, autorului i-a fost
decernat premiul Nobel pentru medicină în anul 1952.
Streptomicina este un trizaharid compus din 3 inele de bază, şi anume un inel
asemănător inozitolului, o metilpentoză şi N-metilglucozamina. Acţionează prin
molecula întreagă, componentele separate nefiind antibiotic active.
Streptomicina este o pulbere albă, amăruie, care acţionează cel mai bine într-
un mediu alcalin. În terapie, se folosesc sărurile streptomicinei, care sunt mai stabile
decât sărurile penicilinei. Acestea sunt: sulfatul de streptomicină şi
dihidrostreptomicina sulfurică; se mai utilizează streptomicina clorhidrică şi
streptomicina pantotenică.
Streptomicina se solubilizează 10-50 % în ser fiziologic sau apă distilată,
soluţiile putând fi păstrate 1-3 săptămâni la frigider.
Se injectează intramuscular sau subcutanat la animalele mici, de două ori pe zi.
Administrată per os, streptomicina nu se distruge în tractusul digestiv şi nu se
absoarbe, medicamentul acţionând local; se elimină practic netransformată odată cu
materiile fecale.
Ajunsă în circulaţia sanguină, substanţa se distribuie în organism, cele mai

149
mari concentraţii constatându-se în bilă, ficat, rinichi, ceva mai puţin în plămâni,
creier, splină. Dacă se administrează intramuscular sau subcutanat, antibioticul se
elimină mai mult prin urină (30-60%), parţial prin bilă, în aproape 24 ore; în urină se
găseşte în concentraţie mai mare decât în sânge, fapt pentru care streptomicina se
recomandă în tratamentul afecţiunilor microbiene renale.
Streptomicina este mai toxică decât penicilina. La om produce neurotoxicitate.
Ea atacă ramura acustică şi vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni şi produce
tulburări de echilibru, ameţeli, nistagmus, surzenie (cofoză) trecătoare sau definitivă.
La animale nu au fost semnalate asemenea efecte toxice acustico-vestibulare în cazul
dozelor terapeutice. În schimb, după administrarea de doze mari timp îndelungat s-a
constatat la pisică ataxie, expresie a efectului ototoxic (după Veturia Nueleanu, 2004).
La bovine poate produce şoc alergic (nelinişte, salivaţie, cianozarea ugerului,
edemul capului, vulvei, edem pulmonar). Alteori apare un şoc cu manifestări
asemănătoare febrei vitulere (bloc neuromuscular).
La porumbel pot apărea ataxii. După injectarea subcutanată apar tumefieri
dureroase care regresează în 2-3 zile.
La pisică poate avea şi efect nefrotoxic.
Streptomicina este indicată în toate stările infecţioase nespecifice şi în unele
boli infecţioase specifice, ca de exemplu: colibaciloze, leptospiroze, pasteureloză,
micoplasmoză, enterite infecţioase – la toate speciile. La om se administrează şi în
tuberculoză.
Streptomicina nu se administrează intravenos; de asemenea, nu se
administrează în caz de leziuni renale însoţite de oligurie şi în unele boli în care este
mai eficace penicilina.
Cel mai adesea, streptomicina se administrează intramuscular în doze de
0,01-0,02 g/kg/zi fracţionat în 2 reprize. La animalele mici, această doză se dublează
sau se triplează. La păsări, doza este de 0,1 g/kg, o dată pe zi.
Streptomicina poate fi administrată şi per os, dar numai în scop local, deoarece
nu se absoarbe din tubul digestiv. Dozele sunt aceleaşi.
Există şi aplicări locale intramamar, în cavităţi seroase sau articulare,
concentraţia soluţiei sau a unguentelor utilizate fiind 1-2%.

COMBINAŢII ALE STREPTOMICINEI CU PENICILINA

În medicina umană, asemenea combinaţii nu se utilizează, fiind preferate
antibioticele cu spectru larg, de tipul ampicilinei, cloramfenicolului sau tetraciclinelor,
dar în medicina veterinară, combinaţiile streptomicină-penicilină dau rezultate bune.
• Propamicina – este un Efitard la care s-au adăugat 0,5 g streptomicină bază;
• Hostamicina (Germania) – este un preparat similar celui de mai sus. Prin această
asociere se obţine un spectru lărgit şi niveluri sanguine tisulare prelungite.
Preparatul este indicat în toate afecţiunile produse de germeni penicilino- şi
streptomicino-sensibili. Se administrează profund intramuscular, o dată pe zi, în
doză de : 5.000-10.000 U.I. / kg la animalele mari, 10.000-15.000 U.I. / kg la
animalele mijlocii şi 15.000-20.000 U.I. / kg la carnivore.

150
 • Pen-Strep – suspensie injectabilă cu procain-benzilpenicilină şi
dihidrostreptomicină sulfat;
• Asocilin (Ascomicin) – unguent cu 20.000 U.I. penicilină cristalină şi 2 cg
streptomicină. Se utilizează în mamite streptococice, stafilococice, colibacilare,
precum şi pentru tratamentul afecţiunilor oculare (cheratite, blefarite), afecţiuni
genitale (vaginite, balanopostite) şi afecţiuni cutanate (plăgi superficiale,
furuncule, rosături);
• Comprimate pentru aseptizarea materialului seminal care conţin
dihidrostreptomicină sulfat şi penicilină potasică;
• Interpen-vet (Austria) – flacoane cu soluţie injectabilă ce conţine
procainpenicilină, dihidrostreptomicină şi procaină;
• Intramicine (Franţa) – suspensie injectabilă ce conţine benzilpenicilină
procainică, dihidrostreptomicină;
• Omnamycin (Germania) – suspensie injectabilă ce conţine procainpenicilină şi
dihidrostreptomicină;
• Penstrep-ject (Olanda) – suspensie injectabilă;
• Pen-Strep-Werfft (Austria) – injectoare pentru uzul intramamar cu
procainpenicilină, dihidrostreptomicină, pantotenat de calciu şi vitamina A;
• Penbex (Spania) – soluţie injectabilă cu procainpenicilină, dihidrostreptomicină,
betametazonă, clorphenamin maleat, procaină;
• Pentard-Strep (Slovenia) – suspensie injectabilă ce conţine
procainbenzilpenicilină şi sulfat de dihidrostreptomicină;
• Pentard-Strep L.A. (Slovenia) – suspensie injectabilă cu procainbenzilpenicilină,
benzatinpenicilină şi dihidrostreptomicină;
• Siccovet (Austria) – injectoare pentru uz intramamar cu aceeaşi compoziţie ca şi
Pen-Strep-Werfft;
• Streptopen 20/20 dS (Olanda) – suspensie injectabilă cu procainbenzilpenicilină
şi dihidrostreptomicină sulfat;
• Tetra-Delta (Anglia) – injectoare pentru uzul intramamar ce conţin
procainpenicilină, dihidrostreptomicină, negamicină, novobiocină, prednisolon.
Există cu aceeaşi compoziţie şi un preparat din Belgia. Preparatul are efect
antibacterian şi antiinflamator şi este recomandat în mamite, dermatite, otite;
• Vetramycin (Austria) – suspensie injectabilă cu procainpenicilină,
dihidrostreptomicină, prednisolon;
• Vetramycin mamar (Austria) – are compoziţie şi utilizări asemănătoare
praparatului Siccovet;
• Young Animal suspensie (Olanda) – soluţie injectabilă ce conţine
procainpenicilină, dihidrostreptomicină, negamicină, prednisolon acetat şi
vitamine.

b) NEGAMICINA (NEOMICINA, MICERINA)

A fost descoperită în 1949 de Waksman şi Lechevalier şi se extrage din culturi
de Streptomyces fradiae.

151
 Administrată per os, neomicina nu se absoarbe, acţionând local, eliminându-se
97% odată cu fecalele, nemodificată.
Antibioticul este eficace faţă de germenii Gram-negativi, faţă de streptococi,
stafilococi, chiar dacă au devenit rezistenţi la alte antibiotice; acţionează şi asupra
micobacteriilor, actinomicetelor, şi chiar asupra clostridiilor, dar într-o măsură mai
redusă.
Se administrează per os şi se aplică local. Adesea se asociază cu teramicina,
bacitracina, în obstetrică, ginecologie, oftalmologie, dermatologie, sau cu sulfamide în
gastroenterite.
Negamicina este indicată per os în enterite de natură microbiană (mai ales
colibacilare şi salmonelice), în dizenterii cu etiologie necunoscută. Pentru evitarea
dismicrobismului, se asociază în mod obligatoriu cu complex B, drojdie de bere, etc.
Negamicina se aplică extern, se utilizează în endometrite puerperale şi retenţii
placentare.
Produse comerciale :
• Negamicină sulfat – comprimate a 0,5 g;
• Neomicină 20% s.a. – pulbere hidrosolubilă;
• Neobacitracin – pulbere cu neomicină 1% şi bacitracină 0,4%;
• Micodermin – unguent cu neomicină sulfat, nistatin şi hidrocortizon;
• Neohexidin – pulbere cu neomicină 2%, clorhexidină 2%, utilizată în plăgi
cutanate, musculare şi podale;
• Oculin – unguent oftalmic cu neomicină, hidrocortizon acetat, lidocaină
clorhidrat;
• Otoguard – suspensie uleioasă pentru tratarea otitelor externe cu etiologie
bacteriană şi parazitară şi care are în compoziţie : rifampicină, neomicină,
parasect şi anestezină;
• Bacterisin – pulbere cu neomicină, oxitetraciclină, vitamine B1, B2, B6, B12;
• Biosol T.M. 70% - pulbere 70% ce se administrează în furaj sau în apa de băut în
doză de 0,02 g/kg/zi în tratamentul enteritelor bacteriene;
• Enterosin – pulbere cu neomicină, oxitetraciclină şi ftalilsulfatiazol, folosită în
tratamentul enteritelor;
• Kaomycin – suspensie cu neomicină sulfat folosită în tratamentul enteritelor;
• Neodry – seringi cu sulfat de neomicină folosite în prevenirea şi tratamentul
mamitelor;
• Neomycin sulfat – pulbere solubilă 66,6% neomicină sulfat, indicată în
tratamentul enteritelor;
• Neo-mine vit P – pulbere cu neomicină sulfat, oxitetraciclină clorhidrat,
vitaminele A, D3, E, B1, B2, B6, B12, C şi minerale, folosită în infecţii digestive şi
respiratorii;
• Biosol bolus – boluri 6 g cu sulfat de neomicină pentru prevenirea şi tratamentul
infecţiilor bacteriene la nivelul aparatului genital la vaci şi pentru prevenirea şi
tratamentul enteritelor bacteriene;
• Pesarii efervescente şi spumante cu neomicină şi oxitetraciclină.

152
 c) KANAMICINA
A fost obţinută în 1957 din culturi de Streptomyces kanamyceticus.
Administrată per os, kanamicina se absoarbe foarte puţin, dar pe cale intramusculară
se absoarbe bine, dând o concentraţie sanguină care se menţine la valori terapeutice 8-
10 ore. În ţesuturile muscular, hepatic şi splenic persistă chiar 6-7 zile, iar în rinichi
până la 2 săptămâni. Uneori provoacă oto- şi nefrotoxicitate.
Determină efecte bactericide asupra germenilor Gram-pozitivi, Gram-negativi,
micobacteriilor. Obişnuit, sunt rezistenţi streptococii şi Pseudomonas, la fel
clostridiile şi protozoarele. Rezistenţa germenilor apare mai greu decât la
streptomicină, dar aceasta este câteodată încrucişată cu cea la streptomicină.
Se utilizează în enteropatii, pneumopatii, afecţiuni puerperale, pe cale
intramusculară, mai rar subcutanată, soluţii 10-50%, în doze de 0,01-0,02 g/kg la
animalele mari, 0,02-0,05 g/kg la animalele mijlocii şi 0,06-0,15 g/kg la animalele
mici, fracţionată în 2 reprize.
Produse comerciale:
• Kanamicil (Olanda) – soluţie injectabilă de kanamicină sulfat şi acetilcisteină;
• Kanamicina (Franţa) – pulbere injectabilă în flacoane de 1g şi 5 g kanamicină
bază, sub formă de sulfat;
• Kanamicin 25% - soluţie injectabilă kanamicină sulfat;
• Unguent oftalmic cu kanamicină 1%;
• Unguent oftalmic cu kanamicină şi hidrocortizon;
• Amforol comprimate şi Amforol suspensie (Olanda) cu kanamicină sulfat;
• K.C.N.D. (Olanda) – amestec injectabil ce conţine kanamicină sulfat, colistină
sulfat, neomicină sulfat, dexametazonă;
• Mamexine (Austria) – pastă uleioasă în seringi ce conţine kanamicină sulfat şi
cefalexină, indicată în tratamentul mamitelor la vaci în perioada de lactaţie;
• Niger (Grecia) – soluţie injectabilă cu kanamicină sulfat.

d) SPECTINOMICINA (TROBICINA)
A fost obţinută în 1959 din culturi se Streptomyces spectabilis şi Streptomyces
flavopersicus. Spre deosebire de celelalte antibiotice din această grupă, nu posedă
nuclee zaharidice, şi de aceea face parte din grupa Aminociclitoli.
Este un antibiotic bacteriostatic (bactericid la doze mari) faţă de bacteriile
Gram-negative, dar şi faţă de Gram-pozitive şi micoplasme (spectru larg).
Nu se absoarbe din tractul digestiv, deci pentru acţiunea generală,
spectinomicina se administrează numai intramuscular, mai rar subcutanat sau
intravenos, fiind bine tolerată. Rezistenţa se instalează cu uşurinţă şi este încrucişată
cu streptomicina, eritromicina, tilozina.
Are un potenţial ototoxic şi nefrotoxic redus.
Dozele sunt următoarele: 0,005-0,01 g/kg pro die la animalele mari şi 0,01-
0,02 g/kg la animalele mici timp de 2-3 zile.
Preparate comerciale:
• Spectam soluţie (Canada) – flacoane a 100 ml cu pompă dozatoare soluţie 5%,
153
 folosit în gastroenterite timp de 3-5 zile;
• Spectam soluţie injectabilă (Canada) – soluţie 10%;
• Spectam G.A. (Franţa) – soluţie injectabilă de spectinomicină;
• Biseptil (Spania) – soluţie injectabilă de spectinomicină şi lincomicină;
• Linco-Spectin – soluţie injectabilă cu compoziţie asemănătoare precedentei.

6.2.2.2. Aminoglicozide din generaţia a II-a

a) GENTAMICINA
Rezultă în urma metabolismului microorganismelor din genul
Micromonospora (M. purpurea sau M. echinospora).
Absorbţia la nivelul tubului digestiv este neglijabilă. După administrarea
intramusculară, realizează concentraţii plasmatice eficace în 60-90 minute. La nivelul
sângelui circulă nelegată de proteinele plasmatice. Concentraţia activă se menţine 8
ore. Eliminarea se face pe cale renală, prin filtrare glomerulară, netransformată.
Concentraţiile urinare active sunt de 50-100 de ori mai mari decât cele serice.
În insuficienţa renală se produce cumularea.
Spectrul antibacterian cuprinde bacili Gram negativi: Serratia, Proteus,
Pseudomonas, Klebsiella, E. coli, precum şi coci Gram pozitivi (stafilococi).
Rezistenţa bacteriană este mediată plasmidic şi se instalează prin apariţia unor
enzime care inactivează antibioticul.
Este ototoxică, producând mai ales tulburări vestibulare, dar şi nefrotoxică.
Pentru evitarea acestor fenomene, este recomandat să nu se depăşească concentraţiile
maxime şi să nu se asocieze cu alte medicamente oto- sau nefrotoxice. De asemenea,
se impune monitorizarea funcţiei renale, auditive şi vestibulare.
Se injectează intramuscular soluţia 4% în doze de 0,003-0,004 g/kg pro die în
2-3 reprize, în infecţii ale aparatelor digestiv, respirator, urinar. Antibioticul este activ
faţă de germeni rezistenţi la alte antibiotice.
Sub formă de soluţii sau unguente 0,3-1% se foloseşte local în dermatite, plăgi,
etc.
Preparate comerciale:
• Gentamicină 10% - pulbere hidrosolubilă de gentamicină sulfat;
• Gentamicină 5% şi 10% - soluţie injectabilă;
• Gentavet – soluţie oftalmică cu gentamicină sulfat;
• Gentocin oftalmic – soluţie cu 3 mg gentamicină sulfat utilizată în tratamentul
infecţiilor oculare sau profilactic în traumatisme sau intervenţii
oftalmochirurgicale;
• Gentocin otic – soluţie otică cu gentamicină sulfat şi dexametazonă;
• Vagisept – unguent antimicrobian şi antiparazitar ce conţine gentamicină
sulfurică, tripaflavină, iodoform, vaselină şi ulei vegetal;
• Dexoryl (Franţa) – suspensie pentru tratamentul etiologic al otitelor externe la
câini şi pisici şi conţine gentamicină, tiabendazol şi dexametazonă;
• Gentadox 10/5 (Olanda) – pulbere cu gentamicină sulfat şi doxiciclină pentru

154
 tratamentul infecţiilor digestive şi respiratorii;
• Gentagil fortius (Grecia) – soluţie injectabilă de gentamicină sulfat;
• Gentaject 10% (Olanda) – soluţie injectabilă de gentamicină sulfat;
• Gentamicin injectabil (Slovenia) – soluţie 8% gentamicină sulfat;
• Gentamicin pulbere hidrosolubilă (Slovenia) – pulbere cu 10% gentamicină
sulfat;
• Gentadiar (Olanda) – gel în dozator multidoză cu o bună eficienţă în diareea
neonatală a purceilor;
• Isomycin (Austria) – suspensie uleioasă injectabilă cu 5% gentamicină sulfat;
• Vetrigent 5 (Franţa) – soluţie injectabilă de gentamicină.

b) AMINOSIDINA
A fost obţinută din culturi de Streptomyces chrestomyceticus. Are spectru
asemănător aminoglicozidelor în general, dar acţiune mai intensă şi efect mai rapid.
Nu se absoarbe în urma administrării pe cale bucală şi este ototoxică şi nefrotoxică.
Produse comerciale:
• Gabrocol plus (Italia) – soluţie injectabilă 1% de aminosidină sulfat şi 1% 8-
hidroxichinolină (un chimioterapic cu acţiune antibacteriană, antiprotozoarică şi
antifungică). Se utilizează în caz de rezistenţă faţă de alte antibiotice. Se face o
singură administrare pe zi timp de 3-5 zile, dozele fiind: 6 ml / 100kg la bovine,
cabaline, suine; 4 ml / 50 kg la viţei mânji, purcei şi 0,1 ml / kg la câini şi pisici.
Se poate administra şi intrauterin la vacă în endometrite – 8 ml Gabrocol diluaţi
cu 50 ml ser fiziologic.

c) TOBRAMICINA
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al gentamicinei, dar cu activitate
mai intensă pe Pseudomonas şi Serratia şi mai redusă pe ceilalţi germeni Gram
negativi.
Rezistenţa poate fi încrucişată cu gentamicina.
Reacţiile adverse sunt asemănătoare cu cele la gentamicină, dar cu o
nefrotoxicitate mai redusă. Dozele, de asemenea sunt asemănătoare cu cele de la
gentamicină.
Pentru efectul local se poate folosi în infecţii ale ochiului cu bacterii sensibile,
sub formă de soluţie oftalmică 0,3% sau unguent oftalmic 0,3%.

6.2.2.3. Aminoglicozide din generaţia a III-a

a) AMIKACINA
Este un derivat semisintetic al kanamicinei, eficace pe mai multe tulpini
rezistente la gentamicină şi tobramicină deoarece are molecula invulnerabilă la
adenilază, fosforilază şi o parte din acetilazele bacteriene. Potenţialul de dezvoltare a
rezistenţei este redus.
Spectrul antimicrobian cuprinde bacili Gram negativi (Proteus, Pseudomonas,

155
Serratia, Mycobacterium, Nocardia).
Prezintă ototoxicitate mare, producând mai ales leziuni cohleare;
nefrotoxicitatea este redusă.
Se foloseşte în infecţii cu bacili Gram negativi rezistenţi la gentamicină şi
tobramicină şi se asociază cu chimioterapice specifice în infecţiile cu Mycobacterium.

b) NETILMICINA
Este un derivat al sisomicinei, cu spectru antibacterian larg. Are proprietăţi
asemănătoare gentamicinei, cu deosebirea că este rezistentă la adenilare şi acetilare,
fiind activă pe tulpinile rezistente la gentamicină şi tobramicină.
Este mai puţin oto- şi nefrotoxică decât alte aminoglicozide. Se administrează
pe cale orală în aceleaşi doze ca şi gentamicina, mai ales în infecţii cu germeni Gram
negativi.
Local, se utilizează în infecţii cu germeni sensibili ale ochiului şi anexelor sale,
ca soluţie oftalmică 0,3%.

c) ISEPAMICINA
Este un derivat al gentamicinei, rezistent la majoritatea enzimelor bacteriene
inactivatoare pentru aminoglicozide.
Spectrul antibacterian cuprinde coci Gram pozitivi (stafilococi), bacili Gram
negativi (H. influenzae, L. monocytogenes, Campylobacter, Salmonella, Shigella, E.
coli, Proteus mirabilis, Yersinia).
Este indicată în infecţii urinare cu bacili Gram negativi. Se asociază cu alte
antibiotice în infecţii grave: septicemii, infecţii respiratorii, digestive.
Se administrează pe cale intramusculară în doză de 2-3 cg/kg fracţionată în 2
reprize.

6.2.3. GRUPA FENICOLILOR

a) CLORAMFENICOLUL (LEUCOMICINA, CLOROMICETINA,

SINTOMICINA)
Cloramfenicolul a fost obţinut în 1947 de către P.R. Burkholder şi D. Gottlieb
din culturi de Streptomyces venezuelae. Din 1950 se obţine prin sinteză totală.
Este o pulbere albă, amară, optic activă, termostabilă, foarte slab solubilă în
apă, solubilă sub formă de esteri.
Medicamentul se leagă de subunitatea 50S a ribozomului bacterian şi inhibă
sinteza proteinelor. Datorită similitudinii ribozomilor mitocondriali la mamifere cu cei
bacterieni, sinteza proteinelor în aceste organite poate fi inhibată în prezenţa
nivelurilor înalte de cloramfenicol circulant, producând toxicitate asupra măduvei
osoase.
Cloramfenicolul, un antibiotic cu spectru larg, este activ nu numai împotriva
bacteriilor, ci şi a altor microorganisme, precum ricketsiile. Este activ de asemenea
faţă de anaerobi. Medicamentul este fie bactericid, fie bacteriostatic, dependent de
microorganism.

156
 Rezistenţa este conferită de prezenţa unui factor R care codifică acetil-
coenzima A transferaza ce inactivează cloramfenicolul. Alt mecanism al rezistenţei
este asociat cu incapacitatea antibioticului de a pătrunde în microorganism. Această
modificare a permeabilităţii poate constitui baza polichimiorezistenţei.
Administrat pe cale orală, cloramfenicolul se absoarbe foarte bine în duoden,
atingând concentraţii sanguine maxime după circa 2 ore la monogastrice. După
injecţia intramusculară, absorbţia este înceată şi nivelurile sanguine se realizează tot
după 2 ore. Traversează barierele organismului. Este singurul antibiotic care
pătrunde prin umoarea apoasă a ochiului.
Aproximativ 90% se descumpune la nivelul ficatului în nitroderivaţi inactivi.
Partea rămasă activă se elimină predominant prin rinichi. Datorită ciclului entero-
hepato-enteric, cloramfenicolul este activ şi în cazul infecţiilor intestinale şi biliare.
Ca reacţii adverse, după injecţia intramusculară sau subcutanată pot să apară
inflamaţii şi necroze de coagulare la locul injecţiei. Datorită acestui fapt, la câini şi
pisici se preferă administrarea pe cale orală.
O altă reacţie adversă este dismicrobismul intestinal.
La om, după administrarea îndelungată se pot instala tulburări foarte grave ale
hematopoezei (agranulocitoză, trombocitopenie, pancitopenie).
La animale, astfel de fenomene au fost observate numai la pisică după
administrarea a 50 mg/kg timp de 3 săptămâni şi 225 mg/kg la câine.
Cloramfenicolul se utilizează în tratamentul enteritelor colibacilare şi
salmonelice, în pasteureloză, în holeră, în micoplasmoză, în pneumopatii, în infecţii
puerperale, în mamite, în artrite.
În situaţia administrării per os, doza este 0,02-0,05 g/kg pro die şi se scindează
în 2-3 administrări. Pe cale parenterală, doza este 0,01-0,015 g/kg la animalele mari,
0,02-0,05 g/kg la animalele mijlocii, la carnivore 0,15 g/kg divizată în 3 reprize.
Cloramfenicolul nu se asociază cu penicilina şi streptomicina care au efect
bactericid. Se poate asocia însă cu tetraciclina, eritromicina, neomicina.
Nu se administrează la noi născuţi.
Nu se administrează concomitent cu antianemice pe bază de fier, cu salicilaţi,
fenilbutazonă, barbiturice, tranchilizante fenotiazinice.
Tratamentul nu trebuie să depăşească 8 zile datorită toxicităţii asupra organelor
hematoformatoare.
Cloramfenicolul se utilizează numai la animalele de companie.
Preparate comerciale:
• Cloramfenicol drajeuri a 0,250 g;
• Cloramfenicol soluţie injectabilă - fiole 10 ml 10%;
• Antistafilan spray – flacoane cu soluţie ce conţine cloramfenicol, saprosan,
anestezină şi colorant. Se utilizează în plăgi, afecţiuni cutanate, afecţiuni podale;
• Cloramfenicol hemisuccinat – flacoane cu 1 g pulbere care se dizolvă în ser
fiziologic;
• Clorostatic – soluţie otică ce conţine cloramfenicol şi fluocinolon. Are acţiune
antiinflamatoare, antialergică, bactericidă. Este indicat în otita externă şi medie.

157
 - câini : 4-6 picături de 2-3 ori pe zi;
- pisici : 2-4 picături de 2-3 ori pe zi;
• Opti-clor – soluţie oftalmică ce conţine cloramfenicol şi acid boric. Este indicat
în tratamentul conjunctivitei, cheratoconjunctivitei şi altor infecţii oculare,
instilându-se în sacul conjunctival 2-3 picături de 2-3 ori pe zi, 5-7 zile;
• Alfasan eye ointment (Olanda) – unguent oftalmic ce conţine cloramfenicol, vit.
A;
• Cepetyl soluţie injectabilă (Germania) – ce conţine cloramfenicol, tilocină,
acetat de prednison;
• Chloramugon (Austria) – suspensie uleioasă injectabilă ce conţine
cloramfenicol, sulfadimidină, acetat de prednisolon, vitaminele A, D3, E şi B.

b) FLORFENICOLUL
Este un antibiotic cu spectru larg de activitate, acţionând asupra germenilor
Gram-negativi, Gram-pozitivi, micoplasmelor. Are un mecanism de acţiune similar
cloramfenicolului, acţionează bacteriostatic şi se elimină în special prin urină.
În tratamentul bolii respiratorii la bovine, florfenicolul poate fi considerat cu
acţiune bactericidă faţă de Mannheimia haemolytica şi Pasteurella multocida.
Florfenicolul se administrează pe cale orală în afecţiuni cum sunt:
gastroenterite, enterite salmonelice şi colibacilare, în pneumonii produse de
pasteurele, micoplasme, actinobacili, în artrite, furunculoze, omfalite şi în alte
afecţiuni produse de germeni rezistenţi la cloramfenicol.
Dozele sunt de 2-20 mg/kg greutate vie şi pe zi, timp de 3-5 zile.
Florfenicolul nu este recomandat viţeilor mai mici de 2 luni şi vacilor în
lactaţie. Pot apărea reacţii de tip anafilactic în care se intervine cu Epinefrine şi
medicamente de susţinere a aparatului cardiovascular şi respirator.

c) TIAMFENICOLUL
Faţă de cloramfenicol, tiamfenicolul se absoarbe mai lent, se elimină mai puţin
repede, are o toxicitate mai mare şi acţionează mai puţin intens.

6.2.4. GRUPA TETRACICLINELOR

Tetraciclinele sunt un grup de compuşi asemănători, care sunt constituiţi din 4

inele fuzionate cu un sistem de legături duble conjugate. Diferenţele mici în
eficacitatea clinică reflectă o variaţie în farmacocinetica individuală datorită
substituţiilor la nivelul acestor inele.
Prima tetraciclină (aureomicina) a fost izolată în 1947 de către C.B. Duggar
din culturi de Streptomyces aureofaciens. În 1949 a fost descoperită oxitetraciclina şi
în 1953 tetraciclina.
Tetraciclinele sunt pulberi galbene, insolubile în apă, dar solubile sub formă de
clorhidraţi, termostabile, sensibile la lumină. Soluţiile în schimb, sunt foarte puţin
stabile, foarte sensibile la lumină şi au un pH pronunţat acid.
Pătrunderea acestor agenţi în microorganismele susceptibile este mediată de
158
proteine transportoare unice pentru membrana citoplasmatică internă bacteriană.
Legarea medicamentului de subunitatea 30S a ribozomului bacterian blochează
probabil accesul aminoacil ARNt la complexul ARNm-ribozom la nivelul situsului
acceptor, inhibând astfel sinteza proteinelor bacteriene.
Fiind antibiotice cu spectru larg, tetraciclinele sunt eficace şi împotriva altor
microorganisme, nu numai a bacteriilor. Tetraciclinele sunt în general agenţi
bacteriostatici şi sunt medicamente de elecţie în diverse infecţii, spectrul de acţiune
este asemănător cu al cloramfenicolului, cuprinzând însă toţi anaerobii şi protozoarele.
Tetraciclinele nu sunt active faţă de bacilul tuberculozei, piocianic, Proteus, virusuri.
Rezistenţa întâlnită pe scară largă la tetracicline limitează utilizarea acestora.
Cel mai frecvent întâlnit factor R ce apare natural conferă microorganismului
incapacitatea de a acumula medicamentul, ceea ce conduce la rezistenţă. Aceasta se
realizează printr-un eflux activ al medicamentului dependent de Mg++ mediat de o
anumită proteină ce conferă rezistenţă. Au fost raportate şi alte mecanisme, precum
posibila modificare a locului de legare a tetraciclinei.
Orice microorganism rezistent la o tetraciclină este rezistent la toate celelalte.
Actualmente, majoritatea stafilococilor producători de penicilinază sunt de asemenea
rezistenţi la tetracicline.
Farmacocinetică
Toate tetraciclinele se absorb adecvat dar incomplet după ingestie.
Administrarea acestor medicamente concomitent cu produse alimentare lactate scade
absorbţia, datorită formării chelaţilor neabsorbabili ai tetraciclinelor cu ionii de calciu.
Acest efect este mai redus în cazul doxiciclinei. Chelaţii neabsorbabili se formează de
asemenea cu alţi cationi divalenţi sau trivalenţi.
Tetraciclinele se concentrază în ficat, rinichi, splină şi tegumente şi se leagă de
ţesuturi, fiind supuse unui proces de calcificare (de exemplu, dinţi şi oase), sau de
tumori cu conţinut ridicat de calciu.
Penetrarea în majoritatea fluidelor organismului este adecvată. Deşi toate
tetraciclinele pătrund în lichidul cefalorahidian, nivelurile sunt insuficiente pentru a fi
eficiente terapeutic, cu excepţia minociclinei. Minociclina pătrunde în lichidul
cefalorahidian în absenţa inflamaţiei, fiind de asemenea prezentă în lacrimi şi salivă.
Deşi utilă în eradicarea stării de purtător al meningococului, minociclina nu
este eficientă în infecţiile sistemului nervos central.
Toate tetraciclinele traversează bariera placentară şi se concentrează în oasele
şi dentiţia fătului.
Toate tetraciclinele se concentrează în ficat, unde sunt parţial metabolizate şi
conjugate pentru a forma glucuronizi solubili. Medicamentul în forma activă şi / sau
metaboliţii săi sunt secretaţi în bilă; majoritatea tetraciclinelor sunt reabsorbite în
intestin şi ajung în urină prin filtrare glomerulară. Doxiciclina este o excepţie,
deoarece metabolitul acesteia este excretat preferenţial prin bilă în materiile fecale.
Astfel, spre deosebire de alte tetracicline, doxiciclina poate fi folosită în tratarea
infecţiilor la pacienţii cu funcţie renală alterată.

159
 Reacţii adverse
Sunt multiple, atât la om, cât şi la animale. În primul rând este dismicrobismul
intestinal, cu exacerbarea florei rezistente şi manifestări de enterită, colică,
enterocolită, atonie rumenală, diaree letală la cal. Mai pot apare stomatite, vaginite şi
mamite de natură micotică. Pentru evitarea dismicrobismului, se asociază în mod
obligatoriu cu drojdie de bere, vitamine din complexul B, bacterii lactice.
Depunerea tetraciclinelor la nivelul oaselor şi dentiţiei primare se realizează în
cursul procesului de calcificare la tineretul în creştere; aceasta produce decolorarea şi
hipoplazia dinţilor şi o oprire temporară a creşterii.
Fototoxicitatea, de exemplu fotodermatoza, apare când pacientul ce primeşte o
tetraciclină este expus la soare sau la radiaţii ultraviolete. Acest tip de toxicitate este
întâlnit mai frecvent în cazul tetraciclinei, doxiciclinei şi demeclociclinei.
Tulburările vestibulare apar în cazul minociclinei, care se concentrează în
endolimfa de la nivelul urechii şi afectează funcţia acesteia.
Tetraciclinele au un efect imunosupresiv în cazul vaccinărilor cu vaccinuri vii.
Nu influenţează în schimb imunizarea după vaccinuri inactivate.
Indicaţii terapeutice
Tetraciclinele se utilizează în boli infecţioase nespecifice şi boli specifice:
antrax, pasteureloză, colibaciloză, cărbune emfizematos, gangrenă gazoasă, tetanos,
salmoneloză, micoplasmoză, difterovariolă, sinuzită, coriză infecţioasă, laringotraheită
infecţioasă.
Ţinându-se seama de tulburările digestive produse de tetracicline la erbivore,
se contraindică administrarea pe cale orală la aceste specii (bovine, cabaline, ovine,
caprine).
Nu se administrează intraarticular, putând produce o reacţie inflamatorie timp
de 5-6 zile. Nu se asociază cu penicilina, nici cu bicarbonat de sodiu, nu se
administrează în lapte.
Căi de administrare şi doze
Calea principală de administrare este calea orală. Preparatele injectabile se
administrează intramuscular, subcutanat sau intravenos, după caz.
Doza pentru administrarea per os este de 0,02-0,05 g/kg şi pe zi, fracţionată în
3-4 reprize. În cazul preparatelor injectabile se utilizează doze de 5-10 ori mai mici, în
2 reprize pe zi ( 0,002-0,01 g/kg/zi).

6.2.4.1. Tetracicline clasice

a) CLORTETRACICLINA (AUREOMICINA) – cu următoarele preparate:

• Aureomicina 1000 (Olanda) – pulbere ce conţine clortetraciclină clorhidrat. Se
utilizează la bovine, ovine, porcine, cabaline, păsări în prevenirea şi tratarea
infecţiilor aparatului respirator, digestiv şi ca tratament antistres;
• Aureomicyn G.V. spray – conţine clortetraciclină clorhidrat şi violet de genţiana
şi se utilizează la toate speciile în tratarea plăgilor accidentale sau după
intervenţii chirurgicale, pododermatite, abcese deschise;

160
 • Clortetracicline 10% (Grecia) – pulbere cu clortetraciclină clorhidrat şi se
utilizează în afecţiuni respiratorii şi digestive produse de germeni sensibili.

b) OXITETRACICLINA (TERAMICINA) se obţine din culturi de

Streptomyces rimosus, în terapie folosindu-se sarea clorhidrică.
După ce se absoarbe, oxitetraciclina dă o concentraţie sanguină mai ridicată
decât aureociclina şi se distribuie destul de bine în organism, inclusiv în lichidul
pleural, ascitic. Se elimină mai lent decât aureociclina, respectiv 75% din doză sub
formă activă, prin urină, bilă şi fecale.
Spectrul antimicrobian este asemănător celui al aureociclinei (Gram-pozitivi,
Gram-negativi, spirochete, unele ricketsii, protozoare patogene); în plus, teramicina
este activă şi faţă de unele tulpini de Pseudomonas aeruginosa.
Se recomandă în infecţii gastrointestinale, pulmonare, în micoplasmoză, în
pododermatite, în actinobaciloză, în holeră, în leptospiroză, în următoarele doze :
animale mari 0,002-0,004 g/kg; animale mijlocii 0,003-0,005 g/kg; animale mici
0,005-0,01 g/kg ; pesariile se folosesc în obstetrică (retenţii placentare, endometrite,
prolaps, etc.).
Preparate comerciale:
• Oxitetraciclină clorhidrică pulbere (Oxirom) – se prezintă sub formă de borcane
sau pungi. Fiind solubilă în apă, se administrează în apa de băut, în uruieli, în
doză de 10-20 mg/kg/zi, fracţionat în 2 reprize;
• Oxitetraciclină 10% - soluţie injectabilă de oxitetraciclină hidroclorică;
• Oxitetraciclină suspensie pentru tratamentul mamitelor – conţine oxitetraciclină,
tripsină şi ulei de parafină;
• Oxitetraciclină pesarii spumante;
• Oxitetraciclină 20% pulbere solubilă;
• Oxicor 5% soluţie injectabilă ce conţine oxitetraciclină hidroclorică şi
hidrocortizon;
• Oxiderm – soluţie cu oxitetraciclină şi violet de genţiana utilizată în plăgi şi
infecţii ale pielii;
• Oximanirom - pulbere cu efect antiinfecţios şi cicatrizant ce conţine
oxitetraciclină hidroclorică, nitrofuran, sulfat de magneziu, lactoză;
• Oxipan – unguent cu oxitetraciclină şi alfachimotripsină. Se recomandă în
panariţiu la ovine şi în infecţii piogene;
• Oxivet 20% - soluţie injectabilă;
• Oxirom- pulbere hidrosolubilă;
• Neoxigal – comprimate cu oxitetraciclină, neomicină şi acid ascorbic, indicat în
infecţii bacteriene, profilactic şi curativ la păsări;
• Supozitoare vaginale cu 0,5 g oxitetraciclină, folosite în profilaxia şi terapia
infecţiilor puerperale (la vaci, iepe, scroafe, ovine, carnasiere), retenţii
placentare, prolaps uterin şi vaginal, metrite, endometrite acute şi cronice;
• Supozitoare vaginale cu oxitetraciclină şi neomicină cu aceleaşi indicaţii ca şi
cele de mai sus;

161
 • Adamycin (Italia) – soluţie 5% sau 10% de oxitetraciclină care se administrează
o dată pe zi;
• Egocin 20% (Slovenia) – pulbere hidrosolubilă cu oxitetraciclină ;
• Egocin L.A. (Slovenia) – soluţie injectabilă de oxitetraciclină clorhidrat;
• Engemicin 10% L.A. (Olanda) – soluţie apoasă injectabilă de oxitetraciclină în
combinaţie cu magneziu şi polivinilpirolidonă;
• Neointermycin (Austria) – pulbere care conţine oxitetraciclină clorhidrică,
negamicină, vitamine;
• Neo-oxyvet (Grecia) – pulbere hidrosolubilă ce conţine oxitetraciclină şi
neomicină. Se administrează în apa de băut sau în furaj;
• Oxitetra 200 L.A. (Olanda) – soluţie injectabilă folosită în tratamentul infecţiilor
respiratorii, urinare, digestive, endometrite, mastite, pododermatite;
• Oxitetravit (Olanda) – pulbere cu oxitetraciclină clorhidrat şi vitamine, indicată
în hipovitaminoze, stres, diverse infecţii;
• Teramicina (Belgia) – soluţie 20% de oxitetraciclină clorhidrică;
• Terramycina pudră solubilă 5% (S.U.A.) – pulbere ce se administrează în apa de
băut sau în furaje;
• Terramycina spray (S.U.A.);
• Tetradur L.A. 300 (S.U.A.) – soluţie apoasă cu oxitetraciclină bază;
• Tetrasol 20% L.A. retard (Austria) – soluţie injectabilă cu oxitetraciclină
dihidrat;
• Tetravet L.A. (Franţa) – soluţie injectabilă;
• Trierra (Ungaria) – amestec pulverulent cu oxitetraciclină, zinc-bacitracină,
furazolidonă, vitamine, enzime, factori de creştere. Se administrează mai ales la
porci şi păsări în boli infecţioase şi ca terapie antistres.
• Ursociclin (Germania) – soluţie 5% de oxitetraciclină în propilenglicol.
c) TETRACICLINA (bază şi clorhidrat) se obţine din culturile de
Streptomyces texasi (viridifaciens) sau prin declorurarea aureociclinei.
Tetraciclina se absoarbe bine şi dă o concentraţie sanguină mai ridicată decât
alte tetracicline şi difuzează uşor în ţesuturi, inclusiv în lichidul cefalorahidian.
Concentraţii mari se constată şi în urină şi bilă.
Toxicitatea tetraciclinei este mai mică decât cea a teramicinei şi aureociclinei.
În tractusul digestiv dă chelaţi cu ionii metalici (Ca, Fe, Mg), compuşii
rezultaţi fiind greu absorbabili; de aceea se contraindică administrarea simultană a
antibioticului cu sărurile metalelor amintite.
Tetraciclina posedă spectru larg bacteriostatic, şi anume asupra germenilor
Gram-pozitivi, Gram-negativi, ricketsiilor, spirochetelor, actinomicetelor,
protozoarelor, virusurilor mari.
Se utilizează în colibaciloză, tifoză, paratifoză, rickettsioză, micoplasmoză,
coriză infecţioasă, , pe cale orală, 2-3 prize pe zi, timp de 3-5 zile; la păsări se
administrează în uruieli, 5-7 zile.
Dozele sunt următoarele : animale mari 0,02-0,05 g/kg/zi; animale mijlocii
0,05-0,1 g/kg/zi; animale mici 0,1-0,15 g/kg/zi; păsări 200-400 ppm.
162
 Preparate comerciale
• Clortetrason ( Franţa), flacoane de 20 ml, 50 ml, 100 ml şi 250 ml soluţie care
conţine 5 % tetraciclină clorhidrică, 10 % cloramfenicol şi 0,5 % acetat de
prednisolon. Se administrează i.m, s. c., ip. o dată pe zi, la toate speciile de
companie.
• Maximugon ( Austria) flacoane a 100 ml cu soluţie uleioasă de 6 % tetraciclină
clorhidrică în amestec cu negamicină, streptomicină şi acetat de prednisolon. Se
injectează intramuscular o dată pe zi la toate speciile.
• Tetraciclină baza şi tetraciclina clorhidrică pulbere, borcane şi pungi.
Clorhidratul este hidrosolubil şi se administrează mai uşor. Se administrează în
apa de băut şi în furaje în doză de 200 – 300 g la 100 litri apă sau la tona de
furaje, preventiv şi 400 g/tonă furaj, curativ, timp de 5-7 zile.
• Tetraciclină drajeuri 0,250 g şi capsule gelatinoase.Se utilizează în special la
tineret în afecţiuni gastrointestinale precum şi intrauterin în distocii, cezariene,
retenţii placentare, endometrite.
• Tetraciclină T unguent conţine 5 % tetraciclină clorhidrică, 0,3 % tripsină şi
excipient. Se prezintă sub formă de tuburi a 20 g. Se administrează intramamar,
în sacul conjunctival (conjunctivite, cheratite, blefarite) şi pe piele (plăgi,
furuncule, abcese, fistule).
• Tetran (Ungaria) flacon a 0,5 g însoţit de o fiolă de solvent. Conţine pirolidin
metil oxitetraciclină. Se administrează intravenos, intramuscular şi local o dată
pe zi.
• Tetraxin, pulbere, este un antibiotic furajer care stimulează absorbţia
substanţelor nutritive şi creşte valorificarea furajelor. Administrarea se suspendă
cu o săptămână înainte de sacrificare.

d) ROLITETRACICLINA (Pirolidin – metil- tetraciclina, Solvocilin,

Reverin) se obţine semisintetic prin condensarea tetraciclinei cu formaldehidă şi
pirolidină. Soluţiile injectabile sunt mai eficace decât celelalte forme medicamentoase
întrucât se asigură o concentraţie sanguină mare care durează aproximativ 24 ore. Per
os, rolitetraciclina practic nu se absoarbe, şi din această cauză se recomandă numai
parentereal în pneumopatii, în infecţii puerperale în colibaciloză, în salmoneloză, în
leptospiroză, în micoplasmoză, în panariţiu.
Dozele în care se administrează sunt: 0,002 – 0,003/kg la animalele mari,
0,005 – 0,02 kg la viţei şi mânji, 0,003 – 0,005 g/kg la la animalele mijlocii, 0,005 –
0,01 g/kg la purcei şi miei, 0,005 – 0,01 g/ kg la animalele mici şi 0,025 – 0,1 g/kg la
păsări.
• Solvocilin pulbere hidrosolubilă conţine ca substanţă activă N – pirolidin-metil-
tetraciclină. Se dizolvă numai în apă distilată. Se administrează intravenos,
intramuscular sau local (intramamar, intrauterin, intraarticular, intraperitoneal ).
• Solvocilin, suspensie uleioasă se prezintă sub formă de flacoane de 20 ml
suspensie uleioasă 5,5 %. Se administrează intramuscular sau subcutanat 10 ml
la animalele mari.

163
 6.2.4.2. Tetracicline moderne

a) DOXICICLINA (VIBRAMICINA)
Are un spectru larg asemănător tetraciclinelor clasice, fiind însă activă şi faţă
de germenii rezistenţi la tetraciclinele clasice. De asemenea este mult mai activă faţă
de stafilococi, streptococi şi alţi coci, decât tetraciclinele clasice.
Doxiciclina se absoarbe bine consecutiv administrării orale (peste 90%), are o
biodisponibilitate puţin influenţată de alimente, lapte, cationi bivalenţi sau trivalenţi.
Fierul scade absorbţia doxiciclinei.
După administrarea orală, realizează concentraţia plasmatică maximă după 2
ore. Se leagă de proteinele plasmatice mai mult de 80%. Timpul de înjumătăţire este
lung (12-18 ore). Are o liposolubilitate de 5 ori mai mare comparativ cu tetraciclina,
de aceea are o distribuţie tisulară mult mai bună. Realizează concentraţii mai mari
decât concentraţiile plasmatice în ţesutul bronşic, pulmonar, renal, miometru.
Concentraţia în bilă este de 8-9 ori mai mare decât în plasmă.
Excreţia se face pe cale renală şi, în măsură mai mică, pe cale digestivă.
Epurarea ei este influenţată de insuficienţa funcţională a ficatului sau a rinichiului.
În general nu deprimă flora bacteriană intestinală, întrucât formează chelaţi.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al tetraciclinei, cu următoarele
deosebiri:
- cocii Gram pozitivi (streptococi, stafilococi, pneumococi) sunt sensibili la
concentraţii mici de antibiotic, iar numărul tulpinilor rezistente este redus;
- faţă de bacilii Gram negativi aerobi, gonococi – este mai activă decât
tetraciclina.
Reacţiile adverse sunt comune tetraciclinelor, cu deosebirea că disbacteriozele
intestinale sunt rare.
Se foloseşte la câini şi pisici în afecţiuni acute şi subacute ale aparatului
respirator. Doza la animalele mici este de 10 mg/kg la 12 ore timp de 3 – 5 zile şi 2-5
mg/kg la animalele mari. Nu se utilizează la animalele gestante şi la cele tinere (efect
negativ asupra creşterii oaselor. Se administrează per os.
Preparate comerciale
• Doxicilina – 10 % pulbere hidrosolibilă ce se administrează în lapte sau apă de
băut conţinând doxyciclină clorhidrat.
• Colidox – (Germania) – pulbere cu doxicilină clorhidrat şi colistină sulfat
destinată afecţiunilor gastrointestinale şi respiratorii la păsări.
• Doxyral C (Olanda) – pulbere solubilă care conţine doxiciclină clorhidrat şi
colistinsulfat folosită la bovine, suine şi păsări în boli produse de Gram pozitivi
şi Gram negativi.
• Doxyvet inj. (Iordania) soluţie injectabilă de doxiciclină şi lidocaină care se
utilizează la rumegătoare în infecţii respiratorii cu germeni sensibili.
• Doxyvit100 (Franţa) - pulbere hidrosolubilă care conţine doxicilină hidroclorid
şi acid ascorbic.
• Ronaxan 20 (Franţa) – comprimate în blistere cu 10 bucăţi conţinând

164
 doxycilină, indicată la câini în afecţiuni respirtatorii, urogenitale şi boli ale pielii.
• Vibramicin (Belgia) capsule gelatinoase de uz uman.
b) MINOCICLINA
Prezintă o absorbţie completă la nivelul tubului digestiv, foarte puţin
influenţată de alimente, lapte, cationi bivalenţi sau trivalenţi, cu excepţia fierului.
Timpul de înjumătăţire este de aproximativ 18 ore.
Are liposolubilitate de 25 ori mai mare comparativ cu tetraciclina, de aceea are
difuziune foarte bună în ţesuturi. Realizează concentraţii de 12 ori mai mari în ţesutul
hepatic şi de 30 ori mai mari în bilă comparativ cu cele plasmatice.
Intră în circuitul entero-hepato-enteric, iar pe cale renală se elimină doar 10%.
Spectrul antimicrobian este asemănător cu cel al tetraciclinei.
Reacţiile adverse sunt comune tetraciclinelor, dar prezintă în plus toxicitate
vestibulară deoarece se acumulează în epiteliul nervos vestibular.

6.2.5. GRUPA ANTIBIOTICELOR MACROLIDE

Macrolidele sunt antibiotice care au în molecula lor un macrociclu lactonic de

care sunt prinse glucide bazice sau neutre.
Această grupă cuprinde un număr de circa 40 antibiotice dintre care mai
cunoscute sunt eritromicina, tilocina, oleandomicina, şi spiramicina. Există două
grupe: macrolide cu 14 atomi de carbon (eritromicina, oleandomicina) şi macrolide cu
16 atomi de carbon ( tilocina, spiramicina).
Acţionează bacteriostatic şi cu un mecanism de acţiune asemănător
cloramfenicolului (inhibă sinteza proteică prin inhibarea transportului aminoacizilor
activaţi la locul sintezei proteice, ribozomii). Între macrolide există o rezistenţă
încrucişată.
Clasificare după origine:
a. Substanţe naturale: eritromicina, oleandomicina, josamicina, spiramicina;
b. Substanţe de semisinteză: roxitromicina, diritromicina, claritromicina,
azitromicina.
Spectrul de acţiune al acestor antibiotice cuprinde coci Gram pozitivi, inclusiv
stafilococi penicilinorezistenţi, bacili Gram pozitivi, coci Gram negativi, micoplasme,
chlamydii, ricketsii, treponeme, actinomicete.
Mecanismul de acţiune constă în inhibarea sintezei proteice ribozomale, prin
fixarea pe subunităţile ribozomale 50S, blocând reacţiile de transpeptidare şi/sau
translocaţie. La concentraţii terapeutice obişnuite efectul este bacteriostatic, iar la
concentraţii mari este bactericid.
Rezistenţa bacteriană este mediată cromozomial şi plasmidic şi se instalează
prin următoarele mecanisme:
- scăderea permeabilităţii peretelui bacterian pentru antibiotic;
- alterarea subunităţii ribozomale 50S;
- inactivarea prin hidroliză enzimatică, proces catalizat de o esterază mediată
plasmidic.

165
 Macrolidele din generaţia a II-a (claritromicina, azitromicina, tulatromicina) au
unele avantaje faţă de cele din prima generaţie, respectiv faţă de eritromicină, care
este prototipul acestei grupe:
- au spectru antimicrobian mai larg decât cel al eritromicinei;
- difuziunea tisulară este mai bună;
- timpul de înjumătăţire este mai lung.

a) ERITROMICINA
A fost izolată în 1952 de către Mc.Guire şi colaboratorii din culturi de
Streptomyces erithreus. În practica medicală se folosesc lactobionatul, propionatul,
stearatul, estolatul, etilsuccinatul şi gluco-heptonatul de eritromicină, iar pentru
medicina veterinară există şi eritromicină tiocianat.
Administrată per os difuzează bine, dând o concentraţie terapeutică în sânge
care durează circa 6 – 8 ore, (în ţesuturi, eritromicina rămâne activă 12 – 24 ore) după
acest timp eliminându-se prin urină şi prin bilă.
Spectrul antimicrobian este mai larg decât cel al penicilinei, fiind eficace şi
faţă de unele clostridii, hemofili, pasteurele, brucele, ricketsii, vibrioni, spirockete,
micoplasme, virusuri mari. Nu este activă faţă de Pseudomonas, Escherichia,
Salmonella, Aerobacter, Proteus, Paseudomonas şi în general Gram negativi.
Ea este activă şi faţă de germeni intracelulari, realizând concentraţii mari în
marcrofage şi leucocitele polinucleare. Acţiunea sa este optimă la un pH alcalin, când
predomină forma neionizată. Se fixează reversibil pe subunitatea ribozonială 50S şi
împiedică sinteza proteinelor bacteriene. Procesul de fixare este competitiv pentru
eritromicină, clindamicină şi cloramfenicol.
Rezistenţa bacteriană faţă de eritromicină se dezvoltă rapid şi de aceea se
indică acest antibiotic numai în cazuri speciale când este vorba de o infecţie cu
germeni penicilinorezistenţi şi tetraciclinorezistenţi sau în cazul în care antibiograma o
indică.
Indicaţiile terapeutice sunt în principiu cele ale penicilinei dar numai dacă
germenii sunt rezistenţi la penicilină: pneumonii, bronhopneumonii, bronşite, mamite,
metrite, septicemii, abcese, flegmoane, artrite, retenţii placentare, antrax, gurmă,
anaerobioze, leptospiroze, micoplasmoză aviară, coriză şi sinuzită infecţioasă).
Eritromicina nu se administrează la cabaline pentru că apar tulburări
gastrointestinale grave. Nu se asociază cu alte antibiotice întrucât este incompatibilă
cu majoritatea.
Eritromicina are o biodisponibilitate relativ mică după administrarea pe cale
orală. Se elimină prin bilă în concentraţii mari şi difuzează bine în ţesuturi, placentă,
pleură,peritoneu, mai puţin prin articulaţii. Nu pătrunde aproape deloc în SNC şi în
lichidul cefalorahidian motiv pentru care nu este indicată în tratamentul meningitelor.
50 % se metabolizează şi 50 % se elimină netransformată. Suferă un ciclu entero-
hepato-enteric.
Doze şi mod de administrare

Eritromicina lactobionat se injectează intramuscular, iar în urgenţe chiar

166
 intravenos. La bovine şi suine adulte doza este de 3 – 5 mg/kg, la viţel, purcel 5
– 8 mg/kg. Se fac 2 – 3 administrări pe zi. La carnivore doza este de la 10 – 20
mg/kg de 2 ori pe zi. Eritromicina lactobionat se prezintă sub formă de flacoane
a 0,30 g pulbere injectabilă.

Eritromicina tiocianat (Galimicina) soluţie injectabilă, se administrează
intramuscular, la mamifere, subcutanat la păsări în doze similare. Eritromicina
tiocianat pulbere pentru păsări (Eritromvac) se administrează în profilaxia şi
combaterea micoplasmozei în apa de băut 2,5 % la pui 1 – 14 zile şi 1,25 %o la
puii de peste 14 zile, timp de mai multe zile şi pentru combaterea stressului.

Eritromicină 20 % (Italia) pulbere hidrosolubilă de eritromicină tiocianat.

Comaciclina pulbere ce conţine eritromicină tiocianat, tetraciclină şi zahăr
pudră. În acest preparat este combinat efectul eritromicinei, faţă de micoplasme
cu spectru larg al tetraciclinei.

Propionileritromicină comprimate de uz uman.

Eritromicină etilsuccinat – flacoane cu pulbere suspendabilă.

Gallimycin 5,5 % (Franţa).

Gallimicin WS 20 %, Miramed (Germania) – pulbere ce conţine eritromicină
tiocianat, sulfadiazină şi trimetoprim.

b) TILOCINA
Tilocina a fost izolată în 1959 de către Mc Guire din culturi de Streptomyces
fradiae. Este un antibiotic care se foloseşte numai în medicina veterinară. Se absoarbe
bine din intestin şi se distribuie acceptabil. Soluţiile în propilenglicol introduse
parenteral dau un nivel terapeutic pentru circa 24 ore. Se întrebuinţează în
micoplasmoză şi sinuzită la păsări, în gastroenterite, în pneumopatii, dozele fiind
0,004 – 0,01 g/kg la animalele mari, 0,01 – 0,02 g/kg la viţei şi mânji şi la animalele
mijlocii, 0,025 g/kg la păsări iar în apa de băut 0,5 %o.
La câine şi pisică doza este de 0,01 g/kg i.m. sau pe cale orală.
Durata tratamentului este de 3 – 5 zile iar nivelul sanguin 1 mcg/ml.
Preparate comerciale:
• Avianprotect – formulă medicamentoasă indicată în combaterea micoplasmei,
salmonelozei, colibacilozei şi alte infecţii secundare la păsări. Conţine tilosin
tartrat, eritromicin tiocianat, vitaminele A, D3, E, K3, B1, acid pantotenic,
biotină, vitamina C, zinc şi metionină.
• Tylavet 20 % - pulbere hidrosolubilă cu 5 % tilocină tartrat.
• Tylarom – pulbere solubilă.
• Isotyl (Austria) – conţine 5 % tilocină şi 6 % eritromicină. Se utilizează în
micoplasmoză.
• Tyladin 20 (Italia) pulbere cu 20 % tilocină.
• Tylazin (Olanda) soluţie injectabilă cu tilosin tartrat.
• Tylovit 90 N (Germania)- pulbere cu tilozin tartrat neomicină sulfat, complex
vitaminic
• Tylocin (SUA) – pulbere hidrosolubilă care se utilizează la păsări.
• Tylosin 20 % (Austria) – soluţie apoasă injectabilă cu tilocină tartrat.
167
 c) OLEANDOMICINA
Este produsă de Streptomyces antibioticus. A fost izolată în 1955 şi se
foloseşte sarea fosforică. Spectrul antimicrobian este asemănător celui de la
eritromicină dar antibioticul este mai puţin eficace faţă de micoplasme. Se absoarbe
şi difuzează bine în organism dând o concentraţie terapeutică pentru circa 6 ore.
Dozele sunt următoarele 0,02 – 0,05 g/kg la animale şi 0,05 – 0,1 g/kg la păsări.
Intră în componenţa preparatului Taociclin (Sigmamicină) alături de tetraciclină şi
glucoză.
d) SPIRAMICINA (ROVAMICINA)
Antibiotic produs de Streptomyces ambofaciens. Spectrul antimicrobian este
asemănător cu cel al eritromicinei. Doza parenterală este de 10 mg/kg şi realizează în
lapte niveluri bacteriostatice.
Preparate comerciale
• Belcospira injectabil (Franţa) este o asociere de Spiramicină cu colistină. Se
administrează i.m. câte 0,25 ml/kg/zi divizat în 2 reprize timp de 3 zile, în
afecţiuni produse de bacterii Gram negative, Gram pozitive şi micoplasme.
• Belcospira orale(Franţa) conţine adipat de spiramicină şi colistină. Se
administrează în hrană şi în apa de băut 1 g/l timp de 2 – 5 zile la păsări, 1 – 2
g/10 kg la rumegătoare, porci, cai, iepuri timp de 2 – 5 zile.
• Stomorgyl (Franţa) comprimate cu spiramicină şi metronidazol pentru
combaterea infecţiilor buco dentare (stomatite, gingivite, carii) osteomielite,
metrite la câini şi pisici.
• Suanovile – soluţie injectabilă de spiramicină adipat.
• Rovamycina - comprimate şi sirop de uz uman.

e) CLARITROMICINA
Pezintă o biodisponibilitate superioară eritromicinei. Se concentrează în
ţesuturi într-o proporţie mai mare decât în plasmă. Se metabolizează la nivel hepatic,
cu formarea unui metabolit activ mai ales faţă de Haemophilus. Timpul de
înjumătăţire la om este de 5 ore.
Are indicaţii terapeutice asemănătoare eritromicinei.

f) AZITROMICINA
Consecutiv administrării orale, are o biodisponibilitate medie. Se acumulează
în ţesuturi şi se eliberează lent, având un timp de înjumătăţire tisular (la om) de 60 ore.
Se acumulează în eritrocite şi macrofage. Realizează concentraţii mari în pulmoni,
sinusuri, stomac, organe genitale.
Este un antibiotic macrolidic de tip azalidă, cu spectru asemănător
eritromicinei, dar este activă şi faţă de unele bacterii Gram negative.

g) TULATROMICINA
Face parte din prima clasă nouă de macrolide, triamilide, sintetizate pentru
tratamentul bolilor respiratorii la animalele de rentă. Proprietăţile sale asigură ca o

168
cantitate cât mai mare de antibiotic va pătrunde şi va rămâne în interiorul celulei,
determinând creşterea potenţei medicamentului şi o mai bună activitate antibacteriană.
Tulatromicina acţionează rapid datorită eliberării la locul de administrare,
distribuţiei extensive evidenţiată prin volumul mare de medicament distribuit în
organism, acumularea la nivelul ţesutului pulmonar şi durata lungă a timpului de
înjumătăţire.
Preparatul comercial folosit se numeşte Draxxin, soluţie injectabilă, se
administrează intramuscular, o singură dată în doză de 2,5 mg/kg (echivalent cu 1
ml/40 kg). Pentru tratamentul porcilor peste 80 kg, doza se divizează astfel încât să nu
se administreze mai mult de 2 ml într-un singur loc.
Perioada de aşteptare este de 30 zile.

6.2.6. GRUPA FALSELOR MACROLIDE (LINCOSAMIDE)

Aceste antibiotice au acelaşi mecanism de acţiune ca şi macrolidele iar

spectrul de acţiune este asemănător. Rezistenţa se instalează foarte încet şi este
încrucişată cu rezistenţa la macrolide.
Medicamentele din această grupă sunt lincomicina şi clindamicina.
Farmacocinetică
Lincomicina se absoarbe în urma administrării orale în proporţie de 25-50% iar
clindamicina 60-90 %. Nivelul terapeutic sanguin se menţine 6 – 8 ore. Se distribuie
uniform în organism, pătrund în ţesuturi moi, piele, muşchi şi oase, fiind eficace în
septicemie şi osteomielite. Se elimină din organism 50 % metabolizate şi 50 %
netransformate.
Nivelul sanguin eficace este 0,5 – 2 mcg/ml. Nu se administrează la cal, iepure
şi hamster pentru că produc colite grave.

a) LINCOMICINA
A fost izolată în 1962 din mediul de fermentare al ciupercii Streptomyces
lincolnensis. Se utilizează clorhidratul care este o pulbere albă, cristalină, uşor solubilă
în apă şi alcool.
Indicaţii terapeutice - la porci în enterite, rujet, pneumonii, artrite; la bovine
în enterite şi pneumonii; la ovine şi caprine în pododermatite infecţioase; la păsări în
coriza infecţioasă, aerosaculita curcilor, sinovita infecţioasă, enterite şi artrite
bacteriene; la carnivore în laringite, dermatite stafilococice şi streptococice,
parvoviroză, metrite.
Preparate comerciale
• Dizenter pulbere ce conţine lincomicină clorhidrat, spectinomicină sulfat,
oxitetraciclină. Se utilizează la porcine în profilaxia şi tratamentul dizenteriei,
infecţii pulmonare mai ales în perioada de înţărcare. Dozele sunt 1 kg dizenter/ 1
tonă furaj o dată la 24 ore timp de 3 – 5 zile.
• Lincomicina 100 şi Lincomicina 200 comprimate cu lincomicină bază.
• Lincovet 10 soluţie injectabilă folosită 1 ml/10 kg timp de 3 – 7 zile la bovine,

169
 ovine, caprine, suine 1 ml/5 kg la câini şi pisici şi 0,5 ml/2,5 kg la păsări.
• Lincocin Forte (Belgia) seringi a 10 ml pentru tratamentul mastitelor acute la
vaci în perioada de lactaţie şi conţine lincomicină, neomicină, metilprednisolon.
• Linkomicin injectabil (Slovenia) - soluţie 10 %.
• Linkomicin F intramamar (Slovenia) injectoare ce conţin lincomicină, neomicină
sulfat, dexametazona.
• Linco-Spectin (Belgia) - combinaţia celor două antibiotice determină un spectru
antimicrobian larg. Se administrează i.m. şi s.c. în următoarele doze: porci 1
ml/10 kg o dată pe zi 3 – 7 zile; vaci 1 ml/10 kg 2 – 4 zile; oi, capre 1 ml/kg, 3
zile; câini, pisici 1 ml/5 kg la fiecare 12 – 14 ore; păsări 0,5 ml/2,5 kg 3 zile
consecutiv.
• Lincospectin (Germania) soluţie injectabilă cu 5 % lincomicină şi 20 %
spectinomicină
• Lincomycin – Spectinomycin 5/10 (Olanda) soluţie injectabilă cu 50 mg
lincomicină şi 100 mg spectinomicină pe ml.
• Lincomix – premix antibacterian cu lincomicină
• Lincomicin – Spectinomicin Lek (Slovenia) soluţie injectabilă folosită în
afecţiuni gastrointestinale şi respiratorii produse de germeni sensibili.
• Spectolin (Austria) soluţie injectabilă cu 50 mg lincomicină şi 100 mg
Spectomicină care se administrează i.m. 1 ml/10 kg timp de 3 – 7 zile.

b) CLINDAMICINA
Se obţine prin clorurarea lincomicinei, fiind derivatul 7-dezoxi-7 cloro al
lincomicinei. Are biodisponibilitate orală mare (87%). Legarea de proteinele
plasmatice se face în proporţie mare (aproximativ 94%). Are distribuţie largă în
ţesuturi şi lichidele biologice, cu realizarea de concentraţii active în tractul respirator,
lichidul pleural, ţesuturile moi, oase, lichidul sinovial.
Realizează concentraţii mari în leucocitele polimorfonucleare, în macrofagele
alveolare, în abcese. În ficat şi bilă realizează concentraţii de 2-3 ori mai mari decât
cele plasmatice. Difuzează slab în lichidul cefalorahidian şi în creier. Trece prin
placentă.
Se metabolizează la nivel hepatic, cu formarea unor metaboliţi activi. Se
elimină pe cale biliară, cu circuit enterohepatic (persistă în intestin şi poate afecta flora
intestinală).
Este bacteriostatică la doze obişnuite şi bactericidă la doze mari. Se fixează pe
subunităţile ribozomale 50S cu receptor specific ARN ribozomal 23S şi împiedică
sinteza proteinelor bacteriene. La asocierea cu eritromicină şi cloramfenicol poate
apărea antagonism datorită competiţiei pentru locurile de legare.
Spectrul antibacterian cuprinde majoritatea bacteriilor Gram pozitive, anaerobi
şi unele protozoare.
Rezistenţa bacteriană se instalează în principal prin metilarea locului de legare
de ribozomi, similar eritromicinei (de aceea, rezistenţa la macrolide şi lincosamide
este încrucişată).
Este un antibiotic de primă alegere în infecţii grave cu anaerobi. În infecţii mixte cu
170
aerobi şi anaerobi se recomandă asocierea cu un aminoglicozid (gentamicina). Este un
antibiotic de alternativă în actinomicoză, infecţii stafilococice cu stafilococi sensibili.
Se administrează la câine şi pisică per os în doză de 10 mg/kg de 2 ori pe zi.
Din Olanda se importă Clinda Cure comprimate pentru tratarea afecţiunilor pielii, a
ţesuturilor moi în toxoplasmoză, abcese, plăgi infectate osteomielite. Preparatul de uz
uman se numeşte Sobelin.

6.2.7. GRUPA ANTIBIOTICELOR POLIPEPTIDICE

Antibioticele din această grupă se caracterizează printr-o mare omogenitate

structurală. Posedă o structură ciclică datorită înlănţuirii unor aminoacizi din gruparea
peptidică. Pe lângă structura proteică conţin în molecula lor şi acizi graşi care le
conferă o bună liposolubilitate. Aceste antibiotice interferează cu membrana
microbiană, tulburându-i permeabilitatea. Au un mecanism bactericid iar rezistenţa
este rară. Prezintă neuro şi nefrotoxiciate ridicată. Neurotoxicitatea se caracterizează
prin ataxie, bloc neuromuscular, apnee, paralizie respiratorie. Nefrotoxicitatea se
manifestă prin: proteinurie, hematurie, oligurie. Datorită toxicităţii se preferă
administrarea per os ( nu se absorb din tubul digestiv), sau local pe piele şi mucoase.
Dacă se administrează parenteral apar frecvent puternice iritaţii locale.
Polimixinele (colistina, polimixina B) se folosesc împotriva germenilor Gram
negativi, în timp ce gramicidinele (bacitracina, tirotricina) se folosesc împotriva celor
Gram pozitivi.

a) POLIMIXINA B
Este produsă de Bacillus polimixa şi Bacillus acrosporus. Se utilizează sarea
sulfurică. Polimixina B nu se absoarbe consecutiv administrării orale (nu apar
fenomene sistemice). După administrarea intramusculară realizează concentraţii
plasmatice ridicate, iar timpul de înjumătăţire este de 4-6 ore. Are o bună distribuţie la
nivelul ţesuturilor, cu o concentrare la nivelul membranelor celulare. Eliminarea se
face predominant pe cale renală, cu tendinţa de cumulare în insuficienţa renală.
Mecanismul de acţiune este bactericid absolut; datorită moleculei ce conţine o
porţiune lipofilă şi una hidrofilă, se inseră între lipidele şi proteinele membranei
citoplasmatice bacteriene, pe care o alterează ireversibil.
Spectrul antimicrobian cuprinde bacili Gram negativi (E. coli, Klebsiella,
Salmonella, Pasteurella, Bordetella). Pseudomonas aeruginosa este sensibil numai la
concentraţii mari; puţin sensibili sunt Proteus şi Serratia.
Rezistenţa se instalează lent (apare prin modificarea membranei celulare
bacteriene externe care nu mai permite pătrunderea antibioticului la membrana
citoplasmatică).
Produce reacţii adverse de tip toxic, de aceea se foloseşte foarte rar sistemic.
La doze mari administrate intramuscular produce proteinurie, cilindrurie, hematurie,
scade filtrarea glomerulară şi creşte azotemia. Poate produce necroză tubulară.
Fenomenele sunt reversibile la oprirea tratamentului. Toxicitatea renală creşte la
asocierea cu alte antibiotice nefrotoxice.

171
 Poate produce tulburări electrolitice: hiponatremie, hipocloremie,
hipopotasemie.
Poate produce paralizia musculaturii striate cu oprirea respiraţiei; din această
cauză, polimixina B nu se asociază cu medicamente curarizante, aminoglicozide.
Are efect neurotoxic manifestat prin vertij, tulburări de vedere. Prezintă efect
iritant local, cu apariţia de dureri la locul injecţiei intramusculare. La aplicare topică
poate produce senzaţie de arsură, înţepătură, uşor edem local.
Se administrează intramuscular, pentru acţiunea generală doza fiind de 0,0015
g/kg în 3 – 4 reprize. La viţei în gastroenterite Polimixina B sulfat se administrează
per os, în doze de 0,001 – 0,003 g/kg în 2 – 3 prize, timp de 2 – 3 zile. Extern, se
aplică sub formă de unguente sau soluţii 0,2 – 1 %, uneori în asociere cu neomicina, în
mamite, în plăgi, în afecţiuni oculare.
b) COLISTINA (POLIMIXINA E)
Este produsă de Bacillus colistinus. Este o pulbere albă, puţin solubilă în apă.
Polimixina E (colistina) prezintă absorbţie foarte redusă după administrarea pe
cale orală; nu se absoarbe nici la nivelul mucoaselor. Consecutiv administrării
intramusculare, se acumulează în membranele celulare. Nu trece în creier şi în lichidul
cefalorahidian.
Eliminarea se face pe cale renală, cu realizarea unor concentraţii urinare mari.
Spectrul antimicrobian şi mecanismul de acţiune sunt similare polimixinei B.
Reacţiile adverse sunt asemănătoare polimixinei B, dar mai reduse ca
frecvenţă şi intensitate.
Pentru utilizarea orală şi topică se foloseşte sulfatul de colistină, indicat în
gastroenterite cu germeni sensibili, instilaţii oftalmice, etc.
Pentru utilizare injectabilă intramusculară se foloseşte metansulfonat de sodiu,
indicat în infecţii severe: septicemii, infecţii urinare cu bacili Gram negativi sensibili,
când alte antibiotice sau chimioterapice nu sunt eficace.
Se utilizează în special la bovine, suine şi păsări, în infecţii intestinale cu
Salmonella, E.coli. Se poate utiliza însă şi ‚în enterite la câine şi pisică. Doza este de
2,5 mg/kg de 2 ori pe zi la bovine şi suine şi de 3 ori pe zi la carnivore. La păsări doza
este 3 mg/kg la 12 ore.
Nu se asociază cu cefalosporine, macrolide şi aminoglicozide în schimb poate
fi asociată cu penicilina, cloramfenicolul, tetraciclina.
Preparate comerciale
• Colistirom pulbere hidrosolubilă de colistin sulfat ce se administrează în apa de
băut.
• Colistin soluţie injectabilă flacoane de 50 şi 100 ml
• Colimicin comprimate.
• Belcomicina S (Franţa) soluţie injectabilă conţine colistin sulfat.
• Colivet – pulbere hidrosolubilă cu colistin sulfat.
• Colisultrix (Franţa) – pulbere ce conţine colistin sulfat şi trimetoprim utilizată în
afecţiuni ale aparatului respirator şi digestiv la viţei, purcei, miei, iezi, pui şi
iepuri.

172
 c) BACITRACINA
Este produsă de Bacillus subtilis. Este un amestec de mai mulţi constituenţi
(bacitracinele A, B, C, D, E, F, F2, F3 şi G3). Cel mai important component este
bacitracina A care asigură aproape 90 % din activitatea antibacteriană a întregului
complex. Deoarece aceste antibiotice dau efecte nefrotoxice apreciabile, nu se
folosesc în terapia sistemică ci numai local, în tratamentul plăgilor infectate, în
conjunctivite. Concentraţia preparatelor este de 500 UI/ml sau g.
Spectrul antibacterian cuprinde coci Gram pozitivi (streptococi, stafilococi),
bacili Gram pozitivi (clostridii) şi coci Gram negativi (meningococ, gonococ).
Prezintă acţiune bactericidă de tip degenerativ. Mecanismul de acţiune este
bactericid prin împiedicarea formării peretelui bacterian; rezistenţa bacteriană se
instalează lent.
Se utilizează exclusiv local, deoarece are nefrotoxicitate mare.
Se utilizează local sub formă de unguente, pulberi sau soluţii, de obicei în
asociere cu polimixina şi/sau neomicina.
Preparate comerciale
• Nubactrin pulbere 10 % de zinc- bacitracină aditiv furajer.
• Oticure (Olanda) suspensie uleioasă pentru uz extern, flacoane a 15 ml cu
picurător, cu efect antiinflamator, antipruriginos, antibacterian, antifungic
acaricid, care se utilizează pentru tratamentul otitei externe. Preparatul conţine:
monosulfirom, dexametazonă, bacitracină şi polimixina B sulfat.
d) TIROTRICINA
Este produsă de Bacillus brevis. Se utilizează numai extern, local sub formă de
soluţii sau unguente 1 %. Are şi efect antifungic.

6.2.8. GRUPA PEPTOLIDELOR (SINERGISTINE)

În această grupă sunt cuprinse antibiotice sinergice clasate în două grupe: A şi

B. Cele din grupa A sunt nu numai sinergice, ci şi potenţializatoare ale secundelor.
Formulele lor chimice sunt foarte apropiate, conţinând o grupare lactonă şi una
peptidă.
Rifamicinele sunt antibiotice cu structură şi proprietăţi particulare. Fiecare
antibiotic este un sumum de componenţi, care se notează cu literele alfabetului latin.
Rifampicina este un antibiotic ce se obţine din culturile de Streptomyces
mediteranei. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, roşie cărămizie, fără miros,
foarte greu solubilă în apă.
Mecanism de acţiune. Rifampicina blochează fenomenul de transcripţie prin
interacţiunea cu subunitatea B a ARN polimerazei bacteriene ADN-dependente,
inhibând astfel sinteza ARN bacterian prin suprimarea etapei iniţiale.
Spectrul antibacterian. Rifampicina este bactericidă atât pentru micobacteriile
intracelulare cât şi cele extracelulare, inclusiv Mycobacterium tuberculosis,,
micobacterii atipice şi Mycobacterium leprae. Este eficientă împotriva numeroaselor
microorganisme Gram pozitive şi Gram negative şi este frecvent folosită profilactic la
173
pacienţii expuşi la meningococi sau Haemophilus influenzae. Rezistenţa poate fi cauzată de o
modificare în afinitatea ARN-polimerazei ADN-dependente pentru medicament, sau de o
scădere a permeabilităţii.
Farmacocinetică. Absorbţia rifampicinei este bună după administrarea pe cale orală.
Se distribuie apoi în tot organismul (fluide şi organe). În lichidul cefalorahidian atinge niveluri
adecvate chiar şi în absenţa inflamaţiei. Medicamentul ajunge la ficat şi intră în ciclul
enterohepatic.
Rifampicina prin ea însăşi poate determina inducţia oxidazelor hepatice, determinând
scurtarea timpului de injumătăţire. Eliminarea se face prin bilă, prin urină şi fecale sub formă
de metaboliţi, precum şi sub formă nemetabolizată. Urina şi fecalele ca şi alte secreţii prezintă
culoare roşu orange.
Reacţii adverse. Rifampicina prezintă reacţii adverse puţine, care includ greaţă şi
vomă. Medicamentul trebuie folosit judicios la pacienţii cu insuficienţă hepatică.
Întrucât Rimfampicina poate determina inducţia enzimatică a citocromului P-450,
poate reduce timpul de înjumătăţire al altor medicamente administrate concomitent şi
metabolizate de acest sistem. Aceasta poate conduce la necesitatea unor doze mai mari a
acestor agenţi terapeutici. Rifampicina este un medicament antituberculos remarcabil, fiind
sinergic cu izoniazida şi streptomicina. Este de asemenea eficace faţă de cocii Gram pozitivi
(mai ales stafilococi) acţionând însă mai moderat faţă de bacilii Gram negativi. Unguentele cu
rifampicină sunt utilizate în tratamentul mamitelor stafilococice.

6.2.9. GRUPA PLEUROMUTILINELOR

Tiamulin (Pleuromutilin, Dinamutilin)
Este un derivat semisintetic al antibioticului pleuromutilin produs de Pleurotus
mutilus. Acţionează antibacterian prin reducerea sintezei proteice la nivelul membranelor
celulare. Spectru de acţiune cuprinde stafilococi, streptococi, Gram negativi, Gram pozitivi,
micoplasme, leptospire, Brachispira hyodisenteriae. Este indicat în tratamentul dezinteriei
porcului produsă de Brachispira hyodisenteriae, ca adjuvant în tratamentul complexului
pneumoniei enzootice la porc iar la găini şi curci în micoplasmoze şi infecţii secundare cu E.
coli.
Preparate comerciale
Tiamulin forte pulbere hidrosolubilă ce conţine tiamulin hidrogen fumarat, acid
hidroxifenil arsonic, vitamina C şi vitamina K3 şi este indicat în tratamentul infecţiilor primare
şi secundare cu Gram negativi, Gram pozitivi, micoplasme, leptospire, flagelate.
Tiamulin soluţie injectabilă - soluţie injectabilă ce conţine tiamulin hidrogen fumarat.
Tiamutin pulbere 2 % şi 10 % - conţine tiamulin hidrogen fumarat, utilizat la suine în
prevenirea şi tratamentul afecţiunilor respiratorii şi digestive.
Tetrametin pulbere cu tiamulin hidrogen fumarat şi oxitetraciclină utilizate la suine şi
la păsări în tratamentul infecţiilor respiratorii.
Tiamowet 45 % (Polonia) pulbere granulată ce conţine tiamulin hidrogen fumarat care
se foloseşte la păsări şi porci în tratamentul afecţiunilor cauzate de germeni sensibili la
antibiotice.
Tiamulin 10 % (Olanda) soluţie injectabilă folosită în tratamentul afecţiunilor
respiratorii şi gastrointestinale produse de germeni sensibili la acest antibiotic.
Econor 1 %, Econor 10 %, Econor 50 % (Germania), microgranulate ce conţin
valnemulin clorhidrat, utilizate la suine în prevenirea şi tratamentul afecţiunilor digestive,
enteropatiilor proliferative şi pneumoniei enzootice produsă de Mycoplasma hyopneumoniae.

174