Sunteți pe pagina 1din 2

Pe de altă parte, au existat de-a lungul vremii și numeroase studii, mai ales timpurii, care

au susținut poligamia ca strategie reproductivă naturală, studiul lui Angus Bateman din 1948
legat de pattern-urile de moștenire la musca Drosophila melanogaster fiind unul dintre acestea.
Astfel, în urma analizei pattern-urilor de moștenire în rândul progeniturilor musculiței de oțet,
Drosophila melanogaster, Bateman a concluzionat că diviziunea dintre masculii înflăcărați și
femelele reținute este o caracteristică aproape universală a reproducerii sexuale în întreaga lume
animală. Raționamentul lui Bateman a fost legat de faptul că femelele produc un număr
semnificativ mai mic de ovule, decât produc masculii spermă, iar acestea sunt fiziologic mai
costisitoare, astfel încât o investiție multidirecțională nu ar crește succesul reproductiv. Conform
acestei euristici, femelele ar trebui să își direcționeze resursele înspre a găsi cel mai bun mascul
și a-și crește progeniturile, pe când masculii pot să își crească succesul reproductiv prin
poligamie, întrucât pentru ei beneficiul depășește costul producției. Problema este însă faptul că
aceste concluzii s-au dovedit a fi eronate, deoarece în absența unei analize genetice moderne,
metodologia a fost defectuasă. Astfel, deși perspectiva lui Bateman a fost amplu susținută timp
de 64 de ani, iar studiul său a fost citat în multe alte lucrări științifice, în 2012 biologul american
Patricia Gowaty împreună cu colegii săi au replicat studiul și au demontrat inconsistența și
dezirabilitatea rezultatelor. De asemenea socitetăți primitive din Lumea Nouă( Le Jeune, 1633) ,
societăți americane din secolul 19 ( Morgan, 1877), dar și societăți contemporane din Namibia
(Scelza, 2011) au oferit dovezi de practicare ale poligamiei, și poliandriei în anumite limite și
condiții. Astfel, conform unei analizate publicate de către Scelza în 2011, s-a dovedit faptul că
femeile au mai mult succes reproductiv atunci când au copii din mai multe relații.

Se pune astfel întrebarea dacă monogamia umană este un comportament natural sau doar
o normă socială dezvoltată de-a lungul evoluției speciei. Concluziile articolului lui Johnson
realizat în 2013 ilustrează faptul că monogamia stilului vestic nu era prezentă de la început,
sistemul marital flexibil era comun pentru societățile primitive și recunoștea promiscuitatea în
limitele sale definite, iar obiceiul mariajului a fost dezvoltat, întrucât relațiile sexuale promiscue
au fost o dată extrem de comune în lume.

Pe de altă parte, articolul lui Reville, publicat în 2018, intitulat ” Sunt oamenii în mod
natural monogami sau poligami? ”, prezintă dovezi conform cărora oamenii ar fi biologic
inclinați spre monogamie. Ca și aspecte generale, dimofismul sexual este unul dintre indicile
care ar ilustra în ce măsură monogamia sau poligamia este caracteristică unei specii. Astfel, cu
cât mai mare ar fi decalajul între mărimea corpului la masculi și femele, cu atât mai mare s-ar
demonstra a fi și competiția masculilor pentru femele, iar organele genitale masculine ar fi de
asemenea un indiciu al predispoziției spre monogamie sau poligamie. Astfel, dimorfismul sexual
la specia umană sugerează o predispoziție monogamă, pe când dimensiunea organelor genitale
indică o predispozitie spre poligamie. Pe de altă parte analize asupra rapoartelor de reproducere
pe studii de ADN , au demonstrat că în cazul speciei umane există un raport de 2 femei/ bărbat,
ceea ce se încadrează în intervalul societăților descrise ca fiiind monogame.

Reville, W. (2018, October 04). Are humans naturally monogamous or polygamous?


Retrieved from https://www.irishtimes.com/news/science/are-humans-naturally-monogamous-
or-polygamous-1.3643373