Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FB - Bazele Fizice Ale Mecanicii - 24 PDF
FB - Bazele Fizice Ale Mecanicii - 24 PDF
FB - Bazele Fizice Ale Mecanicii - 24 PDF
Cuprins
1 FB01. Sisteme de particule. Mecanica newtoniană 2
1.1 Cinematica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
1.1.1 Sisteme de referinţă. Vectorul de poziţie. Viteza, ac-
celeraţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
1.1.2 Mişcarea rectilinie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
1.1.3 Miscarea circulară uniformă . . . . . . . . . . . . . . . 6
1.1.4 Mişcarea circulară neuniformă . . . . . . . . . . . . . . 8
1.2 Dinamica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.2.1 Principiile lui Newton . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.2.2 Principiul fundamental al dinamicii (lex secunda) . . . 11
1.2.3 Principiul actiunii si reactiunii (lex tertia) . . . . . . . 12
1.2.4 Principiul superpoziţiei forţelor (lex quarta) . . . . . . 12
1.2.5 Aplicaţii ale principiului fundamental al dinamicii (lex
secunda) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.2.6 Impulsul mecanic. Conservarea impulsului . . . . . . . 15
1.2.7 Momentul cinetic. Conservarea momentului cinetic . . 16
1.2.8 Lucrul mecanic, energia cinetică şi puterea . . . . . . . 17
1.3 Centrul de masă pentru două corpuri . . . . . . . . . . . . . . 18
1.4 Sisteme formate din > 3 corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . 19
1.4.1 Conservarea impulsului total al sistemului . . . . . . . 19
1.4.2 Centrul de masă al sistemului format din mai multe
corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
1.4.3 Conservarea momentului cinetic total al sistemului . . 22
1.4.4 Conservarea energiei totale a sistemului . . . . . . . . . 23
1.5 Ciocniri elastice şi neelastice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
1.5.1 Ciocnirea plastică unidimensională dintre două corpuri 25
1.5.2 Ciocnirea elastică unidimensională dintre două corpuri 26
1.5.3 Coeficienţi de restituire . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
1
1.5.4 Ciocniri speciale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
1.6 Forţe conservative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
1.6.1 Miscarea în câmp central. Legile lui Kepler . . . . . . . 31
1.6.2 Vectorul Runge-Lenz-Laplace . . . . . . . . . . . . . . 32
1.6.3 Legile lui Kepler . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
1.6.4 Viteze cosmice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
1.6.5 Miscarea sub acţiunea unor tipuri de forţe . . . . . . . 39
1.7 Oscilaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
1.7.1 Oscilaţii armonice libere . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
1.7.2 Oscilaţii armonice amortizate . . . . . . . . . . . . . . 44
2
Figura 1: Vectori de poziţie în două sisteme de referinţă diferite.
3
Figura 2: Variaţia vectorului de poziţie în timp.
Aplicaţie.
Dacă vectorul de poziţie al unui corp punctiform depinde de timp conform
relaţiei £ ¤
r () = 2 i + j exp (−) + 3k ≡ 2 exp (−) 3
să se calculeze vectorii viteză şi acceleraţie la momentul = 1 sec precum şi
modulele acestora la acelaşi moment de timp. Vectorii i j k sunt versorii
axelor de coordonate .
Rezolvare:
Din definiţia vitezei, derivând vectorul de poziţie în raport cu timpul
obţinem
r ·
v = ≡ r = 2i − j exp (−)
sau
v () ≡ [2 − exp (−) 0] ≡ [ ]
De aici rezultă că v (1) ≡ [2 −1 0] .
Derivând viteza în raport cu timpul obţinem acceleraţia
v ··
a= ≡ r = 2i + j exp (−)
sau
a () ≡ [2 exp (−) 0] ≡ [ ]
De aici rezultă că a (1) ≡ [2 1 0]
Modulele instantanee ale celor doi vectori sunt
¡ ¢12
|v ()| ≡ = 2 + 2 = [42 + exp (−2)]12
4
respectiv
¡ ¢12
|a ()| ≡ = 2 + 2 = [4 + exp (−2)]12
La momentul = 1 acestea devin
v () = v0 + a ( − 0 )
2 = 0
2
+ 2 [ − 0 ]
5
Figura 3: Miscare circulară uniformă.
Precizare importantă
Coordonata nu este acelaşi lucru cu spatiul parcurs. De exemplu, un
mobil poate pleca dintr-un punct O, cu viteza iniţială diferită de zero dar cu
acceleraţie orientată în sens invers deplasării sale. Prin urmare la un moment
dat el se va opri şi va porni în sens invers cu acceleraţie în acelaşi sens cu
sensul mişcării. Este evident că la un anumit moment mobilul ajunge din
nou în punctul de unde a plecat căruia îi corespunde coordonata zero dar
spaţiul parcurs de mobil este clar diferit de zero.
6
() = sin
() = 0
deoarece mişcarea are loc în planul . Derivând în raport cu timpul ecuaţi-
ile precedente obţinem
·
() = − sin
·
() = cos
·
() = 0
care sunt vitezele instantanee ale corpului pe cele trei direcţii.
Dacă înmulţim scalar vectorul de poziţie
cu vectorul viteză
şi ţinând cont că versorii axelor de coordonate sunt reciproc perpendiculari,
obţinem
r () · v () = 0
ceea ce înseamnă că în orice punct al traiectoriei circulare viteza instanta-
nee este perpendiculară pe vectorul de poziţie raportat la centrul cercului.
Modulul vitezei este dat de relaţia
¡ ¢12
|v ()| ≡ = 2 + 2 =
£ ¤12 2
= (− sin )2 + ( cos )2 ≡ =
unde este perioada de rotaţie a corpului pe cercul de raza .
Acceleraţia corpului se obţine din relaţia
v ·· ¡ ¢
a () = ≡ r = i − 2 cos − j2 sin ≡
≡ −2 [i cos + j sin ] ≡ − 2 r ()
adică acceleraţia (care se numeşte acceleraţie centripetă sau acceleraţie
normală) este orientată de-a lungul vectorului de poziţie faţă de centrul
cercului spre centrul cercului (sens invers vectorului de poziţie). Modulul
acceleraţiei centripete este
2 2
|a ()| ≡ = |r ()| ≡
7
Vectorial putem scrie
2
a () ≡n
unde n este versorul normalei la tangenta la traiectorie în fiecare punct şi
prin urmare este îndreptat spre centrul cercului [vezi (4)].
v = s
(s) s
a () = = +s ≡
2
≡ n+s ≡
≡ a () + a ()
8
Figura 4: Acceleraţii în mişcarea circulară neuniformă.
Se observă de aici că există două acceleraţii şi anume: acceleraţia normală
orientată de-a lungul normalei şi acceleraţia tangenţială orientată de-a
lungul traiectoriei
¯ ¯ ¯ ¯
¯ ¯ ¯ ω ¯
|a ()| ≡ ¯¯s ¯¯ = ¯¯ ¯¯ ≡
9
şi de aici rezultă că viteza unghiulară ω este perpendiculară pe planul care
conţine v () şi r (), adică planul în cazul nostru. Acceleraţia totală a
corpului este atunci de forma
£ ¤12
|a ()| = |a ()|2 + |a ()|2
În figura (4) arcul de cerc 0 are lungimea şi există relaţia geometrică
în care intervine şi raza cercului
=
v () = ω × r ()
Problema
Să se determine ecuaţia traiectoriei şi acceleraţia unui mobil care se de-
plasează conform următoarelor legi de mişcare de-a lungul axelor şi :
() = cos
respectiv
() = sin
Rezolvare
Eliminând timpul între cele două ecuaţii obţinem
2 () 2 ()
+ =1
2 2
adică ecuaţia unei elipse cu semiaxele şi . Raza vectoare a mobilului are
forma
r () = i cos + j sin
10
care derivată în raport cu timpul de două ori conduce la expresia acceleraţiei
·· ¡ ¢
r () = i − 2 cos − j 2 sin
adică
a () = −2 [i cos + j sin ] ≡ −2 r ()
care este orientată spre centrul elipsei.
1.2 Dinamica
1.2.1 Principiile lui Newton
Mecanica Newtoniană sau mecanica clasică este guvernată de trei axiome
care nu sunt independente între ele.
1. legea inerţiei.
2. legea fundamentală a dinamicii.
3. legea interacţiunii dintre corpuri
şi în plus principiul superpoziţiei forţelor şi al mişcărilor.
a) În mecanica Newtoniană timpul este considerat absolut, adică este
acelaşi în orice sistem de referinţă şi prin urmare este un invariant.
b) În mecanica Newtoniană spaţiul este considerat absolut.
c) În mecanica Newtoniană masa este independentă de viteză.
Aceste prime trei aserţiuni nu mai sunt valabile în teoria relativităţii.
d) Masa unui sistem închis de corpuri este independentă de procesele care
au loc în sistem.
Legile lui Newton sunt următoarele
Lex prima
Orice corp rămâne în starea de repaus sau mişcare rectilinie uniformă
atât timp cât asupra sa nu acţionează forţe care să-i schimbe starea.
Lex secunda
Modificarea mişcării corpului este un efect al unei forţe şi are loc în di-
recţia de acţiune a forţei.
Lex tertia
Forţa numită acţiune întotdeauna este egală în modul cu cea numită
reacţiune şi au aceeaşi direcţie dar sensuri contrare.
Lex quarta
Principiul superpoziţiei forţelor
11
Figura 5: Principiul acţiunii şi reacţiunii.
forţelor F şi masa corpului şi are ca sens sensul rezultantei forţelor
a = F
În cazul mecanicii clasice, când masa nu depinde explicit de viteză, relaţia
anterioară se scrie astfel
v (v) p
= = =F
unde p =v este impulsul corpului de masa . Principiul fundamental
al dinamicii stă la baza rezolvării oricărei probleme de mişcare şi o să vedem
în cursurile care urmează că este echivalent cu ecuaţiile Lagrange.
12
Forţele naturale cunoscute până acum sunt forţa de atracţie gravi-
taţională, forţele electromagnetice, forţele nucleare şi interacţiile
slabe.
v 2 r
a = = 2 =F
Această ecuaţie vectorială este echivalentă, dacă mişcarea este tridimension-
ală, cu trei ecuaţii scalare care se obţin prin proiectarea ecuaţiei vectoriale
pe cele trei axe de coordonate. Se obţine astfel un sistem de ecuaţii difer-
enţiale în care se cunosc componentele forţei pe cele trei direcţii şi condiţiile
iniţiale, adică poziţia şi viteza la momentul iniţial. Dacă se rezolvă sistemul
de ecuaţii diferenţiale atunci se găsesc soluţiile r = r (). Acestea conduc la
găsirea traiectoriei, vitezei şi acceleraţiei corpului.
Problema 1
Un corp este aruncat în sus cu viteza iniţială v0 şi sub unghiul faţă
de orizontală. Să se stabilească ecuaţia traiectoriei, înalţimea maximă şi
distanţa maximă parcursă pe orizontală. Se neglijează frecările şi orice alte
forţe cu excepţia forţei de atracţie gravitaţională.
Rezolvare
Se alege un sistem de referinţă cu originea în locul aruncării, axa
axa orizontală şi axa axa verticală orientată în sus. Vitezele iniţiale de-a
lungul celor două axe sunt:
0 = 0 cos
şi
0 = 0 sin
Deoarece asupra corpului acţionează doar forţa de atracţie gravitaţională,
din legea fundamentală a dinamicii obţinem
2 r
= g
2
sau proiectând pe cele două axe alese
2
: =0
2
13
2
: = −
2
Întegrând în raport cu timpul cele două ecuaţii diferenţiale rezultă succesiv
() = 0 cos
02
( = 0) = sin 2
02
max = sin2
2
care este evident maximă dacă aruncarea este perfect verticală, adică =
2.
Problema 2
Să se determine legea de mişcare a unui oscilator armonic unidimen-
sional (deplasarea se face de-a lungul axei orizontale ) ideal pentru care
·
condiţiile iniţiale sunt: (0) = 0 şi (0) = 0.
Rezolvare
Fiind vorba de oscilator armonic unidimensional înseamnă că asupra cor-
pului acţionează forţa elastică de forma
() = −
unde este constanta elastică. Legea a doua a lui Newton conduce la ecuaţia
= −
14
sau
··
+ =0
Notaţia 20 ≡ este consacrată. Ecuaţia este o ecuaţie diferenţială de ordinul
II, cu coeficienţi constanţi, omogenă de tip Euler. Pentru acest tip de ecuaţie
se caută o soluţie de forma
() ∼ exp()
2 + 20 = 0
() = sin( 0 + )
unde p2 = p (2 ) şi p1 = p (1 ). Dacă sistemul este izolat, adică rezultanta
forţelor F este nulă atunci impulsul se conservă, adică p2 = p1 .
Să analizăm acum cele două forţe corespunzatoare interacţiunii dintre
două corpuri 1 şi 2 şi definiţia variaţiei impulsului p
= F. Avem
F12 = −F21
15
sau
p1 p2
=−
adică
p1 p2
+ =0
De aici rezultă că dacă sistemul celor două corpuri este izolat (singurele forţe
care acţionează asupra corpurilor sunt forţe interne sistemului, adică forţe
care satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii) atunci
(p1 + p2 )
=0
adică impulsul total al sistemului este invariant (impulsul unui sistem format
din cel puţin două corpuri izolate se conservă)
p1 + p2 =
r v
× v + r × =r×F
16
1.2.8 Lucrul mecanic, energia cinetică şi puterea
Înmulţim scalar ecuaţia matematică a principiului fundamental al dinamicii,
a = F, la dreapta cu vectorul de poziţie infinitezimal r şi ţinem cont că
acceleraţia este derivata vitezei în raport cu timpul. Obţinem
v
· r = F·r
sau µ 2¶
v r
· ≡ v · v ≡ = F·r
2
De aici, rezultă lucrul mecanic infinitezimal
= F·r = |F| · |r| · cos
( este unghiul dintre rezultanta forţelor F şi deplasarea infinitezimală r)
şi energia cinetică a corpului de masa
= 2 2
Lucrul mecanic ()r →r efectuat de forţa F (rezultanta forţelor care acţionează
asupra corpului) pe toata deplasarea corpului între poziţiile r şi r este
dat de integrala definită
rZ
17
1.3 Centrul de masă pentru două corpuri
În cazul în care corpurile care interacţionează au mase comparabile [nu ca
la mişcarea Pamântului (masa ) în jurul Soarelui (masa À )] se for-
mulează problema celor două corpuri. Forţele de interacţiune dintre
corpuri sunt de tip gravitaţional, coulombian etc. Dacă două corpuri de
mase 1 şi 2 interacţionează între ele atunci putem scrie
2 r1
1 2 = F12
respectiv
2 r2
2 = F21
2
Dacă înmulţim prima ecuaţie cu 2 şi pe a doua cu 1 şi scădem din a doua
ecuaţie pe prima rezultă
∙ 2 ¸
r2 2 r1
1 2 − 2 =
2
= (2 + 1 ) F21
unde am folosit principiul al treilea al dinamicii, adică F12 = −F21 . Dacă
definim r12 = r2 − r1 , atunci obţinem
1 2 2 r12
= F21
2 + 1 2
În relaţia precedentă definim masa redusă (a nu se confunda cu coeficien-
tul de frecare) a sistemului celor două corpuri
1 2
=
2 + 1
Prin urmare
2 r12
= F21
2
ceea ce corespunde mişcării unui singur corp, cu masa sub acţiunea forţei
F21 (practic una din cele două forţe de interacţiune dintre cele două cor-
puri). Rezolvarea sistemului de ecuaţii diferenţiale conduce la determinarea
lui r12 (). Dorim să calculăm însă legile de mişcare pentru fiecare corp,
adică r1 (), r2 (). Pentru aceasta definim poziţia centrului de masă (CM)
al sistemului prin relaţia
1 r1 + 2 r2
r =
2 + 1
18
Figura 6: Centrul de masă
19
Figura 7: Forţe interne
20
şi legea a doua a lui Newton pentru corpul devine
p X
= F + F
=1
XX
1 XX
F = (F + F ) = 0
=1
2 =1
F = −F
În final avem à !
X
p
P X
= = F = F
adică legea a doua a lui Newton pentru un sistem de puncte materiale sau
legea variaţiei impulsului total al sistemului
P
= F
Dacă rezultanta forţelor externe este zero atunci impulsul total al sistemului
se conservă.
21
Viteza centrului de masă se obţine derivând relaţia precedentă în raport
cu timpul
P
r
r =1
=
P
=1
adică
P
v
=1
v =
sau
X
v = v
=1
ceea ce arată că impulsul centrului de masă este chiar impulsul total al sis-
temului de corpuri. Acceleraţia sistemului se obţine derivând relaţia prece-
dentă în raport cu timpul
adică
X
a = a = F
=1
Din relaţia precedentă rezultă că un corp cu masa egală cu masa sistemu-
lui are o acceleraţie egală cu cea generată de rezultanta forţelor exterioare
sistemului.
X
L= (r × p )
=1
p X
r × = (r × F ) + r × F
=1
22
iar dacă efectuăm suma după avem succesiv
µ ¶ X
L X
p
= r × = M
=1 =1
X
¡ ¢ X
M = r × F
= M
=1 =1
respectiv
X
X
1 XX
(r × F ) = [(r × F ) + (r × F )] =
=1 =1
2 =1 =1
X
X
1
= (r − r ) × F ≡ 0
=1 =1
2
deoarece vectorul relativ r − r ≡ r este paralel cu forţa F . În final avem
L X
= M = M
=1
Dacă momentul rezultant al forţelor externe este zero atunci momentul ci-
netic total se conservă.
rZ
rZ
¡ ¢ p
= F + F
·r = ·r =
r r
rZ
rZ
23
rZ
µ ¶
v2
= = ( ) − ( )
2
r
X h i
¡ ¢ X
+ = ( ) − ( )
=1 =1
sau
= ( )
− ( )
1X 1 X p2
( )̆ = v2 ≡
2 =1 2 =1
X
1 XX
( )̆ = (r ) + ( )
=1
2 =1 =1
24
Figura 8: Ciocnire plastică dintre corpuri.
1 1 2 (v1 − v2 )2 1 1
= = (v1 − v2 )2 ≡ (v )2
2 (1 + 2 ) 2 2
unde v = v1 − v2 este viteza relativă a corpurilor care se ciocnesc iar
este masa redusă. În cazul în care ciocnirea nu mai este unidimensionala
[adică cele două viteze fac unghiul între ele şi (v1 − v2 )2 = 12 + 22 −
21 2 cos ] se disting cazurile următoare.
a) Dacă vitezele sunt paralele şi de acelaşi sens ( = 0) atunci devine
1 1 2 (1 − 2 )2
1 =
2 (1 + 2 )
25
Figura 9: Corpuri înainte de ciocnire.
1 1 2 (1 + 2 )2
2 =
2 (1 + 2 )
1 1 2 (12 + 22 )
3 =
2 (1 + 2 )
0 2 (1 v1 + 2 v2 )
v1 = − v1
1 + 2
respectiv
0 2 (1 v1 + 2 v2 )
v2 = − v2
1 + 2
Presupunem situaţia din figură, unde trebuie ca |v1 | |v2 | pentru ca respec-
tivele corpuri să se ciocnească.Cazuri particulare
a) Iniţial unul din corpuri este în repaus: v2 = 0. Expresiile precedente
devin
0 1 −2
v1 = v1
1 + 2
0 21
v2 = v1
1 + 2
26
b) Iniţial unul din corpuri este în repaus: v2 = 0 iar masele celor două
corpuri sunt egale, 1 =2 . Acesta este cazul bilei de biliard care loveşte o
bilă identică care este în repaus. Expresiile vitezelor devin
0
v1 = 0
0
v2 = v1
c) Iniţial unul din corpuri este în repaus: v2 = 0 iar masele celor două
corpuri satisfac relaţia, 1 À2 . Expresiile vitezelor devin
0
v1 = v1
0
v2 = 2v1
d) Iniţial unul din corpuri este în repaus: v2 = 0 iar masele celor două
corpuri satisfac relaţia, 1 ¿2 (ciocnirea cu un perete). Expresiile vitezelor
devin
0
v1 = −v1
0
v2 = 0
Ciocnirea dintre corpuri fiind elastică acestea se vor deplasa conform fig-
urii cu respectarea legii conservării energiei şi legii conservării impulsului.
Raportul dintre vitezele corpului cu masa 1 se obţine scriind legea con-
servării impulsului proiectată pe cele două axe si legea conservării energiei
(temă de seminar) şi este
" µ ¶ #
0 2 2 12
1 1 −
= cos 1 ± cos2 1 − 1 2 2
1 1 + 2 1
respectiv relaţia
0 1 ³ 2 0
´
22 = 1 − 12
2
Cazuri particulare
a) 1 este zero. În cazul cu + avem
0 0
1 = 1 2 = 0
adică nu este ciocnire, iar în cazul cu − vitezele sunt
0 1 − 2
1 = 1
1 + 2
respectiv
0 21
2 = 1
1 + 2
b) 1 este diferit de zero. Cantitatea de sub radical
22
(1 2 ) = cos2 1 − 1 +
21
28
0
1
pozitiv definită dacă 2 1 . Dacă 1 2 pentru ca mărimea 1
să aibă
sens fizic trebuie ca
21 − 22 22
cos2 1 > ≡ 1 −
21 21
De aici rezultă că există o valoare maximă 1 max a unghiului de împraştiere
dată de expresia
2
cos2 1 max = 1 − 22
1
sau
2
sin 1 max =
1
De aici rezultă că 1 max ∈ [0 2]. 1 max = 0 corespunde cazului 1 À 2
iar 1 max = 2 corespunde cazului 1 = 2 . Pentru 2 1 cantitatea
(1 2 ) este pozitiv definită şi nu există restricţii pentru unghiul 1 .
In cazul general, dacă masele sunt egale, 1 = 2 , rezultă (1 2 ) =
2
cos 1 şi prin urmare
0
1
= cos 1
1
Utilizând proiecţiile pe axele şi ale legii conservării impulsului şi
relaţia precedentă avem
1 + 2 = 2
ceea ce înseamnă că cele două particule se deplasează pe traiectorii perpen-
diculare după ciocnire.
Dacă una din particule este în repaus, atunci particula în mişcare va fi
împraştiată ca în figura (11).Particula care împraştie are masa 2 şi sarcina
electrică 2 şi se află în originea axelor de coordonate. Particula împraştiată
are masa 1 şi sarcina electrică 1 . În experimentul lui Rutherford particula
cu masa 2 şi sarcina electrică 2 este nucleu de Aur iar particula cu masa 1
şi sarcina electrică 1 este nucleu de Heliu (particulă ). Forţa de interacţiune
dintre cele două corpuri este de tip Coulomb
1 1 2
F=− r
40 3
În figura (11) unghiul este unghi de împraştiere iar valoarea sa este
1 2
tan = 2
2 80 2 0
2
unde este parametrul de ciocnire iar 2 0 este energia cinetică a particulei
înainte de ciocnire (undeva foarte departe de nucleul de Aur).
29
Figura 11: Ciocnire Rutherford.
F = −∇
30
unde este o funcţie scalară iar semnul minus este ales prin Iconvenţie.
Funcţia scalară se numeşte energie potentială. Integrala F·r se
I I
adică variaţia energiei potenţiale între două puncte este egală cu lucrul mecanic
al rezultantei între acele puncte luat cu semn schimbat. Adunând variaţia
energiei cinetice cu variaţia energiei potenţiale rezultă
(r ) − (r ) = ( ) − ( )
sau
(r ) + ( ) = (r ) + ( )
adică energia totală se conservă în cazul sistemelor conservative. Uneori
energia potenţială se notează cu sau .
31
derivând în raport cu timpul şi ţinând cont de legea a doua a lui Newton
obţinem
L r p
= × p + r× =
µ ¶
= v × v + r× − 3 r ≡ 0
deoarece produsele vectoriale dintre vectori paraleli sunt nule. Prin urmare
vectorul L este constant şi deci şi traiectoria în câmp central este plană (dacă
nu ar fi plană atunci vectorul L care este perpendicular prin definiţie asupra
lui r şi p şi-ar schimba direcţia). Din expresia F = −∇ , prin integrare
găsim energia potenţială corespunzatoare forţei conservative F = − 3
r,
adică Z
= − F·r =
Z
= 3 r·r+
Pe de altă parte r·r =. Înlocuind şi efectuând integrala, rezultă
() = − +
La distanţe mari de Soare ( → ∞), putem spune că () → 0 şi atunci
constanta de integrare este nulă. Prin urmare
() = − ≡
³ r´
· ·
r2 − r
=
3
unde am înmulţit numărătorul şi numitorul cu modulul vectorului de poziţie
. În expresia v
× L vom înlocui din legea a doua a lui Newton v
= 3r
şi rezultă
v ³ ·
´
× L = 3 r× r × r =
³ ·
´ · ·
r2 − r
= 3 r× r × r = −
3
În obţinerea expresiei finale am folosit faptul că
· ·
r·r ≡
A
De aici rezultă clar că
= 0, adică vectorul Runge-Lenz-Laplace se conservă
în timp, adică
r
v × L + = A0 =
Modulul vectorului Runge-Lenz-Laplace se calculează astfel
³ r ´2
v×L+ = (A0 )2
În paranteza din membrul stâng avem
(v × L)2 = (v × L) · (v × L) =
= 2 2
În plus avem ³ r ´2
= 2
şi
r 22
2 (v × L) · =
(a se verifica rezultatele precedente prin calcul la seminar). Se observă că
22
(A0 )2 = 2 2 + + 2 =
33
µ ¶
22 2
= + + 2 =
2
22
= + 2
2
unde = 2 + este energia totală a corpului. Prin urmare modulul
vectorului Runge-Lenz-Laplace are forma
µ ¶12
22
|A0 | = || +1
2
35
adică viteza areolară este constantă.
Legea a treia a lui Kepler
Pătratul perioadei de revoluţie , adică a timpului în care planeta
face o rotaţie completă în jurul Soarelui este proporţional cu cubul semiaxei
mari .
Aria unei elipse este = . Pe de altă parte dacă integrăm viteza
areolară pe un interval de timp egal cu perioada de revoluţie obţinem
Z Z
= = =
2 2
0 0
Înlocuind = 1−2
si = (1−2 )12
în expresia precedentă obţinem
2 4 2
= =
3 ||
2 4 2
= =
3
b) = 1, conica este o parabolă
c) 1, conica este o hiperbolă.
Cazurile b) şi c) nu corespund planetelor dar corespund unor comete
şi unor corpuri lansate de pe Pamânt şi care în funcţie de valorile specifice
parametrilor pot avea astfel de traiectorii.
= cos = sin
36
Dacă este planul mişcării atunci momentul cinetic constant este orientat
de-a lungul axei şi are valoarea
h · ·
i ·
= − = 2 =
·
Înlocuind = 2 în energia totală = + obţinem
∙ ¸
· 2 ||
= + 2 2 −
2
De aici efectuând calcule simple rezultă
∙ ¸12
· 2
= [ − ()]
unde
|| 2
() = − +
22
se numeşte energie potenţială efectivă care este compusă din energia
2
potenţiala centrifugă 2 2 şi energia potenţială care corespunde forţei
||
centrale de atracţie − . Au sens fizic doar situaţiile în care
≥ ()
2
=
||
şi corespunzător valoarea minimă (în acest caz) a energiei potenţiale efective
||2
()|min = ( ) = −
22
De aici rezultă că au sens fizic situaţiile pentru care
||2
≥ ()|min = −
22
La înălţimi nu prea mari în comparaţie cu raza Pamântului ( ¿ =
2
6400) şi în cazul în care forţa centrifugă F =
2
r este egală cu forţa
37
de atracţie gravitaţională F = − 3
r este îndeplinită condiţia de satelit
artificial al Pamântului
¯ 2 ¯ ¯ ¯
¯ ¯ ¯ ¯¯
¯ ¯ ¯
¯ 2 r¯ = ¯− 3 r¯
||2 ||
− 2
= 2 − 2
2 2 ||
v
= F()
În caz unidimensional, la deplasarea unui corp mic într-un fluid cu vâscoz-
itate, forţa care depinde de viteză joacă rol de forţă de frecare şi are forma
() = − ≥ 0. Legea a doua a lui Newton conduce la ecuaţia difer-
enţială
= () = −
Ecuaţia diferenţială obţinută este cu variabile separabile (se pot separa în cei
doi membri ai ecuaţiei viteza şi timpul) şi avem
= −
care integrată în ambii membri conduce la soluţia
ln = − +
sau dacă se ţine cont de condiţiile iniţiale
(0) = 0 (0) = 0
la legea vitezei
µ ¶ µ ¶ µ ¶
() = 0 exp − ≡ 0 exp − ≡ 0 exp −
39
¡ ¢
Figura 12: Variaţia exponentială a vitezei () = 0 exp − pentru
diferite valori ale lui
al cărei grafic este reprezentat în figura (12) pentru diferite valori ale lui
adică practic ale lui .Observăm că viteza tinde către zero exponenţial dacă
este foarte mare (tinde către infinit). Acest infinit se interpretează însă că
trebuie să treacă un timp suficient de mare faţă de timpul specific problemei
sau aşa numitul timp de relaxare, adică =
astfel încât exponenţiala să
fie practic nulă. Presupunând că la momentul iniţial avem (0) = 0 , atunci
integrând legea vitezei obţinem legea de mişcare
∙ µ ¶¸
() = 0 + 0 1 − exp −
Se observă că după un timp suficient de lung coordonata tinde către o valoare
constantă, numită valoare asimptotică iar atunci practic viteza este nulă. În
figura (13) este reprezentată coordonata () pentru diferite valori ale lui
şi 0 = 0.Dacă se dezvoltă în serie Taylor exponenţiala din legea vitezei (şi
se reţin termenii până la cel liniar în timp) şi legea de mişcare (şi se reţin
termenii până la cel pătratic în timp) se obţin legile corespunzătoare mişcării
rectilinii uniform variate (adică legile în cazul acţiunii unei forţe constante).
Temă: Să se studieze aceeaşi problemă dacă () = − 2 ≥ 0.
c) În cazul unidimensional în care forţa depinde poziţie, adică = ()
am studiat deja situaţia când () = −, adică am studiat cazul oscila-
torului armonic unidimensional ideal. Este însă interesant şi util de studiat
cazul general care cuprinde forţe gravitationale, electrice, elastice. Principiul
al doilea al dinamicii are forma unidimensională
= ()
40
£ ¡ ¢¤
Figura 13: Legea de mişcare () = 0 + 0 1 − exp − pentru diferite
valori ale lui =
41
Figura 14: Dependenţa energiei potenţiale în funcţie de poziţia . Diferite
cazuri de echilibru
sau
() + () = 0 + 0 = =
De aici rezultă
() = − ()
sau deoarece ³ · ´2
2
() = =
2 2
³ · ´2
= − ()
2
de unde ∙ ¸12
2 [ − ()]
=±
Separând variabilele şi întegrând rezultă
Z ∙ ¸−12
2 [ − ()]
() − 0 = ±
0
42
pentru care ∈ (1 2 ) ∪ (3 ∞) deoarece în aceste regiuni () 0
( este energia totală a particulei). Punctele 1 2 3 se numesc puncte
de întoarcere deoarece în aceste puncte energia totală este egală cu energia
potenţială deci energia cinetică este zero adică are loc o oprire a corpului
şi apoi o întoarcere a sa. În regiunea ∈ (1 2 ) punctul este punct
de echilibru instabil. În regiunea ∈ (2 3 ) punctul este punct de
echilibru stabil iar în regiunea ∈ (4 ∞) punctul este de echilibru
indiferent.
1.7 Oscilaţii
1.7.1 Oscilaţii armonice libere
Oscilatorul armonic este important în foarte multe domenii din fizică: mecanica,
electrodinamica, mecanica cuantică etc. Procese complicate de vi-
braţii se pot descrie aproximativ prin oscilatori armonici deoarece la echili-
bru forţele care acţionează au rezultanta nulă şi atunci
F = −∇ = 0
2
() = 0 + 1 + 2 +
2!
dar pe de altă parte deoarece F (0) = 0, rezultă că 1 = 0 şi avem
2
() = 0 + 2 +
2!
de unde, în caz unidimensional (pentru simplitate) obţinem
³ ´
2
0 + 2 2!
+
= − (∇ ) = − =− = −2
Mărimea 2 se notează de obicei cu şi se numeşte constanta elastică.
Versorul i este orientat de-a lungul axei şi vectorial avem
F = − (∇ ) i = −i
43
Figura 15: Oscilator armonic unidimensional orizontal.
Figura 16: Asupra oscilatorului acţionează şi o forţă în sens invers forţei
elastice .
f = −v
2 + 2 + 20 = 0
45
cazul acesta soluţia are forma
Notăm
Ω2 = 20 − 2
şi ţinem cont de relaţiile lui Euler
unde 1 1 sunt reali. Se mai poate scrie relaţia precedentă şi astfel
46
Figura 18: Soluţiile () în cazurile b) şi c).
şi corpul se întoarce în poziţia de echilibru mult mai lent decât în cazul
anterior al atenuarii critice.
Să analizăm modul de variaţie în timp al energiei totale. Înmulţim ecuaţia
·· · ·
= − − cu şi obţinem după calcule algebrice simple
·· · · · ·
+ = −
adică " ·2 #
2 ³ · ´2
+ = − 0
2 2
ceea ce înseamnă că energia totală scade continuu în cazul unor astfel de
sisteme fizice şi energia este transformată complet în căldură prin frecare.
47
dar mare în raport cu distanţele intermoleculare. Densitatea de fluid se
defineşte astfel
∆
= lim
∆ →0 ∆
∇ · v =0 v = ∇ × C (1)
∇ × v =0 v = ∇Φ (2)
pentru orice câmp scalar Φ, care se numeşte potenţial scalar. Dacă un fluid
este solenoidal şi irotaţional în acelaşi timp, atunci potenţialul scalar Φ sat-
isface ecuaţia Laplace:
∇2 Φ = 0 (3)
Dacă rotorul vitezei de curgere este diferit de zero adică:
∇×v =ω (4)
48
Linia de curent este o curbă care are aceeaşi direcţie ca şi viteza de
curgere v (x). Dacă o particulă introdusă în fluid are la un moment dat
aceeaşi viteză cu cea a fluidului din imediata vecinătate a particulei, atunci
se poate defini o traiectorie a particulei prin sistemul de ecuaţii:
x
= v (x) (5)
sau
= =
Într-o curgere staţionară (nu există mărimi fizice care depind explicit de
timp, adică = 0) particula urmăreşte fidel linia de curent.
• Descrierea Euler
• Concepte de bază
49
de schimbare al lui şi raportat la mişcarea fluidului. Această derivată se
numeşte derivată Lagrange, derivată convectivă sau derivată mobilă;
definiţia acesteia este:
(x) (x )
≡ + (v · ∇) (x ) (8)
Termenul al doilea din membrul drept al expresiei (8) se numeşte termen
convectiv. ¡ ¢
Într-o curgere staţionară
≡ 0 relaţia,
(v · ∇) (x ) = 0 (9)
este echivalentă cu a spune că funcţia (x) este constantă de-a lungul
liniei de curent dar nu în întregul fluid!
Dacă,
(x)
=0 (10)
atunci se spune că (x) este constantă pentru un element particular
de fluid.
50
2.3 Fluide ideale
Proprietăţile fluidului ideal sunt:
a) are vâscozitate zero.
b) temperatura nu depinde de timp şi este aceeaşi pentru orice element
de fluid.
c) este incompresibil.
d) densitatea de masă nu depinde de timp şi este aceeaşi pentru orice
element de fluid.
Studiul unui fluid ideal presupune neglijarea schimburilor de căldură (ter-
moconducţie zero) şi a frecării interne între diferite straturi de fluid (vâsco-
zitate zero). Asta presupune o mişcare ¡adiabatică ¢ peste tot în fluid adică
entropia fiecărei regiuni este constantă
= 0 . Această mişcare se nu-
meşte izoentropică. Dacă notăm cu entropia unităţii de masă de fluid
atunci conform celor discutate avem
[ (x )]
+ ∇· (v (x )) = 0
unde v (x ) este densitatea de flux de entropie iar ecuaţia de continuitate
pentru entropie este
+ (v · ∇) = 0
v (x) 1
= − ∇ (x)
∇ · v (xt) = 0 (15)
∇ (A · B) = (B · ∇) A + (A · ∇) B + A× (∇ × B) + B× (∇ × A) (16)
51
care pentru A = B = v devine
1
∇ (v · v) = (v · ∇) v + v× (∇ × v)
2
adică
1
(v · ∇) v = ∇ (v · v) − v× (∇ × v)
2
şi expresia g = −∇ unde este potenţialul gravitaţional, din (15) obţinem:
∙ ¸
v (x) (x) 1 2
− ∇× (∇ × v (x)) = −∇ + v + ≡ −∇ (x)
2
(17)
unde (x) este "entalpia" fluidului. Dacă nu se consideră influenţa gravi-
taţiei atunci ecuaţia Euler devine
µ ¶
v (x) 1 2
+∇ v − ∇× (∇ × v (x)) = −∇ (x) (18)
2
unde (x) este entalpia unităţii de masă de fluid. ∇ (x) poate fi obţinut
în acest caz din principiul al doilea al termodinamicii pentru procese izoen-
tropice ale unităţii de masă de fluid ( = 1), adică
(x) = + ; = 0
Prin urmare
(x) = = (1)
sau
∇ (x) = (1) ∇
52
1
= (x) + v2 +
2
este
h constantă
i de-a lungul liniei de curent. Pentru un fluid ideal staţionar
v(x)
= 0 ecuaţia (18) devine:
µ ¶
1 2
∇× (∇ × v (x)) = ∇ (x) + ∇ v (21)
2
De aici, dacă înmulţim scalar la stânga ecuaţia (21) cu v (x), rezultă că
(x) 1 2
1 (x) ≡ + v =
2
care se numeşte ecuaţia Bernoulli. Dacă nu se neglijează câmpul gravitaţional
atunci ecuaţia Bernoulli devine
(x) 1 2
(x) ≡ + v + =
2
adică de-a lungul unei linii de curent mărimea (x) = . Relaţia
anterioară se mai poate scrie dacă se consideră axa ca axă verticală astfel:
(x) + v2 + = (22)
2
În ecuaţia Bernoulli, (x) reprezintă presiunea statică dintr-o zonă de fluid
delimitată de un volum infinitezimal care este datorată acţiunii forţelor
cu care restul de fluid acţionează asupra zonei respective, 2 v2 este presiunea
dinamică care este asociată forţelor care determină mişcarea fluidului iar
este presiunea de poziţie şi ea este asociată forţelor conservative externe
fluidului. Reamintim că g = −∇ unde este potenţialul gravitaţional.
Elementar, ≡ .
• Ecuaţia Bernoulli pentru curgeri irotaţionale
Pentru un fluid irotaţional şi staţionar, din (2, 21) se obţine:
∇ (x) = 0 (23)
adică "entalpia" este constantă în tot fluidul.
• Ecuaţia pentru vorticitate (vârtej)
Aplicând operatorul rotor ecuaţiei (17), ţinând cont de definiţia (4) şi de
identitatea (16) se obţine:
ω (x)
= (ω (x) ·∇) v (x) (24)
53
Figura 19: Curgerea printr-un orificiu de arie 1 .
1 1 = 2 2
54
Înlocuind obţinem viteza prin orificiul de arie 1
⎛ ⎞12
2 2 ⎜ 2 ⎟
1 = =⎝ ³ ´2 ⎠
1
1 − 12
1 ≈ (2)12
2.6 Hidrostatica
Pentru un fluid care se găseşte în repaus (v (x) = 0) din ecuaţia Euler avem
1
∇ [ (x)] = g
ecuaţie care descrie echilibrul mecanic al fluidului. Dacă forţele exterioare
(aici e vorba de greutate) sunt nule atunci ∇ [ (x)] = 0 şi deci presiunea
este aceeaşi în orice punct din interiorul fluidului care este practic legea
lui Pascal: În orice punct din interiorul unui fluid, presiunea se transmite
în toate direcţiile, cu aceeasi intensitate. Relaţia vectorială precedentă este
echivalentă cu sistemul
∇ [ (x)] = 0
∇ [ (x)] = 0
∇ [ (x)] = −
care integrate conduc la soluţia
Φ = − +
55
sau
1
Φ =
sau deoarece g este de-a lungul lui în sens invers acesteia
1
∇Φ = ∇ = g ≡ −∇ ()
echivalentă cu
∇ (Φ + ) = 0
de unde rezultă
Φ + =
Aici este energia potenţială gravitaţională a unităţii de masă de fluid.
()
= −
conduce la dependenţa presiunii de poziţie (temperatura fiind constantă).
Din ecuaţia de stare a gazului perfect =
rezultă densitatea =
conduce la ecuaţia diferenţială
() ()
=−
Prin separarea variabilelor, integrarea în ambii membri conduce la
Z Z
()
=−
()
adică
ln () = − +
Dacă (0) = 0 atunci
³ ´
() = 0 exp −
care se numeşte formula barometrică şi reprezintă dependenţa de înălţime
(altitudine) a presiunii.
56
2.6.2 Legea lui Arhimede
Un corp solid scufundat într-un fluid este împins de jos în sus, pe verticală,
de o forţă ascensională (denumită si forţă arhimedică), egală cu greutatea
volumului de fluid dezlocuit de acel corp.
57
problemei se obţine funcţia de curent şi astfel se poate calcula potenţialul
de complex:
() = Φ ( ) + ( ) = (−1)12 (30)
Φ
= + (31)
v (x) 1
+ (v (x) ·∇) v (x) − ∇2 v (x) = − ∇ (x) + g
∇ · v (x) = 0 (32)
|| ( 2 )
' ' () (34)
|| ( 2 )
Pentru numere Reynolds mari se neglijează efectul de vâscozitate cu excepţia
frontierelor fluidului şi neglijând turbulenţele şi instabilităţile de curgere.
Există şi alte ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale de tip Navier-Stokes.
Un exemplu îl reprezintă ecuaţia distribuţiei de temperatură în curgerea unui
fluid vâscos incompresibil:
∙ ¸
(x)
+ (v (x) ·∇) (x) − ∇2 (x) = (x) (35)
58
Figura 20: Straturi paralele în curgere.
ω (x)
= (ω (x ) ·∇) v (x) + ∇2 ω (x) (37)
numai că în plus apare ultimul termen care este specific vâscozităţii.
• Ecuaţia Poiseuille-Hagen
În realitate fluidele sunt vâscoase din cauza frecării interne dintre stra-
turile de fluid alăturate care se deplasează unele în raport cu altele. Forţele
de frecare care apar sunt tangenţiale şi tind să reducă viteza relativă dintre
particule sau straturile de fluid. În figura (20) sunt reprezentate două stra-
turi de fluid care se deplasează cu viteze diferite: stratul superior are viteza
mai mare.Expresia forţei de frecare este
=
unde este suprafaţa comună a straturilor, este vâscozitatea dinamică
care se măsoară în Poise ( · ) după numele fizicianului francez Jean
Louis Marie Poiseuille care a avut studii în domeniul fizicii fluidelor.
59
Figura 21: Curgere printr-o conductă orizontală.
2 + 2 ∆ = 0
obţinem
2 ∆
() − (0) = −
4
unde (0) este viteza de-a lungul axei cilindrului iar () = 0 este viteza la
marginea cilindrului. De aici avem
2 ∆
(0) =
4
şi prin urmare obţinem:
µ ¶
2 ∆ 2 ∆ 2 ∆ 2
() = − ≡ 1− 2
4 4 4
60
µ ¶
2 ∆ 2
= 1 − 2 2
4
Integrând pe intervalul ∈ (0 ) avem
4 ∆
=
8
care este ecuaţia Poiseuille-Hagen.
Referinte
[1] Walter Greiner, Ludwig Neise, Horst Stocker, Classical Mechanics,
Springer Verlag Inc., 2004.
[4] Dumitru Luca si Cristina Stan, Mecanica clasica, Iasi si Bucuresti, 2003.
[5] L.D. Landau, E.M. Lifshitz, Fluid Mechanics, second edition, Pergamon
Press 1987.
61