Cazul Lulu

Persoanele:

Prima femeie

A doua femeie

A treia femeie

A patra femeie

A cincea femeie

Lulu

Decorul:
Un scaun.

Timpul actiunii:
Continuu.

ESTE OBLIGATORIU CA REPREZENTATIILE CU ACEST SPECTACOL

SA SE INTAMPLE VINEREA, DOAR VINEREA, SI IN NICIO ALTA ZI A
SAPATAMNII IN AFARA DE VINERI!!!

1
In scena se afla un scaun. Pe scaun nu se afla nimeni. Dupa o vreme, apare
PRIMA FEMEIE. Intra foarte timida, are o carte la ea, sau un ghiozdan sau un
rucsac sau o mapa. Ia act de public. Se aseaza. E foarte, foarte ezitanta, din cauza
hiper-emotivitatii sale.Poarta ochelari demodati sau mari, de vedere.E imbracata
foarte anost si corect. Se aseaza si, o vreme nu zice nimic; doar priveste publicul.
Apoi, decide sa vorbeasca. Deschide gura, dar nu ies sunete. Isi drege glasul.
Incearca din nou. Aceeasi figura.Scoate un pet de ½ litru cu apa plata si bea.
Articuleaza cu greu:

PRIMA FEMEIE: Am niste emotii foarte, foarte mari, niciodata nu am mai vorbit
in public, este prima data azi. Astazi e prima data.

Pauza.

PRIMA FEMEIE: Mi s-a spus sa vin aici si sa povestesc ce-am vazut, adica sa
spun tot ce stiu eu despre cazul Lulu, pentru ca, da, e adevarat – s-a-ntamplat sa fiu
oarecum de fatza atunci cand… Am fost de fatza cand…

Plange.

PRIMA FEMEIE: Iertati-ma, e de la emotii.

Isi sufla mucii intr-un servetel sifonat de prin buzunare.

PRIMA FEMEIE: Numele meu il stiti, dar poate nu stiti ca mi se spune

“Tocilara”; de ce? – deoarece nu am viata sociala. Ăsta este un detaliu important,
daca doriti sa va faceti o impresie corecta. Sunt studenta la Geografie anul III si nu
am iesit niciodata la bere cu colegii mei si nici in liceu nu am iesit niciodata cu
colegii mei de clasa sau cu fetele, la bloc, sau cand eram mica nu ma jucam cu
ceilalti copii de varsta mea… Da, sunt o persoana retrasa, ma simt bine singura, nu
am fost in viata mea la o petrecere, sau la un club, sau in vacanta cu prietenii. Nu
am prieten, nu am avut prieten. Imi petrec timpul citind pentru scoala sau citind
carti de dragoste sau studiind despre animale, am vrut sa dau la Veterinara, dar nu
suport sa vad sange, asa ca am dat la Geografie. Tocilara mi se potriveste. Nu ma
deranjeaza. M-am obisnuit. La inceput am plans, o vreme, dar pe urma – m-am
obisnuit. Pe urma, nici macar nu e de inteles de ce am plans, pentru ca Tocilara, in
cazul meu, nu este o rautate ori o insulta; este un adevar adevarat, dar nu despre
cazul meu mi s-a spus sa vorbesc aici, ci despre cazul Lulu. Da…
2
Pauza.Mai bea niste apa. Isi sterge ochelarii de rochie – e foarte mioapa.

PRIMA FEMEIE: Asadar, in ziua respectiva, am iesit de la cursuri pe la pranz si

ma indreptam spre casa, pe jos. Am doua variante: pe jos sau cu metroul. In ziua
aceea am hotarat sa nu iau metroul. Asa ca mergeam pe jos. Varianta cu mersul pe
jos presupune sa traversez cateva cartiere , doua poduri si un parc. Parcul se află
undeva, la mijlocul drumului, adica, daca merg 20 de minute de la Facultate, ajung
in parc si, dupa inca 20-25 de minute ajung acasa. Prin urmare, era in jur de 2 si
20, poate 2 jumate, cel mult. Uneori, in parc, ma asez pe o banca si mananc un
sendvis. Sendvisul fie il cumpar de la Alimentara – din acela in triunghi de plastic
cu sunca si cascaval –, fie mi-l pregatesc de acasa, dimineata. In ziua aceea aveam
unul pregatit de acasa, impachetat intr-un servetel dublu, galben. Tin minte acest
detaliu, pentru ca eu nu cumpar decat servetele galbene. Asa. Deci – pe la 2 si 20,
poate si jumate, am ajuns in parc. Am luat loc pe o banca – de obicei, ma asez pe
aceeasi banca, daca nu este ocupata – si mi-am desfacut sendvisul cu branza, unt si
felii de castravete taiate rotund, fara coaja. Am despaturit servetelul, i-am indoit
colturile libere si am luat prima muscatura. Era o temperatura a aerului foarte
placuta; o zi calda de primavara. In timp ce mestecam, ma uitam la trecatori, care
erau foarte rari. La ora aceea sunt rari de obicei. Poate pe la a cincea, cel mult a
sasea muscatura, am auzit un zgomot ciudat, venind din zona tufisurilor de
trandafiri in fata carora se afla banca pe care obisnuiesc sa sed in parc. Cand spun
un “zgomot ciudat”, va rog sa ma credeti – chiar era un zgomot… ciudat. Nu
semana cu nimic, sau, cel putin – cu nimic din ceva ce as putea descrie. Nu parea o
voce umana, nici un animal nu parea sa fie; mai degraba ceva metalic, ca niste oale
care se ciocnesc unele de altle, dar care… cumva… nu stiu, parca incep sa râdă.
Am presupus ca cineva, pe o alta banca, are un aparat de radio si am continuat sa-
mi mananc sendvisul (inghite in sec) cu branza si castravete. Dupa inca doua sau,
poate trei muscaturi, zgomotul s-a auzit din nou. Mai lung si mai tare. M-am ridicat
si m-am uitat in directia de unde venea – pe aleea aceea se mai afla inca 4 banci:
toate erau goale! Nimeni, pe nici una. Pustiu, gol, liber absolut. Am privit in toate
celelalte directii: eram numai eu in parc. Parcul nu e mare; este un parculet de
cartier, il poti cuprinde dintr-o privire. Va spun – eram singura, eu si sendvisul meu
cu branza. Ar fi trebuit sa plec in secunda aia, pentru ca mi-a aparut si un fel de
sentiment ciudat legat de faza asta, dar mai aveam cateva inghitituri si as fi ispravit
de mancat, asa ca am decis sa ma reasez pe banca si sa-mi termin gustarea. Nu-s o
3
persoana fricoasa. Nu mai sunt. Faptul ca sunt tocilara nu are absolut nicio legatura
cu… curajul meu. Deci, m-am asezat din nou pe banca, m-am sprijinit de spatarul
ei si am luat inca o muscatura din sendvis. Atunci, am simtit atingerea in crestetul
capului. Maxilarele au incetat sa mestece si am tresarit usor, spre o paralizare
generala. M-am gandit sa o rup la fuga, asa, cu gura plina. M-am gandit sa tip, dar
asta ar fi fost mult prea greu, din cauza faptului ca aveam gura ocupata, iar ca sa
tip, ar fi trebuit mai intai sa scuip mancarea pe jumatate mestecata, ceea ce ar fi
fost un gest din cale-afara de gretos, pe care m-am decis sa nu-l fac. Apoi m-am
gandit ca poate nu e nimic periculos sau anormal si m-am intors usor, usor si m-am
uitat in spate. In spatele meu nu era nimeni, insa, imediat, zgomotul a revenit intr-
un mod asurzitor. Tinand bolul alimentar intre masele si falca, m-am ridicat si m-
am apropiat de tufele de trandafiri, care pareau a fi sursa neindoielnica a acelui
zgomot. Cu multa precautie, ferindu-ma de zgarieturi sau accidente, am pasit intre
tufe. Mai intai – nimic. Am inaintat. Pe masura ce ma deplasam in interiorul
rondului cu tufe de trandafiri, zgomotul se stingea. Cand am ajuns exact in mijlocul
lor, a disparut de tot. Si atunci, am vazut-o…

O umfla plansul.

PRIMA FEMEIE: Va rog sa ma scuzati, e ceva foarte tulburator pentru mine,

desi au trecut deja 14 luni de-atunci… Da, fix paisprezece – s-a intamplat pe 15
aprilie, anul trecut. Deci, am vazut-o. Zacea pe jos, pe pamant, chircita intre tufe,
cu fata-n sus, complet goala, cu parul lung si negru despletit in dezordine, cu ochii
intredeschisi si cu dâre de sange pe pulpe si pe gambe, care puteau proveni atat de
la spinii tufisului, cat si de la un eventual viol. Despre asta, chiar mi-a fost foarte,
foarte greu sa-mi dau seama. Imi aduc perfect aminte, insa, ca mi-a scapat din
mana ceea ce mai ramasese din sendivs, iar branza cu cele doua feliute de
castravete s-au imprastiat pe jos, precum si bucatile de paine de secara; o felie de
castravete a sarit pe abdomenul ei, chiar in dreptul buricului, acoperindu-l in
totalitate. Nu mai stiu exact daca am tipat sau nu, dar logic ar fi ca da. In astfel de
cazuri, oamenii fie slobozesc un super-urlet, fie raman impietriti, cu ‘sonorul’ taiat.
Eu fac parte din prima categorie. Da…(Spre un spectacor): Poftim?... De unde
stiu?!... Stiu, pentru ca… stiu. Deci, am vazut-o zacand acolo goala, violata,
moarta, insangerata si despletita. O vreme nu m-am putut deplasa. Imi trecea prin
minte, obsesiv, gandul sa ma aplec si sa dau la o parte feliuta de castravete de pe

4
ombilicul ei, numai ca nu puteam misca de nicio culoare. In gura, ultima muscatura
de sendvis se amestecase cu saliva, devenise un fel de clisa si mi se lipise de
interiorul obrazului, numai ca nici limba nu mai asculta de comenzi, asa ca mi-era
imposibil sa inghit mancarea sau sa fac ceva cu ea; orice. Prin urmare, am
continuat s-o pastrez acolo, inghesuita intre masele si falca stanga. (Exemplifica cu
limba). Asa. Bun. Ei, si cum stateam acolo, total impietrita, victima, adica duduia
Lulu, adica persoana din tufele de trandafiri, a deschis ochii. Niste ochi limpezi,
albastri. Despre ţipătul pe care l-am scos atunci, chiar imi aduc aminte, vreau sa
spun ca daca despre primul nu bag mana in foc, pentru ca mi s-a voalat un pic
filmul, cel de-al doilea a fost ceva… asa, cam ca o haita de animale injunghiate
simultan. Cazul Lulu m-a privit din pozitia pe care o ocupa - pe pamant, intre
trandafiri si… si a inceput… sa rada. Apoi mi-a facut cu ochiul. Atunci m-am oprit
brusc din ţipat, pentru ca m-a traversat un puternic sentiment de penibil, pe care n-
as putea sa-l explic niciodata. Imi amintesc perfect – am luat in calcul doua
variante: Unu – innebunesc si nu-mi dau seama, Doi – se intampla ceva iesit din
comun, Trei – este o farsa sinistra; probabil ca o echipa de la vreo televiziune
comerciala e pe undeva, cu aparatele de filmat si imediat o sa mi se spuna : Smile!
You are on candid camera! A treia varianta mi-a venit spontan. Asa ca am inceput
si eu sa rad – in hohote, nu oricum, adica am avut un fel de ‘reactie paradoxala’.
Cazul Lulu s-a ridicat in capul oaselor, cu miscari lente si relativ lascive, in timp
ce bratele si umerii i se sfasiau de spinii tufelor, iar sangele ii tasnea ca din niste
arteziene minuscule, dar asta nu parea s-o deranjeze catusi de putin. As fi luat-o la
fuga, daca as fi putut sa ma misc. Dar nu puteam. Intre timp, amestecul de saliva,
paine, branza si castravete proaspat, fara coaja, imi cam cazuse din gura partial, iar
partial imi ajunsese sub limba, pe cerul gurii si cam in toata cavitatea bucala. A
ramas asezata in fund si a inceput sa-si scarpine nasul cu gesturi oarecum egale.
Apoi s-a uitat amuzata la rondelul de castravete care ii alunecase din buric si se
oprise in parul pubian. A exclamat, textual: “Hm!”, pe urma l-a cules de acolo si l-
a privit mai de-aproape, ranjind. Pe dinti avea urme de sange, care, probabil
proveneau de la o lovitura. Apoi a ridicat din sprancene si m-a intrebat, simplu, cu
o voce absolut normala: “Deci iti plac castravetii!?”… “Da”, am spus eu, destul de
socata ca mai pot sa scot sunete. “Bine”, a mai zis ea, s-a ridicat de tot, a venit spre
mine, si-a apropiat fata de a mea foarte, foarte mult, pe urma a scos limba si mi-a
lins varful nasului, exclamand “Miaaau”, cu muuulti de “a” si pe urma a trecut mai
departe si a disparut din rondul de trandafiri, picurand mici stropi de sange pe
5
frunze, peste tot. Am ramas acolo un timp – nu mai stiu exact cat, holbandu-ma-n
gol. Cand am auzit sirenele Politiei se-nsera deja. Cadavrul ei a fost gasit intr-un
tufis, ridicat, dus la Morga, iar eu – ca singurul martor, cat de cat, am dat declaratii
zi de zi, aproape o luna intreaga. Am aparut in ziare, la televizor am refuzat sa
apar, dar niste jurnalisti m-au mentionat in cateva articole. Nu m-am simtit bine.
Nu-mi place; nu inteleg, in primul rand. Prefer sa raman Tocilara, cu asta m-am
obisnuit. Am capatat un fel de fobie fata de castraveti, evit parcurile si ma gandesc
serios sa dau la Veterinara…

Bea ultimul strop de apa.Heblu si muzica. Lumina se reaprinde. Scaunul este gol.
In sala intra A DOUA FEMEIE. Este impetuoasa, in mana are un telefon mobil,
pe umar – o geanta mare, din piele; e imbracata in ceva ce poate fi chiar uniforma
sau poate doar evoca o uniforma… Spune din usa :

A DOUA FEMEIE: Aici este comisia de validare? Mi s-a spus sa ma prezint. Pot
sa m-asez? Multumesc.

Se duce la scaun, se aseaza, isi pune geanta pe spatar sau jos – telefonul il
pastreaza in mana. Este autoritara si precisa in gesturi, voce, atitudine.

A DOUA FEMEIE: Da, bun, asadar, mi s-a spus sa relatez despre cazul Lulu. Se
pare ca sunt cel mai important martor al incidentului, sau asa ceva. S-a petrecut
anul trecut. In aprilie. Profesia mea este aceea de gardian public, prin urmare, imi
desfasor activitatea la locul de munca in locuri publice. De regula lucrez in echipa
cu inca un coleg, numai ca in ziua incidentului cu cazul Lulu colegul meu era
bolnav, asa ca am facut turele singura. Si n-ar fi fost prima oara! Am cerut sa fiu
mutata de pe schimb cu el, cu colegu’, dar sefii mei nu au aprobat aceasta cerere.
Asa ca eu fac de serviciu mai mult singura decat insotita. Nu ca m-ar deranja, dar
ma cam deranjeaza. Vreau sa zic, la un moment dat, chestia asta poate deveni
deranjanta. Dar, in fine – nu pentru asta ma aflu aici, desi, lucrurile se leaga intr-un
fel, deoarece, din cauza ca acest coleg al meu este, de fapt, un chiulangiu, eu eram
fara echipa in ziua cu cazul Lulu.

Acuma, ca sa intelegeti mai bine ce implica acest lucru – sa fii fara echipa, in
calitate de gardian public, in tara asta, la ora asta, in conditiile astea, am sa va fac
un scurt rezumat despre responsabilitatile unui gardian public si am sa va citez
din fisha postului, ca sa fim precisi, exacti si corecti. Deci - in primul rand – el
6
asigură paza la un agent public sau privat, instituţie sau asociaţie de orice natură;
patrulează în zone industriale sau comerciale pentru a preveni şi detecta semnele
de intruziune şi pentru a asigura securitatea si paza uşilor, ferestrelor şi a porţilor;
ia toate măsurile ce decurg din consemnul postului încredinţat pentru prevenirea
producerii de incendii, explozii, furturi, tâlhării, acte de tulburare a ordinii şi liniştii
publice, distrugeri sau degradări de bunuri, realizând supravegherea permanentă a
zonei de care răspunde(respinge un apel – telefonul e pe vibratii); monitorizează şi
autorizează intrarea şi plecarea angajaţilor, vizitatorilor şi a altor persoane pentru a
asigura paza împotriva furturilor, a prezenţei unor persoane neautorizate sau
evenimente neobişnuite; permite accesul persoanelor în obiectiv numai în
conformitate cu reglementările legale şi dispoziţiile interne; efectuează controlul la
intrarea şi ieşirea din incinta unităţii a persoanelor, mijloacelor de transport,
materialelor şi altor bunuri, conform planului de pază(respinge un apel – telefonul
e pe vibratii); păzeşte obiectivul şi bunurile primite în pază asigurând integritatea
acestora, cunoaşte locurile şi punctele vulnerabile din perimetrul postului, pentru a
preveni producerea oricăror fapte de natură să prejudicieze obiectivele păzite,
inspectează şi ajustează sistemele de securitate, pentru a le garanta funcţionalitatea
sau pentru a detecta eventuale urme sau dovezi de efracţie; răspunde la alarme şi
intervine în cazurile de tulburare a ordinii publice(respinge un apel – telefonul e pe
vibratii); avertizează persoanele care tulbură liniştea publică şi intervine în cazul
unor atacuri, fără abandonarea consemnului postului; sesizează organele de poliţie
în legătură cu orice fapte de natură a prejudicia avutul sau bunurile beneficiarului,
iar la cerere îşi dă concursul pentru îndeplinirea misiunilor acestora; cheamă poliţia
sau departamentul de pompieri în cazuri de urgenţă, precum izbucnirea unui
incendiu sau prezenţa unor persoane neautorizate; intervine pentru salvarea
persoanelor şi bunurilor în cazul unor calamităţi sau alte evenimente negative în
zona de care răspunde(respinge un apel – telefonul e pe vibratii).

Activităţile se desfăşoară atât în interiorul clădirilor, cât şi în aer liber, expus

condiţiilor de mediu (intemperii, temperaturi scăzute sau ridicate etc.).

În general, sarcinile sunt structurate şi repetitive, necesitând exactitate şi acurateţe.

Programul de lucru este în schimburi, inclusiv în timpul nopţii şi al sărbătorilor
legale. Există un grad ridicat al libertăţii de decizie şi asumarea responsabilităţii in

7
consecinta, hotărârile sale având impact asupra celorlalţi şi/sau instituţiei pentru
care lucrează.

Exercitarea ocupaţiei de gardian public poate fi realizată cu succes de catre

persoane care se comportă politicos, au o atitudine amabilă si binevoitoare si au
abilitatea de a-şi menţine calmul emoţional şi în situaţii de stres, fără a prezenta
manifestări extreme şi neconcordante cu situaţia(respinge un apel – telefonul e pe
vibratii). Consecinţele erorilor sunt destul de grave. Ca urmare a specificului
activităţilor desfăşurate, gardianul public poate fi victima unui atac sau accident.
Uneori se poate confrunta cu situaţii conflictuale. Activităţile desfăşurate implică o
frecvenţă ridicată a interacţiunilor interpersonale: alte persoane, superiori sau
colegi.

Respinge un apel – telefonul e pe vibratii.

A DOUA FEMEIE: Acestea fiind zise, va puteti imagina importanta pe care o are
colegul de echipa pentru gardianul public. El este, practic, partenerul sau; omul in
mainile caruia isi poate pune, la rigoare, chiar viata. Ei, bine, pe 14 aprilie, anul
trecut, colegul meu s-a anuntat bolnav de dimineata si s-a invoit. Din nou!... Era a
nu stiu cata oara, asa ca m-am dus resemnata si profund revoltata pe traseu: zonele
A6 – A12 din perimetrul central al sectorului 3, pe durata a 8 ore de supraveghere,
pază şi asigurare a securitătii şi linistii publice, conform fişei postului.

In data de vineri,14 aprilie 2011, in jurul orei 14 si 27 de minute, efectuam tura

prin parcul din zona A9, conform graficului zilnic. Parcul era plin de oameni –
trecatori care traversau pur si simplu pe alei, parinti cu copii care isi desfasurau
activitatea in perimetrul leaganelor, cateva persoane cu caini de diferite
dimensiuni, un numar relativ restrans de pensionari care se relaxau pe bancile din
areal si doua-trei cupluri de indragostiti, dintre care unul se saruta imbratisat pe
bordura de piatra care margineste fantana din mijlocul parcului infatisand o sirena
cu un recipient din care curge apă. (Pauză). Câteodată. (Pauză). Deci imi efectuam
rondul profesional, cu convingerea ca situatia se află sub control, cand, mi-a atras
atentia o persoana de gen feminin, asezata pe una din cele patru laturi ale bordurii
de piatra din jurul fantanii. In primul rand, ceea ce era in mod clar suspect la ea,
era faptul ca era imbracata nepotrivit cu sezonul – purta o haina de blana lunga, cu
gluga, si cu sosoni, desi, in ziua aceea, termometrele inregistrau intre 26 si 28 de
8
grade Celsius. In plus, haina persoanei de sex feminin, era de culoare verde intens;
o culoare total nepotrivita pentru o haina de blana naturala. Pe cap avea un fes din
lana, de culoare albastra, care-i acoperea parul complet. Primul imbold si primul
instinct au fost acelea de a o observa fara ca ea sa observe ca eu o observ. Asta, cu
scopul de a constata daca persoana in cauza, adica, mai precis: cazul Lulu da
semne de comportament inadecvat si, atunci, sa pot interveni cu maxim de
eficientza si discretie, pentru a nu crea panica sau pentru a impiedica o eventuala
situatie sa escaladeze. Prin urmare, m-am pozitionat strategic fata de obiectiv si am
inceput s-o privesc. Dupa un timp, cuplul de indragostiti care se saruta pe marginea
fantanii, s-a ridicat si a parasit parcul. Astfel, am ocupat o pozitie perfecta in
actiunea mea de observare a cazului. Am constatat ca femeia bombanea ceva, ca
pentru sine, dar nu puteam deslusi ce anume exact bombane, pentru ca vorbea mult
prea incet; in plus – zgomotul pe care il facea apa curgand din recipientul sirenei,
era destul de puternic si o acoperea. La un moment dat, mi s-a parut ca incepe sa
planga, si mi-am spus ca atunci ar fi momentul sa intervin si s-o-ntreb, conform
procedurii noastre standard: “Doamna, va pot ajuta cu ceva?” (Respinge un apel –
telefonul e pe vibratii). Deci m-am ridicat si m-am apropiat de ea. In clipa in care
m-a vazut, a tasnit drept in picioare si, intr-o fractiune de secunda, a scos
(Dumnezeu stie de unde!) un pistol. Cu ocazia asta am remarcat ca era deosebit de
inalta; am apreciat ca avea peste 1,85. In mod reflex, am dus o mana la baston si pe
cealalta la sprayul paralizant, caci noi, gardienii publici, nu avem autorizatia sa
purtam arme, ci numai bastoane, sprayuri si, uneori, dispozitive de curentat.
Femeia, insa, nu a indreptat arma spre mine intr-un mod amenintator, ci a
indreptat-o asupra ei insasi, ducand-o la tampla. In acel moment, am avut de ales
intre doua variante: mai intai incerc sa-i vorbesc si apoi sun Politia, sau – mai intai
sun Politia si abia pe urma incerc sa-i vorbesc? In timp ce preocuparea mea
numaru’ unu era luarea acestei decizii, femeia a inceput sa-mi adreseze
urmatoarele cuvinte; vi le reproduc aproximativ, din memorie : “Nu incerca sa ma-
mpiedici; e doar o chestiune de timp pana cand am s-o fac. Sunt foarte hotarata s-o
fac. Vorbim in termeni de secunde; poate, cel mult – zeci de secunde. Lasa sprayul
si lasa telefonul. Nu te gandi nici sa faci vreo miscare spre mine, pentru ca, in clipa
aia am sa trag. Ramai acolo unde esti si asculta bine ce-ti zic eu acum, pentru ca
astea sunt ultimele mele ganduri, iar tu esti ultimul om cu care stau de vorba”.
Atunci, fara s-o pierd din ochi, am ridicat mainile, incet, ca sa-i arat ca ma
conformez somatiei ei si am intrebat-o asa: “Nu vrei sa lasi si tu pistolul jos si sa-
9
mi povestesti toate astea relaxata? Uite – eu nu ma misc de-aici. Numai lasa arma,
te rog”. “Nu”, a zis ea. “Nu mai pot sa fiu relaxata – nu mai pot niciodata sa fiu
relaxata; poate ca ăsta este unul din motivele pentru care in urmatoarele 10 secunde
ai sa vezi niste creier de om imprastiat pe frumoasa sirena-fantana – ai mai vazut
vreodata creieri zburand in toate directiile?”. “Nu”, am spus eu, “si nu cred ca
vreau sa vad nici acum. Nici acum si nici altadata”. “N-o sa ai de ales”, a zis ea.
“Tine minte – intre momentul in care luam decizia sa pedepsim raul pe care-l traim
si secunda in care ne razgandim, pentru ca l-am iertat – au loc un infnit de
sinucideri”. Eu nu am inteles niciodata ce vroia sa spuna de fapt, si cred ca nici
dumneavoastra, normal, deoarece pareti niste oameni seriosi. Dar am profitat de
ocazie ca s-o dezarmez. Distanta dintre noi era cam de aproximativ trei metri. Mi-a
luat mai putin de o secunda sa ma arunc spre mana in care tinea pistolul, doar ca…
(inghite in sec, incepe sa-i tremure vocea): doar ca… exact in momentul cand am
atins-o… ea… a apasat pe tragaci.

Pauza. Respinge un apel – telefonul e pe vibratii.

A DOUA FEMEIE: Da… Intr-adevar, am vazut creieri de om imprastiindu-se in

aer. Apoi au aterizat pe statuia fantanii, pe pietrisul de pe alee… Pe uniforma mea
de gardian public; chiar si pe fatza mi-au sarit bucati mici de creier, amestecate cu
sange. Intamplator, una mi-a intrat in gura. Am simtit gustul, normal. M-am uitat la
ea cum cade – nu, nu imediat; a mai ramas o vreme in picioare, cu capul explodat
si cu haina de blana verde incremenita asa…, in picioare – apoi s-a prabusit peste
bordura de piatra care margineste fantana din mijlocul parcului – ma scuzati,
trebuie sa dau un semese.

Scrie un sms.

A DOUA FEMEIE: Da. Asta a fost. Pe urma am sunat Politia, Spitalu’, Parchetu’
– ma rog; pe toti pe care-i sunam in cazuri de-astea. Dar, inainte sa-i sun, am facut
ceva…, ceva ce nu ar fi trebuit sa fac; ceva pentru care stiam ca o sa dau socoteala,
numai ca… nu m-am putut abtine; a fost asa, ceva mai presus de mine: i-am dat jos
fesul de pe cap, pentru ca vroiam sa-i vad parul; daca e blond, sau roscat, sau
brunet; daca e ondulat, sau drept, sau… Si - am vazut-o: nu avea par. Nu avea par
deloc. Avea doar un tatuaj pe scalp;… un semn de intrebare. Un imens semn de

10
intrebare… Cam atat. A, si, inca ceva, daca va ajuta informatia asta – azi dimineata
mi-am prezentat demisia. Intentionez sa-mi caut de lucru in Europa.

Telefonul suna, e pe vibratii. A DOUA FEMEIE raspunde.

A DOUA FEMEIE: Ma scuzati – alo, da?

Heblu si muzica. Lumina se reaprinde. In camera patrunde A TREIA FEMEIE, o

femeie oarba, cu un baston cu care pipaie drumul pe unde calca. Poarta ochelari
negri. Ajunge la scaun, il pipaie cu bastonul si se aseaza. In mana tine o poseta de
dimensiuni normale, neaparat rosie.

A TREIA FEMEIE : (rade si are un ras cristalin): Pe Smooky l-am lasat afara .
De regula, ma insoteste peste tot, dar, de data asta, l-am lasat afara. A trecut mai
bine de-un an de cand il am pe Smooky si ne intelegem foarte bine. S-ar putea sa-
nceapa sa latre sau sa planga, la un moment dat, pentru ca nu e obisnuit sa stea
singur; practic, suntem nedespartiti. Daca auzim ca face scandal, va trebui sa ies; o
sa va rog sa ma intelegeti. Asa ca intru direct in subiect; sa nu se streseze Smooky!
(Rade cald). Sa stiti ca mi-e un pic cam greu sa-mi aduc aminte detaliile din jurul
povestii, pentru ca s-a scurs ceva vreme de la intamplarea asta, cu cazul Lulu, dar
am sa fac un efort. In primul rand, trebuie sa va spun ca din februarie ‘98 sunt
oarba. Infirmitatea asta reprezinta o ironie teribila, deoarece, pana la accident, ma
ocupam cu pictura. Da. Artist plastic, asta am fost. Portretista, mai exact. Asta mi-
am dorit dintotdeauna sa fac si asta am si reusit sa fiu, pana la 30 de ani. Prin
urmare, in clipa in care mi-am pierdut vederea, am pierdut si… tot restu’. Vreau sa
spun – nu doar universul meu vizual s-a transformat intr-un mare intuneric, dar si
singurul lucru care-mi dădea un sens a disparut odata cu vazul. (Rade usor trist,
dar senin). Interesant este ca, intr-un fel, uneori, pot “simti” culorile cu mana. Dar
numai uneori si numai anumite culori. Bunaoara – rosul. Da, uneori rosul si,
cateodata culoarea alba, care, de fapt, nu este o culoare, cum bine stim… In zilele
caniculare pot simti si negrul si griul. Iar iarna, cel mai adesea, simt culoarea
albastra… Mda.

Isi scoate ochelarii.

A TREIA FEMEIE: Smooky este primul caine pentru nevazatori pe care mi l-am
luat. Si asta s-a intamplat la foarte scurt timp dupa ziua cand am fost ‘martor

11
ocular’, daca pot folosi acest termen, (rade) in cazul Lulu. Era primavara, asta stiu
sigur, si-mi faceam plimbarea zilnica prin parcul din cartierul vecin. Locuiam deja
singura; in ultimii trei ani am locuit singura. Lucrurile ar fi putut sta altfel, fara
indoiala, dar eu am ales asa, sa locuiesc singura. Dupa divort. Initial, toata lumea a
spus ca e o prostie, ca nu e bine, ca n-am sa ma descurc… M-am descurcat!...
Casnicia mea a durat 20 de ani.

Isi pune ochelarii.

A TREIA FEMEIE: Noua au fost normali – ma rog : ce inseamna “normali”

cand vorbim despre o casnicie!? – , in sfarsit: noua au fost obsinuiti, iar restul de
unsprezece – au fost ani de bezna. Eu nu pot sa-l condamn c-a plecat; nimeni nu
poate. Si-asa a rezistat prea mult! Sa stai unspe ani c-o femeie oarba… nu e simplu.
De cate ori il intrebam de ce nu pleaca, imi spunea asa : “Draga mea, tu ai un
handicap foarte simpatic. Gandeste-te ca alte femei sunt proaste, sau sunt rele sau,
si mai rau – sunt curve!”… Da, avea un umor teribil. Intr-o buna zi s-a indragostit
de o studenta de-a lui si m-a anuntat ca e gata. Ca relatia noastra s-a consumat. Ca
au fost 20 de ani exceptionali, dar el, acum, e indragostit de alta femeie si trebuie
sa inteleg asta si sa nu dramatizez. Ei, bine, n-am dramatizat. Mi-a parut doar rau
ca nu puteam s-o vad si eu… Mi-a descris-o, insa, cu lux de amanunte. Sunt
fericiti, banuiesc. Au un copil impreuna; asta inseamna viaţă. Asta inseamna ca
ceva merge inainte. Asta inseamna ca normalul, pana la urma, si-a facut loc; a
invins. Ceea ce ramasese intre noi, era ceva mort. Era un amestec de compasiune,
datorie si inertie. Da, lucruri frumoase, nimic de zis, dar complet lipsite de viata.
Viata nu inseamna mila, viata nu inseamna obligatii morale; viata vrea sa muste
din carne si sa simta miros de sange si asta e ceva cat se poate de normal. Vorbim
zilnic la telefon. In week-end-uri ma viziteaza. Si de ziua mea. Pentru ca el are
nevoie de asta, nu pentru ca i-as fi cerut-o eu… Habar nu am daca e obisnuinţa
celor 20 de ani impreuna, sau impacarea constiintei, dar nici nu mai conteaza, pe
cuvantul meu!

Isi scoate ochelarii.

A TREIA FEMEIE: Linistea pe care a lasat-o in urma lui, dupa ce-a plecat, nu e
nici pe departe un lucru deprimant, asa cum m-au tot prevenit prietenii si rudele.
Nu. E ceva tamaduitor, ca un fel de balsam. Este in sfarsit: LINISTEA!...

12
Din geanta scoate o sticluta de picaturi si-si pune in nas.

A TREIA FEMEIE: Am inteles multe lucruri dupa accident. Adica dupa

incendiu. Inainte citeam foarte multa poezie rusa. Boris Pasternac era preferatul
meu, asa ca, la un moment dat, am decis sa-i invat toata opera pe de rost. (Rade).
N-am mai apucat. In noaptea aceea, dormeam profund de tot; n-am simtit nici
miros de fum; nimic, nimic, pentru ca ma prinsese 4 dimineata incercand sa
memorez din Pasternac: “Ningea, ningea pe-ntreg pamântul, / În toata zarea./
Ardea lumânarea pe masa, /Ardea lumânarea”. (Rade). Fatala ironie, nu-i asa?!
Viata face, uneori, glume proaste… Greu de explicat. Si cred ca nici nu e cazul
acum. Deci, primavara trecuta, ma plimbam in parc. Am depistat o banca libera si
m-am asezat. Mi-am scos castile, le-am bagat in urechi si am inceput sa ascult
muzica. Ascultam Los Delinquentes – ii descoperisem de curand. Astia sunt o
trupa din Andaluzia, care mie mi se pare bestiala – e atata soare in muzica aia a lor,
incat, aproape ca-l simti pe piele cand o asculti… In fine – aveam castile-n urechi
si “calatoream” undeva, departe, in lumea mea; era vineri si stiam ca urma sa vina
el in vizita, iar vizitele de vineri sunt luuuungi, lungi, lungi, spre deosebire de cele
pe care le face duminica dimineata, care sunt scurte si pline de zarzavat. La
propriu. Zarzavat pe care mi-l cumpara de la supermaket si mi-l aduce, impachetat
in celofan, convins ca faza asta ma bucura. Nu i-am spus niciodata cat ma
enerveaza, de fapt, ca sa nu-i distrug placerea ca-mi face mie o placere. De ce i-as
strica-o, in fond!?... Oamenii au atat de putine bucurii mici, iar pe cele mari le
rateaza sistematic, asa ca… In sfarsit. Era, deci, vineri si ma astepta o vizita
interminabila, cu discutii intelectuale si cu speculatii filozofice si cu dizertatii
despre arta si viata care, invariabil, divagheaza in discursuri pe tema sexului, ceea
ce ma face sa cred ca mult mai tanara lui sotie are deja un amant, iar el a simţit
asta, refuză să accepte una ca asta şi, categoric, nu va discuta niciodată despre asta.
Numai ca pe mine au cam inceput sa ma plictiseasca angoasele si crampele lui, dar
stiu ca n-are pe nimeni, niciun prieten cu care sa stea de vorba, asa ca ma prefac
interesata si empatica o data la 3 saptamani, cand vine randul vizitei de vineri.
Deci, iesisem in parc, sa-mi incarc bateriile si sa ma inarmez cu zambete
consolatoare pentru dupa-amiaza aceea si pentru seara aceea si stateam cu Los
Delinquentes in urechi, cand, am simtit pe cineva asezandu-se alaturi de mine, pe
banca. N-am reactionat – speram sa plece la un moment dat, cat mai repede. Numai
ca acest lucru nu s-a intamplat. Peste vreo jumatate de ora, mi-am scos castile din
13
urechi. Mai multe nelinisti mi-au urcat atunci in creier, dintr-odata; vorba unui
personaj dintr-un film cu Johnny Depp, pe care l-am ascultat recent – da, fac acest
lucru: ascult filme si incerc sa mi le imaginez! – deci, tipu’ asta din film zicea ceva
gen: “Am o neliniste totala incercand sa-mi adun toate nelinistile intr-o singura
neliniste coerenta”, ceea ce mie mi se pare o replica geniala; ei, cam asa ceva am
simtit si eu atunci, pe banca aceea. Era un cocktail de nelinisti, venite din nimic.
Aparent – din nimic. Apropo de Johnny Depp –

Isi pune ochelarii.

A TREIA FEMEIE: – faza cea mai haioasa e ca m-am prins ce culoare avea
bandana lui in Piratii din Caraibe – rosie, evident. Am simtit asta din felul cum ii
suna vocea. E tare, nu-i asa?... La inceput, ascultam filmele impreuna cu el, cu
barbata-miu, si, din cand in cand, imi povestea imaginile sau imi completa
actiunea. Cu timpul, insa, am incetat sa mai am nevoie de un “traducator” si acum
prefer sa-mi ascult filmele singura. Ascult un film pe zi. Ma relaxeaza. Dar, sa
revenim la cazul Lulu – mi-am pipait ceasul si am decis sa ma car. Doar ca exact
atunci i-am auzit vocea: “Esti oarba!?” – era un amuzament cinic si, prin urmare,
total inadecvat in tonul ei. Insa timbrul…, vai, timbrul… era ceva… ceva care te
putea innebuni; niciodata nu mai auzisem o voce ca aia. Parea de pe alta lume. M-
am simtit tintuita de banca. As fi sarit pe ea, s-o pipai, sa-i (face un semn cu
degetele de ghilimele) “vad” trasaturile; sa ma prind si eu cum poate arata un om
din care iese o asemenea voce. Nu mi-am permis asa ceva, evident. Am spus doar,
sec: “Da. Sunt oarba”. “Si eu”, a adaugat ea. Nu stiam daca e nebuna, sau isi bate
joc de mine, sau era doar o figura de stil, asa ca am intrebat, cat am putut eu de
scarbos: “Pe bune?!”.

Isi scoate ochelarii.

A TREIA FEMEIE: “Da”, a zis ea. “Sunt oarba – nu mai vad nimic in oameni.
Si, din cauza asta, am iesit un pic din circuit”. Apoi a fost liniste... Un timp s-au
auzit doar rumoarea parcului si zgomotele strazii. Pe urma a zis: “Vrei sa vezi cum
arat?”. “Da”, am spus eu. “Bine, poti sa ma atingi. Doar sa nu te sperii”. “De ce”,
am zis, “esti foarte urata?”. “Nu”, a raspuns ea, “dar s-ar putea sa ti se faca frica.
Iar frica nu e buna. Frica e o otrava”. “Stai linistita, nu ma otravesc”, i-am raspuns;
m-am dat mai aproape de ea, am intins mainile si i-am pipait fata. Obrajii, mai

14
intai, apoi fruntea, ochii, nasul, gura, gatul, parul, urechile… Trasaturi extrem de
armonioase, de fine; o piele super-catifelata, gene lungi; parul rebel… Parea o
femeie foarte, foarte frumoasa. Un lucru, insa, facea sa-mi umble fiori pe sira
spinarii – pielea ei era ingrozitor de rece, iar muschii absolut impietriti. Aveam
impresia clara ca pipai un cadavru. “Esti foarte rece”, i-am spus. “Chiar asa!”, a
replicat ea, numai ca gura nu i s-a deschis si niciun muschi nu i-a tresarit. Vocea a
venit din fiinta ei, fara ca ea sa articuleze. Mainile mi s-au oprit automat din
miscare, fireste. “Ce ti-am zis! Frica”, a susurat ea. Ceva sau cineva se juca cu
nervii mei. Bun, mi-am invins toate nelinistile si am continuat s-o ‘citesc’, cum
zicem noi, orbii. Am coborat de pe gat, pe umeri… si… hmmm (rade ciudat)…
mi-e dificil sa va explic, dar… femeia aia se termina acolo. Era doar un bust. Un
semi-bust, de fapt, care plutea pe o banca. Mai jos de umeri – nu mai era nimic.
Era… aer! “Ce fel de gluma mai e si asta?”, m-am gandit. “Nu e nicio gluma”, a
zis vocea. “Lucrurile sunt atat cat sunt”. Atunci mi s-a rupt filmu’; am lesinat, sau
asa ceva, ceea ce nu-mi sta in fire, sub nicio forma. Pe urma, m-am trezit
inconjurata de tot felul de oameni si de medici, iar cuvantul ‘cadavru’ parea ca
umple aerul din toate partile. La ‘identificare’ sau ce-o fi fost aia, m-au pus sa
citesc corpul integral al unei persoane de sex feminin, care avea si maini, si
picioare si tot ce trebuie. Capul era, intr-adevar, al bustului de pe banca si capatase
un zambet inghetat pe figura. Dar trupul… nu stiu ce sa zic… poate si l-a procurat
intre timp. (Rade). A fost destul de neobisnuit, trebuie sa recunosc.

Isi pune ochelarii.

A TREIA FEMEIE: Faza e ca, dupa intamplarea asta, m-am reintors la tablouri.
Am o pustoaica, o vecina de palier, care vine si-mi pune culorile in ordine pe
paleta, imi pregateste sevaletul… Se pare ca ies chestii interesante. Nu, nu mai fac
portrete, evident. Acum pictez ganduri. Nonfigurativ. (Rade dulce). Am si vandut
vreo doua. Si, in plus, il am pe Smooky; e asa de atasat!... Saracu’. Da, Lulu asta…
a avut dreptate. Pana la urma – lucrurile sunt atat cat sunt. (Rade).

Heblu si muzica. Los Delinquentes, neaparat! Lumina se aprinde si in sala intra

A PATRA FEMEIE – imbracata, fardata si pieptanata absolut neasortat, usor
tzoapa si cu multe pungi in maini, din care ies cumparaturi de la piatza… Rade ca
proasta-n targ. E usor dezorientata. Vede scaunul:

15
A PATRA FEMEIE: Deci… să m-aşed acolo?... Da?... Aha.

Se duce la scaun.

A PATRA FEMEIE: Si… pot să las pungilii acilea?... Da?... Le pun aici-şa, jos. E
bine? (Lasa pungile in fata scaunului). Să fumează?... Nu să fumează!!!... Să
fumează sau nu să fumează!?... Cre’ că mai repede nu să fumează… (Sta jos).
Bine, nu fumăm… Acuş, pentr-un sfert dă oră – nu moare nimeni. Desi, io, cre’ c-o
să mor oleacă, fi’ncă am asta… am – cum îi zice?! – nefroză tabagigă. Da, serios –
am chestia asta, mi-a zis un doctor, mai dămult, cand am fost ca să fac un avort si
m-a consultat mai pă mai multe părţi decât pentru avort, ca să vază daca nu cumva
posed alergie la substanţe. Si… iacă! mi-a găsit asta cu nefroza. Si d’aia zic – e
greu, neică, sa nu fumezi un sfert dă oră. Da’ o sa m-abţiu acusi, ce sa facem…
Asa… Deci, domnii dă la compartimentu’ dă Politie mi-a zis ca tre’ sa mai fac o
procedare si sa ma prezint la dvs. la comisie, deci m-am prezentat, si acu’ sa va zic
si dvs. ce le-am zis si la domnii polististi, numa’ ca mi-a zis ei că să fie mai scurt.
Deci era anu’ trecut, cam pă vremea asta… Ba nu. Minţ!... Era mai dăvreme dăcat
i-acu’, sa zicem… cam pan’ aprilie, martie… Aprilie, mai degraba. Si, io locuiesc
vizavi dă parc. Ma rog, nu chiar vizavi, ca mergi oleaca pe jos, cam o juma dă
statie dă tranvai, da’ tot vizavi să pune, nu? Deci – daca viu dă la piaţă sau daca
mă duc la piaţă, vrei nu vrei trec pîn’ parc. Si, in ziua aia, fi’ncă fusesem dă
dimineata cu al meu la dentist, care chit ca e ditamai animalu’, face pă el dă frică
daca vine vorba dă dentist, deci a ramas că să fac piaţa mai tarziu, că de obicei – la
7 jumate sunt la tarabe, normal, ca orice femeie care ştie să-şi respecte gospodăria.
Decât că atunci, in vinerea-aia, că era o vinere, tiu minte, am ajuns la cumparaturi
cam pă la unu si ma intorceam acasa cam pă la două. Deci, o iau io pîn parc, ca de
obicei, şi, cum mergeam aşa, pă alee, cu greutate dă la piaţă şi niţel abătută dîn
nişte motive familiale, văz aşa, o ceată dă tineri d’ăştia din zililii noastre, că agresa
o fată de sex feminin, care era îmbrăcată decât intr-o rochiţă aşa… din ceva pânză,
sau poate un inişor d’ăla subtire să fi fost; ceva inflorat cu niste floricele si complet
dăsculţă. Acuma, na, era dăstul dă cald afara, aprile, normal, da’ nu era chiar asa dă
cald! Adica, vreau sa zic… lumea – in tricouri cu maneca lunga, poate si-o gecuţă
subtire, ăia mai frigurosi, că dimineata nu fusese chair atat dă cald, acu’, spre prânz
să săltase oleacă temperatura. No, da’ fătuca asta era tare subtirel imbracata si,
cand m-am uitat mai atent, mi-am dat seama că nici nu era o rochitza, era in

16
camasuţă dă noapte, sarmana. Una d’aia cu bretelute, asa, ca un capoţel, mai
degrabă… Si… sa nu fi avut mai mult de op’şpe, nouăşpe ani. Maximal douazeci.
Si slabuuuuţă, slabuţă dă tot. Firavă, vai dă ea! Acuma, ăia să fi fost cam 4-5
derbedei, da’ treaba era că nu să băga nimeni, că aşa e la noi, dom’ne – nu se bagă!
Nu se bagă nimeni – fiecare isi vede de-ale lui, nimeni nu sare, nimeni nu te bagă-n
seamă. Io nu-s aşa; pă mine tata m-a crescut altfel. Mi-a zis dă mică: “Fă, capro! Io
am vrut să am băiat şi mă-ta mi-a facut 7 fete. Acu’, daca tot n-a fost sa am baiat şi
tu eşti a mai mare, apăi măcar pă tine să te-nvăţ ce l-as fi invatat pă fecior-miu,
daca l-aş fi avut!”. Si, uite-asa, m-a-nvatat lucruri utile omului: să dau cu pumnu’,
să dau cu bâta, să beau ca un bărbat adevărat, să sar pentru altu’ la necaz, să iau
viaţa-n piept pă toate părţilii, si alte lucruri care mi-a folosit mai târziu în
esperienţă. Că d’aia zic – io, cand mă uit, de ezemplu, la telenovelilii dă pă micu’
ecran si le văz pe toate muierile alea cum suferă-a pagubă, si cum toate plange una,
două, mă umflă râsu’, să mor io… Păi ce fel dă femei e alea, bă!?... Cacao cu
lapte, nu femei! Deci, vaz io că bagabonţii ăia să dădea la fată, adica o-mbrancea
si-o ciupea si ii dădea ghionturi, unu’ chiar i-a tras si-un sut, saraca, si că nimeni nu
sărea să le zica ceva, aşa că mă duc mai aproape si zbier la ei. Zic: ”Bă băieţi, ia,
care-i faza? Ce faceti voi cu fata, ă?”. Unu’, mai gras si mai inalt, face: ”Tanti, vezi
de treabă. Ti-e cald cu dinţii-n gură?”. Mamăăă!!! Ce m-a inervat chestia asta, nu
pot sa va spun! Si l-am luat tare: “Tinere”, zic, “ocazia dă care dai dovadă, nu e
tocmai politicoasă c-o doamnă care e mai mare dăcât tine. Nu te-a-nvăţat mă-ta să
vorbesti frumos? Poate vrei să chem Politia, ia, hai, valea cu toţii şi lăsaţi fata, că
vă dau pă mâna la Organe!”. S-au sesizat şi ăilalţi. A-nceput sa-njure si nu pot sa
reproduc aci care a fost ezact cuvintilii cu care s-a esprimat, deoarece ar insemna
sa folosesc un limbaj care nu e voie. Da’ pot sa va informez că s-a folosit mai dă
mai multe ori cuvântu’ muie şi cuvântu’ fut, iar altilii – mai dă puţine ori. Nu m-a
impersonat dă nicio culoare, aşa că am lasat sacoşilii jos şi cand i-am proptit un şut
in coaie, adică in testicoli, s-a facut cât o nucă. Atunci a sarit si ăilalţi, inca doi, si
io tocmai mă pregateam să ţip si să mai împărţesc si alte şuturi, la nimereală, cand,
altu’, al patrulea nenorocit, a scos un cuţit şi l-a băgat în fată. Aştia doi a văzut si s-
a răzgândit să tăbare pă mine, s-a hotărât imediat să se duce la ăla cu cuţitu, lu’
care i-a si zis “Ce-ai facut, bă? Esti nebun? Tira, repede” si a luat-o toti la fugă, cu
ăla lovitu-n testicoli cu tot, care fugea mai incet. Si mai era unu’ care a stat
deoparte, ăla cred ca ţinea de 6 sau aşa ceva. Cand m-am dus io lângă fată, s-a
apropiat si ăla si a zis că dacă sifonez ceva dă ei, imi ia glanda. “Huo! I-o iei lu ma-
17
ta, labagiule!”, i-am zis, si cred că a vrut să mă pocnească da’ s-a răzgândit, fi’ncă
nu mai avea timp sa fugă dupa ăilalţi, sa-i prinză din urmă. Acuma, fata era căzută
pă jos, p-o parte, si sângera rău, da’ rău dă tot. Io n-aveam mobilu’ la mine, că
niciodata nu-l car dupa mine la piaţă, că mi-l fură. Nasol dă tot, că nu stiam cum să
fac sa chem o salvare. Măi, mi-a venit o idee-n cap, să cer la un cetăţean telefonu’
ca să sun la 112. Da’ pîn preajmă era decât o batrânică amărâtă si un copilas de
vreo 10 anişori cu un câine lup, care n-avea telefon. Parcă intrase cu totii-n pamant
– nu stiu cand s-a golit parcu’, zău. Acuma, zic, daca fug pă stradă să cer telefonu’
dă la careva, asta mică moare acilea până găsesc io un generos! Aşa că am
rasturnat sacoşilii dă la piaţă, care era din pânză, toate, si le-am legat intre ele si am
făcut aşa, ca un fel dă bandaj din fo şase sacoşe. Si i l-am petrecut peste rană.
Dom’ne, cre’ că-i găurise f’un mare vas dă sânge, fi’incă curgea dîn ea ca dîn porc.
Jur!... Mamă, ce-aş mai fuma o ţigăruşe… Da’ nu e voie, asa-i?... Nu e voie… Nu-
i nimic, că nu mai e mult dă povestit… Asa, deci, norocu’ meu că pân’ la op’şpe
ani am crescut la ţară, deci am văzut duium dă porci înjunghiaţi, că altfel, musai că
m-aş fi pierdut cu firea, ceea ce nu era în folosul victimei, adică a lu’ Cazu’ Lulu,
că aşa mi-a zis domnii de la între-rogatoriu că s-a denumit cazu’, nu ştim exact de
ce, că pă fata aia nu ştie nimeni cum o cheamă, din câte mi-a spus si mie unu’ din
ofiţerii ăia mai cumsecade de la secţie. Dacă am vazut io ca sacoşilii pă post dă
bandaj nu e cine stie ce ajutor, m-am aplecat ca să iau fata pă sus, pă braţe, să fug
cu ea la stradă, că doar o opri fo maşină, un taxi, ceva, s-o ducem pân’ la spital.
Numai că… surpriză dă surpriză – fata era atat dă grea, că nu putui s-o salt dă jos.
Foarte nelalocu’ ei treaba, fi’ncă aşa, dacă te uitai la ea, nu părea să aive mai mult
dă patrujdouă, hai, patruşcinci dă kile. Să mor io. Iar pentru mine, asta nu era o
greutate. Vreau sa zic – la cât car io zilnic si la câtă muncă fizică fac acasă, sau la
depozit, unde cu asta mă ocup, să salt patruşcinci dă kile nu era o problemă. Da’
părea ca are o sută patruşcinci dă kile, aşa era dă grea. Era dă neurnit, frate. M-am
gandit că macar s-o târuiesc si s-o ased pă iarbă, fi’ncă toata faza să petrecea fix in
mijlocu’ drumului, da’… ce să vă zic – nici măcar un centimetru n-am putut s-o
mişc; parcă era lipită dă pamant. Atunci i-am spus ceva gen “Tu incearca sa nu mai
sangerezi în halu’ ăsta, până mă duc io după ajutoare iar daca trece careva
p’acilea… o să te vază, sigur”. P’ormă m-am gandit că să trimit baiatu’ ala cu
câinilii sa cheme pă careva, decât că până m-am scărpinat io ce sa fac si cum sa fac
mai repede, copchilu’ dispăruse cu tot cu câine. Asa că dau să plec ca să adun un
om dă bine, ceva, numai că ea, sărăcuţa, zice, cu ultimele ei puteri : “Nu, nu
18
trebuie sa chemati pe nimeni. E prea tarziu, dati-mi un măr.”… Măi, prima dată am
zis ca n-aud bine, da’ ea a repetat, amărâta; cerea un măr dintre merilii dă să
rostogoliseră pă alee, când am vărsat sacoşilii, ca sa-i fac bandaju’, că pesemne
poftise la ele – era niste mere mari, aurii… “Un măr doresti, papuşică?” – “Un
măr, da. Va rog.”. No, i-am dădut măru’, că – na, rugamintea la un muribund…,
mă-ntelegeti– io cre’ că la fel ati fi procedat şi matale. Nu?... Acuma, cu măru’ a
fost cam aşa: că ea, săraca, nu prea mai avea putere să mânce dîn el, că abia mai
trăgea aer si sângera ca la balamuc, aşa că l-a molfăit un pic, p’orma a horcăit de
doua-trei ori si… s-a dus. Sau s-a dus în fo’ comă, ceva, fi’ncă dă respirat – parea
că încă respiră. Atunci chiar că m-am desprins d’acolo-şa, de la locu’ faptei ş-am
alergat pă strada, urlând „Ajutor, ajutor, cine are un telefon mobil”, da’ să nu
credeţi că s-a grăbit careva să sară! A mai durat pân’ am reuşit să sun la o abulanţă
d’asta, care, până a venit, fata a murit dă tot… P’ormă – dăi şi dăi estemporale la
sectie si mă tot suna, cam o dată la 5-6 zile mă suna să mă duc iar – ancheta, cică.
Da… P’orma s-a oprit, brusc. S-a-nchis cazu’, adică. M-a frecat de mi-a sărit ochii,
că cică să-i descriu p’ăia, pă criminali. Normal că voiam să-i descriu, numa’ că, nu
pricep dă ce – mi s-a şters din minte feţilii lor chiar din ziua aia. Parcă mă
hibnotisase la creer, nu altceva… Dă ea – da! Dă ea mi-am adus aminte perfect, tot
timpu’; parc-o vaz si-acu: micuţă, firavă, cu făţuca aia dă şoricel, cu cămăşuţa aia
dă noapte, galbină cu floricele şi desculţă. Ea mi-a ramas în minte foarte clară, da’
ăia…; nemernicii ăia – parca n-ar fi avut chip dă oameni, nu ştiu cum… Mi-a
aratat domnii de la Politie sute dă mii dă poze, dîn insectaru’ lor, dă la colecţie,
vezi bine, doar, doar! Da’ nimic. P’ormă nu m-a mai sunat nimeni, pân’ acu’, când
mi-a zis că să vin la comisie. Cică tot nu l-a găsit pă criminal.

Isi aduna sacosele. Se ridica. Scobeste prin sacose dupa tigari.

A PATRA FEMEIE: Nu stiu ce să vă mai zic; v-am zis tot ce era dă zis, pă scurt.
După faza asta, imediat, am ramas gravidă, ceea ce la treijnouă dă ani cât aveam…
şi după încă trei plozi, toate fete… a fost cam pă neaşteptate, da’ al meu a zis că să-
l lăsăm, că poate-o fi baiat. Parcă-l auzeam pă tata!... Măi, de gura lui l-am lasat
şi… asta a fost! – acu’ avem un baiat, si urmeaza sa ne mutam intr-un apartament
dă două camere, fi’ncă garsonera aia unde stăm, vizavi dă parc, chiar că e cam
mica la atatea suflete si, sincer va zic – nu-mi pare rau. Nu-mi pare rău dăloc!

Isi gaseste tigarile. Extrage pachetul dintre cumparaturi, Scoate una din pachet.
19
A PATRA FEMEIE: Si acu’ chiar că mă duc să trag o ţigăruşe, că mi se dă
semne dă nefroză deja – ia, că am stat nefumată’ juma’ dă oră!( Isi salta o parte
din sacose pe umar). Sănătate la toţi, săru’ mâna… (Da sa plece. Se opreste): Io
sper să-i prinză pă nenorociţi. (Isi baga o tigara-n gura). Pă toţi!

Heblu si muzica. Lumina se reaprinde, usa se redeschide. In camera apare o…

femeie. Este machiata si accesorizata excesiv. Are doar o posetuta aurie sau
sclipicoasa, cu paiete. Tocuri. Fusta scurta. Decolteu indraznet, sani mari. Nu este
o parasuta, este un transsexual, deci A CINCEA FEMEIE. Vede sala – sincera
surpriza. Are un tic: isi aranjeaza mereu suvita rebela de pe frunte si vocea ii este
groasa. In plus – se parfumeaza compulsiv.

A CINCEA FEMEIE (inca de pe drumul spre scaun, pe care se aseaza elegant):

Ooooooo, ce multa lume; m-asteptam la ceva mai intim. Nu-i nimic – ne
descurcam si-asa – presupun ca aici trebuie sa stau, nu?!... Asadar, astazi vom
vorbi, din nou, despre cazul Lulu… Desigur, cu dvs. este cu totul altceva decat a
fost cu autoritatile – asta, categoric. In sensul ca ma simt incomparabil mai relaxat
– mai relaxată adică, si mai… mai capabila sa furnizez detaliile pe care presupun
ca le asteptati. Dumneavoastra faceti o evaluare, nu-i asa?...

Se parfumeaza, cu o micuta sticla din geanta.

A CINCEA FEMEIE: Adica…, ma rog, cumva, dvs. stabiliti daca noi, cei cinci
martori – in fine: cele cinci martore ale cazului Lulu suntem in toate facultatile
mintale, corect?... Ok. E-n ordine, atata doar trebuie sa va spun – desi, presupun ca
aveti deja dosarele noastre – că eu sunt un caz aparte; sau, poate ca nu, daca dvs.
priviti problema cu deschidere si fara prejudecati. Treaba e simpla, in fond: inainte
sa fiu femeie, am fost barbat. Practic, sunt numai 2 ani de cand am devenit femeie,
gratie chirurgiei plastice si tratamentelor cu hormoni. Bine, procesul a durat ceva
mai mult, insa, de doi ani incheiati ma prezint sub aceasta forma – de ce sa nu
recunoastem!? – reusita. Reprezint unul din succesele profesionale ale echipei de
plasticieni care opereaza genul acesta de… (rade): ‘fenomene’.

Se parfumeaza.

A CINCEA FEMEIE: Da, deci am lucrat ca jurnalist dupa terminarea facultatii,

iar acum sunt reporterita. Profesional – cariera mea nu a suferit schimbari majore.

20
In plan personal, cred ca am avut un parcurs destul de predictibil: am inceput, la 16
ani, cu o heterosexualitate mai drgraba fortata de tabu-urile sociale, la 21 mi-am
declarat public bisexualitatea, la 24 am renuntat complet la raporturi cu fete, iar la
30 am inceput tratamentul pentru schimbare de sex. Sincer, de cand ma stiu mi-am
dorit asta, poate chiar dinainte sa stiu ca mi-o doresc. Acum am, in sfarsit, un iubit.
Unul real, adica…

Se parfumeaza.

A CINCEA FEMEIE: Pe la jumatatea lui aprilie, anul trecut, faceam o vizita unei
prietene, si, ca sa fim cat se poate de exacti: unica mea prietena. Pe scurt, despre
ea: o femeie singura, care nu s-a casatorit niciodata, nu pentru ca nu si-ar fi dorit
asta, ci pentru ca, pur si simplu, niciuna din relatiile ei n-a rezistat.In concluzie,
vorbim despre o persoana cu un anumit grad de nefericire – acela pe care ti-l dau
singuratatea si dragostea neimpartasita. O data pe sapatmana merg la ea si stam de
vorba si comunicam… Chestiile obisnuite, ca-ntre fete. De cand s-a mutat intr-un
cartier de blocuri, vizitele sunt, obligatoriu, cu taxiul. Nu suport sa ma deplasez in
cartierele limitrofe, indiferent ca vorbim de capitala, provincie sau strainatate; am o
idiosincrazie si gata. Numai ca in ziua aceea a fost imposibil sa gasesc un taxi, asa
ca am luat un mijloc de transport in comun si m-am grabit sa tai parcul dincolo de
care se află blocul prietenei mele. Mergeam repede, ca sa evit pe cat posibil
contactul cu oamenii din acea zona. Altminteri, sunt o persoana cat se poate de
sociabila, doar ca inca nu mi-am rezolvat aceasta fobie; aceasta respingere fata de
periferie, cu tot ce implică ea.

Se parfumeaza.

A CINCEA FEMEIE: Poate ar mai trebui precizat faptul ca doamna pe care o

vizitam saptamanal reprezintă prima mea experienta cu o femeie, iar eu am ramas,
se pare, marea ei iubire. Asta – pana in clipa cand am facut operatia. De atunci
incoace – lucrurile s-au schimbat un pic intre noi, deoarece ea si-a ‘recalibrat’
sentimentele, iar eu mi le-am descoperit cu adevarat. Stiu ca totul sună ca scos
dintr-un film de Almodovar, insă asta este adevarul; luati-l ca atare.

Se parfumeaza.

21
A CINCEA FEMEIE: Asadar, treceam grabit (se corecteaza): grabita prin parc,
complet neatent-ă la ce e-n jur; prin urmare, nu stiu sa descriu ce fel de oameni se
aflau in apropiere sau in departare. Mergeam cu privirea-n jos si cu pasi enormi. La
un moment dat, cam pe la capatul aleii, am fost gata-gata sa ma izbesc de o
persoana care statea, pur si simplu, in mijlocul drumului. Acuma, ce sa va spun –
aleea, fie ea si principală, a unui parc de cartier limitrof nu e tocmai un bulevard;
practic – doi oameni pot trece pe ea lejer, dar nu mai mult. Am pus frana si am
incercat sa ocolesc “obstacolul”, numai ca nu era loc. Atunci am ridicat ochii. De
jos in sus, am scanat urmatoarele: o pereche de pantofi inalti, o pereche de gambe
zvelte, o rochie neagra, mulata, o silueta impecabila, o pereche de sani perfecti si
naturali, o pereche de buze carnoase, o pereche de ochi negri, imensi si un par
scurt, roscat, carliontat. Sa spun ca pentru o secunda am regretat ca renunatesem la
sexul meu masculin, ar fi o exagerare. Totusi, pret de cateva fractiuni de timp, am
ezitat intre excitatie, invidie si admiratie. Aveam de-a face, deci, cu trei reactii: una
preponderent masculina, una cu precadere feminina si una echidistanta. Ca sa ma
decid careia dintre ele ii dau intaietate, mi-a luat ceva – timp in care aparitia (sau –
cazul Lulu), a apucat sa etaleze o dantura seducatoare intr-un zambet si mai
seducator si sa degaje un glas absolut sexy, pe care l-a folosit ca sa ma intrebe :
“Va grabiti, domnule?”… Apelativul ‘domnule’ m-a surprins, evident – erau deja
cel putin zece luni de cand “domnii” intorceau priviri dupa mine, imi faceau curte,
imi cereau numarul de telefon si asa mai departe. Se scursesera peste zece luni de
cand fizicul meu nu mai lasa loc niciunei indoieli. Primul gand a fost ca, probabil,
doamna este tot un transsexual, ca, pesemne, ne cunoscuseram prin spital si ca
acum era ceva de nerecunoscut la ea, asa ca am intrebat: “Nu va suparati, ne
cunoastem?!”…

Se parfumeaza.

A CINCEA FEMEIE: “Inca nu”, a zis; “încă nu, doamnă”… Deja devenea usor
bulversant dialogul. Am vrut sa trec mai departe, sa evit orice continuare a unei
intamplari care nu suna bine din start. Mi-a barat drumul. “Cat de tare va grabiti?”,
a spus. “Ma grabesc foarte tare”, am spus. “Acordati-mi cateva minute”, a spus ea.
“Nu am cateva minute”, am spus eu. “Daca nu mi le dati, o sa mi le iau singura”.
Acuma, felul in care a rostit vorbele astea, lasa loc de interpretare. Nu eram sigura
daca este o amenintare sau o insinuare ghidusa. Reflex, am intrebat: “Adica cum?”.

22
M-a luat de brat si m-a… aproape m-a tarat mai incolo, intr-un loc ferit, intr-un
colt al parcului, unde se află un rhododendron urias, imprejmuit cu un gardut de
fier. “Ce vreti de la mine?”, am spus. “Nimic deosebit. Vreau sa va privesc. Atata
tot”. “Sa ma priviti pe mine? Pentru ce?” – “Pentru ca sunteti bogata”, a zis. In
mod cert nu se putea referi la conditia mea materiala, asa ca tactica a functionat
perfect si, cum aici suferim cu totii de asa-numita ‘nevroză balcanică’ in cel mai
avansat grad, am picat si eu in plasa unui atat de bine ticluit compliment si am lasat
garda jos. Presupun ca sunteti familiarizati cu notiunea de “nevroză balcanică”,
deci nu intram in amanunte despre asta, ok?... Fapt este ca, aceasta lauda; aceasta
satisfacere neasteptata a nevoii (permanente) de confirmare, aceasta cursa intinsa
narcisimului personal m-a curentat puternic, de altfel – ca pe orice om; ca pe orice
femeie, in speta. Si am facut greseala sa-i intorc zambetul. Ne-am lansat intr-o
conversatie care friza absurdul. Evident, nu mai retin chiar tot, tot ce s-a spus
atunci, insa mi-au ramas pe creier franturi de discutie destul de remarcabile prin
lipsa lor de aderenta la un imediat al subiectului, cum ar fi: “Scoicile nu trec prin
dureri cand nasc perle”, sau “Impacarea dintre un om si adevarul sau”, sau “De ce
sa cautam frumosul, cand se traieste atat de bine in afara lui?” – categoric, cu
afirmatia asta nu sunt de acord –

Se parfumeaza.

A CINCEA FEMEIE: – si, de aici, s-a nascut o… un fel de disputa. Intr-un mod
bizar, asteptarea plina de emotie a revederii cu singura mea prietena se topise cu
desavarsire. Odata intrate in polemica, ne-am ambalat amandoua. Treaba a inceput
sa escaladeze. Ea s-a inflamat mult mai tare ca mine, asta e drept. Nu stiu de ce n-
am plecat, pur si simplu. Probabil pentru ca ea, cazul Lulu, amesteca in discursul
ei provocari brutale si tulburatoare complimente. Era ceva schizofrenic in toata
intamplarea asta; ceva care, ca orice patologie, inainte de a deveni periculoasa, este
irezistibila. Vezi atractia de nereprimat pentru personajele negative si asa mai
departe… Bun, la un moment dat, iritata, cred, de unul din raspunsurile mele, m-a
imbrancit. Gestul m-a luat pe neasteptate si m-am clatinat putin. Cred ca
ajunseseram sa ne certam deja, sau, in tot cazul – ea se certa cu mine. Undeva, in
planul doi, ma uitam detasat-ă la toata situatia si ma cam umfla rasul. Asta, pana
cand cazul Lulu a trecut la un tir de invective din care nu se mai oprea. Am tacut si
am lasat-o sa turuie. Lucrul asta probabil ca a scos-o din minti, pentru ca m-a

23
imbrancit din nou, de data asta mai tare. N-am reactionat; vroiam sa vad pana unde
merge. A mers si mai departe: mi-a tras o palma. Si pe urma mi-a mai tras una si
m-a imbrancit din nou. Nu era neaparat ceva dureros fizic, insa, in plan psihic, un
clopotel incepea sa clincane. I-am spus sa se opreasca din isteria aia ridicola. Drept
raspuns, mi-a mai tras un branci. Atunci, am ridicat vocea la ea. Nu tare, doar cat
sa-i arat ca e momentul sa inceteze. Presupun ca nu se astepta, pentru ca, brusc, a
devenit palida, buzele au inceput sa-i tremure si… a facut un pas in spate. Tocurile
i s-au dezechilibrat in pietris si… a cazut peste gardul de fier din jurul… copacului.
Al rhododendronului. Am incercat s-o prind in cadere, dar… a fost prea repede. N-
am… n-am reusit… Varfurile de metal… ale garduletului… i s-au infipt in torace
si… i-au strapuns ambii plamani. Totul s-a petrecut foarte, foarte repede…

Se parfumeaza, plange si tremura.

A CINCEA FEMEIE: N-a murit pe loc. A murit in salvare. A fost un accident.

Stupid, absurd, ca toata intamplarea asta… nefericita. A fost… cel mai greu
moment din viata mea… A fost… In fine.

Se parfumeaza, isi revine treptat.

A CINCEA FEMEIE: Unul din baietii de pe ambulanta Smurd a avut grija sa nu

colapsez… Suportul psihiatric, de care oricum beneficiezi la pachet cu operatia
pentru schimbare de sex, a avut si el un aport semnificativ… Mama… a fost cateva
luni nedezlipita de mine; bref : mi-am revenit destul de repede.

Se parfumeaza.

A CINCEA FEMEIE: Si – da, paramedicul de pe Smurd este acum iubitul meu.

Primul meu iubit adevarat. Si – da, am acceptat sa-l impart cu prietena mea, pentru
ca ea este atat de singură si pentru ca stim amandoua ca nu se va marita niciodata.
Sunt cateva lucruri, din trecutul meu, pe care incerc sa le uit si altele cu care incerc
sa traiesc. Dar – da, viata mea incepe sa arate bine… In sfarsit!

Se parfumeaza. Heblu. Muzica. Se aprinde lumina. Pe scaun se afla LULU. Lulu e

cu spatele, asezata... Muzica se stinge. Lulu are o voce perfecta:

LULU : Buna seara.

24
Lulu se intoarce incet, incet spre sala.Nu are fatza – trasaturile ii sunt estompate,
ca si cum si le-ar fi acoperit cu un strat gros si compact de fond de ten.

LULU : Eu sunt Lulu. Pot sa va rapesc o secunda?...

Lulu zambeste larg. Din poala rochiei ei lungi ies aburi. Heblu si muzica…

THE END

(sau poate ca nu!?!...)

25