VIRTUŢILE CREŞTINE

Cuvântul virtute provine din latinescul „virtus”.

Virtutea creştină este calitatea omului, de a împlini toată legea morală
din dragoste faţă de Dumnezeu.
Virtutea este hrana sufletului, potoleşte pornirile rele și ispitele omului,
îl face pe creştin liber de păcate şi sădeşte în sufletul lui binele,
mulţumirea şi de încrederea.
Opusul virtuţilor sunt viciile. Dacă virtuţile sunt deprinderi de a face
bine, viciile sunt deprinderi de a face rău. Atât virtuţile cât şi viciile se
dobândesc prin repetare
Virtuţile creştine se pot fi împărţite în două grupe:
VIRTUŢI RELIGIOASE ŞI VIRTUŢI MORALE.
VIRTUŢILE RELIGIOASE SUNT: DRAGOSTEA, CREDINŢA ŞI SPERANŢA

DRAGOSTEA CREŞTINĂ
Cuvântul dragoste provine de la slavonul „dragosti” şi este
sinonim cu iubire.
Dragostea este în acelaşi timp cea mai mare virtute religioasă,
izvorul tuturor virtuţilor creştine.
Dragostea creştină, fie umană, fie divină, este cea mai profundă
expresie a apropierii dintre oameni.
Ea este sădită, în firea omului, de însuşi Dumnezeu, la creare, şi
de aceia se mai numeşte şi dragoste firească.
CREDINŢA CREŞTINĂ
Cuvântul credinţă provine de la latinescul „credintia” şi este
darul lui Dumnezeu prin puterea căruia primim ca adevăruri
sigure tot ce a descoperit El însuşi şi ceea ce ne învaţă Biserica.
Credinţa este totodată lucrarea harului divin în sufletul omului
unde creează convingere despre existenţa lui Dumnezeu şi
despre faptul că El a creat lumea prin puterea cuvântului, din
nimic. 
Credinţa nu mai este necesară dupa moarte deoarece atunci faţă
la faţă vom vedea şi vom fi văzuţi de Dumnezeu.
SPERANŢA CREŞTINĂ
Cuvântul speranţă provine din italianul „speranza” şi este
sinonim cu nădejdea. Speranţa creştină este virtutea care ne face
să dorim pe Dumnezeu, să aşteptăm cu răbdare şi cu deplină
încredere fericirea veşnică.
Omul care trăieşte în speranţă este ferm convins de biruinţa
binelui asupra răului, a adevărului asupra minciunii, a luminii
asupra întunericului, a vieţii asupra morţii şi ştie că Isus îl va
aluta mereu făgăduindu-i viaţa veşnică.
VIRTUŢILE MORALE SUNT: ÎNŢELEPCIUNEA, DREPTATEA, CUMPĂTAREA ŞI TĂRIA

ÎNŢELEPCIUNEA CREŞTINĂ
Cuvântul înţelepciune provine din latinescul „intellecito” şi
defineşte capacitatea superioară de a înţelege şi de a judeca
lucrurile.
Înţelepciunea creştină este judecata mentală şi chibzuinţa
creştinului de a selecta varianta cea mai bună a unui anumit plan
de acţiune, în vederea obţinerii scopului dorit la un moment dat,
prin care să nu supere, prin vorbă şi faptă, pe bunul Dumnezeu,
sau pe semenii săi.
Altfel spus, înţelepciunea este arta succesului.
DREPTATEA CREŞTINĂ

Cuvântul dreptate provine din latinescul „directus” care

însemnează „drept” la care s-a adăugat sufixul „–ate”. Este
sinonim cu cuvântul „echitate”. Dreptatea este un principiu
moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine
şi să i se respecte drepturile.
Dreptatea este în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Sunt
drepţi, nu cei ce aud cuvântul, ci cei care împlinesc cuvântul.
CUMPĂTAREA CREŞTINĂ

Cuvântul cumpătare provine din latinescul „compitare” şi

desemnează echilibru sufletesc, judecată dreaptă, stăpânirea de
sine, măsură, moderaţie, sobrietate, ... etc.
Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune
măsură în toate actele şi faptele vieţii sale: în mâncare, băutură,
îmbrăcăminte, în vorbe, avuţie şi în tot comportamentul său.
Cumpătare este de folos atât trupului cât şi sufletului pentru că
ea pune frâu instinctelor şi îndemnului spre păcat. Ea duce la
blândeţe, smerenie, bună cuviinţă în vorbe şi fapte, şi la sănătate
sufletească şi trupească prin post şi rugăciune.
TĂRIA CREŞTINĂ
Cuvântul tărie provine din latinescul „talem” care însemnează
„tare” şi sufixul„ -ie”.
Tăria este capacitatea de luptă, puterea de afirmare, forţa morală,
autoritatea, stăpânirea, vigoarea,etc.
Tăria creştină se realizează printr-un echilibru fizic şi mental
care îl face capabil pe creştin să sesizeze şi să se înlăture
uneltirile celui necurat.
Echilibrul este necesar pentru a nu cădea în sfială sau laşitate pe
de o parte şi în îndrăzneală necugetată sau nesăbuinţa, pe de altă
parte.