UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
ŞCOALA DOCTORALĂ

TEZĂ DE DOCTORAT
SANCŢIUNI PROCEDURALE ÎN PROCESUL CIVIL
– DIN PERSPECTIVA
NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ –

- REZUMAT -

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU

DOCTORAND:
Paul POP

- 2015-
Cuvinte – cheie: proces civil; sanctiuni procedurale; acte de procedura;
termene de procedura; nulitati; decaderi; perimari; amenzi judiciare;
despagubiri.

Capitolul I. Precizări prealabile

Incepem prezentul rezumat printr-un aspect de ordin procedural, in sensul ca teza de
doctorat intitulatata „SANCTIUNI PROCEDURALE IN PROCESUL CIVIL – DIN
PERSPECTIVA NOULUI COD DE PROCEDURA CIVILA” este structurata in 8 capitole, iar
cu exceptia primului capitol, respectiv cel introductiv, celelalte capitole se subdivid in sectiuni
si subsectiuni.
Trecand de acest aspect pur formal, si intrand in prezentarea generala a temei abordate,
putem afirma ca in materia dreptului există o multitudine de sancţiuni, acestea constituind o
componentă fundamentală în cadrul oricăror sisteme juridice, tradiţional, doctrina împărţind
sancţiunile în funcţie de natura lor în: sancţiuni civile, sancţiuni procesual-civile, sancţiuni
penale, sancţiuni procesual-penale, sancţiuni administrative şi sancţiuni disciplinare.
Iată de ce, în economia procesului civil, sancţiunile procedurale îşi au locul bine
determinat, având un rol fundamental în ansamblul de garanţii juridice destinate să asigure
desfăşurarea în condiţiuni optime a actului de justiţie, constituind un instrument, la îndemâna
judecătorului, ce trebuie adaptat la fiecare situaţie specifică şi nu aplicat în orb, fără nicio
noimă, conform principiului summum ius summa iniuria.
Astfel, în cadrul cercetării doctorale, am decis să tratăm, din perspectiva noului Cod de
procedură civilă, acele sancţiuni procedurale pe care le-am considerat a fi esenţiale pentru buna
desfăşurare a procesului civil, adică: nulitatea (capitolul IV), decăderea (capitolul V),
perimarea (capitolul VI), amenzile judiciare şi despăgubirile (capitolul VII).
In egala masura am considerat oportun sa tratam aceste sanctiuni procedurale si din
perspectiva dreptului comparat, astfel ca in capitolul VIII am tratat regelementarea diferitelor
sanctiuni procedurale civile in sisteme de drept din: Franta, Elvetia, Belgia, Luxemburg si
Republica Moldova.

2
 Trebuie precizat că procesul civil presupune o combinaţie de oralitate şi de acte scrise.
Dacă o lungă perioadă de timp procedura orală a fost predominantă, în prezent aceasta a lăsat
locul procedurii scrise, sigur, fără a înlătura oralitatea din procedura judiciară.
De aceea, dupa precizarile de ordin general, teza tratează actele de procedură (capitolul
II) şi termenele procedurale (capitolul III), pentru că niciodată într-un proces nu vom putea
vorbi de nulităţi fără acte de procedură, sau de decăderi ori perimări fără termene procedurale.

Capitolul II. Actele de procedură

Acest capitol este structurat in 4 sectiuni: sectiunea I – preliminarii; sectiunea a II-a –

notiunea de act de procedura si interconexiunea conceptelor act de procedura – forma
procedurala; sectiunea a III-a – clasificarea actelor de procedura, respectiv sectiunea a IV-a –
conditiile generale necesare pentru indeplinirea actelor de procedura.
În condiţiile în care conceptul de proces civil a fost definit în doctrină ca “acea activitate
desfăşurată în timp de instanţă, părţi, organul de executare şi alte organe sau persoane în
vederea realizării ori stabilirii drepturilor sau intereselor civile deduse judecăţii şi executării
silite a hotărârilor judecătoreşti”1, tot aşa activitatea desfăşurată de aceşti participanţi la
realizarea dreptului este imperios necesar să se materializeze într-o sumă sau complex de acte,
intitulate concis acte de procedură.
Nici Codul de procedură civilă din 18652, nici Codul de procedură civilă Carol al II-lea
din 1940 (neintrat în vigoare), nici modificările de substanţă aduse Codului de procedură civilă
în anul 19483, cu modificările şi completările ulterioare şi nici noul Cod de procedură civilă, nu

1
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Teoria Generală, vol. I, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996, p. 453.
2
Vechiul Codul de procedură civilă (denumit în cele ce urmează Codul de procedură civilă 1865 sau
prescurtat C. pr. civ. 1865) a fost promulgat la 11 septembrie 1865 (M.Of. nr. 200/1865) şi a intrat în vigoare la 1
decembrie 1865, aducându-i-se modificări minore în perioada 1877-1896 până la noua lege pentru modificarea
legii de procedură civilă promulgată prin Decretul nr. 1228 din 14 martie 1900 (M.Of. nr. 281 din 15 martie 1900),
intrată în vigoare la 1 septembrie 1900, lege care a adus modificări de substanţă vechiului cod.
Ulterior, Codul de procedură civilă 1865 a fost modificat prin Legea din 19 mai 1925, cunoscută sub
denumirea de ”Lege asupra accelerării judecăţilor” (M.Of. nr. 108 din 19 mai 1925), prin Legea pentru modificarea
Legii din 19 mai 1925, privitoare la unificarea unor dispoziţiuni de procedură civilă şi comercială, pentru înlesnirea
şi accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi curţilor de apel, precum şi pentru unificarea competinţei
judecătoriilor şi prin Legea nr. 394/1943 pentru accelerarea judecăţilor în materie civilă şi comercială (M.Of. nr.
143 din 23 iunie 1943 şi cu rectificările publicate în M.Of. nr. 146 din 26 iunie 1943).
3
Codul de procedură civilă 1865 a fost modificat substanţial, în debutul anilor de democraţie populară,
prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 pentru modificarea Codului de procedură civilă (M.Of. nr. 35 din 12
februarie 1948), care a intrat în vigoare la 1 martie 1948. Această variantă a Codului de procedură civilă 1865 a

3
au reglementat o definiţie clară a actelor de procedură. Ceea ce au făcut însă, a fost să
reglementeze, prin reguli clare, pe de o parte organizarea instanţelor de judecată şi competenţa
acestora, iar pe de altă parte, formele prin care se poate declanşa un proces civil, aducerea
părţilor în faţa judecătorului, administrarea probatoriului, modalităţile de desfăşurare a
dezbaterilor în instanţă, exercitarea căilor de atac, pronunţarea hotărârii şi aducerea acesteia la
îndeplinire acolo unde este necesar, pe calea executării silite. Considerăm că absenţa unei
definiţii în Codul de procedură civilă îşi are explicaţia în faptul că actele de procedură au o
natură juridică diferită.
De aceea, am definit actul de procedură ca fiind orice act, atât în sens de operaţiune
juridică, cât şi în sens de înscris, care probează existenţa operaţiunii, făcut în vederea
declanşării procesului civil, în cursul şi în cadrul acestuia de către instanţa judecătorească,
părţi şi ceilalţi participanţi la proces, în legătură directă cu activitatea procesuală a fiecăruia.
Noul Cod de procedură civilă4 a dedicat actelor de procedură Titlul IV al Cărţii I, cu
precizarea că reglementarea comportă exclusiv asupra cererilor efectuate de părţi şi asupra
citaţiilor împreună cu comunicările actelor de procedură.
Condiţiile generale de validitate ale actelor de procedura sunt: 1) actele de procedură
trebuie să îmbrace formă scrisă, 2) actele de procedură trebuie să indice în chiar conţinutul lor
că cerinţele legii au fost îndeplinite, si 3) obligativitatea îndeplinirii actelor de procedură în
limba română.
1) În legătură cu prima condiţie, Codul de procedură civilă reglementează în art. 148
alin. (1), sub denumirea marginală “Condiţiile generale”, faptul că orice cerere adresată
instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă indicarea instanţei căreia
îi este adresată, numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi
sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul,
obiectul, valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura.
2) În ceea ce priveşte a doua condiţie, anume aceea că actul de procedură trebuie să

suferit şi ea modificări importante în anii 1993 şi în 2000, fiind forma de Cod utilizată în perioada 1948-2013,
drept pentru care l-am denumit în cele ce urmează Codul de procedură civilă 1948 sau prescurtat C. pr. civ. 1948.
4
NCPC reglementează în Cartea I – Dispoziţii generale; Titlul IV – Actele de procedură; Capitolul I -
Forma cererilor în art. 148-152 şi în Capitolul II – Citarea şi comunicarea actelor de procedură în art. 153-173.

4
consemneze în chiar conţinutul său respectarea condiţiilor impuse de lege pentru întocmirea sa,
aceasta ne duce la concluzia logică că actul de procedură nu poate fi completat cu probe
extrinseci, astfel încât să se poată dovedi că a fost valabil întocmit.
3) A treia condiţie generală prevede că actele de procedură se îndeplinesc în mod
obligatoriu (s.n.- P.P.) în limba română.
În principal, raţiunea unei astfel de reguli rezidă în primul rând, aşa cum spuneam, din
prevederile constituţionale. Astfel, art. 13 din Constituţie stabileşte că “în România, limba
oficială este limba română”, iar art. 128 alin. 1 din Constituţie nu face altceva decât să
particularizeze această prevedere de la genul proxim la specie, adică la procedura judiciară.

Capitolul III. Termenele de procedură

Termenele procedurale prin existenţa lor nu fac altceva decât să asigure certitudinea
drepturilor şi stabilitatea raporturilor juridice, fapt ce duce în mod evident la respectarea
principiului legalităţii, pe de o parte, şi a interesului părţilor de a-şi pregăti temeinic apărările,
astfel încât să nu fie supuse unor sancţiuni severe, pe de altă parte.
Determinarea duratei termenelor şi sancţiunea nerespectării acestora este foarte legată de
termenul rezonabil al procedurilor judiciare impus de art. 6 § 1 din Convenţia europeană a
drepturilor omului5.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului există o multitudine de cauze

soluţionate în care statele membre au fost sancţionate pentru nerespectarea dreptului de a judeca
într-un termen rezonabil cauzele ce le-au fost deferite spre soluţionare (art. 6 § 1 din
Convenţie), ori pentru nerespectarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie)6.
Cu toate acestea, a existat o cauză care a sancţionat un stat membru pentru faptul că
sistemul său de drept, în ansamblul său, nu permitea în mod efectiv persoanelor să exercite o
acţiune în justiţie prin care acestea să pretindă judecarea unei cauze cu celeritate, respectiv
reducerea duratei procesului. Este vorba despre cauza Kudla împotriva Poloniei7 şi care, deşi în

5
Consiliul Europei - Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, denumită
simplificat Convenţia europeană a drepturilor omului a fost adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950. România a
ratificat Convenţia prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.
6
e.g.: C.E.D.O., Cauza Mikulic c. Croaţiei, cererea nr. 53176/99, hotărârea din 07 februarie 2002, URL:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-60035.
7
C.E.D.O., cauza Kudla c. Poloniei, cererea nr. 30210/96, hotărârea din 26 octombrie 2000, URL:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-63471.

5
fapt vizează un proces penal, a reuşit să ducă la apariţia unor principii care să se aplice atât în
procesul civil, cât şi în cel penal.
Măsura luată de Curte este justificată în cuprinsul hotărârii, apreciindu-se „că a venit
timpul să se revizuiască jurisprudenţa Curţii”, aceasta având în vedere „frecvenţa din ce în ce
mai mare a constatărilor de încălcare a Convenţiei” care constituie deja un „pericol important
reprezentat de lentoarea excesivă a justiţiei”8.
Şi legiuitorul român a luat în calcul necesitatea armonizării legislaţiei în materia
procesului civil, problema duratei procedurii fiind una recunoscută şi asumată, ceea ce a condus
la introducerea unor instituţii noi în NCPC9.
Termenul de procedură are două componente, prima dată de intervalul de timp în care
trebuie îndeplinit un act de procedură sau, dimpotrivă, în care nu poate fi îndeplinit, şi a doua
componentă reprezentată de data fixă la care trebuie îndeplinit actul de procedură.
Din analiza art. 182 NCPC rezultă că odată cu împlinirea termenului se produc şi
efectele specifice celor două categorii de termene: încetarea posibilităţii de a mai efectua actul –
în cazul termenelor imperative, respectiv naşterea dreptului de a îndeplini actele de procedură –
în cazul termenelor prohibitive.
Cu caracter de noutate faţă de C. pr. civ. 1865, noul Cod de procedură civilă prevede
expres şi momentul în care se sfârşesc termenele procedurale (art. 182 NCPC). Totuşi,
prevederea de la alin. (1) – termenele socotite pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinesc la ora
24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură – are mai degrabă un caracter
general-orientativ pentru simplul motiv că actul de procedură, pentru a putea fi îndeplinit,
trebuie depus efectiv la instanţă sau la o altă entitate admisă de lege să primească astfel de acte,
doar în interiorul programului efectiv de lucru al respectivei instanţe sau entităţi.
Pornind de la premisa că fiecare termen procedural are un punct de plecare şi un punct
de împlinire, între care se situează ceea ce se numeşte durata intermediară, sub denumirea
marginală „Curgerea termenului. Prelungirea acestuia”, art. 184 alin. (1) NCPC defineşte
punctul de plecare astfel: „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură,
dacă legea nu dispune altfel”.

8
Idem, par. 148.
9
Astfel, noul Cod de procedură civilă reglementează, cu caracter de noutate, un astfel de recurs intern în
art. 515-519 – contestaţia privind tergiversarea procesului.

6
 Din acest punct de vedere, soluţia dată de art. 184 alin. (1) NCPC reprezintă regula
generală în materie, soluţie care s-a regăsit şi în vechea reglementare – art. 102 alin. (1) C. pr.
civ. 1865.
Pentru ca termenul procedural să înceapă să curgă, în mod evident, este necesar ca actele
de procedură să fie comunicate direct părţii sau reprezentantului acesteia în condiţiile art. 163 şi
art. 170 NCPC, sau, aşa cum prevede mai nou legea, între avocaţi sau consilieri juridici în
condiţiile art. 169 NCPC.
În ceea ce priveşte punctul de împlinire al termenului este acela în care efectul
termenului se realizează, adică termenul de procedură este determinat de data până la care actul
de procedură poate fi îndeplinit - în cazul termenelor imperative - orice act săvârşit după această
dată atrăgând sancţiunea decăderii întrucât actul este tardiv, respectiv data la care se naşte
dreptul de a îndeplini acte de procedură - în cazul termenelor prohibitive, orice act săvârşit
prematur fiind lovit de nulitate.
De la această regulă, noul Cod de procedură civilă a prevăzut o serie de excepţii, cu
referire precisă la cauzele de întrerupere şi de suspendare, unele dintre ele figurând şi în vechea
reglementare, altele având caracter de noutate:
A. Întreruperea termenului procedural se caracterizează prin aceea că şterge efectele
produse, în trecut, de curgerea termenului şi începerea curgerii unui termen nou. La fel ca şi
cazurile de echipolenţă, ele sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, neputând fi extinse nici
prin voinţa judecătorului şi cu atât mai puţin prin voinţa părţii.
B. Suspendarea termenului procedural, se caracterizează prin aceea că spre deosebire
de întrerupere, după suspendare cursul termenului se reia din punctul în care s-a oprit, luându-se
în calcul şi timpul scurs până la momentul suspendării. În faza de judecată10, suspendarea are un
caracter singular putând fi întâlnită doar în materia perimării. Astfel, conform art. 418 NCPC
cursul perimării se suspendă cât timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în
cazurile prevăzute de art. 413 NCPC, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, cu condiţia ca
suspendarea să nu fie cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în continuarea judecăţii [art. 418
alin. (1) NCPC].

10
În faza executării silite, suspendarea termenului procedural o întâlnim în materia prescripţiei dreptului
de a obţine executarea silită (art. 706-711 NCPC).

7
 Am considerat util ca in finalul acestui capitol să evocăm şi chestiunea termenelor de
procedura în faţa instanţelor europene, respectiv Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
(C.J.U.E.), Tribunalul Uniunii Europene11 (T.U.E.), Tribunalul Funcţiei Publice (T.F.P.),
precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.).

CAPITOLUL IV. Nulitatea actelor de procedură

Am definit nulitatea ca acea sancţiune procedurală care intervine în cazul actului de
procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l
total sau parţial de efectele sale fireşti, fiind astfel considerată cea mai gravă sancţiune care
afectează actul de procedură.
De lege lata, nulităţile sunt reglementate de art. 174 -– art. 179 NCPC, condiţiile
generale ale acestora fiind tratate în art. 175 – art.176 NCPC, care prevăd că actul de procedură
este lovit de nulitate atunci când sunt nerespectate cerinţele legale, de fond şi de formă pentru
întocmirea acestuia, iar părţii i s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin
desfiinţarea acestuia. Referitor la nulităţile expres prevăzute de lege, vătămarea se prezumă,
partea interesată putând face dovada contrară (art. 175 NCPC).
În primul rând, independent de caracterul absolut sau relativ, nulitatea trebuie invocată
de către părţi, procuror sau din oficiu, după caz, şi declarată ca atare de către instanţă printr-una
din formele deja consacrate, respectiv încheiere, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul în
care se află pricina şi de natura actului.
Dacă nulitatea nu este invocată sau, deşi invocată, nu este declarată ca atare de către
judecător, actul de procedură rămâne valabil, fiind prezumat legal, chiar dacă a fost îndeplinit
cu nerespectarea condiţiilor legale.
Reglementate pentru prima oară într-un mod clar şi distinct, aceste tipuri de nulităţi sunt
prevăzute în art. 175 – art. 176 NCPC.
Astfel, art. 175 NCPC, având denumirea marginală “nulitatea condiţionată”, prevede la
alin. (1) că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a
adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, iar la alin. (2)

11
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009), „Tribunalul de primă instanţă”
şi-a schimbat denumirea în „Tribunalul Uniunii Europene”.

8
stipulează că în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea
interesată putând face dovada contrară.
Ceea ce rezultă în mod clar este faptul că nulitatea condiţionată de existenţa unui
prejudiciu (art. 175 NCPC) constituie regula, adică dreptul comun în materie, iar nulitatea
necondiţionată de existenţa unui prejudiciu (art. 176 NCPC) constituie excepţia, datorită
limitării legale a cazurilor de nulitate necondiţionată.
Conform art. 175 alin. (1) NCPC: « actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin
nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin
desfiinţarea acestuia », iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că: « în cazul nulităţilor expres
prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară ».
Coroborând prevederile art. 175 NCPC cu cele ale art. 176 NCPC, se poate afirma că
primele reprezintă regula, adică dreptul comun în materie, iar secundele constituie excepţia.
Din analiza textului ce reglementează nulităţile condiţionate (art. 175 NCPC) se
desprind următoarele condiţii de existenţă a nulităţii:
1. nerespectarea cerinţelor legale la întocmirea unui act de procedură;
2. existenţa unei vătămări;
3. imposibilitatea înlăturării vătămării altfel decât prin desfiinţarea actului de
procedură.
Pentru a putea fi incidentă sancţiunea nulităţii condiţionate, aceste condiţii trebuie
întrunite cumulativ, lipsa uneia neputând fi complinită prin existenţa celorlalte două.
Importanţa acestui tip de nulităţi constă în faptul că în aceste cazuri existenţă vătămării
numai este o condiţie în care să intervină nulitatea. Bun înţeles, din această situaţie nu rezultă că
încălcarea cerinţelor prevăzute în text exclud, de plano, existenţa unei vătămări. Dimpotrivă,
vătămarea este atât de gravă încât legea nu mai impune vreo condiţie suplimentară în afară de
aceea determinată de încălcarea ei (a legii!).
În acelaşi sens, trebuie precizat faptul că nulitatea necondiţionată nu se aplică în mod
automat, în lipsa vreunei vătămări, deoarece vătămarea se produce, dar nu în raport de
drepturile sau de interesele procesuale private ale părţilor, ci în raport de nesocotirea unui
interes public, ocrotit ca principiu fundamental al procesului civil.
Distincţia impusă de legiuitor, nulitate condiţionată – nulitate necondiţionată, este în
mod vădit una de natură probatorie, pentru că nulităţile necondiţionate nu exclud de plano

9
existenţa vătămării. De altfel, art. 176 NCPC cu denumirea marginală „Nulitatea
necondiţionată”, reglementează expres nulitatea ce nu este condiţionată de existenţa unei
vătămări. Dimpotrivă, legiuitorul a dorit să sublinieze gravitatea vădită a vătămării, astfel încât
să nu mai prevadă o condiţie suplimentară, alta decât cea determinată de nesocotirea ei.
Astfel, potrivit art. 176 NCPC, nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări
în ipotezele încălcării dispoziţiilor referitoare la: capacitatea procesuală, reprezentarea
procesuală, competenţa instanţei, compunerea sau constituirea instanţei, publicitatea şedinţei de
judecată, sau alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
Regula generală în sistemul nostru de drept este că nulitatea nu intervine de drept,
pentru desfiinţarea actelor de procedură fiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Deci, nulitatea actului de procedură se declară ca atare de instanţă.
Mijloacele de invocare a nulităţii sunt diferite, după cum se raportează la momentul la
care se invocă nulitatea în timpul procesului şi la caracterul normei încălcate. Aceste mijloace
sunt excepţia, apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi contestaţia la executare.
Din punctul de vedere al întinderii în timp al acestor efecte, actul de procedură nul este
considerat că nu a existat. Nulitatea actelor de procedură va fi întotdeauna retroactivă, ea
producând efecte ex tunc, adică din momentul în care a fost comisă neregularitatea procedurală
care a generat nulitatea12 şi nu de la momentul declarării sale de către instanţă.
Art. 179 alin. (2) NCPC prevede că după declararea nulităţii actului de procedură,
instanţa, dacă este cazul (s.n. – P.P.), va putea dispune refacerea acestuia, cu respectarea tuturor
condiţiilor de validitate. Regula este aceea că refacerea actului anulat se dispune de aceeaşi
instanţă, cu condiţia să nu se fi dezînvestit de soluţionarea cauzei, iar nulitatea este susceptibilă
de a fi pronunţată de către aceasta.
În situaţia în care nulitatea este constatată în apel, instanţa de control va reface actul nul,
cu excepţia situaţiei în care cauza este trimisă spre rejudecare la fond sau la o instanţă de acelaşi
grad [art. 480 alin. (3) teza a II-a NCPC].

12
Art. 179 alin. (1) NCPC prevede că actul de procedură nul sau anulabil este desfiinţat, în tot sau în
parte, de la data îndeplinirii lui; cu precizarea că sintagma “act de procedura nul” presupune un act lovit de nulitate
absolută, iar sintagma “ act de procedură anulabil” presupune că actul de procedură este valabil îndeplinit, cât timp
nu este anulat la cererea părţii interesate.

10
 În situaţia în care nulitatea este determinată de necompetenţa instanţei, cauza va fi
trimisă spre judecare instanţei competente, în baza prevederilor art. 480 alin. (4) NCPC, aceasta
din urmă procedând la refacerea actului.
În mod similar se va întâmpla şi dacă ne vom afla în calea de atac a recursului, refacerea
actului fiind de resortul instanţei de recurs, atunci când ne aflăm în situaţia casării cu reţinere,
sau a altei instanţe, care poate fi aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea casată sau o altă
instanţă, atunci când ne aflăm în situaţia casării cu trimitere.
De asemenea, pentru a închide cercul instanţelor şi al căilor de atac, vom spune că în
situaţia în care nulitatea actului de procedură este constatată într-o cale de atac de retractare,
completul legal învestit care a admis calea de atac va proceda la refacerea actului cu respectarea
tuturor condiţiilor de regularitate procesuală.

Capitolul V. Decăderea în procesul civil

Având o bogată utilizare practică, decăderea, exprimă în principal conceptul de

sancţiune pentru neexercitarea la timp a unui anumit drept.
Pentru a concluziona privitor la noţiunea de decădere, definim decăderea ca acea
sancţiune procesuală care determină pierderea unui drept procesual neexercitat în termenul
stabilit de lege.
Decăderea intervine în caz de nerespectare de către partea obligată la îndeplinirea unui
act de procedură a termenului legal imperativ prevăzut de lege, ea neconstituind o sancţiune
atunci când vorbim de termene judecătoreşti, explicaţia fiind aceea că nerespectarea acestor
termene judecătoreşti nu atrage sancţiunea decăderii, ci facultatea acordată de lege judecătorilor
de a nu mai acorda un nou termen în vederea îndeplinirii actului de procedură neefectuat la sau
până la momentul sorocit de instanţă. În aceste cazuri nu va interveni decăderea, dar măsura
luată de judecător prin respingerea acordării unui nou termen va echivala cu pronunţarea unei
decăderi.
Astfel, decăderea va interveni în următoarele cazuri:
- când legea impune un termen fix pentru exercitarea unui drept sau
pentru îndeplinirea unui act de procedură, iar partea, lasă să expire acel
termen fără să-şi exercite dreptul sau fără să îndeplinească actul de
procedură;

11
 - când legea a stabilit că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o
anumită etapă a procesului sau într-un anumit moment procesual, şi
partea nu respectă această prevedere;
- când legea stabileşte o anumită ordine în efectuarea actelor de
procedură, iar partea nu a respectat-o.
Există anumite situaţii în care decăderea nu intervine, după cum arată art. 185 alin. (1)
NCPC, în sensul că decăderea intervine doar atunci când legea nu dispune altfel.
Din coroborarea prevederilor art. 185 alin. (1) NCPC cu cele din art. 180 alin. (1) NCPC
se desprind condiţiile de existenţă ale decăderii, analizate în cele ce urmează de o manieră,
sperăm noi, exhaustivă. Astfel, trei condiţii rezultă din analiza textelor anterior menţionate:
a. existenţa unui termen legal, imperativ, care să impună obligaţia
exercitării dreptului înăuntrul său;
b. neexercitarea dreptului procesual înlăuntrul termenului;
c. inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii.
Sub denumirea marginală “Repunerea în termen”, art. 186 NCPC reglementează cazul în
care decăderea poate fi evitată, atunci când partea dovedeşte că întârzierea în efectuarea unui act
de procedură într-un termen determinat se datorează unor motive temeinic justificate (s.n.-P.P.).
Astfel, art. 186 alin. (1) NCPC prevede că: “Partea care a pierdut un termen procedural
va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic
justificate”. Noul Cod de procedură civilă a abandonat conceptul de “împrejurare mai presus de
voinţa părţii” în favoarea celui de “motive temeinic justificate”.
Din redactarea art. 186 alin 2 teza a II-a NCPC rezultă, ca regulă, că termenul fix de 15
zile se aplică exclusiv acelor acte de procedură ce trebuiau să fie săvârşite în timpul procesului.
De la această regulă, legea face o excepţie în cazul exercitării căilor de atac, în sensul că,
dacă se solicită repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac, atât cererea de repunere
în termen cât şi cererea de exercitare a acesteia, trebuie formulate şi depuse în termenul legal
pentru exercitarea căii de atac respective (5 zile13, 10 zile14, 15 zile15, 30 zile16).

13
Art. 64 alin. (4) NCPC prevede că: „Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie
poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare
pentru partea lipsă.”
14
Art. 1.024 alin. (1) NCPC prevede că: „Împotriva ordonanţei de plată prevăzute la art. 1.022 alin. (1) şi
(2) debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia.”

12
 Regimul juridic al decăderii diferă în ceea ce priveşte termenul de invocare, adică atunci
când vorbim de încălcarea unor norme dispozitive (excepţie relativă), decăderea, aşa cum am
arătat mai sus, se invocă numai in limine litis, iar atunci când vorbim de încălcarea unor norme
imperative (excepţie absolută), decăderea va putea fi invocată, în orice stare a pricinii.
În ceea ce priveşte modalitatea de invocare a decăderii, aceasta este excepţia de
procedură. Aici va trebui să deosebim după cum procesul este în curs sau după pronunţarea
unei hotărâri, după caz, de primă instanţă, executorie sau definitivă:
- dacă procesul este în curs (în primă instanţă sau în căile de atac), decăderea se invocă
exclusiv pe cale de excepţie, pentru că “o simplă enunţare a acestui mijloc, în cursul pledoariei
avocatului, nu ar fi suficientă pentru ca judecătorii să fie obligaţi a lua în cercetare condiţiile în
care decăderea s-a produs sau să constate că ea n-a avut loc”;
- dacă s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă, nedefinitivă, decăderea va putea fi
invocată în calea de atac a apelului, prin cererea de apel ca şi motiv (art. 466 NCPC raportat la
art. 456 teza I NCPC);
- dacă s-a pronunţat o hotărâre de apel, decăderea va putea fi utilizată în recurs, cu
distincţiile anterioare de la apel.
Atunci când partea interesată a invocat în faţa instanţei excepţia decăderii, aceasta o va
soluţiona printr-o încheiere interlocutorie, care va putea fi atacată cu apel doar odată cu
hotărârea prin care s-a soluţionat fondul. Dacă excepţia a fost invocată în recurs, cu privire la
elemente apărute în acea fază procesuală, instanţa se va pronunţa printr-o încheiere definitivă,
având în vedere faptul că urmează acelaşi regim juridic ca şi hotărârea finală.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea dreptului neexercitat în termenul
legal imperativ. Bunînţeles, dreptul neexercitat în termen este unul procesual, pentru că
decăderea nu afectează dreptul substanţial posibil a fi valorificat prin acţiune. Vorbim de un
drept procesual determinat, recunoscut părţii ca atare, şi nu de atributul instanţei de a îndeplini
anumite acte.

15
Art. 666 alin. (6) teza a II-a NCPC prevede că: „Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare
a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de
executare.”
16
Art. 468 alin. (1) NCPC prevede că: „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii,
dacă legea nu dispune altfel.”

13
 Decăderea lipseşte actul de procedură de efecte, exclusiv în raport de funcţia sa
procesuală. Altfel spus, dacă respectivul act cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii etc.,
acestea îşi vor produce efectele.

Capitolul VI. Perimarea în procesul civil

A saselea capitol al tezei este dedicat analizei perimarii, atat cea a judecatii cat si cea a
executarii silite, fiind impartit in noua sectiuni, dupa cum urmeaza: sectiunea I – notiune si
natura juridica; sectiunea a II-a – scurt istoric; sectiunea a III-a – domeniul de aplicare si
conditiile perimarii; sectiunea a IV-a – termenul de perimare; sectiunea a V-a – modalitati de
constatare a perimarii; sectiunea a VI-a – efectele perimarii; sectiunea a VII-a – perimarea
instantei; sectiunea a VIII-a – perimarea executarii silite si sectiunea a IX-a – delimitarea
perimarii de alte sanctiuni procedurale.
Ca orice concept juridic, analiza a inceput cu notiunea perimarii pe care am definit-o ca
acea sancţiune procesuală ce determină stingerea procesului în faza în care se găseşte (fie în
faza de judecată, fie în faza de executare silită) datorită rămânerii lui în nelucrare, din vina
părţii, o anumită perioadă de timp, stabilită de lege.
Referitor la natura juridică a perimării, am apreciat că aceasta are un caracter mixt, pe de
o parte de sancţiune procesuală cu motivarea încălcării termenului stabilit de lege şi, pe de altă
parte, de prezumţie de desistare, motivate de lipsa de stăruinţă vreme îndelungată în judecata
pricinii.
Pentru a putea fi incidentă perimarea, este esenţial să fie întrunite cumulativ, trei
condiţii:
1. Învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în primă instanţă sau într-
o cale de atac (inclusiv cele de reformare sau de retractare);
2. Rămânerea cauzei în nelucrare timp de 6 luni;
3. Lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părţii.
Faţă de Codul de procedură de civilă 1865, care în forma sa iniţială prevedea în art. 257
un termen de perimare de 2 ani, iar ulterior, prin modificările din anul 1948 – şi renumerotarea
articolelor, art. 257 devenind art. 248 - termenul a fost redus la 1 an în materie civilă şi 6 luni în
materie „comercială” şi în materia executării silite (art. 389 C. pr.civ. 1865).

14
 Logica legiuitorului în uniformizarea şi scurtarea termenului de perimare în Noul Cod
de procedură civilă a fost armonizarea art. 416 alin. (1) NCPC cu prevederile art. 6 alin. (1)
NCPC referitoare la judecarea procesului într-un termen optim şi previzibil şi implicit scurtarea
duratei procesului.
Termenul de perimare este un termen procedural legal imperativ şi evident peremptoriu,
pentru că durata lui este destinată îndeplinirii formelor prescrise de lege „care desfiinţează
efectele unor acte în urma cărora părţile n-au făcut diligenţele trebuitoare”17.
Având în vedere prevederile art. 416 alin. (3) NCPC care stipulează că termenul de
perimare nu curge cât timp nu se poate fixa termen de judecată, nu se va putea invoca culpa
părţii sau lipsa de diligenţă a acesteia, datorită simplului fapt că fixarea termenului este apanajul
exclusiv al instanţei.
Cu toate că art. 416 alin. (1) NCPC prevede că cererea se perimă de drept, este imperios
necesar ca perimarea să fie constatată de către instanţă, iar constatarea va putea interveni numai
după prealabila verificare de către aceasta a îndeplinirii condiţiilor perimării, respectiv:
- cauza să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni;
- rămânerea în nelucrare să se fi datorat culpei părţii;
- neintervenirea unei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare;
- inexistenţa unei cauze de stingere a procesului prevăzută de o normă specială.
Referitor la cine are dreptul de a invoca perimarea, adică cine este partea interesată
(s.n.-P.P.) aşa cum prevede art. 420 alin. (1) NCPC, de regulă, acest drept aparţine pârâtului, la
instanţa de fond, respectiv intimatului în căile de control judiciar şi debitorului în procedura
executării silite. Excepţia perimării poate fi apanajul nu doar al pârâtului (intimatului) sau al
instanţei din oficiu, ci şi al procurorului. De asemenea, considerăm că are calitate să invoce
perimarea şi intervenientul principal, pentru ca în momentul în care dobândeşte calitatea de
parte care îşi apără drepturi proprii va putea solicita perimarea procesului în care a intervenit.
Referitor la intervenientul accesoriu, acesta având o poziţie procesuală limitată la actele
de procedură ale părţii în favoarea căreia a intervenit, va trebui să deosebim după cum
intervenţia accesorie este făcută pentru apărarea drepturilor pârâtului, caz în care acesta va
putea justifica un interes în invocarea perimării, pentru ca prin aceasta realizează un act ce
profită părţii în favoarea căreia a intervenit, respectiv intervenţia accesorie este făcută pentru

17
A se vedea E. Herovanu, Tratat, vol. I, p. 203.

15
apărarea drepturilor reclamantului, caz în care, cel puţin teoretic, acesta nu va putea invoca
perimarea, întrucât, în mod manifest, ar prejudicia dreptul părţii pentru care şi pe lângă care a
intervenit.
Şi intervenientul forţat introdus în proces în baza art. 68 NCPC poate justifica un interes
în invocarea perimării, cu motivaţia că chiar dacă el însuşi poate pretinde un drept împotriva
pârâtului, datorită poziţiei sale independente poate justifica interesul în invocarea perimării.
De asemenea, opinăm că poate invoca excepţia perimării atât chematul în garanţie, în
baza art. 72 NCPC, cel introdus în proces pe calea arătării titularului dreptului, în baza art. 75
NCPC, cât şi terţul introdus în cauză din oficiu, în baza art. 78 NCPC.
O chestiune care a implicat dezbateri doctrinare, a fost aceea de a şti dacă şi reclamantul
poate invoca perimarea. In cercetarea noastra am considerat că există situaţii în care şi
reclamantul ar putea justifica un interes în invocarea perimării.
Referitor la soluţiile ce pot fi pronunţate, va trebui să deosebim după cum instanţa a
constatat intervenită perimarea, respectiv instanţa a constat că perimarea nu a operat.
Astfel, art. 421 alin. (1) NCPC prevede că atunci când constată că perimarea nu a operat,
instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie care poate fi atacată doar odată cu fondul cauzei.
Deci, încheierea va fi susceptibilă de apel sau recurs, după cum hotărârea pronunţată asupra
fondului este susceptibilă de apel sau de recurs. Art. 421 alin. (2) NCPC prevede că atunci când
instanţa va constata că perimarea a intervenit, va pronunţa o hotărâre care este supusă doar
recursului, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare, cu precizarea că
atunci când perimarea se constată de către o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul
se va judeca de către Completul de 5 judecători18.
O precizare importantă cu privire la exercitarea recursului ar fi aceea că se poate
exercita nu doar împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea cererii de chemare în
judecată ori a apelului, ci şi împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea recursului sau a
altei căi extraordinare de atac. Prevederea rezultă, implicit, prin acordarea posibilităţii atacării
hotărârii pronunţate de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 421 alin. (2) NCPC] şi
din dispoziţiile art. 97 NCPC, care stipulează expres că în materie civilă instanţa supremă nu
judecă nici în primă instanţă şi nici în apel.

18
În funcţie de faza procesuală în care se găseşte procesul, asupra admiterii cererii sau excepţiei perimării,
instanţa va pronunţa după caz o sentinţă sau o decizie, raportat la faptul că perimarea priveşte o cerere de primă
instanţă sau o cerere care se judecă într-o cale de atac.

16
 De asemenea, apreciem că hotărârea de perimare, atunci când este definitivă, va putea fi
atacată cu contestaţie în anulare, însă, că regula nu va putea face obiectul revizuirii, pentru că,
aşa cum prevede art. 509 alin. (1) NCPC, o astfel de hotărâre nu este una care să fi evocat
fondul procesului.
Totuşi, de la regula anterior amintită există şi o excepţie, care ne permite să afirmăm că
hotărârea de perimare poate fi atacată cu revizuire, în cazurile speciale reglementate de art. 509
alin. (2) NCPC, respectiv: «Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai
în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă
fondul» (s.n.-P.P.), astfel că doar în aceste cazuri, putem admite că hotărârile de perimare,
atunci când sunt definitive, vor putea face obiectul revizuirii.
Referitor la efectele perimării, art. 422 alin. (1) NCPC este fără echivoc, în sensul că
perimarea lipseşte de efect toate actele de procedură făcute în acea instanţă.
Fiind o sancţiune procedurală, perimarea nu va impieta nici asupra dreptului subiectiv
civil şi nici asupra dreptului de a obţine condamnarea pârâtului (dreptului material la acţiune),
părţile fiind puse în situaţia anterioară declanşării procesului. De precizat că în momentul în
care se perimă cererea de chemare în judecată, se va stinge şi efectul întreruptiv de prescripţie
şi, de asemenea, prin perimare, se vor stinge toate efectele generate de cererea introductivă de
instanţă, cum ar fi, spre pildă, pârâtul nu va mai fi considerat a fi de rea-credinţă, pentru că
cererea de chemare în judecată nu mai constituie o punere în întârziere.
În fine, un ultim efect al perimării comportă asupra indivizibilităţii acesteia,
reglementată distinct în art. 419 NCPC (art. 251 C. pr. civ. 1948) care stipulează că, în situaţia
pluralităţii de reclamanţi şi/sau pârâţi, cererea de perimare, împreună cu actul de procedură
întrerupător de perimare săvârşit de unul dintre ei profită şi celorlalţi.
Chiar dacă textul citat consacră in terminis numai cererea de perimare şi actul
întrerupător de perimare, se consideră că el consacră regula indivizibilităţii perimării. Precizam
că indivizibilitatea perimării se aplică nu doar în cazul raporturilor de solidaritate sau
indivizibilitate, ci ori de câte ori există litisconsorţiu, atât subiectiv cât şi obiectiv.
Noul Cod de procedură civilă, în art. 423, a consacrat, o variaţiune a perimării, în sensul
că orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perimă de
drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii.

17
 De aceea, acest tip de sancţiune este considerată a fi o perimare subsidiară, ce îşi
găseşte aplicabilitatea atunci când nu s-a constatat o perioadă lungă de timp – 10 ani –
perimarea judecării procesului.
Pornind de la premisa că perimarea, ca instituţie sancţionatorie, constituie un stimulent
pentru părţile din proces, în sensul determinării acestora să îşi realizeze drepturile într-un
anumit ritm, rezultă utilitatea acestei instituţii, astfel, contribuindu-se la clarificarea şi stabilirea
raporturilor juridice şi, ca atare, la realizarea şi înfăptuirea cu celeritate a actului de justiţie.
Mutatis mutandis, pentru etapa executării silite am definit perimarea executării silite
este acea sancţiune procesuală care constă în stingerea executării silite, ca urmare a lipsei de
stăruinţa a creditorului, imputabilă acestuia, în îndeplinirea actelor sau demersurilor necesare
procedurii execuţionale.
Noul Cod de procedură civilă reglementează perimarea executării silite în cartea a V-a –
Despre executarea silită, titlul I, capitolul IV, Secţiunea a V-a, în art. 697 – art. 699. Astfel,
potrivit art. 697 alin. (1) NCPC: “În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni
fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de
către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept”.
În primul rând, rezultă din definiţia legală caracterul general-extinctiv al acestei
sancţiuni, care, în principiu, este aplicat totalităţii actelor de executare săvârşite. Spunem, în
principiu, pentru că există o excepţie de la această regulă, prevăzută de art. 698 alin. (2) NCPC,
în sensul că perimarea nu va opera în ceea ce priveşte actele de executare, care au dus la
realizarea, în parte, a creanţei “cuprinse în titlul executoriu şi a accesoriilor”. Precizăm că, prin
raportare la prevederile art. 868 NCPC, accesoriile sunt dobânzile, penalităţile sau alte
asemenea accesorii ale creanţei principale.
Cu caracter de noutate faţă de Codul de procedură civilă 1948, noul Cod conferă
legitimare procesuală activă executorului judecătoresc în a solicita constatarea perimării, ceea
ce conduce încă odată la concluzia că această sancţiune procedurală este de ordine publică.
Cu toate că perimarea operează de drept [art. 697 alin. (1) NCPC] totuşi, legiuitorul a
decis în art. 698 alin. (1) NCPC că: “Perimarea se constată de către instanţa de executare, la
cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, prin încheiere dată cu citarea în termen
scurt a părţilor”. Din coroborarea prevederilor art. 698 alin. (1) NCPC cu prevederile art. 651
alin. (1), (2) şi (3) NCPC rezultă că instanţa competentă să judece acest incident procedural

18
este instanţa de executare, adică judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării
executorului judecătoresc, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care
legea dispune altfel, iar schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al
creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de
executare.
Pentru a concluziona, putem afirma că această sancţiune procesuală se constată cu
prioritate pe cale principală, iar pentru soluţionarea acesteia se vor cita părţile, însă nu şi
executorul judecătoresc, chiar şi atunci când el este titularul cererii de constatare a perimării,
legiuitorul optând pentru a lăsa dezbaterile contradictorii exclusive în apanajul părţilor, acestea
având un interes clar şi evident cu privire la evoluţia procedurii execuţionale.
Conform art. 651 alin. (3) NCPC, instanţa de executare va constata perimarea printr-o
încheiere executorie, ce va putea fi atacată numai cu apel în 10 zile de la comunicare. Având în
vedere sintagma folosită de legiuitor, numai cu apel, înseamnă că recursul nu va putea fi
exercitat, după cum reiese fără echivoc din prevederile art. 483 alin. (2) teza finală NCPC
conform căruia: “…nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în
care legea prevede că hotărârile de prima instanţă sunt supuse numai apelului”.
Pornind de la reglementarea legală [art. 698 alin. (2) NCPC] rezultă că principalul efect
al perimării executării silite este acela al desfiinţării tuturor actelor de executare efectuate în
respectiva procedură execuţională, excepţie făcând acele acte de executare care au contribuit la
realizarea, în parte, a creanţei cuprinse în titlul executoriu şi a accesoriilor.
Un alt efect al perimării executării silite, este acela că perimarea nu are implicaţii asupra
dreptului creditorului de a demara o nouă procedură de executare silită, evident sub condiţia că
dreptul să nu se fi prescris [art. 699 alin. (1) NCPC], ceea ce ne duce la concluzia că perimarea
va afecta doar actele de executare efectuate în respectiva procedură nu şi titlul executoriu. Art.
709 alin. (3) NCPC prevede că prescripţia nu este întreruptă dacă executarea silită s-a perimat,
adică timpul scurs în procedura de executare perimată intră în calculul termenului de
prescripţie.

Capitolul VII. Sancţiuni procedurale speciale. Amenzi judiciare si

despagubiri

19
 Din punct de vedere noţional, prin amendă se înţelege obligarea unei persoane, fizice
sau juridice, la plata unei sume de bani, atunci când se constată că a încălcat sau nu a executat
anumite obligaţii cu caracter administrativ, civil sau fiscal ori în cazul săvârşirii unor fapte
penale, de unde rezultă că amenda nu este o sancţiune aferentă exclusiv dreptului procesual civil
sau unei ramuri specifice a dreptului, ea găsindu-şi aplicabilitatea şi în cazul săvârşirii unor
abateri cu natură diferită sau chiar în cazul transgresării legii penale.
Dreptul procesual civil utilizează conceptul de amendă ca un mijloc menit să garanteze
buna aplicare a regulilor de procedură, mijloc care împiedică exercitarea abuzivă a drepturilor
procesuale, precum şi ca o sancţiune procedurală autonomă şi distinctă de toate celelalte
sancţiuni prin natura şi rolul pe care îl îndeplineşte în cadrul procedurii judiciare.
În noul Cod de procedură civilă, se foloseşte conceptul de amendă judiciară, fiind
reglementat în art. 187 – art. 188, din Cartea I – Titlul VI ca acea sancţiune de drept procesual
civil susceptibilă de aplicare de către instanţa judecătorească unui participant la proces şi care
constă în obligarea celui vizat la plata unei sume de bani către stat.
Pe când amenda judiciară are o funcţie represivă, sancţionatorie, cu destinaţia de a
preveni săvârşirea de abateri procesuale, putând fi aplicată şi din oficiu, în cazul despăgubirilor
şi al cheltuielilor de judecată, acestea au o funcţie reparatorie, putând fi acordate doar la cererea
persoanei interesate.
Noul Cod de procedură civilă grupează faptele ce constituie abateri şi care pot fi
sancţionate cu amendă în două categorii, aplicabile în funcţie de gravitatea acestora, o primă
categorie sancţionată cu amendă de la 100 lei la 1.000 lei şi o a doua categorie sancţionată cu
amendă de la 50 lei la 700 lei.
Pornind de la sintagma „dacă legea nu prevede altfel” prevăzută în debutul art. 187 alin.
(1) NCPC, opinăm că dispoziţiile cuprinse în art. 187 NCPC referitoare la sancţiunea încălcării
obligaţiilor privind desfăşurarea procesului reprezintă dreptul comun în materie de amenzi
judiciare.
Fapte sancţionate cu amendă de la 100 lei la 1.000 lei – art. 187 alin. (1) pct. 1
NCPC.
Din redactarea textului legal rezultă că sancţiunea este aplicabilă în principal părţilor,
care, cu o singură excepţie [lit. f)], introduc cereri sau exercită drepturi procesuale cu rea-
credinţă, încălcând astfel nou-introdusul art. 12 NCPC, care prevede că partea care nu-şi

20
exercită cu bună-credinţă dreptul procesual, deturnându-l de la scopul în vederea căruia a fost
recunoscut de lege, săvârşeşte un abuz, putând fi obligată de către instanţa de judecată la plata
unei amenzi judiciare, precum şi la acoperirea prejudiciului material şi moral cauzat.
Rezultă deci, că reaua-credinţă este un element constitutiv al acestor categorii de abateri,
aceasta rezultând din convingerea părţii că acţionează împotriva principiilor sau regulilor care
guvernează procedura judiciară în dauna stabilirii adevărului.
Întotdeauna aprecierea asupra faptului că dreptul a fost sau nu exercitat în mod abuziv
va fi apanajul instanţei de judecată, pentru că buna-credinţă se prezumă nu doar în dreptul
substanţial, ci şi în dreptul judiciar, ceea ce ne duce la concluzia că aplicarea unei atare
sancţiuni reprezintă o excepţie de la regulă.
Fapte sancţionate cu amendă de la 50 lei la 700 lei – art. 187 alin. (1) pct. 2 NCPC.
După cum am arătat anterior, spre deosebire de vechea reglementare [art. 1081 alin. (1)
pct. 2 C. pr. civ. 1948], noul cod, pe lângă majorarea cuantumului amenzii, reglementează şi
neîndeplinirea unor însărcinări impuse de instanţă sau nerespectarea unor obligaţii procesuale
de către părţi sau de către alţi participanţi la proces, unele dintre acestea fiind identice cu vechea
reglementare, altele îmbunătăţite, iar alte fapte având caracter de noutate, iar în cele ce urmează
le vom analiza în mod distinct.
Faptele prevăzute la alin. (1) pct. 2 al art. 187 NCPC nu vor fi aplicabile în acele situaţii
în care persoanele susceptibile de această sancţiune, vor face dovada că au fost împiedicate, din
motive temeinice, să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin [art. 187 alin. (2) NCPC].
Legiuitorul a considerat util să menţină şi în noul cod [art. 187 alin. (2) NCPC],
prevederea din art. 1081 alin. (2) C. pr. civ. 1948 prin care amenda judiciară nu este aplicabilă
persoanelor prevăzute în art. 187 alin. (1) pct. 2 NCPC, atunci când au existat « motive
temeinice » care le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin.
Evident că « motivele temeinice » vor trebui dovedite de persoanele interesate, adică, de
acele persoane susceptibile de sancţionare cu amendă judiciară şi, la fel de evident, aprecierea
ca temeinice sau nu a motivelor invocate se va face de către instanţa de judecată, care va aprecia
de la caz la caz dacă se impune sau nu aplicarea sancţiunii.
În vederea aplicării sancţiunii, este necesar ca preşedintele completului de judecată, să
procedeze, în prealabil, la identificarea făptuitorului, solicitându-i actul de identificare, datele de
identificare fiind consemnate de grefier în caietul acestuia.

21
 Art. 188 alin. (2) NCPC, reglementează situaţia în care amenda judiciară este aplicabilă
în cadrul procedurii execuţionale, ca parte integrantă a procesului civil. Astfel, atunci când o
persoană încalcă dispoziţiile pentru normala desfăşurare a executării silite, se sancţionează, la
cererea executorului, de către preşedintele instanţei de executare, cu amendă judiciară, al carei
cuantum este situat între 100 lei şi 1.000 lei.
Aplicarea amenzii se face la solicitarea executorului judecătoresc, cererea acestuia
urmând a fi soluţionată de către preşedintele instanţei de executare care, potrivit art. 153 NCPC,
va cita părţile, acestea având astfel posibilitatea de a se apăra.
Noul Cod de procedură civilă, pe lângă aplicarea amenzii judiciare, prevede posibilitatea
aplicării şi a unei alte sancţiuni, tot de natura pecuniară, persoanei, fizice sau juridice, care
cauzează amânarea judecăţii sau a executării silite după caz, printr-una din faptele prevăzute de
art. 187 – art. 188 NCPC.
Astfel, obligarea la despăgubiri se bazează pe conceptul de vinovaţie sau culpă
procesuală, fiind rezultantă expresă a art. 189 NCPC, care se referă la săvârşirea faptelor « cu
intenţie sau din culpă ».
Referitor la calea de atac împotriva măsurii prin care s-a aplicat amenda judiciara,
precizam ca instituţia nu este nouă, fiind prevăzută şi în vechea reglementare (art. 1085 C. pr.
civ. 1948), legiuitorul noului cod, în art. 190 NCPC, prevăzând o cale unică de atac împotriva
încheierii prin care s-a dispus sancţiunea, atipică şi derogatorie de la dreptul comun, numită
cerere de reexaminare.
Din punct de vedere al legitimării procesuale active, art. 191 alin. (1) NCPC prevede
că aceasta aparţine doar celui care a fost sancţionat, de unde putem trage concluzia că partea
adversă, respectiv cel păgubit prin demersurile abuzive efectuate de partea sancţionată, nu va
putea formula cerere de reexaminare, atunci când este nemulţumită de cuantumul amenzii sau
despăgubirii. Opinăm că în această situaţie, singura soluţie la îndemâna părţii nemulţumite, este
să atace încheierea odată cu fondul, soluţia fiind aceeaşi şi dacă cererea de aplicare a sancţiunii
a fost respinsă.
În ceea ce priveşte termenul de formulare a cererii de reexaminare [art. 191 alin. (2)
NCPC], acesta este de 15 zile, calculat pe zile libere [art. 181 alin. (1) pct. 2 NCPC] care însă va
curge diferit, după cum persoana sancţionată a fost sau nu prezentă la aplicarea sancţiunii.

22
 Competenţa soluţionării cererii de reexaminare aparţine instanţei care a aplicat
sancţiunea, care poate fi, după caz, instanţa care soluţionează cauza sau instanţa de executare
[art. 191 alin. (3) NCPC].
O noutate adusă de redactorii noului cod este aceea că spre deosebire de vechea
reglementare, cererea de reexaminare se soluţionează de un alt complet decât cel care a stabilit
amenda sau despăgubirea, legea oferind astfel garanţii suplimentare cu privire la imparţialitatea
magistraţilor care soluţionează cererea de reexaminare şi o judecată corectă şi echidistantă.

Capitolul VIII. Reglementarea diferitelor sancţiuni procedurale civile în

dreptul comparat
Datorită faptului că pe parcursul cercetării doctorale, cu ocazia tratării principalelor
sancţiunii procedurale, am făcut referire la sisteme de drept comparat, am considerat oportun să
dedic un capitol din teză, reglementării sancţiunilor procedurale, a anumitor sancţiuni
procedurale, în alte sisteme de drept.
Astfel, fara a intra in detalii, ne-am oprit, în analiza noastră, asupra reglementărilor
procesual civile din ţări precum: Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg şi Republica Moldova,
evocand, într-o maniera succintă, regimul juridic al acelor sancţiuni care-şi găsesc
aplicabilitatea nu în toate, dar în marea majoritate a sistemelor de drept evocate, respectiv:
nulităţi, decăderi, perimări şi amenzi judiciare, cu precizarea că în ceea ce priveşte sistemul
procesual civil francez, vom trata şi prescripţia executării silite.

23