4. Mandatul imperativ sui generis.

Propunere de lege ferenda

4.1 Expunere de motive

Au trecut aproape trei decenii de la revoluția din 1989, care promitea răsunător să aducă cu sine
speranța unei vieți mai bune și mirajul mult râvnitei libertăți mesianice, după care au tânjit în tăcere
generații întregi copleșite de povara sisifică a dictaturii ceaușiste. Democrația avea să fie percepută în
mentalul colectiv drept panaceul universal al tumultoasei istorii a poporului roman. În sfârșit, părea că
providența își întoarce fața și către națiunea română, damnată parcă, până atunci la un destin groaznic
de crud.

Dar bucuria poporului român s-a dovedit a fi foarte scurtă, mult prea repentină, deoarece trezirea la
realitate a curmat brusc orice urmă de entuziasm, drumul spre democrația genuină trebuia să treacă
printr-o lungă perioadă de tranziție care, din păcate, putem afirma cu certitudine că nu s-a încheiat încă
și nu putem ști dacă se va încheia prea curând. La cârma țării s-au perindat oameni fără scrupule, lipsiți
cu desăvârșire de orice urmă de patriotism și dornici de o îmbogățire cât mai rapidă și cu orice preț, fiind
adepți cu toții parcă ai lozincii lui Ludovic al XV-lea: „după noi, potopul”.

În debandada creată, politicienii au speculat oportunitatea ce se ivea adăugând conceptul de democrație

campaniilor electorale și discursurilor demagogice redundante, utilizându-l ca replică infailibilă la
regimul dictatorial anterior, în contrast însă, cu atitudinea și conduita abuzivă și discreționară pe care
aceștia le afișau de fapt. Aceste practici au alterat treptat percepția poporului față de democrație,
demonizând-o și culpabilizând-o astfel pentru întreg repertoriul de insuccese pe care l-a repurtat pe plan
social, economic și chiar politic statul român postdecembrist.

Oare să nu priască democrația României, era întrebarea constantă și firească de altfel, care reverbera
cotidian în conștiința poporului exasperat de modul malefic în care era cârmuit de exponenții puterii.
Părea că excesul de libertate dăunează grav poporului român, care se trezea brusc pus în fața unor
situații noi, neștiind cum ar trebui să reacționeze. De asemenea, intervenția marilor puteri dirigente ale
vremii nu a făcut decât să mențină status quo-ul general, cineva parcă dorea ca această națiune să nu
evolueze, să nu-și depășească condiția ingrată. Aderarea la organizațiile internaționale, precum N.A.T.O
și U.E., a avut, de asemenea, prețul său destul de costisitor, dovedindu-se încă odată, dacă mai era cazul,
că drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Totul concura parcă, în complicitate până și cu universul,
la nenorocirea acestui neam greu încercat de vicisitudinile sorții. Dar anii au trecut, iar cele aproape trei
decenii de politică postdecembristă și-au pus amprenta într-un mod traumatizant și ireversibil asupra
acestei țări.
Nu de puține ori, electoratul a asistat neputincios în toți acești ani la conduita abuzivă a aleșilor, care au
uitat parcă cu desăvârșire că politica trebuie făcută și în interesul țării și al celor care i-au votat, și nu
numai pentru a-și satisface interesele personale meschine și setea necontenită de putere în detrimentul
economiei naționale și implicit al fiecăruia dintre noi.

Iar dovada politicii dezastruoase duse pe durata celor aproape trei decenii postdecembriste care a
înghețat progresul socio-economic al României, constă în spectacolul grotesc la care asistăm în prezent
în presa românească, unde aproape în fiecare zi sunt anunțate cu surle și trâmbițe începerea urmăririi
penale sau trimiterea în judecată a câte unui politician notoriu pentru un veritabil cortegiu de fapte
penale, pe care, mandatarii națiunii îl săvârșesc din postura de aleși ai neamului.

Oare asistăm în prezent la o veritabilă primenire a clasei politice? Se întoarce în sfârșit România pe
făgașul normal? A început justiția să se trezească din somnul său letargic și caută acum să asaneze
societatea românească, sau pur și simplu avem de-a face cu un apetit pantagruelic al mass-mediei, care
nu se dă în lături de la risipa copioasă de cerneală și hârtie atunci când vine vorba de politicienii penali ai
României?

Noi credem, că dincolo de toate acestea, unicul adevăr incontestabil este acela că puterea stă în mâinile
noastre. Iar dacă vrem să schimbăm starea de fapt a lucrurilor și să rupem lanțul vicios care ne ține
captivi asemeni unor marionete care iau parte zilnic, fără voia lor, la un penibil și fără de sfârșit teatru de
păpuși, în care păpușarii lipsiți de cel mai elementar talent, înveterați și înverșunați parcă peste măsură
împotriva poporului român, sunt reprezentați de actuala clasă politică, va trebui să ne schimbăm
mentalitatea în primul rând și să recurgem la soluții juridice care să ofere rezolvări concrete tuturor
problemelor actuale dar mai ales celor viitoare. În fond, România se pretinde a fi un stat de drept, și
după cum știm, un stat de drept se guvernează în baza normelor juridice.

Desigur că înainte de a purcede la crearea acestui cadru legislativ salvator, România va trebui să se
reconcilieze cu trecutul ei, iar justiția să-și îndeplinească datoria de a-i pedepsi pe cei care se fac vinovați
de acest jaf național care se întinde sistematic din 1989 și până în prezent, repunând astfel în situația
anterioară (restitutio in integrum) statul român afectat peste măsură de aceste fărădelegi.

„Alt timp nu avem[14]”, ca să reamintim și să facem totodată trimitere către titlul unui celebru articol de
specialitate al profesoarei Virginia Verdinaș, tocmai de aceea suntem datori să inițiem anumite măsuri
legislative printre care și mandatul imperativ sui generis prin intermediul cărora România își va zămisli
un nou început sine ira et studio față de trecutul său zbuciumat. Ideea mandatului imperativ sui generis
și implicit a propunerii de lege ferenda s-a născut din realitatea obiectivă a celor aproape trei decenii de
guvernare dezastruoasă care au adus România în pragul colapsului economico-social.
Conform teoriei generale a dreptului, orice nouă reglementare juridică trebuie să aibă ca principal izvor
realitatea obiectivă, deoarece aceasta relevă cel mai fidel trebuințele și necesitățile concrete ale
societății, care reclamă intervenția promptă și oportună a legiuitorului.

De aceea, la baza propunerii de lege ferenda prin care susținem implementarea mandatului imperativ
sui generis în Constituția și în legislația românească, am avut în vedere în primul rând realitatea
obiectivă sau izvorul natural al dreptului (în acest fel este calificată realitatea obiectivă de către teoria
generală a dreptului), dar și necesitatea imperioasă a conturării în plan juridic a unei răspunderi politico-
juridice concrete în sarcina mandatarilor parlamentari, cât și a unor sancțiuni juridice corespunzătoare
ce decurg din aceasta.

Necesitatea instituirii unei răspunderi politico-juridice în sarcina aleșilor parlamentari a apărut

ineluctabil din cauza deficiențelor reglementare pe care le-am observat în legea fundamentală a
României cu privire la acest aspect, dar și pentru că cele aproape trei decenii de guvernare
postdecembristă ne-au demonstrat cu vârf și îndesat că nu ne putem încrede numai în buna credință a
aleșilor în ceea ce privește executarea sarcinilor care decurg din mandatul acordat de către electorat, ci
trebuie să creăm instrumentele juridice care să ne permită intervenția promptă și fermă ori de câte ori
se constată nevoia unui asemenea demers.

Parafrazând un dicton de-al unui celebru erou de benzi desenate, credem că o putere mare precum cea
acordată de către electorat prin intermediul sufragiului alesului parlamentar, trebuie să vină la pachet
întotdeauna însoțită de o responsabilitate pe măsură[15].

Iar actuala Constituție a României din păcate, prin intermediul articolului 69 conferă parlamentarului
român un statut intangibil (liber și irevocabil) în raport cu electoratul deoarece, pattern-ul de
reprezentare politică trustee (bazat pe prezumția că alesul își va îndeplini obligațiile față de electorat cu
bună credință – bona fide praesumitur) și mandatul reprezentativ consacrat în dispozițiile articolului mai
sus menționat, prevăd ca unică măsură sancționatorie împotriva aleșilor, numai nealegerea acestora de
către electoratul nemulțumit într-o viitoare legislatură.

Este de-a dreptul pueril să credem că nealegerea într-o viitoare legislatură ar putea reprezenta vreodată
o sancțiune eficientă și suficientă totodată pentru politicianul român modern care dă dovadă de o
imoralitate și-o nesimțire grosolană atât în exercitarea mandatului cât și în relația cu cei care l-au ales.

Dar și mai penibil este să credem că acesta își va executa cu bună credință mandatul, pur și simplu dintr-
o înaltă conștiință civică, fără a fi nevoie de instituirea unei răspunderi juridice concrete care „să-l ajute”
pe acesta să realizeze că mandatul trebuie exercitat în serviciul națiunii și nu ca un mijloc de îmbogățire
frauduloasă sau că nevoile poporului trebuie să primeze pe întreaga durată a exercitării mandatului, nu
numai odată la patru ani pe durata campaniei electorale când se fac alegeri pentru un nou mandat.

Însă, toate acestea sunt susținute de partizanii mandatului reprezentativ care sunt interesați în a
menține actuala stare de fapt a lucrurilor, folosind democrația și principiile sale drept paravan și
invocând o așa-zisă incompatibilitate a acestui regim politic cu mandatul imperativ și cu celelalte
instituții juridice derivate din acesta.

Oare cât de naivi ar trebui să fim ca după aproape trei decenii de decepții și insatisfacții electorale și
postelectorale să credem că prezumția de bună credință poate opera în cazul politicienilor atunci când
vine vorba de exercitarea mandatului parlamentar, fără ca măcar să realizăm cât de riscantă este
aceasta mai ales dacă ne raportăm la relativitatea (juris tantum) acestei prezumții.

Curios ni se pare și faptul că la nivelul administrației publice județene și locale prin intermediul legilor:
393/2004 (Legea privind statutul aleșilor locali), 215/2001 (Legea administrației publice locale) și
14/2003 (Legea partidelor politice) sunt prevăzute anumite măsuri menite să responsabilizeze aleșii din
cadrul acestor structuri administrative, dintre care amintim:

– clauza legală pură și simplă împotriva traseismului politic (instituție prin intermediul căreia alesul care
decide să-și abandoneze partidul pe ale cărui liste a candidat, este sancționat cu pierderea din oficiu a
mandatului);

– posibilitatea dizolvării consiliului județean și a consiliului local, prin intermediul referendumului;

– și, de asemenea, posibilitatea revocării primarului prin intermediul referendumului.

De aceea, ne întrebăm de ce la nivelul administrației publice județene și locale s-au putut implementa
asemenea măsuri, iar în cazul parlamentarilor aceste măsuri sunt nedemocratice pentru că, chipurile ar
încălca principiile mandatului reprezentativ care trebuie să fie neapărat: general, liber și irevocabil?

Astăzi considerăm că mandatul reprezentativ așa cum este prevăzut de actuala lege fundamentală nu
mai corespunde realităților sociale actuale constituind un veritabil atentat la suveranitatea populară,
suveranitate pe care însuși constituantul o consacră în dispozițiile articolului 2 din Constituția României,
și în consecință, o amenințare la adresa idealului democratic spre care orice societate civilizată tinde.
Apreciem că mandatul reprezentativ este perimat întrucât acesta prevede ca unică măsură de control
sancționatorie a cetățeanului față de ales, numai desfășurarea alegerilor odată la patru ani pentru un
nou mandat, ceea ce în opinia noastră ca formă de răspundere politico-juridică a alesului față de
electorat reprezintă mult prea puțin și intervine mult prea târziu în timp, iar drept dovadă stau cele
aproape trei decenii de politică dezastruoasă ce au împiedicat progresul economic și social al României,
făcând din democrație care ar fi trebuit să constituie o formă de manifestare a suveranității populare o
veritabilă partidocrație în care suveranitatea nu mai aparține poporului, ci partidelor politice.

De aceea, ghidându-ne după principiul potrivit căruia cel mai eficient paznic al respectării legilor este
frica de pedeapsă[16], considerăm că măsura revocării constituie o sancțiune ce instituie finalmente
răspunderea politico-juridică atât de necesară politicianului român actual, pentru că reprezintă o formă
directă de responsabilizare a alesului, prin care acesta își va da seama că poporul contează nu numai
odată la patru ani când se fac alegeri pentru un nou mandat.

4.2 Forma și conținutul proiectului de lege ferenda

Având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și cele învederate anterior, cât și dispozițiile
cuprinse în articolul 16 alin. (2) potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege”, coroborate cu
dispozițiile articolul 124 alin. (2), conform cărora „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”,
ambele din Constituția României, propunem de lege ferenda ca articolul 69 din actuala Constituție sa
aibă următoarea formă:

Mandatul imperativ sui generis[17]

Deputații și senatorii sunt în serviciul poporului, aceștia putând fi revocați pe durata exercitării
mandatului de către electorat în condițiile prevăzute de Constituție și de legea electorală, în
următoarele cazuri:

a) Parlamentarul se folosește de puterea publică aferentă funcției, pentru a săvârși grave abuzuri în
serviciu, de asemenea, parlamentarul poate fi revocat și atunci când acesta se face vinovat de fapte de
neglijență în serviciu;

b) Parlamentarul dă dovadă de incompetență intelectuală, sau se află într-o stare de incapacitate psihică
(intelectuală) ori fizică ce face imposibilă îndeplinirea sarcinilor de serviciu, pe o perioadă mai mare de
45 de zile, ce izvorăsc din mandatul acordat de către electorat, sau nu-și execută cu rea-credință aceste
obligații;
c) Parlamentarul se folosește de calitatea sa oficială în vederea sustragerii de la urmărirea penală,
judecarea ori de la executarea pedepsei prevăzute într-o hotărâre judecătorească penală definitivă[18];

d) Pe durata exercitării mandatului, parlamentarul nu respectă programul propus în cadrul campaniei

electorale ori refuză în mod repetat să consulte circumscripția care l-a mandatat în legătură cu
proiectele de lege de o importanță majoră.

e) Traseismul politic[19] „pe durata exercitării mandatului atrage din oficiu revocarea acestuia[20], însă,
dacă parlamentarul este exclus din partidul său de origine, acesta își păstrează mandatul, numai dacă
rămâne independent pe durata exercitării acestuia;

f) Alte cazuri prevăzute de legea electorală[21].

Procedura revocării

(1) Competentă în a soluționa procedura revocării mandatului este Curtea Constituțională a

României[22].

(2) Procedura revocării se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției, ale legii electorale și
cele ale legii privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului.

Inițiativa revocării

(1) Sesizarea privind orice inițiativă de revocare se face către C.C.R.

(2) Au drept de inițiativă în vederea revocării 20% din numărul total al cetățenilor cu drept de vot înscriși
pe listele electorale ale circumscripției în care a candidat și a câștigat mandatul, cel/cea care urmează a
fi supus(ă) unei proceduri de revocare a mandatului.

(3) Parlamentarul în cauză este încunoștințat în legătură cu demersul întreprins împotriva sa și este
audiat de C.C.R., dacă după ascultarea punctului de vedere al parlamentarului și verificarea respectării
condițiilor de fond și de formă ale respectivei inițiative, C.C.R. constată legalitatea și temeinicia inițiativei
de revocare, în circumscripția ce l-a mandatat pe parlamentar se organizează un referendum în vederea
revocării acestuia în termen de 30 de zile de la constatare.

(4) Pe durata celor 30 zile, parlamentarul supus procedurilor de revocare are dreptul de a organiza o
campanie electorală în circumscripția unde va avea loc referendumul, în scopul de a da explicații
electorilor săi în legătură cu acuzațiile ce îi sunt aduse și eventual de a-i convinge pe aceștia de
nevinovăția sa.

Referendumul

Referendumul ce are ca obiect revocarea mandatului este supus în întregime prevederilor

constituționale, iar în măsura în care acestea sunt insuficiente, sunt incidente dispozițiile legii electorale
coroborate cu cele din legea privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului.

Desfășurarea referendumului

(1) Electorii sunt chemați să răspundă la întrebarea: Sunteți de acord cu revocarea mandatului
parlamentarului … X ?

(2) Acestora le sunt aduse la cunoștință motivele ce impun măsura revocării și sunt rugați să ștampileze
chenarul ce conține mențiunea: da, sunt de acord cu revocarea, sau nu, nu sunt de acord cu revocarea,
în funcție de propria opțiune.

(3) Numărul de voturi necesar în vederea revocării mandatului reprezintă 50%+ 1 din total, cu condiția
ca la referendum să se prezinte cel puțin 50%+ 1 din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe
listele electorale ale circumscripției[23].

Rezultatul referendumului

(1) Rezultatul referendumului este validat sau infirmat în 5 zile de la încheierea acestuia de către C.C.R..

(2) Dacă rezultatul referendumului este infirmat, inițiatorii acestuia nu vor mai putea introduce o nouă
cerere în vederea revocării timp de 6 luni de la data invalidării referendumului.
(3) Dacă rezultatul referendumului este validat, mandatul parlamentarului este revocat din acel
moment, iar acesta nu mai are dreptul să candideze la nicio funcție publică pe o perioadă de 5 ani de la
revocarea mandatului.

(4) După validarea referendumului de revocare sau constatarea pierderii mandatului ca urmare a
migrării din partidul de origine către alt partid politic, potrivit articolului 69 lit.e), din prezentul proiect
de lege, se constată de către C.C.R. prin hotărâre vacanța postului, iar în termen de 30 de zile de la
constatarea vacanței postului se procedează la organizarea unor proceduri electorale în circumscripția în
care a fost ales cel/cea care a pierdut mandatul, în vederea ocupării locului vacant.

Dispoziții tranzitorii și finale

În termen de 30 zile de la adoptarea prezentei legi constituționale, se va purcede la modificarea legii

electorale în vederea punerii în acord și a dezvoltării (completării) noilor dispoziții constituționale
referitoare la revocarea mandatului. De asemenea, în același termen, se va proceda și la modificarea
tuturor domeniilor legislative ce decurg din adoptarea în Constituția României a mandatului imperativ
sui generis, în virtutea respectării principiului constituțional al conformității întregii suite de acte
normative statale cu dispozițiile legii fundamentale [principiu prevăzut în art. 1 alin. (5) din Constituția
României]. Articolul 70 din Constituția României se va modifica prin adăugarea la alin. (2) a revocării prin
referendum popular și a pierderii mandatului din oficiu, în ipoteza migrării din partidul de origine către
alt partid, printre cazurile de încetare a calității de parlamentar.

De asemenea, propunem ca parlamentarii ce nu au studii juridice, în primul an de mandat să fie

stimulați prin lege să participe la cursuri juridice susținute de profesori universitari, doctori în drept care
să aibă ca tematică: norma juridică, definiție, structură, intrarea în acțiune a acesteia, durata acțiunii,
ieșirea din vigoare cât și metodologia tehnică de elaborare a normelor juridice. Cursurile se vor finaliza
cu examene care vor fi notate cu note de la 1 la 10. În cazul în care parlamentarii obțin nota 10 la aceste
examene, vor fi recompensați cu bonusuri de până la 20% din salariile pe care aceștia le primesc.

Deși conștientizăm că funcția de parlamentar se dobândește prin intermediul sufragiului, credem că este
necesar să luăm anumite măsuri în vederea asanării acestei instituții fundamentale a statului de drept.
De aceea, susținem ca absolut necesară consacrarea într-o viitoare lege organică a interdicției de a fi
membru în comisia juridică a Parlamentului în cazul parlamentarilor care nu au studii juridice
universitare, evitând în acest fel accesul unor personaje nepregătite corespunzător în cadrul unor
asemenea comisii, dată fiind importanța lor pentru întreaga activitate a Parlamentului.
Rațiunea din spatele acestei propuneri constă în faptul că ne dorim să creștem calitatea și
productivitatea acestei instituții reprezentative a statului, iar participarea parlamentarilor la aceste
cursuri juridice în vederea obținerii cunoștințelor minimale necesare reprezentării onorabile în forul
legislativ statal, credem că nu poate decât să ducă la eficientizarea proceselor de edictare a legilor
juridice, care reprezintă de fapt principala funcție a Parlamentului.

[1] A se vedea Alexandru Luis Ibriș, „Unele considerații referitoare la mandatul parlamentar și la
modelele de reprezentare în dreptul constituțional”, in totum, articol publicat pe JURIDICE.ro.

[2] A se vedea Alexandru Amititeloaie, Mandatul reprezentativ – esența democrației, in totum, publicat
în Acta Universitatis George Bacovia, vol. 3, 2014.

[3] A se vedea pentru detalii secțiunile 5 și 6 din Alexandru Luis Ibriș, „Unele considerații referitoare la
mandatul parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional”, articol publicat pe
JURIDICE.ro.

[4] Alexandru Amititeloae, op. cit., in totum.

[5] Alexandru Luis Ibriș, op. cit.

[6] A se vedea secțiunea 3 din Alexandru Luis Ibriș, „Unele considerații referitoare la mandatul
parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional”, articol publicat pe JURIDICE.ro.

[7] A se vedea Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa și Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligațiile, pp. 13-21, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

[8] Din păcate, constatăm cu regret că democrația a devenit un obsedant și un mult prea obositor lait
motiv al discursurilor și lozincilor electorale postdecembriste, o noțiune golită de conținut (o formă fără
fond) prin care politicienii vor să ne facă să credem că “veghează” chipurile la binele acestei națiuni greu
încercate.

[9] A se vedea Alexandru Luis Ibriș, Mandatul imperativ și instituțiile asimilate acestuia în viziunea
Comisiei de la Veneția. Elemente de drept comparat, secțiunea concluzii, articol publicat pe JURIDICE.ro.

[10] A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru și Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituției
României. Explicații și comentarii, p. 55, Ed. Rosseti, București, 2005.

[11] Alexandru Amititeloae, op. cit, in totum.

[12] Potrivit Comisiei de la Veneția, în 2002 în Africa de Sud Curtea Constituțională a acestui stat a
respins introducerea unui amendament ce avea ca scop sancționarea practicilor de nomadism politic în
Constituția Africii de Sud, declarându-l neconstituțional și argumentând totodată că interzicerea
traseismului politic nu este de esența democrației, a multipartidismului și a reprezentării proporționale.
A se vedea Alexandru Luis Ibriș, Mandatul imperativ și instituțiile asimilate acestuia în viziunea Comisiei
de la Veneția. Elemente de drept comparat, publicat pe JURIDICE.ro.

[13] Din punct de vedere literar, expresia „sui generis” reprezintă o construcție concisă, scolastică
referitoare la o entitate care constituie ea singură un gen. În mod curent se folosește cu referire la ceva
special, deosebit, particular, unic în felul său, aparte. Din latină sui, suus, sua, suum, ce se traduce prin:
al său, a sa, propriu și generis, genus, -eris, ce se traduce prin: specie, fel, soi, gen. Cristina Popescu,
Ecaterina Crețu, Dicționar de cuvinte și expresii latinești și eline în contexte literare românești. Abrevieri
latinești, p. 71, Ed. Humanitas Educațional, București 2003. Recomandăm, de asemenea, și explicațiile
din Dicționarul explicativ al limbii române DEX, 1984, p. 910, Ed. Academiei R.S.R. București

[14] Virginia Verdinaș, Alt timp nu avem I – VIII, articole publicate în Revista Palatul de Justiție nr. 9/2,
2015.

[15] With great power, comes great responsability!

[16] Iresponsabilitatea juridică de care se bucură în prezent parlamentarii aflați în exercitarea

mandatelor acordate de către electorat, nu face decât să încurajeze comportamentul abuziv al acestora
și să favorizeze proliferarea fenomenului de corupție. O putere mare precum este cea a parlamentarului
aflat în exercițiul mandatului, nu poate fi înfrânată decât printr-o putere asemănătoare și egală ca
intensitate, iar unicul îndreptățit să dețină această putere este electoratul, în fond acesta o conferă
parlamentarului prin intermediul sufragiului, de aceea tot electoratul este îndrituit să o retragă prin
revocarea mandatului. Numai prin mandatul imperativ sui generis, obligațiile parlamentarilor ce decurg
din mandatele acordate de popor vor deveni perfecte (vor beneficia de sancțiuni concrete). Considerăm
că numai frica de pedeapsă îi poate responsabiliza pe parlamentari în așa fel încât să-și îndeplinească
eficient obligațiile față de cei care i-au votat, deoarece numai frica de pedeapsă este cea care menține
ridicat respectul pentru lege, iar acest lucru s-a impus irefragabil în istoria științelor juridice drept o
constantă a dreptului.

[17] Deși noi am optat ca titlul articolului 69 din actuala Constituție a României să fie schimbat din
Mandatul reprezentativ în Mandatul imperativ sui generis, nu ne putem opune ca în urma dezbaterilor
privind adoptarea prezentului proiect de lege să se adopte oricare altă denumire care ar fi considerată
potrivită noului conținut al articolului în cauză.

[18] Ne justificăm această opțiune prin faptul că până în prezent am fost martori, și nu de puține ori, la
modul în care parlamentarii tergiversează intervenția justiției prin intermediul procedurilor de avizare a
încuviințării măsurilor preventive judiciare, ascunzându-se în spatele demnității publice cu care au fost
învestiți de către electorat și profitând la maximum de gregarismul care se naște și prinde, din păcate,
contur în momentele în care aleșii neamului simt amenințarea iminentă a unor consecințe penale ale
faptelor lor. De aceea, pentru a nu întoarce și mai rău cuțitul în rana creată de clipele de restriște penală
prin care anumiți parlamentari sunt nevoiți să treacă, dar și pentru a nu leza spiritul de colegialitate ce
se naște între membrii Parlamentului, am decis să degrevăm de responsabilitatea ingrată ce revine în
mod normal Camerelor Parlamentului de a-și da propriul lor membru pe mâna justiției nemiloase, și s-o
acordăm electoratului care în virtutea principiului celerității și fără a fi implicat sentimental în această
procedură, prin intermediul revocării poate interveni și grăbi intervenția organelor judiciare, astfel încât,
parlamentarii care au săvârșit fapte de natură penală să răspundă potrivit vinovăției lor, la timp și în
mod complet, desigur, în condițiile prevăzute de legislația aflată în vigoare. Ne exprimăm, de asemenea,
speranța ca prin intermediul acestei măsuri să schimbăm concepția potrivit căreia mandatul
parlamentar reprezintă un refugiu pentru infractori, concepție care din păcate, în anumite cazuri are
acoperire și în realitatea obiectivă.

[19] În ceea ce privește expresia „traseism politic”, considerăm că nu mai este necesară definirea
acesteia, deoarece aceasta este foarte cunoscută publicului larg, fiind o creație de sorginte gazetărească
cu o conotație puternic depreciativă și care totodată evocă cel mai fidel fenomenul de migrație politică
și repercusiunile acestuia. Aceasta este și rațiunea care ne-a determinat să optăm pentru această
expresie în cadrul proiectului nostru legislativ.

[20] Am optat pentru unicul remediu legal corespondent necesităților actuale de combatere a acestui
fenomen omniprezent în democrațiile contemporane. În opinia noastră, această clauză legală care
operează din oficiu în cazul în care alesul își abandonează propriul partid după obținerea mandatului,
reprezintă unica soluție legitimă care se impunea în mod firesc, deoarece în viziunea proiectului nostru
legislativ abandonarea partidului de origine pentru a migra spre un alt partid reprezintă o dovadă
indubitabilă de lipsă de loialitate și onoare atât față de partid, cât și față de electorat, potrivit principiului
„un om care a trădat odată, va trăda și a doua oară”. Este adevărat că oamenii își pot schimba orientarea
politică și să se înscrie în alte partide, chiar parlamentari fiind, dar într-o asemenea situație, tocmai
principiul onestității politice le cere acestora să lase mandatul liber și să revină în Parlament numai ca
urmare a unei noi confruntări cu electoratul. De asemenea, ne motivăm opțiunea și prin faptul că
această clauză exclude orice intervenție a partidelor politice, în sensul că locul rămas vacant ca urmare a
migrării politice a alesului va fi ocupat prin organizarea unor noi alegeri, iar în ipoteza unor excluderi din
partidul de origine, parlamentarii își vor păstra mandatul câtă vreme nu se vor înrola în alt partid, fiind
astfel protejați de eventualele abuzuri ale partidelor de origine. Dar în același timp nefiind străini de
„negustoriile”care se practică la scară largă în lumea politică mioritică între parlamentari și partidele
politice, înțelegeri ce au ca scop eludarea dispozițiilor legale și înșelarea electoratului, nu am vrut să
lăsăm deschisă o kerkaporta care să poată fi speculată și folosită de către aceștia cu rea-credință, de
aceea am instituit în sarcina parlamentarului exclus din partidul sau formațiunea politică pe listele
cărora a candidat și a câștigat mandatul, obligația de a rămâne independent de la momentul excluderii
până la data ajungerii la termen a mandatului.

[21] Având în vedere faptul că legea juridică ca operă umană nu este perfectă, ci numai perfectibilă,
preferăm să ne punem la adăpost de ambiția de a prevedea tot și admitem astfel că ar putea exista
aspecte referitoare la cazurile în care mandatul parlamentarului ar putea fi revocat pe care nu le-am
avut în vedere în momentul redactării prezentului proiect de lege, lăsând posibilitatea ca prin
intermediul legii electorale aceste cazuri să poată fi extinse și la alte ipoteze în funcție de evoluția
firească a societății și de nevoile concrete ale acesteia care apar în anumite perioade de timp.

[22] Considerăm că este necesară reformarea Curții Constituționale a României, dată fiind importanța
acestei instanțe în peisajul judiciar românesc și care influențează prin deciziile ei întreaga arhitectură
legislativă statală. Tocmai de aceea, Curtea Constituțională a României trebuie să treacă printr-un amplu
proces de profesionalizare (depolitizare), în sensul că posturile de judecători din cadrul acestei instanțe
ar trebui să fie ocupate prin concurs în fața unei comisii alcătuite din profesori universitari, juriști de
marcă și membri reprezentativi ai societății civile. De asemenea, credem că această instituție trebuie
încorporată Înaltei Curți de Casație și Justiție devenind astfel o secție specială a instanței supreme
(Secția Constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție), numai așa controlul constituțional efectuat
de această instanță cât și celelalte activități de o importanță colosală pentru societatea românească vor
fi degrevate de influența politicului, a cărui imixtiune, din păcate, se resimte mult prea evident în
prezent. În ceea ce privește opțiunea noastră de a da soluționarea procedurii de revocare a mandatului
în competența exclusivă a acesteia, am avut în vedere faptul că procedura de revocare are o natură
mixtă, juridică și politică, în egală măsură, de aceea nu puteam face o alegere mai potrivită decât
instanța specializată în domeniul dreptului politic (constituțional).
[23] Am zăbovit destul de multă vreme cu privire la alegerea pragurilor electorale potrivite în cazul
acestor proceduri de revocare, de aceea, inspirându-ne din experiența dreptului comparat învederată în
cadrul articolului Mandatul imperativ și instituțiile asimilate acestuia în viziunea Comisiei de la Veneția.
Elemente de drept comparat, publicat pe juridice.ro, fără însă a neglija realitățile sociale și nevoile
concrete ale statului român, am optat pentru cea mai bună variantă, credem noi, care se impunea în
cazul proiectului nostru de lege ferenda. Astfel, că pragurile de 20% din numărul total al alegătorilor
înscriși pe listele circumscripției în cazul inițiativei de revocare, cvorumul de 50 %+ 1 din numărul total al
electorilor înscriși, de asemenea, pe listele electorale ale circumscripției, au rolul de a descuraja
inițiativele neserioase sau manevrele ori vendetele politice care se practică la scară largă în lumea
politicii. De asemenea, am căutat să alegem niște praguri electorale care să nu constituie un impediment
în calea manifestării suverane a voinței electoratului, aceleași praguri sunt uzitate și în cazul dizolvării
prin referendum a consiliilor județene. Nu negăm faptul că inițial am avut tendința de a opta pentru
praguri mult mai scăzute gândindu-ne în principal la absenteismul la vot, care reprezintă în prezent una
dintre cele mai serioase deficiențe cu care se confruntă România postdecembristă. Probabil că în viitor
dacă situația prezenței la vot nu se va ameliora, legiuitorul va fi nevoit să intervină și să declare votul
obligatoriu prin lege, în prezent procedurile electorale sunt nevoite să funcționeze în regim de avarii din
cauza prezenței din ce în ce mai reduse la urne. De aceea, s-a recurs la aplicarea principiului qui tacet
consentire videtur prin intermediul căruia se consideră că cei care nu-și exprimă voința în mod direct și
expres prin vot, înseamnă că acceptă în mod tacit rezultatul scrutinului (achiesează la rezultatul
respectivei proceduri electorale). Și tot din aceleași rațiuni, se încearcă în prezent înlăturarea cvorumului
de prezență în cadrul procedurilor electorale, apelându-se din ce în ce mai mult la majoritatea relativă
care se anunță a fi soluția viitorului în dreptul electoral, aceasta este o majoritate de tipul “cei mai mulți
dintre cei prezenți”, indiferent de numărul votanților care se prezintă la urne. În prezent, această
majoritate electorală este utilizată în turul doi al alegerilor prezidențiale dar și în turul doi al alegerilor
primarilor.