Anton DANCĂ

ITINERARUL SPERANŢEI MAICII DOMNULUI

Sapientia
Iaşi – 2004
 3

Iaşi 12 oct. 2002

Imprimatur

+ Petru Gherghel
Episcopus Iassiensis

© 2004 Editura SAPIENTIA

Institutul Teologic Romano-Catolic
Str. Th. Văscăuţeanu 6
RO – 700462 Iaşi
Tel. 0232/225228
Fax 0232/211476
www.itrc.ro
 4

e-mail slupu@itrc.tuiasi.ro

Cuprins:
Cuvânt introductiv
Bibliografie
Prescurtări
Prefaţă

CAPITOLUL I: NOŢIUNI GENERALE

1. Viitorul
2. Spiritualitatea mariană
3. Ce este speranţa umană?
4. Ce este speranţa creştină?
5. Recapitulare
6. Despre escatologie
7. Despre parusie
8. Silogismul marian
9. Prima Femeie

CAPITOLUL AL II-LEA: FEMEIA SPERATĂ

1. Simfonia unei profeţii

2. Curcubeul, simfonia culorilor
3. Simfonia culorilor mariane
4. Simfonia proporţiilor
5. Simfonia cântărilor mariane
6. Simfonia semnelor mariane
7 Simfonia roadelor mariane I
8. Simfonia roadelor mariane II
9. Simfonia neterminată

CAPITOLUL AL III-LEA: SPIRITUALITATE ŞI SPERANŢĂ

1.Câteva noţiuni introductive

2. Speranţa în numele Domnului
3. Siguranţa speranţei azi
4. Speranţă pentru speranţă
5. Fericirea sperată
6. Speranţa profetică
7. Speranţa contra speranţei
8. Speranţa ancoră
9. Speranţa - izvor de reînnoire spirituală

CAPITOLUL AL IV-LEA: RĂSPUNS DESPRE SPERANŢĂ

1. Speranţa vieţii – sensul vieţii

2. Speranţa numelui „Maria”
3. Chemaţi la o speranţă unică
 5

4. Pe aripi de speranţă
5. Speranţă şi credinţă
6. Speranţa în „Magnificat”
7. Speranţă cu lumini şi umbre
8. Speranţa nemuririi
9. Speranţa de la Cana la Cenacol
10. Speranţa în marea promisiune: Euharistia I
11. Speranţa şi marea promisiune: Euharistia II

CAPITOLUL AL V-LEA: SPERANŢA ÎN CREUZET

1. Părăsire - singurătate - speranţă

2. Isus în agonie şi îngerul întăritor
3. Angoasă şi speranţă
4. Angoasă umană cu şi fără speranţă
5. Veşnicia clipei

CAPITOLUL AL VI-LEA: MOARE SPERANŢA?

1. Speranţa şi misterul morţii

2. A face speranţă din moarte
3. Fecioara Maria şi secretul morţii
4. Speranţa noastră se naşte din mormânt I
5. Speranţa noastră se naşte din mormânt II
6. Steaua dimineţii

CAPITOLUL AL VII-LEA: PRELUDIUL ÎNVIERII ŞI SPERANŢA

1. Speranţa şi misterul Învierii

2. Speranţa şi Diavolul
3. Cine investeşte speră să câştige
4. Fericitul Ieremia Valahul şi Mama bunei speranţe
5. Totul se pregăteşte pe pământ
6. Predică despre speranţă

CAPITOLUL AL VIII-LEA: SPERANŢĂ - ESCATOLOGIE - PARUSIE

1. Speranţa: izvor de eroism şi minuni

2. Omul şi Biserica
3. În Cenacol
4. Timpul escatologic este pneumatologic
5. Împlinire escatologică

CAPITOLUL AL IX-LEA: ULTIMA SPERANŢĂ DIN COSMOS

1. Desprinderea de trecutul păcătos

2. Binecuvântare profetică
3. Moştenire sacră: „Bucuraţi-vă în speranţă!” (Rom 12,12)
4. Cerul
5. Purgatoriul
 6

6. Iadul
7. Speranţa într-un cer nou şi un pământ nou

CAPITOLUL AL X-LEA: DE-A LUNGUL ISTORIEI

1. Sanctuarul de la Guadalupe
2. Sanctuarul de la Siracusa
3. Sanctuarul de la Rue du Bac

Concluzie

Prescurtări:
CBC - Catehismul Bisericii Catolice
CSF - Cultul Sfintei Fecioare Maria astăzi
DA - Dincolo de angoasă
DBM - Dumnezeu bogat în milostivire
DMC - Dicţionar de maxime comentat
DOC - Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii
DS - Dicţionar de simboluri
EC - Escatologia creştină
FMS - Fecioara Maria de-a lungul secolelor
FSV - Fundamentele spirituale ale vieţii
ID - Intimitá divina
ÎO - Între oameni
LO - Liturgia orelor
LR - Liturghierul roman
MD - Mulieris dignitatem
MDE - Mic dicţionar enciclopedic
MR - Mariologia
NDS - Nuovo dizionario di spiritualitá
RM - Redemptoris Mater
TPS - Să trecem pragul speranţei
TAE - Tratat despre adevărata evlavie către Preasfânta Fecioară Maria
TMA - Tertio Millenio Adveniente
VS - Veritatis splendor

Abrevieri ale documentelor Conciliului al II-lea din Vatican:

AG Ad gentes
LG Lumen gentium
SC Sacrosanctul Concilium
IM Inter mirifica
CD Christus Dominus
PC Perfectae caritatis
DV Dei verbum
AA Apostolicam actuositatem
PO Presbyterorum ordinis
GS Gaudium et spes
 7

Sigle:
cf. confer
id. acelaşi autor
n. număr
o. c. opera citată

NB. Prescurtările şi siglele din Biblie sunt cunoscute şi cred că nu mai este cazul de a le reda.
 8

Prefaţă

După ce am terminat de scris „Itinerarul iubirii Maicii Domnului”, m-am hotărât să scriu şi
„Itinerarul speranţei Maicii Domnului” şi apoi să închei trilogia mariană cu „Itinerarul credinţei
Maicii Domnului”.
La „Cuvântul introductiv” de la volumul precedent, preasfinţitul Aurel Percă a făcut această
observaţie pertinentă, anume că lucrarea nu este „un studiu sistematic de mariologie”, ceea ce este
foarte adevărat, ci, mai degrabă, aşa a fost hotărârea mea, să dau câteva îndrumări de spiritualitate
mariană, fiindcă, remarcă preasfinţitul Aurel, „suntem obligaţi să ne îndreptăm spre ea (Fecioara
Maria) cu o mare veneraţie”.
Ca să putem „înţelege o persoană, trebuie să ne apropiem de ea în mod personal, adică cu iubire”
şi, adaug eu, cu speranţă şi multă credinţă. „Pentru a ajunge la o iubire profundă a lui Isus –
speranţa noastră (cf. 1Tim 1,1) –, Fecioara Maria este pentru toţi creştinii un model excelent şi o
maestră a vieţii spirituale”, de aceea, „cine o cinsteşte şi o iubeşte pe Maria, Mama lui Cristos, îl
cinsteşte şi îl iubeşte pe Dumnezeu în Isus”, speră în Dumnezeu prin Isus.
Mulţi credincioşi, dar şi mulţi curioşi, trec zilnic pe strada du Bac din Paris şi se opresc să vadă
trupul neputrezit al sfintei Ecaterina Labouré (1806-1876) sau scaunul de pe care i-a vorbit Maica
Domnului şi, după ce cumpără o „medalie miraculoasă” sau câteva iconiţe, au speranţa că vor fi
apăraţi de multe rele sau vor obţine multe binefaceri, precum convertirea vreunui mare păcătos sau
necredincios, amintindu-şi de convertirea evreului Alfons Ratisbone din 20 ianuarie 1842.
Puţini sunt însă cei care ştiu că tot aici Sfânta Fecioară Maria i-a apărut la 28 ianuarie 1840
surorii Justine Bisquejburu, fiică a „Carităţii Sfântului Vincenţiu de Paul”, şi i-a dat „Scapularul
verde al Inimii Neprihănite” – scapularul speranţei –, aprobat de Papa Pius al IX-lea în ziua de 3
aprilie 1870. Cei care poartă acest scapular au datoria simplă de a spune cât mai des, în fiecare zi,
următoarea invocaţie: „Inimă Neprihănită a Mariei, roagă-te pentru noi acum şi în ceasul morţii
noastre! Amin”. Scapularul verde constituie o speranţă pentru prezent şi viitor; iar cei care-l poartă
parcurg itinerarul vieţii spirituale sub îndrumarea Maicii Domnului, bucurându-se de harul
statorniciei în bine până la sfârşitul vieţii lor.
Cu speranţa că voi putea fi de folos sufletelor care îl caută pe Domnul din toată inima, m-am
apucat de lucru, arătând mai întâi cine este Maica Domnului şi cât de mare este speranţa ei, ca să
ştim în cine nădăjduim şi, în al doilea rând, cum ajutorul ei matern ne ajută să trăim contemplând
cele sperate. Ofer cu iubire tuturor rândurile ce urmează, ca toţi să rămână întemeiaţi şi statornici în
credinţă şi neclintiţi în speranţa Evangheliei pe care aţi auzit-o şi care s-a propovăduit la toată
făptura de sub cer, cum spune sfântul Paul (cf. Col 1,23), şi Sfânta Fecioară Maria să rămână mereu
pentru toată lumea un punct viu de reper în viaţa spirituală.
La începutul fiecărui capitol, voi da un scurt rezumat despre mozaicul problemelor expuse, care,
privite în unitate, dau semnificaţia unui tablou de unde se poate trage o singură concluzie:
Dumnezeu Tatăl este bogat în speranţă, Cristos este administratorul acestei bogăţii, Duhul Sfânt
este apărătorul ei şi Fecioara Maria - distribuitorul. Datorită faptului că împarte bogăţia Tatălui,
într-un fel, putem spune că oricine îl cunoaşte mai bine pe distribuitor decât pe administrator şi
apărător. Aşa se face că doar aparent Fecioara Maria este mai cunoscută decât Isus şi Duhul Sfânt.
În realitate, oricine ştie că Isus este singurul Mântuitor al lumii, că numai în el sunt ascunse toate
comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (cf. Col 2,3), pe care Fecioara-Mamă le împarte acelora ce cred
în dumnezeirea Fiului. Dacă o numim co-răscumpărătoare, o definim astfel pentru calitatea ei de
„Roabă a Domnului” (cf. Lc 1,38), fiindcă împarte la infinit din „plinătatea harului.”
Autorul
 9

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE

Speranţa este legată de viitor. Dacă în prezent avem ceea ce am sperat, speranţa a încetat. Pentru
viitor sperăm două lucruri: să avem tot binele şi să evităm tot răul. Orice creştin poate experimenta
cu câtă uşurinţă se pot realiza aceste două deziderate de bază ale vieţii printr-o spiritualitate
mariană, adică de a pune în armonie, cu ajutorul Preacuratei, trupul şi sufletul, spre a evita răul
dispreţuit de Dumnezeu.
Există o speranţă umană bazată pe raţiunea ce prevede şi poate să-şi programeze viitorul şi o
speranţă creştină bazată pe virtutea teologală pe care numai Dumnezeu singur o varsă în sufletul
omului la primirea sacramentului Botezului şi, de aceea, se spune că „omul propune şi Dumnezeu
dispune”.
Menirea sfintei Fecioare Maria este şi ea, în calitatea ei de „mamă”, de a pune în armonie
speranţa umană cu cea creştină, ca, făcând o unitate – „unde-s doi, puterea creşte” –, forţa vieţii
spirituale să învingă toate obstacolele din calea mântuirii.
După scurte explicaţii despre escatologie şi parusie, fără de care nu poate fi înţeles mesajul cărţii,
primul capitol se încheie cu silogismul marian menit să o pună în evidenţă pe preacurata Fecioară
Maria ca pe prima femeie în care se realizează speranţa mesianică a omenirii.

1. Viitorul (sublinierea nu îmi aparţine – nota corector)

Mai întâi de toate, analizăm mai profund „semnele timpului” din parusie (de la a doua venire a
lui Cristos), aşa cum au fost proclamate de Isus în Evanghelie:

„Atunci veţi auzi vorbindu-se despre războaie şi zvonuri de războaie; se va ridica un popor
împotriva altui popor şi un imperiu împotriva altui imperiu şi vor fi foamete şi cutremure în diferite
locuri; va fi o nenorocire atât de mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu
va mai fi; se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne mari şi lucruri minunate pentru
a-i înşela, dacă se poate, şi pe cei aleşi; Soarele se va întuneca, iar Luna nu-şi va mai da lumina,
stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui; îşi vor bate pieptul toate triburile
pământului şi îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare glorie” (Mt
24,6-7.21.24.29-30).

Vom constata că escatologia prezintă orizontul speranţei destul de sumbru. Cine nu este conştient
de războaiele continue şi de ameninţările distrugătoare, de subjugarea ţărilor sărace, de foamete şi
de atâtea boli fără leac, de cutremure şi de tot felul de catastrofe naturale fără precedent, de profeţii
mincinoşi din toate domeniile sociale, politice, economice, religioase, de căderile multor aleşi în
desfrâu şi în pofta de avere?
Atât de multe rele au copleşit lumea, încât Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea spune cu
negrăită durere în suflet că „aproape pretutindeni s-a pierdut simţul transcendenţei existenţei umane
şi oamenii sunt dezorientaţi în domeniul etic, chiar şi privitor la valorile fundamentale ale
respectării vieţii şi ale familiei”1.
Concludent şi fără comentarii – am putea spune –, Conciliul al II-lea din Vatican este tranşant:
„Ea (Fecioara Maria) străluceşte înaintea poporului peregrin, ca semn de speranţă sigură şi de
mângâiere2.

1
IOAN PAUL AL II-EA, Tertio Millenio Adveniente 36.
2
LUMEN GENTIUM 68.
 10

Îndemnând pentru o mai bună pregătire a „Marelui Jubileu 2000”, papa Ioan Paul al II-lea a spus
un lucru deosebit de important, care poate fi luat ca îndemn pentru pregătirea pe care fiecare creştin
este dator să o facă în vederea ultimului şi veşnicului jubileu care este Veşnicia:
În această perioadă escatologică, credincioşii vor fi chemaţi să redescopere virtutea teologală a
speranţei, de care au auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei (cf. Col 1,5). Virtutea
fundamentală a speranţei, care, pe de o parte, îl determină pe creştin să nu piardă din vedere scopul
ultim ce dă sens şi valoare oricărei existenţe, iar pe de altă parte, îi dă raţiuni ferme şi profunde
pentru a se angaja zilnic în transformarea realităţii, spre a o face conformă cu planul lui Dumnezeu.
După cum aminteşte Apostolul Paul:

„Noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum, dar nu
numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând
înfierea şi răscumpărarea trupului nostru; căci în speranţă am fost mântuiţi” (Rom 8,22-24)3.

Înfierea se face, de obicei, de doi părinţi – soţ şi soţie –, ca orice copil să se simtă în siguranţă,
datorită ocrotirii tatălui şi mângâiat la sânul mamei.

„Maria”, spune papa Ioan Paul al II-lea, care a zămislit Cuvântul întrupat prin puterea Duhului
Sfânt şi care şi-a lăsat apoi întreaga viaţă călăuzită de lucrarea lăuntrică a Duhului, va fi
contemplată şi imitată [...] ca femeia docilă la glasul Duhului, femeia tăcerii şi a ascultării, femeia
speranţei, care a ştiut, asemenea lui Abraham, să primească voinţa lui Dumnezeu, «sperând
împotriva oricărei speranţe»“ (Rom 4,18). Ea a adus la îndeplinire aspiraţia săracilor Domnului,
model strălucitor pentru toţi cei care-şi pun cu toată inima încrederea în făgăduinţele lui
Dumnezeu4. Dumnezeu Tatăl vrea să ne înfieze, dar numai în măsura în care suntem dispuşi să o
recunoaştem pe Fecioara Maria ca mamă în Isus – „speranţa slavei, ca tot omul să fie desăvârşit în
Cristos” (Col 1,27).

2. Spiritualitatea mariană

Spiritualitatea mariană evită riscul la care este supus omul modern de a se pierde în fascinaţia
distracţiilor şi în vârtejul avântului după timpul liber şi de a nu acorda timpul strict necesar
comunicării omului cu el însuşi, pierzând din vedere sensul vieţii. Pericolul unui proces lent sau mai
rapid de dezumanizare, precum se realizează prin avort, homosexualitate, eutanasie, legiferarea
concubinajului etc., cere să ne punem întrebarea în mod serios asupra sensului existenţei noastre în
lume şi asupra posibilităţii de a deveni oameni autentici printr-o maieutică mariană.
Aşa cum, în Dumnezeu, Sfântul Duh este numit Marele Necunoscut, tot aşa, în treimea umană,
spiritul este „marele necunoscut” şi i se acordă mică importanţă.
Dar ce este spiritul?
Unirea dintre trup şi suflet dă naştere spiritului.
Sfintele Scripturi vorbesc deseori despre spiritul – duhul – lui Cristos, fără a se referi la Duhul
Sfânt, ca, de exemplu: „s-a tulburat în duh” (cf. In 11,33); „în mâinile tale încredinţez sufletul
meu” (cf. Lc 23,46; Mt 27,50); sau: „cine se uneşte cu Domnul este un singur duh cu el” (1Cor
6,17).
Duhul – spiritul – este conştiinţa umană de sine, care se naşte din unirea vieţii cu materia
trupească, este acel suflu divin pe care Dumnezeu l-a suflat în faţa lui Adam (Gen 2,7) şi s-a făcut
omul fiinţă vie, conştientă de existenţa sa, cu capacitatea lui ex-sistere, de a ieşi conştient din inerţia
materiei brute prin forţa iubirii, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,27),

3
IOAN PAUL AL II-LEA, TMA 46.
4
IOAN PAUL AL II-LEA, TMA 48.
 11

adică după chipul naturii sale de iubire care există - iese din sine prin actul creaţiei; „Dumnezeu este
iubire” (1In 4,8).
În Cristos a existat acest spirit, izvorât din unirea trupului şi a vieţii specific umane, şi care se
bucura de raţiune, voinţă şi memorie. Îngrijirea spiritului dă naştere spiritualităţii. Această
spiritualitate din Cristos o consemnează Evanghelia prin cuvintele: „era supus lor şi creştea în
înţelepciune, statură şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor” (cf. Lc 2,51-52).
Spiritul omului are capacitatea de se face părtaş naturii divine, fiind suflu divin.
Rolul maieutic al Sfintei Fecioare în viaţa omului este tocmai acesta: de a realiza unirea spiritului
cu harul – fiind plină de har (cf. Lc 1,28) –, fiindcă, datorită faptului că în sânul ei s-a realizat unirea
ipostatică, a păstrat capacitatea de a realiza în oameni unirea spiritului cu harul, făcând
spiritualitatea sufletului capabilă de comuniune cu natura divină. În sufletul lui Cristos însuşi,
Fecioara Mamă a fost un factor de creştere în har, conştientizând tot mai mult unirea ipostatică
dintre natura sa umană şi cea divină. Cu atât mai mult pentru noi, rolul Preacuratei este de a-l face
capabil pe fiecare om să-l primească pe Duhul Sfânt prin Cristos, pentru a-l numi pe Dumnezeu
Tată şi să răspundă la interpelările iubirii sale, adică să-i dea un răspuns individual, eclezial, social
şi cosmic, de credinţă 5, speranţă şi iubire, fiind cu adevărat Mama noastră spirituală, mai presus de
orice maternitate corporală.
Sfântul Ludovic Maria Grignon de Montfort arată cum, cu cât sfârşitul lumii se apropie mai
mult, cu atât vor apărea mai mulţi şi mai mari sfinţi evlavioşi ai Maicii Domnului. El spune: „Pentru
că Mântuitorul şi Sfânta sa Mamă trebuie să-şi formeze sfinţi mari, care să-i întreacă atât de mult pe
ceilalţi sfinţi, precum cedrii din Liban întrec arborii cei mici” 6. „Prin Maria a început mântuirea
lumii şi prin Maria trebuie să se sfârşească” 7. „Maria trebuie să strălucească în aceste ultime
timpuri mai mult ca oricând, în milă, în putere şi în har” 8. „Niciodată Dumnezeu nu a făcut să existe
o duşmănie mai aprigă şi de neîmpăcat, care să dureze şi chiar să crească până la sfârşitul lumii,
cum este aceasta dintre Maria, vrednica Maică a lui Dumnezeu, şi Diavol, între fiii şi slujitorii
Sfintei Fecioare şi fiii şi urmaşii lui Lucifer. [...] Dumnezeu i-a dăruit Mariei o aşa putere împotriva
diavolilor, încât ei, după cum au mărturisit-o fără voia lor prin gura celor posedaţi, se tem mai mult
de un singur suspin al Sfintei Fecioare decât de rugăciunile tuturor sfinţilor împreună; şi o singură
ameninţare a ei împotriva lor este mai îngrozitoare decât toate celelalte chinuri ale lor”9.
Tot din învăţătura sfântului Ludovic Maria Grignon de Montfort mai avem şi următoarele
indicaţii spirituale, anume că Dumnezeu este pretutindeni, poate fi aflat pretutindeni, până şi în Iad,
dar nu este loc unde omul să-l poată găsi mai aproape de el şi mai proporţionat cu slăbiciunea sa
decât în Maria, deoarece tocmai pentru acest lucru Creatorul s-a coborât în sânul ei. Pretutindeni el
este pâinea celor tari şi a îngerilor, dar în Maria, el este pâinea copiilor10, hrana creşterii în har,
statură şi înţelepciune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. „Când cineva a găsit o dată pe Maria
şi, prin Maria, pe Isus şi, prin Isus, pe Dumnezeu Tatăl, a găsit tot binele”11.
Mai departe, ne atenţionează sfântul Ludovic Maria Grignon, nu trebuie să creadă cel care a
aflat-o pe Fecioara Maria printr-o adevărată spiritualitate că va fi scutit de cruce şi suferinţe,
deoarece ea, fiind Mama celor vii, le dăruieşte tuturor copiilor ei bucăţi din Pomul vieţii, care este
crucea lui Isus, însă le dă şi harul de a-şi purta fiecare bucata de cruce ce îi revine, aşa încât purtarea
crucii pe urmele lui Isus devine o bucurie 12. Aşa, de exemplu, s-a întâmplat cu sfânta Bernadeta
Soubirous, având fericirea de a o vedea pe Maica Domnului; aceasta i-a făgăduit că o va face
5
IOAN PAUL AL II-LEA, TMA 6.
6
LUDOVIC MARIA GRIGNON DE MONTFORT, Tratat despre adevărata evlavie către preasfânta
Fecioară Maria 47.
7
Id. o. c., TAE 49.
8
Id. o. c., TAE 50.
9
Id. o. c., TAE 52.
10
Id. o. c., TAE 131.
11
Id. o. c., TAE 132.
12
Id. o. c., TAE 132.
 12

fericită pe lumea cealaltă, şi nu pe acest pământ, ea rămânând cu aceleaşi infirmităţi, ba chiar s-au
înmulţit, şi, cu toate acestea, ea obişnuia să spună că, fiind înălţată pe cruce, este mai fericită decât o
regină înălţată pe tron.
Prin urmare, avem motive de speranţă pentru viitor, fiindcă viitorul îi aparţine Fecioarei Maria
datorită faptului că Fiul ei, „Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi –, este acelaşi în vecii vecilor”
(Evr 13,8).
Duhul şi Mireasa zic: „Vino” (Ap 22,17). Aceste cuvinte, inspirate din ultima frază a Sfintei
Scripturi, trebuie să aprindă din nou o speranţă plină de credinţă în Poporul lui Dumnezeu cu privire
la opera mântuitoare a Sfântului Duh şi a Mariei, Mireasa lui Neprihănită, activi mereu în misiunea
lor contemporană de avocaţi ai Bisericii de azi13.

3. Ce este speranţa umană?

Un filozof din vechime definea speranţa drept un vis pe care omul îl visează cu ochii deschişi. Că
o fi aşa, că n-o fi aşa, rămâne la aprecierea fiecăruia. Adevărul este că, în toate timpurile şi în toate
locurile de pe pământ, speranţa umană s-a bucurat de o apreciere deosebită. „Să speri ceea ce este
mai bun este pios, viteaz şi înţelept”, spune E. Young14.
Cercetările antropologice arată cum, din vechime, oamenii îşi manifestau speranţele lor şi ne-au
lăsat definiţii înţelepte. În această privinţă, îi citez doar pe câţiva. Astfel: Tales din Milet (624-546 î.
C.), filozof şi matematician grec, fondatorul şcolii din Milet, spunea: „Speranţa este bunul cel mai
comun; cine n-are nimic îl are, cel puţin, pe acesta” 15. Euripide din Salamina (480-406 î. C.), poet
tragic grec, cunoscut pentru introducerea prologului Deus ex machina, afirmă: „Nenorocirea
osteneşte; vânturile nu suflă mereu cu aceeaşi turbare; norocul fericiţilor are sfârşit. Totul trece,
totul se schimbă; omul cu sufletul întreg se încrede până la urmă în speranţă. Deznădejdea este
laşitate”16. Democrit din Abdera (Tracia; 460-370 î.C.), filozof grec, spune şi el: „Speranţele celor
învăţaţi sunt mai puternice decât bogăţiile ignoranţilor. Speranţele înţelepţilor pot fi realizate, ale
celor nebuni rămân întotdeauna neîmplinite”17.
Foamea lumii de azi după speranţe este evidentă. Summit-urile economice, politice, culturale,
sportive etc. sunt tot atâtea dovezi că omul nu poate trăi fără speranţa în mai bine. Omul este fiinţa
care speră.
Orice speranţă este o moştenire de la mama noastră comună: Eva. Deşi nu-i lipsea nimic din ceea
ce este bine în Eden, totuşi a sperat să ajungă ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5). Eva ar fi murit, s-ar fi
nimicit pe veci mâncând din pomul oprit, dacă ar fi fost mai înţeleaptă decât Şarpele viclean şi dacă
în sufletul ei n-ar fi avut un sentiment de iubire faţă de Adam, căruia i-a dat de mâncare din acelaşi
fruct. Dacă nu i-ar fi dat să mănânce, ea singură ar fi murit şi Adam mai avea şi altă coastă pentru o
altă Evă, dar aşa a primit doar o vagă speranţă că „sămânţa ei va zdrobi capul” Şarpelui (cf. Gen
3,15). Speranţa face parte din natura umană şi se moşteneşte prin fire.
Antropologia, ramura ştiinţifică de cercetare a omului din punct de vedere natural, a constatat că
omul este o fiinţă deschisă în mod conştient, nu instinctiv, spre viitor. Acest lucru are o însemnătate
capitală, fiindcă: dacă speranţa umană ar fi legată de instinct, omul ar fi determinat în mod automat
în chip animalic, nu ar fi liber şi demn în programarea viitorului. Instinctul aparţine de natura
inconştientă, însă omul dintotdeauna şi, mai ales, cel de azi poate fi caracterizat, mai mult decât
oricând, ca o fiinţă tensionată de dorinţa unei realizări personale nelimitate, radical deschis pentru
viitor, chiar dacă, în acelaşi timp, apare ca fiinţă limitată, cu un suflet îngrădit, deoarece

13
MARK I. MIRAVALLE, Maria, co-mântuitoare, ocrotitoare, Ed. Ars Longa, 2000, 111.
14
DICŢIONAR DE MAXIME COMENTAT, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, 251.
15
Cf. id. o. c., DMC 252.
16
Cf. id. o. c., DMC 252.
17
Cf. id. o. c., DMC 252.
 13

corporeitatea care îl cuprinde îi determină existenţa, totuşi speranţa îi dă şi posibilitatea să se

deschidă faţă de alţii şi faţă de toată lumea înconjurătoare. Din orice studiu antropologic, omul
apare ca o fiinţă închisă în provizorat şi deschisă spre infinit.
Omul îşi dă seama tot mai mult că aspiraţia sa fundamentală, de a fi din ce în ce mai mult el
însuşi, nu poate fi în mod definitiv circumscrisă între limitele prezentului, că el nu mai coincide cu
existenţa sa concretă. Aici cred că a avut dreptate filozoful existenţialist francez Jean-Paul Sartre
când a definit omul: „Este ceea ce nu este şi nu este ceea ce este”, fiindcă speranţa îl determină să
fie ceea ce nu este şi să nu fie ceea ce este, cum spune şi apostolul citat mai înainte: „Suntem
mântuiţi în speranţă”, fiindcă această aspiraţie de a fi ceea ce încă nu este şi de a nu fi numai ceea ce
este constituie în mod inexorabil o luptă cu misterul morţii. De aici izvorăşte necesitatea stringentă
de a-şi clarifica pentru sine inconciliabilul contrast dintre deschiderea nelimitată faţă de viaţă şi
limita impusă de moarte, care este prezentă conştiinţei ca un destin inevitabil şi ca o ameninţare
permanentă. Moartea dă de gol starea cea mai intimă a spiritului omenesc, care păstrează dorinţa
irezistibilă de a exista fără sfârşit, punând omul în faţa problemei ultime despre sine şi a întrebării
asupra viitorului său, fiindcă simte că trebuie să fie ceea ce nu este încă şi să nu fie ceea ce încă mai
este.
Dimensiunea speranţei nu se termină numai ca un destin individual pentru om, ci cuprinde
destinul umanităţii şi al întregii lumi, al Cosmosului. Existenţa individului se desfăşoară pe drumul
umanităţii spre viitor. De aici rezultă că problema viitorului umanităţii şi al lumii cosmice este
strâns legată de existenţa fiecărui om, întrucât fiecare om este răspunzător faţă de întreaga lume, nu
numai prezentă, ci şi faţă de cea trecută şi faţă de cea viitoare. Fiecare om este o rotiţă din întreaga
existenţă, care, dacă se defectează în speranţă, întârzie sau zădărniceşte o transmisie de valori
trecute pentru realizarea lumii viitoare. Speranţa este „aspiraţia care îl face pe om să trăiască fiecare
rezultat concret al acţiunii sale în lume ca pe o incompletă realizare de sine însuşi şi care îl împinge
spre o definitivă depăşire a oricărei ţinte atinse până acum”, spune J. Alfaro18.
Speranţa, numai pentru această viaţă, este, din cauza păcatului, foarte şubredă; de aceea, spune
Apostolul Paul că am fi mai de compătimit mai mult decât toţi oamenii, chiar dacă ne-am pus-o în
Cristos (cf. 1Cor 15,19). Din păcate, observăm cum lumea îşi pune speranţa în căutări neviolente şi
violente. Căutările neviolente se concretizează în horoscoape, magie, superstiţii, secte, investigaţii
ştiinţifice, în vise, în reîncarnare, în realizarea supraomului, în chemarea morţilor etc. Căutările
violente sunt concretizate în: avorturi, terorism, războaie, corupţie, bogăţie, hedonism,
homosexualitate, violuri, prostituţie etc. Din ce în ce mai mult se lărgeşte componenta socială a
celor fără de speranţă; de aceea, creşte îngrijorător numărul sinuciderilor, abandonul copiilor nou-
născuţi, filozofiile nihiliste, drogurile, kamikaze etc.
Datoria creştinului este nu numai de a nu-şi pune speranţa în Dumnezeu numai pentru această
viaţă, ci şi de a-i compătimi pe aceia care şi-au pus-o deja şi de a-i ajuta să se convertească, fiindcă
speranţa numai în bunurile pământeşti este cu adevărat o „închinare la idoli” şi sunt în pericol de a
nu moşteni împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9).

Bogăţia este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulţimea, întreaga masă de oameni, îi aduce
un omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, şi după avere măsoară şi onorabilitatea. [...]
Toate acestea vin de la convingerea că bogăţia poate face totul. Aşadar, unul dintre idolii zilei este
bogăţia, iar altul este faima. [...] Faima, faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce
s-ar putea numi o reputaţie de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem,
şi ea, un obiect de adevărată veneraţie19.
Vom vedea în cele ce urmează necesitatea speranţei creştine pentru întărirea speranţei umane, ca
omul să fie om mai întâi şi apoi creştin adevărat.

18
DICŢIONAR DE MAXIME COMENTAT, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, 252.
19
Cf. NEWMAN, Mix. 5, despre sfinţenie, citat de CBC, n. 1723.
 14

4. Ce este speranţa creştină?

Înainte de a intra în amănunte cu privire la „Itinerarul speranţei Maicii Domnului”, cred că e bine
a cunoaşte învăţătura corectă a Bisericii despre speranţa creştină şi voi cita cele spuse de
Catehismul Bisericii Catolice, pe care, din păcate, nu-l au toţi credincioşii.
Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale, care fac apte facultăţile omului să participe
la natura divină (cf. 2Pt 1,4). Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. Ele îl
dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ele îl au drept origine, cauză şi scop pe
Dumnezeu Unul-Întreit20.
Virtuţile teologale întemeiază, însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului.
Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele
credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. Ele sunt
chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. Există trei virtuţi
teologale: credinţa, speranţa şi iubirea (cf. 1Cor 13,13)21.

Să vedem acum care este învăţătura Bisericii despre speranţă!

Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi
viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile
noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită, deoarece
credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10,23).
„Acest Duh, el l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru, pentru
ca, justificaţi prin harul lui, să devenim în speranţă moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3,6-7)22.

Virtutea speranţei răspunde aspiraţiei către fericire, care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui
om; ea asumă aşteptările ce inspiră activităţile oamenilor; le purifică pentru a le îndrepta spre
Împărăţia cerurilor; apără de descurajare; susţine în toate momentele de părăsire; lărgeşte inima în
aşteptarea fericirii veşnice. Elanul speranţei ne fereşte de egoism şi ne călăuzeşte la fericirea
iubirii23.
Speranţa creştină reia şi desăvârşeşte speranţa poporului ales, care îşi găseşte izvorul şi modelul
în speranţa lui Abraham, cel care fusese copleşit, în Isaac, de făgăduinţele lui Dumnezeu şi fusese
purificat prin încercarea jertfei (cf. Gen 17,4-8; 22,1-18). „Sperând împotriva oricărei speranţe, el a
crezut că va deveni părintele multor popoare” (Rom 4,18)24.
Speranţa creştină se desfăşoară, încă de la începuturile propovăduirii lui Isus, în vestirea
fericirilor. Fericirile înalţă speranţa noastră spre cer ca spre noul Pământ al făgăduinţei; ele croiesc
drum printre încercările care îi aşteaptă pe ucenicii lui Isus. Dar prin meritele lui Isus Cristos şi ale
pătimirii lui, Dumnezeu ne păstrează în „speranţa care nu înşală” (Rom 5,5). Speranţa este ca o
ancoră a sufletului, sigură şi puternică, ce pătrunde [...] acolo unde a intrat pentru noi, ca
premergător, Isus” (Evr 6,19-20). Ea este şi o armă de apărare în lupta mântuirii: „Să îmbrăcăm
platoşa credinţei şi a iubirii, având drept coif speranţa mântuirii” (1Tes 5,8). Ea ne dă bucurie chiar
şi în încercări: „Bucurându-ne în speranţă, îndelung răbdători în strâmtorare” (Rom 12,12). Ea se
exprimă şi se hrăneşte în rugăciune şi, în mod deosebit, în rugăciunea „Tatăl nostru”, sinteză a tot
ceea ce speranţa ne face să dorim25.
Aşadar, putem spera gloria cerului, făgăduită de Dumnezeu celor care îl iubesc (cf. Rom 8,28-30)
şi fac voia sa (cf. Mt 7,21). În orice situaţie, fiecare trebuie să spere, cu harul lui Dumnezeu, „să

20
CATEHISMUL BISERICII CATOLICE, n. 1812.
21
Cf. id. CBC 1813.
22
CBC 1817.
23
CBC n. 1818.
24
CBC n.1819.
25
CBC n. 1820.
 15

rămână statornic până la sfârşit” (cf. Mt 10,22; cf. Trid. :DS 1541) şi să dobândească bucuria
cerului, drept răsplată veşnică a lui Dumnezeu pentru faptele bune împlinite cu harul lui Cristos. În
speranţă, Biserica se roagă ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” (1Tim 2,4). Ea aspiră să fie unită cu
Cristos, Mirele său, în gloria cerului.

„Speră, suflete al meu, speră! Nu cunoşti ziua şi ceasul. Veghează cu grijă; totul trece
grabnic, deşi nerăbdarea ta face îndoielnic ceea ce e sigur şi face lung un timp foarte scurt.
Gândeşte-te la aceasta: cu cât vei lupta mai mult, cu atât îţi vei dovedi iubirea ce o ai faţă de
Dumnezeul tău şi cu atât mai mult te vei bucura într-o zi cu Preaiubitul tău, într-o fericire şi
într-o încântare care nu vor avea sfârşit” (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Excl. 15,3)26.

Interesant, în nici un text nu întâlnim să fie menţionată Preacurata Fecioară Maria cu aportul său
la opera mântuirii realizate de Cristos.
Am specificat în prefaţă că nu este vorba despre un tratat de mariologie, pe care Catehismul
Bisericii Catolice îl înserează pe tot parcursul sau la un număr deosebit de mare de puncte în partea
întâi, capitolul al III-lea, paragraful al 6-lea, despre Fecioara Maria. Spiritualitatea mariană dezvoltă
adevărurile de credinţă şi caută să le facă accesibile vieţii. Preacurata nu este model în trăirea
speranţei propuse mai sus, ci sprijin real în calitatea ei de mamă a sufletului nostru pentru realizarea
omului nou asemenea lui Cristos.

5. Reconfirmare

Speranţa creştină nu înseamnă aşteptarea unui dar nou, ci descoperirea deplină a darului pe care
l-am primit deja, aşa cum am arătat la punctul precedent. Ceea ce aşteptăm şi sperăm noi este
descoperirea gloriei lui Cristos în noi, şi nu numai, fiindcă, prin noi, toată creatura aşteaptă cu dor
mare descoperirea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19). Noi posedăm deja prin har gloria lui Cristos
înviat în sufletele noastre, dar care nu s-a arătat încă în exterior, ca atunci când vom fi asemenea
îngerilor, măreţie pe care o sperăm, aşa cum spune sfântul Petru: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi
Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin
învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată
pentru voi în ceruri” (1Pt 1,3-4).
Dar, până la arătarea gloriei lui Cristos în noi, până vom ajunge asemenea îngerilor săi, speranţa
ne face activi în cultivarea spiritului, aşa cum afirmă Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în
cartea sa renumită, Să trecem pragul speranţei, anume că „speranţa nu se lamentează, speranţa
lucrează”27.
Este necesară o convertire de la speranţa în binele personal la speranţa în viitorul gloriei lui
Dumnezeu, când el va fi „totul în toţi”, de la speranţa personală la speranţa tuturor celor chemaţi la
Împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă „timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mc
1,15), şi, aşa cum spune sfântul Irineu, „omul viu este gloria lui Dumnezeu, iar viaţa omului este
vederea lui Dumnezeu”28, avem garanţia că Împărăţia lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru (cf.
Lc 17,21) şi ne dă garanţia vieţii veşnice.
Constatăm cu uimire că toţi oamenii doresc fericirea din Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu toţi
doresc întâlnirea cu Dumnezeu. Astfel, în timp ce azi există o teologie a speranţei, care face din ea
un criteriu hermeneutic fundamental de interpretare a întregului mesaj creştin, cu toate acestea,
aspectul spiritual al trăirii speranţei este abia în faşă.
Helder Camara, acel domn din Brazilia care s-a făcut glasul celor săraci în timpul Conciliului al
II-lea din Vatican, spunea că, pentru acela care crede că viaţa are un sens, speranţa îi dă plăcerea de
26
CBC n. 1821.
27
IOAN PAUL AL II-LEA, Să trecem pragul speranţei.
28
Sf. IRINEU, Adversus haereses IV, 20,7.
 16

a merge mai departe. Pentru acela care crede că fiinţa omenească are un preţ, speranţa îi
mobilizează forţele pentru a apăra faţa omului. Pentru acela care crede că nimic nu este fatal,
speranţa îi dă pofta de a le face pe toate noi. Pentru acela care crede, puterea sa stă în Isus Cristos,
fiindcă speranţa alungă descurajarea. Virtute teologală, speranţa îşi are izvorul şi îşi găseşte
împlinirea în Dumnezeu. Speranţa izbucneşte din contemplaţie. Spre contemplaţie călăuzeşte
speranţa. Când va părea absurd de a mai spera, când va părea ridicol de a mai spera, să ne amintim
că, în evoluţia creatoare, omul a apărut dintr-un gând al iubirii Tatălui, că a fost preţuit cu sângele
Fiului lui Dumnezeu şi că el este obiectul permanent al acţiunii de sfinţire a Duhului Sfânt.
Speranţa schimbă viaţa. Ea a determinat apariţia în cultura occidentală a două imagini ale
viitorului radical, opuse între ele: utopia şi escatologia. Utopia constă în a spera ceea ce nu se poate
crede. A spera să realizezi un perpetuum mobile, reducând frecarea dintre lucruri materiale la zero,
de a face un cerc pătrat, de a realiza fericirea veşnică pe pământ, de a intra în Paradis pe uşa din
spate cu sacul plin de păcate etc. Utopia este o desacralizare a speranţei, fiindcă omul vrea să se
afirme ca suficient în sine, fiindcă se crede părăsit de divinitate 29. Dacă am înţeles bine, E. Bloch
susţine că raţiunea umană este chemată să-şi croiască speranţa, fiindcă, afirmă el: „Raţiunea nu
poate înflori fără speranţă, iar speranţa nu poate înflori fără raţiune; una şi alta în unitate marxistă,
fiindcă altă ştiinţă nu are viitor, alt viitor nu poate avea altă ştiinţă” 30. Această speranţă utopică este
diabolică, aşa cum a oferit-o Şarpele viclean protopărinţilor noştri în Eden, când le-a spus: „Nu veţi
muri, ci vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen 3,4-5).
Despre escatologie voi trata mai pe larg, dar, privind istoria mântuirii, observăm cum „?
Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii, mai întâi prin profeţi, în aşteptarea unui
Legământ nou şi veşnic, destinat tuturor oamenilor (cf. Is 2,2-4), şi care va fi înscris în inimi (cf. Ier
31,31-34). Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu, purificarea de toate
infidelităţile (cf. Ez 36), o mântuire care va cuprinde toate neamurile (cf. Is 49,5-6; 53,11). Mai ales,
cei săraci şi smeriţi ai Domnului (cf. Sof 2,3) vor fi purtătorii acestei speranţe. Femeile sfinte, ca
Sara, Rebeca, Rahela, Miriam, Debora, Ana, Iudita şi Estera, au păstrat vie speranţa mântuirii lui
Israel. Figura cea mai pură este Fecioara Maria din Nazaret (cf. Lc 1,38)31. Spre speranţa Fecioarei
din Nazaret ne vom îndrepta contemplaţia, ca speranţa noastră să devină ancoră în cuvântul
Domnului.

6. Despre escatologie

Micul dicţionar enciclopedic defineşte escatologia drept „totalitatea concepţiilor religioase

referitoare la soarta finală a lumii şi a omului”, adică: sfârşitul lumii, judecata de apoi, Raiul şi
Iadul. Expresia greacă eskhatos-logos, compusă din două cuvinte, are semnificaţia de ultim şi
studiu. Sensul folosit în teologie se referă la studierea tuturor acelor elemente de ultim moment ce
se referă la sfârşitul lumii, judecata de apoi, la Rai şi la Iad. Acest studiu despre realităţile din urmă
constituie o adunare de învăţături dogmatice, morale şi spirituale, care devin o forţă şi determină o
luare de poziţie din partea omului, şi care îi trezeşte nu numai credinţa, ci, mai ales, speranţa,
fiindcă o credinţă fără speranţă nu-i credinţă. Autorul Scrisorii către Evrei o defineşte clar:
Sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium, prin urmare, credinţa este
„încredinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute” (11,1). Dar nici speranţă ca virtute
teologală nu poate fi fără credinţă. Cum ar putea spera cineva în Rai dacă nu ar crede în existenţa
lui?
Prin urmare: escatologia tratează despre înţelegerea speranţei în împlinirea finală. Această
împlinire reprezintă o stare de linişte, în care orice creştere încetează, deoarece s-a împlinit şi

29
Cf. AL. CIORĂNESCU, Utopie, 1971, 99.
30
E. BLOCH, Karl Marx, Bologna, 60.
31
Cf. CBC n. 64.
 17

constituie pax aeterna Christi32. De atingerea acestui punct final se ocupă parusia, după cum vom
vedea mai departe. Prin urmare: cuvântul escatologie poate fi interpretat prin acel ex-sistere, a ieşi
din... pentru a se îndrepta spre...; arătând nu atât „sfârşitul”, cât, mai ales, „scopul”33.
Fecioara Maria se bucura de această pace veşnică a lui Cristos încă de pe acest pământ, fiind
răscumpărată anticipat de meritele Fiului său, fiind în starea cea mai perfectă de sfinţenie prin
plinătatea harului şi a faptului că Domnul este cu dânsa mereu (cf. Lc 1,28). Fecioara din Nazaret ne
poate fi model escatologic, fiindcă în ea descoperim „istoria sacră a speranţei” 34, adică ne dă sensul
Paradisului, pe care ea l-a experimentat în Isus, cu Isus şi pentru gloria învierii lui Isus. Contribuţia
Fecioarei Maria la această forţă a speranţei este incontestabilă, ea trecând cu sufletul şi cu trupul
Dincolo, având darul puterii Duhului Sfânt, care l-a înviat şi pe Cristos din morţi, şi reprezintă nu
numai starea ei personală, ci a devenit şi icoana escatologică a Bisericii, fiindcă ea a atins deja de pe
acest pământ „starea omului desăvârşit, măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,13). Cu toate că
escatologia s-ar părea că tratează diferite probleme particulare, în realitate, toate se reduc la o unică
speranţă: Cristos, desăvârşirea omului şi a istoriei. Viaţa noastră creştină, fiinţa noastră integrală
este orientată escatologic spre Cristos35.
În esenţă, Dumnezeu singur este escaton-ul creaturii sale, drumul spre final şi, în măsura în care
cineva a ajuns la capătul desăvârşirii, află „cerul”; în măsura în care s-a îndepărtat de Creator, află
„Iadul”; în măsura în care continuă să se examineze, află „Judecata”; în măsura în care continuă să
se purifice, află „Purgatoriul”. Învierea lui Isus este evenimentul ce ne permite să vedem aici ceva
de dincolo şi ne garantează acea împlinire care nu numai că răspunde cerinţelor intime ale inimii
noastre, ba chiar le depăşeşte, deschizând un orizont dincolo de linia existenţei pământene (viaţa în
Dumnezeu într-un trup spiritual). Această împlinire nu atinge doar dimensiunea individuală a
persoanei, ci şi pe cea socială şi cosmică, şi care ne arată lumea viitoare ca pe o expansiune pascală,
adică a lui Isus total înviat36.
Dar aceea care ne dă sensul lui Cristos este Preacurata Fecioară Maria; ea singură a avut
plinătatea speranţei pentru a parcurge itinerarul escatologic fără nici cea mai mică şovăire şi era
dispusă să renunţe la maternitatea propusă de îngerul Gabriel – „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu
nu cunosc bărbat?” (Lc 1,34) – numai să-şi păstreze itinerarul speranţei mesianice, pe care îl avea
din Sfintele Scripturi, fiindcă mila lui Dumnezeu trece din neam în neam spre cei ce se tem de el
(cf. Lc 1,50); dar acceptă să fie „roaba Domnului” (Lc 1,38) şi să devină Mama Fiului lui
Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35), ca împlinire a speranţei mesianice.
Preacurata Fecioară Maria ne ajută să veghem în rugăciune, fiindcă nu ştim, şi nici ea nu ştie,
nici îngerii cerului, ba nici chiar Fiul ei în calitate de Fiu al Omului, când itinerarul speranţei se
poate împlini (cf. Mt 24,36). „Venirea escatologică poate să se împlinească în orice clipă (cf. Mt
24,44), chiar dacă este «oprită», atât ea, cât şi încercarea din urmă care o va preceda” (cf. 2Tes 2,3-
12)37.

7. Despre parusie

Cuvântul parusie vine din limba greacă – parousia – şi înseamnă sosire. În limbajul teologic
înseamnă: „Întoarcerea glorioasă a lui Cristos la sfârşitul veacurilor, în vederea restaurării definitive
şi a judecăţii finale”38.

32
FERENŢ EDUARD, Escatologia creştină, 33.
33
Cf. GIACOMO PANTEGHINI, L’Orizzonte Speranza, Messaggero – Padova, 1991, 10-11.
34
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 33.
35
Id. o. c., EC 313.
36
Id. o. c., EC 33.
37
CBC 673.
38
PETIT LAROUSSE.
 18

Isus recapitulează în sine toată creaţia (Universul = versus unum, arată caracterul unitar al
creaţiei şi izvorul ei unic: Dumnezeu unul) şi tot neamul omenesc, toate etapele istoriei şi toate
naţiunile39 .
Cu Isus Cristos, secaton-ul lui Dumnezeu intră nu numai într-o nouă eră, ci într-o lumină divină,
care îi prefaţează parusia, fiindcă nu este doar o restaurare a omenirii în condiţia originară, ci este
desăvârşirea omului prin darul Duhului Sfânt. Escatonul cristic începe cu Întruparea Cuvântului şi
se desăvârşeşte în Duhul Sfânt. Recapitularea escatologică cuprinde toate faptele săvârşite de
Cristos până la darul Duhului Sfânt inclusiv (învierea), pentru a-i conduce pe toţi oamenii de
bunăvoinţă la desăvârşire. Prin urmare, recapitularea include şi împlinirea antropologică40 .
Nu putem exclude rolul Preacuratei din această „împlinire antropologică”, mai ales că ea este
aceea care salvează pruncul pe care balaurul mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe
capete şapte cununi împărăteşti (cf. Ap 12,3), voia să-l devoreze. Pruncul reprezintă Biserica
primară, dar şi pe fiecare membru al Trupului mistic. Salvându-l, Preacurata devine „speranţa
noastră” (Salve Regina), aşa cum voi arăta mai pe larg în numărul următor.
Isus spune că, la învierea din morţi, oamenii „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi
ca îngerii în cer” (Mc 12,29). Or, Fecioara Maria, putem spune fără pic de îndoială, că încă de pe
acest pământ a fost mai mult decât oricare înger din cer, şi ce ar mai fi putut spera la înviere? Nimic
altceva decât să fie asemenea cu Fiul ei, pe care cred că a fost prima ce l-a văzut înviat în strălucirea
sa divină, ceea ce a determinat-o să nu meargă la mormânt pentru a-i unge trupul, aşa cum au făcut-
o mironosiţele, ci s-a rugat ca învierea lui Isus să le aducă tuturor oamenilor asemănarea cu îngerii
din cer. În această asemănare a oamenilor cu îngerii şi-a pus Preacurata speranţa; iar ultimul
duşman al Fiului – moartea – va fi nimicit pentru toţi oamenii (cf. 1Cor 15,26), ea mijlocind ca
„Duhul care l-a înviat pe Isus din morţi” să dea viaţă şi trupurilor noastre muritoare (cf. Rom 8,11),
ca temple ale Duhului Sfânt, care deja de pe acest pământ „umblă într-o viaţă nouă” (Rom 6,4) şi
vor ajunge la biruinţa deplină prin Domnul nostru Isus Cristos (cf. 1Cor 15,57).
Isus spusese deja că oricine îl vede pe Fiul şi crede în el are viaţă veşnică şi el îl va învia în ziua
de apoi (cf. In 6,39); or, Mama sa nu numai că l-a văzut, ca să aştepte cu speranţă învierea din Ziua
de Apoi, ci l-a zămislit în sânul ei cu puterea aceluia care învie morţii, l-a purtat în sânul ei şi l-a
hrănit la pieptul ei, l-a ţinut mort în braţele ei, ca sabia să-i străpungă inima, şi, aşa, să se trezească
în multe inimi dorinţa învierii, l-a văzut înviat şi a văzut în învierea lui propria sa înviere, având
certitudinea speranţei într-un mod unic.
Învierea lui Isus este justificată şi argumentată din Sfintele Scripturi ca o adevărată naştere: „Tu
eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut” (Fap 13,33; Ps 2,7). Dar se pune problema împlinirii finale a
persoanei umane, dacă ea se poate realiza fără o mamă. Cristos, în calitate de Fiu al Tatălui ceresc,
s-a născut în sânul Tatălui fără mamă, dar pe pământ nu s-a născut fără mamă, şi trupul său, mort şi
fără viaţă, fiind încă pe pământ, la naşterea cea de-a treia, care este învierea sa, cred că a avut şi o
mamă care a vegheat şi s-a rugat pentru învierea cât mai grabnică a Fiului. Voi insista mai departe
asupra acestui aspect, fiindcă Fecioara Maria, fiind plină de Duhul Sfânt încă din clipa zămislirii lui
Isus în sânul ei, nu se putea să nu-şi aibă rostul la a treia naştere a lui Isus, la Înviere. Sfântul
Apostol Paul spune că, „la plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său născut din femeie”
(Gal 4,4), iar datorită Cuvântului, lumea făpturilor se prezintă ca un adevărat şi minunat Cosmos, ca
Univers ordonat41, şi tot prin cel născut din femeie, „la plinirea timpurilor, le va aduna pe toate în
Cristos, cele din cer şi cele de pe pământ” (Ef 1,10). Dacă Preacurata Fecioară din Nazaret a avut
menirea să-l nască pentru începutul Universului „ordonat”, oare nu va avea nici un rol când toate
din cer şi de pe pământ vor trebui adunate în Cristos? Nu se poate tăgădui acest lucru, fiindcă
întotdeauna sfârşitul este cuprins în început. Fecioara Mamă a grăbit ceasul lui Cristos la Nunta din
Cana (cf. In 2,4-5). Plinirea timpurilor începe cu învierea lui Cristos şi coborârea Duhului Sfânt.
39
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 225-226.
40
Cf. id. o. c., EC 226; cf. Sf. Irineu, Adversus haereses III, 18, 7.
41
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Tertio millenio adveniente 3.
 19

Toate sunt adunate în Cristos prin Fecioara Maria, care se află în mijlocul ucenicilor gata să plece
spre a aduna toate neamurile în unica împărăţie a lui Cristos, pe care o va prezenta Tatălui ca pe o
mireasă fără pată, a cărei imagine este Mama sa.
Dacă Fecioara Maria l-a născut pe Regele Regilor şi al îngerilor, oare nu ne va naşte şi pe noi ca
să fim ca îngerii în Ziua de Apoi?

Şi acum, având clară semnificaţia termenilor – escatologie şi parusie –, să analizăm escatologia

şi parusia mariană din Magnificat-ul ei, care rezumă întreaga istorie umană, cu căderile şi ridicările
omului, până în Ziua de Apoi, când „toate neamurile o vor numi fericită”.

Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul

şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu,
pentru că a privit la umilinţa slujitoarei sale;
iată că, de acum, toate generaţiile mă vor numi fericită,
pentru că Cel Atotputernic mi-a făcut lucruri mari:
sfânt este numele lui.
Îndurarea lui faţă de cei ce se tem de el
este din generaţie în generaţie.
Şi-a arătat puterea braţului său:
i-a risipit pe cei mândri,
cu planurile inimii lor;
i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri
şi i-a înălţat pe cei umili;
i-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi,
iar pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale;
a venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său,
amintindu-şi de îndurarea sa,
după cum le-a promis părinţilor noştri,
lui Abraham şi urmaşilor lui,
pentru totdeauna (Lc 1,46-55).

În această escatologie şi parusie mariană ne vom opri cugetele inimii noastre în cele ce vor urma.

8. Silogismul marian

Fiind tributar filozofiei scolastice, cu o mare admiraţie faţă de sfântul Toma de Aquino ca
apărător al adevărului scos întotdeauna dintr-o formă precisă a două premise, m-am gândit să pun în
silogism învăţătura despre rolul Preacuratei în escatologie în felul următor:

„Cristos este speranţa noastră” (1Tim 1,1).

Însă Fecioara Maria este Mama lui Isus Cristos.
Deci Fecioara Maria este Mama Speranţei noastre.

Premisa: Cristos este speranţa noastră; o argumentează din plin Cristologia.

Premisa: Fecioara Maria este Mama lui Cristos; o argumentează Mariologia.
Concluzia: Fecioara Maria este Mama Speranţei noastre; o propune teologia spirituală. Ceea ce
voi încerca să fac şi eu în continuare.
 20

Preacurata Fecioară Mamă a lui Isus a aşteptat trei zile învierea Fiului şi a meritat ca speranţa ei
să fie răsplătită, nu numai cu bucuria de a-l vedea glorios, ci şi cu garanţia că îl va urma curând pe
această cale.
„Cuvântul lui Dumnezeu, Isus Cristos” – spune sfântul Irineu – „Domnul nostru, din cauza
iubirii sale imense, s-a făcut el însuşi ceea ce suntem noi, pentru a face din noi ceea ce este el”42.
Cred că nimeni nu se îndoieşte de iubirea imensă a lui Isus faţă de Mama sa şi, după ce ea l-a
plămădit asemenea ei din trup şi sânge în sânul feciorelnic, el a făcut-o asemenea lui în sânul gloriei
învierii sale. Astfel, Mama lui Isus – speranţa noastră – a devenit Mama bunei speranţe pentru noi,
în deplină conformitate cu voinţa lui Isus, care – „fiind speranţa gloriei noastre” (Col 1,27) - ne-a
dat-o el însuşi ca mamă, tocmai pentru a ne călăuzi spre gloria speranţei, fiindcă noi nu putem
spune „Abba-Tată” (Rom 8,15; Gal 4,6) decât în Duhul Sfânt, care, la rândul său, fiindcă Isus de pe
cruce ne-a dat-o ca mamă, a făcut ca, prin întruparea Fiului Tatălui ceresc, să-i putem spune
Fecioarei Maria: Mamă, asemenea lui Isus, fiindcă Învierea, care este o plinătate a lucrării lui
Dumnezeu prin comunicarea Duhului Sfânt, înseamnă, în acelaşi timp, şi plenitudinea filiaţiei
divine43 .
Citându-l din nou pe sfântul Irineu, care spune că „gloria lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa
omului este vederea lui Dumnezeu”44 , putem spune, în primul rând, că gloria lui Dumnezeu este
Mama sa, Mama celor vii mai mult decât Eva; iar cei vii sunt călăuziţi de ea, ca să-l vadă pe
Dumnezeu prin Fiul său, Isus Cristos. Fiind întru totul adevărat cuvântul lui Isus, care spune că
nimeni nu vine la Tatăl său decât prin el (cf. In 14,6), cred că tot atât de adevărat este că nimeni nu
vine la Isus decât prin Mama lui Isus şi, prin ea, „face noi” – prin harurile pe care i le dă spre a fi
distribuite – „toate făpturile” (cf. Ap 21,5), fiindcă toate trebuie să poarte chipul Mamei, ca să poată
fi adoptate de Tatăl, văzând în orice om chipul Fiului său, fiindcă el, Isus, foloseşte faţă de Mama sa
o metodă pedagogică deosebit de instructivă, aceea de a insera într-un context istoric o învăţătură
spirituală ce va fi înţeleasă mai târziu. [...] Cu o astfel de metodă, Cristos provoacă persoanele să
treacă de la un stadiu de cunoaştere la un alt stadiu superior, invitându-le să păstreze cu grijă
cuvintele auzite: „Puneţi-vă bine în urechi aceste cuvinte!” (Lc 9,44) Tocmai acest lucru l-a făcut
Sfânta Fecioară Maria: „Mama lui păstra toate acestea în inima ei” (Lc 2,52), adică s-a ancorat prin
speranţă în cuvântul Domnului45 . Dat fiind faptul că acest cuvânt al Domnului este viu şi lucrător
(cf. Evr 4,12), Fecioara Mamă ne-a născut – prin acest cuvânt – la speranţa nouă a învierii.
Liturgia Bisericii ne îndeamnă să colaborăm la această naştere prin rugăciune: „Duhul Sfânt să
facă din noi un prinos veşnic, ca să dobândim moştenirea cerească împreună cu aleşii tăi, mai întâi
cu Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maria, cu fericiţii Apostoli şi slăviţii martiri şi cu
toţi sfinţii, prin a căror mijlocire sperăm să fim ajutaţi de tine” 46 . Preacurata, fiind pe primul loc în a
ne mijloci învierea şi viaţa veşnică, speranţa noastră este sigură. Mijlocirea Fecioarei Maria pentru
noi este mult mai puternică decât a tuturor sfinţilor. Este suficient ca ea să se adreseze Fiului cu
cuvintele psalmistului David: „Aminteşte-ţi de cuvântul tău, pe care l-ai adresat slujitorului tău
(slujitoarei tale) şi în care mi-am pus speranţa. Aceasta m-a mângâiat în umilinţa mea, deoarece
cuvântul tău mi-a dat viaţă” (Ps 118,49-50).

42
Sf. IRINEU, Adversus haereses V.
43
EDUARD FERENŢ, Escatologia creştină 234.
44
Sf. IRINEU, Adversus haereses, IV, 20, 7.
45
EDUARD FERENŢ, o. c., MR 97.
46
LR, Rugăciunea euharistică III.
 21

9. Prima Femeie

Mulţi creştini, deşi de bună credinţă, au totuşi o reţinere faţă de cultul acordat Maicii Domnului
şi li se par exagerate expresiile cu care teologii şi, mai ales, misticii Bisericii i le acordă, precum:
„dumnezeiasca Maria”, „Preasfânta Fecioară”, „Regina îngerilor şi a Universului” etc., pe când
Isus, zic ei, aşa cum ne relatează Evangheliile, n-a numit-o decât „femeie”.
Este adevărat, aşa a numit-o Isus în mod oficial în faţa mulţimilor la nunta din Cana (cf. In 2,4) şi
pe Calvar (cf. In 19,26), fiindcă nici pe sine nu s-a numit în mod oficial: „Sunt Fiul lui Dumnezeu”,
ci doar „Fiul Omului”, care, după sfântul Paul, este totuna cu cel din urmă sclav (cf. Fil 2,7); în
Evanghelia după Matei, Isus se numeşte pe sine ca „Fiu al Omului” de 25 de ori; de trei ori în
Evanghelia după Marcu; de mai mult de nouă ori în Evanghelia după Luca şi de zece ori în
Evanghelia după Ioan; ceea ce nu înseamnă că a voit să diminueze cu ceva calitatea sa de Fiu al lui
Dumnezeu. Şi dacă pe Mama sa Isus o numeşte de două ori „femeie”, asta nu înseamnă că a voit să-
i umbrească sau să-i diminueze privilegiile unice cu care a fost înzestrată, ci a voit să pună în
evidenţă istoria mântuirii la care este chemată să participe. Adam o numeşte pe Eva femeie fiindcă
„a fost luată din bărbat” (cf. Gen 2,23), vrând să arate originea ei umană veritabilă. Isus, la rândul
său, în calitate de Nou Adam, numind-o pe Maria femeie, arată că, de fapt, el, „născut din femeie”
(Gal 4,4), este o fiinţă umană veritabilă – om adevărat – şi aşteaptă, pentru tot ce a făcut, să i se
aducă din partea omului mărturia de credinţă: „Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu” (Mt 14,33;
Mc 6,51-52). Expresia lui Isus de pe Cruce: „Femeie, iată-l pe fiul tău” (In 19,26), o pune în
evidenţă pe femeia nevinovată din Eden, pe Eva ca fecioară, fiindcă Adam i-a dat soţiei sale numele
de „Eva”, adică „mama celor vii” (cf. Gen 3,20), numai după săvârşirea păcatului. Prin urmare,
indirect, Isus afirmă că Mama sa, ca „femeie”, este fecioară. La nunta din Cana, Isus a numit-o tot
femeie, ca să-i pună în evidenţă umilinţa care poate obţine orice atunci când intervine cu iubire faţă
de aproapele şi apoi să-i arate credinţa şi iubirea cu care l-a urmat până pe Calvar şi că, într-adevăr,
a considerat-o ca pe cel mai mare dar din partea Tatălui ceresc, aşa cum Eva i-a fost dată în dar lui
Adam în Paradis, fiindcă „nu este bine ca omul să fie singur” (cf. Gen 2,18), nici când este fericit şi
nici când este nefericit. Isus a considerat-o pe Mama sa de sub cruce, repet, drept cel mai mare dar
al Tatălui ceresc, aşa cum spune Scriptura, că femeia tăcută este un dar al Domnului şi „har peste
har este femeia curată” (cf. Sir 26,14-15).
Mulţi ar merita reproşul lui Isus adresat saduceilor: „Greşiţi mult neştiind Scripturile şi nici
puterea lui Dumnezeu” (Mt 22,29). În principal, toată străduinţa lui Isus de pe acest pământ a fost
să-l pună în evidenţă pe Tatăl ceresc, a cărui voinţă a venit să o împlinească şi, împlinind-o, să-şi
poată încredinţa sufletul în mâinile sale, a venit să deschidă calea spre Tatăl pentru tot omul care va
crede în cuvântul său, dar prin aceasta nu exclude colaborarea fiinţei umane, ci, din contră,
încredinţarea lui Ioan grijii Mariei ca mamă şi încredinţarea Mariei lui Ioan în calitate de fiu nu-i
altceva decât o chemare la colaborare la opera sa de mântuire pornită din cea mai curată iubire,
chemare de a păşi pe urmele sale.
Denumirile date Fecioarei Maria, chiar dacă ating superlativul, nu sunt decât acte de recunoştinţă
faţă de Dumnezeu, care i-a făcut omenirii un dar atât de mare: „Har peste har este femeia curată”; şi
care femeie ar îndrăzni să se compare cu Mama lui Isus? Dacă am cunoaşte „darul lui Dumnezeu”
(cf. In 4,10), care ne-a venit prin Fecioara Maria „cea plină de dar” (Lc 1,28), am recunoaşte cu
umilinţă că nu avem cuvinte ca s-o putem numi aşa cum se cuvine şi nici puterea de a-i mulţumi lui
Dumnezeu că Fiul său ne-a dăruit Darul pe care el i l-a făcut, împărtăşindu-ne nouă din gloria sa de
a numi darul Tatălui Mamă dumnezeiască.
„Darul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului
Sfânt să fie cu voi toţi. Amin” (2 Cor 13,14).

CAPITOLUL AL II-LEA
 22

FEMEIA SPERATĂ

Primii cărora Dumnezeu le-a făcut cunoscut planul întrupării Fiului său şi destinul glorios al
femeii ce îi va fi mamă au fost îngerii. Teologia creştină are unele argumente solide şi întemeiate să
afirme că aceştia au cunoscut, prin descoperire divină, această taină, în perioada în care, înainte de a
intra în fericirea cea veşnică a Raiului, supunerea, ascultarea, credinţa şi iubirea lor faţă de Creator
au fost puse la încercare printr-o speranţă ce le depăşea puterea gândirii. Cei care au trecut cu bine
acest examen şi au acceptat ca, într-o zi, Isus şi Maria să le fie rege şi regină au fost răsplătiţi cu
admiterea la fericirea veşnică. Alţii, în frunte cu Lucifer, n-au sperat că Dumnezeu le poate oferi
mai mult decât erau ei în strălucire, şi au căzut în Iad, în nefericire veşnică. Îngerii ajunşi în patria
cerească şi-au mărit fericirea prin speranţa că într-o zi vor vedea măreţia Mamei Fiului lui
Dumnezeu din strălucirea pe care Tatăl o proiecta mereu asupra lor. Cu cât au înţeles mai bine
pedeapsa celor căzuţi, cu atât mai mult şi-au imaginat măreţia făgăduinţei Celui Atotputernic.
Parcurgând unele relatări ale regretatului preot Anton Vamvulescu, am găsit un citat pe care îl
atribuie sfântului Ludovic Maria Grignon de Montfort, şi pe care îl redau aşa cum l-am luat, fără o
trimitere anume la un document:

„Îţi încredinţez această taină (Maria) prin Sfântul Duh, cu condiţia să te slujeşti de ea spre a
deveni un om sfânt şi ceresc. Căci asemenea taină nu devine mare decât în măsura în care sufletul
se foloseşte de ea. Păzeşte-te, deci, de a sta cu braţele încrucişate, fără a munci; fiindcă, altfel,
secretul meu îţi va deveni otravă şi îţi va fi spre osândă47. Cred că sfântul Ludovic Maria Grignon de
Montfort s-a gândit la soarta îngerilor din cer, când Dumnezeu le-a descoperit taina Fiului întrupat
şi a Mamei sale: cei care au acceptat secretul şi au avut bunăvoinţa de a se folosi de ea au devenit
fericiţi, cei care nu s-au folosit de această taină şi-au găsit osânda. Itinerarul îngerilor este continuat
de fiinţele umane pe pământ, de aceea, afirma sfântul Ioan Damaschinul, Sfânta Fecioară este «o
armă de mântuire pe care Dumnezeu o dă acelora pe care el vrea să-i mântuiască», deoarece mulţi îi
atribuie Preacuratei cuvintele Scripturii: «Fericit este omul care mă ascultă şi care veghează zilnic la
porţile mele şi ia aminte la pragurile uşilor mele. Cel ce m-a aflat pe mine a aflat viaţa şi va scoate
mântuire de la Domnul» (Înţ 8,34)48. Chiar şi îngerii au sperat să o vadă pe aceea datorită căreia au
aflat anticipat mântuirea de la Domnul.
Aşadar, trebuie să luptăm sperând mântuirea, aşa cum ne îndeamnă Duhul Sfânt: «Luptă-te până
la moarte pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine» (Sir 4,30), ca să înţelegem
taina Femeii din planul divin, fiindcă «acolo unde ea nu este, este suspin şi neorânduială» (Sir
36,27). «O casă şi o avere sunt moştenire de la părinţi, dar o femeie înţeleaptă (precum este
Fecioara Maria) este un dar de la Dumnezeu» (Prov 19,14). Dumnezeu s-a luptat pentru noi prin
aceea că a creat-o în atâta strălucire încât doar el singur este mai presus. «Dar cine o va găsi?»
(Prov 20,6) «Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul. [...] Gura şi-o
deschide cu înţelepciune şi sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei» (Pilde 31,10. 26).
Mulţi Sfinţi Părinţi o aseamănă pe Preacurata Fecioară Maria cu frumuseţea curcubeului apărut
după potop, când Domnul i-a zis lui Noe: «Iată, ca semn al legământului pe care îl închei cu voi şi
cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, pun curcubeul meu în nori, ca să
fie semn al legământului dintre mine şi pământ [...], şi nu va mai fi apa potop spre pierzarea a toată
făptura» (Gen 9,12-15)”.

Voi încerca în acest capitol să prezint asemănarea dintre Preacurata şi semnul divin al
legământului, curcubeul, punând în evidenţă semnificaţia simbolică a luminii şi a culorilor. Însă
frumuseţea unui lucru nu stă numai în culori, ci şi în liniatura proporţiilor, în armonia sunetelor, în
gingăşia semnelor, în bogăţia roadelor şi, uneori, chiar în acele lipsuri care ne ţin în suspans şi ne
47
A. VAMVULESCU, Despre Maica Domnului, 4.
48
Id. o. c., 5.
 23

dau posibilitatea de a crea noi înşine ceva mai frumos, ba chiar atât de frumos încât doar se poate
imagina, dar nu se poate reda.

1. Simfonia unei profeţii

Două cărţi din Vechiul Testament, care m-au surprins plăcut, sunt Cartea lui Iob şi Cântarea
Cântărilor; prima, pentru că dă răspuns înţelept omului care suferă, şi a doua, pentru că îi dă un
răspuns profetic omului care se bucură. Ambele pun în evidenţă câte o etapă distinctă a Revelaţiei.
Înainte de a intra în conţinutul unei cărţi sau al alteia, am ţinut cont de felul cum se citeşte Biblia,
adică de două criterii: 1) de unitatea Scripturii, fiindcă fiecare afirmaţie trebuie citită în ansamblul
global al mesajului divin, şi 2) de firul de aur – cristologic – care o străbate, adică ceea ce se citeşte
în Biblie nu este ceva împlinit în sine, ci trebuie citit împreună cu acela în care s-au împlinit toate:
în Cristos. Dar la împlinirea a toate în Cristos a contribuit, dintre toate fiinţele umane, în primul
rând, Maica Domnului. De aceea, cred că această carte – Cântarea Cântărilor –, la care mă voi
referi acum ca fiind profetică, îşi găseşte împlinirea în Isus şi Fecioara-Mamă Maria.
Aşa cum cei mai mulţi exegeţi susţin că autorul Cântării Cântărilor este regele Solomon, aşa
sunt înclinat să cred şi eu, nu datorită spiritului idilic ce o străbate, ci datorită faptului că pune în
evidenţă o speranţă davidică despre o mlădiţă a lui Iese, datorită faptului că Solomon a fost
moştenitorul spiritului profetic al tatălui său, David, datorită unei culturi universale pe care şi-a
însuşit-o şi a unei înţelepciuni divine ce i s-a dat. Ca şi cum autorul ar fi participat la Conciliul al II-
lea din Vatican, care a propus Bisericii să ţină cont de acea semina fidei, adică de tot adevărul de
credinţă ce se găseşte în toate religiile lumii, Solomon a pus în această carte, sub formă de
simboluri, tot ceea ce era mai frumos, mai bun şi mai adevărat în toate miturile contemporane lui.
Desigur, nu mi-am propus să fac exegeza întregii cărţi, ci să pun în evidenţă spiritualitatea câtorva
versete, ca, de exemplu, acesta: „La grădina nucilor m-am dus, ca să văd verdeaţa văii, dacă a dat
viţa-de-vie şi dacă merii au înflorit” (Ct 6,11).
În tradiţia greacă, nucul este legat de darul profeţiei. Exista un cult al zeiţei Artemis Caryatis,
care a fost iubita zeului Dionysos, zeiţă înzestrată cu darul clarviziunii şi care a fost preschimbată
într-un nuc cu roade bogate, fiecare nucă purtând în sine un germene divin al mamei sale. A merge
la grădina nucilor însemna a te apropia de o sursă a Revelaţiei care este aşezată într-un decor de
speranţă: „verdeaţa văii”, atâta timp cât promisiunile mai sunt în vigoare. Culoarea verde, aşa cum
voi arăta ceva mai încolo, era simbolul, ba mai este şi azi, al speranţei.
Viţa-de-vie trecea, în regiunile din jurul vechiului Israel, drept un arbore sacru, şi produsul său,
vinul, drept băutura zeilor. Un ecou slab al acestor credinţe poate fi găsit în Cartea Judecătorilor
(9,13) şi în Cartea Deuteronomului (32,37-38).
Prin adoptare, Israelul primeşte viţa-de-vie (ca şi măslinul) ca pe unul dintre arborii mesianici
(cf. Mih 4,4; Zah 3,10). Nu este imposibil ca vechile tradiţii să fi identificat pomul vieţii din raiul
pământesc cu viţa-de-vie. De la origini, simbolismul viţei-de-vie este eminamente pozitiv. Via este,
în primul rând, o proprietate şi, deci, un mijloc esenţial de asigurare a vieţii, şi de aici îi vine preţul
deosebit (cf. 3Rg 1 ş.u.) şi calitatea de moştenire sacră, aşa cum i-a spus Nabot lui Ahab: „Să mă
ferească Dumnezeu să-ţi dau eu moştenirea părinţilor mei!” (3Rg 21,3) Femeia, în calitatea ei de
moştenitoare a Evei, ca mamă a celor vii, devenită soţie bună şi credincioasă pentru soţul ei, este
comparată cu o vie roditoare (cf. Ps 127,3). Înţelepciunea este ca o viţă-de-vie cu ramuri
încântătoare (cf. Sir 24,20). De aici s-a trecut în mod firesc la tema curajoasă a simbolismului: viţa
este Israelul, în chip de proprietate a lui Dumnezeu. Aici îşi găseşte Domnul bucuria şi, îngrijind-o
cu cea mai mare dragoste, aşteaptă să dea roadele cele mai bune. Cu ocazia sărbătorii culesului,
profetul Isaia a compus şi un cântec în cinstea viei, de aceea, am intitulat acest punct Simfonia unei
profeţii:
 24

„Vreau să cânt pentru prietenul meu: cântecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o
vie pe o coastă mănoasă. [...] Dar via Domnului Sabaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt
sădirea lui dragă. El nădăjduia că acesta – Casa lui Israel – va fi un popor fără păcate, şi iată-l pe
acest popor plin de sânge. A nădăjduit să rodească dreptate, dar iată răzvrătire” (Is 5,1.7).

Această viţă preţioasă îl dezamăgeşte pe cel care a îngrijit-o atât de bine. Nu obţine decât aguridă
(cf. Ier 2,21). Din această cauză, simbolismul se va transfera asupra persoanei celui care încarnează
şi recapitulează adevăratul popor al Domnului: Mesia este ca o vie (cf. Cartea lui Baruh).
Isus spune clar că el este viţa cea adevărată şi că oamenii nu pot pretinde a fi mlădiţele lui
Dumnezeu dacă nu rămân în el. Altminteri, nu vor fi decât mlădiţe uscate, bune numai de a fi
aruncate în foc (cf. In 15,1 ş.u.).
Simbolismul viei se întinde la fiecare suflet omenesc. Dumnezeu este stăpânul viei, care îl trimite
pe Fiul său să vadă cum merge culesul (cf. Mc 12,6). Substituindu-se lui Israel, Cristos devine, la
rândul său, asemenea unei vii şi sângele său devine vinul Noului Legământ.
Textele mandeene folosesc cuvântul vie pentru a-l desemna nu numai pe trimisul ceresc, ci o
întreagă serie de fiinţe luminoase aparţinând lumii de sus.
Via este un simbol important între altele, pentru că produce vinul care este imaginea cunoaşterii.
Nu este o întâmplare că Noe, care însoţeşte începutul unui ciclu nou, aşa cum l-am prezentat, de
fapt, şi în versetul de mai sus din Cântarea Cântărilor, se spune că ar fi fost primul care a sădit viţa-
de-vie.
Textele evanghelice fac din vie un simbol al Împărăţiei cerului, al cărui rod este Euharistia. Isus
este viţa adevărată. „Înţeleg prin vie”, scrie sfântul Clement din Alexandria, „pe Domnul cu al cărui
rod trebuie să ne hrănim, dar în urma unei munci de cultivare ce se face prin lucrarea raţiunii”
(Stromate, 1). Seva, care se urcă prin viţă, este lumina Duhului. Tatăl este stăpânul viei.
În iconografie, via este adesea o reprezentare a pomului vieţii. Înspăimântătorul cules, descris în
Cartea Apocalipsei (14,18-20), confirmă această semnificaţie când spune:

„Şi încă un înger a ieşit din altar, având putere asupra focului, şi a strigat cu glas mare celui care
avea secera ascuţită şi a grăit: «Trimite secera ta ascuţită la cules strugurii viei pământului, căci
boabele ei s-au copt!» Atunci, îngerul a aruncat pe pământ secera lui şi a cules via pământului şi
ciorchinii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat afară din
cetate şi a ieşit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, în depărtare de o mie şase sute de stadii”49 .

Indubitabil, viţa-de-vie, Cristos, a fost plantată de Tatăl ceresc în sânul Preacuratei. Profeţii,
precum şi Solomon, au dorit să vadă dacă „a dat (în muguri şi floare) viţa-de-vie”.
„Şi dacă merii au înflorit”. Mărul este utilizat simbolic cu mai multe sensuri, distincte în
aparenţă, dar care toate sfârşesc, mai mult sau mai puţin, să se întâlnească. Acestea sunt: mărul
discordiei, atribuit zeului Paris; merele de aur din Grădina Hesperidelor, care sunt fructe ale
nemuririi; mărul mâncat de Adam şi Eva; merii din Cântarea Cântărilor, din versetul citat mai sus,
care reprezintă, ne învaţă Origene, fecunditatea Cuvântului divin, savoarea şi parfumul lui. Este
deci vorba, în toate aceste cazuri, despre un mijloc al cunoaşterii, care este când rodul pomului
vieţii, când al celui al cunoaşterii binelui şi răului; cunoaşterea unitivă conferind nemurirea, sau
cunoaşterea distinctivă determinând căderea. Din punct de vedere alchimic, mărul de aur este un
simbol al sufletului50 .
Nu numai lui Isus i se aplică simbolismul mărului, pentru a arăta rodnicia Cuvântului divin, ci şi
Preacuratei Fecioare Maria, ca măr de aur, fiind sufletul cel dintâi răscumpărat prin meritele lui Isus
şi având menirea să fie Mama tuturor sufletelor mântuite de Fiul său, datorită plinătăţii harului.

49
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (viţa-de-vie).
50
Id. o. c., DS (măr).
 25

În simfonia florilor de măr, proiectate pe verdele văilor, stă speranţa merelor de aur, care
simbolizează sufletele acelora ce o cinstesc pe Fecioara Maria, fiindcă ea deţine în economia
mântuirii un rol profetic de prim ordin.

2. Curcubeul – simfonia culorilor

Ca să înţelegem mai bine cum curcubeul este semnul legământului dintre cer şi pământ şi,
totodată, simbolul Preacuratei Fecioare Maria, în prima parte a expunerii voi da semnificaţia
termenilor „curcubeu”, „lumină” şi „culoare”.
Micul dicţionar enciclopedic defineşte curcubeul ca pe un fenomen optic de forma unui arc
imens, multicolor, desfăşurat pe cer, care se datorează refracţiei, reflexiei totale şi dispersiei luminii
solare în picăturile de apă din atmosferă, şi care se observă numai în partea opusă Soarelui raportată
la poziţia observatorului51 .
Simbolismul curcubeului îl găsim la toate popoarele lumii.
În primul rând, este considerat drept cale şi mediere între lumea de aici, de jos, şi cea de dincolo,
ascunsă în spatele înaltului cerului. Este puntea pe care o folosesc zeii şi eroii, între cele două lumi.
Am arătat mai sus semnificaţia curcubeului din Biblie, care a apărut după ce Noe a ieşit din arcă
(cf. Gen 9,12-15). De Champeaux (filozof scolastic, n. 1121, apărător al realităţii efective a
conceptelor generale în disputele despre universale) reia aceeaşi imagine în Noul Testament, barca
sfântului Petru în locul arcei lui Noe, arătând cum în interiorul acestei cochilii este circumscris
misterul Bisericii, care este, prin vocaţia sa, co-extensivă Universului simbolizat de pătrat. O dată
cu Noe, Dumnezeu a înscris în mod prefigurat pătratul Noului Cosmos în Cerul irizat al bunăvoinţei
divine. El a schiţat schema Ierusalimului, cea de pe urmă. Această alianţă reprezintă o încununare, o
înălţare la cer, deoarece Dumnezeu este fidel promisiunilor sale. Reprezentările lui Cristos ajuns în
culmea gloriei, atât la bizantini, cât şi la romani, tronează în mijlocul unui curcubeu ce anunţă
mereu evenimente fericite2, de aceea, este şi simbolul Preacuratei Fecioare Maria, fiindcă Cel
Întrupat în sânul ei, în Noua Arcă a alianţei, arată cum Perfecţiunea cerului s-a unit cu cea a
Pământului.
Lumina este definită de Micul Dicţionar Enciclopedic drept radiaţie de natură electromagnetică,
ce are capacitatea de a impresiona ochiul, şi se prezintă sub forma unui flux de fotoni ce se propagă
în vid şi în aer cu viteza de 300.000 km/s şi poate suferi fenomene de reflexie, refracţie,
interferenţă, difracţie etc., şi poate să producă efecte fizice (presiune, încălzire, efectul fotoelectric
ş.a.), chimice, biologice (ex.: fotosinteza) şi se poate descompune, lumina albă, în diferite culori.
Culoarea este definită de Micul Dicţionar Enciclopedic drept însuşire a luminii determinată de
compoziţia sa spectrală, care îi permite ochiului să perceapă în mod diferit radiaţiile vizibile,
incidente pe retină, având aceeaşi intensitate, dar lungimi de undă diferite.
Lumina simbolizează necontenit viaţa, mântuirea, fericirea date de Dumnezeu, care este el însuşi
lumină. Legea lui Dumnezeu este o lumină în calea oamenilor. Mesia aduce şi el lumina de la
Dumnezeu (cf. Is 42,6; Lc 2,32). Isus este lumina lumii (cf. In 8,12; 9,5). Credincioşii trebuie să fie
şi ei lumină pentru lumea care zace în întunericul morţii şi al păcatului (cf. Mt 5,14), devenind astfel
reflexul luminii lui Cristos (cf. 2Cor 4,6) şi acţionând în consecinţă (cf. Mt 5,16). Numai conduita
inspirată de iubire şi caritate este semnul adevărat al creştinului care umblă în lumină52 .
În Dumnezeu, lumina face parte din esenţa sa. În Cristos, ca Fiu al Omului, lumina este ascunsă
de Tatăl sub forma comorilor înţelepciunii şi ale ştiinţei (cf. Col 2,3). În Preacurata Fecioară Maria,
lumina este în plinătatea ei prin participare, prin har, fiind plină de har (Lc 1,28). Vom vedea cum,
în Preacurata, lumina divină, plinătatea harului, se dispersează în toate culorile curcubeului şi
încântă privirile oamenilor. Sfinţii sunt diferiţi unii de alţii, fiindcă nu au plinătatea Mamei cereşti,
ci au fost încântaţi mai mult de o culoare decât de alta.
51
MIC DICŢIONAR ENCICLOPEDIC.
52
DICŢIONAR DE SIMBOLURI.
 26

În Biblie, cifra 7 reprezintă perfecţiunea. Curcubeul are şapte culori şi reprezintă perfecţiunea
luminii.
Cele şapte culori ale curcubeului întruchipează, în ezoterismul islamic, imaginea atributelor
divine reflectate în Univers, căci curcubeul este imaginea inversă a Soarelui peste valul inconştient
al ploii. În Iudeea şi Mesopotamia, cele şapte culori ale Arcului sunt asimilate celor şapte ceruri,
adică tot perfecţiunea.
Culoarea albă semnifică suma culorilor. Astfel, albul se situează fie la începutul, fie la capătul
vieţii diurne şi al lumii manifestate, ceea ce îi conferă o valoare ideală. Albul – candidus – este
culoarea candidatului, adică a celui care şi-a schimbat condiţia. După ce catecumenii erau botezaţi,
primeau haina albă în Noaptea de Paşte, după o lungă pregătire şi stare de veghe, şi o purtau până în
a opta zi, denumită şi Duminica Albă. Albul mai este simbolul răsăritului de soare, este albul zorilor
ce dezvăluie o boltă cerească încă lipsită de culori, dar încărcată de potenţialul de manifestare cu
care microcosmosul şi macrocosmosul sunt disponibile pentru a se încărca de valori.
Isus, pe Muntele Tabor, se schimbă la faţă înaintea ucenicilor săi, Petru, Iacob şi Ioan, iar
veşmintele lui s-au făcut strălucitoare, foarte albe, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ
nici un înălbitor (cf. Mc 9,2-4), prevestind bogăţia răscumpărării prin învierea din morţi.
Fiind solar, albul devine simbolul conştiinţei curate cu desăvârşire.
Dat fiind faptul că albul se apropie de auriu, drapelul Vaticanului – albul şi auriul (galben) –
exprimă sosirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământul încreştinat. Tot aşa, albul şi albastrul – zorile
mântuirii şi bolta cerească din plină zi – Maria şi Isus – sunt culorile steagului marian.
Culoarea albastră. Dintre culori, albastrul este cea mai adâncă: privirea pătrunde într-însa fără să
întâlnească un obstacol şi se întinde în nemărginire; este cea mai imaterială dintre culori;
despovărează formele, le deschide, le desface, îndreaptă coloana vertebrală a omului şi-l face să fie
cu adevărat antropos, adică fiinţa cu privirea aţintită în sus. O suprafaţă colorată în albastru
încetează să mai fie o suprafaţă, un zid albastru nu mai este zid. Mişcările şi sunetele, dar şi formele
dispar în albastru, se cufundă în el, se evaporă ca o pasăre în văzduh53 .
Ca fapt divers, este bine să cunoaştem semnificaţia profană a sângelui albastru (sang bleu).
Explicaţia o avem de la P. G. Villeneuve Saint-Georges (citat de mai multe ori în Itinerarul iubirii
Maicii Domnului), în felul următor: în Evul Mediu, a înjura era un păcat de moarte. Oamenii de
rând nu îndrăzneau să înjure, dar stăpânii lor nu se sfiau s-o facă. Până într-o zi, când un iezuit, aflat
în graţiile regelui, le-a interzis să folosească numele Domnului în înjurăturile lor. Au ocolit
dificultatea înlocuindu-l pe Dumnezeu (Dieu) cu Albastrul (Bleu). Astfel, par la mort de Dieu („pe
moartea lui Dumnezeu”) a devenit morbleu. Sacré Dieu („Sfinte Dumnezeule”) a devenit
sacrebleau. Par Dieu („pentru Dumnezeu”) a devenit parbleau. Par le sang de Dieu („pe sângele
Domnului”) a ajuns parsembleu etc. Servitorimea, care auzea adesea această din urmă formă, mai
des uzitată, nu reţinea decât sang bleu („sânge albastru”). Cum folosirea acestei formule era
privilegiu al nobilimii, valeţii spuneau, ca să deosebească un nobil de un mojic: C`est un sang bleu.
(„E un sânge albastru.)5
Anticipat o spun: brâul albastru al Preacuratei Fecioare Maria, aşa cum a apărut la Lourdes,
exprimă dovada unui mister eroic de renunţare la viaţa de familie în favoarea albastrului infinit al
cerului, care este Dumnezeu. Albastrul devine astfel simbolul infinitului.
Un albastru de Voroneţ tinde să lege cerul cu pământul, ceea ce realizează Preacurata.
Culoarea verde. Învăluitor, liniştitor, răcoritor, tonic, verdele este glorificat în monumentele
religioase ridicate de strămoşii noştri în deşert. Verdele a rămas pentru creştini simbolul speranţei şi
dobândeşte o valoare mistică, aceea a păşunilor verzi, simbolul Paradisului, al învierii, al tinereţii
lumii, simbol al unei taine ce ascunde în sine o viaţă, o frumuseţe de floare gata să apară spre a
încânta privirea.

53
Id. o. c., DS (Culoarea albastră).
 27

Culoarea roşie. Considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiul vital, cu

forţa, puterea şi strălucirea lui, roşul, culoare a focului şi sângelui, este semnul puterii regale şi al
iubirii până la sacrificiul total, martiriu, vărsarea sângelui.
Culoarea galbenă (aurie) este cea mai caldă, cea mai expresivă, cea mai însufleţită; cea care este
greu de stins şi care se revarsă mereu din cadrele în care am vrea s-o închidem. Razele Soarelui,
străbătând azurul ceresc, au puterea divinităţilor din lumea cealaltă.
Lumina galben-aurie devine uneori o cale de comunicare cu sens dublu, un mijlocitor între
oameni şi zei. Galben-auriul proclamă originea divină a puterii. Sfinţii, mijlocitori între Dumnezeu
şi oameni, au aureole galben-aurii şi exprimă totodată culoarea veşniciei, aşa cum aurul este metalul
nemuririi.
Culoarea violet este cea a măsurii, fiind compusă din două măsuri egale: roşu şi albastru,
simbolizând echilibrul dintre pământ şi cer, simţuri şi spirit, patimă şi inteligenţă, iubire şi
înţelepciune.
Pe monumentele simbolice ale Evului Mediu, Isus Cristos poartă un veşmânt violet în timpul
pătimirilor sale, adică atunci când şi-a asumat deplin întruparea, când, în clipa împlinirii
sacrificiului, uneşte total în el Omul, fiu al pământului pe care l-a răscumpărat, cu Duhul ceresc,
nemuritor, cer în care se va întoarce ducând cu sine totalitatea răscumpărării54 .
Culoarea neagră, ca şi albul, se situează la extremitatea gamei cromatice şi simbolizează ceva
negativ, rece, întunecos, moartea care aduce un doliu dureros; exprimă absenţa luminii, întunericul,
angoasa; mai este şi simbolul oricărui rău – diavolii apărând mereu în culoare neagră; mai
simbolizează, ca imagine a morţii, pământul şi mormântul, dar şi mersul prin noapte al misticilor,
fiindcă se leagă de făgăduinţa unei vieţi înnoite, după cum moartea poartă într-însa speranţa zorilor
învierii, precum iarna pe cea a primăverii.
În vise, apariţia unor animale negre, a unor negri sau a altor personaje de culoare închisă arată că
intrăm în contact cu propriul nostru univers instinctiv primitiv (păcatul), care trebuie luminat şi
îmblânzit şi căruia trebuie să-i canalizăm forţele spre ţeluri mai înalte.
Din combinaţia acestor culori pot apărea şi alte nuanţe ce îmbogăţesc gama cromatică atât a
florilor de pe câmpii, cât şi a tablourilor din pinacoteci55.
Adevărul este, aşa cum medicina o recunoaşte, că florile multicolore, tablourile, covoarele etc.,
toate au un efect terapeutic pentru sănătatea omului, pentru dezvoltarea imaginaţiei creative, pentru
stimularea vieţii spirituale. Simfonia culorilor din curcubeu adeseori ne răpeşte şi ne introduce într-
o contemplaţie a celor cereşti. Simfonia culorilor spirituale, vrednice de contemplaţia noastră şi
aducătoare de o adevărată terapie spirituală, o găsim în Preacurata, în faţa căreia însuşi Creatorul a
exclamat: „Cine este aceea care se ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, parc-ar arde smirnă şi
tămâie, parc-ar arde miresme iscusit gătite?” (Ct 3,6) „Cât de frumoasă eşti tu, iubita mea, cât de
frumoasă eşti!” (Ct 4,1)

3. Simfonia culorilor mariane

Desigur, Dumnezeu Tatăl, creatorul a toată frumuseţea, fiind lumină, şi lumina fiind izvorul
culorilor, nu putea să creeze o mamă mai frumoasă pentru Fiul său decât din lumină, purtătoare de
toate nuanţele culorilor, adică a tuturor virtuţilor, şi, pentru a ne extazia în faţa ei, el însuşi s-a
întrebat cu uimire: „Cine este aceasta, ce ca zarea străluceşte şi ca Luna-i de frumoasă, ca Soarele-i
de luminoasă?” (Ct 6,10)
Primul care s-a oferit să-i răspundă a fost Duhul Sfânt: Ea „e sora mea, e mireasa mea, e grădină
încuiată, fântână acoperită şi izvor pecetluit”, „dar ea este numai una, porumbiţa mea, curata mea”
(Ct 4,12; 6,9). Sora şi mireasa Duhului Sfânt este grădină încuiată pentru a nu pătrunde acolo nici
un fel de dăunători; e fântână acoperită şi izvor pecetluit, pentru ca apa cristalină să rămână bună,
54
Id. o. c., DS (Culoarea violet).
55
Id. o. c., DS (Culoarea neagră).
 28

răcoroasă şi curată pentru a alina setea divină; este unică, neprihănit zămislită şi în asemănare cu
Duhul Sfânt – plină de darurile Mirelui – ca porumbiţa sa, fiindcă însuşi Duhul Sfânt a voit să se
arate în lume sub chip de porumbel (cf. Mt 3,16). Mulţi părinţi spirituali spun că porumbiţa, pe care
Noe a trimis-o să constate dacă s-a terminat potopul şi ea s-a întors cu o ramură verde de măslin în
cioc, este simbolul Preacuratei Fecioare Maria; arca simbolizând Biserica – barca lui Petru –, după
cum am văzut mai sus, iar ramura verde de măslin îi simbolizează pe Mesia: pacea noastră (cf. Ef
2,14), speranţa noastră (cf. 1Tim 1,1), speranţa gloriei (cf. Col 1,27) Universului.
Nu în ultimul rând, răspunde Fiul, care îşi exprimă bucuria în faţa frumuseţii Mamei pe care
Tatăl i-a pregătit-o din veci: „Două jumătăţi de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu. [...]
Cât de frumoasă eşti tu, iubita mea (Mamă), şi fără nici o pată!” (Ct 4,3.7)
Înţelegerea planului divin (intus-legere = a citi în profunzime) de a-i pregăti Fiului său o femeie
ca mamă a fost perceput de cei inspiraţi de Duhul Sfânt după puterile lor omeneşti, printre care Ben
Sirah se exprimă astfel: „Soarele când răsare întru cele înalte ale Domnului şi frumuseţea femeii
celei bune podoabă este casei” (Sir 26,18).
Prin urmare: Fecioara Maria – lumină din lumina Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt – cuprinde în
sine curcubeul virtuţilor, suma cromatică a sfinţeniei create. Prin albul ei imaculat se situează la
începutul gamei cromatice, strălucind ca zorile; cu albastrul ei adânc, tinzând spre nemărginit,
despovărează formele, deschide inimile spre a descoperi cugetele; cu focul roşu al iubirii, îşi oferă
sângele Regelui regilor; cu galbenul auriu al aureolei sale unice de Mamă a lui Dumnezeu, poartă în
sine Învierea Fiului, nemurirea lumii; cu verdele liniştitor, care adesea i-a fost, aşa cum spune
mireasa din Cântarea Cântărilor: „Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat; cedrii ne sunt
acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii” (1,15-16), i-a oferit adesea Pruncului din sân şi
copilului Isus liniştea naturii şi nouă speranţa vieţii veşnice; cu violetul care pune în evidenţă
echilibrul ei în încercări, mai ales, sub cruce, dar şi echilibrul dintre cer şi pământ, dintre oameni şi
Dumnezeu; cu negrul credinţei – noaptea misticilor –, prin care a trecut prima după Isus, purtând în
suflet speranţa zorilor mântuirii, spunând ca mireasa din Cântarea Cântărilor: „Neagră sunt, fete
ale Ierusalimului, dar frumoasă; nu vă uitaţi că sunt negricioasă, că doar Soarele m-a ars” (1,4-5).
Cât mister în această culoare neagră, care pune cu atât mai bine în evidenţă valoarea luminii din
capătul opus al gamei cromatice! Vom vedea şi vom înţelege mai bine negrul, adică angoasa
Fecioarei Maria, ceva mai târziu, în alt capitol.
Papa Pius al IX-lea scrie:

„Dumnezeu cel inexprimabil, ale cărui căi sunt milă şi adevăr, a cărui voinţă este atotputernicia
şi a cărui înţelepciune străbate de la un capăt la altul cu tărie şi rânduieşte totul cu blândeţe, el, de la
început, mai înainte de veacuri, i-a ales şi statornicit Fiului său Unul-Născut o Mamă din care,
întrupându-se, să se nască la fericita plinire a vremii. El a iubit-o într-atât mai mult decât toate
creaturile, încât în ea singură s-a complăcut cu o extremă condescendenţă. De aceea, a şi împodobit-
o aşa de minunat cu belşugul harurilor cereşti, scoase din comoara dumnezeirii, mult mai presus
decât toate spiritele cereşti şi decât toţi sfinţii, în aşa fel că, ferită cu desăvârşire şi întotdeauna de
orice pată a păcatului, cu totul frumoasă şi perfectă, ea să înfăţişeze înaintea lui acea deplinătate a
nevinovăţiei şi a sfinţeniei cum, în afară de cea a lui Dumnezeu, nu se poate închipui una mai mare,
şi pe care, în afară de Dumnezeu, nimeni nu o poate cuprinde cu mintea”56 .

Într-adevăr, dacă pe Preacurata Fecioară Maria o vedem neagră pe drumul credinţei şi al

speranţei de pe acest pământ, atât de asemănătoare oricărei femei sau mame, Soarele a ars-o cu
iubirea sa şi ne-a dăruit-o, ca să o putem urma. Începem să o urmăm când mai întâi o contemplăm,
asemenea dramaturgului francez Pierre Corneille, care îşi exprimă admiraţia în felul următor:

56
A. VAMVULESCU, Despre Maica Domnului 6-7.
 29

„Înainte ca a Domnului adâncă înţelepciune pe pământ şi în ceruri să binevoiască să se

desfăşoare, înainte ca glasul său să cheme din neant lumea şi aceluiaşi neant să-şi trimită porunca,
înţelepciunea lui cea vrednică de închinare te-a destinat din veşnicie ca Mamă a Cuvântului său
inexprimabil, să le fii îngerilor săi Regină, iar oamenilor sprijin. De pe atunci a lui bunătate ţi-a ales
slujirea, ca să ne scoţi din abisul în care primul nostru părinte (Adam) ne-a cufundat împreună cu el
printr-o singură greşeală”57 .

Dumnezeu a coborât-o în întunericul abisului, ca să ne scoată la lumină şi să-l iubim pe Creatorul

a toată frumuseţea.
Vechile cântări bisericeşti orientale o proclamă „înălţime la care cu anevoie se suie gândul
omenesc, adâncime ce nu se poate lesne vedea nici cu ochi îngereşti”; iar sfântul Petru Damian
strigă: „Să tacă orice făptură şi să păstreze o sfântă sfială, abia îndrăznind să privească imensitatea
acestei demnităţi!”58

4. Simfonia proporţiilor

Lucrurile create nu sunt frumoase numai datorită culorilor, ci şi proporţiilor: liniaturii, mărimii,
greutăţii etc.
Scriitorul G. S. Petrow spune într-o lucrare a sa că trăia la Paris un artist sculptor care şi-a pus în
cap să realizeze cea mai frumoasă statuie menită să înfăţişeze adevărul în toată strălucirea lui sub
chipul unei femei din ale cărei priviri şi trăsături curate şi senine să poată fi recunoscut adevărul, ca
oricine o va privi să-şi simtă inima mai curată, cugetul mai luminat, sufletul mai senin, firea mai
bună şi mai liberă. A lucrat multă vreme şi cu toată inima la realizarea operei, pe care spera să o
vadă gata şi apoi, sfârşitul. Modela lutul cu migală, ca să-i scoată forma ideală şi, când nu-i plăcea,
o lua de la capăt. În vremea aceasta, a primit diferite comenzi din ţară şi de peste hotare, care i-ar fi
adus mult bănet; dar el le-a refuzat pe toate; el nu ştia, nu simţea, nu cugeta la nimic altceva decât la
statuia adevărului, pe care spera s-o contemple într-o zi în toată frumuseţea ei. De dragul statuii
adevărului, uitase şi de sine. Locuia undeva într-o mansardă şi mânca numai atunci când era prea
răzbit de foame. Lemne nu avea ca să-şi încălzească odaia. Dar, în sfârşit, lucrarea a fost terminată.
Artistul reuşise să întruchipeze ideea sa ideală în lutul statuii şi să-i dea forma dorită atât de mult.
Adevărul se înfăţişa parcă viu în faţa lui, aşa cum statuia lui Moise s-a înfăţişat într-o zi în faţa lui
Michelangelo şi pe care se spune că, lovind-o, i-a strigat: „Vorbeşte, Moise!” Abia acum băgă de
seamă şi artistul nostru din Paris că trecuseră zile întregi şi nu ieşise din cameră. Şi că, deşi era mare
ger afară, el nu făcuse încă foc în casă. Acum era târziu în noapte şi nu avea cum să mai meargă să
cumpere cărbuni sau lemne. Dar ce să facă cu statuia? Ar putea îngheţa şi să crape pe alocuri. Să
piardă într-o noapte geroasă tot ce a lucrat luni de zile? Nu. S-a dezbrăcat de haina de pe el şi a
învăluit împlinirea speranţei: statuia adevărului. I s-a părut că e prea puţin, de aceea, a acoperit-o şi
cu plapuma; iar el s-a culcat dezbrăcat în pat, fără să aibă cu ce să se acopere. În dimineaţa
următoare, au venit să-l vadă câţiva prieteni. Dezvelesc statuia şi rămân uimiţi de frumuseţea ei, de
minunata ei expresie. Artistul însă zăcea mort în pat. Îngheţase. N-a simţit chinul frigului, dar pe
faţa lui se citeau mulţumirea, bucuria, satisfacţia că reuşise să realizeze statuia adevărului, pe care o
sperase atât de mult59 .
Cine l-ar fi putut întrece pe Dumnezeu în arta de a o crea pe Fecioara Maria din Nazaret mai
frumoasă, mai adevărată şi mai bună? Artistul din Paris a reuşit să facă statuia adevărului din lut,
Michelangelo a făcut statuia din marmură a Maicii Domnului cu Isus în braţe, ca şi pe cea a lui
Moise, ca pe adevărate capodopere, dar nimeni nu a fost şi nici nu va fi în stare să creeze o statuie
57
Id. o. c., 8.
58
Id. o. c., 10.
59
Th. BARRAU, Culmi de viaţă, 143.
 30

vie din lumină, asemenea lui Dumnezeu, despre care Duhul Sfânt spune: „Lumina care luminează în
sfeşnicul cel sfânt, aşa este un chip frumos pe un trup bine împlinit” (Sir 26,19). Mirele din
Cântarea Cântărilor îşi admiră mireasa şi-i spune: „Trupul tău e snop de grâu, încins frumos cu
crini din câmp” (7,3). Să fie oare o aluzie la faptul că trupul Preacuratei Fecioare Maria va fi
purtător de Pâinea vieţii şi că va fi mereu încins cu crinul fecioriei, care nu se mai ofileşte în veci?
Dacă Duhul Sfânt l-a inspirat pe cel care a scris, de ce să nu credem când adevărul este mult mai
sublim decât îl pot reda cuvintele? Duhul Sfânt a avut grijă să-şi împodobească opera cu darurile
sale, ca Mireasa să pară cât mai frumoasă. „Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi între cercei, şi gâtul
tău împodobit cu şire de mărgăritare. Vom făuri pentru tine (parcă spun Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt)
lănţişoare aurite, cu picături şi crestături de argint” (Ct 1,9-10).
O capodoperă divină, ca să-şi arate toată frumuseţea, trebuie plasată într-un cadru cât mai
frumos. Scriptura dă mărturie despre cadrul minunat în care cele trei Persoane divine şi-au plasat-o
pe Fecioara Maria: „Smochinii îşi dezvăluie mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează” (Ct
2,13). Este oare şi aici o aluzie la parfumul sângelui răscumpărător, pe care ea i-l va da lui Isus, pe
care apoi Mântuitorul ni-l va da în Euharistie, purtând parfumul paradiziac? De ce nu?
Sfinţii Părinţi ai Bisericii o compară pe Sfânta Fecioară Maria cu acel pământ binecuvântat din
care Dumnezeu l-a plămădit pe Adam şi i-a dat suflare de viaţă, căci în trupul ei trebuia să ia fiinţă
Omul-Dumnezeu, Isus Cristos, noul Adam al unei noi omeniri, cea regenerată de el (1Cor 15,45).
Pentru alcătuirea trupului Fecioarei Maria, Dumnezeu a pus mai multă grijă şi iubire decât la
crearea Universului, l-a făcut capodoperă a atotputerniciei sale. El a avut toate desăvârşirile posibile
unui trup omenesc: frumuseţe neasemuită, armonie desăvârşită în dimensiuni şi în proporţii, cu totul
echilibrat în armonizarea lui, cu o vitalitate imună la uzarea timpului şi a bolilor, în aşa fel alcătuit
ca să nu-i stânjenească activitatea spirituală, ci să o favorizeze. Un trup mult mai desăvârşit decât
fusese cel al lui Adam, o biserică măreaţă, demnă de Dumnezeul care trebuia să locuiască în ea, „o
statuie vie, sculptată de cel mai sublim artist, de mâna lui Dumnezeu însuşi”, după cum se exprimă
sfântul Andrei Cretanul60 .
Desigur, sufletul Fecioarei Maria a fost mult mai frumos, ca o statuie vie din lumină, dintr-o
esenţă spirituală mai presus de cea îngerească, cu capacitatea de a primi plinătatea harului, cu o
inteligenţă vie şi înaltă, capabilă să înţeleagă cele mai mari taine divine, cu o imaginaţie bogată şi
vie şi o mare uşurinţă în a-şi exprima gândurile într-un limbaj clar şi precis. O memorie
indefectibilă???, datorită căreia a putut progresa necontenit în cunoaşterea tainelor împărăţiei lui
Dumnezeu şi nu putea săvârşi vreo greşeală din uitare. Iar voinţa sufletului Fecioarei Maria avea
acea „puritate a inimii” care caută şi iubeşte tot ce este bine, adevăr şi frumos, şi se îndreaptă cu
vioiciune şi energie spre ţinta aspiraţiilor ei, spre Dumnezeu. Despre Preacurata Mamă a lui
Dumnezeu se poate spune în mod eminent ceea ce spune Scriptura despre darurile sufleteşti cu care
Dumnezeu i-a împodobit pe oameni la crearea lor: „I-a dat pricepere, limbă şi ochi, urechi şi minte
ca să gândească. L-a umplut de ştiinţă şi de înţelegere, l-a făcut să cunoască binele şi răul. A pus în
inimile lor un ochi care să le arate măreţia lucrărilor sale. Ei vor lăuda astfel numele său cel sfânt şi
vor vesti minunăţiile lui. Le-a mai dat şi ştiinţă şi i-a făcut părtaşi la Legea Vieţii. A încheiat cu ei
un legământ veşnic şi le-a descoperit poruncile sale. Ochii lor au văzut splendoarea măreţiei sale,
iar urechile lor au auzit accentele măreţe ale glasului său. El le-a zis: «Păziţi-vă de orice
nelegiuire!» şi a dat fiecăruia poruncă să se intereseze de aproapele lor” (Sir 17,5-12)61 .
Având această poruncă în toată cunoaşterea ei, Preacurata Fecioară Maria va fi veşnic interesată
de aproapele, de noi.

5. Simfonia cântărilor mariane

60
A. VAMVULESCU, Despre Maica Domnului, 33-34.
61
Id. o. c., 35.
 31

A cântat Preacurata Fecioară Maria cât a trăit pe acest pământ? Au cântat îngerii la naşterea lui
Isus (cf. Lc 2,13-14), şi să nu fi cântat Regina îngerilor? A cântat Isus cu ucenicii săi după Cina cea
de Taină, când au mers spre Grădina Măslinilor (cf. Mt 26,30), şi să nu fi cântat Mama lui Isus?
Imposibil de crezut aşa ceva, ci, din contră, cântarea ei este deasupra a tot ceea ce se poate cânta,
deoarece a cântat pe pământ şi cântă acum în cer numai pentru Dumnezeu capodopere muzicale
pline de armonie divină, inspirate de Duhul Sfânt; el fiind cântarea şi încântarea divină dintre Tatăl
şi Fiul, Mirele Fecioarei din Nazaret o invită: „Iarna a trecut, ploaia a încetat, flori pe câmp s-au
arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea s-aude” (Ct 2,11-12). Magnificat-ul de la
verişoara ei, Elisabeta (cf. Lc 1,46-55), n-a fost cântarea lebedei, ci o izbucnire a recunoştinţei pe
care ea a cântat-o plină de iubire încă din prima clipă a zămislirii sale, fiind un răspuns la cuvântul
lui Dumnezeu: „Cântaţi-i Domnului cântare nouă, cântaţi-i Domnului tot pământul. Cântaţi-i
Domnului, binecuvântaţi numele lui, bine-vestiţi din zi în zi mântuirea lui. Vestiţi între neamuri
slava lui, între toate popoarele, minunile lui” (Ps 95/94,1-3).
La îndemnul Duhului Sfânt, Fecioara Maria cântă: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul...”
(Lc 1,46-55) Fecioara Maria nu spune: „Gura mea, limba şi buzele mele îl preamăresc pe Domnul”,
fiindcă mulţi îl pot preamări pe Domnul numai cu buzele, dar nu cu sufletul. De aceea, chiar
Domnul Dumnezeu s-a plâns de poporul care îl preamăreşte cu buzele, dar inima lui este departe
(cf. Mt 15,8). Cine ar putea pune mai mult suflet şi un suflet mai curat în cântare decât Fecioara
Regină a îngerilor?

„Priveşte!” – strigă sfântul Bonaventura. „Priveşte cât de opus este acest cântec faţă de cântecul
de revoltă al îngerului decăzut! Lucifer şi-a început cântarea de răzvrătire în înaltul cerului, şi acesta
nu l-a coborât, ci l-a prăbuşit în Infernul cel mai de jos; şi-a început Maria cântarea ei în cele mai de
jos şi s-a înălţat în cele mai de sus. Cântarea ei îl preamăreşte pe Domnul, nu pe sine, deşi era atât
de sus înălţată, păstrând ceea ce este scris: cu cât eşti mai mare, cu atât să te smereşti mai mult în
toate; din care cauză a meritat să fie ridicată peste toate corurile îngereşti. Lucifer s-a preamărit pe
sine mai mult decât pe Domnul, din care cauză s-a făcut vrednic să fie aruncat mai prejos decât
toate”62 .

Ascultaţi îndemnul Fiicei Sionului, Fiicei lui David, Mariei:

„Strigaţi-i Domnului, tot pământul, slujiţi-i Domnului cu veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie.
Cunoaşteţi că Domnul, el este Dumnezeul nostru; el ne-a făcut pe noi, şi nu noi. Iar noi, poporul lui
şi oile păşunii lui. Intraţi pe porţile lui cu laudă, şi în curţile lui cu cântări lăudaţi-l. Cântaţi numele
lui! Că bun este Domnul; în veac este mila lui şi din neam în neam adevărul lui” (Ps 100/99,1-5).

Nu poate fi recunoştinţă mai frumoasă decât aceea care se manifestă prin cântare. La sărbătorile
noastre – onomastică sau aniversare –, ne încântă şi cel mai rudimentar cor prin Mulţi ani trăiască;
cu atât mai mult se cuvine să credem că mulţumirea Preacuratei faţă de Dumnezeu a fost şi este
cântarea cea mai aleasă. De altfel, acest lucru l-a înţeles şi marele Apostol al neamurilor – sfântul
Paul – când îi îndemna pe credincioşii din Colose: „Cântaţi-i în inimile voastre lui Dumnezeu,
mulţumindu-i, în psalmi, în cântări de laudă şi duhovniceşti, cântând cu bucurie în inimile voastre
mulţumiri Domnului” (Col 3,16).
Când omul simte că glasul său nu-i suficient de puternic pentru a-şi arăta recunoştinţa, foloseşte
diferite instrumente muzicale. Cred că Preacurata Fecioară Maria n-a folosit nici un instrument
muzical, fiindcă inima ei, sufletul şi întreaga fiinţă au vibrat la unison cea mai frumoasă şi cea mai
melodioasă cântare care a ajuns la inima lui Dumnezeu. Pentru noi însă, instrumentele muzicale
sunt necesare, aşa cum ne îndeamnă psalmistul, strămoşul Preacuratei, David:

62
Sf. BONAVENTURA, Viaţa mistică c. 26.
 32

„Lăudaţi-l pe Domnul întru sfinţii lui; lăudaţi-l pe el întru tăria puterii lui. Lăudaţi-l pe el întru
puterile lui; lăudaţi-l pe el după mulţimea slavei lui. Lăudaţi-l pe el în glas de trâmbiţă; lăudaţi-l pe
el în psaltire şi în alăută. Lăudaţi-l pe el în timpane şi în horă; lăudaţi-l pe el în strune şi organe.
Lăudaţi-l pe el în chimvale bine sunătoare; lăudaţi-l pe el în chimvale de strigare. Toată suflarea să-l
laude pe Domnul!” (Ps 150)

Preludiul Paradisului ceresc este simfonia pe care o cântă întreaga creaţie. „Muzica minunată,
îngerii, aleşii, dealurile, copacii, păsările, toate tind a crea o melodie universală; dar melodia cea
mai minunată este Vocea Domnului, care îi întâmpină pe cei aleşi”63 .
Biserica noastră foloseşte tot felul de instrumente muzicale şi, prin ele, înalţă sufletele auditorilor
la cele cereşti, oferind tuturor o terapie spirituală menită să-i pregătească pentru a asculta melodiile
paradisului.
Sfânta Ecaterina Vigri din Bologna nu ştia să cânte, nici nu pusese vreodată mâna pe un
instrument muzical. Era grav bolnavă, aproape de moarte, când Dumnezeu a învrednicit-o să vadă o
imagine de Paradis: o pajişte verde şi înflorită, în mijlocul căreia se ridica tronul Celui Preaînalt
înconjurat de nenumărate cete de îngeri şi sfinţi în haine albe şi cu feţele mai strălucitoare decât
Soarele, iar mai frumoasă decât toţi, alături de tron, a văzut-o pe Preacurata Fecioară Maria, lângă
profetul David care cânta la harfă, acompaniindu-l ca solistă în corul de îngeri, cântând: Et gloria
eius in te videbitur – „Şi slava lui se va arăta în tine”. A înţeles chemarea de a face parte într-o zi
din ceata corurilor cereşti. Cum a dispărut imaginea, Ecaterina a pus mâna pe un instrument muzical
– alăută – şi a început să cânte o melodie cerească, superioară oricărui cânt de pe pământ. Nu în
zadar spunea Renan (1823-1892, scriitor francez, filozof, filolog, istoric, dar şi necredincios), cu
nostalgie după cântecele din catedralele din Bretania: „Acolo îl găseam pe Dumnezeu (în copilărie).
Acolo se cântau cântece de care-mi aduc aminte: «Te salut, o, Stea a mării... Regina acelora care
suspină în această vale de lacrimi». Când aud aceste cântece, inima mi se înmoaie”64 .
Medicii recomandă deseori celor cu handicap câte o terapie care să le suplinească lipsa, astfel:
celor surzi le recomandă terapia culorilor, dar nu numai lor, ci tuturor, celor orbi le recomandă
terapia cântărilor, melodiilor, simfoniilor etc.
Romain Rolland (1866-1944, scriitor francez şi profesor la Sorbona, militant deosebit pentru
libertate şi pace în lume) povesteşte despre o tânără fată de la ţară, care, după ce a fost invidiată de
toată lumea pentru frumuseţea ei fără seamăn, şi-a pierdut vederea şi, din disperare, s-a hotărât să-şi
curme viaţa. Unchiul ei, Gottfried, a salvat-o, arătându-i că mai are multe motive de a trăi şi a
învăţat-o să se bucure ascultând cântecul păsărilor, ţârâitul greierilor, murmurul apelor şi foşnetul
frunzelor, să se bucure de căldura soarelui şi de răcoarea dimineţii, de adierea zefirului şi de
parfumul florilor, de gustul fructelor, de glasul prietenilor şi de dragostea familiei... Şi răbdarea i-a
adus o frumuseţe sufletească mult mai admirabilă decât cea trupească. Viaţa i-a devenit plăcută,
tocmai pentru că a sperat în realizarea a ceea ce unchiul Gottfried i-a propus.
Când simţim că necazurile ne copleşesc, să ascultăm de îndemnurile sfântului Apostol Iacob:
„De pătimeşte rău cineva între voi, să se roage, de este cineva cu inimă bună, să cânte” (Iac 5,13).
Sfântul Augustin mărturiseşte (în Confesiunile sale) că zilele cele mai frumoase ale vieţii sale au
fost cele pe care le-a trăit la Milano, unde a fost botezat de sfântul Ambrozie:

„Cât de mult m-au atins pe mine cântecele sfinte ale poporului tău, Doamne! Cum plângeam
ascultând imnurile şi cântecele tale! O dată cu cântecul care îmi intra în inimă, s-a revărsat şi
adevărul tău în sufletul meu, trezind simţăminte cucernice; lacrimile curgeau, şi atât de bine se
simţea sufletul meu!”

63
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Paradis).
64
J. GUITTON, La Virge Maria, 231.
 33

Cesariu istoriseşte că un călugăr cistercian, foarte evlavios faţă de Maica Domnului, dorea şi se
ruga necontenit să o poată vedea măcar o dată în această viaţă. Odată a văzut apropiindu-se de el o
lumină misterioasă care creştea mereu şi în mijlocul ei i-a apărut Sfânta Fecioară, care l-a întrebat:
„Scumpul meu fiu şi slujitor, eu am primit cu bucurie slujirea ta şi am ascultat rugăciunile tale; ai
dorit să mă vezi, iată-mă! Şi vreau să-mi asculţi cântarea”. Şi Preasfânta Fecioară a început să cânte
aşa de armonios, încât evlaviosul călugăr şi-a pierdut simţurile şi a căzut cu faţa la pământ. Şi-a
revenit din leşin numai după ce alţi fraţi l-au găsit şi l-au ajutat să-şi revină65 .
Poporul nostru creştin trăieşte din plin bucuria cântărilor mariane de pe pământ şi, prin ele,
renaşte mereu speranţa simfoniilor cereşti:

Voi merge într-o zi

S-o văd în ceruri, sus,
Pe Maica lui Isus,
Şi fericit voi fi.
Voi merge într-o zi
Să mă unesc cu dor
Cu-al îngerilor cor,
Spre a o proslăvi.

Voi merge într-o zi,

Aceasta-mi dă puteri,
În valea de dureri,
Să lupt, să pot trăi.

Voi merge într-o zi

Şi-n cer, în sfânt lăcaş,
La slava ei părtaş
În veci şi eu voi fi66 .

6. Simfonia semnelor mariane

Profetul Isaia prevesteşte că Fecioara Maria va fi un „semn”.

După semnul dat lui Noe, după potop – curcubeul –, despre care am vorbit, Dumnezeu şi-a ales
în Abraham şi în urmaşii acestuia un popor în care să se păstreze depozitul sacru al speranţei până la
venirea Mântuitorului făgăduit primilor oameni: poporul evreu. Prin sfinţii profeţi, ridicaţi din
sânul acestui popor, făgăduinţa mesianică s-a îmbogăţit cu noi elemente, cu semne, solii, figuri şi
simboluri ce şi-au aflat realizarea în Cristos şi Mama sa.
Profetul Isaia a prevestit că Mesia se va naşte în mod miraculos dintr-o fecioară. El scrie: „Însuşi
Dumnezeu vă va da vouă un semn: iată, fecioara va zămisli şi va naşte un prunc, iar numele lui va fi
«Dumnezeu cu noi» (Emanuel)” (Is 7,14). Tot Isaia a mai spus că fecioara va apărea din neamul lui
David ca un semn – lăstar – menit să înflorească: „Un lăstar va ieşi din rădăcina lui Iese (tatăl lui
David) şi o floare se va înălţa din rădăcina lui” (Is 11,1).
Sfântul Apostol Ioan, autorul Apocalipsei, o prezintă pe Fecioara Maria tot ca pe un semn; el
spune:

„S-a arătat pe cer un semn mare: O femeie înveşmântată în Soare, şi Luna era sub picioarele ei şi
pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se
65
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină, 119.
66
CANTATE DOMINO, Ed. Sapientia, 696.
 34

să nască. [...] Şi a născut un copil de parte bărbătească şi el avea să păstorească toate neamurile cu
toiag de fier. Şi copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul lui. Iar femeia a fugit în pustiu, unde
avea loc pregătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile.
[...] Iar femeii i s-au dat cele două aripi de vultur, ca să zboare în pustiu, la locul ei, unde este
hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui. Atunci, şarpele a
aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu, ca s-o ia râul. Şi pământul i-a venit femeii în
ajutor, căci pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură” (Ap
12,1-2.5-6.14-16).

De la Isaia la Ioan se deschide un arc de cerc, un curcubeu, care cuprinde toate semnele
mesianice şi mariane anevoie de redat în câteva cuvinte, deoarece cuprinde un crâmpei din istoria
mântuirii, izvorât din dragostea lui Dumnezeu, presărat cu evenimente fericite şi nefericite de toate
nuanţele vieţii. Fiindcă nu mi-am propus să fac nici exegeză şi nici teologie dogmatică, mă voi lega
doar de problema semnului marian pentru spiritualitate.
Zâmbetul Fecioarei Maria a fost un semn, fiindcă ea însăşi era semn.
Isus s-a născut în chip minunat din sânul ei, cu zâmbetul pe buze. Chinurile, de care aminteşte
Apocalipsa, sunt necazurile istorice din care s-a născut Biserica. Scriptura nu aminteşte nimic
despre acest zâmbet al lui Isus, ci de lacrimile lui, care apăreau ca ceva neobişnuit. Cum ar fi ieşit
copiii din sate şi oraşe în întâmpinarea lui Isus, cum i-ar fi cântat osanale la intrarea în Ierusalim,
dacă Mântuitorul nu le-ar fi zâmbit şi nu i-ar fi strâns cu drag în braţe, aşezându-i pe genunchi şi
binecuvântându-i?
Dacă Preacurata Fecioară-Mamă i-a dat lui Isus din trupul ei tot ce-i omenesc, mai presus de
toate, i-a dat zâmbetul, fiindcă cineva, nu mai ştiu cine, dar îmi aduc perfect aminte că am citit cele
spuse, anume că „omul este singura fiinţă de pe pământ care zâmbeşte”. Zâmbetul este semnul
sincer şi conştient al bunătăţii, nevinovăţiei şi al iubirii umane. Un autor, despre care iarăşi nu-mi
aduc aminte cine este, însă îmi aduc bine aminte cele spuse de el, afirmă că, într-o zi, pentru a avea
mai multă inspiraţie, a ieşit la câmp spre a se plimba. A văzut pe un ogor o tânără nevastă ce prăşea,
dar din când în când se oprea şi mergea să-şi vadă odorul aşezat la umbra unui tufiş. Ea nu-l
observase pe scriitor şi, când s-a dus o dată la copil, şi-a luat pruncul în braţe, a îngenuncheat, a
ridicat privirea sper cer şi a zis: „Îţi mulţumesc, Doamne”. Atunci s-a arătat şi scriitorul şi a
întrebat-o despre semnificaţia mulţumirii şi fericirii ei. Ea a răspuns: „Când mi-am luat pruncul în
braţe şi am voit să-l duc la sân, mi-a zâmbit pentru prima dată. Este semn că m-a recunoscut ca
mamă”. Ce frumos este zâmbetul mamei care se renaşte într-un vlăstar odrăslit în iubire! Zâmbetul
Fecioarei Maria a fost, este şi va fi mereu atât de ceresc şi fără comentarii, încât nici Scriptura nu a
încercat să-l descrie.
Dar cuvântul, care şi el este un semn, unit cu un zâmbet, unge inimile. În Itinerarul iubirii
Maicii Domnului, am trecut în revistă toate cuvintele Sfintei Fecioare şi am văzut iubirea care se
desprinde din ele, dar când ea i-a apărut Bernadetei Soubirous la Lourdes pentru a treia oară şi
aceasta i-a cerut să-şi scrie numele şi dorinţa, Doamna cea Frumoasă, cum o numea vizionara, s-a
apropiat de dânsa, i-a zâmbit şi i-a spus: „Ce am a-ţi spune nu-i necesar să-ţi scriu. Voiţi
dumneavoastră să-mi faceţi bucuria de a veni aici încă de cincisprezece ori?” La care Bernadeta,
uitând de toate, a răspuns în grabă: „Da, voi veni”, dar amintindu-şi că mai are părinţi de care
trebuie să asculte, a adăugat: „Dacă îmi vor permite părinţii”. Bernadeta a fost întotdeauna
impresionată de frumuseţea Maicii Domnului, dar a rămas emoţionată profund de cuvântul
Preacuratei, cu care i s-a adresat: „Dumneavoastră”. Acest cuvânt, unit cu zâmbetul ceresc, i-a dat
siguranţa că există cineva care o iubeşte mai mult decât orice mamă, fiindcă din gura mamei sale
auzise chiar cuvântul „nebuno”.
Desigur, există un gest mai grăitor decât cuvântul: sărutul; semnul cel mai intim al iubirii, pe
care numai Iuda a îndrăznit să-l pângărească prin trădare, dar a fost reinstaurat în demnitatea
sentimentului curat şi sfânt al iubirii de către Preacurata în noaptea învierii Domnului. Se spune
 35

într-o scriere apocrifă că Fecioara-Mamă, după ce a vegheat din Vinerea Mare şi până la miezul
nopţii de Sâmbătă spre Duminică, a simţit îndemnul de a merge la mormântul lui Isus. Cum a ajuns,
condusă de un înger ce îi lumina calea, acesta a dat piatra la o parte şi ea, intrând, a îngenuncheat la
căpătâiul Mântuitorului, i-a descoperit capul şi a spus: „Fiul meu, Fiul meu, nu mai am lacrimi! De
ce m-ai părăsit?” S-a aplecat şi, în momentul în care i-a sărutat fruntea, pe care Iuda îşi pusese
pecetea trădării, Isus a înviat şi i-a spus: „Iată-mă! Nu te-am părăsit”. După o scurtă îmbrăţişare şi
câteva indicaţii primite de la Fiul său, acesta a dispărut, lăsând-o în mormântul gol. Privind în jur,
Fecioara a văzut marama, pe care i-o luase de pe faţă, a strâns-o frumos şi a pus-o deoparte; apoi a
luat giulgiul şi l-a pus în altă parte, ca, venind cel care i le dăduse pentru înmormântare, să le
găsească pregătite pentru a le lua. Grija de a face menaj în mormânt este semnul prezenţei Fecioarei
Maria, singurul martor al învierii Domnului.
Lacrimile sunt şi ele un semn al iubirii şi al durerii. Dacă Isus şi-a arătat iubirea faţă de Lazăr din
mormânt prin lacrimile care l-au adus la viaţă şi apoi prin lacrimile de durere vărsate asupra
Ierusalimului nepocăit şi ucigaş, desigur că cele mai multe lacrimi le-a vărsat Preacurata şi continuă
să le verse şi azi în diferite locuri de pe pământ, chiar lacrimi de sânge. Din păcate, ne amintim de
lacrimile ei de iubire şi de durere doar în Postul Mare, când cântăm la staţiunile de la Calea Crucii:

Stabat Mater dolorosa

Juxta crucem lacrymosa
Dum pendebat Filius67 .

Stătea Maica-ndurerată
Lângă cruce-nlăcrimată,
Pe când Fiul pătimea.

Mulţi sfinţi, conştienţi de învăţătura lui Isus din predica de pe munte – „Fericiţi cei ce plâng” (Mt
5,4) -, înduioşaţi de lacrimile lui Isus şi ale Maicii sale, au cerut „darul lacrimilor” pentru a-şi
plânge căderile dureroase în păcate, pentru a spăla şi a şterge din memoria divină propria vinovăţie.
Se ştie că sufletele evlavioase plângeau când meditau pătimirile Domnului. Despre acest plâns
vorbesc deja Constituţiile apostolilor, dar numai pentru a justifica postul de vinerea. Nu este vorba
despre întristare în adevăratul sens al cuvântului, ci despre manifestări ale veneraţiei, gratitudinii,
evlaviei. Aceleaşi Constituţii adaugă şi că „Mântuitorul este mort pentru cei care nu cred, pentru că
a murit speranţa pe care şi-o puneau în el; Domnul nostru, Mântuitorul, însă a înviat din morţi”.
Asceţii creştini nu erau, deci, sentimentali şi nu voiau uşor „să geamă şi să plângă în această vale a
lacrimilor”68 .
Ştim că sfânta Monica, mama sfântului Augustin, l-a născut pe acesta pentru a doua oară prin
lacrimile ei şi a avut bucuria să simtă trăirea fericirii celor ce plâng.

7. Simfonia roadelor mariane I

Încă de la începutul acestui capitol, am arătat simbolismul cuprins în versetul al 11-lea din
capitolul al VI-lea din Cântarea Cântărilor şi câtă spiritualitate ne oferă regele Solomon, având în
vedere că protagoniştii sunt mirele şi mireasa, adică Isus şi Preacurata, sau, după cum interpretează
unii exegeţi, Dumnezeu şi sufletul omului.
Câteva versete din capitolul al IV-lea fac o distincţie între viţa-de-vie cu vlăstarele sale şi roadele
pe care le produce, diferite de strugurii din care se face vinul. Viţa-de-vie şi strugurii sunt unici - aşa
cum Isus şi Maria sunt unici în istoria omenirii; dar şi fiecare suflet este un unicat în legătură cu
Dumnezeu, şi totuşi, total diferit faţă de Isus şi Maria.
67
CANTATE DOMINO, Ed. Sapientia, 884.
68
TOMÁŠ ŠPIDLĺK, Izvoarele luminii 412.
 36

Versetele spun aşa:

„Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci şi minunate, având pe margini arbuşti
ce revarsă miresme: nard, şofran şi scorţişoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce
tămâie lăcrimează, cu mirt şi cu aloe şi cu arbuşti mirositori. În grădină-i o fântână, un izvor de apă
vie şi pâraie din Liban”.

Toate acestea, începând cu vlăstarele, paradisul, rodia, nardul, şofranul etc., şi terminând cu
izvorul de apă vie, arată bogăţia minunată a harurilor care s-au revărsat în sufletul Fecioarei Maria
încă din prima clipă a existenţei sale, dar care au fost prevăzute şi oferite în speranţă încă de pe
vremea lui Solomon.
Despre semnificaţia vlăstarului din tulpina lui Iese (cf. Is 11,1) am vorbit deja; numai că aici este
vorba despre mai multe vlăstare, ceea ce semnifică rodnicia virtuţilor ce formează un adevărat
paradis: Fecioara fecioarelor a dat pământului suflete feciorelnice după chipul şi asemănarea sa.
Paradisul este paradesha din sanscrită şi înseamnă regiunea supremă. Parades-ul caldeean, cu
izvorul său central şi cele patru fluvii care curg în cele patru direcţii, este centrul spiritual cel dintâi,
originea oricărei tradiţii. Este, de asemenea, în chip universal, sălaşul nemuririi. Este centrul
imuabil, inima lumii, punctul de comunicare între Cer şi Pământ. Raiul pământesc a devenit
inaccesibil la un moment dat, din cauză că relaţiile dintre Cer şi Pământ au fost rupte după căderea
protopărinţilor Adam şi Eva. Mircea Eliade vorbeşte despre nostalgia Paradisului, spunând că
reprezintă „dorinţa de a te afla mereu în inima realităţii din lume şi, pe scurt, dorinţa de a depăşi în
chip firesc condiţia omenească şi de a regăsi condiţia divină; un creştin ar spune: condiţia dinaintea
căderii în păcat”69 .
Aspiraţia către Raiul pierdut este universală; se traduce, au notat mai mulţi teologi, printr-o
Rugăciune către Orient. Paradisul este reprezentat, de cele mai multe ori, ca o grădină a cărei
vegetaţie luxuriantă şi spontană este rodul activităţii cereşti. Totul în Preacurata Fecioară Maria este
rodul activităţii cereşti, de aceea, se poate spune, pe drept cuvânt, că ea a fost Paradisul pe Pământ.
Rodie. Simbolismul rodiei ţine de acela al fructelor cu mulţi sâmburi, semn al multor urmaşi pe
plan spiritual, aşa cum obişnuieşte să ne arate Mistica noastră creştină. Sfântul Ioan al Crucii face
din seminţele rodiei simbolul perfecţiunii divine în nenumăratele lor efecte; apoi, adaugă
rotunjimea fructului ca expresie a eternităţii divine şi suavitatea sucului ca fiind bucuria inimii
iubitoare şi recunoscătoare. Părinţii Bisericii au văzut în rodie un simbol al Bisericii, fiindcă, aşa
cum rodia conţine sub o coajă unică un număr mare de seminţe, tot astfel, Biserica uneşte într-o
singură credinţă popoare diferite70 . Dar cine este Mama Bisericii? Cine-i adună pe toţi creştinii sub
mantia ei de Regină? Indubitabil: Preacurata Fecioară Maria, pe care bine a prefigurat-o Solomon în
fructul de rodie.
Nard. Plantă necunoscută în Occident, dar adesea citată de către autori orientali. Din nard se
extrăgea un parfum dintre cele mai preţioase, care evoca atributele regale. Maria Magdalena toarnă
pe picioarele Domnului parfum de nard de mare preţ (cf. In 12,3). Părinţii Bisericii, comentând
nardul din acest verset din Cântarea Cântărilor, consideră nardul ca un simbol al smereniei, ceea ce
doar în aparenţă contrazice caracterul regal şi somptuos al acestui parfum, dar, în realitate,
simbolizează cea mai profundă trăsătură regală a Preacuratei la care a privit Regele regilor – „A
privit Domnul la smerenia roabei sale” (Lc 1,48). Nardul este o graminee micuţă, care creşte, mai
ales, în zonele muntoase; prin strivirea rădăcinilor acestei plante, se obţine cel mai minunat parfum.
Tot aşa, smerenia pregăteşte roadele desăvârşitei sfinţenii71 . Smerenia este temelia sfinţeniei. Şi
cine a fost sau va fi mai sfântă decât Preacurata? Parfumul de nard spiritual l-a răspândit Fecioara
Maria în ţinutul muntos al Iudeii, în casa Elisabetei, printr-o slujire plină de smerenie, în ţinutul
69
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Paradis).
70
Id. o. c., DS (Rodie).
71
Id. o. c., DS (Nard).
 37

muntos al Betleemului, într-o peşteră, unde a revărsat parfumul de nard ceresc, pe Isus, şi i-a
îmbătat atât pe îngerii cerului, cât şi pe păstorii pământului, dar, mai ales, în ţinutul muntos al
Calvarului, unde din coasta lui Isus a ieşit sânge şi apă, simbolul Botezului şi Euharistiei, iar din
inima ei străpunsă de sabia durerii, zdrobită de povara crucii pe care atârna Fiul, a ieşit parfumul de
nard care îi îmbată pe toţi cei ce primesc apa Botezului şi cresc hrănindu-se cu Trupul şi Sângele lui
Isus.
Şofran. După Gilbert de Harland (+1172), şofranul strălucitor şi având culoarea aurului ne
trimite la înţelepciune. Este culoarea veşmintelor pe care le poartă preoţii budişti, consideraţi
înţelepţii poporului72 . Simbolistica şofranului i se potriveşte de minune Fecioarei Maria, fiindcă
numai ea a fost Tronul Înţelepciunii Divine. Rodul sânului ei, Isus, Cuvântul întrupat al Tatălui
ceresc, ne-a adus înţelepciunea mântuirii.
Scorţişoară. Această scoarţă de dafin a fost şi încă mai este una dintre mirodeniile importate din
Orient şi reprezintă un tonic tradiţional. O singură picătură de vin făcut din scorţişoară conferă
trupului culoarea aurului, fiind totodată hrana obişnuită a nemuritorilor (din tradiţia chineză); este
un simbol al nobleţei şi al onorurilor73 . Nu spune oare Preacurata că Domnul i-a făcut lucruri mari
pentru care toate neamurile o vor numi fericită? (cf. Lc 1,48-49)
Trestie. Noi obişnuim să spunem că trestia este simbolul nestatorniciei, flexibilităţii, fiindcă se
lasă bătută de vânt în toate direcţiile, şi al fragilităţii, fiindcă se zdrobeşte uşor. În realitate însă, în
vechime, în Extremul Orient, trestia ieşită din apele primordiale reprezintă manifestarea a ceea ce
arată, şi lotusul, care oferă lumii prima floare albă ieşită din apele murdare şi tulburi, reprezintă
valoarea supremă a spiritualităţii; pe de altă parte, trestia este simbolul puterii purificatoare şi de
protecţie. În India, trestia simbolizează axa lumii. Flautul făcut din trestie îl simbolizează pe
misticul smuls de lângă Dumnezeu, care îşi arată prin hohote de plâns şi suspinele lui, prin cântecul
său, năzuinţa de a-l regăsi în viaţa de apoi; trestia este simbolul sufletului mistuit de dor, care
vorbeşte, plânge şi cântă74 la cea mai mică adiere de vânt, adică, în cazul nostru, Preacurata
vorbeşte, cântă sau plânge după cum o inspiră suflarea de vânt, care este Duhul Sfânt. O fiinţă atât
de fragilă devine centrul Paradisului, fiindcă asupra ei a coborât Duhul Sfânt şi puterea Celui
Preaînalt a umbrit-o, devenind axa care uneşte Cerul cu Pământul (cf. Lc 1,35).

8. Simfonia roadelor mariane II

Continuăm cu roadele mariane ce cântă şi încântă la unison în simboluri Paradisul în simboluri,

pe care ni-l oferă spre contemplare împăratul Solomon în Cântarea Cântărilor.
Nu trebuie să uităm că simbolul este întotdeauna încărcat cu realităţi concrete, cu afectivitate şi
dinamism; şi rămâne viu atâta timp cât rămâne încărcat cu semnificaţie.
Tămâie. Simbolismul tămâiei ţine, în acelaşi timp, de cel al fumului, al parfumului şi al răşinilor
curate folosite pentru prepararea ei. Arbuştii şi copacii care împrejmuiesc Paradisul lăcrimează
tămâie şi au fost socotiţi uneori simboluri ale lui Cristos. Tămâia are rolul de a înălţa rugăciunea
spre ceruri şi este, în sensul acesta, o emblemă pentru cel care împlineşte o funcţie sacerdotală; aşa
se explică faptul că unul dintre regii magi îi dăruieşte pruncului Isus tămâie, ca, îndeplinindu-şi
funcţia sacerdotală, să înalţe către ceruri, cu strigăt tare şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel
care poate să-l mântuiască de moarte şi, pentru evlavia sa să, fie ascultat (cf. Evr 5,7). Aşa au
lăcrimat tămâie arbuştii şi copacii Paradisului, uniţi într-un singur pom al crucii.
Obiceiul universal al tămâierii are pretutindeni aceeaşi valoare simbolică: el îl leagă pe om de
divinitate, uneşte finitul şi infinitul, muritorul cu cel nemuritor. Prima răscumpărată de arborele ce a
lăcrimat tămâie pe Golgota a fost, înainte încă de a o simboliza Solomon în Cântarea Cântărilor,
Fecioara-Mamă a lui Dumnezeu. Fumul de tămâie, ca şi norul, izvorăşte din spiritul sfânt. Nor şi
72
Id. o. c., DS (Şofran).
73
Id. o. c., DS (Scorţişoară).
74
Id. o. c., DS (Trestie).
 38

fum sunt două cuvinte înrudite în limbile străvechi din America Centrală. Fumul de tămâie are un
simbol de purificare şi de alungare a spiritelor rele încă din cele mai vechi timpuri. Mirele din
Cântarea Cântărilor se bucură când îşi vede iubita ca pe o pavăză a vieţii lui şi se întreabă: „Cine
este aceea care se ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, parcă ar arde smirnă şi tămâie, parcă ar arde
miresme iscusit gătite?” (3,6) La poporul chinez, era tradiţia că norul de fum duce cu sine sufletul
defunctului până în cele mai înalte sfere ale cerului75 . În calitatea ei de prima-răscumpărată
anticipat de meritele jertfei lui Isus, Fecioara Maria se înalţă, ca fumul plăcut de tămâie, spre slava
cerească, trasându-ne calea, precum coloana de fum şi foc din pustie, care a călăuzit poporul ales
spre Ţara Făgăduită.
Mirt. Dicţionarul de simboluri nu comentează nimic despre mirt; doar Micul dicţionar
enciclopedic ne spune că mirtul este un arbust ornamental mediteranean, cu frunze alungite,
persistente, aromatice şi cu flori mici şi albe. Cred că simbolismul pe care vrea să ni-l sugereze
autorul Cântării Cântărilor este frumuseţea ornamentală a Paradisului, frumuseţe stabilă şi
încântătoare prin dispunerea în ordine perfectă chiar şi a celor mai mici detalii.
Aloe. Nici despre aloe Dicţionarul de simboluri nu are nimic de spus, deşi această denumire este
dată mai multor plante decorative din familia liliaceelor, cu flori galbene sau roşii şi fructe cărnoase
ce conţin un suc folosit în medicină 76 . În Sfânta Scriptură întâlnim pentru prima dată cuvântul
„aloe” în Cartea Numerelor (24,6), unde Balaam, în loc să-l blesteme pe Israel, cere binecuvântarea
lui Iahve, ca să facă locuinţele lor ca aloea: cu parfum şi ferite de putrezire. Cred că Solomon a
folosit aloea ca simbol al unei substanţe parfumate şi demne de un împărat divin, după cum a
întrebuinţat-o David, tatăl său, în Psalmul 45/44,9: „Smirna şi aloea îmbălsămează veşmintele tale”,
iar Nicodim a folosit „ca la o sută de litri de amestec de smirnă şi aloe la punerea trupului în giulgiu
pentru a fi înmormântat”, după cum era obiceiul de îngropare la iudei (cf. In 19,39-40). Putem
folosi aloea ca simbol al speciei euharistice, ostia care cuprinde Trupul lui Isus şi al rugăciunilor
Preacuratei, care dă parfum rugăciunilor noastre când îl primim pe Isus în Euharistie.
Fântână – izvor cu apă vie. Simbolismul fântânii cu apă vie este exprimat, în special, printr-un
izvor ce ţâşneşte în mijlocul grădinii, la piciorul pomului vieţii, în centrul paradisului terestru, şi
care se împarte după aceea în patru fluvii ce curg spre cele patru direcţii ale spaţiului. În funcţie de
diferitele terminologii, este fântâna vieţii, a nemuririi, a tinereţii veşnice sau fântâna învăţăturii.
Potrivit tradiţiei, fântâna tinereţii veşnice se iveşte la poalele unui arbore. Prin apele ei mereu
schimbătoare, fântâna simbolizează nu nemurirea, ci o perpetuă întinerire. Băuturile divine sau cele
care slujesc la sacrificii - ambrozia, soma, hidromelul - sunt fântâni ale tinereţii veşnice. Cel care
bea din ele se eliberează de rigorile condiţiei temporare şi, printr-o tinereţe mereu reînnoită, obţine
longevitatea pe care o produce, de altminteri, elixirul vieţii alchimice. Desigur, nu Fecioara Maria
este apa vieţii, dar ea ne poate oferi elixirul vieţii spirituale, împărtăşindu-ne din darurile primite şi
din roadele pe care le-a produs pe tot parcursul vieţii sale pământeşti.
Fântâna vieţii este asemuită cu sângele şi apa care au ţâşnit din rana lui Cristos, şi pe care, se
spune în tradiţie, Iosif din Arimateea le-ar fi strâns în sfântul Graal. Construcţiile ce se fac în jurul
unei curţi pătrate, în al cărei centru se află o fântână, mai ales în ţările arabe, reprezintă imaginea
însăşi a paradisului terestru.
Cultul fântânilor şi al izvoarelor a rămas viu în toate ţările celtice de azi, mai cu seamă în
Bretagne, unde li se atribuie adesea, sub patronajul sfintei Ana şi, mai ales, al Sfintei Fecioare
Maria, virtuţi curative pentru maladii dintre cele mai diferite, de la friguri la boli de piele77 .
Pâraie din Liban. Apele care curg din munţii Libanului, de unde izvorăşte şi Iordanul, sunt
considerate cele mai curate. În acest sens îşi cheamă mirele mireasa: „Vino din Liban, mireasa mea,
vino din Liban cu mine! Degrabă coboară din Amana, din Seir şi din Hermon” (Ct 3,8). Apele fac
să înflorească Paradisul de-a lungul văilor pe unde curg.
75
Id. o. c., DS (Tămâie).
76
MIC DICŢIONAR ENCICLOPEDIC.
77
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Fântâna).
 39

Oriunde curg devoţiunile către Preacurata, înfloreşte Paradisul vieţii spirituale.

9. Simfonia neterminată

Nu este vorba despre Simfonia neterminată nr. 104 a lui Joseph Haydn, ci despre faptul că, oricât
s-a străduit autorul Cântării Cântărilor să ne încânte cu frumuseţea paradiziacă redată în simboluri
admirabile, totuşi rămânem cu un oarecare regret, fiindcă simţim că ceva lipseşte, că ceva nu s-a
redat, ceva nu s-a terminat, nu s-a împlinit în mod desăvârşit. Spre exemplificare, voi cita unele
versete precum acestea: „De ce oare rătăcesc (oile tale) zadarnic pe la turmele tovarăşilor tăi?” (Ct
1,6) Ca speranţa să se împlinească în Cristos care spune: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul
acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc şi vor auzi glasul meu şi vor fi o turmă şi un păstor” ( In
10,16). Mireasa pune suflet pentru oile Mirelui. „Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele strică viile”
(Ct 2,15). Mirele spune: „Eu sunt viţa cea adevărată” (In 15,1), dar Mireasa are grijă ca duşmanii
(vulpile şi puii lor, care au vizuini – fariseii, cărturarii etc.) să nu-i zădărnicească roadele şi, chiar
când vinul se termină, îi cere să-şi arate calitatea de „vin divin” (precum la nunta din Cana).
Alt verset: „Noaptea în pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am
mai aflat. «Mă voi scula», mi-am zis, «şi-n târg voi alerga, pe uliţe, prin pieţe»; nu l-am mai aflat”
(Ct 3,1-2). Mama-Fecioară îi va spune, după o căutare de trei zile şi trei nopţi: „Fiule, de ce ne-ai
făcut nouă aceasta? Iată, tatăl tău şi eu te-am căutat plini de îngrijorare” (Lc 2,48).
Un alt verset: „Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase... iar eu l-am căutat, dar de
aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat. Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce
târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat” (Ct 5,6-7). „Cineva i-a zis (lui Isus):
«Iată, mama şi fraţii tăi stau afară, căutând să-ţi vorbească.» Iar el le-a zis: «Cine este mama mea şi
cine sunt fraţii mei?»“ (Mt 12,47-48); şi nu a ieşit să-i întâmpine, fiindcă rudele lui au silit-o pe
Fecioara-Mamă să vină cu ei (au rănit-o şi i-au luat vălul), „fiindcă nici chiar fraţii săi nu credeau în
el” (In 7,5), ci îl credeau chiar ieşit din minţi (cf. Mc 6,31).
Şi un ultim verset: „O, tu, ce-n grădini sălăşluieşti, prietenii vor să-ţi asculte glasul; fă-mă să-l
aud şi eu cu ei! Fugi degrab’, iubitul meu, fii sprinten ca o căprioară, fii ca puiul cel de cerb peste
munţii cei îmbălsămaţi!” (Ct 8,13-14)
Cum vine asta? Când mireasa îşi pierde mirele, se plânge că nu-l găseşte, şi când îl găseşte, îl
îndeamnă să fugă cât mai repede! Nu vi se pare Cântarea Cântărilor ca o simfonie neterminată?
Aceste neîmpliniri arată că, oricât ar fi lumea de frumoasă pe acest pământ, speranţa fericirii
depline rămâne în Paradisul ceresc, chiar şi pentru cei mai sfinţi şi fericiţi oameni. Când Isus le-a
spus ucenicilor săi că el trebuie să-i părăsească, pentru a se întoarce la Tatăl, şi le-a arătat motivele
teologice pentru care o face, dar nu-i va lăsa orfani, cu toate acestea, ei s-au întristat (cf. In 14,1-31).
Cred că la Cina cea de Taină era prezentă şi Fecioara Maria care le slujea. Şi dacă Apostolii s-au
întristat pentru că nu i-au înţeles cuvântul, Preacurata, obişnuită să păstreze în inima ei tot ce spunea
Isus şi să mediteze profund sub îndrumarea Duhului Sfânt, l-a înţeles şi i-a spus: „Fugi degrab’,
iubitul meu, fii sprinten ca o căprioară, fii ca puiul de cerb peste munţii îmbălsămaţi!” Şi Isus,
ridicându-se, a spus: „Sculaţi-vă, să mergem de aici!” (In 14,31) „Şi, după ce au cântat laude, au
ieşit la Muntele Măslinilor” (Mt 26,30), apoi Isus a urcat Calvarul şi, înainte de a urca la cer, a mai
urcat încă o dată Muntele Măslinilor, de unde s-a înălţat pentru a fi de-a dreapta Tatălui (cf. Fap
1,12). „Sprinten ca o căprioară” pune în evidenţă puterea umană şi cea a puiului de cerb, arată
atotputernicia lui Isus ca Fiu al Tatălui ceresc; ambele forţe au dus cu Mântuitorul speranţa noastră.
Dacă Apostolul Ioan, datorită scrierilor sale şi, mai ales, Apocalipsei, carte plină de simboluri,
este supranumit teologul, la fel, şi Solomon, pentru cărţile sale, dar, mai ales, pentru Cântarea
Cântărilor, plină de simboluri, poate fi numit teologul Vechiului Testament, şi cartea sa, drept prima
Apocalipsă din Vechiul Testament, deşi mulţi înclină spre Cartea profetului Ezechiel. Eu înclin să
dau întâietate Apocalipsei fiului lui David pentru speranţele mesianice transmise prin simboluri,
care se termină prin îndemnul miresei adresat mirelui: „Fugi degrabă, iubitul meu!”, care este un
 40

îndemn stăruitor de a realiza ceva sperat şi urgent: mântuirea lumii; iar Apocalipsa scrisă de Ioan se
termină tot cu un îndemn la speranţă: „Duhul şi mireasa invită: «Vino!» Şi cel care aude să zică:
«Vino!» Şi cel însetat să vină şi cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii. [...] Vino, Doamne Isuse!” (cf.
Ap 22,13-20) Or, o carte care se termină cu o speranţă, de fapt, nu se termină.
„Vino, Doamne Isuse!” este chemarea Bisericii, Mireasa lui Cristos de pe pământ, susţinută de
Mireasa cerească a Duhului Sfânt, ca să termine simfonia pământească pe norii cerului, desăvârşită
de corurile îngereşti, ca să ajungem toţi acolo unde Cristos Isus ne-a pregătit un loc şi pe care, să
fim siguri, Preacurata l-a împodobit cu rodii, nard, şofran, scorţişoară, tămâie, mirt, aloe etc., ea
fiind mereu Fântâna cu apă vie, având ca izvor veşnic inima lui Dumnezeu.

CAPITOLUL AL III-LEA

SPIRITUALITATE ŞI SPERANŢĂ

Legătura dintre spiritualitate şi speranţă este la fel de strânsă precum este cea dintre trup şi suflet;
una fără alta poate forma un sistem filozofic cu tot felul de teorii menite să rămână literă moartă,
dar nici într-un caz o cale vie de mântuire. Menirea maternă, mai bine zis, maieutică, a Preacuratei
Fecioare Maria este de a forma o simbioză plină de armonie dintre speranţă şi spiritualitate.
Acest capitol vrea să demonstreze că „speranţa vie” dă un impuls divin spiritualităţii prin
folosirea corectă a harului în atingerea chemării la sfinţenie; chemare adresată de Dumnezeu
fiecărui botezat.
După câteva noţiuni introductive, se intră în esenţa speranţei, care constă în „sfinţirea numelui lui
Dumnezeu”, care, sfinţit fiind de toţi cei botezaţi, dă siguranţa mântuirii, având-o ca prim model pe
Preacurata Fecioară Maria, datorită faptului că l-a purtat în sânul ei, ca rod divin al Duhului Sfânt,
pe acela care este „speranţa noastră” – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – şi, datorită lui, s-a umplut de
toată speranţa din care izvorăşte preludiul fericirii veşnice încă de pe acest pământ, şi astfel, a
devenit fericirea speranţei noastre.
După atât de multe dovezi istorice ale iubirii lui Dumnezeu faţă de omul pe care l-a creat şi l-a
răscumpărat cu preţul sângelui Fiului său, noi nu mai putem spune că „sperăm contra oricărei
speranţe”, precum Abraham, fiindcă avem dovada atâtor speranţe împlinite, inclusiv pe cea a lui
Abraham. La Dumnezeu totul este posibil în planul mântuirii, de aceea, el însuşi ne-a dat această
speranţă care să nu ne facă de ruşine niciodată, ci mereu să ne fie izvor de reînnoire spirituală.
Afirmaţiile, după cum vom vedea, vor fi susţinute de argumente şi exemple concludente.

1. Câteva noţiuni introductive.

Spiritualitatea constă în folosirea corectă a celor crezute pentru obţinerea celor sperate.
Folosirea incorectă a celor crezute dă naştere la prezumţie, superstiţii şi schisme.
Obiectul speranţei este cuprins în Sfânta Scriptură. Sfântul Petru ne spune clar:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru, Isus Cristos, care, după mare mila sa,
prin învierea lui Isus Cristos din morţi, ne-a născut din nou la o speranţă vie, spre moştenirea
nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi. [...] Pentru aceea, încingând
coapsele cugetului vostru, trezindu-vă, speraţi desăvârşit harul care vi se aduce la arătarea lui Isus
Cristos. Ca fii ai ascultării, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din vremea ignoranţei voastre, ci,
după Sfântul care v-a chemat pe voi, fiţi sfinţi pe tot parcursul vieţii. Că scris este: «Fiţi sfinţi,
pentru că eu sunt sfânt». Deci, lepădând toată răutatea, tot vicleşugul, făţărniciile, pizmele şi toate
clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual şi neprefăcut, ca prin el să
creşteţi spre mântuire. De vreme ce «aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul», voi înşivă, ca
 41

pietre vii, să fiţi zidiţi casă spirituală, spre preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui
Dumnezeu, prin Isus Cristos” (1Pt 1,3-4. 14-16; 2,1-3.5).

Prin urmare, cel ce ia în serios sfinţenia, adică acela care descoperă în sine sensul divin al fiinţei
umane, foloseşte corect cele crezute, dezvoltă o adevărată spiritualitate.
Mai sunt în Sfânta Scriptură şi alte texte ce evidenţiază din plin cele spuse de sfântul Petru, dar
am ales acest text fiindcă, privind-o pe Preacurata Fecioară Maria prin prisma lui, ea apare ca un
monument de spiritualitate şi un depozit de speranţă. De fapt, acest text va fi axa întregului capitol.
Noi primim virtutea speranţei în actul botezului ca o sămânţă care se dezvoltă mai mult sau mai
puţin în spiritualitate pe tot parcursul vieţii, pe când Dumnezeu a făcut din Preacurata un depozit de
speranţă. Ea a avut infinit mai multă speranţă decât i-ar fi fost necesară, pentru a se ancora definitiv
în promisiunile izvorâte din credinţă. A primit mult ca să împartă mult, nu atât speranţa care este un
dar – virtute teologală – pe care îl poate oferi numai Dumnezeu, ci ca să trezească cugetele inimii şi
să dezvolte speranţa în sufletele credincioşilor. Fecioara Maria transpiră speranţă prin toată fiinţa,
faptele şi cuvintele ei, atât prin persoanele ce au prefigurat-o în Vechiul Testament, cât şi prin tot ce
s-a înfăptuit în Noul Testament, nu numai în Apostoli, ci şi în toţi cei pe care Duhul Sfânt i-a
inspirat să vorbească despre Fiica Tatălui, Mama Fiului şi Mireasa sa. Ca atare, întreaga lume
creştină îi cântă la unison:

O, Marie, mângâierea şi speranţa tuturor,

Tu eşti a noastră bună Mamă;
Ascultă-ţi fiii ce te cheamă,
Căci tu doar poţi
Să vii la toţi
În ajutor!78

Ceea ce voi spune în continuare pare a fi o glumă, dar şi acestea au menirea nu numai de a mai
descreţi frunţile, ci şi de a pune în evidenţă un sentiment uman, deseori destul de profund. De multe
ori se spune că acei care fac glume „se ţin de spirite”. Se spune că, într-o zi, Dumnezeu Tatăl a
observat o mulţime de suflete intrate în Rai, care nu prea se încadrau în normele stabilite, nu prea
aveau haină de nuntă în conformitate cu cerinţele paradiziace... Chemându-l pe sfântul Petru, căruia
Fiul lui Dumnezeu îi încredinţase cheile Împărăţiei, l-a întrebat: „De ce sunt atâţia şi atâtea care nu
sunt în ordine? Nu cumva se strecoară printr-o fisură a zidului? Nu cumva intră pe ochi frumoşi?
Ori au reuşit să te mituiască?” Sfântul Petru s-a scuzat, zicând că nu le-a lăsat el pe aceste suflete
amărâte să intre şi să se bucure, ci Sfânta Fecioară, că ei i s-a dat bucuria încă de pe pământ. „Mie”,
zise el, „nu mi-ai dat decât cheile dreptăţii, dar ei i-ai dat cheile milei, de aceea, ea primeşte foarte
multe suflete, pe care eu nu le-aş lăsa să intre” 79. Dumnezeu Tatăl a privit spre Fiul şi amândoi au
zâmbit îngăduitori în Duhul Sfânt, zicând: „Ce să-i faci, dacă aşa am creat-o!”

2. Speranţa în numele Domnului

Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în trei Persoane, poartă amprenta
Creatorului prin aceea că are trei elemente componente în fiinţa sa: trupul material, creat din
pământul amorf, viaţa, care pune în mişcare materia brută, şi sufletul sau duhul, care se naşte la
unirea trupului cu viaţa prin suflarea lui Dumnezeu, aşa cum ne sugerează Cartea Genezei (2,7).
Sfântul Paul face o distincţie interesantă când spune: „Dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se
roagă, pe când mintea mea este fără rod. Aşadar, ce trebuie făcut? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi
78
Cf. ROZARIUL, (Madona miracolosa).
79
N. PURA, Culegere de pilde vol. II, 78.
 42

ruga şi cu mintea; voi cânta psalmi cu duhul, dar voi cânta psalmi şi cu mintea” (1Cor 14,14-15).
De fapt, el pune în armonie viaţa, adică trupul pus în mişcare de principiul vital, cu spiritul.
Spiritualitate înseamnă educaţie dată spiritului – sufletului – ca să ţină armonia, nu atât între
viaţă şi trup, deşi şi aceasta este necesară, ci, mai ales, între suflet şi sufletul divin, Duhul Sfânt.
Sufletul omului este mereu legat de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, ceea ce o arată şi cuvântul spirit:
spiritul sau duhul omului şi Spiritul Sfânt sau Duhul lui Dumnezeu. Legătura dintre Duhul Sfânt şi
duhul omului poate fi asemănată cu un ombilic – legătura dintre mamă şi făt, mai larg sau mai
îngust, aici este un ombilic spiritual, care, cu cât este mai larg, cu atât mai mult harul trece spre
spiritul omului şi-i oferă spiritualitate, educaţia supranaturală; cu cât este mai îngust, cu atât sufletul
este mai greu de educat; dacă acest canal ombilical este înfundat de păcat, omul trăieşte mai mult
viaţa animalică, bazată pe unirea dintre trup, ca materie brută, şi principiul vital motrice. De aceea,
sfântul Petru spune: „Lepădând toată răutatea, tot vicleşugul, făţărniciile şi pizmele, toate
clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual” (1Pt 2,2). Dacă cel de curând
născut pentru viaţa pământească s-a desprins de ombilicul matern, ca să poată trăi, trebuie să se
prindă de sânul mamei. În viaţa spirituală, „a fi de curând născuţi” înseamnă prinderea de sânul
matern al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, Izvorul vieţii. Aşa cum actul creaţiei a căpătat viaţă prin
Duhul Sfânt care plutea deasupra apelor (cf. Gen 1,2), tot aşa, viaţa spirituală, cu cele trei
componente teologale – credinţa, speranţa şi iubirea – care îi stau la bază, se naşte şi depinde numai
de Duhul Sfânt şi, aşa cum spune Papa Ioan Paul al II-lea: „Spaţiul spiritual al speranţei este mereu
deschis omului cu ajutorul harului dumnezeiesc şi cu cooperarea liberă a omului” 80; fiindcă „acela
care se uneşte cu Domnul face un singur spirit cu el” (1Cor 6,17).
Spiritualitatea speranţei este aceea care pune în evidenţă sensus fidei – sensul credinţei –, prin
trăirea prezentului în perspectivă escatologică, adică „speranţa este aceea care pe toate le trage după
sine. De fapt, credinţa vede numai ceea ce este. Din contră, speranţa vede ceea ce va fi. Iubirea
iubeşte numai ceea ce este. Speranţa, din contră, iubeşte ceea ce va fi - în timp şi pentru veşnicie” 81.
„Speranţa poartă pe-ale ei aripi iubirea spre eternul Mire”.
Care este prioritatea în speranţă?
Catehismul Bisericii noastre Catolice ne spune că speranţa este virtutea teologală prin care noi
dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în
făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne, nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul Duhului Sfânt, aşa
cum ne spune Scriptura: „Să ţinem neclintită mărturisirea speranţei, deoarece credincios este cel
care a făgăduit” (Evr 10,23), fiindcă Dumnezeu „a revărsat acest Duh din belşug asupra noastră prin
Isus Cristos, mântuitorul nostru, pentru ca, justificaţi prin harul lui, să devenim în speranţă
moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3,6-7)82. Aceasta este forma speranţei implicite, fiind legată de o
cerinţă firească omului, şi este legată de promisiunile făcute de Dumnezeu prin Cristos, dar mai este
forma explicită a speranţei, legată de o cerinţă divină, şi aceasta din urmă cred că are prioritate, aşa
cum o pune în evidenţă profetul inspirat de Duhul Sfânt când spune: „În numele lui ne-am pus
speranţa” (Ps 33/32,20), şi Isus ne-a arătat în rugăciunea „Tatăl nostru” (cf. Mt 6,9-10) că numele
lui Dumnezeu are prioritate în cererile noastre. În această privinţă, cred că se impune o explicaţie
mai clară, adică, în primul rând, eu trebuie să fiu ceea ce Dumnezeu vrea să fiu spre slava numelui
său. În Rugăciunea domnească, valorile sunt puse pe scara importanţei: după recunoaşterea prin
credinţă că Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor oamenilor, urmează cerinţa de primă importanţă:
sfinţirea numelui său – „Sfinţească-se numele tău” – şi, în al doilea rând, împlinirea făgăduinţelor
legate de Împărăţia care este izvorul mântuirii şi fericirii veşnice.
Inversarea valorilor, adică de a căuta mai întâi împlinirea făgăduinţelor, poate duce la uitarea
esenţialului, a împlinirii cerinţei: sfinţirea numelui, dobândirea gloriei lui Dumnezeu. Venirea
Împărăţiei lui Dumnezeu, adică împlinirea făgăduinţelor, este condiţionată de slava care i se aduce
80
IOAN PAUL AL II-LEA, Veritatis splendor 103.
81
Ch. PEGUY, Das Mysterium der Hoffnung (1958), 24.
82
CBC n. 1817.
 43

lui Dumnezeu, fiindcă nu poate veni Împărăţia sa acolo unde el nu este victorios, unde nu i se aduce
slavă.
Mă va întreba, poate, cineva: atunci, cum se explică porunca lui Isus: „Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui şi toate vi se vor adăuga vouă”? (Lc 12,31) Răspund: cuvântul „căutaţi” arată o cerinţă
prioritară şi constă în „sfinţirea numelui”; iar găsirea împărăţiei lui Dumnezeu, adică împlinirea
făgăduită „căutării”: fericirea paradiziacă, al cărei preludiu este chiar pe acest pământ (cf. Mt 5,3-
12).
Preacurata Fecioară Maria, prin spiritualitatea ei izvorâtă din speranţă, ne pune pe calea cea
dreaptă, conform priorităţilor stabilite mai înainte. Când Fecioara Maria a spus: „Sufletul meu îl
preamăreşte pe Domnul” (Lc. 1,46), preamăreşte „numele” lui cu toată fiinţa ei. Între Preacurata şi
Duhul Sfânt n-a fost nici un obstacol, nici în trup, nici în viaţă şi nici în suflet, aşa încât harul a
trecut în toată făptura ei cu toată plinătatea, aşa cum o confirmă arhanghelul Gabriel în ziua de
Buna-Vestire (cf. Lc 1,28). Prin urmare: spiritualitatea Preacuratei Maria – adică folosirea celor
crezute pentru a obţine cele sperate – a fost nu numai desăvârşită, ci, aşa cum am spus, a fost, este şi
va fi de-a pururi coloana spiritualităţii întregii lumi, ea realizând cea dintâi speranţa sfinţirii numelui
lui Dumnezeu, şi face ca „laptele spiritual” să ajungă la toţi cei care au primit speranţa mântuirii, ca
aripile speranţei să poată purta iubirea noastră spre „eternul Mire”.
Înţelegem acum de ce în numele lui (Dumnezeu) cel sfânt trebuie să ne punem nădejdea?

3. Siguranţa speranţei azi

În primul rând, autorul Scrisorii către Evrei ne asigură că speranţa nu îi va lipsi omului
niciodată, fiindcă Dumnezeu s-a jurat că va ţine cele făgăduite, ca noi să avem un motiv puternic şi
să ţinem speranţa pe care ne-a dat-o şi pe care o avem ca pe o ancoră neclintită şi tare a sufletului
(cf. Evr 6,18-19). Experienţa istorică, chiar înainte de Cristos, ne dovedeşte din plin că Dumnezeu
este credincios promisiunilor sale, nu numai în împlinirea celor făgăduite lui Abraham, ci, mai ales,
celor făgăduite protopărinţilor, că: o femeie şi sămânţa ei vor zdrobi capul Şarpelui (cf. Gen 3,15).
În măsura în care omul speră în realizarea promisiunilor crezute, în el se dezvoltă o viaţă
spirituală înfloritoare şi, din contră, în măsura în care omul nu mai speră, viaţa spirituală îşi începe
declinul şi uşor se poate ajunge în pragul disperării.
Un termometru pentru a măsura temperatura spirituală a timpului nostru îl găsim în rezonanţa
psihologică a cuvintelor „spiritualitate” şi „sfinţenie”. În timp ce cuvântul „spiritualitate” trezeşte
ideea unei grădini nefolositoare sau a unui rafinament aristocratic periculos, când se vorbeşte despre
„sfinţenie” – observă P. Evdokimov –, se produce un blocaj psihologic, fiindcă gândul ne zboară la
giganţii de odinioară, la eremiţi sau la asceţi (stilişti), la cei care s-au înmormântat în peşteri; sau la
alţii care au fost ridicaţi pe piedestaluri, fiind înfăţişaţi ca nişte „iluminaţi”, „egali cu îngerii”, încât
apar ca şi cum n-ar mai fi avut nimic comun cu această lume. În felul acesta, sfinţenia pare depăşită;
pare să aparţină altei lumi, străină de zilele noastre, şi care nu se mai poate adapta formelor
discontinue şi ritmului sincopat al vieţii moderne. Rafinamentul (spiritual) în zilele noastre pare că
nu mai provoacă nici măcar curiozitatea şi, de cele mai multe ori, trezeşte întrebarea: „La ce bun?”
Sufletul este privit ca un fel de yoghin sau, chiar mai rău, ca un om bolnav, ca un om ce nu se poate
adapta; în tot cazul, ca o fiinţă nefolositoare. Privită din acest con de umbră, viaţa pare să nu mai
prezinte interes şi să nu mai valoreze nici „doi bani”, cum se întreba A. Camus: oare „viaţa mai
merită sau nu a fi trăită?”83
Aceste constatări aparţineau secolului trecut, pătruns de idei marxiste şi materialiste teoretice.
Din păcate, azi aparţin unei clase sociale materialiste practice, chiar dacă în teorie condamnă
trecutul mai mult sau mai puţin ateu.

83
NUOVO DIZIONARIO DI SPIRITUALITÁ 1516.
 44

Am fi totuşi prea orbi ca să nu descoperim în zilele noastre un interes tot mai mare pentru o
adevărată spiritualitate, pentru calea care duce la sfinţenie şi spre o nouă sensibilitate faţă de
dimensiunile mistice ale vieţii umane84. Să ne gândim, mai ales, la impulsul pe care l-a dat
spiritualităţii Conciliul al II-lea din Vatican, care a pus în evidenţă atât de bine nivelul vieţii
trinitare, cristocentrice, ecleziale, biblice, liturgice, ecumenice şi mariologice. Azi, spiritualitatea
este văzută în perspectivă antropologică: ea a devenit caracteristica persoanelor autentice, care, în
faţa realităţilor şi a istoriei, au făcut o alegere axiologică decisivă, conştientă şi responsabilă,
fundamentală şi unificatoare de valori, capabilă să ofere un sens definitiv existenţei85.
Sarcina Bisericii este de a îndrepta viaţa coruptă a acelor oameni, care, aşa cum afirmă pe bună
dreptate Vladimir Soloviov, trăiesc fără Dumnezeu, fără omenie, în sclavia naturii inferioare, se
ridică împotriva lui Dumnezeu, se separă de aproapele, se supun poftelor cărnii.

„Or”, continuă el, „pentru o viaţă adevărată, pentru o viaţă aşa cum trebuie să fie, e necesar exact
contrariul: supunerea de bunăvoie lui Dumnezeu, unanimitatea (solidaritatea) reciprocă şi domnia
asupra naturii. Începutul acestei vieţi adevărate e aproape de noi şi nu e greu. Începutul supunerii
libere faţă de Dumnezeu sau a acordului cu el este rugăciunea, începutul solidarităţii între oameni e
facerea de bine, iar începutul domniei asupra naturii e eliberarea de sub puterea ei prin înfrânare
faţă de poftele şi patimile inferioare. Deci, pentru a ne îndrepta viaţa, trebuie să ne rugăm lui
Dumnezeu, să ne ajutăm unii pe alţii şi să punem hotar înclinărilor noastre senzuale”86.

În această perspectivă, Biserica se luptă de zor în a-i conştientiza pe toţi membrii săi să îi aducă
lui Dumnezeu jertfele spirituale, adică să-şi exercite din plin preoţia comună, în conformitate cu
îndemnul celui ce deţine cheile Împărăţiei, sfântul Petru:

„Dacă într-adevăr aţi gustat cât de bun este Domnul, apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, aruncată
de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă
spirituală pentru o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu, prin Isus
Cristos” (1Pt 2,3-5).

Biserica, fiind Trupul mistic al lui Cristos, este moştenitoarea promisiunilor divine şi nu poate
muri, porţile Iadului nu o vor birui (cf. Mt 16,18), sau, aşa cum spunea tot Vladimir Soloviov:
„Trupul poate muri abia atunci când se îmbolnăvesc părţile lui principale: capul şi inima. Dar capul
şi inima Bisericii – Cristos şi Maica Domnului – se află în lumea divină eternă şi nu pot cădea în
nici o boală”87. Spiritualitatea Bisericii fiind susţinută de Liturgia ei, care mereu insistă în
rugăciune: „Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine”, are
siguranţa vieţii prin Isus şi Fecioara Maria.
Dintr-un alt punct de vedere, putem susţine că aceea care are un rol unic în spiritualitatea
Bisericii este Preacurata Fecioară Maria, fiindcă ea singură, în cadrul „preoţiei comune a
credincioşilor”, a adus „jertfele spirituale” cele mai plăcute lui Dumnezeu şi pe drept o putem numi
Mama preoţiei comune, poate chiar mai mult, fiindcă, de analizăm jertfele pe care Preacurata le-a
adus în cadrul preoţiei comune a credincioşilor, vom observa o mare asemănare cu jertfa crucii lui
Cristos şi, aşa cum Isus este marele şi unicul preot al Noului Testament şi împărtăşeşte din preoţia
sa celor chemaţi prin sacramentul Ordinului, tot aşa, Fecioara Mamă poate fi numită Marele preot
în cadrul preoţiei comune. Dar despre jertfele ei unite cu Cristos, prin care dă valoare jertfelor aduse
de credincioşi lui Dumnezeu pe pământ, voi vorbi în alt capitol. Important este de ştiut şi de reţinut
că jurământul lui Dumnezeu de a-şi ţine făgăduinţele, pentru siguranţa speranţei noastre, este

84
Cf. o. c., NDS 1516.
85
Cf. o. c., NDS 1516.
86
VLADIMIR SOLOVIOV, Fundamentele spirituale ale vieţii, 3-4.
87
Id. o. c., FSV 109.
 45

Fecioara Maria, fiindcă numai ea singură a fost atinsă de „degetul dreptei părinteşti” (cf. Vino,
Duhule Preasfânt) – Duhul Sfânt – şi a făcut să se zămislească în sânul ei ca om însuşi Fiul lui
Dumnezeu (cf. Lc 1,31-32).

4. Speranţă pentru speranţă

Biserica mereu ne îndeamnă, prin cuvintele Apostolului Paul, de a avea în noi unii faţă de alţii
aceleaşi simţăminte care au fost în Isus Cristos, aşa încât într-o inimă şi un cuget să-l preamărim pe
Dumnezeu, ca, prin statornicie şi îmbărbătarea Scripturilor, să păstrăm speranţa (cf. Rom 15,4-5).
Motivaţia de a avea în noi aceleaşi simţăminte ca în Cristos Isus ne-o dă chiar Mântuitorul, când
spune că el este viţa, Tatăl său este viticultorul ce îngrijeşte mlădiţele: pe acelea care nu dau
speranţă că vor rodi, le va tăia; pe acelea care dau semne de rodire, le va îngriji să aducă rod
îmbelşugat. De fapt, mlădiţa care îi primeşte cuvântul deja se curăţă de dăunători şi promite mult.
Nimeni nu poate aduce rod mult dacă nu rămâne în el; iar cel care nu rămâne în Isus se usucă şi nu
are altă destinaţie decât focul. Numai acela care rămâne credincios cuvântului primit poate cere
orice prin rugăciune şi va primi tot darul spre slava lui Dumnezeu Tatăl, fiindcă în toate se va
dovedi un adevărat ucenic al Fiului său (cf. In 14,1-8).
Cine a avut aceste simţăminte ale lui Isus mai mult decât Preacurata Fecioară-Mamă? Dacă
Apostolul Paul a putut spune: „Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine” (Gal
2,20), în cine a trăit Isus mai mult decât în Fecioara-Mamă? În cine a rămas cuvântul lui Cristos,
care curăţă de orice întinare mai mult decât în Neprihănita, în care Cuvântul curat prin esenţă şi-a
găsit locuinţa cea mai curată şi i-a dat o nouă strălucire? Cine a adus mai multe roade pentru
mântuirea lumii decât Fecioara Preacurată, care a fost colaboratoarea lui Isus? Cine i-a adus mai
multă preamărire lui Dumnezeu decât Fiica predilectă a Tatălui? Cine s-a arătat mai interesată de a
fi un adevărat ucenic al lui Isus decât Fecioara-Mamă care l-a urmat până pe Calvar? Prin urmare:
cine ne poate ajuta mai mult decât Preacurata să ne însuşim simţămintele Fiului său? Deci ea este
speranţa noastră în a-l avea şi trăi pe Cristos. Dacă îl avem şi-l trăim pe Cristos, devenim fraţii săi,
adică fii ai lui Dumnezeu. Şi totuşi, Apostolul Ioan ne spune şi ne îndeamnă să ne punem speranţa
într-o speranţă ce curăţă şi mai mult:

„Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că, atunci
când se va arăta, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are această
speranţă în el devine curat, aşa cum el este curat” (1In 3,2-3).

Despre ce speranţă curăţătoare mai este vorba, din moment ce suntem fii ai lui Dumnezeu?
Curăţarea, în care trebuie să ne punem speranţa, este pusă în evidenţă de Isus în textul evanghelic
amintit la început, afirmând că pe acela care rămâne în el, în viţă, Tatăl îl curăţă şi mai mult, pentru
a aduce rod şi mai îmbelşugat, fiindcă „în aceasta (curăţare aducătoare de roade îmbelşugate) este
preamărit Tatăl”.
Speranţa de a fi fii ai lui Dumnezeu, şi apoi împlinirea acestei speranţe, trebuie să se expliciteze
în dorinţa arzătoare de a ajunge spre slava numelui lui Dumnezeu, aşa cum am arătat la punctul
precedent.
„Cine mă vede pe mine” – spune Isus – „îl vede pe Tatăl” (In 14,9); dar „Tatăl lucrează” şi eu
lucrez (In 5,17): Tatăl taie orice mlădiţă care nu aduce rod, iar Fiul ţine strâns mlădiţele bune ca să
aducă rod îmbelşugat. Cine l-a văzut pe Isus mai mult decât Maria cum a lucrat în viaţa ascunsă de
la Nazaret şi în cea publică până pe Calvar, în chinurile cele mai grele, ca să le atragă pe toate la
sine, şi apoi să-şi încredinţeze sufletul plin de roadele mântuitoare în mâinile Tatălui? Aşadar:
punându-ne speranţa în Preacurata Fecioară Maria, care l-a văzut pe Tatăl cum lucrează, fiindcă l-a
văzut pe Fiul lucrând, avem toate şansele să ne lăsăm curăţaţi de destoinicia ei maternă, ca să
aducem roade îmbelşugate spre slava numelui lui Dumnezeu.
 46

Isus ne-a arătat ce face Tatăl său ceresc. Într-o zi, după ce Isus săturase mulţimile prin înmulţirea
pâinilor în mod miraculos, oamenii l-au întrebat: „Ce înfăptuieşti?” (In 6,30) Şi el le-a arătat că face
ceea ce vede că face Tatăl său şi le împlineşte în numele Tatălui (cf. In 10,25 ş.u.). Noi îi putem
spune: „Doamne, ştim ce faci, dar te întrebăm: Mama ta ce lucrează? Tu ne-ai spus ce face Tatăl,
dar despre Mama ta nu ne spui nimic?” Isus ne răspunde: „Mă mai întrebaţi ce face, când lucrurile
sunt atât de evidente?” „Adevăr, adevăr vă spun: cine crede în mine va face şi el faptele pe care le
fac eu; ba şi mai mari decât acestea va face” (In 14,12). „Şi cine a crezut vreodată mai mult decât
Mama mea?” Ea este „fericită” pentru că a crezut (cf. Lc 1,45), de aceea, va umple istoria mântuirii
cu lucruri mari şi fericită o vor numi toate generaţiile (cf. Lc 1,48-49) care vor lucra asemenea ei.
Aşa, de exemplu, specialistul în mariologie René Laurentin estimează că, începând numai din 1930
şi până în zilele noastre, Preasfânta Fecioară Maria a apărut de peste două sute de ori88.
Când Preacurata, după Buna-Vestire, a mers la verişoara sa, Elisabeta, aceasta s-a umplut de
Duhul Sfânt (cf. Lc 1,41) şi de roade bogate, iar pruncul din sânul ei s-a curăţat de păcatul
strămoşesc, aşa încât pe drept a putut spune Isus că nu s-a născut om din femeie mai mare decât
Ioan Botezătorul (cf. Lc 7,28). Şi totuşi, „cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât
Ioan” (Lc 7,28). Prin urmare, trebuie să ne punem speranţa în Fecioara Maria, ca să trezească în noi
speranţa ce curăţă cu adevărat de tot ce-i pământesc în noi, pentru a ajunge la ceea ce este ceresc, ca
„să fim asemenea lui (Dumnezeu) şi să-l vedem aşa cum este”, pentru slava numelui său.
Se spune că, pe când Sfânta Familie pleca spre Egipt, deoarece Irod îl căuta pe pruncul Isus ca
să-l omoare (cf. Mt 2,13), s-a oprit într-o seară la o peşteră pentru a rămâne peste noapte acolo. În
acelaşi loc se mai adăpostise familia unui tâlhar, a cărui soţie avea un prunc atins de lepră. În
dimineaţa următoare, pe când Fecioara-Mamă îşi spăla pruncul şi acesta devenea tot mai frumos,
soţia tâlharului o urmărea cu multă atenţie şi a rugat-o să-i dea şi ei apa în care l-a spălat pe Isus.
Fecioara Maria i-a cerut pruncul, ca să-l spele chiar ea, şi, atingându-l, acesta s-a curăţat de lepră,
spre marea bucurie a întregii familii. Fiecare familie şi-a văzut de drum. Copilul tâlharului a crescut
şi l-a urmat pe tatăl său pe calea fărădelegilor, dar a fost prins şi condamnat la moartea prin
răstignire. Acesta este Dismas, tâlharul din dreapta lui Isus, pe care Fecioara Maria l-a recunoscut şi
s-a rugat pentru vindecarea lui de lepra păcatului, de aceea, a avut fericirea să audă din gura lui Isus
mângâietoarea speranţă: „Astăzi vei fi cu mine în Paradis” (Lc 23,43).
Alexis Carrel spune: „În adâncul întunericului mai este încă speranţa luminii. Dar lumina nu
poate veni de la raţiune” 89. Ca speranţa noastră să poată ieşi din adâncul întunericului, este necesară
intervenţia rugătoare a Fecioarei Maria.
Conştientizând întunericul în care se afla, poetul i s-a adresat Fecioarei Maria:
Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,
Deşi a fost adânc noian de vină;
Privirea ta de lacrimi calde plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară!90

5. Fericirea sperată

Nu ştiu dacă am dreptate sau nu, dar sunt un pic intrigat de o expresie pe care o repet zilnic la
Sfânta Liturghie: „aşteptând speranţa fericită”91. Însăşi aşteptarea arată o speranţă, fiindcă, dacă nu
aştept, înseamnă că nu sper, dar dacă aştept, înseamnă că sper. Şi atunci, expresia îmi spune: sper
speranţa fericită; şi nu pot înţelege ce altă speranţă mai sper. Cred că mai corect ar fi: aştept
fericirea pe care am sperat-o prin venirea lui Isus Cristos; deoarece cred că nu este nimeni care să

88
IAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 12.
89
ALEXIS CARREL, Călătorie la Lourdes 57.
90
M. EMINESCU, Sonet.
91
LITURGHIERUL ROMAN.
 47

aştepte cu bucurie o speranţă nefericită. Dar las altora în drept să rezolve problemele lingvistice şi
trec la lucruri mai serioase, începând chiar cu sfântul Apostol Paul, care ne îndeamnă şi pe noi, aşa
cum îi îndemna pe credincioşii din Colose, ca să rămână „întăriţi şi neclintiţi în speranţa
Evangheliei”, ca să ajungă înaintea lui Isus „sfinţi, fără prihană şi nevinovaţi” (Col 1,22-23),
„aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Isus
Cristos” (Tit 2,13). Iar Sfântul nostru Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în calitatea sa de păstor
suprem al Bisericii, se roagă pentru noi toţi: „O, Marie, Maica milei, veghează asupra tuturor, ca să
nu fie zădărnicită Crucea lui Cristos, ca omul să nu rătăcească de pe calea binelui, să nu piardă
conştiinţa păcatului, să sporească în speranţa în Dumnezeu, «care este bogat în îndurare» (Ef 2,4),
să îndeplinească în mod liber faptele bune dinainte pregătite de Dumnezeu (cf. Ef 2,10) şi să fie
astfel, prin toată viaţa sa, «spre lauda măririi lui»“ (Ef 1,12). Cât de bine a intuit Papa că speranţa
noastră trebuie să stea în a ne realiza ca oameni care să pună în evidenţă, în primul rând, slava
numelui lui Dumnezeu, în care, de fapt, ne putem găsi fericirea!
Carol Wojtyla, când a fost ales la cârma Bisericii, şi-a ales ca deviză a activităţii sale Totus tuus
– Sunt cu totul al tău, adică s-a încredinţat total milostivirii Maicii Domnului, ca să aducă Bisericii,
şi nu numai, fericirea sperată. Să ascultăm explicaţia dată de el!

„Totus tuus – Cu totul al tău. Formula aceasta nu are doar un caracter pietist”.

Şi aici îmi permit să fac o precizare personală, şi anume: evlavia către Preacurata, susţinută de
speranţa în ajutorul ei matern, nu duce la o stare de viaţă noetică, nu duce la un Paradis platonic, de
părăsire a îndatoririlor sociale, ci, din contră, oferă vieţii sociale bucuria slujirii în adevărata
dimensiune universală a carităţii. În această privinţă, avem atâtea congregaţii mariane angajate în
planul social. Acum revin la declaraţia Sfântului Părinte, care spune în continuare că formula

„Totus tuus nu este o simplă expresie a devoţiunii: este ceva mai mult. Orientarea către o atare
devoţiune mi s-a consolidat tot mai mult în perioada când, în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial, lucram ca muncitor într-o fabrică. La început mi se părea că trebuie să păstrez o oarecare
distanţă faţă de devoţiunea mariană din copilărie în favoarea cristocentrismului”.

Iarăşi fac o paranteză şi spun că această teamă de a nu periclita cultul datorat lui Isus din cauza
Mariei i-a neliniştit pe mulţi şi, aşa cum mărturiseşte Jaroslav Pelikan, datorită faptului că Maria a
contribuit la definirea genului feminin într-o măsură mult mai mare decât a făcut-o Isus pentru
genul masculin, unii gânditori mai speculativi au ajuns chiar până acolo încât l-au considerat
„androgin”, aceasta, datorită mai mult faptului că în lume mai nimeni dintre bărbaţi nu poartă
numele „Isus”, pe când de aproape două mii de ani „Maria” este numele care se dă cel mai des
fetelor la botez, şi pe care şi-l asumă chiar şi unii bărbaţi. Jaroslav Pelikan mai consemnează că Ave
Maria se repetă de milioane de ori în fiecare zi, că Fecioara Maria a fost reprezentată în artă şi în
muzică mai mult decât oricare altă femeie din lume92. Revin la declaraţia lui Ioan Paul al II-lea:

„Graţie sfântului Ludovic Maria Grignon de Montfort, am înţeles că devoţiunea autentică faţă de
Maica Domnului este cu adevărat cristocentrică şi chiar profund înrădăcinată în Misterul trinitar al
lui Dumnezeu şi în misterele Întrupării şi Răscumpărării. Am redescoperit astfel cu o nouă
conştiinţă pietatea mariană şi această formă matură de devoţiune faţă de Maica Domnului m-a
urmărit de-a lungul anilor: roadele ei sunt enciclica Redemptoris Mater şi scrisoarea apostolică
Mulieris dignitatem”93.
Cu câtă modestie spune Papa acest lucru, dar, datorită speranţei pe care Sanctitatea Sa şi-a pus-o
în ajutorul Maicii Domnului, îi va fi foarte greu Istoriei să calculeze realizările minunate începând
92
IAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 9.
93
IOAN PAUL AL II-LEA, Să trecem pragul speranţei 253.
 48

cu chemarea la preoţie, alegerea întru episcopat, înălţarea la pontificat, salvarea vieţii în chip
miraculos la 13 mai 1981, călătoriile apostolice – unele cu adevărat miraculoase, precum cea din
România din 7-9 mai 1999, atâtea scrisori pastorale, enciclice etc., oare cui se datorează?
Indubitabil, acelui Totus tuus – speranţă totală în ajutorul Preacuratei Fecioare Maria –, aşa cum o
recunoaşte:

„Când, la 22 octombrie 1978, am primit moştenirea romană a slujirii lui Petru, fără îndoială că în
memorie îmi aveam adânc întipărită, mai presus de orice, această experienţă mariană de pe
pământul meu polonez, amintind cuvintele cardinalului August Ilond: «Biruinţa, dacă va veni, va
veni prin Maria»94. În timpul slujirii mele pastorale în Polonia, am fost martor al modului în care
aceste cuvinte se împlineau. După alegerea mea ca papă, în timp ce intram în problemele Bisericii
Universale, eram pătruns de o convingere similară: şi anume că, şi în această dimensiune
universală, biruinţa, dacă va veni, va fi repurtată de Maria. Cristos va birui prin Maria, pentru că el
vrea ca biruinţele Bisericii în lumea contemporană şi în cea viitoare să fie legate de ea. Aveam,
aşadar, această convingere, chiar dacă la vremea aceea ştiam încă puţine lucruri despre Fatima.
Presimţeam însă că există o certă continuitate, începând din La Salette, trecând prin Lourdes, până
la Fatima. Şi, în trecutul îndepărtat, Jasna Gora a noastră din Polonia. Şi iată că a venit ziua de 13
mai 1981. Când am fost atins de glonţul atentatorului din Piaţa San Pietro, nu mi-am dat seama
imediat că era chiar aniversarea zilei când Maria le apăruse celor trei copii la Fatima, în Portugalia,
adresându-le cuvintele care, pe măsură ce secolul se apropie de sfârşit, par a fi pe punctul de a se
împlini. [...] Numai ea (Maria) poate oferi deplina chezăşie a cuvintelor: «Nu vă fie teamă». [...] Ea
este Mama Bunei Speranţe. Este foarte important să trecem pragul speranţei şi să nu ne apropiem în
faţa lui (Isus), ci să ne lăsăm conduşi de ea; şi aşa vom înţelege că avem toate motivele pentru ca
adevărul despre Cruce să fie numit Vestea cea Bună”95.

Pe drept pot spune Ave, Crux, spes unica! – „Bucură-te, Cruce, singura noastră speranţă!” - toţi
aceia care aşteaptă împlinirea fericirii sperate prin Preacurata Fecioară Maria.

6. Speranţă profetică

Din Magnificat-ul Preasfintei Fecioare Maria înţelegem speranţa pe care a nutrit-o ea pe

parcursul vieţii până la Buna-Vestire, anume: ca Domnul să privească la smerenia slujitoarei sale,
ca milostivirea Domnului să se reverse cu generozitate din generaţie în generaţie asupra tuturor
acelora care se tem de el, să înfăptuiască lucruri mari cu puterea braţului său, şi anume: să-i
umilească pe cei mândri, să-i dea jos de pe tronuri pe tirani, să-i ridice pe cei smeriţi care sunt
disponibili pentru a-i sluji pe alţii, să-i sature pe cei flămânzi şi celor ce cred că au ceva, dar uită că
au de la bunătatea lui Dumnezeu, să li se ia ceea ce cred că au datorită destoiniciei lor şi să-i lase cu
mâinile goale, ca să-şi aducă apoi aminte de Creator şi de providenţa lui, să-şi amintească de Israel,
nu pentru meritele lui, ci din îndurarea sa, aşa cum le-a promis lui Abraham şi urmaşilor lui, că în el
se vor binecuvânta toate neamurile pământului (cf. Lc 1,48-56).
Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul ei în chip minunat, Fecioara Maria a simţit bucuria
împlinirii speranţei ei atât de atotcuprinzătoare şi ea l-a binecuvântat pe Dumnezeu, socotind că
acesta este sensul vieţii ei de pe acest pământ. De a fi ceea ce Dumnezeu vrea să fie spre gloria
numelui său. A simţit, a trăit şi a văzut ceea ce a sperat. Dar spune sfântul Apostol Paul că, dacă
ceea ce se speră se vede, nu mai este speranţă (cf. Rom 8,24), ci este o împlinire fericită. Însă
această împlinire fericită din Fecioara Maria a devenit speranţa noastră – Cristos (cf. 1Tim 1,1),
speranţa gloriei (cf. Col 1,27). În acest fel, speranţa împlinită a Fecioarei a devenit speranţă
profetică pentru noi. Iar noi, ne învaţă Apostolul neamurilor, dacă ne punem speranţa în Isus numai
94
Id. o. c. TPS 264.
95
Id. o. c., TPS 264-267.
 49

pentru această viaţă pământească, suntem cei mai de plâns dintre oameni (cf. 1Cor 15,19), pentru că
am fi orfani, nu am avea adevărata Mamă pentru speranţa noastră, adică nu am merge alături cu
Fecioara-Mamă.
Ca să se împlinească şi speranţa noastră în Isus – speranţa gloriei – aşa cum s-a împlinit în
Fecioara Maria, trebuie să conştientizăm că speranţa ei s-a născut din iubire. În volumul anterior –
Itinerarul iubirii Maicii Domnului –, am afirmat că izvorul credinţei Fecioarei Maria este iubirea,
fiindcă ea, fiind zămislită fără de păcat, a avut iubirea divină, din care s-a născut ca Fiică a Tatălui,
Mamă a Fiului şi Mireasă a Duhului Sfânt, pe tot parcursul vieţii. Mai spuneam că un copil
nevinovat mai întâi îşi iubeşte părinţii şi, numai după ce constată că iubirea lui poate fi înşelată,
aşteaptă promisiuni şi crede în ele. Fecioara Maria nu a avut nici o îndoială în iubirea Tatălui, Fiului
şi Duhului Sfânt, fiindcă, pe de o parte, în ea nu a fost nici o umbră a păcatului care să o facă să se
îndoiască şi nici lipsa înţelepciunii, precum a fost în Eva care s-a îndoit de veracitatea Creatorului
când Şarpele i-a spus că nicidecum nu vor muri, ci vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul,
fiindcă Dumnezeu nu vrea să aibă rivali în înţelepciune şi cunoaştere (cf. Gen 2,1-5), iar pe de altă
parte, Maria nu avusese nici o dovadă prin care să creadă că Dumnezeu nu-şi ţine promisiunile,
fiindcă, aşa cum spune Apostolul Paul: „Iubirea pe toate le crede” (1Cor 13,17). Deci, mai întâi, a
avut iubirea care a sperat şi, apoi, credinţa în iubirea ce a acţionat în virtutea speranţei, fiindcă
numai ea este legătura desăvârşirii (cf. Col 3,14) dintre speranţă şi credinţă, ca, de altfel, dintre om
şi Dumnezeu. Dacă în noi speranţa – sămânţă divină infuzată prin sfântul Botez – se dezvoltă din
credinţa în cele făgăduite de Domnul, în Preacurata, speranţa s-a dezvoltat în mediul iubirii în care a
fost infuzată – ea fiind „plină de har” –, pe când speranţa noastră se dezvoltă în cadrul credinţei ce
pune în evidenţă iubirea; şi din acest motiv ni se cere să credem în iubirea lui Dumnezeu (cf. 1In
4,16) şi să sperăm cele făgăduite, dar pentru fericirea veşnică rămâne numai iubirea, fiind mai
presus de toate, fiindcă cele crezute şi sperate (profeţiile) se vor spulbera (cf. 1Cor 13,8-13).
Profeţia preacuratei Fecioare Maria, „Iată, de acum, toate popoarele mă vor numi fericită” şi
„milostivirea lui (Dumnezeu) trece din neam în neam la toţi cei care se tem de dânsul” (Lc 1,48.50),
a devenit o realitate în decursul secolelor până azi. Atunci când o femeie din mulţime o fericeşte pe
aceea care l-a purtat în sânul ei pe Isus, nu face altceva decât să ofere implicit speranţa că oricine o
va cunoaşte pe Mama lui Isus va fi asemenea Fiului ei.
Datorită faptului că speranţa Fecioarei Maria s-a dezvoltat în mediul iubirii, un distins autor trage
concluzia că, de fapt, speranţa i-a adus ei seninătate, nu bucurie:

„Omeneşte vorbind, ea a manifestat seninătate, dar nu bucurie; vorbind din punct de vedere
supranatural, ea a cunoscut bucuria ce vine din acceptarea conştientă a voinţei lui Dumnezeu; aceea
pe care noi o numim bucuria sfinţilor, o bucurie, desigur, superioară oricărei fericiri pământeşti, dar
o bucurie ce se leagă de suferinţă şi cruce”96.

Prin urmare: adevărata bucurie a Fecioarei Maria este asemenea cu bucuria lui Isus care a venit
pe pământ să-i mântuiască pe oameni prin dovada iubirii născute din cruce, iar speranţa i-a dat
seninătatea pe drumul crucii.
Si tanti, vitrum, quanti verum margaritum?, se întreba renumitul scriitor bisericesc Tertulian;
adică: „Dacă atâţia aleargă după o bucată de sticlă colorată, câţi n-ar trebui să alerge după o
adevărată piatră preţioasă?” Mulţi îşi pun speranţe mari în lucruri mici: să devină renumiţi actori,
sportivi, politicieni etc., dar câţi îşi pun speranţa în iubirea Preacuratei Fecioare Maria, ca să devină
asemenea lui Isus şi să fie mari în Împărăţia lui Dumnezeu?
„Mărgăritarul de mare preţ”, cu care fericitul Ieremia Valahul şi-a realizat speranţa vieţii –
evitarea Iadului şi cucerirea Paradisului –, a fost evlavia către Preacurata. Rugăciunea lui dragă –
Bucură-te, Regină – „speranţa noastră... a surghiuniţilor fii ai Evei în această vale de lacrimi”, o

96
FIORENZO ANGELINI, Între oameni 180.
 50

repeta zilnic de nenumărate ori şi-i învăţa şi pe alţii să facă la fel, spre a-şi găsi seninătatea aici şi
fericirea dincolo.

„E frumos” – spunea el – „s-o lăudăm pe Sfânta Fecioară, să ne rugăm ei, să-i implorăm
ajutorul, mai ales când suntem în strâmtorare. Dar nu este suficient să reciţi o oarecare rugăciune ori
să practici un anumit post în onoarea ei pentru a putea spune că o iubim cu adevărat. Ni se cere ceva
mai mult. Trebuie să-i imităm virtuţile şi să ne străduim cu orice preţ să devenim asemenea ei. Dacă
o iubim cu adevărat pe Sfânta Fecioară, ceea ce pare greu devine uşor prin iubirea faţă de aceea
care, din bunătate faţă de noi, ne oferă onoarea şi harul de a fi asemenea nouă”97.

7. Speranţa contra speranţei

Omul, creat de Dumnezeu, poartă în sine dorul după începutul său. Sfântul Augustin spune: „Ne-
ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră atâta timp cât nu se va odihni în
tine”98. Eva, dorind să fie ca Dumnezeu, adică să fie pe deplin fericită cunoscând totul – binele şi
răul –, nu a dorit nimic rău, numai calea sugerată de şarpe a fost rea, de aceea, Dumnezeu i-a dat
omului o speranţă mult mai mare decât a avut-o Eva, aceea că Dumnezeu se va face om pentru a-l
ajuta pe om să devină ca Dumnezeu, ca în Dumnezeu să cunoască totul atunci când, văzându-l aşa
cum este, va fi asemenea lui (cf.1In 3,2). Şi prin cine se va împlini această speranţă? Printr-o altă
femeie. Sfântul Ciprian spune: „Prin femeia făgăduită în Raiul pământesc trebuie să se înţeleagă
Maica Domnului nostru Isus Cristos”, deoarece, urmează tot el, Dumnezeu n-a spus „pun
duşmănie”, ci „voi pune duşmănie”, pentru a arăta că prin acea femeie nu trebuie să se înţeleagă
Eva, care încă mai trăia, ci o altă femeie, care, după cum a spus şi sfântul Vincenţiu Ferreri, avea să
aducă în lume un bine mult mai mare decât acela pe care l-au pierdut pentru noi primii noştri
părinţi99.
Împlinirea acestei făgăduinţe apare cu atât mai frumoasă cu cât femeia, menită să contribuie la
reabilitarea omului, se va realiza printr-o femeie ce va deveni mamă şi va rămâne totuşi fecioară.
Fecioara din Nazaret, chiar dacă era logodită cu un bărbat numit Iosif (cf. Lc 1,27), era la fel de
hotărâtă în privinţa păstrării fecioriei, iar maternitatea care s-a împlinit în ea a provenit exclusiv prin
„puterea Celui Preaînalt”, fiind rodul coborârii Duhului Sfânt asupra ei (cf. Lc 1,35). Această
maternitate divină, deci, este răspunsul cu totul surprinzător dat aşteptării omeneşti a femeii din
Israel: maternitatea aceasta ajunge la Maria ca darul lui Dumnezeu însuşi. Acest dar a devenit
începutul şi prototipul unei noi aşteptări a tuturor oamenilor pe măsura Legământului veşnic şi a
făgăduinţei noi şi definitive a lui Dumnezeu: semn al speranţei escatologice100.
Astfel,

„în fecioria liber aleasă, femeia se confirmă ca persoană, ca fiinţă pe care Creatorul, chiar de la
început, a voit-o pentru ea însăşi 101, şi, în acelaşi timp, îşi împlineşte valoarea personală a propriei
feminităţi, devenind «un dar sincer» pentru Dumnezeu care s-a revelat în Cristos, un dar pentru
Cristos, Răscumpărătorul omului şi Mirele sufletelor: un dar «sponsal»“. Nu poate fi înţeleasă
corect fecioria, consacrarea femeii în feciorie, fără a se apela la dragostea sponsală. Într-adevăr,
printr-o astfel de dragoste, persoana devine dar pentru celălalt”102.

97
TEODOSIU DE VOLTRI, Ion Costist (Traducere de pr. Eduard Ferenţ) 109.
98
SF. AUGUSTIN, Confesiuni.
99
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 64-65.
100
IOAN PAUL AL II-LEA, Mulieris dignitatem 20.
101
GAUDIUM ET SPES 24.
102
IOAN PAUL AL II-LEA, o. c., MD 20.
 51

Fecioria Mariei, care a acceptat chemarea de a fi mamă şi de a rămâne fecioară, a rămas pentru
întreaga lume un dar mai mult decât sponsal, a devenit un izvor de speranţă inefabilă, din care omul
soarbe cu nesaţ şi simte cum se umple de divinitate.
Sfânta Scriptură spune că Abraham a avut două femei, pe Sara, liberă, şi pe Agar, fiind sclava
Sarei. Despre aceste două femei, sfântul Paul spune: „Bucură-te, tu, care eşti sterilă şi care nu naşti,
chiuie de bucurie şi strigă, tu, care nu simţi durerile naşterii, căci mai mulţi copii are cea părăsită
decât cea care are bărbat” (Gal 4,27). Agar este simbolul Israelului care trăieşte după Legea lui
Moise, pe care a primit-o la Muntele Sinai, şi mulţi vor fi cei ce trăiesc şi vor trăi conform Legii,
dar vor fi robi ai Legii; pe când cei născuţi din promisiune, din cea liberă, simbolizată de Sara, care
era stearpă, dar a născut doar un singur copil, vor fi nenumăraţi şi vor trăi libertatea adusă de unul
singur, de Cel Făgăduit şi aşteptat de profeţi.
Abraham a sperat şi Sara a devenit mamă; el a sperat împotriva oricărei speranţe – Sara fiind
bătrână –, pentru că a crezut. Maria a sperat pentru că a iubit. Isaac este născut din credinţă, pe
când Isus este născut din iubirea ce a crezut iubirii; Abraham a sperat contra speranţei; Maria a
sperat pentru iubirea credinţei şi a devenit Mama bunei speranţe pentru toate neamurile pentru care
Abraham a crezut şi i s-a socotit ca dreptate, de aceea, speranţa s-a concretizat doar în Sara ca
mamă a lui Isaac, părintele neamului ales de Dumnezeu să moştenească speranţa mesianică doar
pentru acest pământ, pe când Fecioara Maria, devenind „Mama bunei speranţe”, născându-l pe Fiul
lui Dumnezeu pe pământ, deschide poarta cerului, Ierusalimului de sus, locul fericirii veşnice pentru
toate neamurile pământului, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, fiindcă numai Fiul ei „va
mântui poporul său de păcate” (cf. Mt 1,21) Cuvântul a primit naşterea în timp de la Fecioara Maria.
Această naştere constituie recapitularea lui Adam, de aceea, precizează sfântul Irineu că umanitatea
lui Cristos este aceeaşi ca a lui Adam la actul creaţiei 103. De aici înţelegem că Maria este Mama ce
marchează începutul lumii noi în Cristos şi are menirea, cu Cristos, să o ducă la desăvârşirea finală,
contribuind ca „Dumnezeu să fie totul în toţi” (1Cor 15,28). „Mântuirea este împlinirea creaţiei”104
în care Fecioara Preacurată nu numai că este prima mântuită, dar este şi începutul mântuirii acelora
ce vor urma, este principiul care se revarsă la toţi până se va desăvârşi sfârşitul prin Cristos – el
fiind „Alfa şi Omega” (Ap 1,8; 22,13) –, pe care ea îl dăruieşte tuturor acelora ce doresc şi caută
mântuirea sprijinindu-se pe ajutorul ei în calitatea de Mamă a Începutului, care este Isus, născut din
sânul ei şi care rămâne unit cu ea prin legătura desăvârşirii ce este Iubirea prin esenţă, adică Duhul
Sfânt. Astfel, principiul divin, Isus, şi principiul uman, Maria, formează o unitate în Duhul Sfânt,
care marchează finalitatea fiinţei umane, cum spune sfântul Paul: nădejdea cea dornică a făpturii
aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu şi suspină pentru aceasta (cf. Rom 8,20.22).
Sfântul Ludovic Maria Grignon de Montfort ne avertizează că nu ne putem apropia de Isus, ca să
luăm de la el mântuirea, fără a ne lua un mijlocitor. A alerga la mijlocitor constituie un act de
umilinţă şi umilinţa este prima garanţie a mântuirii. Mântuitorul Isus este avocatul şi mijlocitorul
nostru pe lângă Dumnezeu Tatăl, dar, aşa cum ne învaţă şi sfântul Bernard, avem trebuinţă de un
mijlocitor pe lângă mijlocitorul însuşi şi că dumnezeiasca Maria este aceea care poate împlini cel
mai bine această însărcinare caritabilă. Prin ea, Isus Cristos a venit la noi, prin ea, noi trebuie să
mergem la el şi, prin el, la Tatăl105.
Printre legendele de aur ale tradiţiei creştine este amintit un fapt surprinzător, cum o mamă, al
cărei fiu a fost luat prizonier, se ruga stăruitor Preacuratei pentru a-i obţine libertatea şi se părea că
nu este ascultată, într-o bună zi, s-a dus la statuia Maicii Domnului cu pruncul Isus în braţe şi,
luându-l ostatic, i-a spus: „Nu ţi-l dau până nu mi-l aduci pe al meu”. Şi a fost ascultată106.

103
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 248.
104
Id. o. c., EC 252.
105
SF. LUDOVIC MARIA GRIGNON DE MONTFORT, Tratat despre adevărata evlavie către
preasfânta Fecioară Maria 40-42.
106
N. PURA, Culegere de pilde, vol. II, 76.
 52

8. Speranţa ancoră

Dacă exemplul următor nu l-aş fi găsit folosit chiar de sfântul Alfons Maria de Liguori, nu cred
că aş fi îndrăznit să-l prezint, anume că pr. Bernardin de Bustis povesteşte că o pasăre oarecare, cred
că era un papagal, a fost dresată să pronunţe cuvintele Bucură-te, Marie. Într-o zi, venind un uliu să
o răpească, ea a rostit cu disperare Bucură-te, Marie şi uliul, ca prin minune, a rămas mort pe loc.
Concluzia trasă este aceasta: dacă o pasăre, în mod inconştient, a rostit Bucură-te, Marie, şi nu
numai că şi-a salvat viaţa, ba chiar a scăpat pentru totdeauna de un potenţial duşman, cu atât mai
mult un creştin, conştient de necesitatea rămânerii lui în viaţa harului în mijlocul unei lumi
perverse, va rămâne neclintit în comuniune cu Dumnezeu prin ajutorul Preacuratei Fecioare
Maria107.
Fecioara Maria este ancora ce ne fixează în viaţa divină. Secretul, dacă îl putem numi aşa, stă în
faptul că Dumnezeu, în persoana Duhului Sfânt, devine roditor prin intermediul Fecioarei-Mame,
pe care a făcut-o Mireasa lui şi va naşte fii spirituali, ca fecioară, până la sfârşitul veacurilor, fiindcă
Duhul nu a părăsit-o de la Buna-Vestire şi nici nu o va părăsi niciodată, de aceea, rodnicia ei de
mamă este veşnică. Acest lucru este posibil şi necesar, fiindcă Duhul Sfânt a fost cu ea, în ea şi prin
ea a dat lumii cea mai mare operă – pe Dumnezeul făcut Om –, piatra din capul unghiului,
continuând să creeze, până la sfârşitul lumii, membri predestinaţi ai Trupului celui mai extraordinar
Cap, după afirmaţiile sfântului Ludovic Maria Grignon de Montfort108.
Aceasta este raţiunea pentru care el, adică Sfântul Duh, dându-i cu îmbelşugare Fecioarei Maria
darul tăriei, devine mai activ şi mai puternic în crearea lui Isus Cristos în sufletele credincioşilor.
Preacurata a dat, unită cu Duhul Sfânt, opera cea mai mare de pe acest pământ din toate timpurile,
Dumnezeul-Om. În consecinţă, tot ea i-a dat şi îi va da pe cei mai mari sfinţi care vor exista până la
sfârşitul lumii, „deoarece ei îi este rezervată favoarea de a-i educa pe marii sfinţi ce vor veni”109.
Spuneam în Itinerarul iubirii Maicii Domnului că Fecioara Maria, mai mult decât oricare altă
persoană din lume, din câte au fost şi vor mai fi, a avut darul puterii, necesar nu numai pentru
statornicia personală în har în toate împrejurările vieţii plăcute sau neplăcute, uşoare şi grele,
fericite şi nefericite, ci chiar de a-l împărtăşi şi altora. În calitatea ei de nouă Evă, a fost „Cetate
întărită”, sau, după cum o numim în Litania lauretană, „Turnul lui David”, adică cetate
inexpugnabilă, de care nici Diavolul, nici oamenii răi şi nici chiar moartea nu au avut curajul să se
apropie pentru a-i face rău.
Pentru a-i încuraja pe oameni să-şi pună speranţa în Preacurata, sfântul Bernard spune: „Omule,
tu ai intrare liberă la Dumnezeu, acolo unde Mama se află înaintea Fiului, iar Fiul înaintea Tatălui.
Mama îi arată Fiului pieptul şi sânul care l-a alăptat; Fiul îi arată coasta şi rănile. Nu poţi fi respins
acolo unde sunt atâtea semne de iubire” 110. Preacurata ne previne întotdeauna cu iubire asupra a
ceea ce trebuie să primim cu credinţă spre mântuirea noastră. Dacă de atâtea ori a prevestit pedepse
pentru cei răi, a făcut-o cu iubire, fiindcă numai iubirea ne dă speranţa iertării, cum spune sfântul
Augustin: „După ce ai păcătuit, speră în îndurarea lui Dumnezeu; înainte de a păcătui, teme-te de
dreptatea lui, căci Dumnezeu spune adevărul şi când îţi promite iertare, şi când te ameninţă cu
pedeapsă”111. În Vechiul Testament, Dumnezeu îşi arăta voinţa, de a favoriza sau de a pedepsi, prin
profeţi. În Noul Testament, de aproape două mii de ani, îşi arată voinţa prin Preacurata Fecioară
Maria, cerând pocăinţă şi prevestind calamităţile în caz de refuz.
Sfânta Matilda (895-968), deşi era o femeie evlavioasă, era foarte energică. După ce i-a murit
soţul, şi-a crescut copiii dându-le o educaţie aleasă. Una dintre fiicele ei a intrat într-o mănăstire şi a

107
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 40.
108
SF. LUDOVIC MARIA GRIGNON DE MONTFORT, Tratat despre adevărata evlavie către
preasfânta Fecioară Maria 20 ş. u.
109
Id. o. c., TAE 35.
110
DUMEA CLAUDIU, Dacă vrei să fii desăvârşit 148.
111
Id. o., Dacă vrei să fii desăvârşit 146.
 53

ajuns stareţă. La bătrâneţe, sfânta Matilda s-a retras la mănăstirea fiicei sale. Într-o zi, fiica sa,
stareţa, a lipsit de la o procesiune, pentru un oarecare motiv neîntemeiat. Mama sa n-a voit să-i
accepte scuzele şi a certat-o în faţa întregii comunităţi şi apoi i-a dat o palmă atât de puternică, încât
urmele lăsate pe faţa fiicei s-au văzut toată ziua. Stareţa s-a aplecat şi i-a sărutat mâna cu
recunoştinţă pentru grija pe care şi-a arătat-o faţă de sufletul ei 112. Chiar dacă ne-ar bate, tot trebuie
să sperăm în Fecioara Maria, fiindcă pedeapsa din iubire este medicamentul spiritual cel mai eficace
pentru rănile sufletului, fiindcă se adeveresc întru totul cuvintele sfântului Paul: „Dumnezeul păcii îl
va zdrobi repede sub picioarele voastre pe Satana” (Rom 16,20), fiindcă acolo unde este piciorul
Preacuratei, este zdrobit capul Şarpelui infernal.
P. Eusebiu Nieremberg povesteşte (Troph. Marian. L,4,29) că într-un oraş din Aragonia era o
tânără numită Alexandra, căreia, din motive de gelozie, i-a fost tăiat capul şi aruncat într-o fântână.
După câteva zile a trecut pe acolo sfântul Dominic şi, inspirat de Dumnezeu, s-a apropiat de fântână
şi a spus: „Alexandra, ieşi afară!” Deodată, capul tinerei ucise a ieşit singur afară şi, aşezându-se pe
marginea fântânii, a cerut să fie spovedit. Sfântul i-a ascultat mărturisirea, i-a dat sfânta
Împărtăşanie în faţa unui popor numeros, care se adunase să vadă minunea. După aceea, i-a poruncit
să spună cum a dobândit acest har. Alexandra a spus că, în clipa când i se retezase capul, ea avea
păcatul de moarte pe suflet, dar sfânta Fecioară Maria, datorită evlaviei pe care o avusese faţă de
Sfântul Rozariu, o păstrase în viaţă. Capul a mai rămas două zile pe marginea fântânii şi apoi
sufletul a plecat în Purgatoriu. După 15 zile i-a apărut sfântului Dominic frumoasă şi strălucitoare
ca o stea şi i-a spus că unul dintre ajutoarele cele mai însemnate pe care le au sufletele din
Purgatoriu în pedepsele pe care le îndură este Sfântul Rozariu, care se recită pentru ele, iar la rândul
lor, de îndată ce ajung în Rai, se roagă pentru cei care le-au ajutat cu această rugăciune113.
Cineva, tot auzind astfel de exemple, a spus că sunt din Evul Mediu. Eu am răspuns că nu are
importanţă de când şi de unde sunt, important este că sunt izvor de speranţă în ajutorul Preacuratei
Fecioare Maria şi oricine poate avea o experienţă personală în care să simtă ajutorul ei matern.
„Speranţa nu dă de ruşine” (Rom 5,5). Noi nu obţinem minuni atât de mari, fiindcă nu avem nici
credinţa necesară spre a le înfăptui şi nici speranţa că le putem obţine de la Dumnezeu.

9. Speranţa ca izvor de reînnoire spirituală

Deşi subiectul tratat la acest punct va fi reluat mai detaliat, ţin totuşi să prezint un punct de
vedere deosebit de important, despre care Catehismul Bisericii Catolice afirmă că, la sfârşitul
timpurilor, Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa în gloria cerească şi Universul este
intim unit cu omul şi, prin el, îşi atinge scopul şi toate vor fi reînnoite cu desăvârşire în Cristos.
Această reînnoire misterioasă, care va transforma omenirea şi Cosmosul, este numită de Sfânta
Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2Pt 3,13). Va fi realizarea definitivă a planului lui Dumnezeu
de a „aduna totul sub un singur Cap, Cristos, şi cele din ceruri, şi cele de pe pământ” (Ef 1,10). În
acest Univers nou – Ierusalimul ceresc –, Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni. „El va
şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi, nu va mai fi nici plânset, nici ţipăt şi nici
durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21,4). Pentru om, această împlinire va fi realizarea
definitivă a unităţii neamului omenesc, voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei „sacrament”
(LG 1) este Biserica peregrină. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor
răscumpăraţi, „Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21,2), „Mireasa Mielului” (Ap 21,9). Ea nu va
mai fi rănită de păcat, de prihană, de amorul propriu, care distrug sau rănesc comunitatea
pământească a oamenilor. Viziunea beatifică, în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil
aleşilor săi, va fi izvor nesecat de fericire, de pace şi de comuniune reciprocă. Cât despre Cosmos,
Revelaţia afirmă profunda comuniune de destin a lumii materiale şi a omului:

112
Sf. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 113.
113
Id. o. c., Bucură-te, Regină 113.
 54

„Într-adevăr, creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu, [...] cu speranţa de a fi
şi ea eliberată de sclavia stricăciunii. [...] De fapt, noi ştim că toată creaţia suspină şi suferă durerile
unei naşteri până în timpul de acum, dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar Duhul, şi
noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru” (Rom 8,19-23).

Universul vizibil este, deci, destinat şi el să fie transformat, „pentru ca lumea însăşi, refăcută în
starea de la început, să fie, fără nici o piedică, în slujba celor drepţi”, participând la glorificarea lor
în Isus Cristos cel înviat (Gaudium et spes 39)114.
În rezumat: Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate, drepţii vor domni cu Cristos,
Universul va fi reînnoit, toate vor fi sub un singur Cap, Dumnezeul a toată mângâierea va fi printre
oameni, Universul vizibil va fi astfel transformat, încât să participe la fericirea totală a omului în
Isus cel înviat. Dar, deocamdată, toate acestea sunt date în speranţă. Îmi pun întrebarea: care este
rolul Preasfintei Fecioare Maria în împlinirea speranţei? Cred că trebuie să răspund: din moment ce
în ea speranţa fericirii totale în învierea lui Cristos s-a realizat prin însăşi învierea sa şi cunoaşte
importanţa fericirii sperate de noi, aportul ei este cu atât mai mare. Nu numai că mijloceşte în ceruri
pentru noi, dar, având garanţia succesului mijlocirii, ea vine pe pământ pentru a găsi colaborare din
partea omului. Într-un catalog publicat în 1962 al apariţiilor recunoscute de Biserică ca fiind demne
de încredere, dintr-un număr imens de relatări individuale sau colective, sunt selectate doar zece şi
prezentate în ordinea cronologică a producerii lor. Iată lista:

1. 9-12 decembrie 1531: la Guadalupe, Mexic, Fecioara i s-a arătat lui Juan Diego;
2. 17 noiembrie 1830; la Paris, călugăriţei Catherina Labouré;
3. 19 septembrie 1846: în localitatea La Salette din Alpii Francezi, lângă Grenoble, lui Maximin
Girod şi Mélaniei Calvat;
4. 11 februarie - 16 iulie 1858: la Lourdes, Franţa, Bernadetei Soubirous;
5. 12-13 ianuarie 1866: la Filippsdorf, acum în Republica Cehă, Magdalenei Kade;
6. 17 ianuarie 1871: la Pontmain, în Bretagne;
7. 8 iulie 1876: la Pompei, Italia;
8. 13 mai - 13 octombrie 1917: la Fatima, Portugalia, la trei copii: Luciei, lui Francisc şi Jacintei;
9. 29 noiembrie 1932 - 3 ianuarie 1933: Beauraing, Belgia;
10. 15 ianuarie - 2 februarie 1933: la Panneaux, Belgia, Mariettei Beco115.

În ultimul capitol al lucrării despre Itinerarul speranţei Maicii Domnului voi da doar trei
sanctuare de speranţă, urmărind un anume scop, fără a ţine cont de această listă. Acum aş vrea doar
să reproduc ceva din ultima apariţie a Maicii Domnului de la Fatima, legată de aşa-numita Minune
a soarelui, din 13 octombrie 1917, care are şi un caracter de simbol, fiindcă asupra mediului
ambiant Soarele a lansat toate culorile curcubeului într-un mers cu totul imprevizibil. Vestea despre
minunea ce fusese prevestită se răspândise repede în toată Portugalia şi foarte mută lume din toate
straturile sociale a venit chiar din mari depărtări pentru a putea fi de faţă. Ziua era ploioasă şi rece,
dar, cu toate acestea, în marea vale de la Iria se puteau număra până la 70.000 de persoane. Când a
venit momentul solemn al arătării, copiii erau la locul lor, alături de stejar, în mijlocul lumii
înghesuite. Lucia a cerut ca lumea să închidă umbrelele şi să înceapă Sfântul Rozariu. Toţi s-au
supus. Şi iată, exact la amiază, Doamna cea Albă şi luminoasă era deasupra micului stejar. Copiii o
vedeau, pe când lumea nu vedea decât un nouraş ce se mişca în jurul lor şi alte ciudate fenomene
atmosferice. La întrebarea Luciei: cine era şi ce cerea de la ea, Doamna răspunse, descoperindu-şi
numele şi voinţa: „Eu sunt Regina Rozariului şi am venit să-i îndemn pe credincioşi să-şi schimbe
viaţa şi să nu îl mai îndurereze cu păcate pe Mântuitorul nostru, care este deja atât de supărat, să
recite Sfântul Rozariu şi să facă pocăinţă pentru păcatele lor”. Apoi adăugă: „Eu doresc în acest loc
114
CBC nn. 1042-1047.
115
JAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 176.
 55

o capelă în cinstea mea”. Înainte de a dispărea, Maica Domnului îi salută cu gingăşie pe copii şi
făcu un semn către Soare. Fără să-şi dea seama, Lucia făcu acelaşi semn, strigând: „Priviţi Soarele!”
Ploaia încetase ca prin minune şi norii se risipiseră. Lumea a văzut Soarele ca un disc de argint
rostogolindu-se vertiginos în jurul său, aruncând de jur împrejur lumină de diferite culori: galbenă,
roşie, verde, albastră, violetă etc., care dădeau copacilor, stâncilor şi lucrurilor înconjurătoare
înfăţişări ca din basme. Soarele s-a oprit o clipă, apoi şi-a reluat mişcarea ameţitoare cu aceeaşi
ploaie de lumini şi culori. S-a mai oprit încă o dată, pentru a-şi reîncepe jocul a treia oară, când,
dintr-o dată, mulţimea a văzut cum Soarele se rostogoleşte în zig-zag asupra ei. Din toate piepturile
ţâşni un singur strigăt de groază, apoi s-au auzit exclamaţiile: „Minune, minune!” Cei mai mulţi
strigau: „Cred în Dumnezeu!” sau „Bucură-te, Marie!”; „O, Dumnezeul meu, ai milă de noi!”, apoi,
căzând în genunchi, spuneau cu glas tare actul de căinţă.
Această privelişte a durat zece minute şi a fost văzută şi de persoanele care erau la 30 sau 40 de
kilometri depărtare. Soarele a fost fotografiat.
În timp ce lumea privea la această mare minune, cei trei copii îi vedeau în direcţia Soarelui pe
sfântul Iosif şi pe pruncul Isus îmbrăcaţi în roşu, alături de sfânta Fecioară. Lucia a mai văzut cum
Mântuitorul a binecuvântat mulţimea adunată şi pe Sfânta Fecioară mai întâi sub chipul Maicii
Îndurerate, dar fără sabie în inimă, apoi îmbrăcată în alb, cu o mantie albastră, sub chipul Maicii
Domnului de pe Muntele Carmel116.
Este doar un exemplu cum Preacurata contribuie la reînnoirea spiritualităţii neamului omenesc,
oferind o imagine de câteva minute a ceea ce speranţa creştină ne propune să aşteptăm: oameni noi,
cer nou, pământ nou, toate în haine de sărbătoare.

CAPITOLUL AL IV-LEA

RĂSPUNS DESPRE SPERANŢĂ

„Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere seamă
de speranţa voastră” (1Pt 3,15).
Speranţa care este în noi se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu. Acest cuvânt este „comoara vie”
ce ni se dă de sus ca o ploaie ce udă pământul, îl face să rodească şi apoi se întoarce la Creator plin
de roade (cf. Is 55,10-11). Tot omul care primeşte această „comoară vie” devine un factor de
energie cosmică, menită să ducă la desăvârşire, prin fiii lui Dumnezeu deveniţi bogaţi prin cuvântul
Domnului, întreaga creaţie care până acum geme şi suferă ca în chinurile naşterii (cf. Rom 8,18-23).
Dat fiind faptul că această „comoară vie” în care ne-am pus speranţa este vie prin Duhul Sfânt,
acelora care ne cer seamă despre speranţa noastră le putem arăta roadele pe care le realizează în noi
cuvântul Domnului prin puterea Duhului: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea îndelungată,
bunătatea, binefacerea, credinţa, blândeţea, înfrânarea etc. (cf. Gal 5,22-23) Sigur că Diavolul caută
să distrugă roadele Duhului prin furt (cf. Mt 13,18), dar Mama noastră cerească ne învaţă să
ascundem această „comoară vie” într-un loc unde Ispititorul nu are acces şi îi este groază să se
avânte: într-o inimă smerită, fiindcă aici privirile lui Dumnezeu veghează neîncetat (cf. Lc 1,48).
Din cuvintele Preacuratei vom descoperi în acest capitol speranţa care i-a dat sens vieţii şi i-a
purtat iubirea pe aripi de speranţă spre eternul Mire, i-a dat bucuria de a cânta milostivirile
Domnului şi puterea de a suporta chinurile Calvarului alături de Isus, ajutându-ne să „cunoaştem că
Domnul este Dumnezeul nostru, el ne-a creat pe noi, şi nu noi, şi noi suntem ai lui” (Ps 99,2),
fiindcă ne-a născut din coasta sa într-un mod mult mai minunat decât a apărut Eva din coasta lui
Adam.
Dar să-i întrebăm şi noi pe cei ce ne cer seamă de speranţa noastră: „Voi ai cui sunteţi?”
Omul, potrivit sfântului Vasile cel Mare, „este un animal care a primit porunca de a deveni
Dumnezeu” (citat de sfântul Grigore Teologul în Discursul 43). Omul fără speranţă rămâne tributar
116
P. A. BLASUCCI, Inima Neprihănită a Mariei 31-34.
 56

strămoşului „maimuţă”, apărut din întâmplare şi fără nici o perspectivă, adică surd la porunca
Domnului. „Frumuseţea divină se oglindeşte în şi prin toate lucrurile nenumărate pe care Creatorul
le-a făcut, dar străluceşte predominant în icoana vie a lui Dumnezeu, adică în fiinţa umană”
(Kallistos Ware, citat de John Breck în Darul sacru al vieţii, p. 33), fiindcă numai „omul viu este
vederea lui Dumnezeu” (sfântul Irineu, Adversus haereses).
Noi, ca să fim atât de vii încât oricine ne-ar vedea să-şi poată da seama în cine ne-am pus
speranţa şi să-l vadă pe Dumnezeu, trebuie să trăim viaţa euharistică aşa cum a trăit-o Fecioara
Maria.

1. Speranţa vieţii - sensul vieţii

Indubitabil, şarpele viclean din Eden a voit dispariţia vieţii de pe Pământ, uneltind moartea
protopărinţilor Adam şi Eva (cf. Gen 3,4-6.19). Deşi a adus moartea, aceasta n-a reuşit să anihileze
viaţa, fiindcă viaţa poartă pecetea divină, aşa cum vom vedea. Viaţa este sacră, dar când omul
păcătuieşte, îşi violează propria sacralitate, târăşte sacrul spre un destin străin de menirea lui,
înveşmântează sacrul în „pielea măgarului”, dar viaţa rămâne sacră şi sub acest veşmânt. Din cauza
păcatului, viaţa apare rea. „Raţiunea şi conştiinţa ne descoperă faptul că viaţa noastră muritoare
obişnuită e rea şi falimentară şi reclamă îndreptarea ei. Confundat cu această viaţă rea, omul are
nevoie pentru a o îndrepta de un punct de sprijin în afara ei”. Aceasta este părerea lui Vladimir
Soloviov, dar tot el ţine să completeze că „viaţa nu poate fi renăscută fără cooperarea proprie a
fiecărei persoane. Întâi de toate, trebuie să trăim viaţa, apoi să cunoaştem viaţa şi, în fine, să
îndreptăm viaţa”117.
Totuşi, adevărul adevărat îl găsim în Sfintele Scripturi, care ne arată ce este viaţa şi care este
sensul ei. „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) şi, dat fiind faptul că el este viaţa primară prin care toate
s-au făcut şi viaţa a devenit lumina oamenilor (cf. In 1,3-4), viaţa divină ne-a adus să vedem lumina
zilei; aceasta înseamnă că pentru om viaţa este un „dar” luminos pentru a-l putea vedea pe
Dumnezeu. Viaţa, fiind un „dar” divin, trebuie primită cu bucurie şi recunoştinţă, deoarece, cu cât
este mai multă viaţă, cu atât este mai multă lumină divină pe pământ şi alungă întunericul (cf. In
1,5).
Viaţa trebuie preţuită, conservată şi ocrotită, ca pe expresia cea mai sublimă a activităţii
creatoare a lui Dumnezeu, care ne-a adus „din nefiinţă la fiinţă”, nu atât pentru o existenţă pur
biologică, cât, mai ales, pentru a fi lumină, pentru viaţă, a cărei finalitate este participarea la slava
veşnică a lui Cristos cel înviat, întru lumină (cf. Col 1,12; Ef 1,18). Acest destin transcendental,
acest telos al existenţei umane, este exprimat ca theosis, adică îndumnezeire118.
Ca lăcaş al luminii pe acest pământ, Dumnezeu a rânduit pentru Fiul său sânul Preacurat pe care
l-a umplut de viaţă prin Viaţa însăşi – „Eu sunt viaţa”(In 14,6) şi „Am venit ca să aibă viaţă” (In
10,10); este mai mult decât „theosis”.
Omul, purtând în sine „darul vieţii”, poartă şi amprenta dăruirii, bucuria de a da ceea ce a primit.
Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei Maria, au suspinat ani de-a rândul după un copil, după bucuria
de a dărui ceea ce au primit: viaţa, ca pe o speranţă pentru dăinuirea neamului, pentru slava lui
Dumnezeu, care le-a poruncit strămoşilor Adam şi Eva să se înmulţească şi să stăpânească
Pământul (cf. Gen 1,28), ca şi cum, dacă nu s-ar înmulţi, n-ar avea dreptul la pământ şi la stăpânire
peste cele de pe pământ, din cer şi din mare şi apoi nici la urmaşi care să fie sămânţă pentru a zdrobi
capul şarpelui, fiind condamnaţi la a nu mai avea speranţă. Dar rugăciunile, posturile şi pomenile
fac întotdeauna să renască speranţa ca pasărea Phoenix din propria cenuşă şi au avut bucuria să o
zămislească şi să o nască pe aceea pe care o prefigura curcubeul şi mai apoi cortul ridicat de Moise
ca locuinţă a lui Dumnezeu între oameni, speranţa poporului ales în drum spre Ţara Promisă.
Naşterea Maicii Domnului, pe când părinţii ei erau în vârstă, arată clar caracterul ei de „dar” divin,
117
VLADIMIR SOLOVIOV, Fundamentele spirituale ale vieţii 3.10.
118
JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii 15.
 57

şi nu de mers obişnuit al firii, prefigurând rolul ei în istoria mântuirii, care este darul îndurării lui
Dumnezeu faţă de omul decăzut. Viaţa Preacuratei a avut un destin unic de lumină pe acest pământ.
Cu ajutorul a ceea ce sfântul Irineu numeşte cele „două mâini” ale sale – Fiul şi Duhul Sfânt –,
Dumnezeu Tatăl a îmbrăţişat această viaţă unică, umplând-o cu atributele sale: iubire, putere,
dreptate, bunătate, frumuseţe, adevăr, şi aşa, „gloria lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului
este vederea lui Dumnezeu”, arătând că sensul vieţii este slava lui Dumnezeu şi viaţa umană are
menirea de a-l face văzut pe Dumnezeu119.
Viaţa, ca lumină, se poate identifica cu „Împărăţia lui Dumnezeu”, despre care atât Apostolul
Ioan, în Evanghelia pe care a scris-o, cât şi Apostolul Paul, în scrisorile sale, arată că aceasta este
„printre” noi, în „mijlocul” nostru, ba chiar „înlăuntrul nostru”, conform cuvintelor lui Isus: „Cel
care ascultă cuvântul meu şi crede în cel care m-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni,
ci a trecut din moarte la viaţă” (In 5,24). Or, aceea care a păstrat cuvântul şi a crezut cel mai mult a
fost Fecioara Maria, care a trecut de la moarte la viaţă printr-un privilegiu unic, cu menirea de a ne
arăta mereu sensul vieţii printr-o sinergie perfectă, adică printr-o colaborare de sută la sută cu harul.
Viaţa fiecărei persoane este „sacră”, de vreme ce ea este creată de Dumnezeu în scopul
participării la propria-i sfinţenie, şi are capacitatea de a reflecta prezenţa şi măreţia lui Dumnezeu în
profunzimile ei. Sacralitatea trebuie privită ca o funcţie a „naturii”, iar sfinţenia, ca o funcţie a
„persoanei”. Înzestrată cu „sacralitate” de la zămislirea ei, viaţa umană îşi găseşte ultimul sens,
adică adânca ei semnificaţie spirituală, în căutarea „sfinţeniei” 4.
Cine se poate îndoi de faptul că viaţa Preacuratei a fost un „dar” pe care Dumnezeu l-a făcut
omenirii, pentru ca fiecare persoană să poată intra în împărăţia lui Dumnezeu?

119
Id. o. c., Darul sacru al vieţii 19-20.
 58

2. Speranţa numelui „Maria”

Ori de câte ori i se dă unui nou-născut un nume, se exprimă o speranţă pe care părinţii şi-o pun în
odrasla lor. Părinţii dau nume de sfinţi când iubesc sfinţii; dau nume de artişti, sportivi, cântăreţi
etc. când iubesc cele lumeşti; dau nume de flori sau astre când iubesc natura.
Oare care a fost speranţa părinţilor Maicii Domnului – Ioachim şi Ana – când i-au dat fiicei lor
numele de Maria? Nu ne putem îndoi că Ioachim şi Ana, fiind „temători de Dumnezeu” (Liturghia
din 26 iulie), au căutat un nume pe placul lui Dumnezeu şi putem deduce că numele de Maria are o
strânsă legătură cu numele lui Iahve. Se cunoaşte importanţa folosirii numelui lui Dumnezeu la
iudei: trei nume (două: Adonai şi Shaddai) sunt socotite a exprima esenţa însăşi a Divinităţii, dintre
care cel mai important este Tetragrama, numele secret, ce nu poate fi rostit decât de marele preot la
oficierea serviciului religios de la templu120. Isus ne-a cerut să sfinţim acest nume (cf. Mt 6,9) pe
care îl poartă Tatăl ceresc, fiindcă numai din iubire ne-a descoperit numele Fiului şi al Mamei sale.
De fapt, iubind numele lui Isus şi al Mariei, sfinţim numele aceluia care ni le-a descoperit.
Îndemnul sfântului Ioan Climac este: „Amintirea lui Isus să fie una cu răsuflarea ta!”
Dat fiind faptul că numele de „Maria” vine din Egipt, cred că este necesar să vedem care era
importanţa numelui la egiptenii din antichitate. Pentru ei, numele era mai mult decât un semn de
identificare, el cuprindea o dimensiune esenţială a individului. Egipteanul credea în forţa creatoare
şi de constrângere a cuvântului şi că numele este un lucru viu121.
Sfântul Ieronim, în cartea sa, Explicaţia numelor ebraice, afirmă că traducerea cea mai
verosimilă a numelui Maria ar fi stilla maris sau amarum mare. Acest lucru ne face să deducem că
el era de părere că Maria ar proveni de la maryam, care înseamnă „mare amară” sau „valul mării”122.
Un autor pe care l-am mai citat – Nicodim Măndiţă – susţine că numele de „Maria” înseamnă
„Împărăteasă” şi „Comoara darurilor”, fără a indica originea lingvistică 123. Oricum, opinia corului
de fete din Cântarea Cântărilor îşi are ponderea sa: „Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir
vărsat este numele tău; de aceea, fecioarele te iubesc” (1,2). „Mir vărsat este numele tău” ne
sugerează că „Maria” îşi are originea de sus şi a fost vărsat pe pământ. De fapt, multe scrieri
apocrife spun că însuşi îngerul Gabriel le-a spus părinţilor ei ce nume să-i pună.
Cred că numele „Maria” vine de la „mare”, fiindcă marea este simbolul dinamicii vieţii; valurile
ei lovesc mereu pământul, ca şi cum ar vrea să-l trezească din somn la viaţă. Totul se iveşte din
mare şi totul se întoarce în ea. Marea lansează vaporii săi ca să cucerească cerul cu nori şi, dacă nu
reuşeşte, se întoarce asupra pământului, cărându-l spre sine prin fluvii imense, şi în aceste aluviuni
se află locul zămislirilor, al transformărilor şi al renaşterilor.
Biblia cunoaşte, cu siguranţă, câte ceva din simbolismul oriental al apelor primordiale de care
înşişi zeii se temeau. Potrivit cosmologiilor babiloniene, Tiamat (Marea), după ce participă la
zămislirea zeilor, este învinsă şi supusă de către unul dintre ei. Această victorie, anterioară
orânduirii haosului, i-a fost atribuită lui Iahve; el trebuia să ţină în stăpânire marea şi pe toţi
monştrii din ea (cf. Iob 7,12)124. Îmi vine să cred că numele de „Maria” vine de la „mare”, fiindcă
marea primordială, descrisă de Biblie, are o puternică asemănare cu Fecioara Maria. Peste marea
primordială plutea Duhul lui Dumnezeu, ca să-i dea sămânţa vieţii pământeşti (cf. Gen 1,2), pe
Fecioara din Nazaret a umbrit-o acelaşi Duh şi i-a dat sămânţa vieţii divine (cf. Lc 1,35). Când un
preot a citit în limba latină lectura din Cartea Genezei din Sâmbăta Mare, a spus că Dumnezeu
congregationes aquarum appellavit maria - „adunarea apelor a numit-o mare” (Gen 1,10), punând
accentul pe „i” în loc de a-l pune pe primul „a”, am zis că a fost profet: a numit adunarea apelor
Maria.

120
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Nume).
121
Cf. id. DS (Nume).
122
FERENŢ EDUARD, Cultul Sfintei Fecioare Maria astăzi 6.
123
NICODIM MĂNDIŢĂ, Viaţa Maicii Domnului 20.
124
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Mare).
 59

Revenind la părinţii Fecioarei Maria, cred că, atunci când s-au hotărât să dea numele de „Maria”
fiicei lor, au avut-o în vedere pe Maria, sora lui Moise şi Aron (Num 26,59), care este numită
profetesă şi a fost în fruntea femeilor, purtând un instrument muzical şi repetând un solo,
preamărindu-l pe Dumnezeu, care a călăuzit poporul ales şi l-a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat:
„Cântaţi-i Domnului, că s-a preamărit întru slavă” (Ex 15,20-21). Nu este exclus ca Ioachim şi Ana
să fi înţeles rolul profetic al fiicei lor ca auroră a mântuirii, să ocupe un loc privilegiat pe lângă
profetul prezis de Moise că va veni şi pe care toţi trebuie să-l asculte. Fecioara din Nazaret poate fi
numită sora Marelui Profet – Isus –, acesta fiind mai mare decât Moise, fiindcă legătura dintre Isus
şi Maria, Mama sa, este bazată mai mult pe o legătură suprafirească decât pe cea omenească, fiindcă
Mântuitorul a spus că acela care face voia Tatălui său, ce l-a trimis în lume, îi este frate, soră şi
mamă (cf. Mt 12,50). Poate Ioachim şi Ana au dorit ca fiica lor să fie asemenea Mariei, sora lui
Moise, pentru a cânta milostivirile Domnului după trecerea Mării Roşii, după trecerea de la moarte
la viaţă prin misterul pascal al lui Isus.
Se pare că însuşi Moise a fost vegheat de sora sa, când a fost pus într-un coş smolit şi i s-a dat
drumul pe apele Nilului. Copilul aruncat în mare reprezintă una dintre cele mai însemnate teme
mitologice legate de simbolismul apei: Marann, fiul regelui uzurpator Cairpre, este la naştere un
monstru mut şi aruncat în mare. Apa i-a sfărâmat masca cu care era acoperită faţa. El este pescuit de
nişte slujitori şi devine un însemnat judecător sub domnia succesorului legitim al tatălui său 125.
Adică la toate popoarele era o tradiţie că salvarea a ceea ce este mai preţios vine prin mare. A fi
aruncat în apele botezului înseamnă a avea toate şansele supravieţuirii, fiindcă Fecioara Maria
veghează asupra fiilor lui Dumnezeu, aşa cum Maria l-a vegheat pe Moise, şi când fiica faraonului
s-a hotărât să-i cruţe viaţa, înfiindu-l, s-a dus şi a chemat-o pe mama copilului (cf. Ex 2,3-8).
Nu în ultimul rând, cred că Ioachim şi Ana erau conştienţi că fiica lor este un dar din partea lui
Dumnezeu şi, punându-i numele „Maria”, au voit să-şi exprime o recunoştinţă mare cât marea,
desăvârşită şi vie pentru vecie.
În vechime era obiceiul a se crede că, pentru a cuceri o cetate, trebuie ca mai întâi să afli numele
zeilor protectori. Dumnezeu a zidit o cetate vie pentru Fiul său făcut om în sânul Fecioarei din
Nazaret. Când s-a împlinit vremea de a fi cucerită, îngerul Gabriel descoperă nu numai numele
Dumnezeului din sânul ei, „Fiul Celui Preaînalt” (In 1,35), „Isus” (Mt 1,21), ci şi pe cel al
Fecioarei, „cu numele Maria” (Lc 1,27). Isus este învins pe Calvar, dar devine învingător prin
înviere, ca să-i poată atrage pe toţi la sine: „Îndrăzniţi! Eu am învins lumea” (In 16,3), şi prima care
a îndrăznit să-l urmeze, lăsându-şi inima străpunsă de sabia durerii, a fost Maria, Mama sa, care i-a
adus lui Dumnezeu o laudă şi o preamărire mult mai mare decât sora lui Moise. Numele „Maria”
ne oferă cheia pentru a cuceri cetatea lui Dumnezeu, care este şi se numeşte „Isus”.

3. Chemaţi la o speranţă unică

Apostolul Paul ne arată că fiecare om este chemat la o speranţă unică (Ef 4,4). Cred că unicitatea
stă în a-şi înţelege menirea de pe pământ în virtutea faptului că Dumnezeu nu creează în serie, ci
fiecare individ este un unicat şi i se dă o speranţă unică, pe care trebuie s-o aducă la acelaşi numitor
cu întreaga omenire: de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a-l iubi şi de a-l sluji, dar fiecare cu
specificul său.
Ne întrebăm: care a fost speranţa Fecioarei Maria în copilărie, din momentul când a conştientizat
viitorul ei pe pământ? Putem avea toată certitudinea că părinţii ei i-au vorbit despre Dumnezeu şi
despre datoria pe care o are fiecare om faţă de Creatorul său; dar despre numele „Maria”, pe care i l-
au dat, se poate să nu-i fi împărtăşit speranţa lor? Cred că i-au spus, aşa cum obişnuiesc părinţii să
le spună copiilor: „Ţi-am dat acest nume pentru că...” Nu este exclus ca Ioachim şi Ana să-i fi spus:
„Ţi-am dat numele de Maria fiindcă ai fost ca o profeţie pentru noi la bătrâneţe, ne eşti cel mai
scump dar din partea lui Dumnezeu şi sperăm că, chiar dacă nu vei fi mama lui Mesia care se va
125
Id. o. c., DS (Mare).
 60

naşte din fecioară, aşa cum au prezis profeţii, cel puţin, să fii mama fecioarei din care se va naşte,
sau bunica ei”. Moştenind această speranţă, în primul rând, Maria s-a hotărât să rămână fecioară,
dar dacă Dumnezeu va rândui să fie mama sau bunica fecioarei, a acceptat şi logodna cu Iosif cel
drept, mai ales, după insistenţele preoţilor de la templu, prin care ea a căutat întotdeauna să
înţeleagă voinţa lui Dumnezeu.
Cunoscând din copilărie Sfintele Scripturi, Fecioara Maria a aprofundat speranţa mesianică
făcută de Dumnezeu lui Abraham, că în el se vor binecuvânta toate neamurile pământului (cf. Gen
12,1-3). În Fecioara Maria, această speranţă era vie şi clară, fiindcă nu o putea umbri nici o
imperfecţiune, ci doar necunoaşterea exactă a timpului era o taină, de aceea, trimisul Domnului,
îngerul Gabriel, o asigură că acum a sosit vremea împlinirii a ceea ce s-a sperat: „Regatul tău va
rămâne veşnic înaintea ta şi tronul tău va sta în veci” (2Sam 7,16), fiindcă „Domnul Dumnezeu îi va
da tronul lui David, tatăl său, şi va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea
sfârşit”, fiindcă „cel născut (din tine) se va numi Sfânt, Fiul lui Dumnezeu” (Lc 1,32.35). Având
certitudinea împlinirii speranţei, „aşa cum le-a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi seminţiei lui
de-a pururi” (Lc 1,55), sufletul Preacuratei a început să-l preamărească pe Domnul, uitând oarecum
de faptul că mai trăieşte pe pământ, uitând de faptul că este logodită cu un bărbat drept, care o
iubeşte cu o iubire sfântă, îngerească, ci pe aripi de speranţă îşi ducea iubirea spre eternul Mire.
Iosif, deşi era ceva mai în vârstă decât Fecioara Maria, rămăsese necăsătorit din motive de
evlavie şi ar fi preferat să rămână toată viaţa aşa; celibatul la bărbaţi nu era un lucru neobişnuit la
evrei, îl practicaseră şi unii profeţi, precum Ilie şi Elizeu, iar la esenieni (un fel de călugări de la
Qumran, lângă Marea Moartă) era deja un obicei bine conturat prin lege. Tradiţia afirmă că la
alegerea lui Iosif ca soţ al Mariei ar fi intervenit şi un semn miraculos de la Dumnezeu, o minune
asemănătoare înfloririi toiagului lui Aron, despre care relatează Scriptura (cf. Num 17,8). Bucuria
lor a fost nespus de mare când, împărtăşindu-şi speranţa faţă de viitor, şi-au dat seama că amândoi
aveau aceeaşi hotărâre: de a rămâne în feciorie spre slava lui Dumnezeu. Din acest motiv, când
Fecioara Maria a zămislit de la Duhul Sfânt, nici nu s-a mai străduit să-i spună logodnicului ei
schimbarea produsă în sânul ei, fiind conştientă că el se va împăca destul de uşor cu gândul
despărţirii; restul rămânând în seama lui Dumnezeu, de a-i descoperi cum va vrea, când va vrea şi
ce va vrea, dar ea era sigură că Domnul îi va face cunoscut tot adevărul şi lui Iosif. Şi nu s-a înşelat;
speranţa i-a fost împlinită printr-un înger care l-a sfătuit pe Iosif să o ia la sine pe Maria, logodnica
sa.
Fecioara Maria, pusă de Providenţă sub paza şi ocrotirea lui Iosif, „bărbat drept” (Mt 1,19), îşi
medita în linişte speranţa împlinită peste aşteptări. Privind-o în duh, sfântul Gherman (+733),
patriarh de Constantinopol, o salută astfel:

„Bucură-te, cea plină de har, mai sfântă decât toţi sfinţii, mai înaltă decât cerurile, mai glorioasă
decât heruvimii şi mai mărită decât serafimii, mai venerabilă decât orice creatură. Bucură-te,
porumbiţă, care ne aduci ramura de măslin şi ne vesteşti pe cel care ne mântuieşte de potopul
spiritual al păcatului şi ne eşti port al mântuirii... Te salut, preafrumos paradis însufleţit al lui
Dumnezeu, sădit de mâna lui binefăcătoare şi atotputernică, paradis înmiresmat de crini şi de
trandafiri neveştejiţi spre mântuirea celor ce au gustat amărăciunea morţii. Paradis unde înfloreşte
Pomul Vieţii spre cunoaşterea adevărului, din care cei ce mănâncă dobândesc nemurirea. Te salut,
preaînalt palat al Regelui Dumnezeu, clădit de el, sfânt, neprihănit şi cu totul curat. Te salut, munte
fertil şi umbros al lui Dumnezeu, în care a fost crescut Mielul ce a purtat păcatele şi slăbiciunile
noastre. Munte din care s-a desprins fără mână omenească Piatra ce a zdrobit altarele idolilor şi a
ajuns să fie pusă în capul unghiului. Bucură-te, vas de aur curat, ce porţi în tine Mana cerească, pe
Cristos, cel care umple de suavă dulceaţă sufletele noastre. O, Fecioară preacurată şi vrednică de
toată lauda şi mărirea, tezaur consacrat al lui Dumnezeu, pământ neatins de mână omenească, ogor
nearat, viţă preaînflorită, izvor dătător de ape, comoară ascunsă a nevinovăţiei şi podoabă a
 61

sfinţeniei, cu rugăciunile tale de Mamă, rugăciuni bine primite şi puternice, călăuzeşte corabia
Bisericii la Domnul şi du-o la portul liniştit al păcii!”126

Purtându-l în sân pe Fiul lui Dumnezeu, speranţa Fecioarei Maria era de a vedea într-o zi chipul
Tatălui ceresc – „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14,9); era ca un murmur venit din
interiorul ei cel mai intim şi pe care ea îl însoţea mereu cu ruga, asemenea lui Moise şi a
strămoşului său, David: „Doamne, dacă am aflat har înaintea ochilor tăi, fă-mă să văd chipul tău!”
(Ex 33,13; Ps 79)

4. Pe aripi de speranţă

După ce Fecioara Maria a primit vestea de la îngerul Gabriel că va fi Mama lui Mesia, sfântul
Luca spune că ea „s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda, şi a intrat în casa lui
Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta” (Lc 1,39-40). Aceea care-şi duce iubirea pe aripi de speranţă
spre eternul Mire nu se poate să nu-şi împărtăşească ceva din ea şi aproapelui, mai ales, Elisabetei,
care îi era ca o mamă, al cărei nume i l-a descoperit tot îngerul Gabriel, dându-i putere de a o cuceri
pentru opera mântuirii lumii prin slujire. Care este cauza grabei, pe care evanghelistul a ţinut să o
scoată în evidenţă? Speranţa că de acum încolo demnitatea femeii va fi reabilitată din generaţie în
generaţie, fiindcă femeia este introdusă în mod oficial, prin ea şi verişoara ei, în planul divin al
răscumpărării.
Sfântul Alfons Maria de Liguori spune: „Precum Dumnezeu zboară cu iuţeală să-i mângâie pe
cei care se îndreaptă spre el, deoarece a spus: «Cereţi şi vi se va da», tot aşa, şi Maria, când este
chemată de cineva, zboară fără întârziere să-l ajute” 127, fiindcă, avându-l în sânul ei pe Fiul lui
Dumnezeu, ea a căpătat sensul lui Dumnezeu şi a simţit că Elisabeta, cerând ajutor de la Dumnezeu,
are trebuinţă de ajutorul ei. „Dar i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să
zboare în pustiu spre locul ei, unde este hrănită pentru un timp, pentru timpuri şi pentru jumătate de
timp, departe de faţa şarpelui” (Ap 12,14), dar şi să urce în grabă în ţinutul muntos al Iudeii.
„Scriitorul Ribeira vede în aceste aripi iubirea cu care Maria zboară întotdeauna la Dumnezeu, pe
când fericitul Amedeu spune că acele aripi de vultur înseamnă iuţeala cu care Maria, întrecându-i pe
serafimi, îi ajută pe fiii săi”128; deci ne dă speranţă şi nouă, dar, mai ales, femeilor care se simt
defavorizate din cauza acelei sentinţe divine: „Voi înmulţi foarte mult suferinţele sarcinii tale! În
dureri vei naşte fii; şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Gen 2,16).
Încă de la începutul secolului al XX-lea, s-a reafirmat ideea potrivit căreia „prin Maica
Domnului vedem, chiar şi în puţinul care se spune despre ea, cum ar trebui să fie o femeie
adevărată”. De aceea, nu se putea ca secolul al XX-lea, cu interesul deosebit manifestat faţă de
întrebarea „cum ar trebui să fie o femeie adevărată”, să o ignore pe Fecioara Maria 129. Cu toate că
autorul citat – Jaroslav Pelikan – este constrâns de evidenţă se recunoască rolul Fecioarei Maria
pentru redresarea femeii, totuşi, eu l-am considerat pe acest autor că este „cu o minte încâlcită şi
fără inima care să i-o descâlcească”, fiindcă se contrazice şi foloseşte o metodă vicleană pentru a
deruta, folosindu-se de anumite citate sectare, precum următorul:

„E unanim recunoscut faptul că «doctrina despre Fecioara Maria nu a schimbat în vreun fel
statutul inferior al femeii în cadrul Bisericii», fiindcă: «Pentru prima dată în istorie, mama
îngenunchează în faţa fiului, asumându-şi în mod liber inferioritatea. Aceasta reprezintă suprema

126
A. VAMVULESCU, Despre Maica Domnului 21-22 (fără indicarea sursei).
127
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 61.
128
Id. o. c., BR 61.
129
JAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 12.
 62

victorie masculină dobândită de cultul Fecioarei, dar, în acelaşi timp, reabilitarea femeii prin
desăvârşirea înfrângerii ei»“130.

Cred că este inutil să intru în polemică cu autorul, atâta timp cât este recunoscut că Fiul Mariei,
în faţa căruia ea a îngenuncheat, este Fiul lui Dumnezeu, dar a reabilitat demnitatea femeii tocmai în
acest act suprem de cult prin care ea recunoaşte că primirea oricărui prunc este un act de credinţă în
cuvântul lui Dumnezeu: „Cine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte” (Mt 18,5).

130
Id. o. c. FMS 12.
 63

Documentele pontificale încep să apară; mai ales, scrisoarea apostolică a lui Ioan Paul al II-lea –
Mulieris dignitatem – tratează cu competenţă demnitatea şi vocaţia femeii cu ocazia Anului
marian. Numai că nici Satana nu doarme şi, după ce a compromis-o pe Eva, acum caută să-i apere
dreptul la crimă: avort, prostituţie, lesbianism, emancipare modernistă, precum divorţul etc., făcând
din ea obiectul plăcerilor animalice, „socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut
ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă” (Gen 2,6). Femeia constată azi că rodul
este putred, urât privirilor şi trebuie ascuns în bordel, fiindcă, mâncându-l, lasă un gust amar, iar
ştiinţa pe care o dă este de râsul câinilor. Nu atât că femeia nu şi-a recăpătat demnitatea, cât, mai
ales, bărbatul nu-i dispus să i-o acorde; ceea ce provine din lipsă de credinţă, speranţă şi iubire,
fiindcă Diavolul i-a pus în minte gândul că, acordându-i drepturile, ea s-ar emancipa şi el şi-ar
pierde demnitatea şi autoritatea de şef, de stăpân, rămânând ca un hibrid din epoca matriarhatului.
Pe de altă parte, trebuie să
constatăm că ignoranţa femeii asupra propriilor valori, provenite, mai ales, din darurile Duhului
Sfânt, a dus la o inversare pe scara valorilor, acordând o mai mare pondere celor minore în
defavoarea celor majore, prin exaltarea celor trupeşti şi banalizarea celor sufleteşti. Va mai trece
multă apă pe bătrânul Danubiu până când românii vor înţelege demnitatea pe care Dumnezeu a dat-
o ambelor sexe – în egală măsură – în actul creaţiei: după chipul lui Dumnezeu i-a făcut, bărbat şi
femeie (cf. Gen 1,27), iar la plinirea timpului, Dumnezeu însuşi l-a trimis pe Fiul său, născut din
femeie (cf. Gal 4,4), ridicând-o pe cea mai de sus treaptă la tronul divin, fiind persoana umană cea
mai aproape de Dumnezeu. Dacă femeia învaţă de la Preacurata – care intră în casa lui Zaharia şi o
salută pe Elisabeta –, şi acesta îşi înţelege demnitatea de a o primi în casa sa pe Mama şi pe Fiul lui
Dumnezeu. Ce poate fi mai frumos, mai demn şi mai măreţ?
„Caritatea creştină este suprema angajare şi răspundere pentru altul” 131 , iar Preacurata face din
speranţă aripile carităţii, care o poartă mereu spre slujirea aproapelui, având în sânul ei sensul lui
Cristos ce a venit să slujească, şi nu să fie slujit (cf. Mt 20,28).
Prin vizita ei, Fecioara Maria aduce primul act de speranţă Elisabetei, când pruncul din sân îi
tresaltă de fericire, şi ea, apoi şi Zaharia s-au umplut de Duhul Sfânt, confirmând planul divin că
pruncul lor, Ioan Botezătorul, va fi profet al Celui Preaînalt, menit să-i lumineze pe cei care şedeau
în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte paşii oamenilor pe calea păcii (cf. Lc 1,44-79).
Când dorul după bărbat este conştientizat în demnitatea de mamă, femeia îşi capătă adevărata
plinătate. Maternitatea divină şi cea umană se întâlnesc în casa lui Zaharia şi formează armonia cea
mai încântătoare. Mama divină simbolizează sublimitatea perfectă a instinctului şi cea mai
profundă armonie a dragostei. Faptul acesta este cu atât mai semnificativ, cu cât, pe de o parte,
fecioria nu exclude maternitatea şi, pe de altă parte, Dumnezeu poate face rodnică făptura
independent de legile naturale, făcând ca Isus, înrădăcinat în natura omenească prin Mama lui şi în
natura dumnezeiască prin Tatăl său, să ridice ceea ce era căzut în Eva132. „Cu cât o femeie este mai
sfântă, cu atât este mai femeie” 133. Or, Maica Domnului a fost atât de sfântă pe pământ, încât Isus
însuşi a numit-o „femeie”, spre a ne arăta că ne poate atrage pe toţi cu iubirea ei, ca să-i fim fraţi,
subliniind „maternitatea ei divină”. Cred că de aceea spunea A. Comte că omenirea va fi refăcută
de omul care va cugeta sub inspiraţia femeii134, fiindcă mai întâi a fost fecioara-femeie (Eva abia
ieşită din coasta lui Adam), apoi femeia-mamă (Eva ca mamă), şi apoi fecioara-mamă (Maria), ca
femeia-fecioară să se consacre lui Dumnezeu şi femeia-mamă să se consacre Bisericii domestice
prin Maria.

5. Speranţă şi credinţă

Elisabeta o numeşte „fericită” pe Fecioara Maria, pentru că a crezut în mesajul adus de îngerul
Gabriel din partea lui Dumnezeu (cf. Lc 1,45). Dar fericirea izvorâtă numai din credinţă nu poate fi
deplină dacă nu este unită cu speranţa. Aceasta ne-o arată Isus în Predica de pe Munte, când îi

131
FERENŢ EDUARD, O. C., EC 313.
132
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Mama) 261.
133
IOAN SUCIU, Mama 8.
134
A. COMTE, citat de Ioan Suciu în Mama 27.
 64

declară fericiţi pe cei săraci cu duhul, având speranţa Împărăţiei cerurilor, pe cei ce plâng, având
speranţa mângâierii, pe cei blânzi, cu speranţa moştenirii pământului, pe cei flămânzi după
dreptate, cu speranţa săturării, pe cei milostivi, cu speranţa că vor afla milă, pe cei curaţi cu inima,
cu speranţa vederii lui Dumnezeu, pe făcătorii de pace, cu speranţa că vor ajunge fii ai lui
Dumnezeu, şi pe cei prigoniţi pentru dreptate, cu speranţa împărăţiei cerurilor (cf. Mt 5,3-10).
Sigur că Elisabeta nu avea de unde să ştie că speranţa Preacuratei venea, în primul rând, din iubire
în întâmpinarea speranţei noastre, care vine, în primul rând, din credinţă, şi, de aceea, îi spune
Fecioarei Maria: „Fericită eşti, pentru că ai crezut” (Lc 1,45), dar Duhul Sfânt spune că fericit este
omul care îşi pune speranţa în Domnul (cf. Ps 84/83,13). Isus, în schimb, arată că sunt mai fericiţi
cei ce speră decât cei ce cred, aşa cum i-a spus lui Toma că este fericit, pentru că a văzut, dar mai
fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut (In 20,29), fiindcă speră că vor vedea, iar până la
împlinirea speranţei, îl iubesc din toată inima, fiindcă din iubire s-au făcut săraci, din iubire plâng,
din iubire sunt blânzi, flămânzesc după dreptate, sunt milostivi, sunt curaţi cu inima, sunt făcători
de pace şi prigoniţi, fiindcă numai iubirea este legătura desăvârşirii (cf. Col 3,14).
Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui; ele exprimă chemarea
credincioşilor asociaţi la slava Pătimirii şi Învierii lui; luminează faptele şi atitudinile caracteristice
ale vieţii creştine; sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări; vestesc
binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor; sunt inaugurate în viaţa
Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor 135. Chipul lui Cristos s-a întipărit prin cuvânt cel mai frumos în
sânul Fecioarei-Mame, iar aceasta a mers în grabă la Elisabeta, ca să-l zămislească prin cuvânt în
fiinţa ei; primul care a simţit fericirea izvorâtă din iubirea ce zămislea chipul lui Isus prin cuvântul
inspirat de Duhul Sfânt a fost pruncul din sânul ei: Ioan Botezătorul, care, la rândul său, îl va
predica pe Isus în culorile cele mai vii, ca fiind Mielul lui Dumnezeu venit pe pământ din iubire, ca
să ia asupra sa păcatele lumii (cf. In 1,29) şi să inaugureze împărăţia lui Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu – Raiul – începe unde speranţa încolţeşte din iubire, şi pentru aceasta a
venit Fecioara Maria la Elisabeta, spre a-i arăta sensul vieţii veşnice: iubirea. Credinţă au şi
diavolii, dar, neavând speranţă, se cutremură (cf. Iac 2,19). Iadul începe unde moare speranţa,
fiindcă speranţa este legată, în primul rând, de „este”-le lui Dumnezeu – „Eu sunt cel ce sunt” (Ex
3,14). Cel care îşi pierde speranţa pierde sensul vieţii şi se cufundă în nimicul din care a fost făcut,
şi aici se trezeşte singur, într-o singurătate veşnic ucigătoare a „este”-lui, de care nu se poate
dezice, adică ar vrea să nu fie, dar nu poate, fiindcă „este” ca act al Celui ce este iubire: Dumnezeu.
Prin urmare, paradoxul este acesta: Dumnezeu iubeşte tot ce „este”, fiindcă toate îşi au originea
în „Eu sunt”, dar „este”-le, fiinţa cufundată în nimicul iniţial, este singură între singurii care şi-au
pierdut sensul vieţii din vină proprie şi nu mai simt iubirea creatoare a „celui ce este”; chiar dacă
au credinţă, le lipseşte veriga de legătură – iubirea – cu fericirea. Dacă Eva a devenit „mama celor
vii” (Gen 3,20), adică a celor care au sensul vieţii pământeşti, noua Evă, Fecioara Maria, a devenit,
prin Cristos din sânul ei, „Mama celor vii” care au sensul vieţii veşnice, a aceluia „Care este”. A te
ţine de Fecioara-Mamă înseamnă a păstra nealterat sensul vieţii veşnice pe cărarea vieţii
pământeşti, pentru a nu ajunge în singurătatea veşnică a nimicului fără speranţă.
În timp ce pe pământ tendinţa de a te recunoaşte „nimic” este un act de smerenie ce atrage
iubirea în veşnicie, tendinţa de revoltă împotriva nimicului propriu – de a nu-ţi recunoaşte originea
din nimic – constituie actul mândriei de a fi deasupra tuturor, chiar a lui Dumnezeu.
Credinţa nu poate zămisli fericirea fără speranţă şi statornicia în credinţă are la bază tot
speranţa. Diavolilor, despre care spune sfântul Apostol Iacob că au credinţă şi se cutremură,
cutremurul le vine din lupta împotriva credinţei de care nu pot scăpa şi nici nu au speranţa că vor
putea scăpa vreodată, ca apoi să poată fi asemenea lui Dumnezeu. Credinţa este un dar gratuit, pe
care Dumnezeu îl face omului. Cât trăim pe acest pământ, putem pierde acest dar nepreţuit; sfântul
Paul îl avertizează pe Timotei: „Să lupţi lupta cea bună, păstrând credinţa şi conştiinţa curată, pe
care unii au renegat-o şi au eşuat în privinţa credinţei” (1Tim 1,18-19). Pentru a trăi, a creşte şi a
persevera până la sfârşit în credinţă, trebuie s-o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-l
implorăm pe Domnul să o sporească (cf. Mc 9,24; Lc 17,5; 22,32); dar ea trebuie să lucreze prin
iubire (cf. Gal 5,6; Iac 2,14-26), deci să fie purtată de speranţă, după cum spune sfântul Paul în
135
CBC n. 1717.
 65

Scrisoarea către Romani: „Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea, în
credinţă, ca să prisosească speranţa voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (15,13), şi să fie
înrădăcinată în credinţa Bisericii136. Ca speranţa noastră să prisosească prin puterea Duhului Sfânt,
prin puterea iubirii pe care el o revarsă în sufletele noastre (cf. Rom 5,5), trebuie să-i deschidem
uşa Fecioarei Maria; ea va veni în grabă şi-l va zămisli pe Isus în inima noastră, ca să simţim
fericirea adevărată, preludiul Paradisului veşnic, şi să putem spune ca teologul belgian Jaques
Leclercq: „Voi veni la tine, Dumnezeul meu, [...] cu visul meu cel mai nebunesc: să-ţi aduc în braţe
lumea întreagă”3. Fiindcă în Isus este recapitulat Universul, nu-i deloc nebunesc visul de a-l
prezenta într-o zi Tatălui ceresc în inimă pe Fiul său, care s-a născut din femeie (cf. Gal 4,4), ca să
ne facă fiii Tatălui ceresc.

„Din păcate” – spune Chiara Lubich –, „Maria nu-i înţeleasă, fiindcă este prea aproape de noi.
Ea, destinată de Cel Veşnic să le aducă oamenilor harurile, perlele divine ale Fiului, de fapt, ni le
pune în faţa ochilor, aşteptând, mereu sperând, să ne îndreptăm privirile asupra lor şi să-i acceptăm
darul. Şi dacă cineva îi înţelege felul de a proceda, îl răsplăteşte în Împărăţia sa de pace, unde Isus
este Rege şi Duhul Sfânt este respiraţia acestui cer”137.

Pare curios ceea ce spune Chiara Lubich, că Maica Domnului nu-i înţeleasă fiindcă este prea
aproape de noi; dar are perfectă dreptate, fiindcă mulţi sectari nu-i înţeleg pe adevăraţii creştini
tocmai pentru faptul că o cinstesc atât de mult pe Mama lui Isus, că icoanele şi statuile ei sunt cele
mai aproape de noi, că pelerinajele cele mai impunătoare sunt în cinstea ei şi, aşa cum ea a alergat
spre ţinutul muntos al Iudeii ca să-i aducă Elisabetei iubirea sperată, aşa alergăm şi noi spre
ţinuturile muntoase ale atâtor ţări unde se află un sanctuar marian, mai ales, la Lourdes.

6. Speranţa în Magnificat

Sfântul Ludovic Maria Grignon de Montfort spune:

„Mântuirea lumii a început prin Maria şi tot prin ea trebuie să se sfârşească. Maria n-a apărut
prea strălucită la prima venire a lui Isus Cristos, pentru ca oamenii, care nu erau destul de instruiţi
şi luminaţi asupra persoanei Fiului ei, să nu se îndepărteze de adevăr, lăsându-ne atraşi de ea într-
un mod puternic şi grosolan, ceea ce ar fi putut, cu siguranţă, să se întâmple din cauza farmecului
admirabil pe care Dumnezeu l-a aşezat chiar în înfăţişarea ei exterioară. Sfântul Dionisiu
Areopagitul ne-a lăsat scris că, atunci când el a văzut-o pe Sfânta Fecioară în persoană, privind
farmecul şi frumuseţea ei neasemănată, ar fi crezut că este o fiinţă dumnezeiască, dacă credinţa, în
care era bine întemeiat, nu l-ar fi învăţat că aceasta este cu neputinţă. Dar la a doua venire a lui Isus
Cristos, Maria trebuie să fie cunoscută şi descoperită de către Duhul Sfânt, pentru ca, prin ea, să-l
facă cunoscut, iubit şi slujit pe Isus Cristos; atunci nu vor mai fi actuale motivele ce trebuie să-l
facă pe Duhul Sfânt s-o ţină ascunsă pe Maria în timpul vieţii şi a nu o descoperi decât după
predicarea Evangheliei”138.

Cred că frumuseţea integrală – trupească şi sufletească – a Preasfintei Fecioare Maria s-a arătat,
prin Duhul Sfânt, în casa lui Zaharia, când şi-a început recitalul Magnificat şi a fost magnifică,
fiindcă în sentimentele de recunoştinţă, când sunt exprimate cu toată iubirea inimii, chipul capătă
înfăţişare îngerească. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu sfântul diacon Ştefan, când, în faţa
Sinedriului, vorbea despre Isus inspirat de Duhul Sfânt, toţi cei prezenţi au văzut cum chipul feţei
sale s-a „îngerizat” (cf. Fap 6,15). Cu atât mai mult s-a „îngerizat” chipul Fecioarei-Mame,
inspirată de Duhul Sfânt, avându-l pe Isus în sânul ei, iar pentru Zaharia şi Elisabeta nu a fost nici

136
CHIARA LUBICH, Strigătul 126.
137
P. FAUSTO CASA, Meditazioni mariane 203.
138
SF. LUDOVIC MARIA GRIGNON DE MONTFORT, Tratat despre adevărata evlavie către
preasfânta Fecioară Maria.
 66

un pericol de a fi derutaţi în credinţa lor, fiindcă acelaşi Duh Sfânt îi conştientizase că Maria este
Mama Domnului Dumnezeu (cf. Lc 1,43). Elisabeta, recunoscând-o în Preacurata pe Mama lui
Dumnezeu, îşi exprimă bucuria că, prin ea, speranţa mântuirii este gata să se înfăptuiască.
„Magnificat”-ul Maicii Domnului este rodul plinătăţii harului, care a transfigurat chipul
Fecioarei în faţa celor trei: Zaharia, Elisabeta şi pruncul din sânul ei, Ioan Botezătorul, în felul în
care Isus avea să se schimbe la faţă pe Muntele Tabor în faţa celor trei ucenici (cf. Mt 17,4), şi au
putut spune fericiţi ca Petru: „Doamne, ce bine este pentru noi să fim aici”, împreună.
Prin însăşi frumuseţea ei, desfăşurată în timpul recitalului „Magnificat”, Maria îşi dovedeşte din
plin cooperarea „într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credinţă şi
speranţă, pentru a le reda sufletelor viaţa supranaturală. De aceea, ea ne este Mamă în ordinea
harului”139, făcând ca pruncul din sânul Elisabetei nu numai să tresară de fericire, ci chiar să fie
curăţat de păcatul strămoşesc şi să se nască drept cel mai mare om din femeie, aşa cum l-a elogiat
Isus (cf. Mt 11,11). Fecioara Maria este purtătoarea speranţei noastre de mântuire. Evlaviosul
Bernardin de Bustis spune: „Maria vrea mult mai mult să ne facă bine şi să ne împartă haruri decât
dorim noi să primim”140. Şi aceasta o cred, fiindcă, ori de câte ori i se cere ajutorul, Preacurata are
ocazia să-şi reia recitalul magnificului Magnificat.
Când Preacurata spune că „toate neamurile o vor numi fericită” (Lc 1,48), credem că ea ne
sugerează gândul asupra rolului pe care îl are în escatologie pentru restabilirea unităţii creaturilor
raţionale, adică la perfecţiunea finală a istoriei, împlinirea ce unifică şi reconstituie armonia vieţii
şi a fiinţei141 prin Isus Cristos, fiindcă: „Pe el cerul trebuie să-l păstreze până la vremea
reîntemeierii celor despre care Dumnezeu a vorbit din veac prin gura sfinţilor săi profeţi” (Fap
3,21). Or, Fecioara-Mamă, fiind cooperatoare la opera mântuirii, este cooperatoare şi la opera
„reîntemeierii tuturor”, şi acestea o vor numi „fericită”, fiindcă prin această proclamare se vor
dezvălui fiii lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19) şi ea va domni cu Cristos, deoarece a contribuit ca „toţi
duşmanii să fie supuşi sub picioarele lui” (1Cor 15,25) şi cei aleşi „vor cânta în veci milostivirile
Domnului” (Ps 88,2), adică „Magnificat”-ul Mamei, şi vor căpăta frumuseţea ei.
„Magnificat”-ul Mamei este un îndemn pentru noi să facem în aşa fel încât „milostivirea lui
Dumnezeu” să treacă din neam în neam (cf. Lc 1,50). Fecioara Maria este aceea care, în mod
deosebit şi excepţional – ca nimeni altcineva –, a experimentat milostivirea şi, în acelaşi timp, tot
în mod excepţional, a făcut posibilă, prin jertfa inimii, propria-i participare la revelarea milostivirii
divine. [...] Nimeni nu a trăit ca Mama Răstignitului misterul crucii, cutremurătoarea întâlnire a
transcendenţei divine cu iubirea; acea „sărutare” pe care milostivirea a dat-o dreptăţii (cf. Ps
85/84,11). Nimeni, asemenea Mariei, nu a primit în inimă acel mister: acea dimensiune cu adevărat
divină a răscumpărării, care s-a înfăptuit pe Calvar prin moartea Fiului, împreună cu jertfa inimii ei
de mamă, împreună cu al său fiat definitiv142, aducător de speranţă pentru toate neamurile. „Avem
tot dreptul să credem că şi generaţia noastră a fost cuprinsă în cuvintele Născătoarei de Dumnezeu,
când preamărea acea milostivire de care au parte «din neam în neam» cei ce se lasă călăuziţi de
frica de Dumnezeu. Cuvintele «Magnificat»-lui marian au un conţinut profetic, ce priveşte nu
numai trecutul lui Israel, ci şi întregul viitor al Poporului lui Dumnezeu” 143, ne asigură Papa Ioan
Paul al II-lea.
Ereticii şi sectarii zilelor noastre nu pot suferi ca noi să o numim şi să o salutăm pe Fecioara
Maria drept „speranţa noastră”, fiindcă, spun ei, Dumnezeu singur este nădejdea omului şi
Scriptura spune că este blestemat omul care îşi pune speranţa în om, şi nu în Domnul, cum spune
profetul Ieremia (17,5), dar sfântul Toma de Aquino răspunde simplu: „Acela care aleargă la
ajutorul Fecioarei Maria speră să obţină prin mijlocirea ei ceea ce doreşte de la Dumnezeu, aşa
cum un simplu cetăţean doreşte ca un ministru să-i obţină de la rege ajutorul de care are
trebuinţă”144.

139
LUMEN GENTIUM 61.
140
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 24.
141
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 169.
142
IOAN PAUL AL II-LEA, Dumnezeu bogat în milostivire 9.
143
Id. o. c., DM 10.
144
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 49.
 67

Sfântul Bonaventura exclamă: „Ascultaţi voi, neamuri şi popoare, voi, care râvniţi la fericirea
Paradisului, cinstiţi-o pe Maria şi slujiţi-i şi, cu siguranţă, veţi găsi viaţa de veci!”145
Ultimele clipe ale compozitorului francez César Franck au fost vegheate de preotul Gardey, de
la parohia Sainte-Clotilde, al cărei organist titular era. Vorbind despre piesa Magnificat, pe care o
lăsa neterminată, i-a spus preotului: „Dumnezeu îmi va da voie s-o termin în cer”. Cu această
speranţă fericită, a închis ochii146.

7. Speranţă cu lumini şi umbre

Conciliul al II-lea din Vatican îşi exprimă convingerea că „Biserica crede că Isus Cristos, mort
şi înviat pentru toţi, îi oferă omului lumină şi puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde
vocaţiei sale supreme (adică de a fi ceea ce Dumnezeu Tatăl vrea să fie spre slava numelui său); şi
nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care să se poată mântui. De asemenea, ea crede că în
Domnul şi Învăţătorul ei se află cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane” 147. Or, cine a deţinut
taina numelui lui Isus – Mântuitor – mai mult decât Mama sa? Cine deţine taina numelui, aşa cum
am mai spus, are putere asupra persoanei. Îngerul Gabriel i-a descoperit Fecioarei din Nazaret că
Dumnezeu îi dă putere asupra Fiului său prin aceea că „vei chema numele lui Isus. Acesta va fi
mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul părintelui său,
David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit” (Lc 1,31-33).
Şi-a pus Fecioara Maria speranţa în Isus ca întemeietor al împărăţiei lui Israel? S-a întrebat
vreodată, precum se întrebau ucenicii lui: „Doamne, oare acum vei aşeza tu la loc împărăţia lui
Israel?” (Fap 1,6) Nu, fiindcă ea cunoştea taina lui Isus, că „va mântui poporul său de păcate” (Mt
1,21). Fecioara-Mamă s-a angajat în slujba Tatălui ceresc cu speranţa că va contribui la opera
Fiului de a nimici împărăţia păcatului. Ceea ce era greu pentru ucenici să înţeleagă, din cauza
păcatului, Fecioara Maria a înţeles cu uşurinţă: „Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti”
(In 12,26). Or, cine i-a slujit mai mult lui Isus decât Mama sa? Când Fecioara Maria intervine cu
ruga ei pentru convertirea unui păcătos, Tatăl ceresc găseşte o cinste să i-o asculte. Istoria aparţine
Fecioarei Maria, fiindcă, deţinând taina numelui lui Isus, Fiul ei „este acelaşi ieri şi astăzi şi în
veci” (Evr 13,8), „Alfa şi Omega” (Ap 1,8; 22,13), începutul şi sfârşitul oricărei desăvârşiri.
În acest viitor al împărăţiei „fără de sfârşit” o plasează şi bătrânul Simeon, când îi spune că
Pruncul ei „este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca semn de împotrivire”,
deşi a venit ca „lumină spre luminarea neamurilor”; totuşi, i se va spune împotrivă, şi Fecioara-
Mamă va simţi cum împotrivirea va trece mai întâi ca o sabie prin inima ei (cf. Lc 1,34-35), care îi
cunoaşte taina numelui şi, de aceea, este dispusă să-i ofere inima până când vor fi neamuri pe
pământ care au trebuinţă de iertarea păcatelor. Iertarea păcatelor este egală cu bucuria mântuirii şi
Fecioara Maria îşi pune speranţa în opera Fiului, care, aşa cum i l-a dat lui Simeon şi acesta s-a
umplut de fericire, aşa este dispusă să-l dea fiecărui om în parte, ca să trezească în el cugetul (cf.
Lc 1,32-33), deoarece în nimeni altul nu poate fi mântuire, fiindcă nu li s-a dat oamenilor un alt
nume în care să-şi găsească fericirea (cf. Fap 4,12). Speranţa Fecioarei-Mame a fost aceea de a fi
„roaba Domnului” pentru fiecare om în parte şi, în acest scop, Tatăl ceresc a pregătit-o să devină
pentru toţi „Mamă în ordinea harului”148.
De fapt, prin bătrânul Simeon, Dumnezeu se revelează şi îl cheamă pe om la fericirea sa, dar
acesta nu poate răspunde pe deplin iubirii divine prin propriile puteri, ci trebuie să-l ia pe Isus în
braţele sufletului său. Dar nimeni nu-l poate lua pe Isus dacă nu i-l oferă Fecioara-Mamă cu
bunătatea inimii sale. Şi magii l-au găsit pe Isus, dar tot împreună cu Mama sa (cf. Mt 2,11).
Comentând cuvintele profetului Isaia din capitolul al XI-lea, cum că din rădăcina lui Iese va ieşi un
vlăstar care va aduce roade mântuitoare, sfântul Bonaventura spune:

145
Id. o. c., BR 116.
146
ISABELLE BRICARD, Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii 186.
147
LUMEN GENTIUM 10.
148
IOAN PAUL AL II-LEA, Redemptoris mater 39.
 68

„Oricine doreşte să primească har de la Spiritul Sfânt, să caute mai întâi floarea în vlăstar, adică
pe Isus în Maria, căci în vlăstar găsim floarea şi, prin floare, îl găsim pe Dumnezeu, iar dacă cineva
doreşte să pună stăpânire pe această floare, să încerce prin rugăciuni să aplece spre sine acest
vlăstar al florii şi va avea chiar floarea. Căci astfel, după cum magii l-au găsit pe pruncul Isus
împreună cu Maria, Mama lui, niciodată noi nu-l vom găsi pe Isus decât cu Maria şi prin Maria;
deci în zadar îl caută pe Isus acela care nu vrea să-l găsească împreună cu Maria”149.

Fecioara Maria îl fereşte pe om de prezumţie când îi deschide cugetul inimii. Există două feluri
de prezumţie, de care Mama lui Isus are grijă să-i ferească pe oameni. Când omul îşi
supraapreciază capacităţile şi speră să se poată mântui fără ajutorul harului venit de sus, ori se
încrede abuziv în atotputernicia şi îndurarea divină, sperând să obţină iertarea fără convertire şi
gloria cerească fără meritul de a o avea pe Fecioara Maria ca „Mamă în ordinea harului”.

8. Speranţa nemuririi

După plecarea magilor, îngerul Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis şi i-a spus: „Scoală-te, ia
copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune; pentru că Irod are de
gând să caute copilul ca să-l ucidă” (Mt 2,13). În Egipt, la cine? Desigur, acolo unde ştiau că există
o comunitate evreiască compactă. Scriitorul Iosif Flaviu ne relatează că în oraşul Heliopolis erau
cei mai mulţi evrei, fiindcă, pe timpul lui Antioh Epiphanes, marele preot Onias s-a refugiat în
Egipt, fiind protejatul lui Ptolemeu, de la care a obţinut un teritoriu în noma Heliopolis, unde şi-a
construit un orăşel aidoma Ierusalimului, precum şi un templu după modelul aceluiaşi oraş 150.
Heliopolis înseamnă „Oraşul Soarelui”. Cu adevărat a fost oraşul Soarelui pe timpul şederii aici a
Fiului lui Dumnezeu, el fiind „Soarele ce răsare din înălţime, ca să-i lumineze pe cei ce zac în
întuneric şi în umbra morţii (Lc 1,78-79).
Nu putem exclude posibilitatea ca, pe timpul şederii Sfintei Familii la Heliopolis, să nu fi avut
loc acel fapt interesant, despre care ne vorbeşte sfântul Clement Romanul, iar Iosif, Maria şi Isus să
fi fost martori oculari. Urmaşul sfântului Petru, papa Clement Romanul (+97), spune, într-o predică
de Înviere, despre pasărea Phoenix următoarele:

„Această pasăre este una singură şi trăieşte aproximativ 500 de ani; când se apropie de moarte,
îşi face un cuib din tămâie, smirnă şi din alte aromate; când se împlineşte timpul, intră în cuib şi
moare. Din trupul putrezit se naşte un vierme; acesta se hrăneşte din cadavrul fiinţei moarte şi-i
cresc pene şi aripi; apoi, când ajunge puternică, ia acel cuib în care sunt oasele strămoşeşti şi,
purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt, în oraşul Heliopolis. Şi ziua în amiaza
mare, în văzul tuturor, zboară la altarul Soarelui şi pune cuibul cu oasele acolo şi se întoarce în
Arabia. Preoţii cercetează cronicile şi găsesc cum pasărea a venit la împlinirea a 500 de ani”151.

Despre pasărea Phoenix se spune că este cea mai frumoasă şi este supranumită „Pasărea
Paradisului”. Chiar dacă speranţa învierii şi credinţa în viaţa veşnică nu constau în acest fenomen,
ci în cuvântul Scripturii şi în faptul învierii Domnului, totuşi, cred că Sfânta Familie s-a întors de la
Heliopolis cu dispoziţia sufletească favorabilă speranţei dobândirii frumuseţii Paradisului adevărat.
Preludiul acestui paradis a fost căsuţa din Nazaret, unde Isus a strălucit ca un Soare până la
vârsta de 12 ani, când un nor l-a umbrit şi a dispărut din ochii lui Iosif şi ai Fecioarei Maria.
Evanghelistul Luca ne spune că, „de sărbătoarea Paştelui, părinţii lui se duceau în fiecare an la
Ierusalim. Iar când Isus era de 12 ani, s-au suit la Ierusalim, după datina sărbătorii. Sfârşindu-se
zilele şi pornind ei înapoi, copilul Isus a rămas în Ierusalim şi părinţii lui n-au ştiut”. După trei zile
de căutări, l-au găsit în templu şi, la obiecţiunea Fecioarei-Mame: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă
astfel? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat plini de îngrijorare”, el le răspunde: „De ce m-aţi

149
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 147.
150
IOSEPHUS FLAVIUS, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor 9-10.
151
FERENŢ EDUARD, o. c. EC 211.
 69

căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu între cele ale Tatălui meu?” Şi evanghelistul ţine să remarce:
„Iar ei n-au înţeles cuvântul adresat lor” (Lc 2,41-50).
Iosif şi Maria l-au căutat de zor. Speranţa lui Iosif de a-l găsi se baza pe credinţa pe care o avea
din cuvântul îngerului de a-i pune nume celui zămislit în sânul Fecioarei. Speranţa Fecioarei-
Mame, bazată pe iubirea ei de mamă, avea mai multă siguranţă că îl va găsi, de aceea, când l-au
aflat în templu, ea pune în evidenţă teama: „Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat plini de
îngrijorare”. Îngrijorarea umbreşte mai mult speranţa atunci când vine din credinţă; de aceea,
Maria îl plasează pe Iosif în frunte, fiindcă îngrijorarea lui era o teamă care îl chinuia, pe când
Maria avea mai multă seninătate şi linişte, fiindcă unde este iubire, nu este teamă (cf. 1In 4,18).
Când Scriptura consemnează că Maria şi Iosif „n-au înţeles cuvântul lui”, arată, de fapt, că ei au
fost chemaţi să-şi lărgească orizontul speranţei, deoarece cuvântul Domnului depăşeşte capacitatea
umană de înţelegere, cum o spune clar sfântul Paul: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi
urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce îl
iubesc pe el” (1Cor 2,9). Isus le pregătea acelora care l-au iubit mai întâi speranţa întâlnirii cu
Tatăl, dar, cum aceste realităţi cereşti, de lumini supranaturale, omul nu le poate cunoaşte decât în
Duhul Sfânt, ei trebuiau să spere în lumina Rusaliilor. Deşi am spus-o mai înainte, repet: Isus a
folosit faţă de părinţii săi acea metodă pedagogică de a insera într-un context istoric o învăţătură
spirituală ce va fi înţeleasă mai târziu. Cu o astfel de metodă, Isus îi provoacă pe Iosif şi Maria, dar
şi pe noi, să treacă de la un stadiu de cunoaştere la un alt stadiu, superior, invitându-i să păstreze cu
grijă cuvintele auzite. Isus voia să le spună: „M-aţi căutat îngrijoraţi pentru că nu ştiaţi că trebuie să
fiu în casa tatălui meu, dar când veţi şti, prin darul Duhului Sfânt, nu mă veţi căuta îngrijoraţi, ci cu
bucurie”.
Isus a avut perfectă dreptate: la Înălţare, Isus a dispărut din ochii lor (nu ştim dacă Iosif mai
trăia, dar Fecioara Maria era cu Apostolii), un nor l-a răpit (cf. Fap 1,9), dar ei au plecat plini de
bucurie mare (Lc 24,52), având siguranţa că în casa Tatălui, unde sunt multe lăcaşuri, toţi vor fi cu
el (In 14,2-3).
Deseori, şi noi îl căutăm pe Isus plini de îngrijorare, ba chiar cu teama de a nu-l găsi din pricina
păcatelor noastre. Totuşi, aceea care ne dă curaj şi speranţa aflării lui este Preacurata, cum spune
Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea:

„Ca Mamă, ea doreşte să se manifeste puterea mesianică a Fiului ei, şi anume, forţa mântuitoare
îndreptată spre ajutorarea nefericirii omeneşti, spre eliberarea omului de răul care, în diferite forme
şi măsură mai mare sau mai mică, îi apasă viaţa”152.

„Şi această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului, până la încununarea
veşnică a tuturor celor aleşi”4, pe când „speranţa celor răi va pieri”153 (Prov 10,28).
În concluzie, având ajutorul Mamei bunei speranţe, trebuie să-i dăm dreptate lui Gabriel Marcel
(1889-1973), care spunea: „Moartea (este) ca (o) trambulină a unei speranţe absolute. O lume fără
moarte ar fi o lume în care speranţa ar exista doar în stadiu larvar”154.

9. Speranţa de la Cana la Cenacol

Pe coridorul călugăriţelor de la Mănăstirea „Preasfânta Inimă” de la Trinita dei Monti (Roma),

puţin deasupra Pieţei Spaniei, pe un perete, este reprezentată Sfânta Fecioară Maria în timp ce
toarce. O fi adevăr sau legendă, nu ştim, dar se spune că pictorul care a făcut această icoană n-a
reuşit să picteze chipul Fecioarei, fiindcă nu găsea un model atât de frumos cum şi-l dorea el. Într-o
seară, adormind cu acest chin, dimineaţa următoare, la sculare, cuprins de uimire, a găsit chipul
Fecioarei Maria, care fusese pictat de o mână misterioasă în timpul nopţii155.

152
IOAN PAUL AL II-LEA, o. c., RM 21.
153
LUMEN GENTIUM 62.
154
ISABELLE BRICARD, Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii 97.
155
FIORENZO ANGELINI, Între oameni 53-54.
 70

M-aş fi bucurat şi eu, când am început să scriu despre itinerarul speranţei Fecioarei Maria de la
Cana la Cenacol – de la nunta pământească cu cel mai bun vin la nunta cerească cu mustul Duhului
Sfânt –, să găsesc câteva pagini scrise de o mână nevăzută, care să pună în evidenţă în chip
minunat trăirea acestei virtuţi teologale, care i-a dat aripile spirituale de a-l însoţi pe Isus de undeva
de sus, fiindcă numai de două ori se pare că a coborât pe pământ: o dată, ca să-şi însoţească şi să-şi
călăuzească rudele ca să-l vadă pe Isus (cf. Mc 3,31), şi a doua oară, sub crucea lui Isus de pe
Calvar (cf. In 19,25).
Când Fecioara-Mamă i se adresează Fiului la Nunta din Cana cu cuvintele: „Nu mai au vin”, o
face cu toată speranţa că Isus va interveni şi, deşi aparent Isus o refuză pe motivul că nu i-a sosit
încă ceasul, Maria, cu speranţă neclintită, se adresează slujitorilor: „Să faceţi tot ceea ce vă va
spune” (cf. In 2,1-5), şi ştim ce a urmat. Speranţa mesianică se poate împlini înainte de timp, dacă
intervine Preacurata. Se spune despre călugărul bucătar al sfântului Alfons Maria de Liguori că, la
un moment dat, nu mai avea nici un ban şi nici o bucată de pâine. Sfântul, având exemplul Maicii
Preasfinte, s-a dus în capelă şi a bătut la uşa chivotului, zicând: „Isuse, călugării mei au muncit
pentru tine (adică au făcut tot ceea ce le-ai spus) şi nu au ce mânca. Nu-i lăsa să sufere de foame”.
Apoi a îngenuncheat şi s-a rugat fierbinte. După puţin timp, auzi sunând la poartă. Cineva le
aducea mâncare din belşug156.
Ştiind ucenicii lui Isus ce au obţinut mirii din Cana, sunt sigur că, pe parcursul activităţii publice
a Mântuitorului, fiindcă evanghelistul Ioan a ţinut să consemneze că, după Isus, Mama sa s-a plasat
pe primul loc: „După aceasta (Nunta din Cana), Isus a mers devale la Capernaum, el şi mama lui şi
fraţii lui şi ucenicii lui, dar n-au rămas acolo decât puţine zile” (In 2,12), au obţinut şi alte minuni
prin intervenţiile ei discrete, cu atât mai mult cu cât acum îi sosise ceasul; de aceea, Conciliul al II-
lea din Vatican a ţinut să consemneze că „Ea străluceşte înaintea poporului peregrin ca semn de
speranţă sigură şi de mângâiere”157.
Novarin spune: „Dacă Maria ne ajută aşa de repede când nu o rugăm (aşa cum s-a petrecut la
Cana cu mirii), cum ne va asculta când o vom ruga?” În acest sens se întreba şi papa Inocenţiu al
III-lea: „Cine a alergat vreodată la ajutorul acestei bune Stăpâne şi ea nu l-a ajutat?” Răspunsul i l-
a dat evlaviosul Louis de Blois: „Mai degrabă va pieri cerul şi pământul decât să-i părăsească
Maria pe aceia care aleargă cu încredere la dânsa”158.
Prin cuvintele ei: „Tot ceea ce vă va spune, faceţi!”, Fecioara Maria anunţă o speranţă
universală pentru întreaga lume, arătând că oricine va face ceea ce Isus ne-a învăţat în Sfintele
Evanghelii va avea parte de o minune.
Care va fi rolul ei matern la a doua venire a lui Isus? Ca „ceasul venirii” să fie mai degrabă,
pentru a-i judeca pe cei buni şi pe cei răi, sau pentru a-l întârzia, mijlocind timp de pocăinţă pentru
cei păcătoşi? Apostolul Petru a intuit întârzierea ca benefică pentru om: „Domnul este îndelung
răbdător faţă de voi, întrucât nu vrea să se piardă cineva, ci ca toţi să ajungă la convertire” (2Pt
3,9). Oricum, putem spune că pe Calvar ea a mijlocit pentru scăparea păcătoşilor ca nimeni
altcineva. Isus, coborât de pe cruce, este luat în braţele ei de mamă şi oferit Tatălui ceresc spre
mântuirea tuturor oamenilor.

Pe Calvar, Maria trăieşte culmea dramatică a vieţii sale, adevărata expropriere de unicul său Fiu,
pe care-l jertfeşte Tatălui pentru omenire. Consimţind deplin la jertfa Fiului său, se conformează
plenar planului lui Dumnezeu, care se împlinea în fiinţa lui Isus răstignit pe cruce; Isus,
Mântuitorul, pe cruce reprezenta în modul cel mai sensibil şi mai desăvârşit iubirea Tatălui.
Împărtăşindu-se la nivelul fiinţei din această iubire, Maria îi oferă Tatălui Etern cea mai mare
comoară a vieţii sale: pe unicul Fiu al inimii sale159.

L-a oferit în speranţa învierii, care s-a împlinit; şi credem că în învierea lui avem, prin Maria,
siguranţa învierii noastre. Stăruinţa rugăciunilor ei, în mijlocul ucenicilor adunaţi în Cenacol, ca

156
N. PURA, Culegere de pilde, vol. III, 131.
157
LUMEN GENTIUM 68.
158
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 62.
159
FERENŢ EDUARD, Cultul Sfintei Fecioare Maria astăzi 112.
 71

Mamă a lui Isus (cf. Fap 1,13-14), a mărit speranţa ucenicilor că în curând îl vor primi pe Duhul
Sfânt şi siguranţa că vor putea contribui la „înfăptuirea mântuirii” 160. Având dovada atâtor speranţe
împlinite, Fecioara Maria a sperat în înfăptuirea mântuirii prin Apostoli, sub călăuzirea Duhului
Sfânt, nu „împotriva oricărei speranţe”, când îi vedea în starea lor de oameni simpli, ci cu toată
siguranţa împlinirii ei, fiindcă Duhul Sfânt va realiza prezenţa lui Isus în ei şi cu ei, aşa cum şi-a
ţinut făgăduinţa de a-l realiza în sânul ei, deoarece Isus însuşi le-a spus: „Iată, eu sunt cu voi în
toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28,19-20).
Sfântul German o numea pe Fecioara Maria „respiraţia creştinilor”, fiindcă, precum trupul nu
poate trăi fără respiraţie, tot aşa, sufletul nu poate trăi dacă nu aleargă la Maria şi nu dobândeşte
prin ea, de la Duhul Sfânt, harurile necesare vieţii161.

10. Speranţă în marea promisiune: Euharistia

Isus a pregătit lumea ca să primească învăţătura sa despre Euharistie prin minunea înmulţirii
pâinilor în preajma Paştelui iudeilor (cf. In 6,4) şi poporul a recunoscut că el împlineşte speranţa
lor: „Acesta este într-adevăr Profetul care avea să vie în lume” (In 6,14). Iar după ce Isus a plecat
de acolo la Cafarnaum şi mulţimile l-au găsit şi aici, Mântuitorul le-a îndemnat să-şi agonisească
hrana ce rămâne spre viaţa veşnică, pe care el le-o va da (v. 27), spunându-le: „Eu sunt pâinea
vieţii” (v. 48), „pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în
veci” (v. 51); şi: „Acela care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi
învia în ziua de apoi” (v. 54). Ceea ce a promis în sinagoga din Cafarnaum a împlinit în Cenacol la
Cina cea de Taină, când le-a spus ucenicilor: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai
înainte de patima mea” (Lc 22,15), şi, luând pâinea, a binecuvântat-o, a mulţumit, a frânt-o şi le-a
dat-o lor, zicând: „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu”. Apoi, luând paharul şi mulţumind, l-a
dat lor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al legii celei noi, care pentru
mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26,26-28).
Putem să ne închipuim că Mama lui Isus ar fi lipsit de la Cina cea de Taină? Cred că nu.
O tradiţie siro-orientală din vechime spune că Apostolul Ioan, care la Cina cea de Taină şi-a
plecat fruntea pe pieptul lui Isus (cf. In 13,23), a luat din pâinea euharistică câteva părticele ca
„drojdie sacră” pentru o nouă Cină, pentru celebrarea Misterului Trupului şi Sângelui lui Isus de la
o zi la alta, şi pe care Ioan a folosit-o la prima sa Liturghie celebrată în prezenţa Maicii
Domnului162. Iar când Apostolul pleca de acasă în misiune, Fecioara Maria rămânea să păzească
„Drojdia sacră” în profundă adoraţie, însoţită fiind şi de alte femei, care în viaţă îl urmaseră pe Isus
şi-l ajutaseră cu bunurile şi slujirea lor.
Această rămânere continuă în faţa Sfintei Taine i-a determinat pe mulţi teologi să afirme că „în
ea se revelează Dumnezeu”163 într-un chip cu totul deosebit şi i-au atribuit titlul de „preafrumoasă”.
Numim „frumos” lucrul în care vedem o realitate superioară. Cărbunele şi diamantul au aceeaşi
compoziţie chimică (carbonul), şi totuşi, primul ni se pare urât, în timp ce cel de-al doilea e o piatră
preţioasă datorită frumuseţii sale. Motivul este evident: în cărbune se vede numai cărbunele negru
(simbolul păcatului), în schimb, în diamant se reflectă cerul, lumina. „Maica Domnului este un
diamant”164 viu, fiindcă în ea, fiind fără umbră de păcat, se reflectă Dumnezeu prin Isus
Euharisticul.
Fiecare creştin – scrie Origene – este chemat să fie, în felul său, „Mama lui Dumnezeu”, pentru
a-l aduce pe Dumnezeu în lume165. Aşa cum, printr-un proces chimic, cărbunele devine diamant, tot

160
LUMEN GENTIUM 9.
161
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 39.
162
TOMÁŜ ŠPIDLĺK, Calea spiritului 151.
163
Id. o. c. CS 155.
164
Id. o. c., CS 156.
165
Id. o. c., CS 157.
 72

aşa, la Sfânta Liturghie, prin puterea Duhului Sfânt şi la rostirea cuvintelor consacratorii rostite de
preot, „în persoana lui Cristos”: „Acesta este trupul meu... acesta este sângele meu”, substanţa
pâinii obişnuite pentru hrană şi cea a vinului pentru băutura trupească devin diamantul divin pe
care îl numim „Euharistie” sau „Pâinea îngerilor”, devenind hrana zilnică a acelora ce sunt chemaţi
ca în Ziua de Apoi să fie ca îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).
Aceea care are menirea să mărească Împărăţia lui Dumnezeu prin frumuseţea diamantelor vii
este Maica Domnului. Când Isus a vorbit în parabole despre împărăţia lui Dumnezeu, a spus că ea
este asemenea cu aluatul, pe care, luându-l, o femeie îl ascunde în trei măsuri de făină şi frământă
până ce s-a amestecat totul, ca, apoi, dospind bine (cf. Mt 14,33), să se obţină o pâine de cea mai
bună calitate. Or, misiunea Maicii Domnului este de a lua „drojdia sacră” şi a o ascunde în făina
care suntem noi, ca să ne frământe, să trezească în noi conştiinţa faţă de răutatea păcatului, ca,
astfel, să ne introducă în Împărăţia lui Dumnezeu, să ne alipim de Domnul şi să devenim un duh cu
el (cf. 1Cor 6,17), „să avem gândul lui Cristos” (1Cor 2,16). Astfel, misiunea maieutică a Fecioarei
Maria constă în a ne pregăti pentru a dobândi parrhesia, adică liberul acces la Dumnezeu, să avem
„sensul interior constant unit cu Dumnezeu”166, spre a realiza katastasis sau starea permanentă de
rugăciune167, fiindcă numai aceasta face ca mersul spre întâmpinarea lucrurilor viitoare – eschata –,
care de multe ori le apare unora ca o formă înspăimântătoare de angoasă, teamă de Dumnezeu, să
fie aşteptate, prin Euharistie, cu dorinţa ultimei perfecţiuni individuale, colective şi cosmice168.
Una dintre cele mai vechi metafore cu privire la Euharistie din literatura creştină este expresia
sfântului Ignaţiu din Antiohia: leacul împotriva morţii (pharmacum immortalitatis). În Antiohia se
găseau faimoşii medici ai antichităţii, iar în jurul oraşului puteau fi culese ierburi împotriva
oricărui tip de boală. Dar între acestea era cultivată o veche dorinţă: găsirea unei ierburi, a unui
medicament împotriva morţii (în mod asemănător alchimiştilor medievali, care căutau o formulă
pentru fabricarea aurului). Sfântul Ignaţiu, trăind în acest mediu, putea spune cu uşurinţă: un
asemenea medicament îl avem noi, creştinii, în pâinea euharistică; cine o mănâncă nu va muri, va
trăi veşnic (cf. In 6,58).
Aceea care ne ajută să găsim medicamentul nemuririi este Fecioara-Mamă Maria. În acest sens,
spune Papa Ioan Paul al II-lea:

„Pe drept cuvânt, poporul creştin, în pietatea lui, a văzut întotdeauna o legătură profundă între
cinstirea Sfintei Fecioare şi cultul euharistic: acest lucru se vădeşte atât în liturgia occidentală, cât
şi cea orientală, în tradiţia Familiilor călugăreşti, în spiritualitatea mişcărilor contemporane, chiar şi
în cele de tineret, în pastoraţia sanctuarelor mariane: Maria îi duce pe credincioşi la
Euharistie169,pentru că numai aceasta îi întăreşte în realizarea speranţei făgăduite de Isus: «Cine
mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi» ( In
6,54).
Când am ţinut o dată o predică de Joia Verde, i-am întrebat pe credincioşii prezenţi: «Este
cineva dintre voi care să nu vrea să devină, asemenea Maicii Domnului, un diamant viu în care se
reflectă toată frumuseţea divină? Cine nu vrea, să ridice mâna!» N-a ridicat nimeni mâna. Am
continuat: «Aşadar, toţi voiţi să treceţi din cărbune în diamant. Prin urmare, toţi trebuie să vă
împărtăşiţi chiar zilnic, dacă este posibil, dar, mai ales, azi, în Solemnitatea Preasfântului Trup şi
Sânge». Din păcate, nu s-au împărtăşit toţi cei prezenţi. E uşor să dorim, dar este mai greu să
realizăm euharistizarea noastră. Şi totuşi, trebuie.”

11. Speranţa în marea promisiune: Euharistia

II

166
Id. o. c., CS 158.
167
Id. o. c., CS 161.
168
Id. o. c., CS 161.
169
IOAN PAUL AL II-LEA, o. c., RM 44.
 73

Mirele din Cântarea Cântărilor îşi exprimă admiraţia şi bucuria că mireasa sa are trupul ca un
snop de grâu, încins cu crini (cf. 7,3).
Spuneam pe la începutul cărţii că această Scriptură – Cântarea Cântărilor – este plină de
simboluri. Duhul Sfânt îşi arată mulţumirea că mireasa sa – Fecioara din Nazaret – cuprinde în sine
bogăţia simbolurilor de: snop, grâu şi crin.
Snopul, fiind o legătură, o adunare de tulpine, un mănunchi, un grup de elemente asemănătoare,
simbolizează reducerea multiplului la unu, integrarea într-un tot a unor componente, puterea ce
rezultă din unire, concordia socială; el este saturat de forţă sacră, întreaga energie a vegetaţiei
sălăşluieşte în el şi aduce, o dată cu hrana, şi binecuvântarea cerească, ocrotirea de rele, fericirea şi,
uneori, harul profeţiei170.
Mulţimea boabelor dintr-un snop simbolizează plinătatea harurilor din sufletul Fecioarei Maria
şi disponibilitatea ei de a ne împărţi bogăţia divină, de aceea, observă evlaviosul Bernardin de
Bustis, „Maria vrea mult mai mult să ne facă bine şi să ne împartă haruri decât dorim noi să
primim”171.
Grâul. Una dintre ceremoniile din cadrul misterelor eleusine pune în relief cu pregnanţă
simbolismul esenţial al grâului. În cursul unei drame mistice, sărbătorind împreunarea Demetrei cu
Zeus, era înfăţişat un bob de grâu, ca o bucată de anafură în chivot, şi era contemplat în linişte.
Este vorba despre scena epopţiei sau a contemplaţiei. Prin acest bob de grâu, epopţii (iniţiaţii în
secretul cultului eleusin, din gr. epoples) o slăveau pe Demeter, zeiţa fertilităţii, cea care făcea
iniţierea în misterele vieţii, alternanţa bobului de grâu cu reînvierea. Atunci când Apostolul Ioan
vesteşte preamărirea lui Cristos prin moarte, recurge la simbolul grăuntelui de grâu: „Adevărat,
adevărat vă zic vouă, că, dacă bobul de grâu, căzut în pământ, nu moare, rămâne singur; iar dacă va
muri, va aduce mult rod” (In 12,24). Grâu, în limba ebraică, mai înseamnă şi puritate, a cărui
rădăcină este asociată noţiunilor de alegere, de opţiune, de uniune şi de binecuvântare, de hrană a
nemuririi. Spicul de grâu din misterele eleusiene este un simbol al învierii172.
Sfântul Ambrozie observă că, deşi în sânul preacurat al Mariei a fost un singur bob de grâu,
adică Isus Cristos, totuşi, se spune snop de grâu, pentru că în acel singur bob se cuprind toţi aleşii
cărora Maria trebuie să le fie mamă. De aceea, scrie sfântul abate Gulielm: „Maria, născându-l pe
Isus, care este Mântuitorul şi viaţa noastră, ne-a născut pe noi înşine la viaţă şi la slavă”173.
Crinul, simbolul albului şi, prin urmare, al purităţii, inocenţei şi fecioriei, este simbolul alegerii,
al opririi la fiinţa iubită. „Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete” (Ct 2,1)
exprimă privilegiul Israelului de a o avea pe Fecioara Maria cea mai distinsă printre fiicele
Sionului. Crinul mai este simbolul uitării de sine şi abandonarea totală în seama Providenţei, după
cum spune Isus: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc” (Mt 6,28).
Astfel, abandonat în mâinile lui Dumnezeu, crinul este cu mult mai bine înveşmântat decât
Solomon174. Crinul simbolizează nu numai abandonul mistic sub semnul graţiei lui Dumnezeu, ci şi
puterea medicamentoasă împotriva muşcăturilor de şarpe. Comentând versetul 1 din Ct 2, amintit
mai sus, Corneliu a Lapide spune: „Aşa cum crinul este un leac împotriva şerpilor veninoşi, tot aşa,
invocarea Mariei este un leac deosebit pentru a învinge toate ispitele, mai ales, de necurăţie, după
cum ne-o dovedeşte experienţa”175.
Evanghelistul Luca ne-o prezintă pe Sfânta Fecioară Maria, care, primind mesajul îngerului
Gabriel (cf. Lc 1,38), primeşte „bobul de grâu divin”, devenind astfel, prin această ascultare, o
cauză de mântuire pentru sine şi pentru toţi cei pentru care Eva devenise, prin neascultarea ei,
cauza morţii: aceasta echivalează cu formarea „reîntoarcerii”, care se înfăptuieşte începând de la
Maria la Eva, „reîntoarcere” prin care Maria desface nodul pe care Eva îl făcuse 176. Boabele de
grâu din snop devin roditoare de viaţă veşnică datorită încingătorii de crini. Fecioara Maria este cu
adevărat „Alma Mater” – „Mamă care hrăneşte” – şi „ostensoriul viu al lui Isus Cristos
170
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Snop).
171
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, o. c., Bucură-te, Regină 24.
172
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Grâu).
173
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 17.
174
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Crin).
175
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 66.
176
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 243.
 74

Mântuitorul”177. „Aşadar” – spune Conciliul al II-lea din Vatican –, „celebrând Jertfa Euharistică,
ne alăturăm în cel mai înalt grad cultului adus de Biserica cerească, împărtăşindu-ne din el şi
venerând, înainte de toate, memoria Preasfintei Fecioare Maria”178.
Într-una dintre apariţiile de la Fatima din anul 1916, o lumină neobişnuită i-a învăluit pe cei trei
copilaşi – Lucia, Francisc şi Iacinta – şi un înger le-a apărut, ţinând în mână un potir cu o Ostie
deasupra, din care cădeau în potir picături de sânge, apoi le-a lăsat atârnate în aer şi, aşezându-se în
genunchi alături de copii, i-a făcut să repete de trei ori această rugăciune:

„Preasfântă Treime, Tată, Fiu şi Duhule Sfinte, eu te ador din adâncul sufletului meu şi îţi ofer
preapreţiosul Trup, Sânge, Suflet şi toată dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos, de faţă în
toate chivotele din lume, spre ispăşirea insultelor cu care el este batjocorit; şi pentru meritele
nesfârşite ale Preasfintei sale Inimi şi prin mijlocirea Neprihănitei Inimi a Mariei, îţi cer
întoarcerea sărmanilor păcătoşi”. După această rugăciune, îngerul se sculă, luă ostia şi o dădu
Luciei, iar din potir le dădu să bea Iacintei şi lui Francisc, spunând: „Primiţi Trupul şi Sângele lui
Isus Cristos, batjocorit în chip îngrozitor de oamenii nerecunoscători. Ispăşiţi nelegiuirile lor şi
mângâiaţi-l pe Dumnezeu”179.

Am voit să arăt prin acest exemplu cât de cristocentrică este evlavia către Preacurata. De fapt,
este ştiut de toată lumea că, la Lourdes, centru marian internaţional, şi nu numai, orice minune se
săvârşeşte în timp ce se dă binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament, aşa cum o recunoaşte
doctorul Le Bec:

„Când la Lourdes suntem martorii uimiţi ai acestor fenomene, suntem obligaţi să recunoaştem
prezenţa unei forţe tainice, care emană din Sfintele Taine. Am cuteza să spunem că Medicul divin
se îndură să-şi arate atotputernicia în momentul trecerii sale, pentru a le manifesta oamenilor
prezenţa sa reală în Sfintele Taine, prin fenomene extraordinare pe care le pune în faţa simţurilor
noastre”180.

Citim în viaţa sfântului Iacint că el a fondat la Kiev o mănăstire măreaţă în cinstea Preacuratei.
Într-o zi, oraşul a fost atacat de tătari. Sfântul, temându-se de profanarea bisericii de către păgâni, a
luat Sfânta Euharistie şi a ascuns-o sub haină; apoi a luat în braţe statuia Preacuratei şi a plecat
împreună cu confraţii săi spre Cracovia, trecând în chip minunat prin mijlocul duşmanilor, fără a fi
văzuţi. Ajungând la un râu şi negăsind nici o barcă, sfântul Iacint a binecuvântat apa, având într-o
mână Sfânta Euharistie şi în cealaltă statuia Fecioarei Maria; apoi a intrat în râu; dar nu numai că
nu s-au scufundat, ci, ca şi cum apa ar fi fost îngheţată, au trecut pe deasupra ei. Ajuns la Cracovia,
a depus Sfânta Euharistie în tabernacol şi statuia Preacuratei la loc de cinste în biserica
dominicanilor. Biserica a ajuns un celebru loc de pelerinaj.
Mergem cu siguranţă spre patria cerească, având credinţa în prezenţa reală a lui Isus: „Eu sunt
cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20), în „Ostensoriul viu”, care este Preacurata
Fecioară Maria – Snop de grâu încins cu crini.

CAPITOLUL AL V-LEA

SPERANŢA ÎN CREUZET

La începutul acestui capitol, îmi permit să citez în totalitate nu numai Psalmul 22/21, ci şi partea
introductivă din cartea „Psalmii”, editată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti:

177
Id. o. c., EC 87.
178
LUMEN GENTIUM 50.
179
P. A. BLASUCCI, Inima Neprihănită a Mariei 24.
180
N. PURA, Culegere de pilde, vol. III, 122.
 75

Pătimirea celor drepţi înnoieşte omenirea; acest psalm, inspirat din «cântările Slujitorului»
(Isaia 52,13 - 53,12) şi din «confesiunile lui Ieremia» (Ieremia 15,15; 17,15; 207), dă mărturie
convingătoare despre acest lucru. Mişcarea sa interioară ne duce de la chinurile morţii la
tresăltarea de bucurie; e o trecere din noaptea cea mai întunecată la o neaşteptată lumină, un
Paşte.
Un asemenea text pare pregătit dinainte pentru a deveni rugăciunea lui Cristos (Marcu 15,34)
şi Evangheliile au observat în psalm cel mai mic amănunt ce pare să descrie anticipat pătimirea
lui Isus, care reînnoieşte statutul omenirii în faţa lui Dumnezeu.

1-12 CONTRADICŢIE DE NESUPORTAT De ce? Întrebarea se ridică din inima unui drept.
Până mai ieri copleşit de Dumnezeu cu binefaceri ca un fiu, se simte părăsit fără motiv, pradă
unor suferinţe cumplite, batjocura celor necredincioşi. Oare Dumnezeu s-a schimbat?

13-22 DIN ADÂNCUL DEZNĂDEJDII În jurul nefericitului se înalţă valul de ostilitate; el

încearcă în trupul său toată durerea omenească. Imaginile devin halucinante, iar accentele,
puternice. E omul căruia i se ia viaţa.

23-32 O LUME RENĂSCUTĂ Situaţia se schimbă. Omul îşi regăseşte speranţa. În templu, el
îşi celebrează eliberarea şi oferă jertfă de împărtăşire în mijlocul sărmanilor care-l iubesc pe
Dumnezeu. Apoi, perspectiva se lărgeşte şi mai mult.
Poate că şi psalmul a fost amplificat treptat. Pământul întreg îi aduce mulţumire Domnului
care stăpâneşte lumea şi face dreptate. Sărmanii sunt invitaţi la masa lui Dumnezeu, neamul celor
drepţi nu se va mai stinge dintre oameni. Da, pătimirea celui drept a schimbat ceva în omenire!

1. Pentru mai-marele cântăreţilor

2. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
de ce m-ai părăsit?

Departe sunt de mântuirea mea

cuvintele strigătului meu.

3. Dumnezeul meu, strig ziua, şi tu nu-mi răspunzi,

şi noaptea, şi nu-mi aflu odihnă.

4. Iar tu eşti Cel Sfânt,

ce locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

5. În tine au nădăjduit părinţii noştri,

au nădăjduit şi Tu i-ai eliberat;

6. către tine au strigat şi au fost izbăviţi,

în tine au nădăjduit şi n-au fost făcuţi de ocară.

7. Dar eu sunt vierme, şi nu om,

ocara oamenilor şi batjocura poporului.

8. Toţi cei care mă văd îşi râd de mine,

strâmbă din buze şi îşi clatină capul:

9. «A nădăjduit în Domnul: să-l izbăvească,

să-l elibereze, dacă-i este drag».
10. Căci tu m-ai scos din pântecele mamei,
speranţa mea la sânul maicii mele.
 76

11. Spre tine fost-am aruncat cum m-am născut;

din pântecele maicii mele eşti Dumnezeu meu.

12. Nu te depărta de mine,

căci se apropie restriştea şi nu am ajutor.

13. M-au înconjurat tauri mulţi,

tauri puternici din Basan m-au împresurat.

14. Căscat-au spre mine gurile lor,

ca leul ce sfâşie şi răcneşte.

15. Ca apa m-am vărsat

şi toate oasele mi se desfac.
A ajuns inima mea ca ceara
şi se topeşte înlăuntrul meu.

16. Uscatu-s-a ca un vas de lut cerul gurii mele

şi limba mi s-a lipit de gâtlej;
în ţărâna morţii m-ai coborât.

17. Căci m-au înconjurat câini mulţi,

ceată de răufăcători m-a împresurat.
Au străpuns mâinile şi picioarele mele,

18. îmi pot număra toate oasele.

Ei mă privesc şi mă cercetează;

19. şi-au împărţit veşmintele mele

şi pentru cămaşa mea au tras la sorţi.

20. Dar tu, Doamne, nu te depărta de mine,

tăria mea, grăbeşte-te să mă ajuţi!

21. Scapă de sabie viaţa mea,

din laba câinelui, singura mea avuţie!

22. Mântuieşte-mă din gura leului

şi de coarnele bivolilor pe mine, sărmanul!

23. Voi vesti numele tău fraţilor mei,

în mijlocul adunării te voi lăuda:

24. «Cei care vă temeţi de Domnul, lăudaţi-l,

toată seminţia lui Iacob, preamăriţi-l!
Temeţi-vă de el, toată seminţia lui Israel!»

25. Căci el nu a dispreţuit, nici nu a nesocotit

necazul celui sărac şi nu şi-a întors faţa de la cel sărman;
iar când a strigat către el, l-a ascultat.
26. De la tine vine lauda mea
în adunarea cea mare;
 77

făgăduinţele mele le voi împlini

în faţa celor ce se tem de el.

27. Mânca-vor săracii şi se vor sătura

şi-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută:
«Vii să fie sufletele voastre în veacul veacului!»

28. Îşi vor aminti şi se vor întoarce la Domnul

toate marginile pământului
şi se vor închina înaintea lui
toate seminţiile neamurilor.

29. Căci a Domnului este împărăţia

şi el va stăpâni peste neamuri.

30. Pe el singur îl vor adora toţi puternicii pământului,

în faţa lui se vor pleca toţi cei ce se coboară în ţărână.

31. Dar sufletul meu va trăi pentru el

şi seminţia mea îi va sluji.

Se vor povesti despre Stăpânul meu

veacurilor viitoare

32. şi vor vesti dreptatea lui

poporului care se va naşte:
«Acestea le-a făcut Domnul!»

Motivele pentru care am ţinut să reproduc întregul psalm sunt următoarele: 1) toate temele din
acest capitol îşi vor regăsi o rezonanţă în el; 2) sunt mulţi care nu-l citesc din Biblie şi sper să-i
găsească toată bogăţia mesianică pe care o cuprinde; 3) deşi este un psalm, aruncă totuşi o rază de
lumină şi asupra Mamei lui Mesia; 4) să putem spune toţi rugăciunea următoare cu toată credinţa:

Doamne Isuse, care în chinurile părăsirii totale

ai născut poporul cel nou pentru Tatăl,
adună-l de la toate marginile pământului,
ca într-un glas să cânte veşnic glorioasa ta înviere.

Ţin să-l avertizez pe cititor că multe dintre problemele tratate în acest capitol cer o mai mare
concentrare, un efort intelectual. Când un lucru este bun şi se face descrierea lui, problema este
simplă şi se înţelege uşor cu inima, dar când se expune adevărul, problema nu mai este atât de
simplă, fiindcă cere gândire profundă. Din acest motiv, cred că stăruinţa cu care căutăm binele
trebuie s-o dublăm, dacă vrem să ne delectăm cu bucuria aflării adevărului.

1. Părăsire - singurătate - speranţă

Eşecul protopărinţilor Adam şi Eva din Eden de a fi ca Dumnezeu i-a umplut de teamă şi s-au
auto-condamnat la singurătate prin faptul că s-au ascuns (cf. Gen 3,5 ş.u.). Nouă ne-au rămas ca
moştenire teama şi tendinţa de a ne ascunde când conştiinţa ne apasă. Faptul de a ne ascunde arată
un început de deznădejde, o pierdere a speranţei, şi mulţi descurajaţi, înainte de a se sinucide, se
ascund. Deznădejdea este cel mai cumplit chin. Ea nu este cauzată întotdeauna de păcat, aşa cum se
credea în Vechiul Testament, martoră fiind Cartea lui Iob. Iob, lovit crunt în sănătatea sa, este
apostrofat de Elifaz din Teman: „Nădejdea ta nu stă în desăvârşirea căilor tale?” (4,6), fiindcă
 78

„Dumnezeu găseşte greşeli şi în îngeri” (4,18), cum poţi spune că eşti nevinovat? Iob se plânge,
dar nu renunţă la conştiinţa nevinovăţiei sale. „Spaimele Domnului vin în şir de bătălie împotriva
mea” (6,4) şi se întreabă: „Care este ţelul meu, ca să prelungesc speranţa vieţii mele?” (6,11),
fiindcă „Tu mă îngrozeşti cu vise şi mă înspăimânţi cu năluciri” (7,14), „De aceea, sufletul meu
alege mai degrabă ştreangul, mai bine moartea, decât chinurile mele” (7,15), fiindcă: „Sufletul meu
este scârbit de viaţa mea” (10,1), de aceea: „Îi spun mormântului: «Tu eşti tatăl meu», iar
viermilor: «Voi sunteţi mama şi surorile mele». Şi atunci, unde mai este speranţa mea? Sau cine
mai poate să zărească fericirea?” (17,14-15) Şi totuşi: „Până ce-mi voi da duhul, nu mă lepăd de
nevinovăţia mea” (27,5).
Favorurile cereşti se plătesc scump. Cine ar putea descrie angoasa cu care Preacurata a plătit
acele lucruri mari pe care i le-a făcut Domnul?
Fiul lui Dumnezeu, hotărând să se facă om, a trebuit să moştenească ceea ce este omenesc, nu
păcatul care venea de la Cel Rău, ci teama şi deznădejdea, consecinţa păcatului, prin care să şteargă
păcatul. Psalmul mesianic 22/21, citat mai sus, pare pregătit dinainte pentru a deveni rugăciunea lui
Cristos - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34) - şi Evangheliile au
observat în acest psalm şi cel mai mic amănunt ce pare să descrie anticipat pătimirea lui Isus, care
îşi atinge culmea în părăsire şi singurătate. Plângerea protagonistului din psalm de a fi părăsit este
accentuată de conştiinţa că alţii au obţinut ceea ce el nu poate obţine, că din acest motiv este
dispreţuit de semeni, că, deşi mama l-a dăruit lui Dumnezeu încă de la naştere, ba chiar de mai
înainte, Dumnezeu pare a nu ţine cont şi, chiar de ar fi cineva care ar vrea să-l ajute, nu poate, pe
când ura duşmanilor (tauri şi bivoli) se intensifică şi se concretizează, cauzându-i suferinţe trupeşti
şi sufleteşti.
Dacă pe curajosul rege tânăr David l-a cuprins teama când Dumnezeu l-a lovit cu moartea pe
Uza, care şi-a întins mâna să sprijine chivotul care era gata să cadă în apele Iordanului (cf. 2Sam
6,6-9), Iuda Macabeul, văzând mulţimea oştirilor lui Nicanor, se roagă Domnului, zicând:
„Trimite-l din ceruri pe îngerul tău cel bun înaintea noastră, ca să-i umple de teamă şi să-i
îngrozeşti” pe toţi duşmanii noştri (cf. 2Mac 15,21-23). Groaza izvorăşte din deznădejde şi este
chinul cel mai îngrozitor, de aceea, S. Bulgakov îl numeşte Kenoza Divinităţii, şi este atât de
profundă (groaza), încât chiar în faţa Omului-Dumnezeu se deschide larg prăpastia morţii, însoţită
de întunericul nefiinţei, de toată intensitatea părăsirii de către Dumnezeu. Abisul ameţitor al
neantului făpturii se deschide în moarte pentru Creatorul însuşi. În strigătul de pe cruce: «Eli, Eli,
lama sabactani?», nu e decât punctul extrem al epuizării Divinităţii în nimicirea răstignirii181.
Pe cruce, prin Isus, Fiul-Omului - Fiul lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu Tatăl - „Eu sunt cel ce
sunt” (Ex 3,14) - suferă în Fiul său, ca şi cum şi-ar pune problema: „Ce ar fi dacă n-aş fi?” Şi se
îngrozeşte la gândul neexistenţei. Voi reveni asupra acestei angoase. Singurătatea arată drama
umană ce se îngrozeşte la gândul că prin moarte poate pierde chipul şi asemănarea sa cu
Dumnezeu, acela de a fi. „Nimeni nu a murit aşa cum a murit Cristos” - spune R. Guardini –
„pentru că el era viaţa însăşi”182. Pentru această asemănare cu Dumnezeu - de a fi -, omul este
capabil să dea tot ce are, numai să nu moară definitiv, de a nu se întoarce în neexistenţă. Dacă sunt
unii care se sinucid fiindcă nu cred în viaţa veşnică, ci cred că se întorc în nefiinţă, acest fapt este
cauzat de o lipsă misterioasă, fiindcă spune Sfânta Carte, şi traducătorul în limba română a prins
sensul foarte bine, că: „A zis netotul în inima lui: «Nu este Dumnezeu» (Ps 14,1); „ne-tot”, adică
nu-i întreg la minte, deşi cei mai mulţi traduc prin „ne-bun”.
Psalmul redat la începutul acestui capitol ne arată că numai acela care este capabil să-şi arate
rănile iubirii poate nu numai să-şi recapete speranţa vieţii, ci să o lase şi altora ca moştenire:
„Urmaşii îl vor sluji pe el şi vor povesti despre Domnul din neam în neam. Vor veni şi vor vesti
dreptatea lui unui popor ce se va naşte (Biserica lui Cristos) şi vor spune minunile lui” (vv. 31-32).
În discursul ţinut la Naţiunile Unite în anul 1995, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la
înfiinţare, Papa Ioan Paul al II-lea a spus:

181
S. BULGAKOV, L’Agnello di Dio, Roma, 1990, 381-382.
182
R. GUARDINI, Il Signore, Milano, 1964, 493.
 79

„Deoarece mileniul care bate acum la porţi poate fi mărturie a unei înfloriri a spiritului uman,
favorizată de o autentică cultură a libertăţii, umanitatea trebuie să înveţe să învingă frica. Trebuie
să învăţăm să nu avem frică, recuperând spiritul de speranţă şi de încredere. Speranţa nu este
optimism prostesc (şi aici adaug eu ceea ce spunea scriitorul Goethe: Speranţa este al doilea suflet
al nenorociţilor), dictat de o încredere naivă că viitorul este în mod necesar mai bun ca trecutul.
Speranţa şi încrederea sunt premisa unei responsabile activităţi care alimentează din sanctuarul
intim al conştiinţei. acolo unde «omul se găseşte singur cu Dumnezeu» 183, şi, prin aceasta, intuieşte
că nu este singur între enigmele existenţei, deoarece este însoţit de iubirea Creatorului. Pentru a
recupera speranţa şi încrederea la sfârşitul acestui secol de suferinţă, trebuie să recâştigăm viziunea
acelui orizont transcendent în care se zăresc atâtea posibilităţi spre care tinde spiritul uman. Noi,
creştinii, credem că, prin moartea şi învierea lui Isus, au fost revelate în mod plenar dragostea şi
grija sa pentru toată creaţia. Isus Cristos este pentru noi Dumnezeu făcut om, intrat în istoria
omenirii. Tocmai pentru aceasta, speranţa creştină, în confruntările lumii şi ale viitorului său, se
extinde la toată omenirea. Sunt aici, în faţa dumneavoastră, ca un martor, un martor al demnităţii
omului, un martor al speranţei, un martor al convingerii că destinul oricărei naţiuni se sprijină în
mâinile unei milostive Providenţe. Trebuie să învingem teama noastră de viitor. Dar nu vom reuşi
s-o învingem de tot decât doar împreună, prin efortul comun pentru a construi civilizaţia iubirii”184.

La câştigarea viziunii orizontului transcendent în care se zăresc atâtea posibilităţi spre care tinde
spiritul uman, după cum spune Papa, este şi această lucrare unde este expus itinerarul speranţei
Maicii Domnului, şi care ne poate sluji nu numai ca model, ci şi ca izvor de har pentru a-l înfăptui.
Revin la Psalmul 22/21, ce ne sugerează aportul pe care Fecioara Maria l-a avut la opera
răscumpărării alături de Cristos, acolo unde se spune: „Pe genunchii tăi am fost aruncat de la
naşterea mea” (v. 11). Cine l-a aruncat pe Mesia pe genunchii Tatălui ceresc? Aceea care l-a
născut. Ce înseamnă această „aruncare pe genunchi”? La cei din vechime, când se năştea un copil,
era prezentat tatălui său; dacă acesta îl lua în braţe, copilul avea dreptul la viaţă, dacă nu-l lua,
copilul era sortit morţii. Psalmistul nu spune că a fost dat în braţele lui Dumnezeu, ci „aruncat pe
genunchii lui”, dat total iubirii ce i-a dat natura însăşi împreună cu viaţa şi aceea care îl aruncă
arată că nu are un alt soţ căruia să-l încredinţeze pentru a-i acorda dreptul la viaţă. A fi „aruncat pe
genunchii lui Dumnezeu” înseamnă a avea speranţa totală la viaţa dumnezeiască. Şi noi, împreună
cu Isus, am fost aruncaţi de Fecioara-Mamă pe genunchii lui Dumnezeu, de aceea, putem spune
fără teamă: „În tine şi-au pus speranţa părinţii noştri, şi-au pus nădejdea şi tu i-ai mântuit; ... n-au
rămas de ruşine” (vv. 5-6).

2. Isus în agonie şi îngerul întăritor

Ajungând în Grădina Măslinilor, Isus s-a îndepărtat de ucenici „ca la o aruncătură de piatră şi,
îngenunchind, se ruga, zicând: «Părinte, de voieşti, îndepărtează de mine acest pahar. Dar nu voia
mea, ci voia ta să se împlinească». Iar un înger din cer i s-a arătat şi-l întărea. Şi fiind în zbuciumul
durerii, cu mai mare stăruinţă se ruga. Iar sudoarea lui, ca picături mari de sânge, picura pe
pământ” (Lc 22,41-44). Episodul despre apariţia îngerului şi despre sudoarea de sânge îl aminteşte
numai evanghelistul Luca. După cum multe amănunte din copilăria lui Isus, tot el ni le-a relatat, şi
se crede că le-a aflat chiar de la Maica Domnului, îmi vine să cred că şi acest episod el l-a aflat tot
de la Sfânta Fecioară Maria, fiindcă îngerul a fost chiar ea. Nu trebuie să ne mire faptul că sfântul
Luca o numeşte pe Fecioara Maria „înger din cer”, deoarece în Scripturi găsim multe cazuri în care
o fiinţă umană este numită „înger”; cel mai elocvent este cazul lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 11,10);
alt caz: „îngerul meu va merge înaintea ta”, îi spune Domnul lui Moise (cf. Ex 32,34), fiind vorba
despre norul luminos noaptea şi întunecos ziua, şi apoi despre Iosua (cf. Ex 33,2).
În cele mai grele momente ale vieţii, omul face apel la ajutorul iubirii materne; este un adevăr
arhicunoscut. Isus nu putea face excepţie. S-a rugat Tatălui ceresc pentru a-l ajuta să-i împlinească
voinţa. Tatăl îi trimite un înger să-l întărească. Putea să-l întărească un înger mai mult decât Regina

183
LUMEN GENTIUM 16.
184
ALMANAHUL PRESA BUNĂ 1996, 35-36.
 80

îngerilor? Putea înţelege rostul picăturilor de sânge mai mult decât aceea care i-a dat carne şi
sânge? Ştie îngerul ce-i durerea? Din moment ce nu poate suferi, cum poate întări? Dar Fecioara-
Mamă ştie ce-i suferinţa, ştie ce înseamnă transpiraţia de sânge şi simte că este de datoria ei să
culeagă picăturile căzute pe pământ şi să le păstreze în inima ei, aducând alinare şi întărire Fiului
prin prezenţa ei. Îngerul era Fecioara Maria, care nu putea lipsi din Grădina Măslinilor în
momentul dramatic al începutului de angoasă a lui Isus. Cel puţin, aşa cred şi sper să găsesc
înţelegere şi din partea altora.
„Fără vărsare de sânge nu este iertare”, spune autorul Scrisorii către Evrei (9,22). Maria îşi
dovedeşte prezenţa la începutul pătimirii lui Isus ca un „înger din cer”; nu i se văd picăturile de
sânge căzând pe pământ alături de Fiul său, dar ele curg în inima ei, le strânge în inima ei şi le
oferă Tatălui ca ispăşire pentru păcatele lumii. În acest sens, spune şi Chiara Lubich că, „fără
vărsare de lacrimi, nu se obţine convertirea sufletelor. [...] Experimentăm că, pironiţi pe cruce,
devenim mame şi taţi ai sufletelor. Viaţa în unire cu Isus părăsit are astfel drept rezultat maxima
rodnicie”185.
Nu ne putem îndoi de prezenţa Maicii Preasfinte alături de Isus în agonie pe timp de noapte în
Grădina Măslinilor, fiindcă, dacă un evlavios de-al ei, Don Bosco, a fost călăuzit şi apărat de mai
multe ori în chip minunat de un câine numit Grigio, Fecioara Maria a fost mereu călăuzită şi
apărată de Duhul Sfânt, care i-a putut da înfăţişarea de înger, punând în ea chipul învierii, pe care
Isus o aştepta în mormânt ca pe maxima rodnicie a pătimirilor sale.
Pe timpul regelui David a fost o secetă mare. Domnul Dumnezeu i-a arătat cauza: „Sângele
vărsat apasă asupra lui Saul şi asupra casei lui, fiindcă Saul i-a măcelărit pe Ghibeoniţi”.
Ghibeoniţii au cerut ca ispăşire şapte oameni, pe care să-i spânzure. David le-a dat şapte fii ai lui
Saul şi au fost sacrificaţi. Riţpa, mama a doi dintre ei, fiica lui Aia, „a luat un veşmânt de doliu, pe
care l-a întins pe stâncă, de când a început secerişul orzului până când apele din cer s-au revărsat
peste cei ucişi. Astfel, ea nu a îngăduit ca păsările cerului să dea peste ei în timpul zilei, nici fiarele
câmpului în timpul nopţii” (cf. 2Sam 21,1-10). Dacă o mamă nu s-a temut să stea zi şi noapte
alături de cadavrele fiilor, oare putem presupune că Sfintei Fecioare i-ar fi fost frică să fie alături
de Isus în agonie pentru a-l apăra de fantomele descurajatoare, care încercau să-i zădărnicească
opera de mântuire a lumii şi învierea glorioasă? Să ne amintim şi de curajul mamei celor şapte fraţi
Macabei, cu câtă bărbăţie i-a încurajat să rămână statornici în păzirea legilor strămoşeşti! „Iar
mama lor, femeie minunată, a fost mai presus de orice cuvânt şi vrednică de nepieritoare pomenire,
căci, deşi i-a văzut pierind într-o singură zi pe cei şapte feciori ai ei, a îndurat totul cu bărbăţie,
fiindcă ea, împreună cu ei, nădăjduia în Domnul”. „Priveşte moartea” - i-a spus ea celui mai mic -,
„ca în ziua milostivirii să te găsesc pe tine împreună cu fraţii tăi!” „Împăratul lumii ne va învia
întru învierea vieţii de veci”, a spus cel de-al doilea fiu dat chinurilor (cf. 2Mac 7). Curajul unei
femei este cu atât mai mare cu cât sufletul ei este mai curat şi iubirea de mamă mai înflăcărată. Or,
în această privinţă, nimeni n-a fost şi nici nu va fi mai presus de Mama lui Isus.
Isus, ca recunoştinţă faţă de Mama sa, care l-a susţinut în agonie, de pe lemnul crucii, i-o
încredinţează ucenicului Ioan, nu atât ca acesta s-o apere, cât mai mult ca ea, în calitate de mamă a
lui, să fie pentru Biserică, reprezentată sub cruce de Ioan, îndemn spre statornicie în orice încercare
cu speranţa învierii.
„Oare îşi uită femeia pruncul şi de rodul sânului ei nu are milă? Chiar dacă aceasta ar uita, eu nu
voi uita de tine” (Is 49,15). Ar fi putut uita Fecioara-Mamă măcar pentru o clipă de Fiul ei în
agonie? Nu, fiindcă ea este icoana cea mai fidelă a Tatălui ceresc, şi care îşi manifestă iubirea în
formă feminină, aşa cum ne demonstrează Papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică
Dumnezeul bogat în milostivire (Dives in misericordia). „Tatăl, fiind bogat în milostivire” (Ef 2,4),
i-a trasat omului un drum spre sine plin de acţiuni şi evenimente istorice miraculoase. Vechiul
Testament, pentru a defini milostivirea, foloseşte, mai ales, două expresii, fiecare cu o nuanţă
semantică diferită: hesed, care indică o atitudine profundă de bunătate; hesed mai înseamnă şi
„har” sau „iubire”, şi îşi dezvăluie aspectul profund de iubire care dăruieşte, iubire mai puternică
decât trădarea, har mai puternic decât păcatul186.

185
CHIARA LUBICH, Strigătul 48.
186
IOAN PAUL AL II-LEA, Dumnezeu bogat în milostivire 4 (în subsol).
 81

Dumnezeu Tatăl, trimiţându-l pe îngerul său la Fecioara din Nazaret să-i aducă Vestea cea Bună
prin salutul „Bucură-te, cea plină de har” (Lc 1,28), arată că toată milostivirea sa şi-o manifestă
prin Fecioara Maria, deoarece, prin plinătatea harului, ea este mai puternică decât trădarea lui Iuda
şi decât toată mulţimea păcatelor lumii şi în ea trebuie să ne punem speranţa eliberării şi mântuirii
noastre, care se realizează prin Cristos şi duce la Tatăl.
Al doilea cuvânt al milostivirii este şi mai semnificativ, acesta este rahamim şi arată o
„responsabilitate faţă de propria iubire”, şi indică din rădăcină „iubirea mamei (rehem = uter),
indicând o unitate între mamă şi copil. Este o variantă cvasi- „feminină” a fidelităţii masculine faţă
de sine, exprimată de hesed. Pe acest fundal psihologic, rahamim generează o gamă de sentimente,
printre care bunătatea şi duioşia, răbdarea şi înţelegerea, adică promptitudinea în a ierta187.
Putem spune, fără nici o teamă de a greşi, că iubirea lui Dumnezeu se manifestă în lume prin
Isus Cristos în forma feminină a Maicii sale în toate împrejurările vieţii noastre, când suntem
asaltaţi de angoasă sau de alte greutăţi ce caută să ne întunece speranţa.

3. Angoasă şi speranţă

Cuvintele psalmistului: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, repetate de
Isus pe lemnul crucii, arată faptul incontestabil că Isus a fost om cu adevărat, moştenitor al
angoasei lui Adam, fiindcă singurătatea ucigătoare şi-a pus amprenta asupra lui.
„Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18) a spus Domnul Dumnezeu văzându-l pe Adam
singur. Ca remediu al singurătăţii, a creat-o pe Eva din coasta lui (Gen 2,21), ca să simtă bucuria
vieţii, asemenea persoanelor din Sfânta Treime. Numai că Şarpele viclean i-a dat Evei ceva din
singurătatea lui infernală, pe care ea i-a împărtăşit-o lui Adam, şi aşa i-a cuprins frica pe amândoi
şi s-au ascuns din faţa Creatorului, fiindcă au pierdut bucuria vieţii, simţindu-se goi (cf. Gen 3,8-
10). Astfel, în loc de unul singur, s-au aflat doi singuri, fiindcă păcatul a introdus disensiunea nu
numai intre ei, ci şi între ei şi Dumnezeu. Se pare că Adam a ajuns până acolo încât să-l
învinuiască pe Creator că femeia pe care i-a dat-o n-a fost suficient de bine creată, fiindcă l-a indus
în eroare (cf. Gen 3.12).
Nu se putea ca acela care le-a moştenit firea omenească şi singurătatea ambelor persoane:
„Singurătate în doi”, cum numea revista Urzica familia modernă prin anii 1965, să nu se simtă
singur pe lume. Isus, care a luat asupra sa păcatele ambelor persoane şi ale tuturor urmaşilor lor, nu
a făcut păcat, dar s-a făcut păcat şi a fost tratat de Tatăl ca păcătos spre folosul nostru (cf. 2Cor
5,21); şi-a însuşit singurătatea dintre om şi Dumnezeu. Strigătul său însă, din adâncul singurătăţii,
asemenea psalmistului care l-a prefigurat: „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne! Doamne, auzi
glasul meu! Pleacă-ţi urechea la glasul rugăciunii mele!” (Ps 130/129, 1-2), nu se putea să nu fie
auzit de Tatăl, care „este iubire” (1In 4,16).
Părăsirea şi singurătatea se unesc şi dau naştere angoasei, unui chin sufletesc deosebit de crud,
comparat cu focul Iadului. Omenirea, chinuită de angoasă, a căutat de-a lungul secolelor înainte de
Cristos să scape de singurătate şi părăsire prin chipurile cioplite, ca să-şi aibă zeii aproape de sine.
Suferinţa, spune J. Maritain, „există în Dumnezeu în chip infinit mai real decât există în noi,
însă fără nici o imperfecţiune, deoarece, în Dumnezeu, aceasta alcătuieşte o unitate absolută cu
iubirea”188. Deşi nu-mi aduc aminte care, Voltaire sau Jean Jacques Rousseau, un autor a spus că îşi
are şi Dumnezeu Iadul său: iubirea. Iad pe care profetul Osea îl redă prin cuvintele Creatorului: „O,
cum te voi lăsa, Efraime! Cum te voi părăsi, Israele! Inima se zvârcoleşte în mine, mila mea
clocoteşte” (Os 11,8).
Sfinţii Părinţi spun că tot ceea ce a fost asumat de Isus a fost mântuit; iar teologul K. Rahner
comentează: „Tot ceea ce el a asumat este mântuit, pentru că în acest mod a devenit viaţă şi
destinul lui Dumnezeu însuşi. El a asumat moartea: deci moartea trebuie să fie ceva mai mult decât
o cădere în neant. El a asumat părăsirea: deci singurătatea întunecată trebuie să cuprindă în sine şi
făgăduinţa unei fericite vecinătăţi divine. El a asumat eşecul; deci înfrângerea poate fi izbândă. El a
asumat părăsirea din partea lui Dumnezeu; deci Dumnezeu ne este aproape şi atunci când ne

187
Id. o. c., DBM 4 (în subsol).
188
J. MARITAIN, Approches sana entraves, Scritti di filosofia cristiana II, Roma, 1978, 291.
 82

simţim părăsiţi de el. El a asumat totul; deci totul este mântuit” 189. Nu în opoziţie, ci oarecum
paralel cu expunerea lui K. Rahner, am şi eu un punct de vedere pe care îl susţin, anume că, pe
cruce, Isus a încercat să-şi asume neantul; mai rea decât moartea trupească e moartea veşnică,
adică trecerea totală în nefiinţă, şi în faţa lui „a nu fi” s-a speriat, s-a îngrozit şi a strigat cu speranţă
împotriva oricărei speranţe, fiindcă se vedea „păcat”. Eli, Eli, lama sabactani?, a strigat către Tatăl
cu o angoasă infinit mai mare decât cea pe care au încercat-o ucenicii pe marea furtunoasă:
„Doamne, salvează-ne, că pierim!” (Mt 8,25), fiindcă: „Atunci când (Tatăl), fără a se sluji de
făpturile sale ca de nişte instrumente menite a-l face pe Fiu să sufere, devine el însuşi, nu atât
principiu al crucii, cât însăşi crucea Fiului său (părăsindu-l), [...] ascunzându-i calitatea de Părinte,
ba chiar şi pe cea de Dumnezeu care revarsă torentele suave ale bunătăţii sale, atunci Isus nu-i mai
spune Tată, ci Dumnezeu”190, arătând că Dumnezeu este mai milostiv decât orice tată, dar
bunătatea unui Dumnezeu este întrecută când acesta este îi este şi Tată, căruia îi poate încredinţa
sufletul (Lc 24,46) cu convingerea supremei împliniri a voinţei sale.
Deşi Isus afirmase mai înainte: „Nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu mine” (In 16,33),
fiindcă şi-a asumat riscul neantului şi a simţit că Tatăl nu mai este cu el, singura scăpare pentru „a
fi” mai departe a rămas Dumnezeu şi şi-a îndreptat ruga spre el: „În zilele trupului său, el a adus,
cu strigăt tare şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către acela care putea să-l mântuiască din moarte şi a
fost ascultat pentru evlavia sa” (Evr 5,7), convins fiind că Acela care Este nu poate să nu fie şi, o
dată ce „este”, poate salva. Prin urmare, adevărata moarte a lui Isus de pe cruce nu era cea
trupească, ci aceea în care era gata să se scufunde în nefiinţă totală. În acest sens, cred că sunt de
acord cu K. Rahner.
„Pentru evlavia sa a fost ascultat”; ceea ce psalmistul spune că Domnul Dumnezeu „n-a trecut
cu vederea şi n-a dispreţuit suferinţa nenorocitului şi nu şi-a ascuns faţa de la el, ci, când l-a strigat,
a auzit” (Ps 22/21,25). Aceasta este învierea adevărată, care va avea o consecinţă benefică şi
asupra trupului în a treia zi după moarte, devenind garanţia incontestabilă a fericitei noastre
speranţe de viaţă veşnică.
Care este rolul Preacuratei Fecioare Maria în această speranţă fericită?
Când a spus îngerului Gabriel: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38), ea
şi-a asumat „crucea lui Isus”, adică angoasa.
Sfântul Ioan al Crucii spune: „Deoarece Cristos este calea, şi ea constă în a muri firii noastre, în
ceea ce aparţine simţurilor şi spiritului, vreau acum să vă fac să înţelegeţi cum se poate înfăptui
aceasta: imitând exemplul lui Isus, modelul şi lumina noastră”191. Prima care l-a urmat a fost Mama
sa, şi vom vedea cum în cele ce vor urma.
A-i urma pe Isus şi pe Fecioara-Mamă în singurătatea ucigătoare - angoasa mântuitoare - este
posibil, dar numai prin puterea Duhului Sfânt, în conformitate cu învăţătura sfântului Paul, ca să
zdrobim în mădularele noastre pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea, lăcomia şi
orice fel de închinare la idoli (cf. Col 3,5) şi să nu fim duşmanii crucii lui Cristos (cf. Fil 3,18), ci
de a lua şi de a purta crucea de fiecare zi pe urmele lui Isus, fiindcă numai aşa se poate face pasul
decisiv: „Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul”, şi astfel, îi dăm posibilitatea Fecioarei
Maria să ne arunce pe genunchii lui Dumnezeu, ca să avem viaţa sa dumnezeiască.

4. Angoasa umană cu şi fără speranţă

Am afirmat mai sus că teama este o moştenire de la Adam (cf. Gen 3,10) şi devine angoasă -
frică chinuitoare - cu cât scade nivelul speranţei. Dante Alighieri a pus pe poarta Infernului
aforismul: „Lăsaţi orice speranţă voi toţi care intraţi aici”. Iadul este locul sau, mai bine zis, starea
nefericită a sufletului celor fără de speranţă, fiindcă ea poate fi oriunde pe pământ, în Cosmos, ca şi
în lumea de dincolo.
Un expert în problema angoaselor este scriitorul Gaetano Mollo (n. 1947, profesor de
metodologie şi didactică la Institutul de Filozofie al Universităţii din Perugia şi cercetător în

189
K. RAHNER, Misteria della vita di Cristo, Ecce homo II, Roma, 1968, 173-174.
190
L. CHARDON, La Croix de Jesus I, Paris, 1895, 257.
191
SF. IOAN AL CRUCII, Salita del Monte Carmelo, II, 7, 9.
 83

domeniul formării morale). El susţine că angoasa îl plasează pe om, din punct de vedere emoţional,
la mijloc: între atracţia iubirii şi cea a urii, între dorinţa de a trăi şi aceea de a muri. Chinul
angoasei îl duce pe om la un pas de sinucidere; este momentul cel mai dramatic din viaţă, când
speranţa apune şi orizontul se întunecă. Simţirea angoasei derivă din condiţia de a fi în faţa
„neantului” şi a lui „nicăieri”. Perceperea conştientă a angoasei îi permite omului să înţeleagă
posibilitatea autentică a propriei sale existenţe, prin conştiinţa de „a fi-pentru-sfârşit”, ca totalitate
a capacităţii de a fi al lui „Dasein”, adică de „a-fi-reţinut în-mod-interior în nimic”. Angoasa, care
nu-i departe de atei, devine un plan existenţial de nedepăşit, experimentat, mai ales, de Sartre, care
spune: „În angoasă mă percep total liber şi, în acelaşi timp, neputincios de a face să derive din
mine sensul lumii”192.
De angoasă poate fi cuprins atât sufletul celui bun, cât şi al celui rău. Ea se prezintă ca o
caracteristică universală a naturii umane, deoarece din ea apare păcatul, situaţie comună tuturor
fiinţelor omeneşti193. Or, Isus având firea omenească, era supus angoasei, dar în faţa posibilităţii ca
din ea să apară păcatul, a strigat cu toate forţele fiinţei după ajutorul lui Dumnezeu, ca să fie
eliberat de păcatul ce aduce moartea veşnică şi a fost ascultat (cf. Evr 5,7). În cazul lui Isus,
angoasa arată gradul sublim de inocenţă, fiindcă, pe de o parte, ea nu este vinovăţie, iar pe de altă
parte, nu este incompatibilă cu fericirea inocenţei. Dar prin strigătul său puternic pentru a fi
eliberat - Eli, Eli, lama sabactani? -, Isus i-a transmis Mamei sale angoasa sa, că, dacă l-a părăsit
Tatăl, se înţelege că l-a părăsit şi Mama, dar asta nu înseamnă că i-a transmis o suferinţă
incompatibilă cu fericirea, ci fericirea ei în speranţă se concretizează în lacrimi de durere. Este un
mister dumnezeiesc: angoasă totală în simbioză perfectă cu fericirea totală în realizarea mântuirii,
exprimată în „S-a săvârşit” (In 19,30), ceea ce înseamnă bucurie pascală.
Noi mărturisim în Crez că Isus „a murit, s-a îngropat şi s-a coborât în Iad”. A coborât la cei fără
de speranţă sau a suferit chinurile celor fără de speranţă? Despre angoasa lui Isus am spus câte
ceva şi voi mai adăuga, dar ceea ce mărturisim în Crez ne informează corect Catehismul Bisericii
Catolice, când spune:

„Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale Pământului. Cel ce s-a coborât, acela este, care s-a
şi suit” (Ef 4,9-10). Simbolul Apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui
Isus în Iad şi învierea lui din morţi a treia zi, deoarece, prin Paştele său, el a făcut să ţâşnească viaţa
din străfundurile morţii:
„Cristos, Fiul său,
care, înălţându-se din adâncul mormântului,
şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină
şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vechilor. Amin”194.

Afirmaţiile frecvente din Noul Testament, după care Isus „a învia din morţi” (Fap 3,15; Rom
8,11; 1Cor 15,20), presupun că, înainte de Înviere, el a locuit în lăcaşul morţilor (cf. Evr 13,20).
[...] Dar el a coborât acolo ca mântuitor, proclamând Vestea cea Bună spiritelor prizoniere (cf. 1Pt
3,18-19).
Scriptura numeşte Iad, Şeol sau Hades (cf. Fil 2,10; Fap 2,24; Ap 1,18) lăcaşul morţilor în care
s-a coborât Isus cel mort, fiindcă cei ce se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu (cf. Ps
6,6; 88,11-13). [...]
Prin expresia „Isus s-a coborât în Iad», Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi
că, prin moartea sa pentru noi, el a învins moartea şi pe Diavol, «care are stăpânirea morţii” (Evr
2,14)195.
Deci: Iadul în care a coborât Isus nu-i locul angoasei fără speranţă.
Mulţi sfinţi au avut în sufletul lor acest Iad curăţător şi mântuitor al angoasei. Fericitul nostru
Ieremia şi-a părăsit familia şi ţara de frica Iadului şi a plecat în Italia, ca să-şi găsească mântuirea.

192
GAETANO MOLLO, Dincolo de angoasă 53-55.
193
Id. o. c., DA 63.
194
VIGILIA PASCALĂ 18; Exultet.
195
CBC 146-147.
 84

Sfântul Ioan Maria Vianney îşi revelează angoasa, zicând: „Ah, de n-aş avea măcar ispita de
disperare! Mi-e mult mai greu să mă apăr împotriva ispitei de disperare decât împotriva ispitei de
mândrie. Ispita mea este disperarea”196. După vârsta de 17 ani, Francisc de Sales a avut o perioadă
deosebit de critică: şi-a pierdut pofta de mâncare, somnul, culoarea feţei şi veselia, încât toţi care îl
priveau se umpleau de milă faţă de el; iar el nu făcea altceva decât să se tânguie: „Aşadar”, zicea
el, „voi fi lipsit de harul Dumnezeului meu, care în trecut s-a arătat atât de binevoitor şi de blând cu
mine. O, iubire, o, frumuseţe, căreia eu i-am închinat toată inima mea, de acum nu voi putea să mă
mai bucur de mângâierile tale? O, Marie, Maica lui Dumnezeu, cea mai strălucitoare dintre toate
fiicele Ierusalimului, nu voi putea, deci, să te văd în cer? Ah, Stăpână, de nu-mi va fi dat să văd
frumoasa ta faţă în cer, cel puţin, nu îngădui să te blestem pentru totdeauna în Iad!” 197 Aceştia şi-au
păstrat speranţa în angoasă, dar sunt şi cazuri în care speranţa apune la orizontul existenţei umane
şi sufletul se simte ca în Iad. Iată mărturia filozofului Socrate: „Am intrat întinat în această lume.
Am trăit în îndoială. Mor cuprins de teamă, nu ştiu unde mă duc: Dumnezeule, Dumnezeule,
îndură-te de mine!”198. Schopenhauer, pe patul de moarte, chinuit de boală, striga: „Dumnezeul
meu! Dumnezeul meu!” Medicul care-l îngrijea l-a întrebat: „Există Dumnezeu şi în filozofia
Dumneavoastră?” „Vai!” - răspunse filozoful - „filozofia mea fără Dumnezeu nu poate face nimic
în faţa morţii”. Dar când şi-a revenit din boală şi medicul i-a amintit de tânguirea lui, a strigat:
„Lasă-mă în pace! Aceste poveşti sunt bune pentru copii, filozoful nu are trebuinţă de Cristos” 199.
Mai avem un exemplu în M. Eminescu. El îşi exprimă angoasa în versuri:

„Străin de tot, pierdut în suferinţă

Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea,
Redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”200

5. Veşnicia clipei

Când angoasa îşi atinge culmea, clipa pare veşnicie; când fericirea este deplină, veşnicia pare
clipă.
Lui Isus de pe cruce, clipele i se par veşnicie. În acest infern al clipei, el strigă cu un fel de
nerăbdare: Eli, Eli, lama sabactani? – „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”
(Mt 27,46) Prin aceste cuvinte, el împărtăşeşte angoasa sa Mamei sale de sub cruce, dar pentru a o
scuti de „veşnicia clipei”, o încredinţase ucenicului Ioan, ca să aibă parte singur de tot ce înseamnă
„cunoaşterea durerii”, vrea să fie fără nici un pic de mângâiere din partea celei mai iubite fiinţe din
această lume, ca singur să facă o unitate cu suferinţa pentru naşterea „omului nou”, omul învierii,
pentru a da valoare tuturor suferinţelor din lume, care vor fi unite cu pătimirile sale. Maria, Mama
lui Isus, spune sfântul evanghelist Ioan, „stătea lângă cruce” (In 19,25) ca „prima răscumpărată”
cu speranţa învierii şi a cărei suferinţă capătă putere mântuitoare din angoasa Fiului. Aici, ea
înţelege deplin milostivirea Tatălui şi devine „Maica Milei”, fiindcă Isus Cristos, Fiul său, este
trimis de Tatăl să fie revelaţia îndurării lui Dumnezeu (cf. In 3,16-18). Mântuitorul Isus a venit nu
să osândească, ci să ierte, să reverse îndurare (cf. Mt 9,13)201.
Devenind „Mama milostivirilor divine”, Isus îi încredinţează, în persoana lui Ioan, Biserica şi
întreaga omenire.

196
DUMEA CLAUDIU, Dacă vrei să fii desăvârşit 145.
197
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 63.
198
N. PURA, Culegere de pilde 12.
199
Id. o. c., CP 25.
200
M. EMINESCU, Sonet.
201
IOAN PAUL AL II-LEA, Veritatis splendor 118.
 85

„La picioarele Crucii, atunci când ea îl primeşte pe Ioan ca fiu, atunci când cere, împreună cu
Cristos, iertare de la Tatăl pentru cei care nu ştiu ce fac (cf. Lc 23,34), Maria, în ascultare
desăvârşită faţă de Duhul Sfânt, experimentează bogăţia şi universalitatea iubirii lui Dumnezeu,
care îi lărgeşte inima şi o face capabilă să îmbrăţişeze tot neamul omenesc. Ea devine astfel Mama
tuturor şi a fiecăruia dintre noi, Mama care ne dobândeşte îndurarea dumnezeiască.
Maria este un semn luminos şi un exemplu atrăgător de viaţă morală: «Însăşi viaţa ei este o
învăţătură pentru toţi», scrie sfântul Ambrozie, care, adresându-se, în special, fecioarelor, dar într-o
perspectivă deschisă tuturor, afirmă: «Prima dorinţă arzătoare de a învăţa este inspirată de nobleţea
învăţătorului. Şi cine este mai nobil decât Mama lui Dumnezeu? Cine este mai strălucitor decât
aceea care a fost aleasă de Strălucirea însăşi? [...] Şi nouă ne adresează îndemnul dat slujitorilor la
Cana Galileii, în timpul ospăţului de nuntă: «Faceţi ceea ce vă va spune el» (In 2,5). [...]”
„Maria împărtăşeşte condiţia noastră umană, dar într-o transparenţă totală faţă de harul lui
Dumnezeu. Necunoscând păcatul, ea este în măsură să compătimească orice slăbiciune. Ea îl
înţelege pe omul păcătos şi îl iubeşte cu o iubire de mamă. Iată de ce ea este de partea adevărului şi
împărtăşeşte povara Bisericii de a reaminti exigenţele morale tuturor şi în toate timpurile. Din
acelaşi motiv, ea nu acceptă ca omul păcătos să fie înşelat de oricine ar pretinde că-l iubeşte,
justificându-i păcatul, deoarece ştie că astfel s-ar zădărnici jertfa lui Cristos, Fiul său”, spune Papa
Ioan Paul al II-lea202.
Fiindcă Fecioara Maria „a stat sub cruce”, nu numai că a devenit prima răscumpărată anticipat
încă din veşnicie prin meritele suferinţelor lui Isus şi pecetluite aici prin sângele pe care ea i l-a dat
ca să devină sigiliu dumnezeiesc, dar devine „Mamă şi împărţitoare a milostivirilor divine”, pentru
a forma „omul învierii”, capabil de a fi fiu al lui Dumnezeu.
Isus, de pe înălţimea crucii, privind peste veacuri drama omenirii căzute în păcat şi în angoasa
generată de o mentalitate nihilistă - „moartea lui Dumnezeu” (Nietzsche 1844-1900) - în persoana
lui Ioan, îi dă acestei lumi o speranţă: „Iat-o pe mama ta” (In 19,27), mama care poate naşte noi
dumnezei în persoana oricărui ucenic dispus să „stea” sub crucea Fiului. Dintre cei despre care
Dumnezeu a spus: „Sunteţi dumnezei şi fiii Celui Preaînalt” (Os 2,2), Ioan este primul născut din
iubirea lui Isus şi iubirea Mamei sale: ucenic feciorelnic, prevestitor al timpului din parusie, când
toţi vor fi fii ai învierii, ca îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).
Origene din Alexandria (sec. al III-lea) spune: „Nimeni nu poate înţelege cu adevărat sensul
[Evangheliei după Ioan] decât acela care a stat la pieptul lui Isus şi a primit de la el ca Maria să-i
fie lui mamă... Cel ce este perfect nu mai trăieşte el însuşi, ci Cristos trăieşte în el; iar dacă Isus
Cristos trăieşte în el, atunci se spune despre el Mariei: «Iată-l pe fiul tău, Cristos»”203.
Când Isus, pe cruce, a spus: „Mi-e sete” (In 19,28), şi-a exprimat speranţa de a trăi. Este o
rugăciune adresată Duhului Sfânt după „apa vie” pentru Biserica sa, fiindcă el nu se mai simte
izvor, deoarece este uscat de păcatele lumii. Satisfăcut de faptul că Duhul Sfânt i-a ascultat ruga,
spune: „S-a împlinit” (In 19,30), având bucuria să constate că, prin înălţarea sa pe cruce, poate
trage totul la sine, fiindcă a devenit primul „sărac cu duhul”, cu dreptul de a moşteni împărăţia lui
Dumnezeu (cf. Mt 5,3).
Ca să poţi pătrunde într-un suflet, trebuie să te goleşti total de tine însuţi; cu atât mai mult cu cât
cei „plini de sine” nu acordă nici un spaţiu pentru alţii; dar când omul reuşeşte să se reducă pe sine
la „nimic”, aşa cum propune sfântul mistic Ioan al Crucii, se poate pătrunde oriunde.
Isus pe cruce se reduce pe sine însuşi la „nimic”: trupul l-a dat călăilor pentru a-l pironi pe cruce
şi apoi mormântului pentru a fi sigilat de duşmani, pe Mama sa i-a dat-o lui Ioan, sufletul i-l dă
Tatălui ceresc. Numai în această postură de „nimic” poate pătrunde oriunde, în orice suflet, pentru
a-l atrage la sine. În acest sens cred că a spus Charles Peguy că Isus este un astru care străluceşte
prin absenţa sa204 şi Chiara Lubich ţine să adauge că „Isus, în părăsirea sa, nimicindu-se total pe
sine, spune că Dumnezeu este totul”205.

202
Id. o. c., VS 120.
203
JAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 27, îl citează pe Origene, Comentariu
asupra Evangheliei după Ioan I, 6.
204
CHIARA LUBICH, Să trăim în interior 201.
205
Id. o. c., Strigătul 51.
 86

Din „nimic”-ul lui Isus de pe cruce se naşte „fericirea”: „Fericiţi morţii care mor întru Domnul”
(Ap 14,13). Prima care a dorit să-l urmeze pe Isus pe calea despuierii totale a fost Mama sa, fiindcă
a înţeles că Isus părăsit - redus la nimic - este modelul acelora ce îl iubesc pe Dumnezeu din toată
inima, din tot sufletul, din toate puterile, al acelor „îndrăgostiţi” de Dumnezeu, cum spune Chiara
Lubich, „fiindcă Isus părăsit îl iubeşte pe Dumnezeu chiar şi atunci când Dumnezeu îl
părăseşte”206.
Îmi vine să cred că în cuvintele Crezului: „S-a coborât în Iad”, Isus, numai în postura de
„nimic”, a putut pătrunde chiar în Iadul ticsit de îngerii plini de sine, spre a le arăta că poate fi
fericit în „nimicul propriu”, fiindcă prin acest nimic se poate pătrunde şi se poate rămâne în
Dumnezeu pe veci.
Când Sfânta Fecioară din Nazaret s-a definit pe sine drept „roaba Domnului” (cf. Lc 1,38), s-a
deschis spre acea dăruire totală de sine, care, prin „nimic”-ul său, poate pătrunde în toate inimile
spre a le deschide gândurile - cugetele (cf. Lc 2,35) -, pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, spre
învierea din Ziua de Apoi (cf. In 6,40), ne dă speranţa că şi noi, făcându-ne „nimic” sub crucea lui
Isus, devenim copiii ei, fraţi ai lui Isus şi fiii Tatălui ceresc.

CAPITOLUL AL VI-LEA

MOARE SPERANŢA?

Evangheliştii sinoptici descriu moartea lui Isus de pe cruce astfel: Matei: „Isus, strigând încă o
dată cu glas puternic, şi-a dat duhul” (Mt 27,50); Marcu relatează: „Isus, scoţând un strigăt mare,
şi-a dat duhul” (Mc 15,37); Luca spune: „Isus, strigând cu glas mare, a rostit: «Părinte, în mâinile
tale dau duhul meu». Şi aceasta zicând, şi-a dat duhul” (Lc 23,46). Evanghelistul Ioan, care era de
faţă, cred că relatează mai exact: „Iar dacă a luat oţetul, Isus a zis: «S-a săvârşit». Şi, plecându-şi
capul, şi-a dat duhul” (In 19,30).
Toţi relatează că Isus a murit: „şi-a dat duhul”.
Isus este speranţa noastră (cf. 1Tim 1,1). A murit speranţa noastră? Nu, ci şi-a dat duhul cu
„strigăt puternic”, a murit trupeşte ca orice om, dar a pus în evidenţă speranţa vieţii: opera
mântuirii s-a săvârşit şi omul îşi poate da sufletul în mâinile Tatălui - adică Duhului Sfânt şi Fiului,
consideraţi braţele Tatălui -, adică Duhului Sfânt, care este izvorul vieţii, deoarece l-a înviat pe
Cristos din morţi şi va face vii şi trupurile noastre (Rom 8,11). Cu toate acestea, moartea continuă
să rămână pentru cei mai mulţi angoasa cea mai chinuitoare şi nu înţeleg de ce.
Pedagogia divină ne învaţă multe cu blândeţe şi suavitate, dar, dat fiind faptul că omul este leneş
din fire, din cauza păcatului, îl sileşte de multe ori să înveţe şi de frică. Împreună cu Universul,
omul suferă chinurile naşterii pentru o lume nouă, pentru o viaţă fără de sfârşit. Folosind o
comparaţie instructivă, putem spune că, pe Pământ - mama noastră din care ne-am născut, dar de
care mai suntem încă ombilical legaţi - suntem aşa cum este pruncul în sânul mamei, dar cu un
avantaj că ştim că existăm. Peter Kreeft, citat de John Breck, spune: „În pântece, fătul face multe
dintre actele pe care va avea nevoie să le facă o dată ce se va naşte, cum ar fi loviturile cu
picioarele şi înghiţiturile. La fel, în lume, o persoană face lucrurile pe care va avea nevoie să le
facă după moarte, mai ales, de a cunoaşte şi de a iubi; acestea sunt cele două valori subliniate de
către toţi sfinţii, misticii şi trăitorii”207.
Dreptul de a muri este unul singur, aşa cum ni l-a descoperit Isus: iubirea. Dar nimeni nu are o
speranţă mai mare în viaţa veşnică decât acela care moare din iubire. Primul exemplu din istorie -
care a murit din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele - este Isus, iar aceea care l-a urmat a
fost Fecioara-Mamă. Ea, asumându-şi dreptul de a muri din iubire - ceea ce, de fapt, este mai mult
o adormire, fiindcă moartea este cauzată de păcat -, vrea să mărească în noi speranţa vieţii veşnice,
ca să ştim să murim din iubire, adormind în Domnul. Acesta este rezumatul întregului capitol.

1. Speranţa şi misterul morţii

206
Id. o. c., Strigătul 50.
207
JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii 255.
 87

Puterea spirituală a speranţei se manifestă, mai presus de toate, în faţa enigmei fundamentale a
vieţii, care este concretizată în misterul morţii. Pe reversul oricărei medalii, care caută să
absolutizeze numai această viaţă de pe pământ, stă scris: Memento mori! – „Adu-ţi aminte că vei
muri!” La această răscruce de drumuri se impune imperios o alegere decisivă: sau „absurdul”
(nefiinţa), adică nonsensul vieţii individuale şi colective din cadrul istoriei - fiindcă, aşa cum
constată Mircea Eliade: „Poate cea mai şocantă victorie, tragică neapărat, a gândirii secolului
nostru este aceea că a anulat moartea, ea nu mai există, mai precis, şi-a schimbat chipul şi se
numeşte Neant. Omul vine din Neant şi, după o clipă confuză de respiro, reintră în Neant, deci se
află între două neanturi, sau câte?” 208 - sau admiterea adevăratului sens al vieţii, pe care noi singuri
nu suntem în stare ontologic să-l realizăm.
Timpul, „clipa de respiro”, care este durata proprie omului ca spirit încarnat, îi descoperă
omului tocmai caducitatea sa, îi descoperă prezenţa ascunsă a nimicului din mărginirea sa de
creatură, îi arată clar că existenţa sa este sortită morţii. Aceasta îl constrânge pe om să încerce
propria sa realizare. Prin actele repetate ale libertăţii sale în relaţiile cu alţii şi cu lumea
înconjurătoare, este determinat să experimenteze cu propriile simţuri cum prin nici o acţiune
pornită din proprie iniţiativă, datorată libertăţii, nu poate să ajungă, să se statornicească şi să se
mulţumească total în sine numai cu sine însuşi. Pe de altă parte, caracteristica sufletului omenesc
de a fi atotprezent, nu ca atribut divin, ci în miniatură, datorită faptului că este creat după chipul lui
Dumnezeu, adică având capacitatea limitată de a face o unitate dintre trecut, prezent şi viitor, îl
avertizează pe om că există în adâncul intimităţii lui ceva care depăşeşte durata succesivă a
timpului. După cum spune şi L. Raicu: „Spiritul, cu cât este mai autentic şi mai elevat (adică mai
aproape de prototipul creat de Dumnezeu), cu atât mai tare duce dorul vieţii” 209. Omul este în timp,
dar depăşeşte timpul; el poartă în conştiinţa de sine capacitatea unei plenitudini supratemporale, pe
care, chiar dacă nu o poate realiza numai cu propriile puteri, o poate primi ca „dar”. Existenţa
omului tinde spre viitorul unei vieţi eliberate pentru totdeauna de caducitatea timpului şi a morţii.
Speranţa creştină salvează omul de la pierzare, fiindcă salvează timpul, îl constrânge să intre în
dinamica vieţii veşnice deja începute şi se află în plină tensiune evolutivă spre plenitudinea
definitivă. P. Tilich spune:

„Dacă eu vorbesc adesea despre speranţa în viaţa veşnică, trebuie să mă mărginesc la întrebarea:
ce îmi dă dreptul la o astfel de speranţă? Răspunsul este: pentru că am experimentat prezenţa Celui
Veşnic în mine şi în lumea noastră. Aceasta este baza speranţei în participarea la viaţa veşnică,
aceasta este justificarea ultimei noastre speranţe. Adevărata speranţă în viaţa veşnică este posibilă
numai dacă noi o experimentăm deseori aici şi acum, cât suntem în timp. Gradul de siguranţă al
unei astfel de experienţe depinde de măsura cu care noi deja de pe acum participăm la viaţa Celui
Veşnic. Ea poate fi mai mare sau mai mică, dar un lucru este sigur: speranţa nu constituie o unitate
în permanenţă, ci este fragmentată de dubii, de ezitări, de disperări, de descurajări, ca şi de stări
extatice. Cu toate acestea, este unica speranţă care ne dă dreptul la ultima noastră speranţă”210.

Garanţia că toate acestea au un sens şi, prin urmare, baza definitivă a siguranţei speranţei este
credinţa în Cristos mort şi înviat şi darul Duhului Sfânt. Timpul omului, transformat de Duhul lui
Cristos, participă la timpul lui Cristos, şi astfel, devine „memorialul” vieţii. Pe de o parte, el este
timpul sortit sfârşitului, şi astfel, impune luarea unei decizii faţă de moarte; pe de altă parte, el este
timpul care tinde spre plenitudinea sa supranaturală prin trecerea „furcilor caudine” ale morţii.
(„Furcile caudine” vin de la Strâmtoarea Caudium din Munţii Apenini, unde, în 321 î. C., armata
romană, înfrântă de samniţi, umilită, a trecut cu ruşine printr-o poartă joasă, formată din trei suliţe.)
Caducitatea timpului provine din condiţia omului de creatură şi din fragilitatea libertăţii sale,
supusă puterii de dezintegrare pe care o are păcatul. Orientarea sa spre plenitudine aparţine „noii
creaţii” prin intermediul darului divin al Duhului Sfânt. Timpul omenirii răscumpărate de Cristos

208
MIRCEA ELIADE, Arta de a muri 5.
209
N. STEINHARDT, Primejdia mărturisirii 224.
210
P. TILICH, Il dirito alla speranza in Religione biblica e la ricerca delle realta ultima.
 88

este un timp ce tinde să participe la viaţa veşnică a lui Dumnezeu, adică la plenitudinea viitorului
absolut. Dacă aş da o definiţie timpului, prin analogie, cred că n-aş găsi alta mai bună decât că el
este protuberanţa veşniciei, fiindcă, aşa cum din Soare se ridică protuberanţe şi se întorc spre a se
contopi din nou cu masa solară, tot aşa, cred că timpul iese din veşnicie şi se întoarce în veşnicie.
Totul îşi capătă înţelegere prin speranţă. Timpul şi istoria îşi păstrează, de fapt, valoarea lor
dublă. Numai speranţa îi dă omului capacitatea de a trăi tensiunea prezentă între riscul propriului
faliment, nesiguranţa în sine faţă de viitor şi încrederea în promisiunea lui Dumnezeu care vine şi
care va veni. În acest sens, ea este acceptarea anticipată şi continuă a morţii, prin abandonarea
totală de sine însuşi în braţele lui Dumnezeu (Fiul şi Duhul Sfânt), care ne va învia din morţi.
Astfel, viaţa limitată se eternizează, întrucât este limitată, nu printr-o continuitate fără limită în
timp, ci prin absorbirea ei de către misterul lui Dumnezeu, datorită timpului memorial al lui
Cristos.
Experienţa morţii rămâne în tot tragicul ei, ca o asemănare cu moartea lui Cristos, pentru a ne
insera în memorialul ei. Speranţa creştină trece, fiind legată de viaţă, aşa cum am spus-o, prin
„furcile caudine” ale smereniei, ale suferinţei şi ale necazurilor ce aparţin ca structură existenţială a
condiţiei umane. Cu toate acestea, a spera în depăşirea morţii îi dă creştinului libertatea pentru o
viaţă opusă unei pure autoafirmări al cărei adevăr este moartea şi îl împinge spre o existenţă ce se
dobândeşte prin altcineva şi care poate schimba lumea. Prin aceasta se face cunoscută siguranţa
viitorului lui Dumnezeu: „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţi”
(1In 3,14), fiindcă, aşa cum spune Sfânta Scriptură: „Iubirea este tare ca moartea” (Ct 8,6), ba chiar
mai tare, fiindcă nu va dispărea niciodată (cf. 1Cor 13,8), şi numai cine tăgăduieşte realitatea
iubirii are dreptul la neant, fiindcă a tăgădui realitatea iubirii este, într-adevăr, o absurditate. Dar,
din moment ce Dumnezeu ne-a cerut iubirea (şi încă prin cea mai mare poruncă), ne-a dat şi
siguranţa speranţei în viaţa veşnică, în deplina victorie asupra morţii. Ar fi absurd să ceri iubirea -
adică ceea ce este mai nobil în om - în schimbul neantului, nefiinţei, să ceri totul în schimbul
nimicului. Nu se poate concepe un Dumnezeu al absurdului.
În Itinerarul iubirii Maicii Domnului, am arătat cum Preacurata vine în ajutorul speranţei
noastre pe drumul iubirii, fiindcă ea, înainte de a crede şi de a spera, a iubit. Credinţa şi speranţa în
noi sunt puse înaintea iubirii numai datorită faptului că ne-am născut cu păcatul strămoşesc pe
suflet, dar cum în Cea Neprihănit Zămislită nu numai că nu a fost nici umbră de păcat, ci a fost
„plină de har”, iubirea ei este suportul matern al credinţei şi speranţei noastre. Iubirea Fecioarei-
Mame ne ajută să ne naştem la o speranţă vie.

2. A face speranţă din moarte

A face speranţă din moarte este o invenţie, mi se pare, echivalentă cu a face lumea din nimic.
Dumnezeu, care a făcut lumea din nimic, i-a dat şi omului darul de a face speranţă din moarte; este
un dar al atotputerniciei divine, obţinut prin moartea lui Isus.
Într-o convorbire avută cu Maica Tereza de Calcutta - „mereu cu rozariul în mână” -, scriitorul
italian Renzo Allegri a întrebat-o prin surprindere: „Vă este frică de moarte?” La care ea, după ce l-
a privit în ochi câteva clipe, a râs zdravăn şi apoi a spus:

„Nu, nu-mi este frică deloc. A muri înseamnă a te întoarce acasă. Dumneavoastră vă este cumva
frică să vă întoarceţi acasă, la cei dragi? Eu aştept cu nerăbdare momentul morţii. Acolo, sus, îi voi
găsi pe Isus şi pe toţi oamenii cărora am încercat să le dăruiesc iubirea mea în această viaţă. Îi voi
găsi pe toţi copiii pe care am încercat să-i salvez şi care, murind în braţele mele, m-au considerat
drept mama lor. Îi voi găsi pe toţi săracii pe care i-am ajutat, pe toţi muribunzii ce şi-au dat duhul
în casa pe care am construit-o la Calcutta pentru ei. Aşadar, îi voi întâlni pe toţi oamenii care mi-au
fost dragi pe acest pământ. Deci acea întâlnire o să fie minunată, nu vi se pare?”211

Se teme de moarte acela care nu ştie să-şi trăiască viaţa în spirit de speranţă.

211
RENZO ALLEGRI, Tereza săracilor 95.
 89

Moartea poate fi privită cu ochii raţiunii şi cu cei ai credinţei. Privită numai cu ochii raţiunii,
moartea este oribilă, catastrofală, fiindcă nimiceşte totul: valori morale şi spirituale, cultură,
tehnică, speranţe etc. Privită cu ochii credinţei, moartea este grea fiindcă este un domeniu
necunoscut, cum spunea şi M. Eminescu: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”, adică de
misterul, de durata ei; mai clar ne-o spune Biserica, când afirmă că, „pe bună dreptate, instinctul
inimii omului îl face să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le
respingă. Sămânţa veşniciei, pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte
împotriva morţii”212, fiindcă „nu Dumnezeu a creat moartea. Cei nelegiuiţi au făcut să vină moartea
asupra omului” (Înţ 1,13.16). Cu toate acestea, merită a trece prin ea, fiindcă deschide poarta
transcendentalului şi duce la întâlnirea cu Dătătorul vieţii.
După gândirea paulină, creştinul este chemat să trăiască „în aşteptarea speranţei fericite şi a
apariţiei glorioase a marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos” (Tt 2,13). Credinţa vie a
Bisericii antice se concretiza într-o dorinţă profundă faţă de viaţa veşnică; scrisorile sfântului Paul
o dovedesc: „Suspinăm în acest cort (trup), arzând de dorinţa instalării în locuinţa noastră
cerească”, fiindcă „atâta timp cât locuim în trup, suntem exilaţi departe de Domnul” (2Cor 5,2.6)
şi, din această cauză, „doresc să plec spre a fi cu Cristos” (Fil 1,23).
Moartea, consecinţă şi pedeapsă a păcatului, violentează natura umană, încercând să-i
nimicească chemarea la viaţa veşnică. Numai credinţa, credinţa vie în Cristos Mântuitorul şi
speranţa vie pot duce la acceptarea morţii cu seninătate, fiindcă Fiul lui Dumnezeu, după cum a
răscumpărat omul din păcat, tot aşa l-a răscumpărat şi din ghearele morţii, prin moartea şi învierea
sa, dându-i germenul învierii şi vieţii veşnice. Moartea lasă mereu în urma ei o realitate amară:
descompunerea trupului însă nu poate atinge sufletul. Şi tocmai această descompunere trupească,
pe care omul o acceptă în lumina credinţei şi a speranţei, îi dă sufletului posibilitatea de „a fi cu
Cristos” şi certitudinea că va veni o zi în care acest trup „se va îmbrăca în incoruptibilitate” (1Cor
15,54), participând la gloria cerească a lui Cristos.
„Doresc să plec şi să fiu cu Cristos” (Fil 1,23), spunea sfântul Apostol Paul. De altfel, în toţi
sfinţii, credinţa şi speranţa sunt atât de vii, că, gândindu-se la moarte, nu aceasta îi impresiona, ci
întâlnirea cu Cristos, cu cei dragi, cu cei iubiţi. Isus însuşi compară moartea cu o întâlnire fericită
cu mirele care vine să ne conducă în sala nunţii: „La miezul nopţii se aude un strigăt: «Iată, vine
mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!»” Şi, în timp ce fecioarele înţelepte, care au vegheat, au intrat în
sala ospăţului, cele imprudente şi adormite au fost respinse. Parabola se încheie cu un îndemn
vrednic de luat în seamă: „Vegheaţi, aşadar, fiindcă nu cunoaşteţi nici ziua şi nici ceasul!” (Mt
25,1-13) A veghea înseamnă a spera.
Moartea este dureroasă pentru acela care în clipa din urmă nu are aproape de sine pe cineva care
să-l iubească cu adevărat. Iubirea dă certitudinea în faţa morţii că despărţirea nu-i definitivă.
Tocmai această certitudine căuta să le-o dea Surorilor Carităţii Maica Tereza de Calcutta; ea le
spunea: „Ne străduim să fim prezente acolo unde există suferinţă fără speranţă, adică unde cel
sărac sau bolnav este părăsit de toţi”213. Într-o zi, pe o grămadă de resturi menajere, Maica Tereza a
găsit o femeie pe jumătate moartă. Avea corpul ros de şoareci şi furnici. A dus-o la spital, dar
medicii au refuzat să o primească, pe motiv că nu mai pot face nimic pentru a-i reda sănătatea.
Maica Tereza le-a spus că nu pleacă până nu o internează. Medicii, după ce s-au sfătuit îndelung,
au acceptat-o. Femeia a fost salvată. „Pe urmă,” - mărturiseşte Maica Tereza -„ mulţumindu-mi
pentru tot ce am făcut pentru ea, mi-a spus: «Şi când te gândeşti că tocmai fiul meu m-a aruncat la
gunoi»”214. Deci durerea cea mai mare a acelei femei în faţa morţii nu provenea din cauza bolii, ci
din cauza lipsei de iubire. Dacă pentru mine moartea mea este o problemă de credinţă şi speranţă,
moartea aproapelui meu trebuie să fie mereu o problemă de iubire. Tot Maica Tereza mărturiseşte:
„Nu este posibil să rămâi indiferent în faţa morţii, când ştii că este momentul cel mai important al
existenţei fiecărui om. De fiecare dată când un om moare în braţele mele, este ca şi cum ar muri
Isus. Eu îl asist cu iubirea mea faţă de Dumnezeu”. Într-o zi, i-a fost adusă o femeie care nu mai
avea deloc trăsăturile unei fiinţe omeneşti şi aproape că nu mai dădea nici un semn de viaţă. „Am

212
GAUDIUM ET SPES 18.
213
RENZO ALLEGRI, Tereza săracilor 90.
214
Id. o. c., TS 72-73.
 90

spălat-o”, spune Maica Tereza, „am îngrijit-o, continuând să-i vorbesc duios. Apoi am aşezat-o pe
un pat. Ea, atunci, mi-a luat mâna şi mi-a zâmbit. Niciodată nu am văzut pe un chip un zâmbet atât
de frumos. Cu un glas stins, a şoptit: «Mulţumesc», şi a închis ochii pentru totdeauna”215.
Iubirea, care în această viaţă a creat atâtea spaţii subiective pentru alţii, are certitudinea că
cineva îi va oferi un spaţiu obiectiv în clipa morţii. Adevărul spune: „În casa Tatălui meu sunt
multe lăcaşuri. Eu merg să vă pregătesc un loc, ca şi voi să fiţi acolo unde sunt eu” (In 14,2-4).
Un renumit medic, premiat cu „Nobel”, ne spune:

„Legile morale şi urmările păcatului sunt comparabile cu legile fiziologice şi cu consecinţele

încălcării acestora. Noi vrem să cunoaştem sensul vieţii. Ne este imposibil să ne conducem viaţa
dacă nu ştim ce semnifică moartea. Pentru ca inteligenţa să poată suplini instinctul şi să ne
conducă, aşa cum instinctul conduce animalele, trebuie să cunoaştem semnificaţia vieţii”216.

Credinţa ne oferă semnificaţia morţii. În consecinţă, vom şti să trăim sensul vieţii, fiindcă
semnificaţia ei este pecetluită cu pecetea divină a iubirii.
Să ne umplem candela inimii cu uleiul iubirii şi Mirele ne va găsi veghind cu speranţă vie.
Aceasta face ca speranţa noastră să fie fericită, tocmai pentru faptul că dă sens vieţii prin sensul
creştin al morţii, aşa cum ne spune Catehismul Bisericii Catolice, citez: „Sensul creştin al morţii se
manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos, în care se află singura noastră
speranţă. Creştinul care moare în Cristos «pleacă din trup şi se sălăşluieşte la Domnul» (2Cor
5,8)217.

3. Fecioara Maria şi secretul morţii

Îmi place Cântarea Cântărilor cu simbolismul ei minunat; am mai spus-o şi mă bucur ori de
câte ori o repet. Am insistat la începutul cărţii şi acum revin la versetul „Eu sunt narcisul din
câmpie şi crinul de prin vâlcele” (2,1). Mireasa se defineşte pe sine „narcisă” şi „crin”.
Simbolismul crinului l-am văzut şi nu revin, este simbolul curăţiei, fecioriei, albului imaculat.
Din cele mai vechi timpuri, floarea de narcisă se pare că deţinea secretul morţii şi le amintea
celor din morminte că menirea lor este lumina, viaţa, înălţarea spre soare. Şi azi, pe morminte se
sădesc narcise. Ele simbolizează doar temporar o fixare în moarte, dar într-o noapte ce seamănă
mai mult cu un somn, am putea spune, cu somnul pe care Dumnezeu l-a adus asupra lui Adam ca
să-i ia o coastă şi să o creeze pe Eva (cf. Gen 2,21-22), un somn dulce, ca şi cum ar fi fost provocat
de o narcisă. De fapt, numele de „narcoză” vine de la narké; narcisa ne sugerează gândul că
moartea este doar o stare temporară de inconştienţă, ca a unuia care a consumat narcotice şi visează
cu ochii deschişi.
În Asia, narcisa este simbolul fericirii şi serveşte la exprimarea urărilor de Anul Nou, speranţa
vieţii fericite.
În Biblie, narcisa, ca şi crinul, caracterizează primăvara şi venirea erei escatologice, aşa cum
reiese chiar din versetul citat din Cântarea Cântărilor (2,1).
În mitologia greacă, un rol deosebit îl joacă parfumul de narcisă. Iată câteva versuri ale lui
Homer, prin care ni se arată cum parfumul narcisei a fost acela care a vrăjit-o, a narcotizat-o pe
Persefona, când Hades, cucerit de frumuseţea ei, a vrut s-o răpească şi s-o ducă cu el în Infern:

„Toţi priveau miraţi la floare,

Nemuritorii zei alături de oamenii cu viaţă scurtă.
Din rădăcini crescu tulpina, purtând o sută de boboci,
Miresmele din vârf umplură văzduhul larg boltit deasupra,
Şi surâdea întreg pământul, noianul apelor sărate.

215
Id. o. c., TS 100-101.
216
ALEXIS CARREL, Călătorie la Lourdes 60-61.
217
CBC n. 1681.
 91

Uimită, fata îşi întinde pe dată mâinile-amândouă

Să ia podoaba rară; şesul brăzdat de drumuri s-a căscat
Şi în câmpia de la Nyssa, adus de caii fără moarte,
Sosit-a Craiul cu mulţi oaspeţi,
Cronid numit în chip şi fel.
O apucă şi cu de-a sila o trase-n carul său de aur”218.

Pentru poeţii arabi, narcisa îl simbolizează, datorită tijei sale drepte, pe omul treaz, pe slujitorul
zelos, pe credinciosul care se consacră slujirii lui Dumnezeu219.
Fecioara Maria, narcisa Noului Testament, dreaptă peste toate mormintele Vechiului Testament
ca aducătoare de speranţă pentru a zdrobi capul Şarpelui viclean şi de a omorî moartea adusă de el,
fiind slujitoarea plină de zel în slujba lui Dumnezeu, ştie că numai slujind poate învinge moartea,
fiindcă Eva a trebuit să moară, deoarece, căutând cunoaşterea binelui şi răului, înţelepciunea totală,
a voit să fie asemenea lui Dumnezeu şi să nu-i slujească, precum făcuse şi Lucifer. Fecioara Maria
a voit să slujească nu numai pentru a învinge moartea ei, ci şi pe a tuturor oamenilor în calitate de
„roabă”. În felul acesta, ne-a dat parfumul ceresc al umilinţei, spre care a căutat Domnul, şi a răpit-
o în carul său de aur. Numai răpiţi de parfumul ei, ne poate duce acolo unde a fost răpită ea.
Moartea nu este doar un termen exterior spre care ne îndreptăm, ci o realitate ce lucrează în
interiorul nostru încă din prima clipă a existenţei. Noi începem să murim când ne naştem. Orice pas
pe care îl facem în viaţă este marcat de o lucrare a morţii în noi220.
Cuvântul autorizat al Bisericii afirmă sus şi tare: „În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi
atinge culmea. Omul nu este chinuit numai de suferinţă şi de degradare progresivă a trupului, ci,
mai mult, de teama dispariţiei definitive. Pe bună dreptate însă, instinctul inimii sale îl face să se
îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă” 221. În acest sens, în
clipa morţii, omul strigă după începutul său: „Mamă, mamă!” - speranţa vieţii. Fiindcă suntem
condamnaţi morţii, ca „fii ai Evei”, putem face din moarte o binecuvântare, dacă o trăim activ,
dacă devenim o narcisă peste propriul mormânt, fiindcă „moartea trebuie trăită activ, fiind o
împlinire a vieţii creştine în Cristos, e cea mai mare înfăptuire a vieţii” 222. Aşa îi proclamă
Scriptura pe cei care îşi trăiesc moartea activ: „Fericiţi morţii care mor întru Domnul” (Ap 14,13).
Mintea pătrunde tot adevărul prin credinţă; inima pregustă tot binele prin speranţă; ochii închişi
văd toată frumuseţea divină şi creştinul autentic înţelege că toate sunt concepute din iubire; numai
în ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire (cf. Înţ 3,2).
Redau mai pe larg declaraţia cardinalului Fiorenzo Angelini:

„Astăzi, deşi ne întâlnim cu moartea la tot pasul, ea este totuşi marginalizată, alungată din
modul nostru de viaţă. Desigur, nu putem iubi moartea, care este pedeapsă, dar nu putem uita că,
fiind pedeapsa unui Tată iubitor, care din iubire a realizat mântuirea lumii, este o pedeapsă pentru
viaţă, nu pentru distrugere, este spre bine, şi nu spre rău. [...] Există persoane - şi nu sunt rare nici
între credincioşi - care speră şi doresc să-i găsească moartea fără ştirea lor; persoane care, în faţa
rudelor sau prietenilor ce au murit pe neaşteptate, le invidiază soarta. Aş face o retorică ipocrită
dacă aş susţine că nu mă tem de moarte, dar teama mea mai mare este de o moarte care să vină pe
neaşteptate. Consider că este un har - şi pe acesta îl implor încontinuu de la Dumnezeu - de a avea
posibilitatea de a mă pregăti pentru această trecere în deplină cunoştinţă. Un sfânt spunea că
trebuie să lucrăm ca şi cum ar trebui să murim dintr-un moment în altul. E un sfat sănătos, dar nu e
nici o îndoială că situaţia umană, în faţa momentelor decisive ale existenţei, are nevoie de o
pregătire adecvată. Desigur, Domnul cunoaşte şi predispune tot ce e bun pentru noi. În inima mea,

218
HOMER, Imn către Demetra, vv. 10-19, traducere de Ion ACSAN.
219
DICŢIONAR DE SIMBOLURI (Narcis, Narcisă).
220
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 339.
221
GAUDIUM ET SPES 18.
222
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 349.
 92

totuşi, dorinţa este de a putea trece pragul vieţii care nu mai moare, conştient că mă îndrept spre
Domnul, însoţit de asistenţa Sfintei Fecioare Maria”223.
Ca să se învrednicească cineva de a fi însoţit de asistenţa Sfintei Fecioare Maria, trebuie să se
obişnuiască şi să cultive narcisele de pe mormintele înaintaşilor cu smerenie.

4. Speranţa se naşte şi din mormânt

Catehismul Bisericii noastre Catolice subliniază că „a fi martor al lui Cristos înseamnă a fi

«martor al învierii sale» (Fap 1,22; 4,33), de «a fi mâncat şi băut cu el după învierea lui din morţi»
(Fap 10,41). Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel
înviat. Vom învia ca el, cu el, prin el”224.
Ca să înviem cu Cristos, trebuie ca mai întâi să murim cu Cristos, să fim în mormânt cu Cristos;
iar în moarte şi în mormânt, să fim marcaţi de virtutea speranţei trăite din plin înainte de moarte.
O carte apocrifă, bazată, cred, pe o tradiţie mai veche, izvorâtă dintr-o pietate intuitivă destul de
verosimilă, spune că Isus, după ce a fost luat jos de pe cruce şi pus mai întâi în braţele Mamei sale
îndurerate, a fost îmbălsămat în grabă, aşezat în giulgiu cu o maramă pe faţă şi pus în mormântul
nou, săpat în stâncă, probabil al lui Iosif din Arimateea (cf. Mt 27,59-60). Fecioara-Mamă s-a retras
la locuinţa unei femei din Ierusalim, care îl urmase şi ea pe Isus în timpul peregrinărilor sale de
evanghelizare sau la vreo rudă a lui Ioan evanghelistul, fiindcă lui i-a fost încredinţată, şi aici a
aşteptat în rugăciune să treacă ziua sâmbetei în conformitate cu Legea, ca apoi, în prima zi a
săptămânii, să revină la mormânt. Îndată după miezul nopţii - sâmbătă spre duminică -, a simţit o
chemare internă insistentă să meargă la locul unde era pus trupul lui Isus. Cum a ieşit pe uşă, un
înger a însoţit-o, a înlăturat piatra mare de la uşa mormântului, i-a luminat calea şi ea a intrat, a
îngenuncheat la capul lui Isus, i-a luat marama de pe faţă, i-a sărutat fruntea şi i-a spus: „Fiul meu,
Fiul meu, pentru ce m-ai părăsit? Iată, nu mai am nici o lacrimă”. Isus şi-a deschis ochii şi i-a spus:
„Femeie, încă n-a sosit ceasul meu. De ce ai plâns? Nu ştiai că voi învia? Iată, eu sunt mereu cu
tine!”; şi, spunând acestea, s-a ridicat frumos, măreţ, biruitor în faţa ei. După câteva cuvinte de
mângâiere, s-a făcut nevăzut din faţa ei. Fecioara-Mamă, după ce şi-a frecat ochii în care chipul lui
Isus a rămas întipărit în toată măreţia învierii fericite, a strâns giulgiurile şi le-a pus frumos într-un
loc, ca, venind Iosif din Arimateea, care i le dăduse pentru înmormântare (cf. Mt 27,59), să le
găsească pregătite; apoi a strâns marama şi a pus-o în alt loc (cf. In 20,6-7), probabil era a altei
persoane; deci: după ce a făcut ordine ca o bună gospodină în mormântul care i-a primit Fiul ca
oaspete, s-a retras în lăcaşul său, aşteptând desfăşurarea evenimentelor în conformitate cu voinţa
Fiului. Aşa se explică de ce Fecioara-Mamă nu s-a aflat printre femeile ce au venit dis-de-
dimineaţă la mormânt, ca să ungă trupul lui Isus (cf. Mt. 28,1; Mc 16,1-2; Lc 24,1-2; In 20,1).
Preacurata, prin credinţa şi iubirea ei, sub directa călăuzire a Duhului Sfânt, a anticipat ceasul
învierii Fiului, aşa cum îi anticipase ceasul minunilor la Cana (cf. In 2,4-11).
Tot cărţile apocrife ne spun că, atâta timp cât Preacurata Fecioară Maria a zăbovit la Ierusalim
după înălţarea lui Isus la cer, obişnuia să parcurgă calea suferinţelor Fiului său, începând din
Grădina Măslinilor şi până pe Calvar. Nu numai că refăcea în memorie toate scenele dureroase, ci
îi oferea Tatălui ceresc meritele infinite ale pătimirii Fiului, unite cu ale angoasei sale din acele
zile, când sabia i-a străpuns inima pentru mântuirea lumii.
Chiar dacă, la un moment dat, devoţiunea Sfântului Rozariu se pare că deţine primatul în
practicile de pietate creştină, forţa care converteşte inimile provine din devoţiunea Calea Crucii.
Exemplul Preacuratei de a parcurge staţiunile şi de a medita tragedia mântuitoare nu are egal în
realizarea convertirilor. Am putea spune că Maica Preasfântă ia pe spatele ei crucea Fiului,
împovărată de trupul pironit, şi o duce pe Calvar spre a o oferi din nou Tatălui ceresc. Pe drumul
greu, credincioşii o privesc compătimitori şi ea le spune: „Drumul nu e greu, este drumul iubirii

223
FIORENZO ANGELINI., Între oameni 125.
224
CBC n. 995.
 93

Fiului meu. Îndrăzniţi şi veniţi cu mine! Iubirea vă poate face crucea zilnică mai uşoară, şi o dată
şederea în mormânt, o pregătire pentru un adevărat Paşte”.
Iubirea este Duhul Sfânt, care, prin Fecioara Maria, distribuie harurile mântuirii, cum spune atât
de frumos Teofan din Niceea: „Ea primeşte, pe de-a-ntregul, harul ascuns al Duhului şi, cu
generozitate, îl distribuie, împărţindu-l cu alţii; astfel, Mama Maria este distribuitoarea şi
administratoarea tuturor darurilor minunate increate ale Duhul Sfânt, ceea ce ne face fraţi şi co-
moştenitori cu Cristos, nu numai pentru că împarte darurile Fiului ei natural fraţilor lui prin har, ci
şi pentru că o face ca unor fii adevăraţi ai ei, cu toate că nu în ordinea naturală, ci în cea a
harului”225.
Din moment ce ni-l dă pe Fiul - dar increat - pe care îl trăim - „nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte
în mine” (Gal 2,20) -, ea ne este mamă într-un sens mult mai profund decât oricare mamă naturală,
fiindcă acest lucru îl realizează printr-o cooperare deplină cu Duhul Sfânt.
Dumnezeu, în persoana Duhului Sfânt, este divinul membru treimic cu misiunea specifică
încredinţată de Tatăl de a „sfinţi Biserica pentru vecie” (cf. In 20,22; Rom 15,16; 1Pt 1,2). Dar
Duhul Sfânt a ales să-şi împlinească actul divin de sanctificare, izvorât din crucea lui Isus, doar
prin mijlocirea pământeştii, dar glorioasei sale mirese Maria, prin care Autorul tuturor harurilor a
fost adus pe lume, prin puterea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35; Mt 1,18-20). După Calvar, Tatăl le dă
Sfântului Duh, ca persoană divină, şi Mariei, ca persoană glorificată, o misiune unificată:
amândurora li s-a poruncit să culeagă harurile inefabile ale sacrificiului salvific şi să sfinţească şi
să transforme înfăţişarea pământului, administrând şi distribuind cu generozitate oamenilor darurile
vieţii veşnice. „Maria este instrumentul Duhului Sfânt, care lucrează în ea, după cum şi natura
umană a lui Cristos este instrumentul Logos-ului, al Cuvântului”226.
Credincioşii o urmează pe Calea Crucii, având toată convingerea că ea, care a simţit cel mai
mult durerea, poate înţelege cel mai bine durerile lor şi le poate veni în ajutor, cum se cântă
deseori:

„Ca mielul dus la-njunghiere,

Isus îşi poartă crucea grea;
Marie, dă-mi curaj şi mie
Să port în viaţă crucea mea.
O, Marie, mângâierea şi speranţa tuturor,
Tu eşti a noastră bună Mamă,
Ascultă-ţi fiii ce te cheamă,
Căci tu doar poţi
Să vii la toţi
În ajutor!”

„Biserica a recunoscut deja, în bogata sa viaţă ecleziastică, faptul că Mama lui Isus este
Mijlocitoarea tuturor harurilor şi ne învaţă că «este voinţa lui Dumnezeu» ca noi să primim orice
favoare prin mijlocirea Mariei”227.

5. Speranţa se naşte din mormânt

II

225
MARK I. MIRAVALLE, Maria, co-mântuitoare, mijlocitoare, ocrotitoare 82; Teofan din Niceea
(†138), Serm. In SS. Deiparam.
226
Id. o. c., 83.
227
Id. o. c., 87; Pius al XII-lea, Superiore Anno, AAS 32, 1940, 145; Mediator Dei – 1947.
 94

Un soldat, ridicând sabia contra sfântului Martin pentru a-l lovi, a rămas foarte mirat văzând că
sfântul rămâne nemişcat şi l-a întrebat: „De ce nu te temi?” „De ce să mă tem? Moartea nu e un
rău, eu suspin după ea, pentru că mă duce la viaţa veşnică”, a răspuns sfântul Martin228.
Sfântul este un om-minune realizat de har. El se înscrie perfect în împărăţia lui Dumnezeu încă
de pe acest pământ. Când Isus a vorbit despre împărăţia cerurilor, a spus că „este asemenea
aluatului, pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată”
(Mt 13,33). Femeia este Fecioara din Nazaret, care pune harul în sufletul acelora ce cred în Cristos
şi frământă conştiinţa omului până se realizează ceea ce spun autorii de spiritualitate: afectivitatea
matură, adică armonia dintre caracterul omului şi darul Duhului Sfânt. Orice om care se bucură de
această afectivitate matură poate spune cu sfântul Paul: „Doresc să mor şi să fiu cu Cristos” (Fil
1,23). Această dorinţă a fost, în primul rând, a Mamei lui Isus, de aceea, ea îl trezeşte şi îl menţine
în copiii săi născuţi sub Cruce, fiindcă ştia că tocmai pentru aceasta o vor ferici toate neamurile (cf.
Lc 1,48).
Documentul Transitus Mariae sau Dormitio Virginis, datat din secolul al II-lea sau cel mult al
III-lea, este un panegiric care se citea cu ocazia sărbătorii anuale la mormântul gol al Sfintei
Fecioare. El menţionează următoarele: că Fecioara Maria a murit în Ierusalim nu la mult timp după
înălţarea lui Isus; că Isus însuşi a venit cu un alai de îngeri, a luat sufletul ei şi l-a transferat în
arborele vieţii, adică în viaţa veşnică; că, apoi, Apostolii au îngropat trupul Preacuratei Fecioare în
apropiere de Ghetsemani, deşi iudeii se împotriveau cu îndârjire; că numai după câteva zile Isus a
apărut din nou şi i-a poruncit arhanghelului Mihail să ducă în Rai trupul Mamei sale, pentru a-l
reuni cu sufletul. Mormântul Sfintei Fecioare Maria, în paranteză fie spus, a fost descoperit la
Ghetsemani în urma inundaţiilor din 1972229.
Sfântul Ioan Damaschinul (+749) este acela care a susţinut că Sfânta Fecioară n-a îndurat
moartea ca o pedeapsă, ci, la sfârşitul vieţii sale pământeşti, a fost ferită de putrezire, fiindcă în ea
n-a fost nici umbra păcatului strămoşesc, pe de o parte, iar pe de altă parte, l-a născut pe Fiul lui
Dumnezeu în mod feciorelnic, minunat şi, acceptând „sabia” care să-i străpungă inima, a îndurat
angoasa alături de Cristos; dar, aşa cum am mai spus, angoasa nu exclude fericirea, ci arată
puritatea sufletească. Există şi o angoasă izvorâtă din vinovăţia cauzată de păcat, însă aceasta este
egală cu disperarea şi dispune spre sinucidere.
Sfântul Gherman din Constantinopol (+733) susţine că Fecioara Maria a murit asemenea unui
copil nevinovat, care adoarme liniştit. Îngerii şi Apostolii erau prezenţi la acest eveniment unic în
strălucire, fiind o moarte din iubire, şi nu din boală, de bătrâneţe sau accident, şi trupul aceleia care
se apropiase atât de mult de Persoanele divine a fost îndată înălţat în incoruptibilitatea cerului230.
Textul atribuit sfântului Modest din Ierusalim (+634) este citat ultimul şi recunoaşte cu
sinceritate că tradiţia nu transmite nici o indicaţie oficială despre moartea Mariei, dar, cu aceeaşi
sinceritate, afirmă: „Mama lui Cristos a format imediat un singur trup cu Isus în imortalitate” 231.
Biserica şi-a definit învăţătura tradiţională în aceşti termeni: „Fecioara Preacurată, păstrată
neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti, a fost ridicată cu
trupul şi cu sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a Universului, pentru
a fi mai pe deplin asemenea Fiului, Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii” 232.
Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului şi o anticipare a
învierii celorlalţi creştini, cum afirmă şi Liturgia bizantină: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru
adormire lumea nu ai părăsit, Născătoare de Dumnezeu; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi
prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre”233.
Sărbătoarea liturgică - Adormirea Maicii Domnului (15 august) -, celebrată de veacuri în
Bisericile din Orient şi Occident, a generat credinţa că „sora Moarte” (sf. Francisc de Assisi),
precum şi mormântul ei gol ne dau speranţa întâlnirii cu Mama Preacurată în împărăţia Fiului,

228
N. PURA, o. c., Culegere de pilde, vol. I, 101.
229
Id. o. c., CP 138-139.
230
FERENŢ EDUARD, Mariologia 139 (cf. S. Modestus Hierosolymitanus, In dormit. SS. Deiparae.
231
Id. o. c., MR 139; PG 86.
232
LUMEN GENTIUM 59.
233
CBC n. 966 (Cf. Troparul Maicii Domnului, 15 august, cf. Eduard Ferenţ, o. c., EC 353).
 95

speranţă pe care a împărtăşit-o Bisericii de-a lungul veacurilor şi continuă să ne-o împărtăşească
mereu, atât prin magisteriul Bisericii, cât şi prin mulţimea credincioşilor care se bucură de semnele
iubirii sale şi o privesc cu admiraţie în „marele semn apărut pe cer”, descris de sfântul Ioan în
Apocalipsă (Ap 12,1-6), aşa încât fiecare poate spune: Maria este temeiul speranţei mele, fiindcă
Isus mi-a dat-o ca mamă, ca să am viaţă.
În slava lui Cristos, Mama lui mijloceşte în Cristos pentru noi. Mijlocirea ei se revarsă nu numai
asupra vieţii noastre, dar şi dincolo de moartea noastră. Mama lui Isus a fost de faţă când Fiul a
murit, ea este de faţă pretutindeni unde moare un om. Iubirea ei nu face deosebire între Fiul
Omului şi fraţii săi; şi-a însoţit Fiul, iar acum îi însoţeşte pe toţi oamenii. Dar însoţirea ei în moarte
se preschimbă într-o însoţire şi dincolo de moartea noastră: în viaţa veşnică. Prin această mijlocire,
Maica Domnului, în plină moarte, face loc iubirii şi speranţei, punând asupra morţii noastre
pecetea îndurării lui Dumnezeu234.
Contemplarea Mariei Fecioare îi oferă omului modern, cum spune Papa Paul al VI-lea, „o
viziune senină şi un cuvânt încurajator: victoria speranţei asupra deznădejdii, a comuniunii asupra
singurătăţii, a păcii asupra neliniştii, a bucuriei şi a frumuseţii asupra tristeţii şi a plictiselii, a
opticii eterne asupra celor pământeşti, a vieţii asupra morţii”235.

6. Steaua mării

Cred că autorul imnului de la Vesperele II din sărbătorile Maicii Domnului, din care citez doar o
strofă:

Bucură-te, Steaua mării,

călăuză-n ceasul greu,
Mamă pururea Fecioară,
Poartă către Dumnezeu!,

s-a inspirat dintr-o predică a sfântului Bernard, marele cinstitor al Preacuratei, care le spunea
fraţilor săi astfel:

„O, tu, care-ţi dai seama că rătăceşti în mijlocul furtunilor şi valurilor acestei lumi, ţine-ţi
privirea aţintită către această stea, pentru a nu pieri în uragan! Dacă se dezlănţuie vânturile
ispitelor, dacă te loveşti de stâncile durerilor, priveşte steaua, cheam-o pe Maria. Dacă eşti purtat
de valurile trufiei, ale ambiţiei, ale vorbirii de rău, ale pizmei, priveşte steaua, cheam-o pe Maria.
Dacă mânia sau zgârcenia asaltează barca fragilă a sufletului tău, ridică-ţi ochii spre Maria. Dacă
simţi povara păcatelor tale grele, dacă te ruşinezi de urâţenia sufletului tău, dacă te temi de judecata
lui Dumnezeu şi începi să aluneci în abisul întristării şi al descurajării, gândeşte-te la Maria. În
pericole, în strâmtorări, în îndoială, gândeşte-te la Maria, cheam-o pe Maria. Să nu fie Maria
niciodată departe de buzele tale; să nu fie niciodată departe de inima ta şi, pentru ca ea să-ţi
împlinească rugăciunile, nu uita să urmezi pilda vieţii sale. Urmând-o pe ea, nu rătăceşti; rugând-o,
nu te pierzi; contemplând-o, nu greşeşti. Rezemându-te de ea, nu cazi; dacă ea te ajută, vei ajunge
în port”236.

Prin urmare: când cineva simte că speranţa din piept îi moare, să privească spre aceea care are
misiunea să împartă speranţa din bogăţia divină. Cu speranţă infinită, Dumnezeu a creat omenirea
pentru speranţa întâlnirii cu sine în marea fericire. Preacurata îşi aduce mereu prinosul ei de
recunoştinţă pentru noi lui Dumnezeu, fiindcă „ne-a născut din nou, prin învierea lui Cristos din
morţi, la o speranţă vie” (1Pt 1,3), fiindcă noi nu suntem capabili să înţelegem măreţia acestei
naşteri, la care ea a contribuit în mod deosebit prin actul iubirii din acea slujire care a grăbit timpul
învierii, aşa cum este înclinat să creadă acel autor al documentului apocrif, bazându-se pe faptul că,

234
ADRIENNE VON SPEYER, Misterul morţii 92.
235
PAUL AL VI-LEA, Adhortatio Apostolica - Marialis cultus 57.
236
N. PURA, Culegere de pilde, vol. I, 49.
 96

la Cana Galileii, deşi nu-i sosise ceasul, totuşi, Fecioara-Mamă a avut un rol determinant în a-i
grăbi timpul să-şi arate gloria sa, ca să creadă ucenicii în el. Or, credinţa în înviere este capitală
pentru mântuirea noastră, fiindcă duce la speranţa fericită în apariţia măririi marelui nostru
Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos, spre a lua cununa măririi, cea neveştejită (cf. 1Pt 5,4), cununa
dreptăţii (cf. 2Tim 4,8); numai că trebuie să ştim în cine ne-am pus speranţa (id. v. 18). Această
ştiinţă ne-o împarte Preacurata Fecioară Maria, fiindcă ea, mai mult decât oricare altă făptură, se
bucură de darul ştiinţei, primit ca zestre din partea Duhului Sfânt. Din acest motiv a putut cânta
„Magnificat”-ul ei chiar şi sub cruce, constatând cum, prin Fiul ei, care i-a cerut iertare Tatălui
pentru călăii săi (cf. Lc 23,34), cu atât mai mult va cere pentru noi, fiindcă „milostivirea lui
(Dumnezeu) trece din neam în neam” (Lc 1,50).

„Maria” - spune Papa Ioan Paul al II-lea - „este şi acea care, în mod deosebit şi excepţional - ca
nimeni altcineva - a experimentat milostivirea şi, în acelaşi timp, tot în mod excepţional, a făcut
posibilă, prin jertfa inimii, propria-i participare la revelarea milostivirii divine. [...] Nimeni nu a
trăit ca Mama Răscumpărătorului misterul crucii, cutremurătoarea întâlnire a transcendenţei divine
cu iubirea; acea sărutare pe care milostivirea a dat-o dreptăţii (cf. Ps 85/84, 11). Nimeni asemenea
Mariei nu a primit în inimă acel mister: acea dimensiune cu adevărat divină a răscumpărării care s-
a înfăptuit pe Calvar prin moartea Fiului, împreună cu jertfa inimii de mamă, împreună cu al său
fiat definitiv”237.

În timpul pelerinajului naţional francez de la Lourdes din anul 1926, s-a petrecut următorul fapt:

Printre bolnavi era un tânăr ce putea muri din clipă-n clipă. În timp ce episcopul dădea
binecuvântarea cu Sfânta Taină a Euharistiei, el a zis în şoaptă: „Isuse, Fiul Mariei, redă-mi
sănătatea!” Numai că Isus nu i-a ascultat ruga. Atunci, bolnavul şi-a adunat toate puterile care îi
mai rămăseseră şi a strigat: „Isuse, Fiul Mariei, nu m-ai vindecat. Te voi spune Mamei tale!”
Episcopul, auzind aceste cuvinte şi fiind mişcat sufleteşte, s-a întors şi l-a binecuvântat din nou cu
Sfânta Taină. Bolnavul a simţit un fior care i-a trecut prin tot trupul. S-a sculat. Era vindecat. Plin
de bucurie, a strigat: „Isuse, Fiul Mariei, m-ai vindecat! Îi voi spune Mamei tale să mă ajute ca să-
ţi pot mulţumi”238.

În general, este cunoscut dictonul că aceia care nu ştiu să mulţumească n-au capacitatea
speranţei ca să primească, fiindcă numai gratiarum actio, altera petitio - adică numai „mulţumirile
sunt temelia altei cereri” pline de speranţa împlinirii.

CAPITOLUL AL VII-LEA

SPERANŢA ŞI PRELUDIUL ÎNVIERII

Într-o zi, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi s-au dus pe un munte
înalt, pe Tabor, susţine tradiţia. Aici s-a schimbat la faţă înaintea lor. Evangheliştii Matei, Marcu şi
Luca susţin că faţa lui Isus a devenit mai strălucitoare decât Soarele şi hainele mai albe decât
zăpada. Au apărut Moise şi Ilie, care au stat de vorbă cu Isus despre cele ce aveau să se petreacă cu
Mântuitorul peste câteva zile la Ierusalim. Petru se amestecă în vorbă, cuprins de fericire, şi cere
permisiunea să facă trei colibe pentru a-i opri pe pământ pe cei care se aflau în strălucirea cerească.
Dar iată că un nor îi învăluie şi plătesc fericirea de o clipă cu o frică ce i-a dus până la leşin. Din
această stare îi scoate Isus, atingându-i cu mâna, aşa cum făcea când îi vindeca pe unii bolnavi. Le-
a cerut să nu spună nimănui ceea ce au văzut mai înainte de învierea lui Isus din morţi (cf. Mt 17,2-
9; Mc 9,2-9; Lc 9,28-36) şi evanghelistul Marcu ţine să consemneze că Petru, Iacob şi Ioan s-au
întrebat între ei: „Oare ce înseamnă a învia din morţi?” (9,10)

237
IOAN PAUL AL II-LEA, Dumnezeu bogat în milostivire 9.
238
N. PURA, Culegere de pilde, vol. II, 186.
 97

Schimbarea la faţă a lui Isus a fost semnul dătător de speranţă care îi va purta pe ucenici peste
mări şi ţări, ca să ducă fără frică Vestea cea Bună la toate popoarele chemate la Împărăţia lui
Dumnezeu.
Învierea este un mister: când va fi, cum va fi, ce va fi şi cum vom fi după? Însăşi învierea lui
Isus a rămas un mister, fiindcă n-a fost nici un martor, în afară, probabil, de Maica Domnului, cum
am mai relatat dintr-o scriere apocrifă. Important este de ştiut că vom avea parte de înviere dacă,
asemenea Fecioarei Maria, vom păstra unitatea harului, virtuţilor teologale. Investind încredere în
ajutorul ei pentru a păstra unitatea harului, avem toate şansele să ne bucurăm anticipat de fericirea
învierii, fiindcă totul - Împărăţia lui Dumnezeu - începe aici, pe acest pământ. Un exemplu de
trăire a speranţei fericitei învieri este fericitul Ieremia Valahul, fiindcă s-a bucurat să le vadă în
strălucirea vieţii veşnice pe cele două mame: pe Mama lui Isus şi pe mama sa, Margareta. Am ţinut
să redau ceva din viaţa lui, ca şi viaţa noastră să se încadreze corect pe sensul unic ce duce la Rai.

1. Speranţa şi misterul învierii

Ceva mai înainte, am spus o frază cu mult înţeles, pe care o repet: Speranţa este acceptarea
anticipată şi continuă a morţii, prin abandonarea totală de sine însuşi în braţele lui Dumnezeu, care
ne va învia din morţi, fiindcă „iubirea este tare ca moartea” (Ct 8,6), ba chiar mai tare, aşa cum
spune sfântul Paul, fiindcă nu va pieri niciodată (cf. 1Cor 13,8), deoarece este veşnică precum
Dumnezeu (cf. 1In 4,8), iar „dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul
Sfânt” (Rom 5,5), şi „Duhul Sfânt, care l-a înviat pe Cristos din morţi, va face vii şi trupurile
noastre” (Rom 8,11), în virtutea iubirii creatoare şi răscumpărătoare.
Viitorul, care stă numai în puterea lui Dumnezeu, este absolut imprevizibil, este viitorul absolut,
de care omul nu poate dispune. Din această cauză, speranţa, înainte de orice, îl plasează pe om în
starea de aşteptare. Dar ea nu înseamnă inerţie sau dezangajare, fiindcă Dumnezeul care va veni
este Dumnezeul care a venit deja, care deja a mântuit lumea şi s-a angajat în istoria umană.
Imaginea protuberanţei înălţate din Soare este masă solară, se întoarce în Soare, luminează ca
Soarele; am spus, prin analogie, că timpul este protuberanţa veşniciei, a lui Dumnezeu care vine în
timp şi va continua să vină cu lumina sa, până când se va întoarce în veşnicie cu tot ceea ce a
realizat în timp. Omul trebuie, prin urmare, să-şi asume riscul libertăţii sale, luându-şi propria
responsabilitate istorică în perspectiva dependenţei transcendentale de a se lăsa sau nu luminat de
timpul ce i-a fost acordat. Speranţa este acceptarea acestui risc cu conştiinţa clară că a lucra în
lume nu constituie ceva care se va sfârşi în moarte, ci va trece împreună cu omul la o viaţă nouă.
Moartea este necesară din două motive: mai întâi, de a pune capăt definitiv păcatului şi oricărui rău
(acest lucru îl simt cei copleşiţi de atâtea rele, încât se descurajează şi îşi pun capăt zilelor) şi, în al
doilea rând, de a-i da posibilitatea binelui să se bucure de victorie deplină (cum spunea sfânta
Tereza a Pruncului Isus: „Voi petrece cerul făcând bine pe pământ”; „Voi face să cadă pe pământ o
ploaie de trandafiri”). Cu propriile fapte bune, creştinul se dispune şi dispune lumea de a primi
harul mântuirii viitoare, fiindcă „mântuirea este numai în speranţă” (Rom 8,24) pe acest pământ, în
timpul de faţă; dar creştinul, prin această mântuire în speranţă, pregăteşte şi anticipă arătarea în
slavă a lui Dumnezeu prin Cristos.
O legendă arabă spune că o tânără mireasă şi-a pierdut mirele şi a plecat în căutarea lui. A ajuns
în faţa unei colibe, care avea o uşă atât de îngustă, că doar un trup glorificat s-ar fi putut strecura
dincolo. În liniştea zorilor, din colibă a auzit glasul suspinând al iubitului, care o jelea tocmai pe
ea, aşa cum se jelesc morţii. A bătut la uşă şi dinăuntru un glas a întrebat: „Cine e?” Ea a răspuns:
„Eu sunt”. Atunci s-a lăsat o linişte adâncă, a încetat până şi murmurul izvoarelor, foşnetul
copacilor, a amuţit până şi cântecul de dimineaţă al păsărilor. Dar glasul dinăuntru n-a răspuns şi
uşa cea strâmtă nu s-a deschis. Atunci, tânăra mireasă s-a înfăşurat în vălul meditaţiei şi, fără o
lacrimă, fără un suspin, a îngenuncheat lângă uşă. A stat aşa o zi şi o noapte, meditând, adâncind în
inima ei noţiunea esenţială care vrea ca aleşii iubirii să se lepede mai întâi cu totul de ei înşişi
înainte de a se înfăţişa Iubirii... Apoi s-a ridicat şi a mers mai întâi la râu să se spele, apoi, cu pas
 98

hotărât, s-a întors la colibă şi a bătut la uşă. Şi, dinăuntru, glasul a întrebat din nou: „Cine e?” De
data aceasta, tânăra mireasă a spus: „Tu eşti.” Şi uşa s-a deschis singură239.
În aşteptarea deschiderii „porţii înguste” (Mt 7,13), meditaţia creştină trebuie să se concretizeze
într-o rugăciune: Doamne, învaţă-mă să spun „Tu eşti”. Adică să pot spune cu siguranţa
Apostolului Paul: „Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20), şi a sfântului Augustin, care a spus că
trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, nu numai pentru că ne-a făcut creştini prin Botez, ci ne-a
făcut Cristos prin Euharistie.
Viitorul speranţei creştine nu este un orizont gol, de a se spera ceva vag, ceva gazos şi nebulos,
ci cuprinde plenitudinea reală a omului în toate dimensiunile fundamentale ale existenţei sale: în
deschiderea sa faţă de absolut, de ceea ce omul experimentează încă pe acest pământ că îl poate
face fericit pe deplin, deschiderea faţă de iubirea care nu trece, dar care se poate desăvârşi numai
prin viziunea lui Dumnezeu; în dorinţa comuniunii interpersonale ce se va satisface printr-o
participare a tuturor celor dragi la slava cerească a lui Cristos; în dorinţa faţă de lume şi istorie, ca
să nu fie distruse, care se va realiza printr-o nouă existenţă a omenirii, nu într-un Rai terestru
conceput utopic de materialişti, fiindcă, aşa cum spunea Vladimir Soloviov: „Puterea (statală) nu
are drept scop să prefacă pământul în Paradis, ci să-l împiedice să devină Iad”; şi mai bine decât el
o spune C. Barth: „Scopul statului, rolul său, e de a crea un teritoriu unde să se predice
Evanghelia”240.
Fără îndoială, prefigurând viitorul absolut, speranţa relativizează în perspectivă provizorie toate
idealurile atinse de om în istorie, revelându-ne dimensiunea penultimului, adică maximumul ce se
poate atinge, ca să scoată în evidenţă insuficienţele şi dorinţa realizării ultimului Paradis promis.
De aceea, creştinul merge mereu înainte în căutarea noului şi a ceva mai bun, este mereu într-o
stare de marş spre împlinirea viitoare a promisiunii. Speranţa capătă prin aceasta o trăsătură critică:
vigilenţă faţă de ambivalenţa progresului, dar, în acelaşi timp, priveşte şi primeşte cu încredere
năzuinţele omeneşti, orientându-le spre cineva care este Dumnezeu.
Chemarea creştină este o chemare spre iubirea creatoare a unui fel de a trăi corect într-o realitate
istorico-socială, aşa cum se prezintă. Speranţa îl stimulează pe om spre a fi mereu disponibil pentru
alţii şi, în acelaşi timp, îi permite de a primi mereu noi posibilităţi pentru atingerea viitorului dorit.
Dar, mai presus de toate, ea alimentează în om tendinţa după contemplaţie şi de recunoştinţă şi, în
acelaşi timp, rămâne profund marcat de mulţumire pentru tot ceea ce a primit deja. Spune M.
Nedoncelle: „Conştiinţa în rugăciune este în aşteptare, fiindcă ştie că ceea ce aşteaptă nu-i poate
veni de la sine, ci trebuie să-i vină din partea lui Dumnezeu. Astfel, creştinul nu se caracterizează
doar prin faptul de a aştepta, dar prin aşteptarea însăşi recunoaşte darul, care nu este altul decât
Dumnezeu însuşi şi tot ceea ce vine din partea lui”241.
Aceeaşi practică, prin care speranţa îl deschide pe om, trebuie să capete dimensiunea rugăciunii.
Spune H. U. von Balthasar:

„Ne putem apropia de Dumnezeu singuri, dacă, dincolo de toate problemele noastre, rămâne în
noi un spaţiu liber pentru tot ceea ce voinţa sa are imprevizibil: şi dacă toate programările,
previziunile şi calculele sunt puse în acţiune şi ţinute în suspensie de ceea ce este dintotdeauna mai
mare în chemarea sa, care ne parvine. Numai în această disponibilitate de absolută ascultare mai
presus de toate, creştinul poate să-şi revendice dreptul la cuvântul «iubire» pentru viaţa sa şi pentru
tot ceea ce întreprinde. A proceda altfel, trăsătura sa caracteristică şi angajarea personală nu pot
depăşi nivelul mediu al felului uman de procedură, pe când, şi experienţa ne stă ca martoră, cel cu
speranţă adesea realizează mult mai mult şi mereu este dispus pentru sacrificii mult mai mari decât
mulţi alţi creştini”242.

Ce vrea să spună cu expresia „un spaţiu liber pentru tot ceea ce voinţa sa are imprevizibil”?

239
JEAN VERNETTE, Parabole pentru azi 95.
240
N. STEINHARDT, Primejdia mărturisirii 223-224.
241
M. NEDONCELLE, Bipolarita del cristiano 101.
242
H. V. BALTHASAR, Chi ė il cristiano?, 84.
 99

Ne-o spune un scriitor sârb, în linii mari, cam aşa: Dumnezeu a trimis îngerii să sune sfârşitul.
Toţi muritorii s-au adunat la poarta Raiului. Petru întârzia să le deschidă. Între timp, îngerii i-au
pus pe unii la dreapta intrării şi pe alţii la stânga. S-a zvonit că Dumnezeu, în ultimă instanţă, a
hotărât să-i primească în Rai şi pe cei din stânga. Cei din dreapta au început să murmure: „Nu e
drept. Noi am îndurat atâtea. Dacă ştiam că aşa va fi, atunci...” Voiau să spună: „Am fi trăit şi noi
după pofta inimii.” Deodată, se deschid porţile Paradisului şi apare Regele Cristos pe tronul de
judecată. I-a privit pe cei din dreapta... apoi pe cei din stânga şi a spus: „Veniţi!”, arătând spre cei
din stânga, şi: „Plecaţi!”, spre cei din dreapta.
Ce le-a lipsit tocmai celor din dreapta? Acest spaţiu liber pentru tot ceea ce voinţa are
imprevizibil. Despre acest lucru ne vorbeşte clar parabola lucrătorilor trimişi în vie la diferite ore şi
cei dintâi credeau că vor primi mai mult decât cei din urmă, dar au primit tot un dinar şi au început
să murmure (cf. Mt 20,1-16).
A trăi sub oblăduirea lui Dumnezeu, care s-a manifestat, mai ales, prin învierea lui Cristos,
înseamnă a trăi ca emigranţii pe punctul de plecare. Prin aceasta, Cristos inaugurează ora trimiterii.
Speranţa devine caracteristică activă, hrănită de curaj şi de tărie sufletească, ce alimentează
rezistenţa în suferinţe şi starea de tensiune în luptă. În această perspectivă este chemat creştinul să-
şi trăiască datoria sa în lume, nu ca să rămână ceea ce este, ci ca să se transforme din ce în ce mai
mult în ceea ce i s-a promis că va fi odată: „ca îngerii lui Dumnezeu” (Mt 22,30).
Speranţa credinţei este încrederea de a obţine dreptatea suprafirească prin harul lui Dumnezeu şi
viaţa veşnică, datorită trăirii virtuţilor creştine: „Noi, prin puterea Spiritului, aşteptăm de la
credinţă dreptatea pe care o sperăm” (Gal 5,5). „Dreptatea” despre care este vorba este viaţa
veşnică pe care o sperăm, dar pe care o avem deja înainte de înviere, după cum ne asigură Isus:
„Da, voia Tatălui meu este ca oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţă veşnică, iar eu îl voi
învia în ziua de pe urmă” (In 6,40). Oricine îl vede pe Fiul şi crede în el are viaţă veşnică şi Isus îi
garantează învierea în Ziua de Apoi. Credinţa implică veghere şi aşteptare, pe când iubirea oferă
împlinirea. Fecioara Maria, a cărei iubire era mai înflăcărată decât a Serafimilor, a trăit bucuria
învierii înaintea Zilei de Apoi, de aceea, poate veni în ajutorul aşteptării noastre, împărtăşindu-ne
din iubirea şi bucuria ei, dacă îi spunem cu credinţă, speranţă şi dragoste: „Bucură-te, Marie!”

2. Speranţa şi Diavolul

Credinţa, speranţa şi iubirea sunt cele trei virtuţi teologale care îl leagă pe om de Dumnezeu în
chip inefabil.
Legătura dintre ele, aşa cum am mai văzut, este atât de strânsă, că de multe ori una poate ţine
locul alteia în chip perfect. Credinţa poate ţine locul speranţei sau al iubirii şi speranţa poate ţine
locul credinţei sau al iubirii; precum şi iubirea poate ţine locul credinţei sau speranţei. De exemplu,
dacă dreptul Iob a spus: „Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ
voi învia” (Iob 19,25), putea spune la fel de bine: „Sper că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua
cea din urmă din pământ voi învia”; sau: „Îl iubesc pe Răscumpărătorul meu cel viu şi iubirea lui în
ziua cea din urmă din pământ mă va învia”. Fiindcă aceste trei virtuţi au acelaşi parfum ceresc.
Poetul persan Saadi (veacul al XIII-lea), voind să arate ce înrâurire fericită poate avea asupra
omului societatea oamenilor de ispravă, a scris această frumoasă pildă: „Mă plimbam. Văd la
picioarele mele o frunză. Era pe jumătate uscată. Răspândea un miros foarte plăcut. O iau de jos şi
o miros cu mare plăcere. «Tu, ce răspândeşti un parfum aşa de plăcut,» - i-am spus eu - «eşti un
trandafir?» «Nu,» - mi-a răspuns ea - «nu-s un trandafir, dar am trăit câtva timp lângă un trandafir.
De acolo vine parfumul plăcut pe care-l răspândesc»”243. Or, virtuţile teologale nu numai că au stat
un timp în preajma lui Dumnezeu, dar sunt chiar opera lui şi nici nu pot răspândi decât un parfum
ceresc. Referitor la persoana celui botezat, virtuţile teologale nu trebuie să stea în preajma omului,
ci trebuie să constituie o componentă esenţială a existenţei sale, fiind vorba despre legătura directă
dintre Creator şi creatura umană.
Diavolul, care a fost mereu împotriva intimităţii dintre om şi Dumnezeu, a uneltit dintru început
contra celor trei virtuţi teologale.
243
TH. BARRAU, Culmi de viaţă 215.
 100

Dumnezeu i-a cerut protopărintelui nostru Adam credinţă în cuvântul său, când i-a spus: „Din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, fiindcă în ziua în care vei mânca din el, vei
muri!” (Gen 2,17) Eva nu era creată încă în momentul când Dumnezeu i-a cerut lui Adam acest
lucru şi, de aceea, ea a trebuit să creadă în cuvântul lui Dumnezeu, pe care i l-a spus Adam. Atâta
timp cât Adam a fost singur în Eden, l-a iubit pe Dumnezeu şi a crezut în cuvântul lui. Când a
apărut Eva, iubirea lui s-a împărţit şi, din acel moment, i-a scăzut şi credinţa şi a cedat ispitei. Mai
întâi cedase Eva, care a trebuit să creadă la început cuvintelor lui Adam, care îi relatase porunca
Domnului, şi apoi să-l iubească pe Dumnezeu, care i-a poruncit. Căderea a fost opera Diavolului,
care a pus în inima Evei o speranţă iluzorie - de a fi ca Dumnezeu. Pe când promisiunea făcută de
Dumnezeu şi legată de speranţa că „vor fi amândoi un singur trup” (cf. Gen 2,24) li s-a părut mult
prea neînsemnată. Asta, pe de o parte, dar, pe de altă parte, Diavolul se foloseşte de acest fapt, că
Adam i-a spus Evei ceea ce Dumnezeu i-a poruncit lui, şi ea, neavând certitudinea totală că acest
cuvânt este al lui Dumnezeu, pentru că nu ea l-a auzit din gura lui Iahve, a intrat la îndoială. Un
lucru îndoit îl rupi cu uşurinţă. Diavolul a frânt credinţa Evei în cuvântul lui Adam. Credinţa o dată
frântă, speranţa devine prezumţie şi utopie: „Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen
3,5). Şarpele viclean a legat speranţa de „a fi ca Dumnezeu” de cunoaşterea binelui şi răului,
făcând-o pe Eva să spere în dauna credinţei, în ceea ce Dumnezeu nu le făgăduise. Cât despre
iubire, Şarpele le-a deschis ochii spre eros, văzându-şi goliciunea (id.v.7), şi să revină la
promisiunea lui Dumnezeu de „a fi un singur trup”. Numai că această revenire pe o cale greşită i-a
dus la o unire trupească şi la o dezbinare sufletească. Învinuirea pe care Adam o aduce atât lui
Dumnezeu, cât şi Evei: „Femeia, pe care mi-ai dat-o să fie cu mine (deci tu eşti vinovat, fiindcă tu
mi-ai dat-o), ea mi-a dat din pom şi eu am mâncat” (id.v.12). (Deci şi ea este vinovată, fiindcă ea
mi-a dat fructul oprit. Eu am crezut-o pentru că am iubit-o ca pe os din oasele mele.) Dezbinarea
este perfectă.
Virtuţile teologale - credinţa, speranţa şi iubirea - formează un tot monolit, unitar, sunt un singur
„har”. Prin acelaşi „har” prin care credem, trebuie să sperăm şi să iubim. Nimeni nu are dreptul să
diminueze o virtute teologală în favoarea alteia, fiindcă ne-am tăia craca de sub picioare, cum se
spune în popor. Trebuie să credem, ca să sperăm şi să iubim; trebuie să sperăm, ca să credem şi să
iubim; trebuie să iubim, ca să credem şi să sperăm.
Să privim spre o altă scenă scripturistică, în care Diavolul caută să facă acelaşi lucru, adică să
frângă unitatea harului dintre credinţă, speranţă şi iubire. Este vorba despre ispitirea lui Isus (cf.
Mt 4,2-11). Diavolul îi zice lui Isus flămând, însetat şi extenuat de postul celor patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, adică strecoară îndoială, pe de o parte, şi vrea
certitudinea din proprie experienţă, pe de altă parte, adică: „Uită-te la tine în ce hal eşti! Eşti om.
Iată omul! Te-ai întrebat vreodată dacă eşti Fiul lui Dumnezeu şi, mai ales, ai încercat să te
convingi de acest lucru din proprie iniţiativă? Acum ţi se dă posibilitatea şi este chiar timpul să
încerci”. „Zi ca pietrele acestea să se facă pâini!”; sau: „Aruncă-te jos, ca îngerii să te susţină,
conform Scripturii, ca nu cumva, ca om ce eşti, să-ţi loveşti piciorul de pavimentul de granit!”; sau:
„Vezi toate bogăţiile lumii şi strălucirea lor? Toate sunt ale mele. Mă poţi cumva contrazice?
Încearcă şi vei vedea cum ţi le pot da ţie, fiindcă eşti numai om şi poţi fi pe deplin fericit, dacă mi
te vei supune şi-mi vei aduce mulţumiri pentru tot ce-ţi pot da”. Ispititorul voia să aducă o
diminuare a credinţei în favoarea speranţei şi, implicit, a iubirii.
Isus, „începătorul şi desăvârşitorul credinţei, care pentru bucuria pusă înaintea lui a suferit
crucea şi n-a ţinut seama de ocara ei” (Evr 12,2), cruce îmbrăţişată chiar din peştera de la Betleem,
îi opune ispitei în credinţă o speranţă neclintită în cuvântul lui Dumnezeu şi o iubire desăvârşită
faţă de Tatăl, zicând: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu”; „Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” şi „Domnului Dumnezeului tău să te
închini şi lui singur să-i slujeşti!”, fiindcă de data aceasta Diavolul n-a avut o promisiune mai mare
decât aceea pe care Tatăl i-a făcut-o Fiului, de a-l pune Domn peste opera mâinilor sale, ca, prin
învierea sa din morţi, să le refacă pe toate în sine mult mai frumoase, bune şi adevărate decât cele
dintâi. Promisiunile Diavolului: pâinea, bogăţiile pământului şi spectacolul, care îi puteau aduce
aplauze efemere, sunt nimicuri.
 101

Isus s-a lăsat ispitit în credinţă, speranţă şi iubire, ca noi să învăţăm a preţui harul în integritatea
lui, de a crede, de a ne pune speranţa în grija plină de iubire pe care Dumnezeu o are faţă de om,
deoarece: „Iată, au venit îngerii şi i-au slujit lui”. Tot astfel, în Grădina Măslinilor, când era la doi
paşi de Calvar, de cruce, mai aproape de inima sa simte „bucuria pusă înaintea lui” (Evr 12,2) şi:
„Iată, un înger din cer i s-a arătat şi l-a întărit” (Lc 22,43); îngerii îi pregătesc învierea: „Şi, iată, s-a
făcut cutremur mare” - spune sfântul Matei - „că îngerul Domnului, coborând din cer, a venit, a
rostogolit piatra şi a stat deasupra ei”, apoi le vestesc femeilor: „Ştiu că pe Isus cel răstignit îl
căutaţi. Nu este aici, ci a înviat precum a zis; veniţi şi vedeţi locul unde a fost pus”; „Iată, merge
înaintea voastră în Galileea; acolo îl veţi vedea” (Mt 28,2.5-7); îngerii, ca doi bărbaţi îmbrăcaţi în
haine albe, au stat lângă Apostoli şi toţi cei de faţă la înălţarea lui Isus şi le-au înălţat speranţa cu
aceste cuvinte: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi uitându-vă la cer? Acest Isus, care s-a înălţat la Cer de
la voi, tot aşa va veni, precum l-aţi văzut ducându-se la Cer” (Fap 1,10-11).
Escatonul nostru, cuprins între „acum” şi „atunci”, trebuie să aibă o continuitate între credinţă şi
iubire, printr-o speranţă neclintită că vom fi ca „îngerii lui Dumnezeu” în ziua învierii (Mt 22,30;
Mc 12,25; Lc 20,35-36).
Rolul Preacuratei în viaţa noastră spirituală este esenţial. Este interesant de constatat că îngerul
Gabriel, când a salutat-o la Buna-Vestire, nu i-a spus: „Bucură-te, cea plină de daruri”, ci: „cea
plină de har”, arătând că măreţia ei în faţa lui Dumnezeu stă tocmai în unitatea dintre iubire,
speranţă şi credinţă şi-i oferă motivaţia „harului” prin iubire: „Domnul este cu tine”, prin speranţă:
„Vei zămisli şi vei naşte un fiu”, şi prin credinţă: „acesta... fiul Celui Preaînalt se va chema” (cf. Lc
1,28-32).
Dacă vrem într-adevăr ca Fecioara Maria să ne fie mamă pentru viaţa veşnică, trebuie să-i
urmăm exemplul şi să păstrăm unitatea harului.

3. Cine investeşte speră să câştige

Părintele Teodosiu, bun cunoscător al vieţii tânărului moldovean Ion Costist, spune: „Ion,
pentru a nu merge în Iad, la optsprezece ani, părăseşte familia, părăseşte patria, părăseşte totul
pentru a merge în Italia, unde nu caută altceva decât cele mai curate şi mai înalte expresii ale vieţii
creştine”244. A avut o noapte de coşmar. I se părea că aude un vânt ciudat, în comparaţie cu care
iuţeala furioasă a vânturilor de nord îi apărea drept o adiere uşoară. Scene diabolice i-au năvălit în
imaginaţie, chinuindu-l până la epuizare, şi, fiindcă amintirea acestui coşmar stăruia să-l chinuie şi
după ce s-a trezit, s-a hotărât să-i povestească mamei ceea ce i s-a întâmplat în noaptea precedentă.
Când a terminat de povestit, a întrebat: „Acum, mamă, ce trebuie să fac pentru a nu merge în Iad?”
Răspunsul premeditat l-a dat tot el: „M-am gândit să mă fac călugăr, şi astfel, voi merge direct în
cer”. Furtuna a deşteptat în el speranţa.
Ce este Iadul, de care se temea, şi ce este Raiul, pe care îl dorea?
Iadul este strigătul disperat al iubirii divine, când vede omul ajuns la marginea prăpastiei
pierzării veşnice. Mama, când îşi vede propriul copilaş alergând neştiutor spre prăpastie, strigă cu
disperare, şi acest strigăt ieşit din comun îl face să se oprească îngrozit. Am auzit sau am citit, nu-
mi aduc perfect aminte, un exemplu aproape incredibil, cum un rege, care era gata să fie omorât
din întâmplare, dar fiul său, ce se afla la o distanţă oarecare, văzând ce era gata să se întâmple,
deşi mut, a făcut un efort extraordinar datorită groazei şi a strigat de i s-a rupt legătura limbii:
„Opreşte-te! E tatăl meu, este regele!” Şi l-a salvat. Ce vreau să spun prin acest exemplu? Că Raiul
este glasul blând al iubirii divine, care ne cheamă la sânul de mamă al Preasfintei Treimi, pe când
Iadul este strigătul disperat al lui Dumnezeu după creaturile sale, care merg spre osânda veşnică.
Acest glas l-a auzit mai întâi Ion, fiul lui Stoica Costist. În conştiinţa lui Ion se formase
convingerea pe care mult mai târziu Marcel Johnandeau o va formula cu o doză destul de mare de
dubiu: „Poate că nu Cristos ne va osândi la Iad, ci noi înşine, în deplina noastră libertate, ne făurim
din vreme Iadul, ni-l construim şi ne osândim noi la Iad” 245. Cu siguranţa pe care o dă speranţa, Ion
vrea să-şi construiască Raiul, pornind la luptă „împotriva oricărei speranţe”, fiindcă, într-o zi, pe

244
TEODOSIU DE VOLTRI, Ion Costist 3.
245
N. STEINHARDT, Primejdia mărturisirii.
 102

când munceau la câmp, tatăl său i-a arătat un stol de păsărele ce se înălţau zglobii spre cer şi i-a
zis: „Călugării li se aseamănă; la fel de uşor se înalţă şi ei spre Paradis” 246. „Pentru a-mi salva
sufletul”, îi va spune fericitul Ieremia mai târziu unui confrate, „am practicat toate meseriile, cu
excepţia celei de paj şi de poliţist, am înfruntat lipsuri, foame, frig, munţi şi mare”247.
A plecat la drum, nu ca fiul risipitor, ci ca un bun administrator al bunurilor părinteşti. Spera să
audă într-o zi: „Bravo, servitor bun! Deoarece ai fost credincios peste puţin, peste mult te voi pune.
Intră în bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,20), deoarece cu cei cinci talanţi primiţi a mai agonisit alţi
cinci.
Speranţa l-a menţinut statornic pe calea mântuirii când a întâlnit crucea, acolo unde ar fi trebuit
să găsească un colţişor de Rai. Părintele Francisc de Napoli face această admirabilă constatare:
„Bătaia de joc îndurată era (pentru fratele Ieremia) un trandafir parfumat, pe care el deja îl aşezase
la picioarele Crucifixului”248, fiindcă speranţa îl făcea să nu ia în seamă încercările şi dojenile
venite din partea superiorilor, criticilor, sau chiar din partea altor oameni religioşi, şi să le uite uşor,
fiindcă un lucru nu uita niciodată: de a valorifica cât mai bine talanţii moşteniţi.
Fiindcă, aşa cum am spus mai înainte, credinţa, speranţa şi iubirea formează un tot şi una le
pune în evidenţă pe celelalte două; la fel, caritatea fericitului Ieremia îi pune în evidenţă speranţa.
Caritatea, care se moşteneşte, devine deplină şi meritorie prin convertirea ei în caritate personală.
Mama Margareta moştenise caritatea de la părinţi. Mama ei i-a spus într-o bună zi, chiar în
ultimele clipe ale vieţii: „Fericită voi fi dacă Dumnezeu îmi va dărui ceea ce mi-a arătat”. „Şi ce
anume ţi-a arătat?”, a întrebat-o fiica. Muribunda a răspuns: „Că a primit milostenia de lemne
făcută de soţul meu săracilor”. Acest lucru a impresionat-o profund, de aceea, când o foamete
cumplită s-a abătut peste Moldova şi soţul ei, Stoica, avea de gând să-şi vândă scump grâul, ea îi
spune: „Ţi se pare că în faţa unei mulţimi care moare de foame te poţi gândi la câştigul de bani?”
Şi el, după ce s-a gândit un timp, îi spune: „Ei bine, atunci din făină vom face pâine şi o vom
împărţi săracilor. Fie cum voieşti tu!” Şi bucuria milosteniei le-a adus mai multă fericire decât
banii. Ion a înţeles de la părinţii săi că fericirea personală se naşte din fericirea celor din jur, de
aceea, într-o zi, ajunul de 29 iunie, Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Paul, dar şi ziua lui de naştere, el
voia s-o sărbătorească într-un chip special şi-i spune mamei sale: „Mâine voiesc să dau de mâncare
la mulţi săraci”. „Vei face acest lucru” - i-a profetizat mama – „când vei fi mare”249.
Pe când regizorul italian Zeffirelli se afla în nordul Africii, la Gabes, pentru a filma secvenţe
pentru filmul Isus din Nazaret, a văzut scrise pe o cocioabă aceste cuvinte: „O pâine, dacă o ai,
împarte-o, altfel ea îşi ia zborul”. „Cine îşi ia zborul?”, l-a întrebat Zeffirelli pe bătrânelul din faţa
cocioabei. „Fericirea”, i-a răspuns bătrânul250.
Şi Berdiaev a spus-o ceva mai înainte: „Problema pâinii este pentru mine o problemă materială,
dar problema pâinii pentru aproapele meu este pentru mine o datorie spirituală” 251. Pentru fericitul
Ieremia, „săracii erau porţia sa cea mai dragă.” S-ar fi dedat până şi la furt, numai să nu-i vadă
suferind. În realitate, tot era puţin hoţ. Dar în mănăstire, până şi superiorii îl lăsau să fure, chiar
dacă uneori părea că trece dincolo de limitele doamnei Sărăcii. Dacă fratele responsabil uita un coş
cu pâine, fratele Ieremia, care stătea la pândă, îl făcea dispărut. Pentru săraci mergea fericit la
cerşit, spunându-le celor avuţi: „Providenţa nu îngăduie ca nouă să ne lipsească ceva. Dar cine ne
asigură că noi merităm toate acestea, mai mult decât acei sărmani săraci, care, pentru o bucată de
pâine, se expun capriciilor primului trecător, umilirilor şi dispreţuirilor acelora care nu voiesc să îi
compătimească pe cei ce suferă? Săracilor trebuie să le dăm ceea ce avem mai bun, nu ceea ce e de
prisos ori mai rău. Mama îmi vorbea astfel”. Mergând la câte un măcelar, îi zicea: „Ţăranule,” -
învăţase acest termen şi-l folosea deseori – „nu cumva aveţi o bucăţică de carne proaspătă, fragedă,
pentru a face puţină supă unei bătrânele?” Şi măcelarul, cunoscându-l şi ştiind că, dacă îi dă, va
face o afacere bună în ziua aceea, îi dădea mai mult decât ceruse. La care fratele Ieremia spunea:

246
TEODOSIU DE VOLTRI, Ion Costist 5 ş. u.
247
Id. o. c., 41
248
Id. o. c., 47.
249
Id. o. c., 79.
250
FRANCO ZEFFIRELLI, Isus - povestea unei capodopere 108.
251
N. STEINHARDT, Primejdia mărturisirii 223.
 103

„Mă voi ruga pentru tine, ţăranule, statte buono, fii bun!” Unei doamne distinse, la care apela
deseori, îi spunea: „Contesă, am venit”. „Ştiu pentru ce aţi venit”, îi răspundea ea. La care, el: „Ah!
o ştiţi. Cu atât mai bine. Ar fi o sărmană orfană, pe care, dacă o vom lăsa în stradă, va deveni o
zdreanţă. Dumneavoastră dispuneţi de zestre. Daţi-i una, ca s-o putem aşeza la locul ei. Va fi o
bună mamă!” Şi contesa nu se lăsa mult rugată. „Am făgăduit” - le spunea celor înstăriţi, şi o
spunea cu un accent în stare de a mişca şi pietrele – „o cuvertură pentru a apăra de frig, mai ales,
copiii, o pereche de pantaloni unui sărman bătrân, o rochie unei bătrâne, şi dacă mă prezint cu
mâinile goale, ce voiţi să gândească despre mine, despre dumneavoastră? Gândiţi-vă bine! Dacă îi
veţi ajuta pe aceşti sărmani, se vor ruga pentru voi. Şi ştiţi ce putere extraordinară are rugăciunea
săracului asupra inimii lui Dumnezeu? Mila faţă de săraci atrage mila lui Dumnezeu asupra
voastră”. Iar când doamna Isabela, prinţesă de Stigliano, i-a spus într-o zi cu un fel de supărare
prefăcută: „Nu înţeleg, pentru ce vă osteniţi atâta pentru acea mulţime de pungaşi?”, el i-a răspuns
înfiorat: „Ah, doamnă, nu oboseala este aceea care mă interesează, ci sufletele care merg spre
pierzare. Gândul că atâtea suflete se pierd nu-mi dă pic de răgaz, fiindcă, atunci, de ce şi-a mai
vărsat sângele Cristos? Se risipeşte zadarnic”252.
Speranţa că va câştiga Raiul l-a făcut pe Ion Costist să-şi valorifice talanţii moşteniţi în
proporţie de sută la sută.
Se spune deseori: „Nimeni nu se mântuieşte singur şi nimeni nu se osândeşte singur”. Speranţa
mântuirii n-a fost pentru fericitul Ieremia ceva care să-i accentueze egoismul, fugind la mănăstire,
ci spre a-i accentua caritatea, bine ştiind că de mântuirea altora depinde mântuirea lui, conform
cuvintelor lui Isus: „Tot ce aţi făcut pentru unul dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”
(Mt 25,40), cu speranţa că într-o zi va auzi împreună cu toţi drepţii: „Veniţi, binecuvântaţii
Părintelui meu, moşteniţi împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (id. v. 34).
Dacă se spune că: „Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,17), atunci, pe bună dreptate:
speranţa fără fapte este prezumţie; păcat, mare păcat este să speri că vei obţine Raiul fără o
adevărată convertire, fără o valorificare adevărată a talanţilor încredinţaţi, fără iubire.
Fericitul Ieremia să ne fie model de credinţă, speranţă şi iubire, pentru a ne investi întreaga
fiinţă spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor.

4. Fericitul Ieremia şi Mama bunei-speranţe

Si tanti, vitrum, quanti verum margaritum?, se întreba renumitul scriitor bisericesc Tertulian;
adică: „Dacă atâţia aleargă după o bucată de sticlă colorată, câţi n-ar trebui să alerge după o
adevărată piatră preţioasă?” Mulţi îşi pun speranţe mari în lucruri mici: să devină un renumit
sportiv, actor, scriitor, explorator, câştigător la jocuri de noroc etc. Dar câţi sunt cei care îşi pun
speranţa în fericirea veşnică? Câţi se întreabă: „Cu ce pot câştiga Paradisul?” În lucruri mici îşi pun
speranţe mari, în lucruri mari îşi pun speranţe mici sau deloc.
„Mărgăritarul de mare preţ”, cu care fericitul Ieremia Valahul şi-a realizat speranţa vieţii -
evitarea Iadului şi cucerirea Paradisului -, a fost evlavia către Preacurata Fecioară Maria.
Rugăciunea lui cea mai dragă era „Salve, Regina” - „Bucură-te, Regină”. Este cunoscut faptul cum
învăţa copiii pe stradă, nu numai să spună această rugăciune, dar şi să o cânte împreună. Copiii
erau atât de fericiţi cu Ieremia la cântarea „Bucură-te, Regină”, fiindcă el intra parcă în extaz.
Salve, Regina este rugăciunea cea mai escatologică, cuprinde escatonul întregii vieţi creştine.
Maria este Maica milei, viaţa, mângâierea şi speranţa noastră ca surghiuniţi fii ai Evei în această
vale de lacrimi: întoarce spre noi ochii tăi plini de milă şi, după acest exil, arată-ni-l pe Isus! Şi
„Bucură-te, Marie” este escatologică în partea a doua: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-
te pentru noi, păcătoşii,” acum şi în ceasul morţii noastre, dar nu este atât de expresivă ca Salve,
Regina.
Mărturisea, şi trebuie să-i dăm crezare, că însăşi Sfânta Fecioară i-a descoperit eficacitatea
acestei rugăciuni. Este bine să ne reamintim. Recita zilnic Salve, Regina, de trei ori dimineaţa,
pentru ca cine trăia în păcatul de moarte să obţină harul de a nu merge în Iad; de trei ori la amiază,
pentru cei care erau în agonie; şi de trei ori seara, pentru sufletele din Purgatoriu; mai recita de trei
252
TEODOSIU DE VOLTRI, Ion Costist 81-85.
 104

ori Ave, Maria, ca recunoştinţă faţă de Preasfânta Treime, pentru acele daruri făcute Mamei lui
Dumnezeu: Tatăl, puterea, Fiul, înţelepciunea, şi Duhul Sfânt, mângâierea” 253. De altfel, când am
amintit în Itinerarul iubirii Maicii Domnului legătura dintre misterele Rozariului şi apariţiile
Preasfintei Fecioare la Lourdes, am arătat că cei trei „Bucură-te, Marie” de la începutul acestei
devoţiuni au acest caracter; Bernadeta Soubirous a primit din partea Doamnei Frumoase putere,
înţelepciune şi, mai ales, speranţa plină de cea mai dulce mângâiere că i-a promis că o va face
fericită, nu pe acest pământ, ci în cer, de aceea, ea obişnuia să spună că, atunci când este înălţată pe
cruce, se simte mai fericită decât o regină înălţată pe tron.
„Când fericitul Ieremia întâlnea” - ne relatează părintele Severino - „una dintre acele icoane
(care o reprezenta pe Preacurata cu Pruncul în braţe, dar fără coroană, aşa cum o văzuse el), o
privea cu devoţiune, o saluta cu respect şi umilinţă, vorbind despre ea cu multă afecţiune”. Nu
numai că îşi propusese să imite toate virtuţile ei, dar îi şi îndemna pe toţi prietenii şi cunoscuţii lui
să fie evlavioşi către Maica Domnului.

„E frumos” - spunea el - „s-o lăudăm pe Sfânta Fecioară, să ne rugăm ei, să-i implorăm ajutorul,
mai ales când suntem în strâmtorare”. Dar adăuga imediat: „Nu este suficient să reciţi o oarecare
rugăciune ori să practici un anumit post în onoarea ei, pentru a putea spune că o iubim cu adevărat.
Ni se cere ceva mai mult. Trebuie să-i imităm virtuţile şi să ne străduim cu orice preţ să devenim
asemenea ei. Dacă o iubim cu adevărat pe Sfânta Fecioară, ceea ce pare greu devine uşor prin
iubirea faţă de aceea care, din bunătate faţă de noi, ne oferă onoarea şi harul de a fi asemenea
nouă”254.

Dacă fericitul Ieremia ne învaţă să imităm virtuţile Preacuratei Fecioare Maria, desigur că cele
teologale ocupă primul loc. Am amintit de mai multe ori despre credinţa Fecioarei Maria şi cred că
fiecare cititor s-a hotărât să treacă de la o credinţă tradiţională la una personală, prin mijlocirea ei.
Este cunoscut faptul că fericitul nostru Ieremia, cu cât o cinstea mai mult pe Maica Domnului,
cu atât mai mult îi iubea şi se dedica îngrijirii celor săraci şi bolnavi, şi cu cât îi îngrijea mai mult
pe aceşti nenorociţi ai soartei, cu atât o iubea mai mult pe „Mămica lui Isus”. De unde provenea
această înlănţuire? Dintr-o convingere pe care el nu întârzia s-o împărtăşească tuturor: „Mi-aş da şi
ochii pentru săraci, pentru că ei se roagă cu simplitate şi umilinţă, iar rugăciunile lor sunt nespus de
plăcute Sfintei Fecioare, aşa încât însăşi Sfânta Fecioară se încrede în rugăciunile lor”. „Fecioara,
smerită cu inima, prudentă cu sufletul, nu-şi pune speranţa în instabilitatea bogăţiilor, ci în
rugăciunea săracului”255.
De fapt, noi ştim că Preacurata, ori de câte ori a apărut pe acest pământ, mereu le-a apărut
persoanelor sărace, astfel, Lourdes-ul şi Fatima ne sunt martore, şi le-a cerut să se roage mult, să
spună multe Rozarii pentru convertirea celor păcătoşi, pentru îndepărtarea pedepselor cu care
Dumnezeu ameninţă lumea, să se roage pentru pace. Fiindcă nu este nenorocire mai mare pentru
om decât aceea de care se temea atât de mult moldoveanul nostru Ion Costist: Iadul. Unii Sfinţi
Părinţi spun că cei din Purgatoriu suferă la fel de mult ca şi cei din Iad, numai că suferinţa lor are
un suport mângâietor: speranţa că acest chin se va sfârşi. Speranţa este fericirea celor nefericiţi.
Fratele Ieremia discuta într-o zi cu un alt confrate despre realităţile spirituale. Acesta, îndemnat
de prietenia care îl lega de Valah, amintindu-şi de mama Margareta, despre care atunci când îi
vorbea fratele Ieremia, i se umpleau ochii de lacrimi, şi înţelegând şi admirând deosebita şi eroica
lui caritate practicată în toate formele, ar fi dorit ca superiorii să-l răsplătească: să-i permită pentru
un timp întoarcerea în Moldova, spre a-şi vedea mama. Fratele îşi manifestă în faţa lui Ieremia
această dorinţă. „Cum adică?”, îl întrebă Valahul, surprins şi puţin amuzat că prin capul confratelui
său trec asemenea idei. „Ascultă-mă!” - îi zise confratele - „de douăzeci de ani munceşti
necontenit, fără a te cruţa câtuşi de puţin, luând asupră-ţi ceea ce uneori depăşeşte posibilităţile
umane. Ţi s-ar părea mare lucru dacă superiorii ţi-ar oferi posibilitatea să-ţi revezi Valahia şi, mai
ales, pe mama?” „Mama mea” - şi îşi privi confratele cu o deosebită atenţie, pentru că avusese un

253
Id. o. c., 221.
254
Id. o. c., 109.
255
Id. o. c., 99.
 105

gând atât de delicat faţă de dânsul - „pe mama mea, a continuat el cu o voce tremurândă, am văzut-
o!” „Unde?” „Aici, şi mi-a părut mai strălucitoare decât o stea şi de o frumuseţe supraomenească în
stare să răpească pe oricine ar fi văzut-o aşa după cum am văzut-o eu. Mi-a spus: «Mă duc în
Paradis!»” „Ferice de tine!”, spuse confratele, care, încheind conversaţia cu un suspin adânc, privi
cu o oarecare invidie chipul fratelui Ieremia, din care iradia o bucurie extatică de parcă în acel
moment mama Margareta i-ar fi repetat: „Mă duc în Paradis, fiule! La revedere, fiule!”256
Era în ziua de 5 martie 1625. Când părintele Francisc Severino a intrat în cămăruţa fratelui
Ieremia, a observat o nelinişte, o teamă pe chipul muribundului. Mai înainte ca Venerabilul să-i fi
manifestat cauza temerii sale, părintele Francisc, care-l cunoştea foarte bine, i-a citit, după cum se
spune, în inimă şi i-a zis: „Dragă frate Ieremia, pentru ce te laşi cuprins de temeri neîntemeiate?
Oare nu este lângă noi buna noastră Mamă cerească, în care trebuie să ne punem toată speranţa?”
Auzind vorbindu-se despre Sfânta Fecioară, atestă părintele Severino, s-a mişcat, deveni vesel ca
altădată, iar fruntea sa deveni senină şi liniştită5.
Fecioara „fericită de toate popoarele” este speranţa fericirii fericitului Ieremia şi a fericirii
noastre. Fericitul Ieremia să ne ajute ca, punându-ne toată speranţa în ocrotirea Fecioarei Mame, să
ajungem fericiţi în Rai!

5. Totul se pregăteşte pe pământ

Sfânta Scriptură spune că „slava copiilor sunt părinţii lor” (Prov 17,6). Sfântul Bernard
comentează: „Să nu crezi că micşorezi gloria Fiului dacă o lauzi mult pe Mama sa, deoarece, cu cât
mai mult este cinstită Mama, cu atât mai mult este lăudat Fiul” 257; după cum îi spunea lui Isus acea
femeie din mulţime, că fericită este mama care l-a născut şi l-a hrănit (cf. Lc 11,27). Fecioarei-
Mamă i se pot aplica foarte bine cuvintele lui Ben Sirah: „Pe valurile mării şi pe tot pământul şi la
orice popor şi seminţie sunt stăpână. Cel ce mă ascultă nu se va face de ruşine şi cei care lucrează
pentru mine nu vor cădea în păcat” (Sir 24,6.21).
Cu adevărat putem spune că slava copiilor lui Dumnezeu, care au aflat-o pe Preacurata şi
lucrează conform cu îndrumările ei, nu numai că nu cad în păcat, dar simt bucuria desăvârşirii ei ca
pe o garanţie a sfinţeniei proprii; pe când cei care nu o recunosc de stăpână şi mamă simt cum li se
usucă oasele şi-şi pierd nădejdea, cum se nimicesc (cf. Ez 37,11).
Deosebit de insistent este îndemnul Conciliului al II-lea din Vatican când susţine că toţi
creştinii trebuie să înalţe rugi stăruitoare către Mama lui Dumnezeu şi Mama oamenilor, pentru ca
ea, care a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii, şi acum, când este înălţată la ceruri
peste toţi sfinţii şi îngerii, să mijlocească la Fiul său, în comuniunea tuturor sfinţilor, ca toate
familiile popoarelor, atât împodobite cu numele de creştin, cât şi cele care nu-l cunosc pe
Mântuitorul lor, să se unească în mod fericit, cu pace şi armonie, într-un singur Popor al lui
Dumnezeu, spre slava Preasfintei şi Indivizibilei Treimi258.
De obicei, se spune: Lex orandi, lex credendi şi Lex credendi, lex orandi; printr-o traducere pe
înţelesul tuturor, înseamnă că, aşa cum crezi, aşa te rogi, şi cum te rogi, aşa crezi, dar la fel de
corect este când se spune: Lex sperandi, lex orandi şi Lex orandi, lex sperandi, adică: aşa cum
speri, aşa te rogi, şi cum te rogi, aşa speri. Am analizat felul de comportament al unor atei, care nu
cred şi nu se roagă, dar speră şi au şi ei un fel de a se ruga în speranţă. De exemplu, fostul
preşedinte al Franţei, François Mitterrand, nu cu mult timp înainte de moarte, declara că nu crede
că există Dumnezeu, dar, spunea el, „dacă voi constata dincolo că există, îl voi ruga să facă şi cu
mine ceea ce crede de cuviinţă”. Deci spera că Dumnezeu va fi înţelegător faţă de sufletul său şi,
de fapt, ruga lui, pe care spunea că o va face dincolo, este o rugă făcută acum, aici, pe pământ,
dintr-o firimitură de credinţă.
De-a lungul veacurilor, credinţa şi speranţa credincioşilor s-au rezumat în invocaţii scurte,
numite iaculatorii - săgeţi aruncate spre cer -, iar altele s-au grupat în litanii. Am fost curios să văd

256
Id. o. c., 127.
257
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 70.
258
LUMEN GENTIUM 69.
 106

câte invocaţii din Litania lauretană sunt produsul credinţei şi câte ale speranţei. Sigur că virtuţile
teologale - credinţa şi speranţa - se pot suplini foarte bine una pe alta, dar cele izvorâte dintr-un
sentiment de speranţă sunt mai multe decât cele izvorâte dintr-un sentiment de credinţă. Iată
invocaţii ale Litaniei Maicii Domnului:

- Sfântă Marie. Am arătat deja că numele de „Maria” este legat de speranţă (cf. Cap. IV, nr. 2).
- Sfântă Născătoare de Dumnezeu. Se leagă de credinţă, în primul rând.
- Sfântă Fecioară a fecioarelor. Exprimă credinţa în fecioria Mariei şi speranţa că ea susţine şi
alte persoane s-o urmeze pe această cale.
- Maica lui Cristos. Arată credinţa că Maria este Mama „Celui uns” de Tatăl cu Duhul Sfânt
drept începutul a tot ce există.
- Maica Bisericii. Arată credinţa, dar şi speranţa celor credincioşi că, aşa cum Maria este Mama
lui Isus după trup, aşa este şi Mama Trupului mistic în care sperăm să ne încorporeze.
- Maica harului dumnezeiesc. Sperăm să ne împartă cu îmbelşugare din comorile divine, pe
care le-a primit de la cele trei Persoane dumnezeieşti.
- Invocaţiile care urmează: Maică nepătată, Maică preacurată, Maică neprihănită, Maică
pururea Fecioară, Maică vrednică de iubire, Maică minunată şi Maica bunului sfat, arată speranţa
credincioşilor de a obţine de la Dumnezeu, prin mijlocirea ei, frumuseţea îngerească de care avem
trebuinţă pentru a intra în patria cerească.
- Maica Creatorului şi Maica Mântuitorului sunt două invocaţii pline de credinţă.
- Următoarele invocaţii: Fecioară: preaînţeleaptă, vrednică de cinste, vrednică de laudă,
puternică, miloasă, credincioasă, Oglinda dreptăţii, Scaunul înţelepciunii, Pricina bucuriei
noastre, Vas duhovnicesc, Vas vestit de cucernicie, Trandafir tainic,Turnul lui David, Turn de
fildeş şi Casă de aur, toate pun în evidenţă speranţa credincioşilor de a obţine prin acel repetat
roagă-te pentru noi: înţelepciune, cinste, laudă, putere, milă, credinţă, dreptate, simţul
spiritualităţii, evlavia, parfumul virtuţilor, apărarea de primejdii şi un trup care să fie cu adevărat
templul de aur al Duhului Sfânt.
- Chivotul legii şi Poarta cerului ne sugerează adevărul de credinţă că Fecioara Maria este
păstrătoarea fidelă a legii lui Moise, aşa cum revelat-o Iahve, şi, conform legii, deschide calea
spre împărăţia lui Dumnezeu.
- Steaua dimineţii, Tămăduitoarea bolnavilor, Scăparea păcătoşilor şi Ajutorul creştinilor,
evident, speranţa este transparentă.
- Regina: îngerilor, patriarhilor, profeţilor, apostolilor, martirilor, fecioarelor şi tuturor
sfinţilor - pun în evidenţă iubirea Fecioarei Maria, care îi polarizează în jurul său pe toţi cei aleşi de
Dumnezeu pentru misiuni deosebite.
- Regină zămislită fără de prihana strămoşească şi înălţată cu trupul la cer arată credinţa
Bisericii, aşa cum este propusă de Magisteriul ei.
- Regina: Preasfântului Rozariu, familiei şi păcii poartă amprenta speranţei.

Concluzia este clară: credincioşii cred şi speră în ajutorul Mamei cereşti şi o iubesc, fiindcă, ori
de câte ori îi cer ajutorul, simt intervenţia ei binefăcătoare, aşa cum spune sfântul Bernard, că „nu
s-a auzit vreodată ca cineva să-i fi cerut ajutorul şi să nu-l fi primit”. Din acest motiv, Fecioara-
Mamă este numită femeia „cu ochi mulţi”, adică cea mereu preocupată de salvarea fiecărui om,
precum „Ochii Domnului sunt aţintiţi asupra celor drepţi” (Ps 33,18), ochii preasfintei Fecioare
Maria, îi spune Ricard sfântului Laurenţiu, sunt îndreptaţi atât asupra celor drepţi, cât şi asupra
celor păcătoşi, pentru că ochii Mariei sunt ochi de mamă, care nu se uită la copilaşul ei numai ca să
nu cadă, ci şi ca să-l ridice dacă a căzut 259. Câte invocaţii are Litania lauretană, tot atâţia ochi,
putem spune, are Sfânta Fecioară Maria.

6. Scurtă predică despre speranţă

259
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 100.
 107

După gândirea paulină, creştinul trebuie să trăiască „în aşteptarea speranţei fericite şi a apariţiei
gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos” (Tit 2,13).
Credinţa vie a Bisericii primare se concretiza într-o dorinţă profundă după viaţa veşnică.
Scrisorile sfântului Paul o dovedesc din plin: „Suspinăm în acest cort (în trup), dornici de a intra în
locuinţa noastră din ceruri”, fiindcă, „atâta timp cât suntem în trup, suntem exilaţi departe de
Domnul” (2Cor 5,2. 6) şi, din acest motiv, „doresc să plec şi să fiu cu Cristos” (Fil 1,23).
Cu toate acestea, ca „speranţa fericită” a întoarcerii la Dumnezeu să se realizeze, trebuie să
treacă prin realitatea întunecată a morţii. Moartea trezeşte întotdeauna o stare de repulsie, de
oroare, de angoasă. Acest lucru este natural; ba chiar Biserica afirmă că omul „judecă cu dreptate
când se revoltă şi respinge ideea unei ruine totale şi a unei nimiciri definitive a persoanei sale.
Germenul vieţii veşnice, pe care îl poartă în sine, se ridică împotriva morţii” 260. Cu adevărat, omul
a fost creat pentru viaţă în sensul cel mai deplin al cuvântului: pentru viaţa veşnică în Dumnezeu.
„Dumnezeu n-a creat moartea” - ne avertizează Sfânta Scriptură. „Cei nelegiuiţi au adus moartea
asupra lor” (Înţ 1,13. 16).
Moartea, urmarea şi pedeapsa păcatului, subjugă natura umană, contrastează cu chemarea sa la
viaţa veşnică. Numai credinţa, credinţa vie în Cristos Salvatorul, ne poate determina să acceptăm
moartea cu seninătate, ca pe o trecere care duce la o întâlnire veşnică cu Dumnezeu. În realitate,
Fiul lui Dumnezeu, răscumpărându-l pe om din păcat, l-a eliberat şi de moarte; luând asupra sa
moartea, a învins moartea însăşi, i-a răpit prada şi, înviind, l-a asociat pe om la viaţa veşnică. De la
moarte ne rămâne însă mereu realitatea amară a distrugerii trupului, dar care nu poate nimici
sufletul; trecând prin duritatea distrugerii fizice, omul pleacă din acest exil „spre a fi cu Cristos”;
dar va veni o zi în care şi trupul „îmbrăcat în incoruptibilitate” (1Cor 15,54) va fi părtaş la slava
sufletului. Creştinul pregăteşte astfel în Cristos Mântuitorul destinul său pentru viaţa veşnică;
moartea nu-i un sfârşit fără remediu, ci începutul vieţii adevărate „într-o comuniune veşnică cu
viaţa divină care nu se poate nimici”261.
„Doresc să mor şi să fiu cu Cristos” (Fil 1,23).
Credinţa şi iubirea sunt atât de vii în cei sfinţi, încât, considerând moartea în realitatea ei de
„poartă spre veşnicie”, sunt mai degrabă cuprinşi de fericirea întâlnirii cu Cristos decât de teama
distrugerii trupului, şi doresc această despărţire de trup spre a ajunge cât mai repede la unirea cu
Cristos. „Rupe piedica spre dulce întâlnire” - cântă sfântul Ioan al Crucii şi explică faptul că
persoanele ajunse la maturitatea iubirii (afectivitatea matură = canalizarea energiilor spirituale spre
persoana lui Cristos, aşa încât el devine atât de important pentru om încât caută să se identifice şi
să se definească prin persoana lui, ca sfântul Paul: „Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos
trăieşte în mine” Gal 2,20), astfel de persoane sunt atât de cuprinse de dorinţa de a se uni cu
Dumnezeu, încât, „ca să moară din cauza unei boli sau la împlinirea anilor de bătrâneţe, nu sunt
rupte de această viaţă decât de o datorie sau de o întâlnire plină de iubire... capabile de a rupe
piedica (trupul) şi de a le duce mai departe mărgăritarul sufletului” (F 1,30). Este „moartea iubirii”;
moarte preţioasă şi fericită, adevărată întâlnire nupţială a sufletului cu Dumnezeu, care introduce
direct în viziunea beatifică a cerului.
Chiar Isus, vorbind despre moarte, a comparat-o cu întâlnirea cu mirele: „La miezul nopţii se
aude un strigăt: «Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!»” Dar în timp ce fecioarele înţelepte, care l-au
aşteptat veghind cu speranţă vie (candela aprinsă), au fost primite în sala nunţii, cele lipsite de
înţelepciune, care au adormit (şi-au pierdut speranţa), au fost excluse. Şi parabola se încheie cu
îndemnul: „Vegheaţi (speraţi împotriva oricărei speranţe), aşadar, fiindcă nu cunoaşteţi nici ziua şi
nici ceasul!” (cf. Mt 25,1-13)
Creştinul trebuie să vegheze de aşa manieră, ca, în orice clipă l-ar chema Domnul, moartea să
nu-l găsească nepregătit, ci să-l afle veghind, asemenea acelor slujitori credincioşi, care îl aşteaptă
pe stăpânul lor, „ca să-i deschidă îndată ce a sosit şi bate la uşă” (Lc 12,36). Atunci nu va mai fi
nici plâns, nici teamă sau nelinişte, fiindcă acela care trăieşte mereu cu speranţa vie că Domnul este
aproape nu se teme de sosirea lui, ci, abia sosit, îi aleargă în întâmpinare şi-i spune cu iubire: „Iată-
mă! Vin” (Ps 40,8).

260
GAUDIUM ET SPES 18.
261
Id. o. c., 18.
 108

Imnul rugăciunilor de dimineaţă spune:

„Aşa cum creşte-n zori lumina,
să crească flacăra credinţei,
speranţa poarte pe a ei aripi
iubirea spre eternul Mire”262.

Moartea devine astfel ultimul şi cel mai merituos act de adeziune la voinţa lui Dumnezeu,
fiindcă a fost sperată ca un act de unire cu Domnul pentru veşnicie. După cum voinţa divină trebuie
să-şi pună amprenta pe întreaga viaţă creştină, tot aşa trebuie să-şi pună amprenta şi pe trecerea din
ultima clipă. Moartea, acceptată cu speranţa care poartă pe aripile ei iubirea spre eternul Mire, ca
adeziune la voinţa lui Dumnezeu, este o adevărată moarte din iubire, moarte ce restituie viaţa
furată, chiar dacă este lipsită de elan şi este însoţită de repulsia naturii care se teme de
necunoscut263.

262
LITURGIA ORELOR (Imnul la Laude; miercuri din săptămâna a II-a).
263
GABRIELE DI S. M. MADDALENA, Intimità divina 717.
 109

CAPITOLUL AL VIII-LEA

SPERANŢĂ - ESCATOLOGIE - PARUSIE

Statutul Institutului nostru Teologic din Iaşi spune la articolul 71: „Devoţiunea faţă de Sf.
Fecioară Maria, Mama Preotului veşnic, ocupă un loc important în viaţa spirituală individuală şi
comunitară. Ea se concretizează în recitarea zilnică a Rozariului, în participarea la practicile de
pietate legate de luna mai şi de luna octombrie”. Cred că acest paragraf este bine să facă parte din
codul de pietate al oricărei familii catolice pentru a-şi atrage privirile binevoitoare ale lui
Dumnezeu, fiindcă el priveşte la toţi cei ce privesc spre „smerenia Slujitoarei sale”.
Cu cât cineva este mai smerit, cu atât mai mult are o speranţă mai mare şi mai puternică, şi cu
cât cineva este mai mândru, cu atât are o speranţă mai mică, fiindcă se încrede mai mult în sine
decât în Dumnezeu.
Temelia credinţei, speranţei şi iubirii este smerenia. Ca să crezi, trebuie să domoleşti orgoliul
raţiunii; ca să speri, trebuie să admiţi că depinzi de altcineva în multe; ca să iubeşti, trebuie să te
jertfeşti pentru cel iubit.
Dumnezeu, fiind autorul virtuţilor teologale, le-a pus pe temelia smereniei, fiindcă el însuşi este
smerenie, cel puţin, aşa l-a definit sfântul Francisc de Assisi, după cum Ioan evanghelistul l-a
definit iubire.
„Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,48), adică a văzut în ea perfecţiunea iubirii,
speranţei şi credinţei în unitatea harului deplin. Când privirile Domnului se întâlnesc cu smerenia
omului, se realizează o legătură perfectă între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, şi din această
întâlnire se naşte omul nou, primul fiind Fiul Omului.
Neavând în noi unitatea „harului” în toată plenitudinea lui, adică un echilibru total între
credinţă, speranţă şi dragoste, apărem ca fiinţe neterminate şi, deci, cu necesitatea imperioasă de a
ne desăvârşi, nu numai individual şi colectiv, ci şi cosmic, universal, fiindcă nu ne putem mântui
independent de cei din jur şi de Universul care aşteaptă în chinuri arătarea în slavă a fiilor lui
Dumnezeu.
În acest scop, Isus a înfiinţat Biserica drept „sacrament universal de mântuire”.
Papa Ioan Paul al II-lea, conştient de rolul Preacuratei în economia mântuirii, a ţinut să
conştientizeze întreaga creştinătate că ea este Mama Bisericii, adică Mama unui sacrament
universal de mântuire pentru Cosmos.
Drumul spre desăvârşire este sigur, fiindcă Biserica a plecat din Cenacol să cucerească lumea
întreagă în frunte cu Preacurata, sub călăuzirea Duhului Sfânt, care, în cele din urmă, va schimba
faţa lumii în asemănarea chipului luminos al femeii de pe cer, care a apărut îmbrăcată în Soare, cu
Luna sub picioare şi pe cap având o coroană de douăsprezece stele.
Timpul escatologic este pneumatologic.
Acesta este rezumatul întregului capitol. Devine folositor în măsura în care este citit cu atenţie,
răbdare şi meditat în spirit de credinţă, speranţă şi dragoste faţă de Providenţa ce veghează mereu
asupra noastră, ca să privim şi noi la „smerenia Slujitoarei sale”.
 110

1. Speranţa: izvor de eroism şi chiar de minuni

După Isus - „care s-a smerit pe sine însuşi şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea
pe cruce” (Fil 2,8) sperând în iubirea recunoscătoare a Tatălui, care n-a întârziat să-l înalţe din
mormânt la viaţă şi de pe pământ la dreapta sa în Ceruri (id. 2,9-11) -, aceea care l-a urmat a fost
Preacurata; ea s-a smerit atât de mult, încât a ales mai bine să fie de râsul lumii, rămânând fecioară
spre a fi „Roaba Domnului”, decât să se înscrie în rândul fiicelor Sionului, care doreau căsătoria
conform legii naturii şi apoi celei mozaice, năzuind spre mesianitate ca pe singura cale de a avea
cât mai mulţi copii. Maria, lăsând acel „spaţiu pentru imprevizibilul lui Dumnezeu”, porneşte pe
calea intimităţii spirituale în întâmpinarea lui Mesia, spre a-i fi de folos în calitate de slugă. Şi
Dumnezeu n-a întârziat s-o înalţe mai presus de orice făptură feminină care a fost, este sau va fi
sub soare: „Iată, de acum mă vor ferici toate generaţiile, căci mari lucruri a înfăptuit pentru mine
Cel Puternic, fiindcă a privit la umilinţa servitoarei sale” (Lc 1,48).
Dacă acceptă cu smerenie logodna şi căsătoria cu Iosif - „bărbat drept”-, o face fiindcă speră în
promisiunea lui de a-i respecta fecioria şi în atotputernicia divină care l-a făcut să aibă aceeaşi
propunere de a rămâne feciorelnic spre a sta la dispoziţia lui Mesia cu întreaga sa fiinţă; dacă
intervine cu smerenie pe lângă Isus la nunta din Cana Galileii pentru tinerii căsătoriţi, o face
fiindcă speră într-o intervenţie imprevizibilă de bun augur şi nu s-a înşelat; dacă îl urmează cu
umilinţă şi în tăcere pe Fiul său până pe Calvar, o face fiindcă speră contra oricărei speranţe şi nu
s-a înşelat, fiindcă Dumnezeu a înălţat-o ca Mamă spirituală a tuturor generaţiilor.
Cunoscutul membru al Academiei Franceze André Frossard spunea:

„Buna-Vestire, naşterea lui Isus dintr-o fecioară etc. nu sunt subiecte pentru speculaţii fără rost,
ci taine care luminează întreaga Evanghelie. Stingeţi-le flacăra şi Evanghelia nu va mai fi decât o
culegere de maxime şi de făgăduinţe deşarte.
Într-adevăr, Fecioara Maria, prin consimţământul dat Fiinţei, este o strălucitoare întruchipare a
inteligenţei. Ea este singura, alături de Dumnezeu, care a putut rosti acel Fiat ce a dat în două
rânduri naştere luminii”264.

A „rosti acel Fiat ce a dat în două rânduri naştere luminii” nu se poate face fără o speranţă pe
măsura misterului infinit; ceea ce ne demonstrează că intimitatea Fecioarei Maria cu Dumnezeu a
fost desăvârşită. Nu putea să-şi dea asentimentul de a fi „Mamă a lui Dumnezeu” fără o speranţă
nelimitată că acest mister inefabil se poate împlini în sânul ei.
Devenită „Mama bunei speranţe”, ea îi dă omenirii încrederea că Emanuel este „Dumnezeu cu
noi”.
La nici o altă făptură n-au alergat oamenii în decursul celor două milenii creştine de a avea ca
mijlocitor pe lângă Isus cum au alergat şi vor mai alerga până la sfârşitul lumii la ocrotirea Mariei,
invocând-o în problemele existenţiale de prim ordin: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te
pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre!”
Umilinţa Mamei influenţează pozitiv şi viaţa noastră. Ca să putem spera, ne recunoaştem
păcătoşi. Ca speranţa noastră să nu ne dea de ruşine, ci să ne înalţe „în ceasul morţii”, ca să ne
naştem prin Fiat-ul ei la lumina vieţii veşnice, trebuie să ne arătăm adevăraţi fii pe calea smereniei.
„Roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum”, fiindcă din cauza păcatelor noastre gemem sub povara
nesiguranţei, îndoielilor, fricii, ispitelor şi a tot felul de greutăţi, nu numai spirituale şi trupeşti, ci şi
materiale.
Din această invocaţie a renăscut speranţa în milioane de creştini, ba chiar şi necreştini, fiindcă
chiar şi savantul evreu Einstein ţinea pe masa de lucru o icoană a Maicii Domnului, ca pe o
speranţă mult mai folositoare decât speranţa lui ştiinţifică de a descoperi formula fizică după care
Dumnezeu a creat lumea când a spus al său Fiat.
Repet un fapt istoric pe care l-am relatat şi în Itinerarul iubirii Maicii Domnului, fiindcă îl
consider deosebit de instructiv şi în privinţa speranţei.

264
ANDRÉ FROSSARD, Întrebări despre Dumnezeu 98.
 111

Între anii 870 şi 1040, Europa a fost bântuită de cincizeci de ori de foamete şi ciumă; ploile
neîntrerupte şi inundaţiile au distrus recoltele; în anul 1028, tot grâul a putrezit pe câmp şi
Cronicile au consemnat:

„Sărăcia, molima şi mizeria au schimbat culorile feţei chiar şi celor mai înstăriţi oameni.
Tâlharii şi criminalii se luau la întrecere în jafuri şi crime; autorităţile deveniseră incapabile de a
lua măsuri radicale. Din cauza foamei şi a slăbirii, oamenii nu mai aveau nici glas. Peste tot
domneau tristeţea şi plânsul. Oamenii se îmbolnăveau şi mureau pe capete; multe cadavre
rămâneau neîngropate, din lipsă de ciocli; din păduri dădeau buzna peste sate haite de lupi, care
devorau nu numai cadavrele, dar chiar şi pe cei vii. Era o adevărată pedeapsă a lui Dumnezeu, dar,
cu toate acestea, oamenii nu s-au convertit”.
Aşa încheie cu tristeţe Cronicarul vremii relatarea sa:
„Pe vremea aceea a trăit, în mănăstirea din Reichenau, Herman Contrat, slăbuţ şi delicat din
punct de vedere fizic, dar supranumit Minunea secolului. Se născuse la 10 iulie 1013, la
Altshausen, dintr-o familie numeroasă cu 15 copii. Când mama, Hiltrud, l-a văzut pe micuţul ei fiu
abia născut, i l-a arătat îndată soţului Wolferat. Au trebuit să constate cu durere că acest copil este
diform, handicapat... Amândoi au izbucnit în lacrimi; lacrimi de iubire şi de durere! Cu un efort
deosebit, inspirat de iubirea maternă, Hiltrud se ridică de pe patul ei de suferinţă şi, îngenunchind
în faţa statuii Maicii Domnului, îi consfinţeşte pruncul. Din acea clipă, ea a căpătat curaj eroic şi o
lumină cerească a călăuzit-o ca să sădească în sufletul micuţului Herman floarea evlaviei către
Sfânta Fecioară Maria. Pruncul era atât de rahitic, încât nici nu se putea întoarce de pe o parte pe
alta, ci stătea doar în şezut ori aplecat. Cu limba şi cu buzele diforme, nu putea articula decât
frânturi de cuvinte, prea puţin inteligibile. Cu degetele chircite îi venea foarte greu să scrie, însă
mama sa l-a educat chiar din fragedă pruncie să-şi formeze o voinţă de fier, hotărâtă. Îndată ce a
fost posibil, a fost transportat cu lectica la Reichenau, la una dintre cele mai faimoase mănăstiri,
unde chiar şi împăraţii mergeau pentru a cere sfaturi duhovniceşti. Mai întâi a fost elev, apoi a
ajuns profesor. Pe cât de bicisnic apărea fiziceşte, pe atât era de viguros spiritualiceşte. A studiat
tot ce se putea studia la vremea aceea: matematici, istorie, geografie, muzică, ştiinţele naturii etc.,
aşa că a devenit mare muzician şi poet. Abatele Bernone, care construise corul şi turnurile
catedralei din Reichenau, a spus într-o zi: «Dacă s-ar putea comercializa curajul, un general de
armată ar putea cumpăra din chilia lui Herman atât de mult încât să-i fie suficient pentru a-l împărţi
la o armată întreagă». De aceea, când viaţa oamenilor era ameninţată de boli, moarte şi duşmani,
când oamenii pierduseră orice speranţă şi bucurie, Herman compunea rugăciunea-cântare Salve,
Regina! – „Bucură-te, Regină!”. Herman, copil diform cu buzele şi cu gura, printr-un curaj eroic, a
ajuns să cânte cu gura, dar, mai ales, cu inima această rugă compusă de el. În scurt timp, ea a ajuns
cunoscută în tot Occidentul. Când sfântul Bernard a mers în Germania, spre a predica Cruciadele, a
dus-o acolo şi prin ea a aprins speranţa în mii şi mii de suflete. În Catedrala Imperială din Speyer îl
aştepta împăratul Conrad, iar în timp ce el îşi făcea apariţia, corul cânta cu însufleţire „Bucură-te,
Regină!”265.

Apariţia acestei rugăciuni cântate a schimbat în bine faţa lumii şi a continuat să o facă până azi.
Nu este de mirare că fericitul nostru Ieremia a îndrăgit-o atât de mult. „Bucură-te, Regină! Maica
milei, viaţa, mângâierea şi speranţa noastră. Bucură-te! Către tine strigăm, surghiuniţi fii ai Evei.
Către tine suspinăm, gemând şi plângând în această vale de lacrimi!”

2. Omul şi Biserica

Într-o convorbire dintre Papa Ioan Paul al II-lea şi André Frossard, Sfântul Părinte îi spunea că
omul este o fiinţă „neterminată”, „ceea ce ar indica acea fisură deschisă în el spre infinit. Celelalte

265
ALFRED BARTH, Enciclopedia catehetică (traducere din limba italiană de fr. Ion Balan).
 112

fiinţe din lumea naturii ar fi, în felul lor, fiinţe complete, în timp ce omul, deschis spre absolut, şi-
ar aştepta desăvârşirea”266.
Mă întreb: se poate forma o societate perfectă cu fiinţe umane neterminate? Toate aceste fiinţe
imperfecte trebuie să-şi găsească locul în Biserica lui Cristos, ca să-şi găsească perfecţiunea.
Această Biserică unică a lui Cristos este ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime
cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc 267. [...] Mântuitorul [...] a înălţat-o pe veci ca
stâlp şi temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15), orânduită şi organizată în această lume ca societate, şi
subzistă în Biserica Catolică, [...] deşi în afara organismului său vizibil există numeroase elemente
de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea
catolică268.
Cardinalul Frings, care vorbea în numele celor 66 de episcopi de limbă germană şi scandinavă
(în a doua perioadă a Conciliului al II-lea din Vatican din 30 septembrie 1963), a propus
introducerea unei secţiuni în care Biserica să fie prezentată drept o comunitate escatologică a
sfinţilor, secţiune în care ar fi putut să se trateze despre Sfânta Fecioară Maria şi despre
semnificaţia ei pentru Biserică, perfectă în sfinţii săi, şi Biserica pelerină în tensiune spre o
perfecţiune ce se va dobândi numai în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar părinţii conciliari au rămas la
concluzia că, atâta timp cât suntem pe acest pământ, toţi trebuie „să ducem la bun sfârşit, în
speranţa realităţilor viitoare, lucrarea care ne-a fost încredinţată în lume de către Tatăl şi să lucrăm
la mântuirea noastră”269.
Dintre darurile proprii Bisericii lui Cristos, pe primul loc se situează Mama lui Dumnezeu,
fiindcă ea este „prototipul Bisericii, aşa cum o afirmă sfântul Ambrozie, şi anume, în ordinea
credinţei, iubirii şi unirii perfecte cu Cristos”270. Prin urmare, toţi membrii Bisericii de pe pământ,
fiinţele neterminate, îşi au modelul şi sprijinul desăvârşirii în Fecioara-Mamă a lui Isus, spre care
toţi trebuie să-şi întoarcă privirea spre a contempla în ea ceea ce Biserica, în misterul ei, în
peregrinarea credinţei şi speranţei, şi ceea ce va fi în patria cerească, la capătul drumului ei, unde o
aşteaptă „în slava Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi”, „în comuniunea tuturor sfinţilor”, aceea pe
care Biserica o venerează ca pe Mama Domnului său şi ca pe propria Mamă: „Mama lui Isus, după
cum, în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii, care va ajunge la
plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici, pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă
sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni Ziua
Domnului”271.
Cu toate că Biserica are acest model şi sprijin - capodopera Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt - pe
Preasfânta Fecioară Maria, ea nu va ajunge la împlinire, la desăvârşirea membrilor ei, decât în
gloria cerească272, fiindcă pe pământ ea se ştie în exil, departe de Domnul, şi speră în ziua în care
„toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în
Biserica Universală”273.
În „Cristos total” sunt cuprinşi toţi fraţii săi din cer, din Purgatoriu şi cei de pe pământ, fiindcă
toţi sunt chemaţi să lupte pentru realizarea binelui suprem: învierea şi Împărăţia definitivă a lui
Dumnezeu, când el va fi totul în toţi (cf. 1Cor 15,28). Rolul Preacuratei în sânul lui „Cristos total”
este de mamă şi regină: Mamă pentru cei de pe pământ şi Regină pentru cei din Rai şi din
Purgatoriu. Ei îi putem aplica cuvintele profetului Isaia: „Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor
învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi, care sălăşluiţi în pulbere! Căci roua ta este rouă de
lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Is 26, 19).

266
ANDRÉ FROSSARD, Convorbiri cu Ioan Paul al II-lea 87.
267
LUMEN GENTIUM 1.
268
Id. o. c., 8.
269
SACROSANCTUM CONCILIUM 8.
270
LUMEN GENTIUM 63.
271
CBC n. 972.
272
LUMEN GENTIUM 48.
273
Id. o. c., 2.
 113

3. În Cenacol

Oricine ştie că din Cenacol a pornit itinerarul Bisericii. Duhul Sfânt a pornit motorul împărăţiei
noi, care va trece ca un tăvălug peste împărăţia întunericului, condusă de zeităţi cunoscute şi
necunoscute. În mijlocul ucenicilor adunaţi în Cenacol, în aşteptarea Duhului Sfânt, a fost şi
preasfânta Fecioară Maria, „stăruind în rugăciune” (cf. Fap 1,14). După învierea şi înălţarea lui
Isus, centrul de unitate în jurul căruia s-au strâns Apostolii, femeile care au fost mereu în preajma
Mântuitorului, precum şi unele dintre rudele sale, a fost Fecioara-Mamă şi Mireasa Duhului Sfânt.
Toţi aşteptau în rugăciune venirea Oaspetelui ceresc, privind-o pe Fecioara Maria, care, în
rugăciune, căpăta o frumuseţe de nedescris, cu adevărat îngerească, şi părea de nerecunoscut. De
fapt, îmi vine să cred că, după ce l-a văzut pe Isus înviat în strălucirea sa divină, mai ceva decât pe
Tabor, chipul ei a căpătat ceva din lumina lui. Moise, după ce s-a întâlnit cu Iahve pe muntele
Sinai, a căpătat o strălucire atât de mare, încât fiii lui Israel nu puteau să-l mai privească şi el
trebuia să-şi acopere faţa ori de câte ori vorbea poporului în numele Domnului (cf. Ex 3,6). Din
acest motiv, şi nu numai, cred că îngerul care le-a vorbit femeilor, venite dis-de-dimineaţă la
mormânt, în prima zi a săptămânii, ca să ungă trupul lui Isus: „Nu vă temeţi! Îl căutaţi pe Isus
Nazarineanul cel răstignit; a înviat; nu este aici. Iată locul unde fusese pus” (Mc 16,6), nu este
altcineva decât Fecioara Maria. De fapt, şi Moise fusese considerat înger, după ce văzuse tufişul
arzând, care nu se mai mistuia, de la Muntele Horeb, şi a fost trimis în Egipt să-i elibereze pe fiii
lui Israel (cf. Num 20,16). De fapt, oricărei persoane, chiar dacă în mod obişnuit nu are o înfăţişare
prea frumoasă, dacă sufletul îi este cuprins de o mare bucurie şi vrea s-o împărtăşească şi altora,
chipul îi devine strălucitor, ochii luminoşi, sângele îi îmbujorează obrajii, zâmbetul îi flutură pe
buze etc. Aşa, persoana devine de nerecunoscut. Spuneam mai înainte că diaconul Ştefan se
pregătea să vorbească în Sinedriu despre Isus cel înviat şi deja cei prezenţi au văzut faţa lui
„luminoasă ca faţa unui înger” (Fap 6,15). Cum nu avea să fie chipul Preacuratei mai frumos decât
al oricărui înger în rugăciune în Cenacol? Am relatat, ceva mai înainte, declaraţia sfântului
Dionisie Areopagitul, care afirma că a văzut-o pe Maica Domnului atât de frumoasă, încât, dacă n-
ar fi ştiut că este o creatură, ar fi crezut că îl vede pe Creatorul însuşi.
Învierea lui Isus era speranţa împlinită ce dădea garanţia ce avea să se împlinească în toţi cei ce
cred în el prin primirea Duhului Sfânt, pe care Isus avea să-l trimită de la Tatăl (cf. În 15,26). Ruga
Fecioarei Maria era cu atât mai stăruitoare cu cât ştia mai bine că venirea Duhului Sfânt va face ca
speranţa să devină mobilul escatologic al Bisericii la „înfăptuirea mântuirii”274.
Având dovada atâtor speranţe împlinite, Fecioara Maria a sperat în înfăptuirea mântuirii, nu
„împotriva oricărei speranţe” precum Abraham (cf. Rom 4,18), ci cu toată siguranţa împlinirii ei -
speranţa devenind în Maria o ştiinţă precisă -, fiindcă Isus îi asigurase pe ucenicii săi nu numai de
venirea Duhului Sfânt, care le va aduce aminte de tot ceea ce el le-a spus şi-i va învăţa tot adevărul
(cf. În 16,13), ci şi de asistenţa sa personală: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacurilor” (Mt 28,19-20).
Cu speranţa mântuirii, credincioşii de pe întreaga suprafaţă a pământului o caută pe Fecioara
Maria, nu numai la miile de sanctuare, ci şi în faţa icoanelor şi statuilor obişnuite din orice loc. Ca
împlinirea escatologică să devină realitate, Fecioara Maria nu încetează să fie, pentru fiecare
creştin, „Steaua mării” (Maris Stella). Pe drept spune sfântul Bernard: „Dacă ai îndepărta Soarele
care luminează lumea, unde ar fi ziua? Dacă ai îndepărta-o pe Fecioara Maria, această Stea a mării,
da, a mării întinse şi nemărginite, ce ar mai rămâne, decât o negură atotcuprinzătoare, umbra morţii
şi bezna cea mai adâncă?”275 Tot din acest motiv spune şi Papa Ioan Paul al II-lea că, oriunde s-ar
afla credincioşii, ei „îşi ridică ochii spre ea din diferite locuri ale vieţii pământeşti şi o fac pentru că
ea «l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit primul-născut dintre mulţi fraţi» (cf. Rom 8,29;
LG 63), precum şi pentru că la naşterea şi creşterea acestor fraţi şi surori «ea conlucrează cu iubire
de mamă»276.

274
LUMEN GENTIUM 9.
275
SF. BERNARD, In Nativitate B. Mariae Virginis Matris, Homilia a II-a, 17.
276
IOAN PAUL AL II-LEA, o. c., RM 6 (LG 63).
 114

Oriunde se simte iubirea, acolo se naşte speranţa fericirii, fiindcă ea este strâns legată de Fiul
său iubit, „în care avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea păcatelor, după bogăţia harului
său” (Ef 1,4-7). Fecioara Maria, făcând parte din această bogăţie a harului mântuitor - „plină de
har” (cf. Lc 1,28) -, a devenit speranţa harului pentru toţi cei „iertaţi de păcate”, ne dă plinătatea
desăvârşirii în măsura în care în noi se vede smerenia ei, aşa cum spune Conciliul al II-lea din
Vatican: „Maria se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului, (săraci) care speră cu
încredere de la el mântuirea şi o primesc”277.
Omenirea speră că prin Fecioara Maria se pot reactualiza Rusaliile. Creştinul de rând, laicul,
speră că Preacurata îl poate ajuta să fie prin Mirele ei ceresc ceea ce a stabilit „Documentul de la
Puebla”: „om al Bisericii în inima lumii şi om al lumii în inima Bisericii” 278. „Înaintând prin
încercări şi suferinţe, Biserica este susţinută de puterile harului divin, pe care i le-a făgăduit
Domnul (notă personală: „Iat-o pe mama ta” = Iat-o pe Mama Bisericii), pentru ca, în condiţiile
slăbiciunii omeneşti, să nu se abată de la fidelitatea desăvârşită, ci să rămână mireasa vrednică a
Domnului său (notă personală: aşa cum Maria a rămas Mireasa fidelă a Duhului Sfânt), să se
reînnoiască fără încetare, până ce, prin Cruce, va ajunge la lumina cea neînserată” 279. Fecioara
Maria este pururi prezentă pe acest drum de speranţă a Poporului lui Dumnezeu spre lumină, de
aceea, „toate neamurile o vor numi fericită” (cf. Lc 1,42), fiindcă, aşa cum a spus Maria, va putea
spune orice fiu al ei: „Se bucură duhul meu în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc 1,47). Opera
Preacuratei din zilele noastre se concentrează în deschiderea cugetelor asupra necesităţii
reevanghelizării, adică a ceea ce spune Papa Ioan Paul al II-lea: „A vesti Evanghelia nu înseamnă
numai a proclama că Isus este Cristos, ci a modela neîncetat istoria omului, primind din bogăţiile
inepuizabile ale Aceluia «care s-a făcut sărac pentru noi, ca să ne îmbogăţească prin sărăcia lui».
(2Cor 8,9) A evangheliza înseamnă a lucra în unire cu Isus Cristos, a lucra fără odihnă pentru a-l
îmbogăţi pe om cu Cristos şi în Cristos”280.

4. Timpul escatologic este pneumatologic

Din misterul Preasfintei Treimi ştim că Tatăl este Creatorul, Fiul este Răscumpărătorul şi Duhul
Sfânt este Mângâietorul, adică acela care duce la desăvârşire opera Tatălui şi a Fiului. Nimeni nu
simte bucuria mângâietoare atâta timp cât nu are siguranţa împlinirii unei acţiuni în realitatea
dorită.
Mai întâi voi folosi doar câteva citate din Sfânta Scriptură, pentru a ilustra acţiunea Duhului
Sfânt de desăvârşire a creaţiei şi a răscumpărării în acest timp din urmă (cf. Ap 2,18), care se
îndreaptă vertiginos spre sfârşit. Acţiunea Duhului este aceea de a aduna toate forţele umane şi
cosmice menite să dea consistenţă sărbătorii atunci când Fiul Omului va veni pe norii cerului,
înconjurat de cei aleşi, şi ca să desăvârşească mângâierea acelora care l-au aşteptat cu candela
aprinsă (cf. Mt 25,31-46).
Rugăciunea lui Isus este bucuria speranţei fiecărui credincios: „Eu îl voi ruga pe Tatăl şi vă va
da alt Mângâietor, ca să fie pururea cu voi; Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-l
primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l ştie, dar voi îl cunoaşteţi, căci rămâne în voi şi va fi în
voi” (In 14,16-17); fiind sigur de împlinirea ei, că, venind, va dovedi lumea de păcatul ei, de
dreptatea mea şi de judecata stăpânului acestei lumi, spune Isus. Păcatul: pentru că oamenii nu cred
în mine; dreptatea: pentru că mă duc la Tatăl şi nu mă veţi mai vedea; judecata: pentru că Stăpânul
acestei lumi e judecat. Când va veni acela, Duhul Adevărului, vă va învăţa tot adevărul; şi pe mine
mă va preamări (cf. In 16,8-11. 13-14); iar cei care îl vor primi vor învia (cf. Rom 8,11), fiindcă
acest Duh strigă din adâncul fiinţei fiecăruia după începutul său: Abba, Părinte (cf. Gal 4,6), şi
această strigare ne va fi spre mântuire (cf. Fil 1,9).

277
LUMEN GENTIUM 65.
278
GIACOMO PANTEGHINI, L’Orizzonte Speranza 89.
279
LUMEN GENTIUM 9.
280
ANDRÉ FROSSARD, Convorbiri cu Ioan Paul al II-lea 164.
 115

După ce făgăduinţa lui Isus s-a împlinit în Apostolul Petru (o speranţă împlinită dă naştere altei
speranţe mai mari), care spune: „Noi aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte
dreptatea” (2Pt 3,13), adică Isus prezent, dar invizibil, pentru că s-a înălţat la Tatăl.
Acum cred că este cazul să fie pusă o întrebare: Fecioara Maria putea fi străină de Cartea
Apocalipsei sfântului Ioan? Oare problema nu a fost discutată de Mamă şi fiul încredinţat ei de
Fiul? Oare când Ioan a descris acea femeie înveşmântată cu Soarele, cu Luna sub picioare şi cu o
cunună de douăsprezece stele pe cap, chinuindu-se să dea naştere unei lumi noi (cf. Ap 12,1-2), n-a
fost o reminiscenţă a discuţiilor avute cu Maica Domnului în privinţa viitorului pe care ea îl va
avea în escatologie? Cine dă speranţa victoriei într-un pământ şi un cer nou? Femeia şi pruncul,
cărora Dumnezeu însuşi le găseşte un loc în pustiu pentru a-şi realiza planul (id. 12,6). Sfântul Ioan
arată că „femeia” (nume dat Mariei de Isus pe cruce pentru a o desemna ca început al unei lumi
noi) era conştientă de rolul ei în economia mântuirii şi acceptă total voinţa Creatorului, punându-l
în centrul istoriei pe acela pe care ea a fost chemată să-l nască şi să-l apere ca prunc - pe Isus -, care
va stabili împlinirea vremurilor în Ierusalimul ceresc.
Atitudinea pe care ne-o însuşim faţă de Isus este decisivă pentru judecată. A-l combate şi a-i
ucide pe urmaşii săi înseamnă să te aşezi în rândul instrumentelor Satanei: puterea politică ce se
opune împărăţiei sale, îndeosebi puterea romană, care este văzută a fi Anticristul. Dimpotrivă, cel
ce rezistă până la sfârşit este sigur de mântuire şi trăieşte în prezenţa lui Cristos, în Împărăţia şi în
lumina sa281.
Conciliul al II-lea din Vatican spune clar:

„Mama lui Isus, după cum, în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga
Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici, pe pământ, străluceşte ca
un semn de speranţă sigură şi de mântuire pentru Poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va
veni Ziua Domnului”282.

După cum un trup omenesc se formează în sânul mamei, prin alimentele pe care ea le consumă,
tot aşa, Trupul mistic al lui Isus se formează în sânul ceresc al Fecioarei Maria prin toţi aceia pe
care ea îi adună din orice loc şi din orice timp, formând fiinţa nouă - Biserica cerească -, pe care
Isus o va logodi cu sine şi o va prezenta Tatălui ca pe o mireasă curată, sfântă, fără zbârcitură (cf.
Ef 5,27). Şi, după cum învierea de apoi este cuprinsă în început, în Omul Nou - Isus -, tot aşa, la
învierea de apoi, Fecioara-Mamă va avea un rol determinat de Cristos capul, care a ales-o ca să fie
„Mama celor vii”, mai presus de prima Evă, fiindcă ea este Mama „Primului înviat” şi „Prima
înviată”; de aceea, toate Litaniile o numesc „Scăparea păcătoşilor”. Cum nu va avea atunci un rol
determinant şi la a doua înviere din Ziua de Apoi? În multe inimi se vor trezi cugetele (cf. Lc 2,35)
şi vor auzi, datorită calităţii ei de „mamă”, acel cuvânt mângâietor: „Azi vei fi cu mine în Paradis”
(Lc 23,43).
Biserica a ajuns în mare parte „un singur Popor al lui Dumnezeu, implantat la toate neamurile
pământului - şi toate neamurile o vor numi fericită pe Fecioara Maria (cf. Lc 1,48), iar credincioşii
- „răspândiţi pe suprafaţa pământului, se află în comuniune unii cu alţii în Duhul Sfânt” 283, Mirele
Fecioarei, care a revărsat în inima ei caritatea - „legătura desăvârşirii” (Col 3,14) -, ca toţi fiii
Bisericii să trăiască uniţi în speranţa că vor ajunge acolo unde se află ea, la dreapta Fiului, fiindcă
misiunea ei este de a aduna în jurul Regelui Isus toate neamurile care i-au fost date ca moştenire
(cf. Ps 2,8) de Duhul Sfânt în calitatea lui de Mire.

5. Împlinire escatologică

Sfântul Augustin spune că femeia samariteană de la fântâna lui Iacob (cf. În 4,5-42) este icoana
Bisericii, fiindcă este invitată de Isus să primească apa vieţii şi să cunoască darul lui Dumnezeu

281
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 94.
282
LUMEN GENTIUM 68.
283
Id. o. c., LG 13.
 116

(acea Biserică ce încă nu fusese îndreptăţită)284. Or, Preacurata este icoana Bisericii justificate, aşa
cum am arătat în numărul precedent, şi în această calitate trebuie să-i prezinte (Bisericii) calea
escatologică în conformitate cu cunoaşterea darului lui Dumnezeu şi să deţină apa vieţii pentru a
ostoi setea acelora care se luptă pentru împărăţia lui Dumnezeu, care, mai mult decât samariteana,
are menirea să-i aducă la Isus pe toţi locuitorii cetăţii pământeşti şi să poată spune cu bucurie:
„Acum credem pentru că l-am auzit noi înşine şi ştim că el este într-adevăr Mântuitorul lumii” (v.
42). Această întâlnire cu Cristos este absolut necesară înainte de judecata finală, fiindcă această
judecată escatologică nu va fi decât ratificarea definitivă şi ultimă a atitudinii fiecărui om faţă de
Isus Cristos şi faţă de Evanghelia sa (cf. În 5,26-30; Mt 25,14-30). Raportul omului cu Cristos va
decide judecata lui escatologică285.
Sfântul Apostol Paul susţine că speranţa creştină cunoaşte un viitor luminos pentru Univers (cf.
Rom 8,19-22). Aceasta înseamnă că Universul are un viitor, merge către ceva şi este angajat într-
un proces care încă n-a ajuns la deplina dezvoltare, spre un ceva care este mai mult decât spaţiul
static al omenirii. Acela care l-a înţeles mai bine pe apostolul neamurilor a fost Teilhard de
Chardin, care spune că întreaga evoluţie cosmică se îndreaptă nu către ceva, ci spre cineva - spre
Dumnezeu -, având menirea de a trece prin punctul culminant Omega. Astfel, viitorul Cosmosului
şi istoria lui sunt strâns unite sub aspectul speranţei creştine, şi această lume nu va fi completă şi
nici glorificată fără om286. Punctul culminat Omega este Isus, Cuvântul Întrupat (cf. Ap 1,8: 22,13).
Întrebarea este: care va fi rolul Maicii Domnului la această judecată escatologică?
Aşa cum Fecioara-Mamă l-a dus pe Isus în sânul ei la verişoara sa, Elisabeta, ca să imprime în
pruncul din sânul ei chipul judecătorului premergător, şi care a tresărit la apropierea Aceluia ce va
judeca lumea cu dreptate (Evr 10,30; Ap 11,18), şi ştim din Evanghelie cum îi judeca Ioan
Botezătorul pe toţi cei ce veneau la el să se boteze (cf. Mt 3,7-12), tot aşa, Preacurata va pregăti
calea lui Isus pentru a doua lui venire prin aleşii săi. Putem spune că însăşi cuvintele ei din
„Magnificat” sunt prefaţa judecăţii pe care o va face Fiul: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul
şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc 1,46-47), şi, împreună cu ea,
toţi cei care s-au îndreptăţit prin harul primit de la dânsa se vor bucura în Domnul şi o vor numi
fericită.
„Lucrarea răscumpărării noastre este judecată, întrucât manifestă, revelează autentica natură a
lui Dumnezeu (= iubire) şi a lumii ca dimensiune de libertate creată, care se opune lui Dumnezeu.
Acţiunea divină este menită să salveze lumea care se lasă salvată” 287. Or, menirea Fecioarei Maria
este aceea de a determina inimile oamenilor să accepte salvarea, să accepte meritele mântuitoare
ale lui Isus, să creadă şi să mărturisească domnia lui (cf. Fil 2,10 ş. u).

Întâmplarea s-a petrecut demult, la porţile cetăţii Toulouse din Franţa. Un soare strălucitor
lumina bolta cerului, făcând parcă să cânte ţiglele caselor din oraşul trandafiriu. Un alai strălucitor
intra pe poarta cea mare: regele René venea să le-o prezinte supuşilor săi pe frumoasa Aude,
viitoarea lui soţie. Alaiul ajunsese în piaţa Capitoliului, plină de mulţimea în sărbătoare, când,
ridicând privirea, tânăra prinţesă lăsă să-i scape un strigăt. Într-un colţ al pieţei se înălţa
spânzurătoarea menită celor osândiţi, iar călăul se pregătea să-i pună ştreangul la gât unui sărăntoc,
unui calic, fără îndoială, căruia, mai curând sau mai târziu, îi era scrisă această soartă.
„O!”, a implorat frumoasa Aude, „n-ar putea fi iertat într-o zi ca aceasta?”
„Nu-i cu putinţă, mărită prinţesă”, au răspuns magistraţii. „S-a făcut vinovat de o faptă pentru
care nu încape iertare!”
„Dar ce faptă poate fi aceasta? Nu s-ar găsi nici un mijloc ca să fie dezlegat de osândă?”
„Prinţesă, legea noastră spune că ar putea fi răscumpărat pentru o mie de ducaţi!”
„Dar cum ar putea amărâtul ăsta să adune asemenea sumă?” a mai spus tânăra mireasă. Şi a
privit apoi stăruitor către alaiul care o însoţea. Regele a scos din chimir 500 de ducaţi, regina a dat

284
SF. AUGUSTIN, Comentariu în Evanghelia după Ioan.
285
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 122.
286
Memorator scripturistic (traducere în româneşte de pr. Alexandru Ghiuzan şi fr. Ion Balan, dar nu
specifică autorul).
287
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 123.
 117

şi ea 200, nobilii se scotocesc prin buzunare şi nişte monede mai cad cu zgomot în pungă.
Izbândă! 997 de ducaţi!
„Preacinstiţi judecători, veţi binevoi, fără îndoială, să-l iertaţi pentru 997 de ducaţi?”
„Din păcate, nu, prinţesă. Legea e lege... Mai lipsesc trei ducaţi...”
„Şi pentru trei ducaţi o să-l spânzuraţi? Dar scotociţi-i prin buzunare, poate are şi sărmanul
acesta trei ducaţi la viaţa lui!”
Zis şi făcut: în buzunarele osânditului se găsesc cei trei ducaţi! E salvat!288

La fel, în ceasul nostru de pe urmă, în clipa judecăţii, noi, sărmani păcătoşi, vom putea-o
implora pe Preasfânta Fecioară Maria. Ne va fi mereu mijlocitoare puternică pe lângă Fiul său şi pe
lângă Judecătorul ceresc. Dar totul va fi zadarnic dacă nu vom avea în străfundul inimii...
bunăvoinţa de trei gologani, adică: credinţă, speranţă şi dragoste.
Conciliul al II-lea din Vatican subliniază că Mama lui Dumnezeu este deja împlinirea
escatologică a Bisericii: „Biserica şi-a atins în Preacurata Fecioară Maria desăvârşirea, care o face
să fie fără pată şi zbârcitură” (cf. Ef 5,27), şi, în acelaşi timp, „credincioşii” se străduiesc încă să
crească în sfinţenie, învingând păcatul; de aceea, ei îşi ridică ochii spre Maria, care străluceşte ca
model de virtuţi în faţa întregii comunităţi a celor aleşi289.

288
JEAN VERNETTE, Parabole pentru azi 124-125.
289
IOAN PAUL AL II-LEA, o. c., RM 6; LG 65.
 118

6. Speranţa şi rugăciunea

Atitudinea fundamentală a Maicii Domnului din această viaţă a fost aceea în care s-a îndreptat -
trup şi suflet - spre cer, în rugăciune. Cred că în această poziţie a găsit-o îngerul Gabriel în ziua
Bunei-Vestiri. Indubitabil că, în această viaţă, rugăciunea i-a fost cea mai dragă, fiindcă în această
stare a simţit că este cel mai aproape de Dumnezeu, ceea ce îngerul a confirmat: „Domnul este cu
tine” (Lc 1,28).
Ce rugăciuni obişnuia să spună Sfânta Fecioară?
Cartea de rugăciuni a Vechiului Testament, pe care şi-a însuşit-o în mare măsură şi Noul
Testament, a fost şi este Cartea Psalmilor, şi se poate defini „Cartea speranţei prin excelenţă”.
Susţin acest lucru fiindcă, citind Biblia tradusă de Gala Galaction şi Vasile Radu, am fost surprins
de frecvenţa cuvântului speranţă-nădejde. Fiind curios să aflu de câte ori sunt folosite cuvintele:
credinţă-credincioşie, speranţă-nădejde şi iubire-dragoste, am descoperit că speranţa deţine
recordul, ceea ce m-a făcut să cred că sensul profund al rugăciunii trebuie să fie ea, nădejdea.
Credinţă (credincioşie) este folosit în Psalmi - atribuit atât omului, cât şi lui Dumnezeu
(credincioşia) - de 35 de ori; iubirea (dragostea) - de 42 de ori; pe când speranţă-nădejde - de 88 de
ori; deci cu mult mai mult decât credinţă-iubire luate împreună. Aşadar, pe drept putem formula
aforismul: Lex orandi, lex sperandi şi Lex sperandi, lex orandi – „Legea rugăciunii este legea
speranţei” şi „Legea speranţei este legea rugăciunii”. De fapt, cum ar putea să se roage cineva dacă
nu speră că va primi ceea ce cere?
Se spune că tabloul cel mai frumos este acela al unei mame care stă în genunchi şi împreunează
mânuţele odraslei sale pentru rugăciune. Iar copilul, care îşi lasă mânuţele împreunate de mămica
lui, este cel mai cuminte şi ascultător.
Isus a fost copilul cel mai cuminte şi ascultător în toate, dar, mai ales, în ceea ce priveşte
rugăciunea. A iubit atât de mult rugăciunea, încât, mergând la templu pentru rugăciune, la vârsta de
12 ani, a rămas aici, în casa Tatălui său, „casă de rugăciune” (Mt 21,13; In 2,16), fără ştirea
părinţilor săi, faţă de care, găsindu-l după trei zile de căutări, s-a mirat că ei au fost îngrijoraţi de
rămânerea în casa Tatălui său (cf. Lc 2,49). Aici a învăţat să fie şi mai supus şi, întors la Nazaret,
să fie mai ascultător şi să se roage şi mai mult; ceea ce va face toată viaţa de pe pământ şi, mai ales,
în preajma morţii.
Ce rugăciuni a spus Isus?
La Nazaret, împreună cu Iosif şi Maria, cartea de rugăciuni nu putea fi alta decât Cartea
Psalmilor. Sfânta Scriptură ne confirmă acest lucru ca pe o sinteză a întregii sale vieţi, fiindcă, la
plecarea din Cenacol - după Cina cea de Taină - spre Grădina Măslinilor, a cântat împreună cu
ucenicii săi laude (cf. Mt 26,30). Or, aceste laude - imnurile pascale - erau alcătuite din Psalmii
115-118. Desigur că Preacurata Fecioară Maria n-a lipsit de la Cina cea de Taină, unde a slujit
împreună cu alte femei devotate misiunii lui Isus, şi a cântat ceea ce era obişnuită să facă toată
viaţa.
Biserica a rânduit ca în Liturgia orelor să predomine psalmii. Poporul lui Dumnezeu, nu numai
clerul şi persoanele consacrate, descoperă din ce în ce mai mult în aceste rugăciuni motivaţia
antropologică a tuturor aspiraţiilor sale spirituale care îl înalţă spre Creator. Îndemnul Apostolului
Paul, de a cânta psalmi şi imnuri spirituale (cf. Col 3,16), trebuie să trezească un ecou spiritual şi în
sufletul fiecărui creştin, fiindcă psalmii formează „cartea speranţei vii”, fiind cuvântul Domnului:
Duhul Sfânt i-a inspirat şi Isus le-a dat viaţă prin viaţa sa. Trebuie să ne rugăm zilnic prin psalmi,
dar, mai ales, când simţim că viaţa pământească se stinge, fiindcă avem trebuinţă de speranţa în
viaţa veşnică. „Cei care îşi pun speranţa în Domnul sunt ca Muntele Sionului: nu se vor clătina, în
veac vor rămâne” (Ps 125/124,1). „Cu glas mare către Domnul strig, cu glas mare Domnului mă
rog fierbinte” (Ps 142/141,2). Mai ales când durerea ne copleşeşte, din cauză că unul sau altul
dintre cei iubiţi ne părăseşte, murind în Domnul, noi obişnuim să cântăm cu glas puternic Psalmul
130/129 de speranţă. Îmi permit să-l citez în întregime, fiindcă îmi place:

Dintru adâncuri strig către tine, Doamne,

Stăpâne, ascultă glasul meu!
 119

Pleacă urechea ta la glasul rugăciunii mele!

De vei ţine seama de fărădelegi, Doamne,

Doamne, cine va putea să stea în faţa ta?

La tine însă este iertarea

şi ne temem de tine.

Eu nădăjduiesc în Domnul,
sufletul meu se încrede în cuvântul său.

Sufletul îl aşteaptă pe Domnul

mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor.

Mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor

să nădăjduiască Israel în Domnul,
căci la Domnul este îndurare,
şi belşug de răscumpărare la el;

şi el îl va răscumpăra pe Israel
din toate fărădelegile lui290.

Când omul se simte apăsat de vina păcatului, repetă cu David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule,
după milostivirea ta, şi, în mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea” etc. (Ps 51/50). În
orice împrejurare: „Doamne, ascultă rugăciunea mea, ia aminte la strigarea mea... Întind spre tine
mâinile mele, sufletul meu spre tine (strigă) ca un pământ fără apă... Fă să aud dis-de-dimineaţă
îndurarea ta, căci în tine mi-am pus speranţa! Învaţă-mă să fac voia ta, căci tu eşti Dumnezeul
meu” (Ps 143/142,1.5.8).
Valoarea psalmilor nu constă numai în faptul că ating culmea poeziei din literatura Vechiului
Testament, ci în faptul că rugăciunea conţinută cuprinde Universul, începând cu o prefaţă, care
pentru noi, creştinii, este imnul pascal Aleluia, şi continuă cu: „Lăudaţi-l pe Domnul, voi, cei din
ceruri... toţi îngerii, Soare şi Lună, stele strălucitoare, ape, cei de pe pământ, foc, grindină, nea,
ceaţă, munţi, dealuri, pomi, fiare, păsări etc.” (Ps 148) Psalmii pun cel mai bine în evidenţă că
omul este coroana creaţiunii şi vorbeşte Creatorului în numele tuturor făpturilor, de aceea, Cartea
speranţei vii se încheie cu invitaţia-poruncă a omului: „Toată suflarea să-l laude pe Domnul!” (Ps
150,6)
Testamentul regelui Henric al VIII-lea (+1547), care a făcut o ruptură din Biserica Catolică din
Anglia de Roma, prezintă câteva surprize vrednice de luat în seamă. Deşi proscrisese cultul Sfintei
Fecioare şi al sfinţilor, după ce i-a persecutat pe episcopi, preoţi şi călugări, ajungând până la a-i
omorî, testamentul său începe totuşi cu formula: „În numele Domnului, al Preasfintei Fecioare
Maica Domnului şi al tuturor sfinţilor din cer...”; iar pentru odihna sufletului său, Henric al VIII-
lea lăsa bani să se ţină slujbe pentru pomenirea lui până la sfârşitul lumii, el, care desfiinţase toate
daniile de acest fel făcute de înaintaşii săi291.
Omul este plin de mister şi mobilul speranţei mântuitoare nu poate fi străin de Isus şi Maria.

CAPITOLUL AL IX-LEA

ULTIMA SPERANŢĂ A COSMOSULUI

În faţa unor fapte ieşite din comun, obişnuim să spunem: „Incredibil, dar adevărat”. Aceste
cuvinte se aplică şi morbidei observaţii făcute de Geoges Clémenceau, cum că Statele Unite ale

290
După traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 1993.
291
ISABELLE BRICARD, Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii 228.
 120

Americii este singura naţiune din istorie care trece de la barbarie la decadenţă fără a traversa o
perioadă de civilizaţie autentică. SUA este principalul producător de filme porno din lume, cu o
incredibilă rată de 150 de titluri noi pe săptămână; numărul închirierilor de casete video Hardcore
(pornografie totală) a crescut de la 75 milioane în 1985 la 665 milioane în 1996. Această industrie
porno a redus femeia la un obiect dezumanizant al obsesiilor altora.
Filozoful german ateu Ludwig Feuerbach afirmă: „Omul este ceea ce mănâncă”. În acest caz, ne
întrebăm: ce poate deveni o lume care mănâncă pornografie 24 de ore din 24? Dacă, într-adevăr,
suntem ceea ce mâncăm, pornografia cu care se hrăneşte lumea aşa-zis modernă este o otravă
pentru orice sistem statal292.
Se vor mai adeveri oare încă o dată cuvintele Domnului spuse lui Osea şi despre lumea modernă
şi chiar despre Biserica lui Cristos? „Pe mireasa mea infidelă o voi atrage la mine, o voi duce în
pustiu şi-i voi vorbi la inimă; acolo îi voi da înapoi viile din Valea Nenorocirii şi voi face Poarta
Speranţei. [...] Iată ce se va întâmpla în ziua aceea: tu mă vei numi «Mirele meu». Te voi logodi cu
mine în dreptate şi judecată, în iubire şi îndurare; te voi logodi cu mine în fidelitate şi vei cunoaşte
că eu sunt Domnul” (Os 2,16. 18-22).
Despre Biserică, a cărei icoană este Preacurata Fecioară Maria, Cartea Apocalipsei spune:
„Femeia a fugit în pustie, unde are un loc pregătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea acolo”
(12,6), adică să o păstreze pentru viitor.
În privinţa viitorului, când vedem în lume atâta ură care răbufneşte în crime, terorism, revoluţii
şi războaie etc., mai putem fi optimişti în privinţa unui cer nou şi a unui pământ nou, unde să
locuiască dreptatea? Dacă „istoria este învăţătoarea vieţii”, atunci vedem cum în trecut, într-o lume
mult mai mică şi cu mai puţine aberaţii, au fost pedepse atât de mari, cum va fi acum cu miliardele
de oameni şi cu miliardele lor de miliarde de greşeli, admiţând că şi cel drept greşeşte zilnic de cel
puţin şapte ori? Sfântul Petru a profetizat un foc purificator. Ce va fi acest foc? Un foc fizic,
spiritual, psihic, sau focul Duhului Sfânt? Apostolul spune că va fi spre nimicirea oamenilor
necredincioşi (cf. 2Pt 3,7). Dar câţi vor mai fi credincioşi în ziua Judecăţii? Profetul Ilie se credea
la un moment dat singurul credincios din tot Israelul, dar, spre surprinderea lui, a aflat că
Dumnezeu îşi mai păstrase în secret încă şapte mii de bărbaţi care nu s-au pângărit cu idolii (cf.
1Rg 19,18). Oricum, credem că Raiul nu va rămâne gol în urma celor suferite de Isus pentru
mântuirea lumii şi nici Satana nu va fi atât de puternic încât să-şi burduşească Iadul cu oameni.
Credem, de asemenea, că, decât vinovăţia noastră, iubirea lui Dumnezeu e infinit mai mare şi ea
poate fi Purgatoriul sufletelor noastre. Când Dumnezeu ne arde cu iubirea sa, speranţa mântuirii
noastre este sigură. Problema Iadului nu-i o poveste de speriat copiii obraznici, ci o realitate pe
care şi-o face omul singur când refuză harul unitar al credinţei, speranţei şi iubirii. Sunt mulţi oare
cei care refuză cu bună-ştiinţă acest har? Credinţa, speranţa şi iubirea sunt valori spirituale, pe care
doar un nebun le-ar putea dispreţui. Şi dacă cineva este „ne-bun”, înseamnă că nu-i întreg, nu-i
sănătos, şi bolnavii spirituali sunt oare atât de vinovaţi încât faptele lor să fie vrednice de osânda
veşnică? Cât priveşte popoarele păgâne, profetul Isaia spune că, aşa cum îl citează evanghelistul
Matei, şi ele „şi-au pus speranţa în numele lui” Isus (cf. Mt 12,21) în felul lor de a înţelege
necesitatea unui „mântuitor” al omenirii.
Iată pe scurt problemele din acest capitol.

1. Desprinderea de trecutul păcătos

Capitolul al XXVIII-lea din Cartea Deuteronomului mi se pare cel mai înfiorător din cauza
blestemelor profetice; citez doar câteva:

„Blestemat să fii tu în cetate şi blestemat să fii tu în ţarină; când vii şi când pleci; să te lovească
ciuma, oftica, frigurile, incendiile, arşiţa, războiul, tăciunele şi îngălbenirea holdelor; cerul de
deasupra capului tău să fie ca arama şi pământul de sub picioarele tale să se prefacă în fier; leşurile
tale să fie de mâncare tuturor păsărilor cerului şi fiarelor sălbatice de pe pământ; să te bată
292
JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii 135-136.
 121

Dumnezeu cu buboaie, cu trânji, cu lepră, cu rapăn, cu nebunie, cu orbire şi cu înţepenirea inimii;

să umbli dibuind în miez de zi cum dibuie orbul în întuneric; să te logodeşti cu femeie şi altul să o
ia de soţie, casă să zideşti, dar să nu locuieşti într-însa, să sădeşti vie, dar să n-ai parte de rod; rodul
pământului tău şi toată agoniseala ta să le mănânce un neam străin; ceea ce vor vedea ochii tăi să te
ducă la nebunie; să te bată Domnul cu bube rele peste genunchi şi peste şolduri, din tălpi şi până în
creştet, ca să nu te poţi tămădui; să semeni multă sămânţă pe ogor, dar să aduni puţin şi lăcustele să
aibă parte de ea; vii să sădeşti şi să le munceşti, dar vin să nu bei, nici să le strângi rodul, ci să-l
mănânce viermii; fii şi fiice să ai, dar să nu fie ai tăi, ci să se ducă în robie; toţi pomii tăi şi rodul
ţarinei tale să-i roadă forfecarul; slugă să fii vrăjmaşului tău, să fii bântuit de foame, de sete, de
goliciune şi de lipsă de toate, duşmanul să-ţi pună jug de fier pe grumaz; să asedieze toate cetăţile
tale până se vor prăbuşi, zidurile cele înalte şi întăriturile în care ţi-ai pus nădejdea; să ajungi până
acolo încât să mănânci rodul pântecelui tău, carnea fiilor şi fiicelor tale; să te bată Domnul cu ură
între fraţi şi între soţi; mama să-şi mănânce propriul prunc în ascuns în vremea împresurării; să
aducă Domnul peste tine şi peste urmaşii tăi bătăi mari şi necontenite, boli rele şi lungi; să te
împrăştie Domnul în toate neamurile de la un capăt până la altul al pământului şi să slujeşti la alţi
dumnezei, pe care nu i-ai cunoscut; între aceste neamuri să nu ai pace, nici odihnă pentru picioarele
tale, şi acolo să-ţi dea Domnul inimă zbuciumată, lacrimi pentru dorul de ţară şi jale în suflet, în
toate zilele vieţii tale s-o duci în primejdie, ziua şi noaptea să fii cuprins de spaimă şi să nu fii sigur
de viaţa ta; ziua să zici: «O, de s-ar face seară!», iar seara să zici: «O, de s-ar lumina de ziuă!»; să
fiţi de vânzare ca robi, dar să nu se găsească cine să vă cumpere!” (cf. Dt 28,16-68)

Am spicuit doar unele blesteme profetice din acest capitol; în realitate însă, ele sunt mult mai
numeroase şi, în ansamblul lor, apar mult mai grozave. Nu este de mirare că Josephus Flavius
susţine că ele s-au împlinit şi se vor mai împlini atâta timp cât poporul izraelit nu va fi credincios
legământului. Citez doar câteva rânduri din cartea sa, Istoria războiului iudeilor împotriva
romanilor, care sunt sugestive şi au fost scrise relatând căderea Ierusalimului sub Titus. Relatarea
are importanţă şi pentru noi, fiindcă se spune că: Historia est magistra vitae, adică: „Istoria este
învăţătoarea vieţii”. Iată câteva rânduri care pun în evidenţă cum blestemul i-a ajuns pe cei care n-
au ascultat de glasul profeţilor:

„Femeile rupeau mâncarea de la gura bărbaţilor, copiii, de la cea a părinţilor şi - ceea ce era şi
mai întristător - mamele o smulgeau de pe buzele pruncilor lor; în timp ce scumpele lor odrasle li
se stingeau în braţe, ele nu se sfiau să le răpească ultimii stropi dătători de viaţă. Până şi aceste
jalnice prânzuri nu treceau neobservate, căci pretutindeni stăteau la pândă răsculaţii, gata să le fure
şi puţinul pe care-l mai aveau locatarii. Unde se vedea o casă cu uşile zăvorâte, asta era pentru ei
un semn că în interior se mânca ceva; numaidecât, răsculaţii smulgeau uşile din ţâţâni, dădeau
buzna înăuntru şi înhăţau totul, în stare să strângă oamenii de gât spre a le smulge bucatele
înfulecate. Moşnegii care-şi ţineau bucata de pâine cu dinţii erau snopiţi în bătaie, femeile erau
trase de păr dacă îşi ascundeau mâncarea în sân. Nu erau cruţaţi nici cei cu pletele cărunte, nici
copilaşii: smulgeau dumicatele de la pruncii care se agăţau de ele, ridicându-i şi hâţânându-i
încoace şi încolo, până ce aceştia se prăvăleau la podea. Cu locuitorii caselor, ce apucaseră mai
înainte de descinderea lor să înghită toate bucatele pe care urmau să şi le însuşească, răsculaţii se
purtau şi mai rău, de parcă li s-ar fi făcut cine ştie ce nedreptate. Ei născoceau cele mai cumplite
torturi pentru a da de urma resurselor de hrană: astupau cu boabe de mazăre căile de scurgere ale
mădularelor ruşinoase şi împlântau beţe ascuţite în şezutul nefericitelor victime. Te apucă groaza
doar la auzul faptelor de care erau ei în stare pentru descoperirea unei bucăţi de pâine ori pentru
aflarea locului unde fusese ascuns un pumn de făină de orz. Şi totuşi, schingiuitorii nu duceau lipsă
de nimic, căci cruzimea lor ar fi fost mai mică dacă ar fi fost la ananghie; astfel îşi exersau ei zilnic
nebunia şi agoniseau niscaiva provizii pentru zilele negre ce urmau să vină. Celor ce se furişaseră
sub obrocul nopţii în afara zidurilor, până în preajma gărzilor romane, ca să adune legume sălbatice
şi plante hrănitoare, le aţineau calea tocmai când ei se credeau scăpaţi de duşmani, luându-le tot ce
aveau asupra lor. Oricât de mult îi rugau aceştia, invocând temutul nume al lui Dumnezeu, să le
lase măcar o parte din cele culese cu primejdia vieţii lor, tot nu se alegeau cu nimic de la ei.
 122

Aceştia se puteau socoti norocoşi că au fost numai jefuiţi, fără să-şi piardă în acelaşi timp şi
viaţa”293.

Tot Josephus Flavius arată cum, plini de furie şi de ură, soldaţii îşi băteau joc de prizonieri,
ţintuindu-l pe fiecare de cruce într-o altă poziţie şi, în scurtă vreme, n-au mai fost destule locuri
pentru cruci şi nici destule cruci pentru atâtea trupuri294.
A rămas celebru, prin dramatismul său, cazul acelei femei care şi-a omorât pruncul şi l-a fript
pentru a-l mânca, rostind cuvintele următoare:

„Băieţaş nefericit, ce rost mai are să te cresc acum, când bântuie cu furie războiul, foametea şi
răscoala? Soarta pe care ne-o rezervă romanii este robia, dacă vom mai avea zile până să ajungem
în stăpânirea lor. Înaintea robiei ne şi paşte foametea şi răsculaţii sunt un rău mai mare decât
amândouă la un loc. Aşadar, hrană să devii pentru mine, pentru răsculaţi, temutul geniu al
răzbunării, iar pentru cei ce trăiesc o întâmplare de pomină, singura care mai lipsea ca să atingă
culmea tuturor nenorocirilor îndurate de iudei”295. Şi-a înjunghiat pruncul, a aprins focul şi a
început să-şi pregătească friptura. Mirosul plăcut s-a răspândit şi răsculaţii au dat năvală. A fost
singurul spectacol oribil ce i-a determinat să se retragă îngroziţi. A rămas ceva neîmplinit din
blestemul profetic?
Desprinderea de trecutul şi prezentul păcătos este o necesitate individuală şi socială a lumii de
azi şi se poate realiza numai grupându-ne, în drumul nostru spre Împărăţia viitoare, în jurul Mamei
lui Isus - speranţa noastră (1Tim 1,1), pentru a salva lumea de la o prăjeală atomică. Sfântul Petru
a profetizat că pământul şi chiar cerurile sunt sortite focului pentru ziua Judecăţii, spre a-i nimici
pe cei necredincioşi (cf. 2Pt 3,7), şi observăm cu îngrijorare cum credinţa scade vertiginos, cum
oamenii îşi pun speranţa în cele lumeşti şi cum transformă iubirea în eros. Ne mai surprinde oare
întrebarea lui Isus: „Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ?” (Lc 18,8)

2. Binecuvântare profetică

La punctul precedent am citat blestemul profetic din Cartea Deuteronomului şi am arătat,

conform relatărilor istoricului Josphus Flavius, împlinirea lui în Israel, fiindcă acolo unde este
refuzată Mama cerească, se degradează mama pământească şi viitorul apare la orizont în mantie de
doliu.
Acelaşi capitol citat (Dt 28) arată speranţa unei binecuvântări profetice; citez prescurtat:

„Binecuvântat să fii tu în cetate şi binecuvântat să fii tu în ţarină (dacă vei asculta glasul
Domnului). Binecuvântat să fie rodul sânului tău, rodul pământului, rodul animalelor; coşul de
strâns grâne şi albia de frământat pâine; să-i frângă Domnul înaintea ta pe vrăjmaşii care se scoală
împotriva ta: pe o cale să vină împotriva ta şi pe şapte să fugă din faţa ta; să binecuvânteze Domnul
hambarele tale şi toată agonisirea mâinilor tale şi ţara promisă; să-ţi deschidă Domnul Dumnezeul
tău cerul, comoara cea bună, ca să-ţi dea ploaie la vreme pe pământ etc.” (cf. Dt 28,3-15)

Binecuvântarea vine când omul se desprinde de trecutul păcătos. Am citit undeva relatarea unui
misionar din Noua Guinee, cum o femeie păgână, după ce a terminat catehizarea, în ajunul primirii
Botezului, trebuia să aducă toate zeităţile, toate chipurile cioplite, cărora li se închinase până
atunci, şi, în semn de lepădare totală, trebuia să le arunce într-un foc anume pregătit, împreună cu
alţi catehumeni. Ea s-a apropiat de foc cu zeităţile în braţe, dar s-a oprit la câţiva paşi, s-a
îngălbenit şi, când să le arunce, a leşinat. Era atât de greu să se despartă de acele chipuri cioplite în
faţa cărora ani de zile se rugase şi sperase în ajutorul lor. Misionarul a încurajat-o şi i-a spus: „Lasă

293
IOSEPHUS FLAVIUS, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor 423-424.
294
Id. o. c., 425.
295
Id. o. c., 465.
 123

acum, te vei boteza cu seria următoare! Atunci vei fi a lui Isus în totalitate şi fără frică. Maica
Preasfântă te va ajuta să ai mai mult curaj!” Ea i-a cerut ajutorul Mamei lui Isus şi a reuşit.
„Amintindu-ne zilnic de starea celor ce vor veni, în noi are loc o continuă împrospătare
escatologică, o constantă orientare spre maturitatea Omului nou, Cristos. El este speranţa noastră şi
împlinirea ei, Omul escatologic desăvârşit”296. Speranţă creştină nu înseamnă aşteptarea unui dar
nou, ci descoperirea deplină a unui dar pe care l-am primit deja. Ceea ce aşteptăm şi sperăm noi
este descoperirea măririi lui Cristos în noi; ba chiar întreaga fire aşteaptă cu dorinţă înfocată să
descopere în noi gloria fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19). Despre această mărire, pe care noi o
posedăm deja prin har, dar care nu ni s-a descoperit încă în toată strălucirea ei, ne vorbeşte sfântul
Petru, zicând: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, în
îndurarea sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o speranţă vie
şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru
voi” (1Pt 1,3-4).
Profetul Isaia, vorbind despre unele momente de descurajare ale Israelului, spune: „Sionul zice:
«Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat!» Oare femeia îl uită pe pruncul ei şi de rodul
sânului ei n-are milă? Chiar când ea îl va uita, eu nu te voi uita pe tine” (Is 49,14-15). Oare le poate
uita Mama lui Isus pe femeile pentru care Fiul ei şi-a vărsat sângele şi să nu le scoată din decăderea
morală de azi, când, metaforic spus, îşi mănâncă pruncii? Îi avortează din dorinţa de a fi
independente, de a se distra, de a se prostitua. Ar fi o blasfemie dacă ar susţine cineva că Maica
Domnului le-a uitat. Dar când şi cum le va salva?
Păcatul originar, reactivat prin cel personal, îşi are „măsura” omenească, dimensiunea sa
interioară în voinţa liberă, şi poartă în sine o trăsătură diabolică (din grecescul dia-ballo = a
dezbina, a separa, a calomnia). Nu va distruge oare Maica Domnului niciodată această trăsătură
diabolică din femeie atâta timp cât va fi lumea?
„Maria asumă şi îmbrăţişează misterul «femeii», al cărui început este Eva - «mama tuturor celor
vii» (Gen 3,20) -, în primul rând, asumă şi îmbrăţişează acest mister în misterul lui Cristos - «noul
şi cel de pe urmă Adam» (1Cor 15,45) -, care a asumat în propria persoană natura primului
Adam”297. Acest adevăr pune femeia în perspectiva orizontului demnităţii pe care ea o va cuceri
prin înlăturarea trăsăturii diabolice ca un act al voinţei conforme cu voinţa Fiului Mariei, fiindcă,
prin Isus, ei i s-au făcut lucruri mari (cf. Lc 1,49) şi Preacurata va interveni mereu ca orice femeie
să cunoască, asemenea samaritenei, care este darul lui Dumnezeu (cf. In 4,10) pentru demnitatea şi
fericirea ei, de a participa la misiunea mesianică a lui Cristos. Papa Ioan Paul al II-lea ne oferă
această speranţă când spune că este „extrem de semnificativ [...] că se produce un fenomen de
renaştere a unei autentice teologii a femeii. Sunt descoperite frumuseţea ei spirituală, geniul ei
particular, se redefinesc bazele necesare pentru consolidarea poziţiei sale nu numai în viaţa de
familie, ci şi în cea socială şi culturală. Şi, în acest scop, trebuie să revenim la figura Mariei. Figura
Mariei şi devoţiunea faţă de ea, trăită în toată plenitudinea sa, devin astfel un mare izvor de
inspiraţie creativă pe această cale”298.
Nu sunt lipsite de semnificaţie câteva citate date de Jaroslav Pelikan; citez:

„Încă de la începutul secolului al XX-lea, s-a reafirmat ideea potrivit căreia «prin Maica
Domnului vedem, chiar şi în puţinul care se spune despre ea, cum ar trebui să fie o femeie
adevărată». De aceea, nu se putea ca secolul al XX-lea, cu interesul deosebit manifestat de
întrebarea «Cum ar trebui să fie o femeie adevărată?», să o ignore pe Fecioara Maria. Este unanim
recunoscut faptul că «doctrina despre Fecioara Maria nu a schimbat în vreun fel statutul inferior al
femeii în cadrul Bisericii». Una dintre cele mai fervente susţinătoare ale tezei conform căreia
femeia modernă nu poate fi cu adevărat liberă fără a se rupe radical de tradiţie, în special, de
tradiţia religioasă, a rezumat concepţia tradiţională despre Fecioara Maria în felul următor: «Pentru
prima dată în istorie, mama îngenunchează în faţa fiului, asumându-şi în mod liber inferioritatea.
Aceasta reprezintă suprema victorie masculină dobândită prin cultul Fecioarei, dar, în acelaşi timp,

296
FERENŢ EDUARD, o. c., EC 8.
297
IOAN PAUL AL II-LEA, Mulieris dignitatem 11.
298
JAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 12-13.
 124

reabilitarea femeii prin desăvârşirea înfrângerii ei». Mai concilianţi, unii adepţi ai acelei mişcări
din cadrul gândirii creştine a ultimelor decenii, ce a fost denumită „teologia feministă”, s-au
străduit şi ei - sau, mai bine spus, „au încercat din răsputeri” - să o accepte pe Fecioara Maria ca
simbol al femeii depline”299.
Deşi citatul este tendenţios, expus pe baza unor afirmaţii făcute de persoane incompetente, fiind
lipsite de credinţa autentică a Bisericii, precum Simone de Beauvoir şi Maurice Hamington, totuşi,
problema influenţei binefăcătoare a Fecioarei Maria asupra femeii nu poate fi trecută cu vederea
nici chiar de duşmanii Bisericii Catolice. În volumul precedent - Itinerarul iubirii Maicii Domnului
-, am arătat că, în ciuda faptului că „reabilitarea femeii se realizează prin desăvârşirea înfrângerii
ei”, Fecioara Maria, printr-un act suprem de voinţă - „Iată roaba Domnului” (Lc 1,38) -, este
persoana umană cea mai aproape de tronul lui Dumnezeu; deci cu cea mai mare influenţă
binefăcătoare de reabilitare a demnităţii feminine.

3. Moştenirea sacră: „Bucuraţi-vă în speranţă!” (Rom 12,12)

Cred că a trecut jumătate de secol de când am auzit o predică interesantă a renumitului „profet”
Anton Tălmăcel. Mai întâi, povestea cum profetul Ilie, simţind că trebuie să părăsească lumea
aceasta, voia să scape de ochii ucenicului său, Elizeu; dar acesta, ştiind şi el că maestrul îl va
părăsi, voia ceva de la dânsul, o „moştenire sacră”, mai precis, două treimi din spiritul lui profetic;
se pare că o treime o dăduse altor cincizeci de ucenici. Ilie a voit să-l lase pe Elizeu mai întâi la
Ghilgal, apoi la Betel, la Ierihon şi la Iordan, dar acesta se ţinea scai de profet. În cele din urmă,
este de acord să-i satisfacă cererea, cu condiţia de a-l urmări cu privirea când va fi răpit de carul de
foc. Elizeu l-a văzut pe Ilie în carul de foc şi acesta i-a aruncat mantia făcătoare de minuni, cu care
Elizeu i-a convins pe ceilalţi ucenici că el este moştenitorul spiritual, fiindcă, lovind apele
Iordanului cu mantia, acestea s-au despărţit, aşa cum făcuse şi Ilie (cf. 2Reg 2,1-14).
Profetul nostru - părintele Anton Tălmăcel - făcea o asemănare între acest episod scripturistic şi
o scriere apocrifă ce relatează trecerea Maicii Domnului la cele veşnice, cum ucenicii lui Isus, fiind
împrăştiaţi pe suprafaţa pământului ca să vestească Evanghelia, au fost înştiinţaţi de îngeri că
Regina lor va părăsi pământul şi va fi răpită la cer. Apostolii s-au întors la Ierusalim şi au aflat că
Preacurata adormise în Domnul. S-au adunat în jurul mormântului, în afară de Toma, care avea
obiceiul să întârzie, şi au înlăturat piatra de la intrare. Un parfum de crini, trandafiri şi tot felul de
flori plăcut mirositoare s-a ridicat din mormânt şi, împreună cu parfumul ceresc, s-a ridicat şi
trupul Neprihănitei într-o strălucire divină. Le-a zâmbit, i-a încurajat, i-a binecuvântat şi un nor
străveziu a început s-o învăluie şi s-o înalţe spre cer. Când era gata să dispară din ochii lor, apare şi
Toma, cade în genunchi şi, cu ochii aţintiţi spre cer, exclamă: „O, Mamă a Domnului şi
Dumnezeului meu, binecuvântează-mă şi pe mine!” În acel moment, Fecioara Maria i-a aruncat
cingătoarea ei, care a devenit făcătoare de minuni. Probabil că de aici provine povestea cu „Brâul
Maicii Domnului”.
Nu ştiu dacă am reţinut exact toate datele predicii, dar învăţătura despre „moştenirea sacră” mi-
am formulat-o recent. Deseori, se vorbeşte în discursuri oficiale despre câte o „moştenire
spirituală” a unui personaj istoric din trecut. Mulţi înţeleg această moştenire spirituală că ar consta
în discursuri frumoase sau idei geniale cuprinse în volume impresionante etc. Adevărul este că o
moştenire spirituală nu constă nici în mantie, nici în cingătoare, brâu sau alte obiecte materiale, ci
în ceva care îi angajează pe urmaşi, punând problema de a fi asemenea aceluia care ne-a precedat.
Toţi şi toate trec, ne amintesc deseori psalmii; numai Domnul rămâne. Ceea ce este în Dumnezeu
rămâne. Cei sfinţi rămân sau, mai bine zis, rămâne ceea ce Dumnezeu a realizat în ei. În Fecioara
Maria a realizat lucruri mari (cf. Lc 1,49), şi acestea sunt moştenirea noastră spirituală, prin care
suntem îndemnaţi ca şi sufletele noastre să-l laude pe Domnul. Primul criteriu, prin urmare, de a
primi moştenirea sacră este acela de a rămâne ai lui Dumnezeu, cu responsabilitatea personală ce
decurge din propria chemare şi de a lăsa ca harul să lucreze în sufletul nostru aşa cum a lucrat în
sufletul ei şi al sfinţilor care s-au bucurat de această moştenire spirituală. „Cine trăieşte şi crede în
mine”, îi spune Isus Martei la mormântul lui Lazăr, „nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” ( In
299
JAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 12-13.
 125

11,26) De răspunsul dat - nu la nivel noetic, ci de viaţă - depinde, clipă de clipă, durabilitatea a
ceea ce facem. Trăind moştenirea spirituală a Fecioarei Maria într-un cadru eclezial, o putem lăsa
moştenire sacră celor care vor urma, şi aşa, kairoi - momentul mântuirii noastre - devine istoria
văzută pe pământ a Dumnezeului nevăzut din ceruri.

4. Cerul

„Cu faţa plină de speranţă

şi în cântări de biruinţă,
privim eterna dimineaţă
şi-o aşteptăm cu umilinţă”300.

„Eterna dimineaţă” este Raiul pe care îl aşteptăm cu umilinţă, fiind un dar al carităţii divine,
deoarece cuprinde „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit,
acestea le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc. Dar ni le-a dezvăluit Dumnezeu prin Duhul
său, fiindcă Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (1Cor 2,9-120).
Dezvăluirea existenţei şi a fericirii Paradisului ceresc este opera Duhului Sfânt făcută Bisericii:
„El vă va învăţa tot adevărul” (In 16,13).
Pe baza mărturiei Duhului a stabilit Biserica învăţătura despre Rai, anume că „cerul”, sau
„cerurile”, poate desemna „tăria”, conform psalmului: „Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi
firmamentul destăinuie lucrarea mâinilor sale” (Ps 19,2), dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu:
„Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5,10).
Isus ne-a deschis calea spre cer, fiind primul care „s-a înălţat la cer” (Mc 16,19), şi îi numeşte
„fericiţi” deja de pe acest pământ pe cei săraci şi mici, fiindcă „a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt
5,3), şi ne-a anticipat frumuseţea şi fericirea cerului în evenimentul „schimbării la Faţă” şi Tatăl
ne-a garantat împărtăşirea Paradisului de ascultarea pe care o datorăm Fiului (cf. Lc 9,29-35); iar
acesta ne-a asigurat că, atunci când va fi înălţat de pe pământ, îi va trage pe toţi la sine (cf. In
12,32). Până atunci însă, „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja în Biserică”, „germenul şi
începutul Împărăţiei pe pământ”301.
Catehismul Eparhiei de Iaşi (din anul 1942, pag. 32) defineşte cerul drept „locul de fericire
veşnică şi desăvârşită”, iar Catehismul Bisericii Catolice, apărut de curând, nu-i mai dă definiţia de
„loc”, ci de „stare”. „Cei care mor în harul sfinţitor şi prietenia lui Dumnezeu, şi care sunt complet
purificaţi, trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu,
pentru că îl văd «aşa cum este» (1In 3,2), faţă în faţă” (cf. 1Cor 13,12; Ap 22,4).

„Cu autoritatea noastră apostolică, definim că, după dispoziţia generală a lui Dumnezeu,
sufletele tuturor sfinţilor [...] şi ale tuturor celor credincioşi, morţi după ce au primit sfântul Botez
al lui Cristos, şi în care, în momentul morţii, nu mai era nimic de purificat, [...] sau, dacă a existat
sau există ceva de purificat, atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această purificare, [...] chiar
înainte de învierea în trup şi de Judecata universală, şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a
Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, au fost, sunt şi vor fi în cer, în Împărăţia cerurilor şi
în Paradisul ceresc împreună cu Cristos, primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri. După patima şi
moartea Domnului nostru Isus Cristos, ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi
chiar faţă în faţă, fără mijlocirea nici unei făpturi”302.

Afirmaţia sfântului diacon Ştefan: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a
dreapta lui Dumnezeu” (Fap 7,56), a trezit speranţa tuturor creştinilor că şi ei vor ajunge la această
fericire de a vedea cerul deschis şi pe Isus mai frumos decât la schimbarea la Faţă. Preacurata a
susţinut şi continuă să susţină această speranţă; ea însăşi fiind numită în Litanie drept „Poarta
cerului”. Atât ea, cât şi sfinţii din Paradis ne văd urcând din virtute în virtute, dar, fiind încă pe

300
LITURGIA ORELOR (Imnul la Laude; sâmbătă din săptămâna a III-a).
301
LUMEN GENTIUM 3; 5.
302
CBC n. 1023; Benedict al XII-lea; DS-1000; cf. LG 49.
 126

acest pământ, suntem în primejdia de a cădea, şi atunci îşi întind braţele spre noi, cum afirmă şi
cardinalul Fiorenzo Angelini: „Îmi imaginez prezenţa lor cu nişte braţe întinse, gata să ne culeagă,
să ne îmbrăţişeze, ca să nu ne facem rău. În această conştiinţă, în această speranţă este simţul lui
Dumnezeu, simţul prezenţei sale între noi şi pentru noi”303. În acest „simţ al lui Dumnezeu” era
ancorată speranţa Fecioarei Maria şi, ca o bună Mamă, o inspiră tuturor acelora care o iubesc.
„O temă foarte importantă în Apocalipsa sfântului Ioan este constituţia de liturgie cerească. La
ea participă sufletele fericiţilor. În liturgia de pe pământ, mai ales, «celebrând Jertfa euharistică, ne
unim în cel mai înalt grad de cultul adus de Biserica cerească, împărtăşindu-ne din el şi venerând
memoria, înainte de toate, a Preasfintei Fecioare Maria, precum şi a sfântului Iosif, a sfinţilor
apostoli şi martiri şi a tuturor sfinţilor”, spune Conciliul al II-lea din Vatican304.
Da, afirmă sfântul Bernard, Fecioara Maria este „Poarta cerului”, fiindcă: „nici un har nu
coboară din cer pe pământ decât trecând prin mâinile Mariei”; iar sfântul Bonaventura ţine să
adauge: „Nimeni nu poate să intre în cer decât prin Maria, ca printr-o poartă”305.
Diaconul Abidius a suferit moartea de martir în oraşul Edessa. În timp ce era chinuit într-un
chip îngrozitor, nu spunea nici un cuvânt. Prefectul l-a întrebat dacă aşteaptă vreun câştig din
partea cuiva, din moment ce stă în faţa morţii şi nu spune nici un cuvânt şi este atât de liniştit.
Abidius i-a răspuns: „Noi, creştinii, nu ne uităm la ceea ce suferim, deoarece nădăjduim fericirea
cerească, pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu şi despre care sfântul Paul spune că «suferinţele lumii
acesteia sunt un nimic pe lângă răsplata ce ni se va da»”306.
Îmi place să repet strofa de la început:

„Cu faţa plină de speranţă

şi în cântări de biruinţă,
privim eterna dimineaţă
şi-o aşteptăm cu umilinţă”.

5. Purgatoriul

„Tânjeşte după mântuirea ta, sufletul meu, în cuvântul tău mi-am pus toată speranţa”, spune
psalmistul (Ps 119/118,81). Cât suntem pe acest pământ, avem speranţa mântuirii în cuvântul
Domnului, fiindcă avem certitudinea trăirii prin cuvântul său (cf. Mt 4,4; In 6,63) şi din viaţa atâtor
sfinţi, dar cei care au murit şi se află în focul curăţător ce fel de speranţă pot avea? Speranţa
eliberării este asemenea cu cea a îngerilor ce aşteaptă să vadă o lume nouă, adică o bucurie ce este
în continuă creştere.
Despre sufletele din Purgatoriu, sau din „întunericul cel mai dinafară”, Isus spune că nu vor ieşi
de acolo până când nu vor plăti şi ultimul bănuţ (Mt 5,26), fiindcă nimic pătat nu poate intra în cer
(cf. Ef 5,5; Ap 21,27).
Sfântul Alfons Maria de Liguori, culegând cu zel opiniile creştinilor cu privire la ajutorul
Fecioarei Maria faţă de sufletele din Purgatoriu, spune că sunt fericiţi aceia care au o evlavie
deosebită faţă de Maica milei, Maria, pentru că nu numai că sunt ajutaţi de ea în lumea aceasta, ci
chiar şi în focul Purgatoriului sunt mângâiaţi de dânsa, şi aduce ca exemplu revelaţia particulară
făcută sfintei Brigitta, când i-a spus: „Eu sunt Mama tuturor sufletelor din purgatoriu, pentru că în
fiecare ceas, prin rugăciunile mele, eu le îndulcesc pedepsele pe care le au de îndurat pentru
greşelile lor”307. Or, o mângâiere adusă de Fecioara Maria sufletelor din Purgatoriu este mai mare
decât oricare altă fericire de pe pământ.
Sfântul Bonaventura îi aplică Preacuratei cuvintele din Cartea Proverbelor, capitolul al 49-lea:
„Am pătruns adâncurile abisului”, adică ale Purgatoriului, pentru a mângâia cu prezenţa mea acele

303
FIORENZO ANGELINI, Între oameni 85.
304
LUMEN GENTIUM 50.
305
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, Bucură-te, Regină 73.
306
N. PURA, Culegere de pilde vol. II, 40.
307
SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, o. c., BR 111-112.
 127

suflete. „O, cât de blândă şi de binevoitoare se arată Sfânta Fecioară cu cei care se chinuie în
Purgatoriu, pentru că, prin ea, ei primesc necontenit întărire şi ajutor!”308.
Gerson, ale cărui spuse sunt întărite de Novarin şi de alţi scriitori însemnaţi, scrie că, în ziua
Adormirii Maicii Domnului, când ea a fost ridicată la cer, Purgatoriul a rămas gol; dar nu numai
atunci, ci în fiecare an, spune sfântul Petru Damian, relatând un fapt cum o femeie numită Maroţia
i-a apărut după moarte unei cumnate de-ale ei şi i-a spus că, în ziua Adormirii Maicii Domnului,
fusese scăpată din Purgatoriu împreună cu atât de multe suflete, încât întreceau numărul
locuitorilor din Roma309.
Este cunoscută făgăduinţa pe care Fecioara Maria i-a făcut-o Papei Ioan al XXII-lea, căruia,
apărându-i, i-a poruncit să le spună tuturor acelora care vor purta scapularul Carmelului că, în
întâia sâmbătă de după moartea lor, vor fi scăpaţi din Purgatoriu 310. Credinţa unanimă a
credincioşilor nu poate fi iluzorie, ci se bazează pe învăţătura tradiţională a Bisericii, care afirmă că
orice faptă bună, făcută cu ajutorul Fecioarei Maria, are o valoare mântuitoare deosebită, fiindcă
„prin Maria ajungem la Isus”.
Sfântul Paul afirmă că „focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de
cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va
pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc” (1Cor 3,13-15). Putem spune, fără
teama de a greşi, că temelia mântuirii din focul Purgatoriului este evlavia către Preacurata.
Origene a fost primul care a vorbit explicit despre Purgatoriu şi pe urmele lui au mers sfinţii
Ciril din Ierusalim, Vasile cel Mare, Grigore din Nazianz şi Grigore de Nyssa. Acesta din urmă se
exprimă astfel:

„Dumnezeu ne-a lăsat libertatea şi, în pofida păcatelor în care putem cădea, ne-a dăruit
posibilitatea reală de a putea redobândi fericirea ori purificându-ne în viaţa prezentă şi în căutarea
înţelepciunii, ori ispăşind, după moarte, în văpaia focului Purgatoriului. Acela care, în timpul vieţii,
a neglijat să evite păcatul pentru a ajunge la fericire după moarte va trebui să probeze cât de mare
este diferenţa dintre virtute şi viciu şi nu va putea fi părtaş al dumnezeirii decât numai după ce îşi
va fi spălat toată întinăciunea în focul Purgatoriului”311.

În ce constă purificarea?
Datorăm, probabil, sfântului Ciprian prima menţiune a focului purificator după moarte (Epistola
55,20). Sfântul Augustin deosebeşte acest foc purificator de focul etern al condamnării, propunând
doctrina conform căreia, „în intervalul de timp ce se va scurge de la moartea fiecăruia şi până în
ziua judecăţii universale, [...] sufletele răposaţilor vor trebui să suporte un foc” 312 izvorât din
experienţa unei separări dureroase, ce se verifică şi în cursul acestei vieţi ca şi cea din ceasul
morţii, când omul moare singur. Acest foc nu poate fi de ordin fizic, aşa cum îl avem în sobă, ci de
ordin spiritual, dar care pătrunde sufletul în totalitate, mult mai chinuitor decât cel fizic. Am
întâlnit un om căruia i se amputase un picior şi se plângea de dureri îngrozitoare tocmai la piciorul
pe care nu-l mai avea. Aşa că nu este de mirare dacă pe lumea cealaltă cei din Purgatoriu vor simţi
dureri de foc în tot trupul pe care nu-l mai au.
Conciliul Tridentin este categoric în a afirma că „Sfântul Sinod le porunceşte episcopilor să se
îngrijească cu toată atenţia ca sfânta doctrină despre Purgatoriu, transmisă de Părinţi şi de sacrele
Concilii, să fie crezută de credincioşi, învăţată şi predicată pretutindeni”313.
Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă: „Cei care mor în har şi în prietenia lui Dumnezeu, dar
sunt imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, sunt supuşi, după moartea lor, unei
purificări, cu scopul de a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului”. „Biserica

308
Id. o. c., 112.
309
Id. o. c., 112-113.
310
Id. o. c., 113.
311
SF. GRIGORE DE NYSSA, De anima et ressurectione; PG 46,97 - 100; cf. EC 332-333.
312
FERENŢ EDUARD, o. c., EC.
313
Cf. Decretum de purgatorio, 3 dec. 1563, DS 1820.
 128

numeşte Purgatoriu această purificare finală a aleşilor, care este cu totul altceva decât pedeapsa
osândiţilor”314.
Aşa cum am afirmat despre „Rai”, tot aşa, noţiunea dogmatică a Purgatoriului nu include ideea
că ar fi un loc, ci, înainte de toate, o stare. Constituţia Benedictus Deus a lui Benedict al XII-lea
specifică faptul că unele suflete, „după moarte, după ce se vor fi purificat”, vor intra în viziunea
beatifică.
Speranţa eliberării din focul Purgatoriului, cât mai repede după moarte prin mijlocirea
Neprihănitei, este legată de adevărul de credinţă a „împărtăşirii sfinţilor”. Toţi, deşi în grade şi
moduri diferite, comunică şi sunt uniţi în aceeaşi caritate a lui Dumnezeu şi a aproapelui. Este
vorba despre caritatea pe care Duhul Sfânt o împarte fiecăruia după cum voieşte (cf. 1Cor 12,11) şi
după dispoziţia şi cooperarea fiecăruia.
Din documentele Conciliului al II-lea din Vatican reiese că fericiţii din Paradis şi sufletele care
se află în Purgatoriu sunt în stare de har şi, împreună cu sfinţii de pe pământ, sunt în comuniune de
caritate, fiindcă toţi sunt ai lui Cristos şi îl au pe Duhul Sfânt 315. Iar Preacurata, în calitatea ei de
Mireasă a Duhului Sfânt, îi cere de zestre pe toţi cei din Purgatoriu, care, cu lacrimi în ochi, îşi
îndreaptă privirile spre dânsa.

6. Iadul

Dintre toate relele, Iadul este răul cel mai mare. Prin urmare: binele cel mai mare stă în evitarea
Iadului.
Isus vorbeşte deseori despre „gheena” în care „focul nu se stinge” (cf. Mt 5,22. 29; 13,42. 50;
Mc 9,43-48), pregătit celor ce refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească, şi
unde îşi pot pierde şi sufletul, şi trupul (cf. Mt 10,28). Isus vorbeşte cu toată seriozitatea că el „îi va
trimite pe îngerii săi, care îi vor aduna pe toţi cei care săvârşesc fărădelegea [...] şi-i vor arunca în
cuptorul aprins” (Mt 13,41-42) şi că el îi va osândi: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic!” (Mt 25,41)
Înainte însă de venirea lui Cristos, Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală, care va
zdruncina credinţa multor creştini (cf. Lc 18,8; Mt 24,12). Va apărea un „mister al fărădelegii”,
promovat de Anticrist, ce va susţine un pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine
însuşi în locul lui Dumnezeu316.
Isus ne-a avertizat că, de nu vom fi ca pruncii, nu vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt
18,3); iar ca să devenim nevinovaţi, asemenea pruncilor, Preasfânta Fecioară Maria, care ne-a
renăscut sub cruce prin sabia ce i-a străpuns Inima, a apărut mereu pe pământ în decursul istoriei,
ca să ne ajute să evităm Iadul. Mă voi mărgini să dau doar mărturia Mariei dos Dores (a Maicii
Îndurerate), adică a Luciei de la Fatima:

„Secretul” - scrie ea - „constă din trei părţi deosebite, dintre care acum voi descoperi două.
Întâia este vederea Iadului (la cea de-a treia arătare). Maica Domnului îşi deschise mâinile, din care
plecau jerbe de lumină; acestea, pătrunzând prin pământ, ne-au făcut să vedem o întinsă mare de
foc ce părea să stea sub pământ. Cufundaţi în acel foc, diavolii şi sufletele, ca şi cum ar fi fost nişte
tăciuni străvezii şi înnegriţi, de formă omenească, se clătinau în incendiu, ridicaţi în sus de flăcări
şi de nori de fum, care ieşeau din ei înşişi, căzând apoi în toate părţile, aşa cum cad scânteile fără
greutate şi echilibru, ale unui mare incendiu, între strigăte şi gemete de durere şi de disperare
înspăimântătoare, care ne făceau să tremurăm de groază. [...] Această vedenie a durat doar o clipă
şi trebuie să-i mulţumim bunei noastre Mame din cer, care înainte ne prevenise cu făgăduinţa că ne
va duce în Paradis, că n-am murit de spaimă şi de groază. Ne-am ridicat îndată privirea spre Maica
Domnului, care ne-a spus cu o bunătate plină de mâhnire: «Aţi văzut Iadul unde merg sufletele
sărmanilor păcătoşi, pentru a căror mântuire Dumnezeu vrea să stabilească în lume evlavia către

314
CBC nn.1030-1031.
315
LUMEN GENTIUM 49.
316
Cf. CBC n. 675.
 129

Inima mea Neprihănită. Dacă se va face ceea ce vă voi spune, multe suflete se vor mântui şi va fi
pace»”317.

Mânat de această speranţă, episcopul martir Anton Durcovici a compus o rugăciune către Inima
Neprihănită a Mariei, în ziua de 22 august, anul 1948, după care a consfinţit Dieceza de Iaşi.
Desigur că Iadul, aşa cum l-au văzut Lucia şi alţi sfinţi, este un „semn” ce cuprinde un mesaj. Cred
că pe parcursul acestei lucrări am mai amintit că Iadul este un strigăt disperat din partea lui
Dumnezeu, deci tot un act de iubire, după făptura omenească ignorantă de primejdia ce o pândeşte
la marginea prăpastiei spre care se îndreaptă ori de câte ori face un păcat de moarte. Când mama
ţipă cu disperare după copilul ei, care merge spre o nenorocire, el încremeneşte de spaimă, dar
aceasta îl salvează.
Revenind la Fatima, Sfânta Fecioară Maria, în ziua de 13 iunie 1917, îi învaţă pe cei trei copii -
Lucia, Francisc şi Iacinta - rugăciunea: „O, Isuse al meu, iartă-ne păcatele, fereşte-ne de focul
Iadului şi du în cer toate sufletele, mai ales pe acelea care au mai mare nevoie de mila ta!”, şi le
cere să o spună după fiecare decadă a sfântului Rozariu318. Când mai apoi li s-a arătat în ziua de 19
august, i-a îndemnat stăruitor: „Rugaţi-vă mult şi faceţi pocăinţă pentru păcătoşi. Priviţi cât de
multe suflete merg în Iad, fiindcă nu este cine să se jertfească şi să se roage pentru ele!”319
Am spus mai înainte: cel mai mare bine ţi-l face acela care te ajută să eviţi cel mai mare rău; şi
răul suprem este Iadul. Iadul, văzut de cei trei copii, este un „semn”, fiindcă „flăcările osândiţilor
ieşeau din ei înşişi”, ceea ce denotă că el este o „stare”, şi nu un loc. Starea infernală a sufletului
este o respingere permanentă a oricărei forme de iubire, o închidere în egoismul propriu. În această
stare poate exista caznă şi disperare, dar nicicând căinţă. Chinuiţii Iadului nu au nici cea mai mică
nostalgie după Dumnezeu; sau poate că această nostalgie există şi-i chinuie îngrozitor, fiindcă nu
au speranţa că îl vor vedea pe Creator. Teologii enumeră patru chinuri principale care îi apasă pe
osândiţi. Mai întâi există separarea şi privarea de Dumnezeu. Ei înşişi au decis în viaţă să se separe
definitiv de Creatorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul lor. Isus, ca să ne salveze de acest chin, a acceptat
să-l guste pe lemnul Crucii, dar s-a îngrozit atât de mult, încât a strigat cu speranţa împotriva
oricărei speranţe: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34) Fără
Dumnezeu, s-a văzut în abisul singurătăţii, la un pas de întoarcerea în neantul nimicului. Cum? El,
care avea sensul vieţii - „Eu sunt viaţa” (In 14,6) -, să se întoarcă în nonsensul nimicului? Asta ar fi
echivalat cu un atentat la nimicirea Tatălui ceresc, care i-a dat însăşi existenţa şi natura sa de
iubire. Întoarcerea lui Isus în nimic ar fi echivalat cu Iadul lui Dumnezeu, deoarece l-ar fi lipsit de
obiectul iubirii şi fericirii sale - „Acesta este Fiul meu iubit, în care îmi aflu toată desfătarea” (Mt
3,17; 17,5). Cum să nu se înspăimânte Isus în faţa unei catastrofe divine? Pe unii oameni nu-i
sperie „întoarcerea în nefiinţă”, cum spun unii care susţin că toate se termină cu moartea, fiindcă
omul nu are sensul vieţii veşnice - specific lui Dumnezeu -, deoarece a fost creat din nimic şi
începutul şi-a pus amprenta pe viaţa efemeră de pe acest pământ; capătă sensul vieţii veşnice prin
Botez, dar dacă păcatul nimiceşte sensul vieţii, omul rămâne legat de neant, de acel neant chinuitor
şi înspăimântător, în faţa căruia sufletul se va trezi ferecat de lanţul veşniciei.
Al doilea chin al osândiţilor este „viermele” remuşcării - „Viermele acelora care s-au răzvrătit
împotriva mea nu va muri, iar focul nu se va stinge” (Is 66,24) -, că atât de uşor s-ar fi putut
mântui, dacă ar fi alergat măcar cu un suspin către Maica Domnului. Dante Alighieri povesteşte în
„Divina comedie” („Paradisul”) cazul lui Montfalcone, care s-a mântuit pentru că a oftat şi în urma
lui Diavolul s-a plâns că Dumnezeu i-a luat prada doar pentru „un biet oftat”.
Al treilea chin stă în vederea diavolilor în toată urâţenia lor şi în ei se va vedea fiecare pe sine ca
într-o oglindă. Diavolul va fi văzut mai mult sau mai puţin oribil, potrivit cu gravitatea păcatelor
fiecărui osândit.
Al patrulea chin: focul. Un foc ce arde şi mistuie încontinuu, fiindcă fiinţa sufletului nu se poate
consuma. El nu este o realitate materială, ci spirituală, de aceea, este mult mai pătrunzător.

317
P. A. BLASUCCI, Inima Neprihănită a Mariei 35-36.
318
Id. o. c., 28.
319
Id. o. c., 31.
 130

„Osânda veşnică îşi are originea în refuzul liber, până la sfârşit, al iubirii şi îndurării lui
Dumnezeu”320. Se spune despre Machiavelli (Nicolo), om politic şi filozof italian (+1527), că, fiind
pe patul morţii, a fost întrebat unde vrea să meargă, în Rai sau în Iad, iar el ar fi răspuns: „Mai
degrabă în Iad, să pot discuta chestiuni de stat cu toate marile spirite, decât în Rai, cu o droaie de
blegi”321. Dumnezeu respectă libertatea omului, fiindcă l-a creat după chipul şi asemănarea sa:
liber.
În Sfânta Scriptură întâlnim de 365 de ori expresia-îndemn „Nu vă temeţi!”, ca şi cum ar
intenţiona să ne spună în fiecare zi a anului (de 365 de zile) să nu avem teamă, fiindcă aceea care a
păstrat în inima ei Cuvântul Domnului este cu noi. Când, într-una din zile, Diavolul, sub chip
omenesc, s-a apropiat de sfântul Anton de Padova, cu intenţia de a-l omorî, şi deja îşi întindea spre
el ghearele infernale, sfântul, ca un copil în primejdie, a strigat după ajutor, folosindu-se de
cuvintele imnului O, gloriosa Domina! – „O, Stăpână preaslăvită!”. În acea clipă, peştera, în care
el se retrăsese pentru meditaţie, s-a umplut de lumină şi o Doamnă nobilă, călcând pe un nor
sclipitor şi îmbrăcată în aureolă ca un soare, îi zâmbi, pe când pruncul Isus din braţele Mamei îl
săgetă cu privirea sa pe răzvrătitul Iadului, care dispăru, eliberându-l pe Anton, care tot repeta
cuvintele ce apoi au rămas celebre şi făcătoare de minuni:
„Iată Crucea + Domnului,
Fugiţi, părţilor potrivnice!
A biruit Leul din tribul lui Iuda,
Odrasla lui David. Aleluia! Aleluia!”322

Concluzia este clară: prin „Cruce” avem biruinţă asupra Iadului. Din acest motiv, J. Moltmann
afirmă: „Crucea lui Cristos este semnul speranţei lui Dumnezeu de pe pământ pentru cei care
trăiesc aici, la umbra Crucii. O teologie a speranţei în măduva esenţei sale nu este altceva decât o
teologie a Crucii (adică aceea care angajează, îl determină pe om să iasă din sine şi să se ofere
pentru alţii, adică să ex-sistere). Crucea lui Cristos este forma actuală a împărăţiei lui Dumnezeu
prezent pe pământ. Prin Cristos răstignit se zăreşte viitorul lui Dumnezeu. Toate celelalte sunt vise,
fantezii şi simple închipuiri dorite. Numai speranţa născută din Cruce poate face distincţia dintre
credinţa creştină şi tot ceea ce este superstiţie care provine din necredinţă. Libertatea născută din
Cruce face să se deosebească speranţa creştină de optimismul care se naşte din terorism”323.

7. Cer nou şi pământ nou

„La sfârşitul timpurilor, împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. După judecata
universală, drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna, glorificaţi în trup şi suflet, şi
Universul va fi reînnoit. Deci Biserica va „ajunge la împlinire în gloria cerească, atunci când,
împreună cu neamul omenesc, Universul, care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul,
va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos”324.
Această misterioasă reînnoire, care va transforma omenirea şi lumea, este numită de Sfânta
Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2Pt 3,13). Va fi realizarea deplină a planului lui Dumnezeu
de a le „aduna pe toate sub un singur Cap, Cristos, şi cele din ceruri, şi cele de pe pământ” (Ef
1,10).
În acest „Univers nou”, în Ierusalimul ceresc, Dumnezeu însuşi va avea locuinţa printre oameni.
„El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi, nu va mai fi nici plânset, nici ţipăt
şi nici durere, pentru că lucrurile cele dintâi au trecut” (Ap 21,4).

320
PAUL AL VI-LEA, Professio fidei 12.
321
ISABELLE BTICARD, Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii 291.
322
ANTON BIŞOC, Sfântul Anton de Padova, Săbăoani - 1 mai 1931, 85.
323
J. MOLTMAN, L’esperiment speranza, Brescia, 1976.
324
LUMEN GENTIUM 48.
 131

Pentru om, această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc, voită de
Dumnezeu încă de la creare, şi al cărei „sacrament” este Biserica peregrină. Cei care vor fi uniţi cu
Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi, „Cetatea sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21,2),
„Mireasa Mielului” (Ap 21,9), „ea nu va mai fi rănită de păcat, de prihană” (Ap 21,27), de amorul
propriu, care distruge sau răneşte comunitatea pământească a oamenilor. Viziunea beatifică, în care
Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi, va fi izvor nesecat de fericire, de pace şi
de comuniune reciprocă.
Cât despre Cosmos, Revelaţia afirmă profunda comuniune de destin a lumii materiale şi a
omului: „Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu, [...] cu speranţa de a fi
şi ea izbăvită de robia stricăciunii. [...] Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până
acum. Şi nu numai ea, ci şi noi, care avem pârga Duhului, suspinăm în noi înşine, aşteptând
înfierea, răscumpărarea trupurilor noastre” (Rom 8,19-23).
Universul vizibil este, deci, destinat şi el să fie transformat, „pentru ca lumea însăşi, refăcută în
starea de la început, să fie, fără nici o piedică, în slujba celor drepţi”, participând la glorificarea lor
în Isus Cristos cel înviat325.
„Aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci, mai degrabă, să stimuleze grija de a
cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane, care poate oferi de pe acum o schiţare a
lumii ce va să vină. Aşadar, deşi trebuie făcută atent distincţia dintre progresul pământesc şi
creşterea împărăţiei lui Cristos, totuşi, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a
societăţii umane, şi acest progres are o mare importanţă pentru împărăţia lui Dumnezeu”326.
Conform cu învăţătura catehismului, expresia de „ceruri noi şi pământ nou” ne sugerează un
spaţiu imprevizibilului acordat lui Dumnezeu. Îngerii, martori ai primei creaţii, au fost încântaţi de
ceea ce au văzut ieşind din cuvântul lui Dumnezeu: „Să fie!”, şi, de aceea, aşteaptă cu nerăbdare
repetarea acelui „Să fie ceruri noi şi pământ nou!” Dar ei ştiu la fel de bine că apariţia acestora
depinde de convertirea oamenilor, fiindcă, aşa cum spune sfântul Petru: „Ceea ce unii socotesc ca o
întârziere nu este întârzierea făgăduinţei din partea Domnului, ci el îşi arată răbdarea faţă de voi,
deoarece nu vrea să se piardă vreunul, ci toţi să ajungă la convertire” (2Pt 3,9), de aceea, spune
Isus că îngerii lui Dumnezeu se bucură în cer pentru orice păcătos care se converteşte (cf. Lc
15,10). Omul apare ca un „sens” dat de Dumnezeu întregii creaţii (cf. Gen 1-3) şi este responsabil
de creaţie, deoarece trebuie să ducă la bun sfârşit, prin muncă, opera începută în strânsă dependenţă
de Creator, fiindcă el este „Acela care a supus-o” omului şi a legat-o de riscul libertăţii cu care l-a
înzestrat. Cu toate acestea, supunerea faţă de destinul uman decretat de Dumnezeu este fondată pe
o condiţie: pe speranţa eliberării viitoare. Metafora luată din „durerile celei care naşte” arată
destinul transcendental dat de Dumnezeu creaţiei, care nu este un lucru ieşit din comun şi
prefabricat, ci este în strânsă legătură cu realitatea evolutivă a unei lumi ce poartă în sânul ei o altă
lume, care nu va fi total diferită de această lume, dar o va întrece în plinătate, fiindcă la baza a tot
ce există stă cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător. Omul, deci, trebuie să se mântuiască
cu creaţia şi prin creaţie. Sfântul Paul arată în scrierile sale că această misiune mântuitoare pe plan
cosmic, ce apasă pe umerii creştinului, este grea, dar măreaţă. Preacurata ne vine în ajutor în chip
minunat, învăţându-ne, în primul rând, să păstrăm în inimă cuvântul lui Dumnezeu.
Apariţia de „ceruri noi şi pământ nou” este strâns legată de „legea cea nouă”, legea iubirii. Dar
convertirea la „porunca cea nouă” este anevoioasă. Citim în Faptele Apostolilor (14,21-22) că Paul
şi Barnaba, cutreierând pământul şi întorcându-se la Listra, Iconiu şi Antiohia, îi întăreau pe
ucenici şi-i îndemnau să rămână statornici în credinţă, fiindcă „este necesar să trecem prin multe
necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. Isus ne-o sugerează în „Parabola fiului
risipitor” (cf. Lc 15,11-32), în care ne arată că sărăcia în sine este condiţia umană lipsită de
siguranţa existenţială, este o trezire a conştiinţei faţă de existenţă şi faţă de „Existenţa” însăşi. Fiul
mai mic nu se întoarce la tatăl dintr-un simţământ filial de iubire, ci pentru că are pâinea necesară
existenţei, că îi poate oferi apărarea existenţei, aşa cum o face faţă de slugile sale. Isus preia
trezirea conştiinţei pentru a-i da sens, valoare existenţială, şi pune în lumină acţiunea dinamică a
Tatălui faţă de cel care îşi pune problema propriei responsabilităţi faţă de „viaţă”. Tatăl îi dă celui

325
SF. IRINEU, Haer. 5, 32, 1.
326
GS 39; CBC pp. 233-234.
 132

pe care mai întâi l-a creat, şi acesta vrea să existe, vrea să nu moară de foame, îi dă o bogăţie nouă
specificată în: sandale, haină şi inelul cu dreptul de moştenitor legal etc., pentru o existenţă nouă,
izvorâtă din hrănirea cu carnea viţelului cel mai gras, gustos şi bun. Dar îi sugerează că, dacă vrea
să simtă adevărata bucurie a noii lui bogăţii, a noii lui existenţe, trebuie să-şi însuşească calitatea
de „tată”, să ştie să iubească şi să facă bucurie tuturor, conform dezideratului: „Fiţi desăvârşiţi
precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc: care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei
buni, iar ploaia o dă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (cf. Mt 5, 45-48); tatăl taie viţelul cel
îngrăşat şi cheamă slugile să se veselească de noua existenţă a celui care a fost mort şi a înviat. De
altfel, şi fiul mai mare are trebuinţă de aceeaşi convertire la simţăminte părinteşti de iubire, fiindcă
îl caracteriza egoismul în bucurie, de a mânca un ied doar cu prietenii. Atât fiul mai mic, cât şi fiul
mai mare sunt egali în faţa tatălui (Dumnezeu), pentru că sunt fraţi. Mai mare devine acela care
învaţă să iubească asemenea Tatălui, până la identificarea cu el în a asigura bucuria existenţială a
„slugilor”. Fiindcă Isus l-a cunoscut pe Tatăl, „s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav” (Fap
2,7) şi, de aceea, va putea spune la judecata universală: „Tot ce aţi făcut pentru unul dintre fraţii
mei mai mici, pentru mine aţi făcut. [...] Şi tot ce n-aţi făcut pentru unul dintre cei mai mici, pentru
mine n-aţi făcut” (cf. Mt 25,40.45) – „fiindcă şi eu am fost «slugă», ba chiar mai mult, «rob»,
fiindcă spre fericirea voastră am dat tot: trupul l-am dat călăilor şi sufletul l-am încredinţat în
mâinile Tatălui, ca voi să aveţi viaţă.
Când ne rugăm cu adevărat, conştienţi că Dumnezeu este Tatăl nostru, să spunem invocaţiile
următoare mai mult cu viaţa decât cu buzele: „Sfinţească-se numele tău... precum în cer, aşa şi pe
pământ”; să punem ruga în lumina conceptului de „ceruri noi şi pământ nou”, ca să exprime
realitatea din noi: existenţă nouă izvorâtă din „porunca nouă”; când spunem: „Vie Împărăţia ta...
precum în cer, aşa şi pe pământ”, şi o spunem în lumina conceptului de „ceruri noi şi pământ nou”,
să exprime cu adevărat credinţa şi speranţa totală în împărăţia cerurilor; când spunem: „Facă-se
voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”, în lumina conceptului de „ceruri noi şi pământ nou”, să
simţim şi să trăim o stare existenţială nouă, conformă cu cerinţa Apostolului: „Această fiinţă
pieritoare trebuie să îmbrace nepierirea, iar această fiinţă muritoare să îmbrace nemurirea” (1Cor
15,53). Însă numai acela va îmbrăca nemurirea, care ştie să facă voia Tatălui ce este în ceruri,
fiindcă o spune Adevărul însuşi: „Nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia
cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri” (Mt 7,21). Acela care a făcut voinţa
Tatălui până în cele mai mici amănunte a fost şi este Cristos, este Omul Nou, în care, prin care şi
pentru care toate se vor înnoi. Aşa cum Fecioara Maria a contribuit indiscutabil la apariţia Omului
Nou - Cristos -, tot aşa va contribui, datorită plinătăţii harului, la apariţia unui cer nou şi a unui
pământ nou.
Comentând „Parabola fiului risipitor”, unii autori susţin că fiul cel mai mic şi-a părăsit tatăl, iar
cel mai mare, fratele mai mic, fiindcă nu mai era mama între ei. Pe pământul nou, pe care va locui
dreptatea, fiindcă nu e drept ca un copil să nu aibă mamă, Fecioara Maria nu va lipsi pe nimeni de
ocrotirea ei maternă, ci va fi centrul de unitate între Cristos şi fraţii săi, între Cristos şi fraţii săi şi
Tatăl în iubirea Duhului Sfânt.

CAPITOLUL AL X-LEA

DE-A LUNGUL ISTORIEI

În încheierea Evangheliei după Ioan, se spune că sunt mult mai multe lucrurile - cuvintele,
semnele şi minunile - pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, n-ar fi putut
încăpea în cărţile ce se află în bibliotecile din toată lumea (cf. In 21,25).
Deşi, indirect, acest lucru îl confirmă şi istoricul evreu Flavius Josephus în Antichităţi iudaice,
unde relatează, citez:

„În vremea aceea (pe când Pilat era guvernatorul Iudeii) a trăit Isus, un om înţelept, dacă poate
fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau
bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni.
 133

Acesta a fost Cristos. Chiar dacă Pilatus, din cauza acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru,
l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a
treia zi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole.
De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul”327.

Dacă s-ar fi descris „uluitoarele minuni”, celor „o mie de miracole”, a învăţăturilor în totalitate,
al căror rezumat îl avem pentru unele în Evanghelii, şi a celor nerelatate, dacă ne-ar fi ajuns
descrierea entuziasmului celor ce puneau problema aflării adevărului, atât dintre iudei, cât şi dintre
păgâni etc., oare ar fi suficiente cărţile bibliotecilor actuale ca să le cuprindă? Cuvântul lui
Dumnezeu este „viu” (cf. Evr 4,12), el dezvăluie mereu în istorie ceva din adevărul infinit, din
bunătatea nemărginită şi din frumuseţea paradiziacă a Creatorului. Minunile şi semnele pe care
Isus le-a săvârşit în istorie continuă să rodească alte „minuni şi semne” prin toţi cei care continuă
să-l iubească, să nădăjduiască şi să creadă în dumnezeirea lui. Chiara Lubich obişnuia să spună:
„Este atât de frumoasă Maria în perpetua reculegere în care ne-o prezintă Evanghelia: «Păstra
acestea (cuvintele Domnului, care dau o frumuseţe vie) în inima ei» (Lc 2,51). Această tăcere
deplină fascinează sufletul care iubeşte”328. De ce „tăcerea deplină fascinează sufletul care
iubeşte”? Fiindcă iubirea este atât de mare, atât de sfântă şi atât de frumoasă, încât nu se poate reda
în cuvinte. Pe de altă parte, cel care iubeşte înţelege tăcerea ca pe o speranţă fericită, fiindcă nimeni
nu păstrează ceva dacă nu speră că la un moment dat îi va fi de folos. Cuvintele păstrate în inima
Mariei au devenit armonia sunetelor de pe buzele ei în istoria mântuirii noastre.
Mă voi mărgini în acest capitol să redau doar câteva centre unde minunile se înfăptuiesc
conform cu planul Providenţei, pentru a menţine speranţa mântuirii prin mijlocirea Preacuratei
Fecioare Maria. Nu ştiu de unde ştie scriitorul Jaroslav Pelikan că Biserica Catolică a aprobat
oficial doar zece centre unde a apărut Fecioara Maria. Ele sunt:

1. la Guadalupe, Mexic, lui Juan Diego;

2. la Paris, Franţa, călugăriţei Catherine Labouré;
3. la Salette din Alpii Francezi, lângă Grenoble, lui Maximin Giraud şi Mélanie Calvat;
4. la Lourdes, Franţa, lui Bernadette Soubirous;
5. la Filippsdorf, acum în Republica Cehă, Magdalenei Kade;
6. la Pontmain, în Bretagne, Franţa;
7. la Pompei, Italia;
8. la Fatima, Portugalia, unor copii: Lucia, Francisco şi Jacinta;
9. la Beauraing, Belgia;
10. la Banneux, Belgia, lui Mariette-Beco329.

Apariţiile Sfintei Fecioare, minunile şi semnele lăsate de dânsa ne par, aşa cum spunea Josepus
Flavius despre minunile lui Isus, cu adevărat uluitoare. Dar cea mai uluitoare dintre toate este, cu
siguranţă, iubirea lui Dumnezeu, care intervine în istorie cu cele mai uluitoare minuni tocmai când
răutatea omenească pare să atingă culmea, aşa cum recunosc şi documentele oficiale ale Bisericii,
citez:

„După evenimentele dramatice şi crude ale secolului al XX-lea, unul dintre cele mai cruciale ale
istoriei omenirii, care şi-a atins culmea în atentatul sângeros faţă de «dulcele Cristos de pe
pământ», se întinde ca un văl asupra unei realităţi ce marchează istoria şi care o descrie în
profunzime, conform unei dimensiuni spirituale mentalităţii actuale, adesea impregnată de
raţionalism, este refractară.
Apariţiile şi semnele supranaturale brăzdează istoria, ele pătrund culmea vicisitudinilor
omeneşti şi însoţesc drumul lumii, surprinzându-i atât pe cei ce cred, cât şi pe cei ce nu cred.
Aceste manifestări, care nu pot contrazice conţinutul credinţei, trebuie să obiectivizeze punctul

327
IOSEPHUS FLAVIUS, Antichităţi iudaice vol. 2, 446.
328
CHIARA LUBICH, Meditaţii 15.
329
JAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 176.
 134

central al anunţului făcut de Cristos, anume că iubirea Tatălui trezeşte în sufletele oamenilor
convertirea ce rodeşte harul necesar abandonării în braţele lui cu o încredere filială”330.

Nu mi-am propus să scriu câte ceva despre cele zece locuri unde a apărut Sfânta Fecioară, şi
spune Jaroslav Pelikan că numai acestea sunt aprobate de Biserică, fiindcă mai sunt şi altele, unde
credinţa, speranţa şi iubirea credincioşilor înfloresc sub privirile binecuvântate ale Mamei şi
Reginei noastre cereşti. Voi prezenta doar trei sanctuare de spiritualitate mariană, dintre care doar
unul figurează printre cele zece - cel de la Guadalupe -, iar celelalte două sunt din Siracusa (Italia)
şi Rue du Bac (Franţa).

1. Sanctuarul de la Guadalupe

La 11 ani după ce Fernando Cortez a cucerit Mexicul, numit pe atunci Tenochitlan, în zorii zilei
de sâmbătă, 9 decembrie 1531, un creştin din satul Cuauntitlan, localitate aşezată la 8 mile de
Mexico, pe nume Juan Diego, văduv, fiindcă soţia Maria-Lucia îi murise de doi ani şi el nu mai
dorea altceva decât s-o reîntâlnească în cer, mergea să asiste la Sfânta Liturghie în zi de sâmbătă în
cinstea Sfintei Fecioare, „la Biserica «Sfântul Iacob»” din Tlateluca, un cartier al oraşului Mexico.
Trecând pe lângă Muntele Tepejak, unde mai înainte păgânii obişnuiau să-i ofere cult zeiţei
Teonatim (ceea ce înseamnă „mama zeilor” sau „mama noastră”), a auzit acolo o melodie foarte
încântătoare. S-a oprit să asculte şi a iscodit să afle de unde vine. În vârful muntelui a descoperit un
nouraş luminos deasupra căruia se înălţa o formă omenească nedesluşită, strălucitoare şi în culori
irizate (reflectând culorile curcubeului). Acea formă omenească a crescut tot mai mult în strălucire,
iar Juan Diego s-a auzit chemat pe nume şi îndemnat să se apropie. După ce a urcat panta muntelui
şi a ajuns în vârf, a văzut în acel nor luminos o femeie tânără de un farmec deosebit. Din fiinţa ei
ieşeau raze de lumină, care se răsfrângeau pe stânci, făcându-le să pară pietre preţioase.
„Unde mergi, fiul meu?” l-a întrebat ea. „Doamnă, merg la Tlatelulco, să ascult Sfânta
Liturghie, pe care preoţii Domnului o cântă în cinstea Sfintei Fecioare Maria”, a răspuns el. „Bine,
fiul meu, îmi place evlavia ta, precum şi umilinţa inimii tale. Să ştii că eu sunt acea Fecioară pe
care tu o cinsteşti aşa de des; sunt Mama unicului şi adevăratului Dumnezeu Creator şi Stăpân al
cerului şi al pământului. Este voia mea ca în acest loc să se ridice o biserică în care eu mă voi arăta
ca Mamă iubitoare faţă de tine, faţă de concetăţenii tăi şi faţă de toţi cei care vor chema cu
încredere numele meu. Mergi, deci, la episcop şi istoriseşte-i ceea ce ai văzut şi tot ce ai auzit de la
mine!”
Episcopul locului era mons. Zumarraga. El a primit cu neîncredere şi cu prudenţă solia lui Jaun
Diego şi i-a amânat răspunsul. Juan Diego s-a întors trist la locul apariţiei, unde Sfânta Fecioară i
s-a arătat din nou şi i-a spus: „Doamnă, eu sunt un om sărac şi neştiutor, te rog, alege pe altcineva
mai de vază decât mine, căruia să i se dea crezare”, i-a zis el. „Îmi place ascultarea ta, fiul meu.
Am mulţi cărora le-aş putea încredinţa această misiune, dar este mai potrivit s-o împlineşti tu.
Întoarce-te, aşadar, mâine la episcop şi să-i spui că eu sunt aceea care te-am trimis şi că voinţa mea
este să se zidească în acest loc o biserică”, a zis ea.
La întrevederea de a doua zi, episcopul i-a spus să-i ceară Sfintei Fecioare să-i dea un semn
vrednic de crezare că este voinţa ei în tot ceea ce spune Juan Diego. Întors la locul apariţiilor,
Sfânta Fecioară i-a zis: „Vino şi mâine pe acest munte şi-ţi voi da semnul dorit spre a da crezare
cuvintelor mele”.
Juan Diego a făgăduit că va veni, dar nu s-a ţinut de cuvânt, fiindcă, sosind acasă, l-a găsit pe
unchiul său atât de bolnav, încât a trebuit să-l îngrijească toată noaptea şi apoi a doua zi s-a dus să-i
aducă un preot din oraş. Trecând pe lângă locul apariţiilor, s-a ruşinat că nu şi-a ţinut cuvântul, de
aceea, a ocolit muntele prin partea de la Răsărit, ca să evite întâlnirea cu Sfânta Fecioară. Dar
Maica Domnului l-a întâmpinat pe drum; l-a întrebat unde se duce şi i-a zis: „Nu te întrista, fiul
meu, pentru boala unchiului tău. Nu ştii că eu sunt Mama ta şi că tu eşti sub ocrotirea mea? Nu ştii
că eu sunt viaţa şi mântuirea celor care aleargă la mine? Să ştii că unchiul tău s-a vindecat chiar

330
ZENIT, 26 Juin 2000; Documents de l’Eglise Catholique - Le message de Fatima, Congrégation pour
la doctrine de la foi.
 135

astăzi”. „Dacă este aşa, Doamnă, trimite-mă la episcop, dar dă-mi şi acel semn să i-l duc, pentru a
mă crede”. Sfânta Fecioară i-a poruncit să se urce în vârful muntelui. Aici i s-a arătat din nou şi i-a
cerut să culeagă trandafirii înfloriţi în chip miraculos în acel loc. El i-a cules şi i-a pus în mantaua
pe care o avea şi ea i-a zis: „Du aceste flori episcopului din partea mea şi spune-i că sunt semnul
cerut de la mine, ca să-ţi dea crezare şi să cunoască voinţa mea şi să se zidească biserica”.
Ajuns la casa episcopului, un servitor nu voia să-l lase să intre. I-a desfăcut mantaua, ca să vadă
ce duce acolo, şi s-a mirat văzând trandafirii, fiindcă nu era vremea lor; a încercat să-i apuce, dar ei
au dispărut când i-a atins, imprimându-se în ţesătura mantalei. Când episcopul a văzut şi el
mantaua desfăcută, pe suprafaţa ei a apărut ca pictată imaginea Sfintei Fecioare într-un chip foarte
expresiv: de dimensiunile 1,43 x 0,55 m, de culoare brunetă, cu mâinile împreunate, cu o cunună
de 12 stele pe cap. În paranteză fie spus: analizele din laboratoarele moderne de azi arată că pictura
nu conţine nici un mineral cunoscut, vegetal sau sintetic, şi când, în 1951, un fotograf şi-a analizat
pupila unui ochi, în el se reflecta un chip uman, cu barbă, în profil, distinct ca într-o fotografie
clasică. Este chipul vizionarului imprimat în ochiul Sfintei Fecioare în momentul în care a lăsat să
cadă trandafirii în faţa episcopului.
A fost un entuziasm general. Icoana a fost dusă în capela episcopului şi expusă veneraţiei
populare la 12 decembrie 1531, după care s-au dus să fixeze locul pentru biserica dorită şi unde au
descoperit un izvor nou apărut, a cărui apă s-a dovedit a fi tămăduitoare de boli. Unchiul lui Juan
Diego, vindecat de boală, a istorisit că, fiind pe moarte, i-a apărut Sfânta Fecioară, l-a vindecat şi i-
a spus ca icoana dată pe mantaua lui Juan Diego să fie numită „Madona de Guadalupe”. Ea a ales
acest titlu pentru că mulţi spanioli din Mexic erau originari din provincia Estramadura din Spania,
unde se venera o icoană a Maicii Domnului cu acest titlu. „Guadalupe”, tradus, înseamnă „Ţinutul
lupilor”.
Mantaua, devenită icoana Maicii Domnului, este din fire groase de magua, material din care era
ţesută. Pictura de pe ea este inexplicabil de aderentă la fibre, iar culorile ei au nuanţe variabile,
după unghiul din care sunt privite. Exegeza culorilor şi simbolismul lor le-am făcut la începutul
cărţii. Poate ar trebui să spunem că Preacurata Fecioară, imprimându-şi chipul pe mantaua unui
sărac, vrea să ne sugereze preferinţa ei evanghelică faţă de cei săraci.
Sfânta Fecioară este reprezentată fără pruncul Isus, în postura de Fecioară Neprihănită, ca o
floare, în haină roşiatică cu flori albe şi cu mantia albastră presărată cu stele aurii, înconjurată de
raze aurii; sub picioarele ei se află o semilună cu coarnele ascuţite în sus, amintind de viziunea
sfântului Ioan din Apocalipsă. Un înger înaripat şi cu braţele ridicate pare că susţine statura
Fecioarei, care este puternică, viguroasă, armonioasă, perseverentă, statornică, vrând să ne arate că
în natură este viaţa ce înfloreşte mereu, binefăcătoare, împodobită cu farmecul profund al florilor,
sugerându-ne speranţa în dărnicia generoasă a roadelor. Dostoievski a profetizat că frumuseţea va
salva lumea, iar Pavel Evdokimov spunea că această frumuseţe răscumpărată este aceea pe care
Dionisie Areopagitul o proclama în ruga sa către Preacurata, citez: „Doresc ca imaginea ta să se
răsfrângă în oglinda sufletelor pe care tu să le păstrezi curate până la sfârşitul veacurilor, să le ridici
pe cele ce sunt încovoiate asupra pământului şi să le dăruieşti speranţă celor ce te contemplă şi
imită modelul etern al frumuseţii”331. „Când Dumnezeu iubeşte un suflet, acel suflet devine atât de
frumos, e înălţat atât de mult, încât împărtăşeşte ceva din Dumnezeu... face cumva din acel suflet
egalul său... Sufletul creşte din ce în ce mai mult în har şi frumuseţe”, spune sfântul Ioan al Crucii
(cf. Cântare spirituală).
Unul dintre cei mai subtili comentatori ai vieţii???, scriitorul hispano-american Richard
Rodriguez, aprecia că „Fecioara din Guadalupe simbolizează Mexicul în ansamblu, trup şi suflet.
Imaginea Maicii Domnului de la Guadalupe (pe care mexicanii o numesc La Morenita – „Micuţa
Oacheşă”) a devenit emblema lor neoficială, de suflet”332.
Adevărul a salvat lumea din mrejele idolatriei; binele a salvat lumea din lanţurile sclaviei;
frumuseţea este ultima componentă din trilogia valorilor transcendentale, care mai poate salva
ecosistemul nostru planetar. Nu ştiu cine n-ar iubi ceea ce este frumos, n-ar spera în ceea ce este
bun şi n-ar crede în ceea ce este adevărat! În acest gând spunea Papa Paul al VI-lea că Maria este

331
DUMEA CLAUDIU, Maria în apariţiile sale 11.
332
JAROSLAV PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor 10.
 136

frumuseţea şi nevinovăţia ce ne umple inima de speranţă. Cu această speranţă în suflet, anual vin la
Guadalupe un număr impresionant de pelerini, circa şapte milioane333.
Izraeliţii ziceau în robie: „S-au uscat oasele noastre, a dispărut speranţa noastră, s-a terminat cu
noi” (Ez 37,11), dar cuvântul Domnului ne dă speranţa că oasele vor învia, fiindcă cine îl iubeşte
pe Dumnezeu devine mai om şi cine îi iubeşte pe oameni devine mai asemenea cu Dumnezeu.
Exemplu grăitor ne este acest indian simplu - Juan Diego -, ridicat la cinstea altarelor, fiindcă
Preacurata nu numai că ne ajută să păstrăm cuvântul Domnului în noi asemenea ei, ci ne zămisleşte
pentru o speranţă nouă, după cum vom vedea, fiindcă apariţiile Fecioarei Maria în timpurile
moderne s-au înmulţit; aşa, de exemplu, între 1928 şi 1972, s-au înregistrat 232 de apariţii. Cauza?
Ne-a sugerat-o sfântul Ludovic Maria Grignon de Montfort: „Maria, care a primit de la Dumnezeu
o misiune specială pentru a pregăti prima venire în lume a lui Cristos, prima escatologie, va primi o
misiune specială pentru a pregăti a doua venire a lui Cristos, a doua escatologie” 334. Prin urmare,
datorită Mamei cereşti:

„Cu faţa plină de speranţă

şi în cântări de biruinţă,
privim eterna dimineaţă
şi-o aşteptăm cu umilinţă”335.

2. Sanctuarul de la Siracusa

Evangheliile ne relatează că Isus a plâns de trei ori pe pământ, dar nu ni se spune dacă a plâns şi
Mama sa, ceea ce nu înseamnă că ar fi fost mai puternică decât Fiul şi n-ar fi vărsat lacrimi în
atâtea situaţii dramatice prin care a trecut, ca, de exemplu, în peştera din Betleem, când l-a văzut pe
Fiul lui Dumnezeu aşezat nu pe tronul lui David, tatăl său, ci pe un braţ de fân; la circumciziunea
pruncului Isus, la fuga în Egipt, la pierderea lui pe când avea 12 ani, la moartea sfântului Iosif, la
trădarea, biciuirea, încoronarea cu spini, când a fost pus mai prejos de Baraba, la răstignirea pe
cruce, când a trebuit să-l părăsească şi să-l lase într-un mormânt străin etc.
Isus a spus că va fi prezent cu ucenicii săi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Prezenţa sa
în lume, fie prin cuvânt, prin Euharistie sau în oricare altă formă, nu mai pune în evidenţă lacrimile
sale decât prin lacrimile Mamei sale, care plânge în icoane şi statui.
De ce Istoria ne relatează că plânge acum şi Evangheliile nu ne spun nimic de faptul că ar fi
plâns atunci?
Nu ştiu dacă răspunsul este cel mai competitiv, dar cred că Mama lui Isus plânge de-a lungul
secolelor, fiindcă Fiul ei, Cuvântul întrupat, a devenit Capul Trupului mistic, al Bisericii, şi este
tratat ca atunci când era vizibil pe pământ. Suspinele Duhului Sfânt din inimile noastre nu sunt
numai lacrimile lui Isus, fiindcă nu ştim să ne rugăm cum trebuie din lipsă de credinţă, speranţă şi
iubire, ci sunt şi ale Miresei Duhului Sfânt, pe care le transformă în lacrimi umane, ca să ne
dovedească faptul prezenţei lui Isus în lume, în preajma noastră, în sufletul care îl răstigneşte prin
păcat, şi cât de mult doreşte să cunoaştem că el singur este calea, adevărul şi viaţa noastră!
Omul din această „vale de lacrimi” plânge de durere, de bucurie, artistic, din făţărnicie, din
obişnuinţă, de dor etc., dar Fecioara-Mamă plânge fiindcă aceia pe care Isus i-a iubit atât de mult
nu corespund bogăţiei harurilor mântuitoare. Lacrimile sunt ultima chemare la pocăinţă.
Filozoful J. Maritain obişnuia să spună că „Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care plânge ori
de câte ori o fiinţă omenească plânge” 336, dar cred că Dumnezeu plânge de bucurie când omul
plânge de durere pentru păcatele sale şi plânge de durere când omul nu-şi plânge fărădelegile şi,
după cum chiar cel drept greşeşte de şapte ori pe zi (Pr 24,16), câte lacrimi varsă Dumnezeu zilnic
dacă pe pământ ar fi doar cinci miliarde de sfinţi şi fiecare l-ar supăra numai de şapte ori pe zi? În

333
DUMEA CLAUDIU, Maria în apariţiile sale 4.
334
Id. o. c., 5.
335
LITURGIA ORELOR (Sâmbăta din săptămâna I).
336
DUMEA CLAUDIU, Maria în apariţiile sale 11.
 137

realitate, sunt mult mai mulţi cei păcătoşi decât cei sfinţi şi numărul păcatelor întrece infinit
numărul celor care îşi plâng greşelile. Atunci, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care boceşte
şi se lamentează la infinit? Misterul iubirii sale este izvorul fericirii veşnice. Lacrimile izvorâte din
iubire sunt garanţia fericirii şi lacrimile Maicii Domnului sunt speranţa fericirii noastre, fiindcă
lacrimile ei sunt suspinele Duhului Sfânt, care nu rămân niciodată fără roade mântuitoare.
Iată un sanctuar marian foarte recent, care a luat naştere în urma unui fapt miraculos ce a avut
loc în anul 1953. În ziua de sâmbătă, 29 august, casa soţilor Ianusso Angelo şi Antonia din strada
Grădinilor 11, căsătoriţi numai de cinci luni, a cunoscut un eveniment extraordinar. O statuie din
ghips emailat, primită ca dar de nuntă, care o reprezenta în bust pe Sfânta Fecioară cu Inima
Neprihănită, aşezată deasupra patului, a început să verse mereu din abundenţă lacrimi. Fenomenul
a fost observat prima oară de soţia Antonia, care era însărcinată şi de câteva ori îşi pierduse
vederea din cauza unei intoxicaţii gravidice, cauzată de o boală de rinichi. Ridicându-şi ochii spre
statueta de deasupra patului, şi-a redobândit brusc vederea şi a văzut cum curg lacrimile Maicii
Domnului, care udaseră deja perna. Cuprinsă de frică, a fugit din cameră şi a dat de ştire prin
vecini. Îndată, toată camera s-a umplut de curioşi şi toţi au văzut minunea. Plânsul statuii a
continuat, cu întreruperi de câteva ore, în toată ziua de duminică, până când soţii Angelo şi
Antoneta, ca să scape de mulţimea vizitatorilor, au atârnat statuia la poarta casei. Plânsul nu se
oprea; l-a văzut oricine a dorit. Statuia a fost mutată apoi peste drum şi aşezată în spatele unui
grilaj de fier, pe un altar improvizat. Spre amiaza zilei de marţi, 1 septembrie, comisia de expertiză,
trimisă de arhiepiscopul oraşului Siracusa, a constatat lăcrimarea miraculoasă şi a cules într-o fiolă
o cantitate de lacrimi. Trimise la un laborator de analiză, ele s-au dovedit a avea compoziţia
chimică a lacrimilor omeneşti. Fenomenul a încetat după expertiză. La 19 septembrie, statuia a fost
aşezată în „Piaţa Euripide”. Entuziasmul popular era de nedescris. În lunile septembrie şi
octombrie, au trecut prin faţa statuii peste un milion de oameni, iar în noiembrie-decembrie, peste
două milioane. S-au constatat tămăduiri miraculoase şi multe convertiri. Întreg oraşul s-a
transformat sufleteşte, fiind cuprins de „o sete de iertare şi de ispăşire”, cum a fost definită starea
generală de spirit a celor veniţi în pelerinaj. Printre convertiţi au fost mulţi mahomedani, evrei şi
protestanţi. Încă din luna septembrie, fusese trimis la Roma un dosar destul de voluminos, care
cuprindea constatările, mărturiile şi fotografiile celor petrecute la Siracusa. Papa Pius al XII-lea a
examinat personal cazul şi a dat directive de urmat. La 9 mai 1954, s-a pus temelia unei biserici
impunătoare, în care să fie adăpostită statueta miraculoasă. La 1 septembrie 1954, oraşul Siracusa
fost consacrat Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare. Din casa soţilor Ianusso s-a făcut un oratoriu
şi, la 8 decembrie 1954, a fost declarată biserică publică. Pelerini din toată lumea vin zilnic să se
roage aici, cu speranţa mântuirii.
Am afirmat mai sus (când am vorbit despre Madona de Guadalupe) că frumuseţea poate salva
ecosistemul nostru planetar, dar cea mai frumoasă fiinţă din ecosistem este pruncul; or, pruncii sunt
pe cale de dispariţie. Cred că Maica Domnului a plâns la Siracusa fiindcă soţii sunt orbi şi nu mai
văd frumuseţea mântuitoare, nu mai văd izvorul fericirii, fiindcă cine îl primeşte, îl primeşte pe cel
mai frumos dintre fiii oamenilor, pe Isus. Cred că Maica Domnului a plâns la Siracusa de bucurie
că tinerii căsătoriţi - Angelo şi Antoneta - şi-au luat răspunderea primirii lui Isus în casa lor prin
pruncul pe care Antoneta îl purta ca pe o cruce şi lacrimile Fecioarei Maria i-au adus vindecarea.
Se vindecă mamele care acceptă crucea de a fi mame. Lacrimile refac viaţa. Înstrăinarea familiilor
de cele sfinte, destrămarea lor prin divorţ, familii cu statut de flotant, experimentale, cupluri de
homosexuali şi lesbiene care caută să-şi legitimeze anormalitatea etc., toate distrug tot mai mult
principiile fundamentale ale familiei, ale vieţii. „Morminte s-au făcut pântecele multor femei”,
spunea cu durere episcopul Ioan Suciu337. Şi tot el adaugă: „Femeia croieşte drumul destinelor,
bărbatul creează căile istoriei, căci femeia le croieşte prin iubire, iar bărbatul, prin inteligenţă”, şi
numai „cine leagănă copilul stăpâneşte lumea”338.
Însuşi Dumnezeu Tatăl, pentru a stăpâni lumea, a stabilit ca lăcaş al luminii pe acest pământ
sânul Preacuratei, pe care l-a umplut de viaţă, cu un destin, puţin spus transcendental, ca telos -
exprimat ca theosis, adică îndumnezeire pentru a stăpâni chiar lumea cerească.

337
IOAN SUCIU, Mama 6.
338
Id. o. c., 7 şi 9.
 138

Viaţa Preacuratei Mame a lui Dumnezeu a avut un destin unic de lumină pe acest pământ. Când
femeia de azi caută întunericul, Fecioara Luminii veşnice plânge şi caută???, cu ajutorul a ceea ce
sfântul Irineu numeşte cele „două mâini” ale sale - Fiul şi Duhul Sfânt - însuşi Dumnezeu Tatăl a
îmbrăţişat această viaţă unică, umplând-o cu atributele sale: iubire, putere, dreptate, bunătate,
frumuseţe, adevăr etc., pentru redresarea familiei umane339.
Viaţa ca lumină se poate identifica cu „împărăţia lui Dumnezeu”, despre care atât Apostolul
Ioan, în Evanghelia scrisă de el, cât şi Apostolul Paul, în scrisorile sale, arată că aceasta - împărăţia
- este „printre noi”, în „mijlocul nostru”, conform cu cuvintele lui Isus: „Cel ce ascultă cuvântul
meu şi crede în Cel care m-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci a trecut din moarte
la viaţă” (In 5,24). Or, aceea care a păstrat cuvântul Domnului şi a crezut cel mai mult a fost
Fecioara-Mamă şi ea a trecut din neexistenţă la viaţă, cu menirea de a arăta lumii „sensul vieţii”
printr-o sinergie perfectă (colaborare cu harul 100%). Ea nu poate să nu plângă când ştie că „viaţa
fiecărei persoane este sacră, de vreme ce este creată de Dumnezeu în scopul participării la propria-i
sfinţenie şi are capacitatea de a reflecta prezenţa şi măreţia lui Dumnezeu în profunzimea ei”.
Înzestrată cu sacralitate de la zămislirea ei, viaţa umană îşi găseşte ultimul sens, adică adânca ei
semnificaţie spirituală, în căutarea sfinţeniei”340. Or, sfinţenia este în cei mici, fiindcă Isus a spus
că oricine va primi un prunc în numele lui, pe Mântuitorul lumii îl primeşte (cf. Lc 9,48), pe
Sfântul lui Dumnezeu (cf. In 6,69).
Mijlocească Preacurata harul dorului mamei catolice de altădată, care suspina:

„De-ar vrea Bunul Dumnezeu

Să-mi asculte dorul meu!
De-aş avea un copilaş,
Dragul mamei îngeraş.
Cât e ziuă, cât e noapte,
I-aş cânta cu blânde şoapte,
Cât e noapte, cât e zi,
Tot la sân mi l-aş păzi”341.

„Mama. În acest cuvânt se cuprinde toată femeia şi ceva mai mult decât ea: un loc de întâlnire al
lui Dumnezeu şi al bărbatului, al iubirii şi-al izvorului vieţii”342.

3. Sanctuarul de la Rue du Bac

Istoria a cunoscut multe momente de înflorire spirituală, dar şi multe de decădere morală. Cu
câţiva ani înainte de Naşterea Domnului, Horaţiu, unul dintre marile genii ale Imperiului Roman
pe cale de năruire, scrisese într-o odă: „Orice-aţi face, nu veţi scăpa de catastrofele care vă
ameninţă. Roma este pierdută, fiindcă femeia ei este coruptă”343. Ştim că profeţia lui s-a adeverit.
Dacă „fiii întunericului sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” şi au învăţat ceva din evenimentele
istoriei, masoneria din secolul trecut şi-a propus să dărâme spiritualitatea Bisericii Catolice prin
coruperea femeii, aşa cum ne relatează R. Vallery Radot în declaraţia consilierului municipal al
Parisului, făcută francmasonilor, citez: „Să cucerim, înainte de toate, femeia, pentru că ea este
ultima fortăreaţă a spiritului Bisericii” (cf. Dictature de la Maçonerie p. 204). La rândul său,
conştient de această ameninţare, preasfinţitul Ioan Suciu s-a ridicat cu toată puterea în apărarea ei,
susţinând că, deşi ea este „fragilă ca o unduire de miresme, nobilă ca o boare abia simţită,

339
Cf. JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii 15.
340
Id. o. c., 19-20.
341
IOAN SUCIU, Mama 12.
342
Id. o. c., 12.
343
JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii 19-20.
 139

nestatornică ca bucuria, rămâne totuşi piatra din capul unghiului zidirii pentru obşteasca întoarcere
la pace, la virtute, la sfinţenie”344.
Într-un document recent al Sfântului Scaun - Din nou pe urmele lui Cristos (Angajament de
viaţă consacrată pentru mileniul al treilea, n. 10) -, se spune:

„Noi ne aflăm într-o epocă în care Duhul a erupt, deschizând noi posibilităţi. Dimensiunea
charismatică a diferitelor forme de viaţă consacrată, mereu în mers şi niciodată ajunsă la epuizare,
pregăteşte în sânul Bisericii, în deplină armonie cu Paracletul, venirea celui care trebuie să vină, a
Aceluia care este deja viitorul umanităţii în marş. Dat fiind faptul că Preasfânta Fecioară Maria,
prima consacrată, prin puterea Duhului Sfânt şi prin darul total de sine, l-a zămislit pe Cristos
pentru a răscumpăra lumea printr-un dar de iubire, la fel, şi persoanele consacrate, rămânând mereu
deschise Duhului creator şi disponibile prin umilinţă, sunt chemate astăzi să se bazeze pe caritate,
«prin angajamentul unei iubiri active şi concrete faţă de orice fiinţă umană» (Novo millenio
ineunte, 49). Există o legătură vitală şi dinamică de o factură particulară între Duhul Sfânt şi viaţa
consacrată, datorită căreia persoanele consacrate trebuie să persevereze în ascultare faţă de Duhul
Creator. El acţionează în conformitate cu voinţa Tatălui, spre gloria harului ce le-a fost dat în Fiul
său preaiubit. Şi acelaşi Duh este acela care face să strălucească splendoarea misterului asupra
întregii existenţe, dat pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi spre binele unei mulţimi de persoane pline
de necazuri şi părăsite. De asemenea: viitorul vieţii consacrate este şi el încredinţat dinamismului
Duhului, autorul şi împărţitorul charismelor bisericeşti, fiind plasate de el în slujba deplinei
cunoaşteri şi realizări a Evangheliei lui Isus Cristos”345.

Istoria ne este martoră că, ori de câte ori s-au ridicat nori grei la orizontul vieţii creştine, Maica
Domnului a apărut cu soluţii pe cât de surprinzătoare, pe atât de miraculoase, nu numai pentru a
salva, ci chiar pentru a promova viaţa spirituală prin câte o persoană consacrată, cum este cazul
Ecaterinei Labouré. S-a născut la 2 mai 1806, fiind al optulea copil al unei familii de mici
proprietari din Bourgogne (Franţa). S-a simţit chemată printr-un vis. I se părea că este într-o
biserică şi la altar se afla un preot bătrân cu barbă albă şi cu o privire pătrunzătoare. Îi face semn
Ecaterinei să se apropie şi apoi îi spune: „Nu uita! Dumnezeu are planuri mari cu tine!” Când, după
ani de zile, a intrat pentru prima dată într-o mănăstire a Fiicelor Carităţii, a văzut pe perete un
tablou cu chipul bătrânului văzut în vis. Era sfântul Vincenţiu de Paul, întemeietorul Fiicelor
Carităţii. Deşi a întâmpinat greutăţi mari din partea tatălui, care nu o voia călugăriţă, a reuşit să-şi
realizeze chemarea şi a intrat la aceste surori în mănăstirea din Paris, de pe strada du Bac. Aici îi
mai apare încă de trei ori în vis acelaşi preot bătrân. Ecaterina a voit să-şi deschidă sufletul
duhovnicului, cerându-i o explicaţie în legătură cu visul, dar acesta i-a replicat scurt: „Nu da
atenţie acestor ispite! O fiică a Carităţii e făcută să slujească săracilor, nu să viseze”.
În noaptea de 18 spre 19 iulie a anului 1830, îi apare pentru prima dată Sfânta Fecioară. În
acelaşi an i-a mai apărut încă de două ori şi i-a spus, printre altele:

„Vor veni mari nenorociri. Vor veni nenorociri asupra Franţei. Tronul (regal) va fi răsturnat.
Vor fi multe victime din rândul clerului din Paris. Arhiepiscopul va fi ucis. Crucea va fi dispreţuită
şi aruncată la pământ. Va fi deschisă iarăşi coasta Mântuitorului. Străzile vor fi inundate de sânge.
Lumea întreagă va fi îndoliată”.

Ca armă împotriva tuturor relelor, Preacurata îi arată Ecaterinei o medalie şi-i cere să o realizeze
şi să o distribuie cu dărnicie celor credincioşi, care, purtând-o cu credinţă ca pe un sacramental, să
se roage: „O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, cei ce alergăm la tine!”, la care
mai apoi Biserica a adăugat, pentru a îndepărta pericolul masoneriei: „... şi pentru cei care nu
aleargă, pentru francmasoni şi pentru toţi duşmanii Sfintei Biserici”.

344
IOAN SUCIU, Mama 56.
345
Cf. La documentation catholique n. 2273/7 iulie 2002.
 140

Medalia are pe o faţă chipul Preacuratei, cu globul pământesc şi cu şarpele infernal sub picioare;
din mâinile ei pornesc două fascicule de raze, simbol al harurilor obţinute pentru omenire; de jur
împrejur sunt scrise cuvintele rugăciunii citate mai sus; pe reversul medaliei este litera „M” cu o
cruce deasupra şi cu cele două inimi: Inima lui Isus şi Inima Mariei dedesubt; pe margine, de jur
împrejur, 12 stele. A auzit cuvintele: „Cei care vor purta această medalie şi se vor ruga cu evlavie
această rugăciune scurtă se vor bucura de ocrotirea specială din partea Maicii Domnului”.
După ce Ecaterina a văzut în mod miraculos cum trebuie să arate medalia, s-a dus şi i-a raportat
totul părintelui Aladel, spiritualul mănăstirii. Acesta îi reproşează cu o oarecare duritate, cunoscând
până unde poate să ajungă fantezia unei tinere novice: „Halucinaţii curate! Dacă vrei să o cinsteşti
pe Maica Domnului, imită virtuţile ei şi termină cu aceste aiureli!” Numai că, încetul cu încetul,
previziunile Ecaterinei încep să devină realitate şi el îşi dă seama că aici este „degetul lui
Dumnezeu”, mai ales, când izbucneşte Revoluţia din 1848, când arhiepiscopul de Paris,
monseniorul Affres, este împuşcat, apoi vine „Comuna din Paris”, în 1871, şi alt arhiepiscop de
Paris, monseniorul Darboy, este pus la zid şi executat împreună cu alţi 21 de preoţi, părintele
Aladel se hotărăşte să realizeze medalia cerută de Ecaterina în numele Maicii Domnului. Ea a
cunoscut o răspândire rapidă şi, datorită multelor semne de vindecări, apărări pe câmpul de luptă şi,
mai ales, convertiri, şi-a dobândit faima de „Medalie miraculoasă”. O vâlvă deosebită a produs
îmbrăţişarea religiei catolice de către bancherul de religie mozaică Alfons Ratisbone, în urma unei
totale transformări sufleteşti petrecute la 20 ianuarie 1842, pe când însoţea un prieten la Biserica
„Sfântul Andrei delle Frate” din Roma, şi apoi a devenit întemeietorul „Congregaţiei Notre Dame
de Sion”, care a contribuit mult la apropierea dintre religia iudaică şi cea creştină. A avut o
influenţă deosebită asupra filozofului francez Henri Bergson, care, cu patru ani înainte de moarte,
scrisese în testamentul său: „Meditaţiile mele m-au apropiat din ce în ce mai mult de catolicism, în
care văd desăvârşirea iudaismului. M-aş fi convertit, dacă n-aş fi văzut pregătindu-se, de ani de
zile, valul inimaginabil de antisemitism care va cuprinde lumea. Am vrut să rămân printre cei care
mâine vor fi persecutaţi. Dar sper că un preot catolic se va învoi, dacă va fi autorizat de cardinalul
de Paris, să vină să rostească rugăciuni la înmormântarea mea. În caz că această autorizaţie nu va fi
acordată, să fie chemat un rabin, dar fără să i se ascundă, şi să nu se ascundă nimănui, adeziunea
mea morală la catolicism”346.
Dacă este un dram de adevăr în cele spuse de episcopul Ioan Suciu, anume că, atunci „când
Dumnezeu vrea să pedepsească lumea, îi înlătură femeia, când vrea s-o osândească, îngăduie
pervertirea femeii, când vrea s-o binecuvânteze, îi dăruieşte femei sfinte” 347, putem spune că
mileniul al treilea a început sub semnul contrariilor: perversitate şi sfinţenie. Femeia atinge culmea
perversităţii: prostituatele, lesbienele, adulterele, criminalele etc. se întâlnesc la tot pasul. Vrea
Dumnezeu să osândească lumea? Pe de altă parte, numărul persoanelor feminine consacrate atinge
cifre record şi, fiindcă numărul îndrumătorilor spirituali spre sfinţenie, al preoţilor, a scăzut, multe
persoane feminine tind să le ia locul, aspirând la preoţie şi chiar la episcopat. Intenţia de a duce
Poporul lui Dumnezeu pe calea desăvârşirii este bună, numai calea este greşită. Care va fi soluţia
aleasă de Dumnezeu între „osândă” şi „mântuire”? Are multă dreptate episcopul Ioan Suciu când
spune: „Femeia stă pe verticala vieţii şi poate să o împingă spre ţeluri opuse: ea poate fi geniu şi
înger - desfrânare şi demon. Iar destinul merge pe urmele ei. [...] Multe căi de-ale lui Dumnezeu
trec prin femeie. Între el şi omenire a aşezat femeia. Ea este ultima creatură ieşită din mâinile
binecuvântate. Între îngeri şi femeie se închide Universul, întreaga creaţiune, întreaga natură”348.
Femeia, fiind „ultima creatură ieşită direct din mâinile binecuvântate ale lui Dumnezeu”, este
cea mai apropiată de noi; dar, în acelaşi timp, fiind ultima, este şi cea mai apropiată de Dumnezeu
şi-i vede toate lipsurile. În Itinerarul iubirii Maicii Domnului am demonstrat că persoana umană
cea mai apropiată de Dumnezeu este „cea plină de har”, adică Fecioara-Mamă Maria, în care
Dumnezeu şi-a corectat creaţia din Eva. „Fecioara Maria trăia printre oameni, în mijlocul lumii, şi
totuşi, nu a existat şi nu va exista făptură mai unită cu Dumnezeu. Maria este aceea care le arată
fecioarelor de astăzi secretul desăvârşirii, al urcării spre Dumnezeu, cu toată tulburarea lumii”,

346
ISABELLE BRICARD, Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii 34.
347
IOAN SUCIU, Mama 7.
348
Id. o. c., 9.
 141

spune Chiara Lubich349. Putem avea toată convingerea că, prin Maria, Dumnezeu a trecut la
corectarea lucrării sale în femeie, pe care o realizează, în primul rând, prin persoanele consacrate.
Nu-i vorba de greşelile creaţiei, pe care Dumnezeu le-ar fi săvârşit la început şi care se corectează,
ci de lipsurile ce se înlătură din fiinţele mărginite, care sunt chemate să colaboreze la actul creator
în virtutea asemănării omului cu Creatorul său.
Avem toată speranţa că „Femeia” ideală, pe care Cristos de pe cruce ne-a dat-o ca „Mamă”, va
contribui în aşa măsură la înlăturarea lipsurilor din femeia de azi printr-o armată de consacrate,
încât fiecare creştin să poată spune cu psalmistul: „În Domnul mi-am pus speranţa şi fără şovăire”
(Ps 26,1) voi păstra în inima mea cuvântul său.

Concluzie

Reiau relatarea din „Cartea a II-a a Regilor” (2,1-14), unde ni se arată cum profetul Ilie,
simţindu-şi sfârşitul aproape, a încercat de câteva ori să-l îndepărteze de la sine pe ucenicul său,
Elizeu. Mai întâi i-a cerut să rămână la Ghilgal, dar în zadar; apoi a voit să-l lase la Betel, la
Ierihon şi apoi la Iordan. Elizeu ţinea morţiş la maestrul său şi voia o moştenire spirituală de la
el, adică două treimi din spiritul său (de dăruire, slujire şi putere miraculoasă în slujba lui Iahve).
Ajuns la apele Iordanului, Ilie le loveşte cu mantia sa şi ele se despică în două, lăsându-i să treacă
dincolo ca pe uscat. Când Ilie este răpit în carul de foc, Elizeu strigă după el şi profetul îi aruncă
mantia sa. Profeţii din Ghilgal, Betel şi Ierihon i-au urmărit de la distanţă şi, văzându-l pe Elizeu
singur, având drept moştenire mantia lui Ilie, se întrebau: „Este sau nu este în Elizeu spiritul lui
Ilie?” Elizeu ia mantia, loveşte apele Iordanului asemenea maestrului său şi acestea se desfac în
două, iar Elizeu trece ca pe uscat. Profeţii s-au convins că Elizeu este moştenitorul spiritului lui
Ilie.
Noi susţinem că o cinstim pe Preacurata Fecioară Maria şi ne-am pus speranţa în ocrotirea ei
de mamă, dar ne-am întrebat dacă moştenim spiritul ei de „roabă a Domnului”? Mantia lui Ilie
era doar un semn extern, care arăta că el este moştenitorul spiritului său profetic. Preacurata ne-a
dat mantia sa spirituală, moştenită de la Fiul său, cea de sclav şi de prizonier euharistic, de care
s-a folosit pentru a lovi toate obstacolele din calea vieţii, mai ales, după ce Isus s-a înălţat la cer.
Avem spiritul ei de ataşament, ca roabă a Domnului, faţă de Euharistie? Ne folosim de Euharistie
ca să învingem toate greutăţile? Cei ce ne văd pot spune că în noi este spiritul Fecioarei-Mame?
De fapt, numim „moştenire sacră” numai ceea ce a pus Dumnezeu în sufletul ei - harul -, şi pe
care îl pune şi în noi, fiind acelaşi har ca în Fiul Omului, participarea la natura divină. Fecioara
Maria a apărat în sine „plinătatea harului”. I-am cerut vreodată măcar o treime din spiritul său?
Fiind „Mama bunei speranţe”, vrea să ne dea mai mult decât i-a dat Ilie lui Elizeu, vrea să ne
atragă la Isus în cer, ca să-i moştenim Împărăţia, adică tot ceea ce i-a dat Tatăl ceresc; vrea să ne
împărtăşească adevăratul sens al speranţei teologale şi să avem parte de bucuria trăirii
Evangheliei în toate zilele vieţii noastre.
Viaţa profetului Ilie a fost strâns legată de Muntele Carmel (cf. 3Rg 18,20-40), şi acel nouraş,
speranţa unei ploi abundente după trei ani şi şase luni de secetă, deseori este luat ca simbol al
Maicii Domnului, aducător de speranţă. Din primele veacuri ale creştinismului, persoanele
dornice de intimitate cu Dumnezeu s-au refugiat aici şi au cinstit-o pe Maria, numind-o „Floarea
Carmelului”. Într-un moment critic pentru pustnicii de aici, Maica Domnului, înconjurată de cete
îngereşti, i s-a arătat fratelui Simon Stock şi i-a oferit un scapular, spunându-i: „Oricine va purta
această haină va fi mântuit”. Încurajaţi de o promisiune atât de mare, mulţi credincioşi au cerut
să li se acorde favoarea de a purta scapularul, care, îndemnându-i la trăirea unei vieţi creştineşti
autentice, să le asigure ocrotirea Maicii Domnului pe pământ şi eliberarea din Purgatoriu în
prima sâmbătă după ziua morţii350.
Purtând scapularul, Medalia miraculoasă sau orice alt obiect binecuvântat (sacramental) în
cinstea Maicii Domnului, trebuie să pună în evidenţă apărarea moştenirii spirituale pe care o

349
CHIARA ŞLUBICH, Meditaţii 116.
350
Cf. Vieţile sfinţilor, vol. al II-lea, pp. 38-38, Ed. ARC, Bucureşti.
 142

avem numai de la Dumnezeu: harul sfinţitor, fiindcă numai sfinţii sunt profeţii escatologici ai
parusiei.
 143

Bibliografie:

1. Escatologia creştină, Eduard Ferenţ - ARC, Bucureşti, 2002;

2. Între oameni, Fiorenzo Angelini – Sapientia, 2001;
3. Strigătul, Chiara Lubich – ARC, Bucureşti 2001;
4. Să trecem pragul speranţei, Ioan Paul al II-lea, Humanitas, 1995;
5. Maria, co-mântuitoare, mijlocitoare, ocrotitoare, Ars Longa, 2000;
6. Mulieris dignitatem, Ioan Paul al II-lea, ARC, Bucureşti, 2001;
7. L`Orizzonte Speranza, Giacomo Panteghini, Messaggero – Padova, 1991;
8. Dincolo de angoasă, Gaetano Mollo, Ars Longa, 2000;
9. Tertio Millenio Adveniente, Ioan Paul al II-lea, ARC, Bucureşti;
10. Veritatis splendor, Ioan Paul al II-lea;
11. Redemptoris Mater, Ioan Paul al II-lea;
12. Cultul Sfintei Fecioare Maria astăzi, Ferenţ Eduard, Presa Bună – Iaşi, 1997;
13. Inima Neprihănită a Mariei, P. A. Blascuci, Sf. Bonaventura, Luizi Călugăra, 1947;
14. Tratat despre adevărata evlavie către Preasfânta Fecioară Maria, Ludovic Maria Grignon
de Montfort, Serafica, 1999;
15. Culegere de pilde, de N. Pura, Diecezană – Kolozsvár, 1941;
16. Dacă vrei să fii desăvârşit, Claudiu Dumea, Sapientia, Iaşi, 2002;
17. Catehismul Bisericii Catolice, ARC, Bucureşti, 1993;
18. Mariologia, Eduard Ferenţ, Presa Bună, Iaşi, 1999;
19. Liturghierul Roman;
20. Despre Maica Domnului, A. Vamvulescu (scriere la maşină);
21. Mic dicţionar enciclopedic, Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978;
22. Dicţionar de simboluri, Jean Chevalier şi Alain Gheebrant, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994;
23. Izvoarele luminii, Tomáš Špidlík, Ars Longa, Iaşi, 1994;
24. Bucură-te, Regină, Sf. Alfons Maria de Liguori, Serafica, Roman, 1999;
25. Nuovo Dizionario di Spiritualitá, Stefano De Fiores e Tullo Goffi, Paoline, 1985;
26. Fundamentele spirituale ale vieţii, Vladimir Soloviov, Deisis, Alba Iulia, 1994;
27. Călătorie la Lourdes, Alexis Carrel, Viaţa creştină, Cluj-Napoca, 1994;
28. Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Jaroslav Pelikan, Humanitas, Bucureşti, 1998;
29. Viaţa Maicii Domnului, Nicodim Măndiţă, Agapis, 2001;
30. Meditazioni mariane, P. Fausto Casa, Messaggero, Padova, 1978;
31. Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Iosephus Flavius, Hassefer, Bucureşti,
1999;
32. Dumnezeu bogat în milostivire, Ioan Paul al II-lea;
33. Calea spiritului, Tomáš Špidlík, Ars-Longa, Iaşi, 1996;
34. Arta de a muri, Mircea ElIade, Moldova, Iaşi, 1993;
35. Primejdia mărturisirii, N. Steinhardt, Dacia, Cluj-Napoca, 1993;
36. Il dirito alla speranza in Religione biblica e la ricerca delle realta ultima, Fossano, 1971;
37. Tereza săracilor, Renzo Allegri, Akia, Braşov, 1994;
38. Parabole pentru azi, Jean Vernette, ARC , Bucureşti, 1994;
39. Bipolarita del cristiano, M. Nedoncelle, Roma, 1971;
40. Chi é il cristiano? , H. V. Balthasar, Brescia, 1966;
41. Culmi de viaţă, Th. Barrau, Tineretului, Bucureşti, 1969;
42. Ion Costist, Teodosiu de Voltri (traducere de Ferenţ Eduard), 1983;
43. Isus – povestea unei capodopere, Franco Zeffirelli, Orizonturi , Bucureşti, 1991;
44. Întrebări despre Dumnezeu, André Frossard, Humanitas, Bucureşti, 1992;
45. Liturgia orelor, ARC, Bucureşti;
46. Darul sacru al vieţii, John Breck, Patmos, Cluj-Napoca, 2001;
47. Intimitá divina, Gabriele di S. M. Maddalena, Roma, 1975;
48. Antichităţi iudaice, vol. 2, Josephus Flavius, Hassefer Bucureşti, 2001;
49. Maria în apariţiile sale, Dumea Claudiu, ARC , Bucureşti;
 144

50. Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii, Isabelle Bricard, Albatros, 2001;
51. Dicţionar de maxime comentat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971;
52. Convorbiri cu Ioan Paul al II-lea, André Frossard, Viaţa creştină, Cluj Napoca, 1994;
53. Meditaţii, Chiara Lubich, Ed. ARC, Bucureşti, 2002;
54. Mama, Ioan Suciu, Ed. Sf. Nichita, Oradea, 1945.