Sunteți pe pagina 1din 48

Claudiu Komartin

Autoportret în flama de sudură

tatălui meu, Mircea Komartin


in memoriam

pg. 1
Ger

Tatăl meu. Descoperit târziu, de mine: fiul,


al lui, după o droaie de sancțiuni, sentințe, decepții.
K_aput. El,
pentru mine, atâta timp, doar
pretext. Nebuloasă
în versuri, cu urmări discutabile. Tătuca.
Poemele cu. Nu așa.

Până când am avut evidența unei neglijențe


nu ticăloase: nu față de el,
față de ceea ce se cerea spus. Nici chiar fățarnic,
n-aș zice,
poate doar prost orientat. Suspicios. Rău dresat.
Meschin.

Tata. Cu tubul lui de oxigen, atât de pur în sfârșit.


Luat cu mine în poezie
să nu mai fie atâta ger aici, unde încerc să mă folosesc,
într-un loc ticsit,
de puțin. Să-mi căptușesc spațiul ăsta luat în arendă
cu decât și cu prin. Nu mă dau rănit, ar fi prea de tot. Nu e
printre tainele mele să ies basma curată, să mă,
cum ar veni, scot. Atât încerc,
să nu irosesc. Respirația. Ta. Tată.
Care ți-e drămuită, acum, de o valvă și-un manometru.

Ți-o spune, în timp ce te scrie,


creația ta, destrămată sub baloții ăștia de
milă sălcie.

pg. 2
Album
pentru Cosmin

Ne fotografiem pe rând
cu muribunzi și nou-născuți
încercăm să apărăm soarele de primejdia
colonizării cu hoardele de militanți ai salvării
speciei prin devorare și exod
băuturile tari ne dau
din ce în ce mai des târcoale
niște bestii mici lihnite
dornice să prindă și ele ceva
de la ospățul tuturor neiubiților
premedităm întâlnirea cu somnul
zdrăngănim ușor din
instrumentele noastre simple
la umbra unor copaci dopați cu
libertate și raze gamma

nu mai suntem frumoși


nu mai suntem visători
am putea să ne apucăm
în sfârșit să trăim să scriem
sau să fim pacienții perfecți ai unei
toamne în care va mai muri
zdrobit de grindină un sturz
se va mai naște în sud un pui de cămilă
pe care vom încerca să-l îngrijim să-l creștem
pentru a-l trece mai târziu prin urechile acului
când acul se va apropia
și-i vom auzi glasul zăngănitor și alintat
spunându-ne pe nume
chemându-ne oasele
ceva mai aproape

pg. 3
Lumea își încâlcește meridianele
în timp ce păsările se-ntorc cu spatele din țările calde,
și ca să-nțelegi ceva poate că îți trebuie
stăruință și abnegație
sau sardele și flori de plastic („Iepurele-Alb aduse o
hârtie, pe care se afla scrisă o poezie și era nesemnată.
Regina spuse că asta dovedește că Valetul-de-Cupă e vinovat”),
toate fetițele evadează din labirint când se trezesc,
toți cei care au văzut luna
luminând peste carierele de granit
devin prooroci sau comis-voiajori,
toate sloganurile s-au predat
pedagogiei trucate a diavolilor politicoși,
au crescut copacii în Plumbuita
pe marginea aceea a lacului cred că mi-am văzut într-o zi
de vară chipul
și am suferit moderat
în ciuda pedepsei drastice dictate de către Regină.

/ pentru Vlad și Monica

pg. 4
Nu am să te mai hrănesc, așa cum te-am obișnuit.
Pentru o vreme voi fi plecată într-o țară
unde cei bogați nu beau șampanie din protezele veteranilor
nici politicienii nu țin la spate cuțitul de măcelar
în timp ce-ți vorbesc mieros despre inechitate.

Va trebui să te descurci singur


să fii mai departe victima indignată
care se plânge mulțimii, care pozează și râgâie emfatic
ca o tragediană a show-urilor televizate,
să fii cel care-și vântură bubele
spre dezgustul și umilința celorlalți,
pe fundal de harfe și clopoței experimentali.

Da, țara e pustiită de bune-intenții,


iar ticăloșia rămâne cea mai prețuită artă
de către acest popor de păstârnaci democrați –
însă tu să te ții tare și să ai grijă de tine
chiar dacă porți cămașa tatălui tău
și nasturii de os de la butoniere
îți amintesc că nici unul
dintre noi nu e mult mai mult
dedesubtul cărnii.

pg. 5
Ar trebui poate să fim mai blânzi
cu animalul de pradă ce ni se așază alături
și schelălăie încetișor, căutând
să ne-nvețe limba.
I-am distrus habitatul și el încă acceptă.
Iubește. Răbdător stă la pândă.

Cele două inimi pe care felina Moldova


le-a simțit bătând în tine
când ți s-a încolăcit în poală și a-nceput
să toarcă, Anastasia,
sunt poemul despre viitor
pe care sângele tău și al copilului nostru pompând
îndârjit mi l-a susurat la ecografie,
în vreme ce corpul tău tânăr își împlinea
al doilea țel de după acela
de a mă iubi și de a-mi pune în lumină
calitățile umane adesea umbrite de
eul prea îndărătnic,

făcându-mă să zâmbesc ca un sărman cu duhul


rămas extatic în piațetele aglomerate
și în intersecții,
întârziind, amânând, încercând să
fac acest moment al nostru nesfârșit
și intraductibil.

pg. 6
Aș fi vrut să o privesc în ochi
în timp ce îi spun cu accentul meu de victimă sigură
Hier bei euch ist schon Frühling geworden,
însă ochelarii de soare ai Brunhildei
așezate pe banca din fața mea
nu le divulgau nici forma, nici culoarea irisului,
nici scânteia pe care i-o ghiceam în privire
și despre care un medieval susținea că e
semn sigur al fărâmei de divinitate
din noi,
la fel de personală și de inconfundabilă ca
amprenta
sau furtuna de linii din palmă,
iar lumina îi încâlcea părul,
îi ronțăia lobii urechilor,
prelingându-se pe fâșia gaza a culoarului dintre noi –
metroul a intrat în tunel
și un curent i-a ridicat în aer o șuviță blonzie,
gulerul paltonului,
viața de iubită secretă a unui spion rus –
metroul a intrat în tunel
și mi-am ținut respirația câteva zeci de secunde
știind că mereu intrăm
și ieșim de acolo.

pg. 7
Nici astăzi nu ne-am spus vreo vorbă liniștitoare
nici astăzi soarele nu a fost blând
cu pitbulii muribunzi
a trecut vremea când foamea ne râcâia mațele
și credeam că tăcerea ne va face iarăși vizibili
prin canioanele diferitelor
forme de fetișism ale minții
degetele mele mânjite de orez cu lapte de-abia se abțin
să-ți atingă bărbia
gorile cu semiautomate au pătruns în orașe
aici doar sudoare și trepidație maldăre de
eroism inutil
întreabă-mă de câte ori nu m-am gândit
la tine în felul ăla
întreabă-mă cât de mult piper pun în mâncarea
asta de oameni înrăiți care
iată
nu mai așteaptă nimic.

pg. 8
secvențe

Undeva în Kreuzberg, un om
se ascunde de Sultanul Somnului.

Matthew Sweeney

am tras în piept aerul cartierelor unde orice tentativă


de a vorbi îngrașă armate de microbi răbdători

carmangeriile deschise non-stop te vor convinge


că cineva ne mai acordă o șansă la transcendență

oriunde și-ar așeza păturica, ei știu că nu poate


urma decât un picnic pe mormântul cuiva

foarte aproape de locul în care a curs sânge,


o fetiță blondă se juca de-a v-ați ascunselea cu porumbeii

un satelit pierdut de o jumătate de secol a-nceput să emită


cerând să afle dacă e adevărat că ne-am distrus între timp

dedesubtul lucrurilor pulsația unei glande


înfășurate-n drapelul celui pe care am încercat să-l uităm

„iarna s-a desfășurat fără teamă au avut loc ieșiri


dese din cetățui fiecare s-a apărat prin mijloace proprii”

în depărtarea ofilită a periferiei, cineva își lipise nasul


de vitrina plină cu delicatese de la Mefisto

și toate se petreceau în somnul unui om din Berlin

pg. 9
24 iulie 2018

vară buhăită şi schimbătoare,


vară cu multă ploaie, cu morți blânzi pregătind
atacul masiv asupra splendorii
de care totuşi niciunul din noi nu se poate atinge, oricât de aprig
s-ar lucra la asta pe întuneric
vară cu incendii, cu măcelării ticsite,
cu tați intubați, cu fii viorii şi imagini pe care mintea ți le arată
şi îți ordonă cu voce de gardian „Înghite!”
vară ca o poetă bătrână şi rea
care ar mai vrea pulă da’ îi e jenă să
contrazică manualele –
nu te-ai mai duce odată

te dau pe orice

pg. 10
„Nici în cer, nici în mijlocul oceanului, nici în peșterile din munți”

Doctore, doctore, nu rânji încă, nu ți-ai găsit omul.


Sunt mai sarcastic decât tine la orice oră,
iar despre cinism mai bine să nu vorbim
e cam prea devreme, nu crezi?

Știu, am rămas doar noi doi,


deși aș fi preferat ca-n locul tău să fie
un barman,
un împătimit de pariuri,
o midinetă.

Chestia asta chiar n-a depins


de mine sau de tine,
așa că să nu ne rățoim unul la altul
și nu, n-o să mă convingi să mă piș în plosca aia.

Doctore, doctore, nu te juca de-a dumnezeu


cu mine, s-ar putea să-mi smulg perfuzia
și să te strâng de gât cu ea până apare o infirmieră.

Simt că încă mai pot – știi și tu asta,


de aia încerci să mă vlăguiești, încet și sigur.
Te simt, golănașule, frate,
ca pe unul pe care-l cunosc de tare demult.
Doctore, ești la fel ca mine și nici unul din noi
nu mai pleacă de-aici.

Spelunca asta a ta
și-a pierdut toți clienții de vază
și tu suferi că n-ai prins trenul ăla la care visaseși.
Dar uită-te încoace și spune-mi că nu te
recunoști măcar puțin în situația asta jenantă pe care
e de datoria ta s-o tratezi.

Poate că și corpu-ăsta al meu o fi


ceva mai mult decât inconvenientul care-ți amână
micuțul flirt cu asistenta bondoacă.
Zic și eu.

pg. 11
Doctore, te văd tot mai neclar
carcasa asta părăginită mă lasă baltă.
Știu că nu crezi în ce faci și că nu îți mai pasă,
știu că ai rămas doar cu mine,
și amândoi am fi preferat să fim în altă parte acum,

să-mi cânte un trompetist berber,


să-mi toarne mimozele-n pahar câte o vodcă mică,
să pun pe masă cu instinct de killer
chinta regală care te salvează
în ultima clipă.

pg. 12
Psihicel și lespedea minunată

Ce se-aude de sub var,


copii vioi?
– Este mintea mea strălucitoare,
cunoscută-n patru zări.
Ce se-aude de sub varul
ăsta ca un sloi?
– Mintea mea, ce-ar vrea cu voi
să râdă și să cânte,
Caracatiță plăpândă, vă salută
de pe fundul unei mări.
Și-ar mai vrea să fie iar o punte
Între ea și lume,-acum când totu-i
Măscărit în suferință și derută.
Cine țipă de sub var
în zadar?

pg. 13
Nietzsche vs Nintendo

Nu
am
vrut

fac
din
viața
mea
o
operă
de
artă,

eu
am
vrut

fac
din
viața
mea
un
joc
pe
calculator.

pg. 14
noche madrileña

haide să facem un exercițiu simplu


și să ne gândim pentru o clipă că
oricât ar părea de reale
toate filmele astea cu noi sunt
tot niște vise fluide
(e dificil să fii om ne învăța un
mistic local suflând
un fel de abur peste
luna nepăsătoare)
în fiecare ochi o clepsidră
la care ne putem gândi
în mod magic
sau numai respectând teoriile
reputate ale băștinașilor
despre trecere
și constrângerile care eliberează

există copaci care cresc chiar


acum doar înăuntru doar
în fosforescența învăluitoare
cu umezimea la căpătâi
și semințe din care cresc pleoape noi
ele nu știu nimic
despre ce am desfigurat
până astăzi din neștiință
există copaci care nici măcar nu au
rădăcini i-am văzut într-o noapte
în timp ce căram cu prietenul
meu o canapea neagră de piele
dintr-o scorbură-n alta
apoi ne-am așezat gâfâind
ne-am odihnit puțin
răsfirați în lumina pe care
chipul surorii o tot fenta

și am reluat urcușul
înotând prin valurile de iarbă
în fosforescența învăluitoare

pg. 15
Porțiuni de existență avidă

ce face noaptea din noi, Elenis?


am scris frenetic și (doar puțin) indecent am scris ca un apucat
fiindcă eram sensibil și răvășit și
totul părea că are gheare și nu vrea decât să
mă pună la colț din colțul ăla m-am ridicat și-am boxat
cu un adversar care cu cât era mai ireal
cu atât se arăta mai înverșunat și mă punea mai ușor la podea

„în definitiv ce-ai vrea tu”? „ce crezi că trăiești altfel


decât toți ăilalți”? „când o să te liniștești odată?”
(ce noroc să ai un tată greu de strunit care a trecut
prin școala militară și-a învățat să creadă
în cosmetizările zeloase ale disciplinei)
„uite cum ies dintre ruinele unei sinucideri” mi-a șoptit Virgil
în timp ce ne plimbam prin cartierul gării ochii lui erau două hăuri
și zău dacă știam ce replică i-aș
putea da să-i mut mintea de la ceea ce era
decis să ducă până la capăt

reciclez porțiuni de existență avidă


acoperit din cap până-n picioare de o clisă
de o piele secundă neiertătoare
care poate că pentru alții e o
ghicitoare dezlegată în pauza de țigară fie
reciclez versuri și amintiri urinez mult mai des uneori ustură
(asta mă face într-un mod pervers să mă simt mai viu)

și

problemele urgente-ale omenirii mă deprimă cu stil


impun o distanță între mine și eul meu politic
să nu mai fiu bătut la cap pe messenger de adepții
noilor carteluri ideologice fuck that
gâtuit de nostalgie și de conservatorismul bătrânilor
bășinoși care cred că literatura și lumea în general se cam
încheie cu ei hei hop! încep să îi judec și deja-mi
recunosc în cheliile și-n mutrele lor buhăite lașitățile și langoarea

ce-i asta? mă întrebi – o variantă de viitor


nici măcar cea mai nenorocită în care puteam nimeri
un silent party cu parașute care se deschid
când chiar nu mai ai nici un chef să aterizezi controlat

pg. 16
pg. 17
fondul problemei
rămâne
intolerabilul
dogma asta
care flatează
și bagă
frica în
oasele
celor care
nu vor s-accepte
în ruptul capului
că o
tijă de fier
intrată pe cur
nu te
face mai bun
sau mai
drept
în fața unui
dumnezeu
din
prefabricate
crescut
în minciună
aș vrea să
uit că am fost
botezat
de comsomoliștii
revelației
de maimuțele
astea
cu patrafir
și chitanțier
care cred că
știu cel mai
mic lucru
despre iertare
și viața
veșnică
când eu trăiesc
aici
unde pământul
e aruncat în
grabă
și mâini păroase

pg. 18
cu unghii
pietrificate
mă apucă și mă
dau la o parte
pentru că pute
pentru că put
fățărnicia și
negoțul
lor cu frica
noastră
de moarte
și asta rămâne
nepedepsit
și pe pământ
și în ceruri
și încerc
să uit vorbele
alea nenorocite
„ce cuminte
și împăcat
stătea el
acolo
nu i-a lipsit
nimic lu' nea mircea
a avut de toate
și aer condiționat
a avut
flori
lume
și cu cât
dichis l-au
văxuit ăi
de la morgă
ai fi zis
că e viu”

pg. 19
Elegii reacționare
lui Dușan Petrovici

1.

hidrocarburi saturate steroizi pesticide


fluxuri necontenite de bani și de nepăsare
tot ce trăim desfide cei câțiva ani în care părea
că e pace când pe dedesubt se insinuau
otrăvuri arta liftei bubonice și vorace

din sămânța de om se extrage acum ceva


mai împuțit decât marea cea mare și toxică de
o generație și-un pic
mai ții minte? – peștișorul
auriu se sufocase în punga transparentă
aruncată direct pe trotuar răzbunarea lui fi-va
kilul de plastic scos din mațele tale după
ospățul cu stridii și calamari suntem
piane obosite prinse în plasă de zale
ghiftuiți în fericirea noastră depravată vâslim
la costum și cravată către insula unde
prosperă oameni radioactivi doxa
înlocuită cu noxa conștiințe cuprinse
de-amoc cineva invocă jucăria ultimilor nativi

și crinii iau foc

pg. 20
2.

frige și doare și sticlele-s


oleacă cam goale în timpul ăsta morgan
freeman doarme
n-are habar că la porțile orientului oamenii își
dau palme și-n somn iar
idiotul țării e numit eminență
și domn

psihoză sub formă de integrare cu idealuri agrare


cumetri cu metri de perne sub cururi
și parfumuri de tuberoză iată
mărite-mpărat am inventat
țânțari și tăuni digitali
sub ochii noștri beliți corporația produce puzderie
de căpcăuni breivici ramificați în
fractali
și se pregătește asasinarea unui alt arhiduce

așa că să vină roboții să ne ștampileze


cu sigiliul calamității gușa noastră
saturată de metale grele se mai va ridica o dată
spre cer va scuipa într-o doară spre stele

pg. 21
3.

în acest cerc al fragilității sociale soarele


își vădește menirea de mătușă
neconsolată
prelins pe scoarța copacilor ne arată cum
fericirea se ia cu forța se-nhață brutal
dar eu încă aștept în perimetrul
natal pândind din tufișurile
de izmă creață să-nceapă să miște
pâinea care mi-a mâncat jumătate de față

folosesc cataplasme ceaiuri medicinale unguente


remedii homeopate sugerate în basme sunt
uzurpatorul melancoliei și al
propriilor sentimente datate meșteresc la
un instrument care va înlocui tristețea
cugetătoare și trăiesc intens
și urgent dramele comunicate prin
capilare oraculare
de oameni care-și trăiesc fioros biografia
și știu bine că-n teritoriile-astea toți
tragem să apucăm ziua următoare
fără fanfare și fanfaronade și turnuri de fildeș

fiindcă e care pe care

pg. 22
Epigrame

scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă o dată dreptate, mamă.

gloria nu ajută la nimic, cu atât mai puțin ție, zbârcitule


care nu-ți mai încapi în piele de atâtea premii și de tumori.

anchetele nu ajută la nimic, inocentelor ce n-ați bănuit


nimic până în clipa fatală despre care scriu bocind
de trei săptămâni încoace toate curvele unei națiuni eșuate.

lanternele nu ajută la nimic, întunericul e deplin.

ceea ce credeai că știi nu ajută la nimic, sforile-au fost tăiate


și acum plutești în derivă, așteptând ca totul să devină
în sfârșit limpede și definitiv.

militantismul nu ajută la nimic, ocupanți ai cafenelelor


de pe malul stâng al autodistrugerii.

să-ți îneci amarul e ridicol când amarul e acel lucru


cu care te-au hrănit fără să-ți spună că există și

o altfel de viață, că viața poate fi trăită dincolo de legile lor


vicioase, de garanțiile contrafăcute ale reușitei sociale.

„cariera de succes” nu ajută la nimic când tona aia de căcat


în care te bălăcești înseamnă doar pierdere de sine și uzură.

rapoartele și statisticile nu ajută la nimic, nu e clar?

pagaia ruptă a lui Pațaichin nu e decât încă o dovadă că

pg. 23
pagaia se poate rupe când îți e lumea mai dragă.

drogurile nu ajută la nimic, decât dacă le iei de la cine trebuie.

„obținerea universalului prin idiomatic” e o idioțenie


pentru bătrâni intelectuali libidinoși!

spitalele nu sunt decât o ruletă rusească pe care o joci


legat la ochi ca nenorocitul de Feodor în fața unui
pluton de execuție sarcastic și mult prea precis.

încrederea în tine nu ajută la nimic, decât în filmele cu ilegaliști.

trenurile nu ajută la nimic până nu deraiază


și poți coborî să verifici cum mai arată lumea pe dinafară.

înotăm zbârciți și cu mintea vraiște-n secularul crah,


în Valahia se alege praful până și de praf.

pg. 24
Mă știi nu te preface că m-ai uitat

O artă complexă o calificare superioară la locul


de muncă să dezvolte imunitatea la surogate la dogmele
omizilor ăstora nesătule prea ocupate cu puritatea
necruțătoare pentru a mai pricepe ceva.

La ce viteză de croazieră devine


îndeajuns de real? La ce viteză am putea uita
că ne pustiim între noi de când lumea? Să îți măsori forțele
cu forța unei stele care se prăbușește în sine. Să dormi mult

Să te trezești în toiul războaielor de exterminare a narciselor


soldat în cruciada împotriva zambilelor
și să îți amintești că ultima dorință a Marelui Măcelar
a fost să se reîntrupeze-ntr-un toporaș.

Chiar dacă tu acum nu poți să-l înghiți, nu înseamnă


că nu se va găsi iarăși unul care să spargă
cu lingurița lui de argint coaja oului
copt în cenușa de la Treblinka.

Oftez în vis mă scol te lovesc cu sete ești


sora mea bună mă știi nu te preface că m-ai uitat eu eram
în filmul ăla în care îți futeam ursulețul de pluș
până când pe burtica lui a apărut chipul Fecioarei.

pg. 25
Visul lui Adrian

el desena marea în jurul mării,


pe care de altfel nu a văzut-o cu-adevărat
decât foarte târziu
în viață – iar asta nu l-a dezamăgit, doar
l-a făcut să se retragă puțin
în el însuși, să-și verifice inima
ca pe niște degete pline de cretă
și să încerce o bucurie nouă, singura
pe care a aflat-o după mult timp,
cu toate că undele foșneau
altfel decât crezuse,
și orizontul îi spunea altceva decât
își imaginase atâția ani,
iar stabilopozii cenușii îi păreau siluetele
unor mame care povestesc liniștit,
în timp ce-și așteaptă copiii
cât s-au făcut nevăzuți –
și și-a amintit că de fapt
până atunci numărase, foarte încet,
de la unu la treizeci și doi, că
nu mai dădea nimeni vina pe el, că venise
în sfârșit vremea să nu mai plângă,
ci să intre
și să îi caute,
unul câte unul, printre valurile îndurătoare.

/ în amintirea lui Adrian Diniș

pg. 26
locus amoenus

au trăit în puterea haotică a disperării și vuietului,


cea care face din ticăloși și spoliatori
eroii sălbatici ai clipei.
zăpăciți de harababură, de infamii,
de instrumentele strivitoare –
prerogative obscure, judecăți strâmbe, prospecte
ce închideau milioane de interdicții,
muncind, asudând și visând fără odihnă
un loc pentru fiecare
și pentru toată lumea

și fiindcă ochii lor au strălucit


la vederea cerului clar și enorm
și fiindcă despre toate astea nu se poate vorbi drept
decât așezându-te în locul unde un om
s-a bucurat
și unde a plâns, unde a gângurit
și a fost mângâiat,
știindu-se în pântecul unei case cu
gardul albastru
și cu un câine mare, lățos ce lenevește pe prispă

pe ei cine îi va ține minte?


cine va adeveri înfiriparea de gesturi mărunte,
drumul fiecăruia către casă, noapte de noapte,
pașii nesiguri, mestecenii costelivi
lângă care au alunecat
fără zgomot, obosiți să mai lupte, să cheme,
să prelungească o viață de om
învelită spre ziuă în giulgiu de rouă? – și mâinile lor
au tremurat, cum tremură mâinile
mele acum, amândouă.

pg. 27
Aiko Monzaemon, curtezană

Nu am făcut niciodată dragoste de două ori cu același bărbat.


Unii spun că aș fi o stricată,
însă credeți-mă: sunt cea mai sfioasă persoană
pe care nu o cunoașteți,
singura fecioară pe care luna o înțelege
și îi dă bani de țigări după ce se spală,
se-mbracă și pleacă pe străzi pustii
în căutarea unui fruct de nimic
pe care l-aș putea prezenta ceremonios și mamei, și labiilor mele.

Dacă aș face același lucru de două ori,


lumea nu ar mai avea nici un sens.
Dacă aș face același lucru de două ori,
ar trebui să mă sinucid ca suratele mele din Saitama.
Totul se transmite prin repetiție,
și vinovăția, și jalea, și frigul, și nebunia.
Eu nu o să repet nimic.

Nu o să calc din nou în locul acela


în care am trăit extazul, deznădejdea, mânia –
animalul ăsta nemilos
cu care te hârjonești și-i vorbești, care așteaptă și încuviințează fățarnic
când îl alungi,
deși nu caută decât să ți se așeze în poală
pentru totdeauna.

pg. 28
Ali Mustafa, negustor de colivii

Să fi știut mai puțin despre păsări,


poate aș fi fost un negustor mai bun de colivii.
Poeții care ajung în Kadıköy nu s-ar fi poticnit în
metafore despre libertate și zboruri imaginare; câți îngeri opiomani
incinerați de sperma accidentală a Creatorului,
atâția pescăruși ispitiți de
tangajul feriboturilor ce ne poartă zilnic sudoarea,
făcând din noi toți niște umili păstrători ai
uneltelor ce consacră distanța dintre
tehnologic și primitiv.
Ne îndreptăm spre celălalt continent ca și cum
de asta ar depinde zăpăcitoarea abundență a visului, versurile
stenografiate de sirene bolnave și travestiți,
chifteluțele unchiului Kadir, pentru care viitorul e o
ficțiune împărtășită cu umilință
pentru cinci lire sau chiar mai puțin,
de partea aceasta a mării lumina se vinde
cu greutatea ei în șofran și vanilie, dar simțurile
nu sunt atât de ușor de-nșelat,
nici chiar noaptea,
nici în zborul cel mai lipsit de speranță, Ahmed Çelebi,
pentru că toți am visat la saltul acela
și am alunecat peste dealuri împădurite și strâmtori vii
în pofida interdicției mortale a unui sultan bolnav de singurătate.

pg. 29
autoportret cu saxofon

nu îți vorbesc pre limba veacului, pentru că


limba veacului e peltică
și rea la gust.
o să trebuiască să o spun altfel, să sap șanțuri de apărare,
să ridic turnuri
în jurul a ceea ce am crezut că poate scânci
cu glasul fiului meu?
cheamă-mă
și o să-ți povestesc în amănunt ultimele progrese ale
tehnocraților care îmi înlocuiesc sângele
și poartă negocieri cu luna plină de deasupra
bursei de mărfuri eu când
aud un saxofon este brooklyn
iar placiditatea de metal iresponsabil a paternității mă
lasă lat
ca metodele cele mai sofisticate
pe care ai mei le-au brevetat de la
ultima febră bubonică-ncoace desigur nu e
mare lucru să crăpi craniul
unei primate melancolice care nu vrea decât să se
întoarcă printre ai ei să i-l umpli cu electrozi desigur
aceste experimente ne vor ajuta să aflăm totul
despre supraviețuire chiar și
în absența iertării despre ce lăsăm în urmă
și despre privilegiu la subiecții ce râd prea des și fără motiv
aproape epuizați aproape euforici
înaintând prin
praful care se joacă așa de frumos în lumină.

pg. 30
alegorie

am capul vălurit și inima-mi vâslește-n sens contrar.


ieri noapte am visat un dumnezeu cu cheiță,
pierdut printre ruinele de la caliacra.
grupuri de turiști asiatici treceau pe lângă el,
ba chiar și prin el, fără să-l bage de seamă.

era, ce-i drept, un dumnezeu mititel,


neglijabil,
aproape o stârpitură
și zeci de orci albe se izbeau cu putere de diguri,
punându-i la încercare încremenirea.
rele. zeflemitoare. îngrășate peste măsură.

(ce căutau orcile alea în marea cea mai puțin înzestrată


pentru imanență? ce căutam eu acolo,
în ora senilă a înserării, când nimeni nu mai are putere
decât să urmărească valurile
îndoliat și filial?)

chipul mi s-a desprins de corp, a plutit ațipit


și s-a lipit de cheiță, ca o-nvelitoare murdară și hărtănită
pentru vremurile în care oamenii mai simt
doar cu ceafa.

m-am trezit cu urechile țiuindu-mi


și cu gândul să merg de îndată și să-l iau de acolo
pe dumnezeul cel singur și pricăjit,
să-i întorc cheița
sau poate să îl ascund de toți și de toate,
în sertarul în care tata își ținea cureaua
și decorațiile.

pg. 31
Autoportret în ciorbă de potroace

Ăsta sunt eu: legat cam grosolan în piele,


imprimat cu un tuș scos de câțiva ani
în afara legii, rânjesc
din raft și refuz să-mi ascult doctorul
care-a insistat să vizitez
la Amsterdam grădina zoologică.
Știi ce? Mai bine nu.
Ființele ținute-n captivitate îmi sporesc angoasa –
hopa, cineva mai caustic s-a
și gândit: dar scrie poezie, secvența asta
putea să lipsească. Putea,
toți putem –

iar în locul în care altădată am stat noi


(cu ifosele noastre de patricieni,
cu olițele aurite așezate lângă sofa și
cu călimara sau smartphone-ul ținute
în echilibru fragil, pentru o vreme, cum ține
foca mingea în vârful boticului),
în raftul ăla golit în grabă
cineva a dat deja cu dezinfectant și a făcut
gropițe (altele decât alea cu care
cucereai puștoaicele, obrăjor)
în care acum plantează petunii.

Atâta lucru am deprins până la treișcinci:


bărbat la casa poporului meu, cu
mai multe junghiuri pe oră decât gânduri
virtuoase, mă grăbesc să amestec în
cratița verde cu smalțul sărit. Ea
dă în foc pe-aragazul ăsta capricios
ce se preface că nu știe nimic
despre dezastrul geopolitic în care suntem captivi –
frățioare, am trecut deja prin atâtea-mpreună:
nu mă lăsa tocmai azi.
Iubita vine hămesită de la serviciu,
are căutătură haínă când o părăsesc forțele
și noua dezordine culinară ne-a luat
tuturor mințile.

pg. 32
Strofe

O voce frumoasă de fată-i de-ajuns


uneori
să mă facă să uit
de orice miracol măsluit și salubru
de orice prăpăd
anunțat cu insistență pe ecranele din sălile
de așteptare
de reeducare
de aclimatizare la noile obsesii ale elitei
financiar-bancare
de algoritmii fasciști ai epocii digitale
de prepelițele mutante ce fac ravagii
în rezervele de nădejde-ale feministelor
de care încă îmi iese să mă feresc
strecurându-mă prin
crângurile-nflorite ale magazinelor de electrocasnice
altfel pân-acum m-ar fi tuns

o voce frumoasă de fată-i de-ajuns


când trec pe lângă vitrinele de la Humanic, Skechers
sau Calzedonia
cu șireturile rupte cu gluga șiroind de nedumeriri
îndoindu-mă de gusturile contemporanilor mei
ce defilează cu favoriți victorieni
și bundițe de firmă
în vreme ce sintetizatoare șirete le plâng pe umăr
ca niște omizi de plastic
lipite cu adeziv ieftin pe cornul
unui rinocer stricat la stomac

o voce frumoasă de fată-i de-ajuns


să cad secerat printre sălciile de pe malul fântânicii
din holul unui hotel în care nici nu aveam
ce să caut
să mă facă să mă relaxez și să uit
atingerile insistente (pe toată
suprafața chipului) ale unor degete fără copilărie
și fără amprente
speriate
indestructibile
căutând un răspuns

pg. 33
o voce frumoasă de fată-i de-ajuns

pg. 34
Obosesc gândindu-mă la bani,
la ficțiunea asta atât de străveche încât
aproape nimeni nu se mai obosește să o conteste.
Ei sunt acolo, iar eu aici: e cât se poate de simplu –
nu-i loc de complicații fenomenologice la ghișeu.

Pot spune, așadar, că banii mă epuizează – sau mai curând


înțelesul lor concret, imparabil.
Nu chiar ca pe un samsar sau ca pe-un agent de pariuri,
și totuși.

Masă monetară.
Instrumente de plată.
Glisare fiscală.
Monedă criptică.
Nu țin pasul cu ele.

Ce-ar spune un om relaxat în relația cu banii


despre faptul că îmi verific zilnic micuțul cont
și scot micuțe sudalme în odaia mea cu o vizetă atât de micuță încât
prin ea nu are loc să se strecoare-nspre mine nici
o rupie, nici un leu moldovenesc,
nici un rial?
Recunosc: avantajele fiscale ale celebrității mă doboară.

Ce-ar spune despre asta acel romancier glorios


care-și jurase că nu se va atinge de bani, lăsând-o pe
prea iubita-i soție să plătească tot ce nu
se poate plăti cu wild-cardul rezilienței prin estetism?

Dacă ar mai fi în viață, l-aș trage de barbă și i-aș spune că-n orașul
ăsta sunt baruri în care nu mai poți lua nimic pe caiet
și ești una-două vârât în încăperea din spate
pentru discuții metafizice cu chelneri îndatoritori
care și-au însușit bunele maniere la Poarta Albă.

Cântă, zeiță, dacă te ține.


Plata se va face în termen de 40 de zile de la semnarea
contractului.

pg. 35
Cerasela de la Cambridge Leisure

când iese ea din Tesco, aranjându-și eșarfa


şi dresurile cu gesturi intraductibile –
o prințesă fără griji, toată numai volănaşe,
curele şi cârlionți
îmbăiați în moscul zilelor nelucrătoare.
soarbe dintr-un cappuccino şi face
botic de iepure: lasă puțin spuma să i se
odihnească pe buza de sus, în fluierăturile
unei găști de veverițe punkiste.

ca din întâmplare, bareta rochiței alunecă


uşor de pe umăr – şi imediat, cu
gesturi profesioniste, selfie-ul care-i
dă gata pe cei şapte Mr. Patel de la
car wash. pupicii studiați, expresia
lascivă-nvățată cândva la Pleşcoi: încă o capodoperă
halită pe loc de împărăția instagram.

so precious, Cerasela. so fucking special

soarele coboară încetișor, în câteva ore Bella o să


țopăie tonifiată de la piscină
înspre parcarea din centru
pentru o smotoceală-antreu pe bancheta din spate a
Ferrari-ului fraților Cataldi.
dar asta va fi diseară, iar până diseară
mai sunt atâtea de făcut –
până când delfinii, o, delfinii
vor ieşi în treninguri impecabile,
zvelți și voluptuoși, de la sală.

pg. 36
Până la încheierea stagiului pământean
o reverență pentru Gellu Naum

Mă obișnuisem să înfig stegulețe în tărtăcuțele


neacoperite încă de foliculii ierbii
ce-mpinge prevenitoare tavanul înaintea dezastrului prevernal
exersasem toate strategiile de atenuare a panicii
care îți dă târcoale în apropierea zilei de naștere
dar tot nu mă puteam hotărî pe cine ar trebui să învinuiesc pentru
abundența de candele și înfiorările injectate cu zeamă de patrafir
morții începători mă iubeau mă-ncurajau
ca o ploaie tăcută revărsată în sălile de cinematograf
unde rulează documentare despre activitățile insurgente-ale pietrelor despre
pubertatea lor chinuitoare în rinichiul de mastodont
tata îmi făcea cu mâna de pe scara unui tramvai cu aripioare și periscop
eram și mândru și stânjenit de parcă cineva și-ar fi vârât
mâinile unsuroase-ncercând să-mi apuce
inima rostogolită anul trecut într-o căpiță de lână
mă făceam tot mai mic aproape reușeam să mă strecor
în vizuina ciupercii savasana
totuși mai la-ndemână mi-era să mă zbenguiesc
la căpătâiul unei insecte cândva pistruiate pe care-o curtaseră
piloți de bombardiere generali celebri
marii nudiști ai epocii cu exoschelet și fundițe protocolare
începuse deja numărătoarea inversă ieșeau de sub mese plante mutante
murături politicoase perfect sincronizate cu
ceasul butucănos care-i măsoară fiecăruia
timpul rămas până la încheierea stagiului pământean
din care ieși doar c-o fotografie în slip
proiectată în neștire pe mustața falnică a unui filozof cu remorcă și ciucuri
ce-a înțeles din toate astea mult
prea puțin

pg. 37
Despre dor și moarte cu zile. O elegie cu stomacul în gât

Aici, unde oamenii otrăvesc pisicile și câinii vecinilor lor


fără nici o tresărire.
Aici, unde caii sunt bătuți la sânge și lăsați să moară de foame
din ciudă sau din prostie.
Aici, unde în curând nu vom mai putea respira
fiindcă am tăiat plămânul pământului
bucățică cu bucățică.
Aici, unde ursoaice cu puii lor, puținele animale
pe care nu le-am supus sau ras de pe fața pământului,
sunt ținute la distanță de tomberoanele în care aruncăm
cu nemiluita resturile mesei de seară.
Aici, unde oamenii mor cu zile din nepăsarea aproapelui lor,
a cărui umanitate a obosit și nu are
nici o dorință de vindecare.
Aici unde ură. Și nepăsare. Și silă gata să-ți arunce
în față veninul atâta timp adunat.

„Ca floarea câmpului e viața omului”, vorba celebrului prozator


pe care prietenul meu pregătit să-nceapă
o viață nouă la opt mii de kilometri de casă
l-a citat cu amărăciune la masa pe care
lumina cădea în după-amiaza de iulie
pe mâinile noastre subțiri și stângace,
mai îndreptățită decât oricând să cadă fără milă,
ca pe orice alt lucru ce moare.
Mă gândesc la prietenii plecați departe, în țări ale căror nume
nu mai vreau să le țin minte.
De fapt, pe măsură ce aflu tot mai multe despre mine
și-ai mei, nu prea mai vreau nimic.
Aș vrea să mai pot. Nu îmi iese.

Mă gândesc la toți prietenii mei plecați,


la vorbele noastre amețite de același aer de iulie
din vremuri care par mai îndepărtate
decât bătăliile de pe Câmpiile Catalaunice sau de la Trafalgar,
la planurile înflăcărate de a face curățenie:
de a ne revendica lumea.

Nu se va mai întoarce nici unul.

pg. 38
Magda Sterescu, fostă educatoare

după o viață de muncă,


o viață fără turnătorii,
fără carnet de partid,
fără să mănânc căcat,
fără s-accept toate mizeriile care ne-au
mâncat tinerețea cum îmi mănâncă acum
mațele scârba asta care face ce vrea înăuntrul meu
nu pot pune capul jos fără să mușc perna
cu umilință și furie
e tot ce mi-a mai rămas
pentru că nu am fost nici oportunistă nici necinstită
și totuși nu am avut niciodată vreo șansă
undeva într-un colț al orașului mă așez
de neclintit de neconsolat de neratat
pentru tururile ghidate pentru turiștii străini veniți să vadă
statuia mizeriei și-a deznădejdii
cu măruntaiele praf
cu mălai luat pe caiet
cu trei din zece medicamente care m-ar ajuta
să mai rămân în viață până la toamnă
în orașul ăsta mirosind a flori de salcâm catran și interdicție
sunt sfâșiată ca o cârpă
ca o pasăre naivă
nimerită-ntre șase lupi hămesiți cu cravate și lavaliere
așa am învățat că toți ăştia care vorbesc despre
prosperitate sunt suprapăduchii
oricărui sistem
că cei ce săvârșesc cele mai mari mârșăvii și sfruntări
în lumea asta sunt intangibili
privesc cerul cum am citit la metrou
și nu văd decât o mare unghie pietrificată
un pietroi care-mi râde în față
care mă face
cum m-au făcut toți

după o nenorocită de viață de muncă

pg. 39
Plimbarea
același vânt aceleași spitale
după ploaie în vreme de ciumă

Ionel Ciupureanu

Iarăși parcul Operei, tată, razant pe lângă el,


să-l ocolesc pe partea deprimantă a Știrbeiului, cu
cioturile penibile de pe partea cealaltă a bulevardului,
care își așteaptă în zadar izbăvirea imobiliară,
să nu mai retrăiesc imaginea dărâmăturii ce deveniseși
în mâinile lor, mizeria și decăderea făpturii tale
pe cale să plece, care mă sfârșea,
toată neputința și dorul și grija de tine, știindu-te
înțepenit pe un pat de la terapie intensivă, trimis
de la un spital la altul, umilit, anulat
ca ființă umană, și totuși
nu m-am putut abține: am intrat: aceiași stâlpi
de iluminat strâmbi, aceleași bănci și dale ciobite
pe care am alergat înnebunit
în așteptarea unui telefon
sau a unui mesaj pe whatsapp de la celălalt fiu al tău,
singur acum, cu amintirea supliciului tău, și toți
copacii îți știau numele și vorbele mele îngropate-n
pământul pe care în copilăria ta exista încă
stadionul Venus, acolo, tată, unde nu am
înțeles nimic pentru că în afacerea asta nu e
nimic de înțeles, fumând o țigară în semn de
recunoștință terorizată, să fie aceeași
care ți-a pârjolit plămânii și ni te-a smuls prea curând?
„bine că-l luați de-aici, habar n-aveam ce i-am putea face”,
a spus doctorița de-o vârstă cu mine după două săptămâni
în care ne privisei speriat-înduioșat de la înălțimea
de la care fiul meu mă va privi peste nu mult timp,
nimic nu s-a schimbat, serviciile medicale
sunt o măcelărie, și până la urmă nu sunt nici eu cu
nimic mai bun, neputincios, un surogat de fiu
incapabil să-și ia cu forța părintele de la Municipal
și să îl ducă departe, acolo unde nu mai suntem
altceva decât suflete
care se recunosc și își împărtășesc pentru ultima oară
dragostea reciprocă, și dezacordurile dintotdeauna, explicațiile
care nu au mai avut loc între noi, toate mizilicurile

pg. 40
astea ale unei vieți omenești
când vine noaptea și nu mai e loc decât de împăcare
sau de ceva care ar putea semăna cu ea,
tată, ceva ce ar putea semăna cu ea,
ce ar putea semăna cu ea,
pentru numele lui Dumnezeu,
tată

pg. 41
Strofe

A venit frigul și lumina supurează


la ziuă pe trunchiuri în disprețul rapsozilor.
S-a făcut coajă, dar parcă tot mai doare –
dedesubt zvâcnește cumpătat, în timp ce
pe trotuare e zbenguială de frunze
amestecate cu gunoaie, ăsta-i orașul și știm
că nu e altfel nici la sat.

O să treacă și echinocțiul de toamnă: iar suntem


buni de plată. Emanuel începe să distingă
în silueta aplecată deasupra căruțului
o ființă înaltă și tehuie, căreia-i
intră vântul pe sub cămașă,
care îl mângâie răcoros și-i trage pătura
până sub bărbie.

Apoi anul va fi tot mai mult în scădere,


și ziua va descrește și ea, înăcrindu-ne
gesturile ca pe lapte – râvnite de nori răpănoși,
toate-ale noastre mai dragi se vor trage-n
spatele draperiilor, unde așteaptă
balansoarul, tigrul cu mustăți de focă,
florile uscate din glastre.

pg. 42
Godzilla în Herăstrău

Totul s-a petrecut conform scenariului:


zi de vară toridă, cu monștri mici alergând
pe aleile din jurul lacului, când apăru ea
din senin – mai întâi a distrus vaporașul și a
hăpăit cei câțiva supraviețuitori ce încercau să
înoate către cel mai apropiat mal, apoi fără
nici un efort a făcut praf pontonul, dintr-o singură
lovitură a transformat debarcaderul într-un
morman de surcele, îi era groaznic de cald,
iar țipetele de groază și sirenele o enervau

la culme, așa c-a început să smulgă copacii și să-i


arunce ca pe niște scobitori în mașinile de poliție
și în camioanele cu tulumbă ale pompierilor,
a făcut ravagii în muzeul satului,
din care a mai rămas întreagă doar o colibă
răpciugoasă din mehedinți, s-a întors pe
picioarele ei uriașe acoperite de solzi și a
zdrobit ca pe niște cutii de chibrituri vilele
insolente dinspre băneasa, și-a încolăcit coada
în jurul ambasadei chinei și a strâns

până ce din citadela de beton n-a mai rămas


decât un morman de moloz din care mai răsărea
câte-un căpșor cu ochii ieșiți din orbite,
și-a dat jos dintr-o singură mișcare sandalele,
rochița și chiloțeii frez de la zara, și a intrat
să se răcorească în apa lacului, inundând
casa scânteii și crucea mileniului, după care
s-a așezat la terasă și și-a comandat o piña colada
„fără prea multă gheață, dacă se poate –
fac una-două roșu în gât”, a adăugat chicotind

pg. 43
secvențe

cum se scurge
lumina leșioasă pe
zidul
din spatele cazarmei
cum se scurg ochii
soldaților
după fetele vioaie
ce se-ntorc
târând prin praf
geamantane
și sacoșe de rafie
către poarta
internatului

am văzut un câine
mâncând chiștoace
un graur
șchiop
cu ciocul de culoarea
mierii
o pisică ce îl pândea
pe treptele unei
cafenele cu faimă
un miel adormit
în brațele micuțului
cerșetor
trecând din
vagon în vagon
șireturile lui rupte
soioase
ca inima unui
popor veteran în
lamentații și ciudă
bărbați încă-n putere
urlând alcoolizați
agitându-se pentru o
cauză
deplorabilă

se împlinea un an
de la moartea
tatei

pg. 44
n-am priceput
nimic din
toate astea
și nici de acum încolo
nu-mi fac
iluzii că o să

pg. 45
Carte poștală din Veliko Târnovo
Colaj după o cronică a Katiei Atanasova, tradusă cu
google translate, la ediția bulgară a volumului Cobalt

Singurătatea este oarecum primordială.


Bărbați nondirecționali cu povești obosite.
De ce v-ați întâlnit dacă nu putem spune exact ce este?
Poezie, această altă lume și nu prea.
Destule motive au dus la neîncrederea totală în viu.
Acolo momeala, de rupere netezimea, dar există o frumusețe
Câteva speranțe false.
Din cauza necredinței în secolul nostru actual.
În aceste propoziții e multă libertate.
Bluzele au întotdeauna ceva strălucitor. Chiar și ca întristare.
Dorința lui obsesivă de a dispărea.

.................................................................................

Cu altă ocazie vă voi spune mai multe despre mine.

pg. 46
Va înceta, deși

Ne trezim înainte de răsărit,


o masă bună în zori, cerealele, cafeaua cu lapte
și un efort prelungit de voință să nu cedăm.

Către prânz ne apucă pe toți deodată sughițul


(sigur dincolo vorbesc iar despre noi
dincolo nu dau doi bani pe alibiurile stângace care
credeam că ne vor salva de ce o să vină.)

Vizitele nu sunt permise celor în carantină


deși e destul spațiu pentru obișnuitele
scuze și procese de conștiință ale inocenților care
încearcă să mai răzbească în ciuda a tot ce ni s-a arătat.

Fiecare o face din motivele lui.

Desigur, merge și blindați cu măști N95 și cu


telefonul ținut într-o punguță-n buzunarul de la spate –
e o chestiune de sinceritate pe care și-o pun
toți ăștia care-și zâmbesc pierduți din mașinile oprite
la barieră.

Multă vreme de-acum încolo bariera nu se va ridica,


nădăjduiesc că ți-ai făcut provizii serioase
în așteptarea următoarei pandemii
și ești la zi cu exercițiile de stăpânire a panicii.

Ziua este aproape egală cu noaptea,


etic vorbind putem percepe realitatea și cu ochii închiși.

Totul e doar o chestiune de perspectivă, spune iubita mea.


Iubita mea poartă kimono vișiniu și tranșează
plâmânii celor mai pregătiți candidați.

Cei mai pregătiți candidați nu vor decât să-nceteze.

Va înceta, deși ne-am pregătit în toți anii ăștia pentru


intervențiile care nu dor și nu lasă urme.

Va înceta, deși am crezut că vom apuca ziua când


suferința o să fie doar amintire
pentru copiii nepăsători din antropocen.

pg. 47
Va înceta, îți promit, dar
acum mergi la culcare, dragule,
mergi la culcare și uită tot, cât încă mai poți.

31 ianuarie 2018 - 6 martie 2020

pg. 48