SISTEMUL ACTUAL DE

CLASIFICARE A LUMII VII

Whittaker (1969) a propus un sistem de clasificare, care împarte lumea vie
în 5 regnuri: Monera, Protoctista, Fungi, Plantae, Animalia.
1. Regnul Monera include organisme unicelulare, cu organizare de tip
procariot: eubacterii (eu = adevarat) şi arhee.
2. Regnul Protoctista cuprinde microorganismele eucariote: algele
microscopice, fungii acvatici flagelaţi şi protozoarele. Limitele sale faţă de
celelalte regnuri nu sunt bine precizate; este considerat un grup parafiletic.
3. Regnul Fungi cuprinde organisme eucariote imobile, care formează
spori. Din spori, prin germinare, se formează hifele, care pot fi
necompartimentate sau compartimentate în celule, prin septuri transversale. O
aglomerare de hife formează miceliul. Prezintă procese sexuale de tip fuziune
celulară, rezultatul fiind un miceliu dicarion (cu doi nuclei). Starea dicariotă este,
eventual, urmată de fuziunea nucleilor, dar diploidia este tranzitorie, deoarece ,
prin diviziuni meiotice, se formează spori haploizi. În absenţa procesului sexual,
sporii se formează pe cale asexuată, la vârful unor hife specializate şi se numesc
conidii. La germinare, sporii asexuaţi sau sexuaţi formează o hifă.
Aproape toti fungii sunt aerobi. Fungii secretă enzime care degradează
moleculele nutritive complexe din mediul extern. Moleculele simple sunt
transportate prin perete şi membrana fungică.
4. Regnul Plantae este împărţit în 2 grupe: plante nevasculare (briofite) şi
plante vasculare (traheofite). Traheofitele au ţesuturi conducătoare (xilem şi
floem). Plantele se dezvoltă din embrioni diploizi. Spre deosebire de animale
(formate, în cea mai mare parte, din celule diploide) şi de fungi (care sunt
organisme haploide sau dicariote), plantele alterneaz ă, în ciclul lor de dezvoltare,
generaţiile haploidă şi diploidă. Generaţia haploidă se numeşte gametofit, iar cea
diploidă se numeşte sporofit. La briofite, predomină faza de gametofit, iar
sporofitul este mic şi cu aspect total diferit. La traheofite, predomină sporofitul,
iar gametofitul este constituit dintr-un grup de celule dependente de sporofit.
5. Regnul Animalia cuprinde organisme multicelulare, cu nutriţie de tip
ingestiv. Celulele sunt diploide şi se dezvoltă din doi gameţi haploizi: ovulul şi
spermatozoidul. După fertilizare, rezultă celula ou diploidă, care străbate etapele

1
de blastulă şi gastrulă. Celulele animale sunt lipsite de perete şi de plastide, dar
au o diferenţiere tisulară foarte înaltă.

In sistemul de clasificare realizat de către Carl Richard Woese, lumea vie

este distribuită pe 3 domenii – Bacteria, Archaea și Eukarya. Domeniile Bacteria
și Archaea cuprind organisme procariote.

Organismele procariote
Dacă succesul în lupta pentru supravieţuire s-ar exprima în numărul de
indivizi, cu siguranţă procariotele ar putea fi considerate cele mai de succes
sisteme vii de pe Pământ. Un număr aproximativ al procariotelor (acestea
însemnând, la un loc, bacterii şi Archaea) care populează oceanul planetar, se
ridică la valoarea de 3 x 10 28 , număr care se consideră a fi de 100 de milioane de
ori mai mare decât al stelelor din universul vizibil [Sadava et al.,2007]. Numărul
bacteriilor care trăiesc în tractul intestinal al unui singur individ uman depăşeşte
pe cel al tuturor oamenilor care au trăit până acum pe Pământ.
Procariotele au reuşit performanţa de a se adapta la orice tip de mediu
existent pe Terra: de la cel mai rece, la cel mai cald (uneori, chiar la temperaturi
mai mari de 100 0 C), de la cel mai acid (pH=1 sau mai mic), la cel mai alcalin
(pH=12) şi la cel mai sărat. Unele procariote sunt aerobe, altele trăiesc în medii
total lipsite de oxigen; au fost găsite în abisurile oceanelor, în scoarţa terestră, la
adâncimi mai mari de 2 km, în formaţiuni noroase, în interiorul altor organisme –
mari sau mici. Ca atare, efectele lor asupra mediului sunt profunde şi extrem de
diverse.
Procariotele sunt, în esenţă, organisme unicelulare. Asociaţiile coloniale
sau grupările elementare pe care le formează bacteriile nu reprezintă sisteme
multicelulare, deoarece fiecare celulă din formaţiune supravieţuieşte independent
de grup, creşte, se divide şi reface asociaţia. Astfel de asocieri apar prin
nesepararea completă a celulelor, în urma diviziunii prin fisiune binară.
Procariotele trăiesc în comunităţi (asociaţii) şi formează aşa-numitele
biofilme: la contactul cu o suprafaţă solidă, bacteriile produc şi eliberează
molecule de natură polizaharidică, ce formează o matrice în care sunt cuprinse
toate celulele asociaţiei bacteriene. Astfel de biofilme colmatează conductele
diferitelor instalaţii, provocând coroziunea acestora. Placa dentară reprezintă tot
un biofilm. Stromatolitele sunt biofilme de cianobacterii, care alternează cu
sedimente de carbonat de calciu (calcar).

2
 Pentru bacteriile patogene, asocierile de tip biofilm conferă avantaje
considerabile pentru supravieţuire: bacteriile care constituie biofilmul nu sunt
accesibile efectorilor sistemului imunitar al gazdei; biofilmele sunt impenetrabile
pentru antibiotice; mai mult, unele medicamente administrate pentru tratamentul
infecţiilor bacteriene pot stimula producerea suplimentară de matrice, mărind
gradul de impenetrabilitate al biofilmului.
Printre caracteristicile care au asigurat succesul evolutiv al procariotelor,
se numără structura peretelui celular, capacitatea de locomoţie (a unor specii),
comunicarea intercelulară, nutriţia şi reproducerea.
Procariotele au perete celular cu o organizare particulară, care îl
diferenţiază de cel al plantelor, al algelor şi al fungilor. La plante şi alge, peretele
celular conţine celuloză şi alte polizaharide, iar cel al fungilor conţine chitină. În
structura peretelui celular al bacteriilor, intră peptidoglicanul (un polimer
glicoproteic denumit mureină). Peretele celular la Archaea are o compoziţie
chimică diferită: conţine, pseudopeptidoglican – un polimer asemănător cu
peptidoglicanul de la bacterii.
Peptidoglicanul este o substanţă unică la bacterii; absenţa sa din pereţii
celulari ai Archaea reprezintă una dintre diferenţele majore existente între
cele două domenii: Bacteria şi Archaea.

Unele procariote prezintă flageli care le conferă mobilitate.

Procariotele se reproduc prin fisiune binară, dar pot realiza procese
de transfer de material genetic, prin:
 transformare (preluarea de fragmente de ADN eliberate de celulele
bacteriene moarte),
 conjugare (transfer mediat de plasmida numită „factor de fertilitate”, de la
o bacterie donor, la una acceptor, prin intermediul unui canal de conjugare,
care se stabileşte între cele două bacterii; conjugarea bacteriană este
considerată un fenomen de parasexualitate),
 transducţie (transfer de gene prin intermediul bacteriofagilor).
Organismele procariote au capacitate de comunicare, prin intermediul
unor semnale chimice (quorum sensing) pe care le eliberează în mediul extern.
Astfel de semnale pot anunţa disponibilitatea lor pentru conjugare şi, de asemenea,
au rolul de a regla dimensiunea (numărul de indivizi) unei populaţii.
Ca multe ale organisme eucariote, unele specii bacteriene pot emite lumin ă,
fenomen numit bioluminiscenţă. Emisia de lumină nu este, însă, însoţită şi de
emisie de căldură.

3
 Procariotele au dezvoltat căi metabolice uimitoare, mult mai diverse în
comparaţie cu eucariotele.
Grupele majore de procariote cunoscute. În Fig.5.3, este prezentată
clasificarea actuală a organismelor, pe cele 3 domenii, cu detalierea clasificării
organismelor procariote.

Spirochete

Chlamydia
BACTERIA
Gram-pozitive
Strămoşul comun al tuturor organismelor vii

high GC

Cianobacterii

Gram-pozitive
low GC

Proteobacteria

Crenarchaeota
ARCHAEA
Euryarchaeota

EUCARIA Eucariote

Figura 5.3. Sistemul actual de clasificare a organismelor, pe cele 3 domenii, cu detalierea

clasificării organismelor procariote. high GC = cu conţinut ridicat de grupări GC; low GC =
cu conţinut scăzut de grupări GC [după Sadava et al., 2007]

Domeniul Bacteria
Spirochetele sunt bacterii Gram-negative, cu mobilitate. Multe sunt
parazite, iar dintre acestea, unele sunt patogene (de exemplu, Treponema
pallidum – agentul sifilisului). Există şi forme care trăiesc libere, în apă sau
nămol.
Chlamidiile sunt cele mai mici bacterii (0,2-1,5µm în diametru). Ele sunt
paraziţi intracelulari. La om, diferite tulpini de chlamidii provoacă infecţii
oculare, boli cu transmitere sexuală şi unele forme de pneumonie.

4
 Bacteriile Gram-pozitive, cu conţinut bogat în G-C, în molecula lor de
ADN, sunt cunoscute sub numele de actinobacterii, pentru că aparatul lor
vegetativ este format din filamente ramificate, asemănătoare cu cele ale fungilor,
dar la o scară mult mai mică.
În această grupă intră unele bacterii patogene: Mycobacterium tuberculosis
(agentul tuberculozei, maladie care omoară circa 3 milioane de oameni pe an).
Datele genetice sugerează că această bacterie a apărut acum 3 milioane de ani în
Africa de Est, maladia provocată de ea fiind, probabil, cea mai veche boală
bacteriană cunoscută la om.
Bacteriile din genul Streptomyces produc streptomicina, ca şi alte sute de
antibiotice. Cele mai multe produse antibiotice sunt obţinute de la actinobacterii.
Cianobacteriile sunt fotoautotrofe; multe specii au capacitatea de a fixa
azotul atmosferic.
Bacteriile Gram-pozitive cu conţinut redus de G-C (comparativ cu
actinobacteriile), numite şi Firmacutes. Unele Firmacutes produc endospori
(forme de rezistenţă), atunci când concentraţia sursei de carbon diminuează în
mediul de creştere. Endosporii de Bacillus anthracis (agentul cauzator al
antraxului) germinează în prezenţa unor molecule specifice, prezente în
citoplasma macrofagelor. Se crede că au existat situaţii (mai ales în cazul
descoperirii unor situri arheologice foarte vechi) în care endospori ai bacteriilor
din genurile Clostridium şi Bacillus au fost reactivaţi după zeci de mii de ani de
latenţă. Există chiar păreri autorizate, potrivit cărora endospori de Bacillus au fost
reactivaţi după milioane de ani. Toxinele produse de Clostridium botulinum sunt
printre cele mai puternice toxine cunoscute.

În octombrie 2001, endospori de B. anthracis au fost găsiţi în plicuri trimise la persoane

din mass-media şi din Senatul SUA. 18 oameni s-au îmbolnăvit atunci de antrax, iar 5 dintre ei
au murit. Alte specii cu potenţial de arme biologice sunt C. botullinum şi Yersinia pestis (o
proteobacterie; v. mai jos). Pericolul reprezentat de astfel de microorganisme a stimulat
cercetările în vederea combaterii unui eventual atac biologic. În mai 2003, un grup de oameni de
ştiinţă de la Institutul de Cercetări Genomice din Maryland (SUA), a publicat secvenţa completă
a genomului tulpinii de B. anthracis care a fost utilizată în atacul din octombrie 2001, în speranţa
de a facilita descoperirea / producerea de noi vaccinuri şi antibiotice.

Genul Staphylococcus include forme parazite pe suprafaţa corpului, fiind

responsabile de diferite afecţiuni ale pielii.
Un alt grup interesant din această categorie de bacterii, este reprezentat de
micoplasme. Micoplasmele sunt lipsite de perete celular, celula fiind protejată de

5
membrana plasmatică rigidă, datorită conţinutului crescut de colesterol.
Micoplasmele sunt cele mai mici organisme capabile să crească pe medii inerte.
Cele mai mici micoplasme capabile de multiplicare au un diametru de
aproximativ 0,2µm. De asemenea, ele au mai puţin de jumătate din cantitatea de
ADN prezentă la celelalte procariote şi, cu toate acestea, pot creşte autonom. S-a
afirmat chiar că ADN-ul micoplasmelor reprezintă cantitatea minimă de
informaţie genetică necesară pentru codificarea proprietăţilor esenţiale ale unei
celule.
Proteobacteria este, de departe, cel mai mare grup de bacterii, în privinţa
numărului de specii. Printre proteobacterii, există multe specii de bacterii Gram-
negative, care conţin bacterioclorofilă şi sunt, în consecinţă, fotoautotrofe. Totuşi,
acest grup este foarte divers. Mitocondriile eucariotelor au la originea lor, o
formă de proteobacterie.
Printre proteobacterii, se găsesc unele genuri cu capacitate de fixare a
azotului, precum Rhizobium şi alte bacterii care contribuie la ciclul global al
azotului şi sulfului.
Escherichia coli este, de asemenea, o proteobacterie. Multe forme
bacteriene patogene la om, aparţin acestui grup: Yersinia pestis (agentul ciumei),
Vibrio cholerae (agentul holerei) şi Salmonella typhimurium (care produce
afecţiuni gastro-intestinale). Agentul care produce cancerul plantelor (tumori la
nivelul coletului) – Agrobacterium tumefaciens – face parte tot din proteobacterii.

Domeniul Archaea
Sunt procariotele cunoscute ca trăind în medii extreme (salinitate ridicată,
concentraţii reduse de oxigen, temperaturi foarte înalte sau pH scăzut). Totuşi,
multe forme de Archaea trăiesc în habitate cu condiţii obişnuite. Probabil, cel mai
mare număr de specii de Archaea trăiesc în adâncul oceanelor.
O clasificare actuală divide organismele Archaea în două grupe principale:
Euryarchaeota şi Crenarchaeota (Fig.5.3). Mai recent, au fost identificate încă
două grupe distincte – Korarchaeota şi Nanoarchaeota.
Cele două caracteristici definitorii pentru toate Archaea, sunt absenţa
peptidoglicanului din peretele celular şi prezenţa unor lipide cu compoziţie
distinctă, în membrana celulară a acestora, markeri biochimici ai grupului.
Separarea grupului Archaea de bacterii şi eucariote s-a impus în urma secvenţierii

6
primului genom Archaea. Au fost detectate 1738 de gene dintre care, mai mult de
jumătate erau diferite de toate genele descrise la celelalte două domenii.

Crenarchaeota
Cele mai multe Archaea din acest grup trăiesc în medii fierbinţi şi cu pH
acid (Fig.5.4). De aceea, se mai numesc şi termo-acidofile.

Figura 5.4. Archaea din grupul termo-acidofilelor formează o peliculă de

culoare galbenă (datorită prezenţei sulfului) pe suprafaţa unui lac termal.

Membrii genului Sulfolobus trăiesc în izvoare sulfuroase fierbinţi, la

temperaturi cuprinse între 70 şi 75 0 C, în mediu foarte acid; la „frig” (temperaturi
sub 55 0 C), ele mor. Sulfolobus creşte cel mai bine la un pH cuprins între 2 şi 3,
dar tolerează valori ale pH de până la 0,9. O specie a genului Ferroplasma
trăieşte la un pH apropiat de 0. Unele Archaea din categoria termo–acidofilelor,
menţin un pH intracelular de 7 (neutru), în ciuda mediului puternic acid în care
trăiesc.

Euryarchaeota
Unele specii au capacitatea de a produce metan, prin reducerea dioxidul ui
de carbon. De aceea, sunt cunoscute sub numele de metanogene. Toate sunt
obligat anaerobe. Metanogenele trăiesc în mlaştini şi în tractul gastro-intestinal,
fiind responsabile de producerea gazelor intestinale (cu precădere, a celor
combustibile), fenomen numit flatulenţă. Un reprezentant al metanogenelor –
Metanopyrus – trăieşte pe fundul oceanelor, în vecinătatea craterelor hidrotermale.

7
Metanopyrus poate să se multiplice la temperatura de 110 0 C; cel mai bine se
dezvoltă la 98 0 C, dar nu supravieţuieşte la temperaturi sub 84 0 C.
Un alt grup de Euryarchaeota este reprezentat de halofile (se dezvoltă în
medii hipersaline). Ele se găsesc în Marea Moartă şi în alte zone cu salinitate
ridicată. Deoarece aceste halofile conţin pigmenţi carotenoizi, ele dau straturilor
de sare sau zonelor sărăturate, o culoare roz, către roşiatic, foarte spectaculoasă.
Archaea halofile pot trăi în medii cu salinitate de până la 30% (de 9 ori mai mare
decât salinitatea mării). Pot fi găsite, de asemenea, în cruste de sare din deşerturi,
expuse la temperaturile foarte înalte specifice acestor zone. Ele pot supravieţui în
astfel de condiţii datorită unor concentraţii osmotice interne înalte a ionilor de
potasiu şi de sodiu, fără de care celulele lor ar suferi plasmoliz ă rapidă. De fapt,
datorită concentraţiei ionice deosebit de mari, astfel de organisme nu pot
supravieţui în medii cu o concentraţie salină mai mică de 10%.

Figura 5.5. Owens Lake, din California. Fundul Figura 5.6. Cristale de sare de culoare roşiatică,
lacului secat are o culoare roşiatică datorită datorită prezenţei Archaea halofile.
populării solului sărăturat cu Archaea halofile.

Pigmenţii carotenoizi pe care Archaea halofile îi conţin, protejează

celulele împotriva radiaţiei solare intense. În unele regiuni ale Globului (în
Australia, de exemplu), halofilele sunt cultivate şi utilizate ca sursă de -caroten,
precursorul vitaminei A.
Unele dintre halofile au un sistem unic de captare a energiei luminoase şi
utilizare a ei pentru producere de ATP, atunci când oxigenul este în cantitate mică.
Ele folosesc pigmentul retinal (care se găseşte şi în organul vizual al
vertebratelor, în celulele cu bastonaşe) combinat cu o proteină similară opsinei de
la vertebrate, pentru a forma o moleculă absorbantă a luminii – bacteriorodopsina.

8
Korarchaeota şi Nanoarchaeota
Korarchaeota au fost izolate din izvoare fierbinţi şi nu au putut fi obţinute
în cultură pură.
Nanoarchaeota – au fost numite astfel din cauza dimensiunilor foarte mici.

Având în vedere condiţiile extreme în care pot să trăiască, s -a emis

ipoteza că Archaea probabil au fost primele sisteme vii care au apărut pe Terra,
s-au dezvoltat şi chiar au atins perioade înfloritoare, în condiţii improprii
oricărei alte forme de viaţă.

Domeniul Eukarya

Domeniul Eukarya include organisme care, în clasificarea lui Whittaker,

sunt distribuite în 4 regnuri: Protoctista, Fungi, Plantae şi Animalia.

1. Grupul Protoctista (fost Regnul Protista)

Cuprinde protozoare, unele alge, organisme înrudite cu fungii (considerate
chiar, în alte sisteme de clasificare, fungi inferiori).
Protoctistele sunt mai diverse decât orice alt grup de eucariote (Fig.5.8.).
Cele mai multe sunt uniceluare, unele sunt coloniale sau multicelulare. În cadrul
acestui grup, se întâlnesc organisme fotoautotrofe, heterotrofe şi mixotrofe.
Cele mai multe specii sunt acvatice, unele se găsesc în habitate terestre cu
grad ridicat de umiditate. Unele specii sunt exclusiv asexuate, altele au în ciclul
lor de viaţă, atât stadiu asexuat, cât şi stadiu sexuat.

Diplomonade Diplomonadida

Parabasalide Parabasala
Eucariot ancestral

Kinetoplastide
Euglenozoa
Euglenoide

Dinoflagelate

Apicomplexani Alveolata

Ciliate

Oomycete

9
 Diatomee
Alge aurii Stramenopila
Alge brune

Clorarachniofite
Cercozoa
Foraminifere

Radiolari Radiolaria

Gimnamoebe
Entamoebe
Mixomicete plasmodiale Amoebozoa

Mixomicete celulare

Fungi adevăraţi Fungi

Opisthokonta
Coanoflagelate Coanoflagelate

Metazoare Animalia

Alge rosii Rodophyta

Cloroficee
Viridiplantae Chlorophyta
Characee

Plante Plantae

Figura 5.8. Imaginea actuală a arborele filogenetic al eucariotelor, construit pe baza analizelor
moleculare. Coloana din dreapta: distribuţia diferitelor grupe de eucariote, pe regnuri: Protoctista
(roz; conform cercetărilor de taxonomie moleculară, Protoctista este un grup parafiletic); Fungi
(culoarea gri); Animalia (roz închis) şi Plantae (verde). [după Campbell şi Reece, 2005].

Diplomonadele şi Parabasalidele.
Diplomonadele. Exemplu: Giardia intestinalis - un parazit care se găseşte
în intestinul mamiferelor.
Parabasalidele. Exemplu: Trichomonas vaginalis.

Euglenozoarele
Sunt un grup divers, care include organisme heterotrofe prădătoare,
autotrofe fotosintetice şi paraziţi patogeni. Cele mai studiate grupuri de
euglenozoare sunt Kinetoplastidele şi Eugleonidele.

10
 Kinetoplastidele. Exemplu: genul Tripanosoma (cu speciile T. brucei si T.
gambiense) – agentul cauzator al bolii somnului la om, transmisă de musca tse-tse
(Glossina) din Africa; boala netratată este fatală. Tot tripanosomele transmit şi
boala Chagas, prin intermediul insectelor hemofage; boala provoac ă atac de cord.
Euglenoidele sunt un grup mic de microorganisme unicelulare cu
proprietăţi comune plantelor şi animalelor. Ca şi plantele, euglenoidele au aparat
fotosintetic asemănător cu cel al algelor verzi (de unde şi încadrarea lor, în unele
sisteme de clasificare, în grupul algelor, sub denumirea de Euglenophyta), dar, ca
şi celula animală, nu au perete celular şi ingeră hrană particulată.
Euglenoidele au un tip de deplasare specific, denumit mişcare euglenoidă.
Multe specii de Euglena sunt autotrofe, dar, în lipsa luminii solare, pot deveni
heterotrofe, absorbind nutrienţi organici din mediu. Multe alte euglenoide pot să
încorporeze prăzi mici (bacterii) prin fagocitoză. Printr-un proces endosimbiotic,
o cloroficee (algă verde; v. mai jos) a devenit cloroplastul euglenoidelor.

Alveolatele
Alveolata este unul dintre cele mai diverse grupuri de microorganisme
eucariote, incluzând 3 subgrupuri: Dinoflagelate, Apicomplexani (paraziţi) şi
Ciliate.
Dinoflagelatele (gr.dinos = îngrozitor, neobişnuit) se găsesc din abundenţă
în apele marine şi în cele dulci, intrând în componenţa planctonului. Genurile
Gonyaulax şi Gymnodinium sunt importante pentru că sintetizează toxine active
asupra sistemului nervos. Produc înfloriri numite “mareea roşie”, care omoară
peştii. Persoanele care consumă moluşte (midii, stridii) care, la rândul lor, s-au
hrănit cu Gonyaulax sau Gymnodinium, pot suferi paralizie prin efectul
neurotoxinei produsă de dinoflagelate. Ingestia a 0,5 mg de toxină poate fi fatală
pentru om. Moartea poate surveni în 3-12 ore. Pentru această neurotoxină nu se
cunoaşte antidotul.
Apicomplexanii sunt paraziţi la animale, unii provocând boli grave la om.
Cei mai mulţi apicomplexani au cicluri de viaţă complexe, cuprinzând un stadiu
sexuat şi unul asexuat. Ciclul de viaţă necesită, frecvent, două sau mai multe
specii-gazdă diferite. Plasmodium falciparum – agentul malariei – are ca primă
gazdă, ţântarul, iar a doua gazdă – omul.
Ciliatele sunt un grup variat de protoctiste mari, unicelulare, având în
comun prezenţa cililor, utilizaţi în mişcare şi hrănire. Cilii pot fi distribuiţi pe
întreaga suprafaţă celulară sau pot forma grupuri, mănunchiuri, în anumite regiuni
ale celulei. Exemplu: Paramecium sp.

11
Stramenopila
Aici sunt incluse câteva grupuri de heterotrofe, ca şi unele alge. Numele
Stramenopila (lat. stramen = pai; pilos = păr) se referă la existenţa unui flagel
care prezintă numeroase proiecţii laterale fine, ca nişte peri.
Oomycete (fungii filamentoşi de apă). Aceste organisme sunt încadrate, în
unele sisteme de clasificare, în grupul fungilor inferiori. Asemănarea morfologică
cu fungii este accentuată şi de faptul că multe oomycete au filamente
multinucleate (hife), asemănătoare filamentelor fungice.
Îşi procură nutrienţii ca descompunători sau paraziţi.

Figura 5.14. Fungus filamentos acvatic. Masa hifală s-a

extins pe întregul animal mort, ajutând la descom-
punerea lui.

Phytophtora infestans provoacă mana cartofului – o boală frecvent

întâlnită şi cu consecinţe profund negative asupra culturilor de cartof.
Plasmopara viticola produce mana viţei de vie.
Diatomeele (Bacillariophyta) sunt alge unicelulare care prezintă o mare
diversitate morfologică. Culoarea galben-brună a diatomeelor este dată de
pigmenţii carotenoizi (fucoxantina).
Algele aurii (Chrysophyta; gr. chrysos = auriu) poartă acest nume datorită
culorii lor care este dată de pigmenţii carotenoizi galbeni şi bruni.
Algele brune (Phaeophyta; gr. phaios = auriu). Îşi datorează culoarea
pigmenţilor carotenoizi (xantofila şi fucoxantina), care dau algelor culoarea brună
sau verde-oliv. Conţin şi clorofila a şi c. Toate sunt multicelulare. Sunt exclusiv
organisme marine. Sunt frecvent întâlnite în apele marine şi oceanice din zonele
temperate, unde temperatura apei este mai scăzută.
În Oceanul Atlantic, creşterea algei Sargassum este atât de abundentă,
încât a dat denumirea regiunii – Marea Sargasselor.
În apele mai adânci, sub zonele de formare a valurilor, cresc alge brune
cunoscute sub numele de vareh (Fig. 5.16.), acestea putând atinge lungimi de 60
de metri.

12
 Algele brune includ
multe specii numite
generic “alge de mare”,
categorie în care sunt
incluse şi specii
multicelulare de alge roşii
şi verzi (v. în continuare).
Unele dintre aceste alge de
mare sunt folosite în
alimentaţie. De exemplu,
Figura 5.16. Pădure de Figura 5.17. Laminaria digitata
vareh Laminaria (algă brună)
(Fig.5.17. ) este consumată
în supe, iar Porphyra (algă roşie) este utilizată sub formă de felii crocante sau
pentru învelirea produsului tipic japonez – sushi. Substanţe gelatinoase formate în
pereţii celulari ai algelor de mare (algin, la algele brune şi caragenina, la cele
roşii) sunt utilizate ca agenţi de îngroşare a cremelor, îngheţatelor şi a sosurilor
pentru salate.

Cercozoare şi Radiolari
Cercozoa reuneşte o diversitate de specii, sub denumirea generică de
amoeba. Taxonomia moleculară a demonstrat că organismele de tip amoebă nu
constituie un grup monofiletic, fiind dispersate în cadrul mai multor taxoni. Cele
care aparţin grupului Cercozoa se disting morfologic de toate celelalte amoebe,
prin pseudopodele (extensii citoplasmatice care pot să apară din orice zonă a
suprafeţei celulare) de tip filament. În grupul Cercozoarelor intră şi
foraminiferele.
Foraminiferele (lat. foramen = orificiu; fere = a purta) sunt organisme
unicelulare care au corpul învelit într-o cochilie calcaroasă (calcarul este secretat
de celulă), alcătuită dintr-una sau mai multe camere care comunică între ele. (Fig.
5.18.) Trăiesc atât în ocean, cât şi în apele dulci. Cele mai multe trăiesc în nisipul
de pe fundul apelor sau ataşate de pietre sau alge. Unele intră în constituţia
planctonului. Cele mai mari foraminifere, deşi unicelulare, pot atinge un
diamentru de câţiva centimetri. 90% dintre toate speciile identificate, sunt
cunoscute din depozitele fosile.
Datorită greutăţii cochiliei, celulele cad pe fundul apei şi se hrănesc cu
bacterii şi detritus. Cochiliile acumulate pe fundul oceanului formeaz ă roci
sedimentare. Fiind foarte rezistente, se fosilizează. În anumite condiţii geologice,
depozitele de cochilii ale foraminiferelor se pot transforma în cretă.

13
 Radiolarii, organisme marine, prezintă cochilia fuzionată, cu conţinut
bogat în compuşi ai siliciului (Fig. 5.19.). Aceste organisme ingerează
microorganisme prin fagocitoză, utilizând pseudopodele care radiază din corpul
central.

a.

b.
Figura 5.18. Foraminifere. a. Cochilii; Figura 5.19. Radiolari
b. foraminifere cu pseudopode

Amoebozoarele
Prezintă pseudopode lobate. Din acest grup, fac parte Gimnamoebele,
Entamoebele şi mixomicetele (plasmodiale şi celulare).
Gimnamoebele sunt unicelulare, trăiesc în sol, în apele dulci şi marine.
Majoritatea sunt heterotrofe.
Entamoebele sunt parazite la vertebrate şi la unele nevertebrate.
Entamoeba hystolitica este parazită în tractul intestinal uman. În multe cazuri,
infecţia nu produce simptome evidente, dar la unii indivizi produce ulcera ţii ale
tractului intestinal, însoţite de diaree. Starea patologică provocată de infecţie se
numeşte disenterie amoebiană. Maladia este răspândită în toată lumea, dar
prevalează în regiunile geografice cu condiţii sanitare precare.
Mixomicetele (Myxomycetes sau Gymnomyxa). Grupul cuprinde o
varietate largă de organisme, care au fost clasificate ca fungi sau protozoare,
caracterizate prin mai multe proprietăţi comune, dar care se deosebesc de fungii
adevăraţi. Astfel, aparatul lor vegetativ, denumit plasmodiu, este o masă celulară
nudă, amoeboidă, mobilă pe suprafaţa unui substrat solid, asemănătoare cu un

14
protozoar; însă corpul de fructificare se aseamănă cu al fungilor şi aici se
formează spori cu perete celular.
Sunt organisme heterotrofe şi se hrănesc cu materie vegetală în
descompunere.
Se cunosc circa 500 de specii de mixomicete, divizate în 2 grupe:
plasmodiale şi celulare.
Mixomicete plasmodiale: Physarum polycephalum (Fig.5.20) si
Plasmodiophora brassicae (care produce boli la conopidă, ridiche, nap,
caracterizate prin deformarea rădăcinilor).

a. b. c.
Figura 5.20. Physarum polycephalum – mixomicetă plasmodială. a. plasmodiu; b. corp de fructificare; c.
plasmodiu cu corpi de fructificare viu coloraţi, pe lemnul în descompunere.

Mixomicetele de tip celular formează agregate multicelulare –

pseudoplasmodii - în care celulele rămân separate prin membranele lor. Exemplu:
Dictyostelium discoideum, care se dezvoltă pe solul din păduri; el a devenit un
model experimental pentru studierea evoluţiei multicelularităţii.
Pseudoplasmodiul său manifestă fototactism şi se deplasează spre sursa de lumină.

Figura 5.21. Dictyostelium discoideum

15
Algele roşii şi algele verzi
Au cea mai accentuată înrudire cu plantele de uscat.
Algele roşii (Rhodophyta; gr. rhodos = roşu) îşi datorează numele culorii
roşcate dată de pigmentul ficobilinic dominant - ficoeritrina, care, împreună cu
ficocianina, maschează prezenţa pigmentului clorofila a. Ele sunt adaptate să
absoarbă culoarea verde, violetă şi albastră a spectrului vizibil, care penetrează
adânc în apă. Datorită variaţiei cantităţii ficoeritrinei, în funcţie de adâncimea
apei la care creşte o anumită specie de rodofită, culoarea acestor alge poate varia
de la aproape negru (în apele adânci), spre roşu aprins (în apele de adâncime
medie) şi verde (în apele puţin adânci).
Se cunosc aproximativ 6000 de specii de rodofite. Pot creşte la adâncimi
de până la 175 m, în apele marine tropicale, unele putând fi întâlnite şi în apele
mai reci. Algele roşii reprezintă vegetaţia cea mai abundentă în apele calde din
zonele de coastă, la tropice. Există, de asemenea, specii de rodofite de apă dulce,
ca şi specii care cresc pe uscat. Cele mai multe alge roşii cresc fixate de diferite
suporturi, inclusiv de alte alge; foarte puţine plutesc libere.
Majoritatea algelor roşii sunt multicelulare, iar cele mai mari sunt incluse
în categoria “algelor de mare”, unele având importanţă alimentară.
Algele verzi sunt numite astfel datorită prezenţei cloroplastelor, foarte
asemănătoare cu cele ale plantelor. Unii taxonomişti susţin chiar includerea
acestor alge în supraregnul Viridiplantae (lat. viridis = verde), alături de plante (v.
Fig.5.8). Ca şi plantele, algele verzi conţin clorofila a şi b, iar rezervele de produs
fotosintetic sunt depozitate în plastide, sub formă de amidon.
Algele verzi sunt divizate în două grupuri principale: Chloroficee (gr.
chloros = verde) şi Charoficee.
Există mai mult de 17.000 de specii de cloroficee. Cele mai multe sunt
acvatice – marine, dar majoritatea trăiesc în ape dulci; există şi specii terestre,
care populează medii cu umiditate ridicată.
Cloroficeele variază în dimensiune, de la forme unicelulare microscopice,
la forme multicelulare de câţiva centimetri lungime.
Chlamydomonas este un exemplu de cloroficee simplă. Genul Volvox
reprezintă un exemplu de algă verde multicelulară colonială. Volvox (Fig .5.22) se
dezvoltă în ape dulci.

16
 Figura 5.22. O colonie de Volvox Figura 5.23. Oedogonium

Celulele din aceste colonii nu sunt diferenţiate în ţesuturi şi organe, dar

coloniile pot fi considerate o etapă în evoluţia către diferenţierea şi specializarea
celulară întâlnită la plante. La Volvocale, tendinţa către specializarea celulară, la
unele genuri şi specii, se manifestă prin faptul că celulele din partea anterioar ă a
coloniei devin specializate în reproducere, păstrând secundar / sau pierzând
funcţia fotosintetică.
În timp ce Volvox formează colonii sferice, Oedogonium este multicelulară
şi filamentoasă, fiecare dintre celule având un singur nucleu (Fig. 5.23.).
Acetabularia (Fig.5.24.) este o celulă unică, gigantică, uninucleată, având
o lungime de până la 10 centrimetri; devine multinucleată doar la sfârşitul
stadiului reproductiv. Nucleul algei este situat la baza pedunculului care seam ănă
cu o tulpină. La capătul superior al pedunculului, se află o structură lamelară,
asemănătoare unei frunze.
Ulva lactuca (Fig.5.25.) apare cu talul aplatizat sub forma unor fâşii
membranoase, cu aspect de frunze, cu lungime de câţiva centrimetri; aspectul său
justifică numele de “lăptuci de mare”.

Figura 5.24. Acetabularia Figura 5.25. Ulva lactuca.

mediterranea www.jonolavsakvarium.com

17
 Cele mai multe cloroficee au cicluri de viaţă complexe, care cuprind atât
un stadiu sexuat, cât şi unul asexuat.
Multe specii de cloroficee unicelulare intră în constituţia planctonului sau
trăiesc în soluri nămoloase; altele trăiesc în simbioză cu alte eucariote,
contribuind, prin capacitatea lor fotosintetică, la furnizarea hranei şi pentru gazdă.
Astfel, cloroficeele sunt printre algele care fac simbioză cu fungi, formând
asociaţii numite licheni.

Există cloroficee adaptate la.....zăpadă.

Chlamydomonas nivalis realizează “înfloriri”
pe gheţari sau pe zăpezile de la altitudini
înalte (Fig. 5.26.), unde pigmentul său roşu
produce aşa-numita “zăpadă de pepene roşu”
(datorită culorii roşiatice pe care o capătă
zăpada).

Figura 5.26. “Zăpadă de pepene roşu”

C. nivalis realizează fotosinteza în ciuda temperaturilor extrem de scăzute

şi a radiaţiilor solare puternice. Ele conţin, în citoplasmă, anumiţi compuşi care
blochează acţiunea radiaţiilor; de asemenea, zăpada acţionează, la rândul ei, ca un
scut de protecţie pentru aceste organisme.

2. Regnul Plantae
În prezent, există dovezi concludente care atestă faptul că ordinul de alge
verzi Charales este cel mai apropiat din punct de vedere filogenetic, de pla nte
(Fig.5.27).
Charales

Briofite (plante non-vasculare)

Plante vasculare fără seminţe

Gimnosperme
Plante vasculare cu seminţe
Angiosperme

18
 Figura 5.27. Filogenia diferitelor grupe taxonomice aparţinâd regnului Plantae [după Campbell şi
Reece, 2005].

Marea majoritate a plantelor populează habitate terestre.

Analizele genetice prin care au fost comparate gene nucleare şi
cloroplastice de la plante şi alge, au confirmat datele morfologice şi biochimice
care susţin faptul că rudele cele mai apropiate ale plantelor sunt algele charoficee,
în special Chara şi Coleochaete).

În anul 2003, în Oman (ţară din Orientul Mijlociu), din roci cu vârsta de
475 milioane de ani, au fost extraşi spori ale căror caracteristici certificau
producerea lor de către plante. Aşadar, plantele existau în mediul terestru, acum
475 milioane de ani.
Odată cucerit uscatul, condiţiile oferite de mediul terestru au dat plantelor
posibilitatea unei evoluţii şi diversificări rapide. Astfel, în prezent, în regnul
Plantae, există 10 filumuri (Tabelul 5.3).
Plantele pot fi grupate pe baza prezenţei / absenţei ţesutului vascular:
celule specializate, conectate între ele, astfel încât formează un sistem de vase –
lemnoase (xilem) şi liberiene (floem). Prin vasele xilematice circulă apa cu
sărurile minerale, dinspre rădăcină spre celelalte organe ale plantei, iar prin cele
floematice, produşii de fotosinteză sunt distribuiţi la toate organele şi ţesuturile
plantei.
Marea majoritate a plantelor conţin un astfel de sistem vascular, fiind
numite generic, plante vasculare sau traheofite.
Cele care nu au acest sistem de transport se numesc plante non-vasculare
sau briofite. Din această ultimă categorie, fac parte hepaticele, antocerotatele şi
muşchii, deşi unele specii de muşchi prezintă un sistem vascular simplu.
Plantele vasculare reprezintă aproximativ 93% din totalul speciilor
vegetale cunoscute. Acestea sunt împărţite în: plante fără seminţe - Lycophyta
(licopodiaceele şi selaginelaceele) şi Pterophyta (ferigi, equisetale şi psilotale);
plante cu seminţe – gimnospermele (gr. gymnos = gol; sperma = sămânţă; plante
cu seminţe situate în exterior, pe formaţiuni numite conuri) şi angiospermele (gr.
angion = container; seminţele se dezvoltă în interiorul unei formaţiuni numită
ovar – componentă a gineceului, organul femel prezent la nivelul florii).

Tabelul 5.3. Cele 10 filumuri de plante actuale [din Campbell şi Reece, 2005]
Număr
Denumirea filumului Denumire comună
aproximativ

19
 de specii

BRIOFITE (PLANTE NON-

VASCULARE)

Filum Hepatophyta Hepatice 9.000

Filum Anthocerophyta Antocerofite 100
Filum Bryophyta Muşchi 15.000

TRAHEOFITE (PLANTE
VASCULARE)

Plante vasculare fără seminţe

Filum Lycophyta Licofite 1.200

Filum Pterophyta Ferigi, equisetale, 12.000
psilotale

Plante vasculare cu seminţe

Gimnosperme
Filum Ginkgophyta Ginkgo 1
Filum Cycadophyta Cicade 130
Filum Gnetophyta Gnetum, Ephedra, 75
Welwitschia
Filum Conipherophyta Conifere 600

Angiosperme
Filum Anthophyta Plante cu flori 250.000

Pterofitele ancestrale, ca şi licofitele, au format, în Carbonifer, pădurile

gigantice. Capacitatea fotosintetică deosebită pe care o aveau acele plante,
datorită dimensiunilor lor foarte mari, a determinat o absorbţie dramatică a
dioxidului de carbon din atmosferă. Concentraţia CO 2 atmosferic a scăzut relativ
brusc, provocând o perioadă de răcire globală.
Pădurile gigantice, formate de plantele vasculare fără seminţe, au generat
depozite uriaşe de cărbune, cele mai mari produse în toată istoria geologică a
Pământului (denumirea “Carbonifer” se datorează tocmai acestor depozite de
cărbune, formate în acea perioadă). În apele stagnante ale mlaştinilor din
Carbonifer, plantele moarte nu se descompuneau complet. Materia vegetală s-a

20
transformat în straturi groase de turbă, care, mai târziu, au fost acoperite de apa
mării. Sedimentele marine s-au depus deasupra şi, în timp de milioane de ani,
căldura şi presiunea au convertit turba în cărbune.
În mod ironic, arderea cărbunelui - produs din plante a căror existenţă şi
activitate fotosintetică au determinat, în perioada respectivă, o răcire globală –
contribuie, în prezent, la încălzirea globală, prin întoarcerea dioxidului de carbon
înapoi, în atmosferă.

Plantele vasculare cu seminţe au început să predomine în vegetaţia

terestră, odată cu debutul climatului secetos, la sfârşitul Carboniferului.
În primele 100 de milioane de ani de la apariţia vegetaţiei terestre, sporii
au reprezentat principalul mod prin care plantele fără seminţe s-au răspândit.
În contrast cu sporul, care este o celulă uninucleată, sămânţa este o
structură multicelulară, mult mai rezistentă şi complexă. După eliberare din
planta-mamă, o sămânţă poate să rămână în stadiu latent, păstrându-şi capacitatea
germinativă, mai multe zile, luni sau chiar ani, germinând atunci când condiţiile
devin prielnice.
Până în prezent, recordul (înregistrat) de menţinere a capacităţii
germinative îi aparţine unei seminţe de palmier, formată în timpuri biblice,
acum aproximativ 2000 de ani. Descoperită, în urma unor săpături arheologice,
într-un depozit de alimente din fortăreaţa Masada, în Iudeea, sămânţa a fost
capabilă să germineze, iar lăstarul se dezvoltă sub îngrijirea botanistului Elaine
Solowey, de la Institutul Arava pentru Studii de Mediu (Fig. 5.39.).
Recordul anterior de supravieţuire şi
germinare era de 1200 de ani şi aparţinea unor
seminţe de lotus, care au germinat de curând, sub
supravegherea unor cercetători chinezi [Sadava
et al., 2007].

Figura 5.39. Lăstarul apărut în urma germinării seminţei de

2000 de ani, găsită la Masada, în Iudeea. Evreii acelor timpuri
numeau acest palmier "Methuselah" (arborele vieţii). [Imagine
dintr-un articol apărut în publicaţia San Francisco Chronicle]

Gimnospermele
Au seminţele expuse la exterior, în formaţiuni numite conuri. În acest grup,
sunt cuprinse 4 dintre cele 10 filumuri de plante, menţionate în tabelul 5.3:
Cycadophyta, Ginkophyta, Gnetophyta şi Coniferophyta.

21
 Evoluţia gimnospermelor. Primele plante cu seminţe, apărute în depozitele
fosile, sunt gimnosperme şi au o vârstă de aproximativ 360 de milioane de ani,
mai vechi cu circa 200 de milioane de ani faţă de primele angiosperme fosile.
Primele gimnosperme au apărut în ecosistemele din Carbonifer, dominate,
în acea perioadă, de plantele vasculare fără seminţe. Permianul, perioadă în care
clima devenise mult mai secetoasă, a favorizat răspândirea gimnospermelor. În
noile condiţii, flora şi fauna au suferit modificări dramatice, multe grupe de
organisme dispărând, alte grupe apărând, atât în ecosistemele acvatice, cât şi în
cele terestre.
Din punct de vedere al vegetaţiei, este perioada în care licofitele,
equisetalele şi ferigile se restrâng ca arie, făcând loc gimnospermelor, care erau
mult mai bine adaptate condiţiilor mai secetoase. Printre adaptările la condiţiile
aride ale Permianului, sunt şi frunzele de formă aciculară, cu cuticule groase şi cu
suprafaţa foliară mult mai redusă, împiedicând, astfel, pierderea excesivă a apei.
Viaţa s-a schimbat profund prin pătrunderea gimnospermelor în
ecosistemele terestre; de-a lungul Mezozoicului, gimnospermele au folosit drept
hrană reptilelor care au dominat, la rândul lor, această eră geologică.
Era Mezozoică s-a încheiat cu extincţia în masă, a multor grupe de
vieţuitoare, printre care şi dinozaurii, clima continuând să se răcească.
Deşi, în prezent, angiospermele sunt grupul de plante care domin ă
vegetaţia terestră, multe specii de gimnosperme sunt o componentă importantă a
florei planetei.

Angiospermele
Angiospermele au apărut cu cel puţin 140 de milioane de ani în urmă; la
sfârşitul Mezozoicului, ramurile majore ale grupului s-au desprins din strămoşul
lor comun, diversificându-se şi începând să domine ecosistemele terestre.
Organizarea florală a angiospermelor este profund diferită de cea a
gimnospermelor fosile şi actuale, ceea ce face dificilă stabilirea originii acestui
grup de plante.
De la debutul modest din Mezozoic, în prezent, grupul angiospermelor
numără aproximativ 250.000 de specii cunoscute, care domină cele mai multe
dintre ecosistemele terestre.
Conform sistematicii clasice, plantele cu flori sunt împărţite în două grupe
mari, pe baza numărului de cotiledoane ale embrionului: dicotiledonate (cu două
cotiledoane) şi monocotiledonate (cu un singur cotiledon; forme considerate
superioare dicotiledonatelor). Şi alte caracteristici mai sunt luate în considerare,

22
în definirea celor două grupe: structura florii şi a frunzei. Spre exemplu, la
dicotiledonate, nervurile formează o reţea ramificată în interiorul limbului
frunzei; la monocotiledonate, nervurile au toate o dispoziţie paralelă cu axul
longitudinal al frunzei.
Spre deosebire de gimnosperme, care sunt polenizate cu ajutorul v ântului,
angiospermele au ca principali polenizatori animalele. În plus, angiospermele
reprezintă sursa principală de hrană pentru animalele ierbivore. Ca atare,
diversificarea angiospermelor a fost strâns corelată cu cea a insectelor, păsărilor,
dar şi a altor reprezentanţi ai regnului animal.
Există şi un “revers al medaliei”: pierderea unor specii de plante este
însoţită de dispariţia speciilor de animale a căror existenţă este strâns legată de
respectivele specii vegetale. Cercetătorii estimează că distrugerea pădurilor
tropicale, dar şi a altor ecosisteme, conduce la dispariţia a sute de specii de plante,
în fiecare an. Această rată de extincţie este mai mare decât în orice altă perioadă
din istoria Terrei, chiar şi în comparaţie cu extincţiile care au marcat Permianul şi
Cretacicul.
Dacă, în interiorul fiecărei specii, plantele au o anumită capacitate de
regenerare, diversitatea vegetală, în ansamblul ei (apreciată în funcţie de numărul
de specii) nu beneficiază de acest avantaj: o specie odată dispărută, nu are cum să
mai apară.
Explozia numerică a populaţiilor umane, în special în zona tropicală (unde
se apreciază că trăiesc mai mult de jumătate din locuitorii planetei), are ca
rezultat defrişarea pădurilor tropicale. Dacă ritmul defrişărilor se menţine la
nivelul actual, aceste păduri vor dispărea în următorii 25 de ani !
În faţa unei asemenea perspective, comunitatea ştiinţifică (şi nu numai ea)
are motive serioase de îngrijorare.
Din imensa varietate de plante cunoscute în prezent, care însumează circa
290.000 de specii, aproximativ 24 de specii de plante cu seminţe sunt utilizate în
hrana oamenilor, iar mai puţin de 5000 de specii sunt cunoscute ca plante
medicinale (utilizate în medicina alternativă /complementară).
Pădurea tropicală, ca şi alte ecosisteme, pot ascunde specii cu însuşiri
curative deosebite, care ar putea suferi extincţie înainte de a ajunge să le
cunoaştem.
Atunci când omenirea va înţelege că potenţialul regenerativ al
ecosistemelor naturale nu este la fel de ridicat precum dorinţa oamenilor de a
exploata resursele acestor ecosisteme, probabil, vom putea beneficia, într-o
măsură mai mare, de multiplele beneficii pe care plantele ni le pot oferi.

23
3. Regnul Fungi
Fungii sunt o componentă importantă a biosferei. Diversitatea lor este
uimitoare, fiind estimată la 1,5 milioane de specii, deşi, în prezent, sunt cunoscute
şi descrise doar 100.000 de specii.
Unii fungi sunt unicelulari, dar cei mai mulţi sunt multicelulari, cu
organizare complexă. Această enormă diversitate a dat posibilitatea fungilor să
colonizeze aproape orice habitat terestru; spori purtaţi de vânt au fost găsiţi la o
altitudine de 160 km .
Fungii sunt esenţiali pentru toate ecosistemele terestre, deoarece
descompun materia organică şi reciclează nutrienţii, permiţând accesul altor
organisme la elementele anorganice din sol. Aproape toate plantele depind de o
relaţie simbiotică cu fungii care, fixându-se la nivelul rădăcinilor, ajută planta să
absoarbă mai uşor minerale din sol. Oamenii beneficiază, de asemenea, de
ajutorul fungilor, utilizându-i în industria alimentară şi cea farmaceutică, dar şi în
combatarea pe cale biologică a unor dăunători. Există, însă şi specii fungale
patogene mai ales la plante, dar şi la animale şi om.
Fungii sunt organisme eucariote, heterotrofe, care au evoluat dintr -un
strămoş comun cu al metazoarelor. Sunt mai înrudiţi cu metazoarele decât cu
plantele. Asemenea majorităţii bacteriilor şi organismelor animale, fungii
folosesc substanţele organice ca sursă de energie. Nu conţin pigmenţi
fotosintetizanţi, pentru producerea energiei fiind dependenţi de sisteme
enzimatice specifice.
Se hrănesc prin absorbţia pasivă a apei şi a nutrienţilor, din mediul
înconjurător. Etapa de digestie o realizează în exteriorul corpului lor, prin sinteza
şi eliberarea unor exoenzime foarte eficiente, care descompun moleculele organice
complexe în molecule mai simple, care sunt absorbite de celula fungică, sub
forma unei soluţii apoase.
Acest mod particular de nutriţie al fungilor a determinat dezvoltarea
câtorva moduri specifice de viaţă. Astfel, există specii saprobionte (fungii
descompunători), specii parazite (la plante, animale şi om) şi specii simbionte (la
plante şi animale); un tip particular de simbioză – între fungi şi alge sau
cianobacterii fotosintetizante – este reprezentat de licheni.
Fungii saprobionţi descompun materia organică moartă; cei paraziţi absorb
nutrienţii de la nivelul celulelor organismelor vii, prin intermediul unor hife
specializate, numite haustori; iar cei simbiotici absorb nutrienţii de la un

24
organism gazdă, dar relaţia fung – organism gazdă este reciproc avantajoasă
deoarece fungii facilitează speciei gazdă absorbţia, din sol, a unor substanţe
minerale la care planta are acces mai greu. Astfel de relaţii simbiotice, stabilite
între fungi şi rădăcinile plantelor, poartă numele de micorize (lat. mycorhyzae =
rădăcini cu fungi).
Unii dintre fungii paraziţi sunt patogeni, producând boli la plante
(aproximativ 80% dintre bolile plantelor sunt de natură fungică), dar şi la animale
şi om.

Originea şi diversitatea fungilor

Potrivit datelor de taxonomie moleculară, fungii sunt mult mai înrudiţi cu
regnul animal decât cu protoctistele actuale şi cu plantele. Aceleaşi date
sugerează faptul că fungii au evoluat dintr-un strămoş unicelular, flagelat, acvatic,
aparţinând grupului Protoctista.
În figura 5.49, este prezentat arborele filogenetic al fungilor, potrivit
sistemului actual de clasificare.

Chytridiomycota

Zygomycota

Glomeromycota

Ascomycota

Basidiomycota
Figura 5.49. Arborele filogenetic al fungilor. [după Campbell şi Reece, 2005; Sadava et al., 2007]

Utilizând analiza pe principiul ceasului molecular, oamenii de ştiinţă au

estimat că liniile evolutive ale regnurilor Fungi şi Animalia s-au separat în urmă
cu 1,5 milioane de ani. Cu toate acestea, cele mai sigure fosile de fungi au
„numai” 460 de milioane de ani. Aceasta, probabil pentru că organismele fungice
unicelulare nu s-au putut conserva.
Filumul Chytridiomycota. Reprezentanţi ai acestui filum trăiesc în sol şi
apele stătătoare. Unele sunt saprofite, altele parazitează protoctiste, plante sau
animale. Dovezi moleculare susţin ipoteza potrivit căreia chitridiomicetele
reprezintă cea mai veche linie evolutivă a fungilor. Unii autori încadrează acest

25
grup, alături de Oomycetes (prezentate mai sus, ca aparţinând grupului
Stramenopila), în categoria fungilor inferiori.
Filumul Zygomycota. Cele aproximativ 1000 de specii cunoscute de
zigomicete prezintă o diversitate considerabilă. Acest filum cuprinde mucegaiuri
care se dezvoltă repede pe fructele depozitate (struguri, portocale, piersici, etc .),
dar şi pe alte alimente: Rhizopus stolonifer este mucegaiul negru care apare pe
pâinea învechită.
Filumul Glomeromycota. Aproximativ 160 de specii. Glomeromicetele
sunt importante din punct de vedere ecologic, deoarece formează un tip special de
endomicorize, numite micorize arbusculare. Vârfurile hifelor fungale, care
pătrund în celulele radiculare, se ramifică în structuri asemănătoare ramurilor
arborilor, numite arbusculi. Aproximativ 90% dintre plante realizează asemenea
asocieri simbiotice cu glomeromicetele. Glomus mosseae este un reprezentant al
glomeromicetelor.
Filumul Ascomycota. Ascomicetele formeaza cel mai mare şi mai
diversificat grup de fungi. Micologii au descris mai mult de 32.000 de specii de
ascomicete marine, de apă dulce şi terestre, saprobionte, parazite şi simbionte.
Grupul include levurile (ex. Saccharomyces cerevisiae), fungii filamentoşi,
care produc boli caracteristice la plante, denumite făinări, precum şi fungii cu
pălărie: Morchella (zbârciogul), Aleuria aurantia şi Tuber (trufele; ascocarpul
acestora se dezvoltă subteran).
Un număr mare de reprezentanţi ai grupului sunt paraziţi ai plantelor şi
mai puţini ai insectelor sau altor animale. Unii dintre cei mai devastatori paraziţi
ai plantelor aparţin ascomicetelor.
Mai mult de 40% dintre speciile de ascomicete trăiesc în simbioză cu alge
verzi sau cianobacterii, formând asociaţii cunoscute sub numele de licheni. Unele
ascomicete formează micorize, în timp ce altele trăiesc între celulele mezofilului
frunzei, unde eliberează produşi toxici, care protejează planta faţă de atacul
insectelor.
Neurospora crassa este una dintre cel mai bine studiate ascomicete, care
se dezvoltă ca un mucegai pe pâine, dar poate fi găsită şi pe vegetaţia uscată.
Specia a devenit organism-model de studiu, încă din prima jumătate a secolului al
XX-lea. În anii 1930, a fost utilizată pentru formularea ipotezei o „genă – o
enzimă”. În anul 2003, a fost publicat întregul său genom. Cu cele 10.000 de gene
pe care le deţine, genomul de N. crassa reprezintă două treimi din cel al speciei
Drosophila melanogaster şi o treime din cel al omului.

26
 Filumul Basidiomycota. Bazidiomicetele sunt fungii cei mai evoluaţi.
Miceliul este pluricelular şi se distinge prin organul sporifer denumit bazidie, în
care se formează bazidiosporii.

Figura 5.52.a. Agaricus Figura 5.52.b. Amanita Figura 5.52.c. Fung consolă
campetris muscaria

Grupul cuprinde un număr de aproximativ 30.000 de specii de fungi, cu

morfologie diferită a talului, în funcţie de modul de viaţă: saprobionte sau
parazite. Din acest grup fac parte fungii gelatinoşi, fungii care produc boli la
plante (rugini, tăciuni, măluri), fungii macroscopici comestibili (Fig.5.52.a) şi
necomestibili (Fig.5.52.b), fungii consolă (Fig.5.52.c), care se dezvoltă pe
scoarţa copacilor, fungi formatori de micorize.
Denumirile comune se referă la partea vizibilă a ciupercii, denumită
bazidiocarp („pălărie”), susţinută de un miceliu asimilator bine dezvoltat, care
penetrează substratul (solul sau materialele vegetale), pe care ciuperca fructific ă.

Importanţa fungilor
Prin capacitatea loe extraordinară de descompunere, fungii sunt, alături de
bacterii, factorii cei mai importanţi în procesele de reciclare a rezervelor de
substanţe minerale esenţiale pentru creşterea plantelor. Fără aceşti
descompunători, carbonul, azotul şi alte elemente ar rămâne fixate în materia
organică.
Fungii stabilesc relaţii simbiotice cu plantele, algele, cianobacteriile şi
animalele. Toate aceste asocieri au efecte ecologice profunde.
Importanta micorizelor poate fi demonstrată urmărind dezvoltarea unei
plante în prezenţa / absenţa asocierilor micorizale. Silvicultorii obişnuiesc să
inoculeze rădăcinile lăstarilor de pin cu fungi care formează ectomicorize, pentru
a asigura creşterea viguroasă a copacilor.
Unii fungi se află în relaţii simbiotice cu animele ierbivore, contribuind la
digerarea hranei vegetale în intestinul rumegătoarelor.

27
 Multe specii de furnici şi termite utilizează calităţile de descompunători
ale fungilor, în propriul beneficiu: sunt specii de insecte tropicale care „cultivă”
fungii în muşuroiul lor; insectele aduc din pădure resturi vegetale pe care le pun
la dispoziţia fungilor aflaţi în muşuroi; aceştia descompun materialul vegetal în
substanţe mai uşor digerabile pentru insectele-gazdă.
Lichenii reprezintă asociaţii simbiotice dintre microorganisme
fotosintetizante - alge (unicelulare sau filamentoase) sau cianobacterii – şi fungi.
Asocierea dintre microorganismele fotosintetizante şi masa hifală este atât
de completă, încât lichenilor li se atribuie denumiri ştiinţifice ca şi când ar fi
organisme singulare. Astfel, sunt cunoscute şi clasificate peste 13.500 de specii
de licheni, la constituirea cărora stau aproximativ 115 dintre speciile cunoscute de
fungi (în majoritatea lor, ascomicete, dar se cunosc şi bazidiomicete formatoare
de licheni). Din punct de vedere al morfologiei lichenilor, ei sunt de 3 tipuri :
frunzoşi (Fig.5.53.a), crustoşi (Fig.5.53.b) şi fruticuloşi (Fig.5.53.c).

Figura 5.53.a. Figura 5.53.b. Figura 5.53.c.

Xanthoria parietina Licheni crustosi, mai multe specii Usnea barbata

În asociaţiile lichenice, fiecare dintre parteneri oferă celuilalt anumite

avantaje: algele sau cianobacteriile, prin capacitatea lor fotosintetizant ă, oferă
sursa de carbon organic, cianobacteriile fixatoare de azot molecular, sunt şi sursă
de azot organic. Fungii, la rândul lor, oferă partenerului algal sau cianobacterian,
un mediu de viaţă optim: aranjamentul hifelor asigură protecţie la uscăciune şi
faţă de lumina solară puternică; unii compuşi fungici sunt toxici, ferind lichenii
de a fi consumaţi de animale.
Cu un asemenea potenţial de creştere, lichenii se pot dezvolta pe suprafeţe
total inaccesibile altor forme eucariote: pe trunchiuri de copaci, pe pietre, pe
acoperişuri, pe plăci de beton, etc.

28
 Studii filogenetice realizate pe materialul genetic al celor doi simbion ţi, au
adus informaţii importante cu privire la evoluţia asociaţiei lichenice. Rezultate
publicate în anul 2001, susţin ipoteza că toţi lichenii actuali derivă din 3 asociaţii
iniţiale dintre un tip de fung şi un tip de organism fotosintetic simbiont. Aceleaşi
studii au arătat că numeroşi fungi liberi (neasociaţi cu organisme fotosintetizante)
actuali sunt descendenţi ai unor strămoşi care formau asociaţii lichenice. Astfel,
ascomiceta Penicillium – producătoare de antibiotic – se pare că descinde dintr-un
fung lichenic.
Din punct de vedere ecologic, lichenii au un rol deosebit în repopularea
unor habitate devenite improprii pentru dezvoltarea altor forme eucariote: p ăduri
arse, zone deşertificate, regiuni stâncoase etc. Lichenii sunt primii care populează
suprafaţa stâncilor golaşe şi care, prin numeroase generaţii succesive, produc un
strat subţire de sol, permiţând instalarea unor grupe de plante. Astfel, stâncile se
acoperă treptat cu o vegetaţie reprezentată, iniţial, de briofite şi apoi de plante
vasculare.
Prin modul lor de hrănire – preluarea pasivă a mineralelor şi a apei de pe
suprafaţa pe care se află şi din aer – lichenii sunt deosebit de sensibili la noxele
prezente în aer şi pe sol, fiind, prin aceasta, indicatori biologici valoroşi ai
calităţii aerului şi a mediului, în general. Spre exemplu, reprezentanţii genului
Usnea (Fig.5.53.c)sunt foarte sensibili la poluarea aerului, în special cu dioxid de
sulf: într-un mediu poluat, lichenul nu creşte mai mult de câţiva milimetri; dacă
aerul este nepoluat, o tufă de Usnea poate creşte până la 10-20 cm în lungime.

Din cele 100.000 de specii cunoscute de fungi, aproximativ 30% sunt

patogeni la plante. Cele mai multe specii patogene aparţin grupurilor
ascomicetelor şi bazidiomicetelor.
Se apreciază că între 10% şi 50% din recolta mondială de fructe se pierde
anual, din cauza atacului fungilor. Bazidiomiceta Puccinia graminis produce
rugina grâului, provocând pierderi semnificative din recolta mondială de grâu.
Unii dintre fungii care atacă plantele de cultură sunt toxici pentru om. Spre
exemplu, unele specii de Aspergillus (ascomicetă) eliberează aflatoxine, care
contaminează, în special, stocurile de grâu şi alune; aflatoxinele sunt compuşi
cancerigeni.
Claviceps purpurea (cornul secarei) se dezvoltă, în special, pe secară, dar
atacă şi alte plante cerealiere; ascomiceta formează scleroţi bruni-violeţi, în
spicele de secară. Dacă spicele cu scleroţi sunt măcinate şi transformate în făină
împreună cu spicele sănătoase, toxina din scleroţi are efecte foarte grave la om:

29
spasme nervoase, senzaţie de arsură, halucinaţii şi demenţă temporară, putând
provoca chiar moartea. Unul dintre compuşii chimici izolaţi din scleroţi este
acidul lisergic, materia primă din care se produce halucinogenul LSD (dietil-
amida acidului lisergic).
Spre deosebire de plante, animalele sunt mult mai rezisten te la atacul
fungilor paraziţi. Se cunosc doar aproximativ 50 de specii fungice care
parazitează omul şi diferite specii de animale. Dintre cele 50 de specii, doar
câteva produc efecte negative considerabile.
Infecţiile provocate de fungi la om şi animale se numesc micoze. Cele mai
frecvente micoze sunt cele ale pielii, dar există şi specii fungice care produc
infecţii sistemice, putând provoca îmbolnăviri grave, prin inhalarea sporilor. Spre
exemplu, coccidiomicoza este o formă de micoză sistemică ce produce, la nivelul
plămânilor, efecte asemănătoare cu cele ale tuberculozei. Este atât de nocivă,
încât este considerată o potenţială armă biologică [Campbell şi Reece, 2005].

4. Regnul Animalia
Biologii au identificat, până în prezent, un număr de aproximativ 1,3
milioane de specii de animale, estimând, totodată, că numărul total de specii care
aparţin acestui regn s-ar putea situa între 10 şi 20 de milioane (conform altor
aprecieri, chiar spre 200 de milioane !)

Ce trăsături diferenţiază animalele de celelalte regnuri ?

 Spre deosebire de organismele care aparţin domeniilor Bacteria şi Archaea,
ca şi de unele grupuri de eucariote, toate animalele sunt multicelulare. Ciclul de
dezvoltare a unui nou individ porneşte de la o celulă-ou (zigotul), cu nucleu
diploid (2n) şi se finalizează cu formarea unui individ adult multicelular.
 Spre deosebire de majoritatea plantelor, toate animalele sunt heterotrofe.
Animalele pot să sintetizeze foarte puţine molecule organice din compuşi
anorganici, astfel că ele sunt dependente de nutrienţii pe care îi preiau, prin
diferite modalităţi, din mediul înconjurător.
 Fungii sunt, de asemenea, heterotrofi. Dar, spre deosebire de ei, animalele
folosesc procese interne de digestie, pentru a transforma nutrienţii preluaţi din
mediul extern, în compuşi organici proprii. Animalele ingerează hrana pe care o
prelucrează, apoi, la nivelul tractului intestinal, cu ajutorul unor seturi de enzime
digestive.
 Marea majoritate a animalelor prezintă mobilitate.

30
 Reprezentanţii acestui regn au un set comun de molecule ale matrixului
extracelular, incluzând colagenul şi proteoglicanii.

Toate animalele au un strămoş comun. În prezent, se consideră că regnul

Animalia este unul monofiletic, formând grupul Metazoare.
Strămoşul regnului Animalia a fost, probabil, un protoctist flagelat
colonial, asemănător cu coanoflagelatele coloniale actuale (Fig.5.54).
Un posibil scenariu al evoluţiei regnului
animal susţine că, în interiorul unei linii de
coanoflagelate coloniale, unele celule din colonie au
început să se specializeze – unele pentru mişcare,
altele pentru nutriţie, altele pentru reproducere.

Figura 5.54. Codosiga botrytis –coanoflagelat. Eucariotele unicelu-

lare coloniale au reprezentat un pas către organismele multicelulare.
(sursa: starcentral.mbl.edu)

Odată începută această specializare funcţională, celulele au continuat să se

diferenţieze. Coordonarea dintre diferitele grupuri de celule s-a îmbunătăţit prin
sinteza unor molecule care au coordonat diferenţierea şi migrarea celulară în
embrionul aflat în dezvoltare.
În Figura 5.55., este prezentat arborele filogenetic al regnului Animalia, a
cărui realizare este bazată pe date moleculare: grupul Protostoma este divizat în
Lophotrochozoa (în care sunt incluse încrengăturile: Rotifera, Plathelminthes,
Brachiopoda, Poronida, Ectoprocta, Nemertea, Mollusca şi Anellida) şi
Ecdysozoa (care reuneşte încrengăturile Nemathelminthes şi Arthropoda).
Toate sistemele de clasificare a regnului Animalia consideră Spongierii ca
fiind cel mai primitiv grup de animale. Organizarea caracteristică animalelor, cu
diferenţierea unor tipuri diferite de ţesuturi, a apărut după separarea grupului
spongierilor din linia evolutivă care a condus la celelalte animale.
Eumetazoarele (eu = adevarat) sunt animalele cu ţesuturi adevărate. Cei
mai primitivi membri ai eumetazoarelor sunt grupurile Cnidaria şi Ctenophora
(anemonele de mare, hidrele, meduzele). Aceste eumetazoare sunt diploblastice
(termenul este descris mai jos) şi prezintă simetrie radială (care se consideră a fi
un caracter primitiv), fiind plasate în grupul Radiata.

31
Flagelat colonial ancestral

Porifera

Radiata
Ctenophora
Metaz.
Cnidaria

Eumetaz. Rotifera

Plathelminthes

Brachiopoda

Lophotrochozoa
Poronida

Ectoprocta

Protostoma
Nemertea

Annelida

Mollusca

Nemathelminthes
Ecdysozoa

Bilateria Arthropoda

Echinodermata
Deuterostoma

Chordata

Figura 5.54. Arborele filogenetic al Regnului Animalia, a cărui realizare este bazată pe date moleculare.
[după Campbell şi Reece, 2005; Sadava şi colab., 2007].

32
 Cele mai multe încrengături ale regnului Animalia aparţin grupului
Bilateria; simetria bilaterală este caracteristica fundamentală care defineşte acest
grup. „Explozia” Cambriană a reprezentat primul moment de diversificare a
animalelor cu simetrie bilaterală.
Grupul Bilateria este subîmpărţit în diviziunile Protostoma şi
Deuterostoma (termenii sunt descrişi mai jos). Vertebratele şi alte câteva grupuri
de animale aparţin diviziunii Deuterostoma.

Simetria corpului
Animalele pot fi clasificate în funcţie de simetria corpului lor. Spongierii
(majoritatea) nu prezintă simetrie.
Tipul de simetrie adoptat de un animal determină modul în care el
interacţionează cu mediul său de viaţă. Astfel, animalele cu simetrie radială (care
aparţin grupurilor Ctenophora şi Cnidaria) sunt fie ataşate la un anumit substrat
(hidrele şi anemonele de mare), fie plutesc în apele mărilor şi ale oceanelor
(meduzele). Simetria radială permite acestor animale interacţiunea cu mediul, în
mod egal din oricare parte a corpului.
Un animal cu simetrie bilaterală prezintă o faţă dorsală, una ventrală, o
parte anterioară (unde sunt localizate elementele anatomo-morfologice ale capului,
inclusiv cavitatea bucală) şi una posterioară (unde se află deschiderea anală).
Spre deosebire de animalele cu simetrie radială, cele cu simetrie bilaterală
se mişcă activ în mediu; sistemul nervos central al acestora le permite realizarea
şi coordonarea unor mişcări complexe ale corpului.
Cele două tipuri de simetrie – fundamental diferite – au apărut, probabil,
foarte timpuriu în evoluţia regnului animal.

Diferenţierea de ţesuturi
Spongierii nu prezintă ţesuturi adevărate. La toate celelalte grupuri de
animale, în procesul de gastrulare (una dintre primele etape în dezvoltarea unui
nou organism animal), embrionul formează mai multe foiţe embrionare care,
ulterior, vor genera diferite tipuri de celule (Fig.5.55).
Odată cu formarea foiţelor embrionare – ectoderm, mezoderm şi endoderm
- celulele încep să interacţioneze unele cu altele şi să se organizeze, pentru a
forma ţesuturile şi organele. Acest proces poartă numele de organogeneză sau
morfogeneză.

33
Figura 5.55. Derivatele foiţelor embrionare [din Zărnescu, 1999]

Ectodermul – foiţa embrionară care acoperă embrionul (gr.ektos = în

afară; derma = piele), formată dintr-un singur strat de celule, generează aşa-
numitele organe ectodermale: tegumentul, sistemul nervos, unele organe de simţ.
Din endoderm (gr. endon = înăuntru) – foiţa embrionară internă, formată
dintr-un singur strat de celule – iau naştere organele endodermale: tubul digestiv
şi glandele anexe, precum şi plămânii vertebratelor.
Din mezoderm (gr. mesos = mijlociu) – foiţa embrionară aflată între
ectoderm şi endoderm – se formează muşchii, sistemul osos şi cartilaginos,
sistemul circulator, sistemul excretor, etc.
Majoritatea organelor conţin celule care provin din mai multe foiţe
embrionare. De exemplu, tubul digestiv are origine mezodermal ă, cu excepţia
epiteliului mucoasei, care provine din endoderm.

34
 Animalele care generează, în embriogeneză, doar două foiţe embrionare –
ectoderm şi endoderm – se numesc DIPLOBLASTE. În această categorie intră
grupurile Cnidaria şi Ctenophora.
Animalele care prezintă, în embriogeneză, toate cele trei foiţe embrionare
– ectoderm, mezoderm şi endoderm – se numesc TRIPLOBLASTE.
Triploblastele includ toate animalele cu simetrie bilateral ă a corpului.

Moduri de hrănire
Aşa cum s-a precizat mai sus, toate animalele sunt heterotrofe. În cadrul
acestui regn, au apărut mai multe tipuri de nutriţie.
Hrănirea prin filtrare. Astfel de animale capturează organisme mici din
mediul extern. Multe animale acvatice sesile (ataşate de substrat) filtrează apa
adusă de curenţi. Unele dintre aceste animale posedă diferite dispozitive /
structuri care le ajută să obţină hrana mai eficient. Spre exemplu, spongierii aduc
apa în corp prin mişcarea flagelilor cu care sunt dotate celulele lor specializate în
hrănire, numite coanocite. Balenele, inclusiv balena albastră - cel mai mare
organism animal de pe Pământ, îşi procură hrana (reprezentată de zooplancton)
prin filtrarea apei marine, cu ajutorul unor plăci cornoase – fanoane – aflate pe
maxilarul superior.
Ierbivorele consumă plante sau diferite părţi ale plantelor.
Prădătorii capturează şi consumă alte animale.
Paraziţii trăiesc pe - sau în interiorul organismelor pe seama cărora îşi
procură hrana.
Detritivorele se hrănesc cu materie organică moartă.
Fiecare dintre aceste moduri de hrănire poate fi întâlnit la mai multe grupe
de animale, niciuna dintre aceste modalităţi nefiind prezentă exclusiv la un singur
grup. Indivizii unei specii pot utiliza mai multe strategii de procurare a hranei, iar
unele animale au moduri diferite de hrănire, în etape diferite ale ciclului lor de
viaţă.
Necesitatea permanentă de a obţine hrana, varietatea surselor de nutrienţi
disponibile într-un anumit mediu, ca şi inevitabila competiţie cu alte animale,
pentru obţinerea hranei, explică de ce în rândul diferitelor grupe de animale sunt
întâlnite, concomitent, mai multe tipuri de hrănire.

Tabelul 5.4. Grupele majore ale regnului Animalia [după Sadava et al., 2007]
Număr
Denumirea filumului Denumire comună
aproximativ
(încrengăturii)
de specii

35
PORIFERA Spongieri cornoşi; Spongieri silicioşi; 8.000
Spongieri calcaroşi
RADIATA
Ctenophora Ctenofore 100
Cnidaria Antozoare: corali, anemone de mare; 11.000
Hidrozoare: hidre; Scifozoare: meduze

PROTOSTOMA

LOPHOTROCHOZOA
Rotifera Rotifere 1.800
Plathelminthes Viermi laţi
Brachiopoda 335
Poronida 20
Ectoprocta Briozoare 4.500
Nemertea Viermi panglică 1.000
Annelida Polichete (marine), Clitelate (viermi de 16.500
pământ, viermi de apă dulce, lipitori)
Mollusca Monoplacofore, Bivalve, Gastropode, 95.000
Cefalopode

ECDYSOZOA
Nemathelminthes Viermii filiformi: nematodele si grupurile 25.000
inrudite
Arthropoda Artropode:
Crustacei 50.000
Hexapode 1.000.000
Miriapode 14.000
Chelicerate: crabul-potcoavă, arahnide 89.000

DEUTEROSTOMA
Echinodermata Echinoderme: crinoide (crini de mare), 7.000
stele de mare, arici de mare, castraveţi de
mare
Chordata
Urocordate (Tunicate; ex. ascidiile) 3.000
Cefalocordate (Amphioxus, 30
Branchiostoma)
Vertebrate: ciclostomi, peşti cartilaginoşi, 52.000
peşti osoşi, amfibieni, reptile, păsări,
mamifere

36