Edward Hallet Carr – Istoricul si datele sale

traducere (aproximativa) de Calin Goina

(…)

Secolul nouasprezece a fost o perioada grozava pentru date [facts]. “Tot ceea ce vreau” zice
domnul Gradgind in “Hard Times”1. “sunt date… Doar datele conteaza in viata”. In mare, istoricii
secolului XIX au fost de acord cu el. Cand, in 1830, Ranke, intr-o miscare legitima de protest impotriva
istoriei moralizatoare, a spus ca sarcina istoricului este ‘pur si simplu sa spuna lucrurile cum au fost” (wie
es eigentlich gewesen) acest aforism nu foarte profund a avut un succes uluitor. Trei generatii de istorici
germani, britanici si chiar francezi au pornit la lupta intonanand cuvintele magice „wie es eigentlich
gewesen” ca o incantatie – cu rostul, ca al tuturor incantatiilor- de a-i scuti de obositoarea obligatie de a
gandi cu capul lor. Pozitivistii, nerabdatori sa-si afirme pretentia ca istoria e o stiinta, si-au pus toata
greutatea in spatele acestui cult al datelor. Mai intai se stabileste care sunt datele, au zis pozitivistii, si
apoi se trag concluziile pe baza lor. In Marea Britanie aceasta viziune asupra istoriei s-a potrivit perfect
cu traditia empiricista care a dominat filosofia britanica de la Locke la Bertrand Russell. Teoria empirca a
cunoasterii presupune perfecta separare dintre obiect [-ul cunoasterii] si subiect [-ul care incearca sa
cunoasca]. Datele, ca impresii asupra simturilor, ating subiectul [omul] din exterior, si sunt
independente de constiinta lui. Procesul de receptie e pasiv: abia dupa ce datele au fost receptate, omul
actioneaza asupra lor. Scurtul Dictionar Oxford, o opera utila dar tendentioasa a scolii de gandire
empirice, marcheaza clar separarea celor doua procese, definind datele drept: „un dat al experientei,
distinct de concluzii”. Aceasta este ceea ce am putea defini ca viziunea simtului comun asupra istoriei.
Istoria consista dintr-un corp de date bine stabilite. Aceste date sunt disponibile istoricilor in
documente, inscriptii si asa mai departe, cum sunt peștii in cosul vanzatorului. Istoricul le aduna, le ia cu
el acasa, le gateste si le serveste cu ce maniera ii convine lui. [Istoricul] Acton, ale carui preferinte
culinare erau austere, le dorea servite simplu. In scrisorile in care le dadea instructiuni celor care scriau
prima Cambridge Modern History el enuntat cerinta „[istoria bataliei de la] Waterloo trebuie sa fie
[scrisa] asa ca sa satisfaca pe francezi, englezi, germani si pe olandezi, si ca nimeni sa nu poata banui,

1
Romanul lui Dickens [CG]
fara sa aiba acces la lista editorilor cartii, unde episcopul de Oxford s-a oprit din scris, si unde Faribairn,
sau Gasquet, Liebermann sau Harrison au continuat” [sa scrie acea istorie]. Chiar Sir George Clark, in
ciuda atitudinii sale critice fata de Acton, a contrastat „miezul tare al datelor” in istorie cu „pulpa care le
inconjoara, constituita din interpretari nu foarte solide” – uitand, se pare, ca partea de pulpa, moale, a
fructelor e mult mai folositoare decat samburele tare. Mai intai stabileste clar datele si mai apoi afunda-
te, pe riscul tau, in nisipurile miscatoare ale interpretarii – aceasta este invatatura ultima a scolii istorice
empirice, ‚de-bun-simt’. Aduce in minte dictonul favorit la marelui jurnalist liberal C. P. Scott: „Datele
sunt sacre, opinia e libera”.

Acum, e destul de limpede ca asta nu ține. Nu o sa ma apuc acum sa intru intr-o discutie
filosofica asupra naturii cunostintelor noastre despre trecut. Haideti sa presupunem, pentru treaba
noastra de acum, ca datele potrivit carora Cezar a trecut Rubiconul, sau ca in mijlocul camerei sta o
masa sunt date de acelasi tip, ca amandoua aceste date intra in constiinta noastra in acelasi mod, sau in
moduri asemanatoare, si ca ambele au acelasi caracter obiectiv –in relatie cu persoana care le ia la
cunostinta. Dar, chiar acceptand aceste presupuneri grosiere si nu tocmai plauzibile, judecata noastra da
de o dificultate, si anume aceea ca nu toate datele despre trecut sunt date istorice, sau sunt tratate
astfel de catre istoric. Care sunt criteriile care deosebesc intre date sau fapte care sunt istorice, si alte
date despre trecut?

Ce este aceea o data istorica? Aceasta este o intrebare esentiala la care trebuie sa ne uitam cu
ceva mai multa atentie. Potrivit simtului comun exista o serie de date esentiale, care sunt aceleasi
pentru toti istoricii, si care formeaza, ca sa spun asa, coloana vertebrala a istoriei. Faptul, de exemplu
care ne spune ca batalia de la Hastings a avut loc in 1066. Dar aceasta perspectiva invita doua observatii.
Prima, este ca nu astfel de date constituie ocupatia principala a istoricului. Este fara indoiala important
sa stii ca o batalie importanta a avut loc in 1066 si nu in 1065 sau 1067, si ca a avut loc la Hastings si nu
la Eastbourne sau la Brighton. Istoricul nu trebuie sa greseasca. Dar cand apar probleme de acest tip, imi
vine in minte remarca lui Housman potrivit careia ‚precizia e o datorie, nu o virtute’. A lauda un istoric
pentru precizia datelor sale e ca si cum ai lauda un arhitect ca a folosit bârne bine uscate, sau ca a
amestecat asa cum trebuie cimentul pentru casa. [Precizia] Este o conditie necesara pentru munca
istoricului, dar nu e cea esentiala. Tocmai pentru treburi de acest tip istoricul e indreptatit sa se bazeze
pe ceea ce se numesc ‚stiintele auxiliare’ ale istoriei: arheologia, epigrafia, numismatica, cronologia, etc.
Nu se cere istoricului sa aiba deprinderile specifice care ii ingaduie unui expert sa determine originea si
perioada unui fragment de ceramica, sa descifreze o inscriptie obscura sau sa faca niste calcule
astronomice complexe pentru a stabili o data precisa. Aceste asa-zise date-de-baza, care sunt la fel
pentru toti istoricii, tin de regula de acea categorie de materii prime ale istoricului, mai degraba decat
ale istoriei.

A doua obsevatie este aceea ca nevoia de a stabili aceste date de baza nu izvoraste din vreo
calitate specifica acestor date, ci pe o decizie a priori [luata dinainte] a istoricului. In ciuda dictonului lui
J. P. Scott, fiecare jurnalist stie ca cea mai eficienta cale de a influenta opinia este de a selecta si ‚aranja’
cele mai potrivite date. Se zicea, pe vremuri, ca faptele vorbesc. Aceasta, desigur, nu e adevarat. Faptele
vorbesc doar cand istoricul le invoca: el este cel care decide ce fapte prezinta, in ce ordine, si in ce
context. Cred ca unul din personajele lui Pirandello a spus ca datele sunt ca un sac – nu sta in picioare
pana nu pui ceva in el. Singurul motiv pentru care ne intereseaza ca o batalie a avut loc la Hastings in
1066 il constituie faptul ca ca istoricii considera aceasta ca un eveniment istoric major. Istoricul este cel
care a decis, din motive care il privesc, ca faptul ca Cezar a trecut acel mic rau, Rubiconul, este un fapt
istoric, pe cand trecerea aceluiasi Rubicon de catre milioane de alti oameni, inainte si dupa Cezar nu
intereseaza pe nimeni. Faptul ca ai intrat in aceasta cladire acum jumatate de ora, venind pe jos, pe
bicicleta sau cu masina este o data despre trecut, la fel cu cea care ne spune ca Cezar a trecut Rubiconul.
Istoricii, insa, o vor ignora, probabil. Talcott Parsons a numit stiinta „un sistem selectiv de orientari
congnitive catre realitate” Ar fi putut, poate sa fie spus mai simplu. Istoria este, cu siguranta, asa ceva.
Istoricul este, cu necesitate, selectiv. Credinta intr-un miez tare al faptelor istorice care exista obiectiv si
independent de interpretarile istoricului este o eroare strigatoare la cer, insa o eroare foarte dificil de
eradicat.

Haideti sa aruncam o privire asupra procesului prin care un dat din trecut este transformat intr-
un dat istoric. In Stalybridge Wakes in 1850 un vanzator de turta dulce a fost, ca urmare a unei certe
minore, omorat de catre o gloata infuriata. Constituie acesta un fapt istoric? Acum un an as fi raspuns
fara ezitare ca „nu”. Stim despre el pentru ca a fost mentionat, de catre un martor ocular, in niste
memorii putin cunoscute, dar nu a fost niciodata considerat demn de a fi mentionat de catre nici un
istoric. Acum un an, Dr. Kitson Clark l-a citat intr-una din conferintlele sale Ford la Oxford. Il face acest
lucru sa devina un fapt istoric? Nu inca, as zice. Situatia prezenta a acestui dat este aceea ca a fost
propus ca membru al clubului select al faptelor istorice. Acum el asteapta pe cineva sa-l sprinjine si
asteapta sponsori. Se poate ca in cursul urmatorilor ani sa vedem acest dat aparand intai in niste note
de subsol, apoi in texte, articole si carti despre Anglia secolului nouasprezece, si ca, in douazeci sau
treizeci de ani, el sa devina un fapt istoric bine stabilit. Pe de alta parte, se prea poate ca nimeni sa nu il
ia in considerare, si el sa recada in zona gri a faptelor non-istorice trecute, de unde Dr. Kitson Clark a
incercat vitejeste sa-l salveze. Ce va decide care din aceste doua lucruri se va intampla? Aceasta atarna,
cred eu, de un lucru: daca teza, sau argumentul in sprijinul carora dr. Kitson Clark a citat acest incident
va fi acceptata de alti istorici ca valida si rezonabila. Statutul de fapt istoric va atarna, asadar, de o
chestiune de interpretare. Acest element de interpretare este cuprins in oricare din datele istorice.

Imi ingaduiti o amintire personala? Cand am studiat istoria antica la aceasta universitate
[Oxford] cu multi ani in urma, am avut ca tema speciala „Grecia in perioada razboaielor persane”. Am
adunat 15 sau 20 de volume la mine pe rafturi si am considerat ca de la sine inteles ca acolo,
inmagazinat in acele volume, zaceau toate datele relevante privitoare la subiectul meu. Haideti sa
presupunem –ceea ce e destul de aproape de adevar- ca acele volume contineau toate datele despre
subiect care erau cunoscute la acel timp, sau care puteau fi cunoscute. Nu mi-a trecut niciodata prin cap
prin ce accident, sau proces de faramitare acele putine date au ajuns pana la noi, din miriardele de date
care vor fi fost vreodata cunoscute de cineva, si cum au devenit ele date ale istoriei. Banuiesc ca si in
ziua de astazi, una din lucrurile cele mai fascinante despre istoria antica sau medievala este aceea ca da
iluzia ca avem toate datele la dispozitie: dificila distinctie dintre ‚date ale istorie’ si alte date [mai putin
importante] despre trecut dispare, pentru ca putinele date care ne-au ramas [din acele timpuri] sunt
toate date istorice. Dupa cum spunea Bury, care a studiat ambele perioade, „datele noastre despre
istoria antica si medievala sunt impanzite de lacune”. Istoria a mai fost numita un imens puzzle, cu o
multime de piese lipsa. Dar marea problema nu o consitutie lacunele [piesele lipsa]. Imaginea noastra
despre Grecia secolului cinci inainte de Christos e insuficienta nu atat din cauza ca atat de multe bucati
de informatie au fost pierdute in timp, ci pentru ca este, in mare, imaginea pe care o aveau un grup
restrans de persoane care locuiau in Atena. Stim destul de mult despre cum arata Grecia secolului cinci
inainte de Christos in ochii unui cetatean atenian; dar nu stim aproape nimic despre cum arata ea in
ochii unui a din Sparta, din Corinth sau din Theba – ca sa nu mai zic nimic despre persani, sclavi sau
locuitorii Atenei care nu erau cetateni. Imaginea noastra a fost selectata dinainte, si setata pentru noi,
nu atat printr-un accident, cat datorita unor oameni care, constient sau inconstient, impartasau o
anumita perspectiva, si care au considerat ca datele care confirmau acea perspectiva merita sa fie
amintite. La fel, cand citesc intr-o istorie moderna a Evului Mediu ca oamenii din Evul Mediu erau foarte
preocupati de religie, ma intreb cum am ajuns sa stim asta, si daca e adevarat. Ceea ce stim ca date
despre istoria medievala sunt cele care au fost selectate pentru noi de generatii intregi de cronicari care
erau toti, profesional, legati de teoria si practica religiei, si care, prin urmare, gaseau ca religia e extrem
de importanta, si care ne-au pastrat tot ce se leaga de religie, si mai nimic altceva. Imaginea taranului
rus, ca fiind profund religios, a fost sfaramata de revolutia de la 1917. Imaginea omului medieval, ca
fiind profund religios, fie ca e corecta sau nu, e indestructibila, pentru ca aproape toate datele
cunoscute despre el au fost selectate de catre oameni care credea asta, si care voiau ca si altii s-o
creada. O gramada de alte date, in care am fi putut, poate gasi evidenta pentru contrariu, a fost pierduta
pentru totdeauna. Mana moarta a generatiilor trecute de istorici, scribi si cronicari a hotarat, fara
putinta de intoarcere, modul in care vedem trecutul. „Istoria pe care o citim” scrie profesorul
Barraclough, el insusi un medievalist, „desi bazata pe fapte, nu este, ca sa vorbim sincer, deloc factuala,
ci o serie de judecati acceptate”.

Dar haideti sa ne intoarcem catre un alt, la fel de grav, necaz la istoricului modern. Istoricul
antichitatii sau al evului mediu poate fi recunoscator pentru vastul proces de atriție care, de-a lungul
anilor, i-a pus la dispozitie un corpus manajabil de date istorice. Dupa cum Lytton Strachey o zicea in
modul lui rautacios „ignoranta este cea dintai cerinta pentru un istoric, ignoranta care simplifica, care
clarifica, are alege, si care omite”. Cand ma bate gandul, cum mi se intampla uneori, sa invidiez extrema
competenta a colegilor care scriu istorie antica sau medievala, imi gasesc iute consolarea in gandul ca ei
sunt atat de competenti mai ales pentru ca ei sunt atat de ignoranti despre subiectul lor. Cel care scrie
istorie moderna nu se poate bucura de niciunul din avantajele acestei ignorante implicite. El trebuie sa
cultive aceasta ignoranta necesara – cu atat mai mult cu cat se apropie de timpurile sale. Lui ii revine
sarcina dubla de a descoperi putinele datele seminificative si de a le transforma in date istorice, si de a
da la o parte multimea de date neglijabile, care nu tin de istorie. Insa aceasta constituie exact inversul,
contrariul ereziei secolului nouasprezece potrivit careia a face istorie n-ar fi decat sa aduni un numar cat
mai mare de date obiective si irefutabile. Oricine insa se lasa prada acestei erezii va realiza ca nu-i
ramane decat fie sa renunte la istorie ca la ceva prost facut, si sa se apuce de colectionat timbre sau de
alta forma de a colectiona vechituri, sau sa intre intr-o casa de nebuni. Aceasta e erezia care in ultima o
sunta de ani a avut urmari atat de devastatoare asupra istoricului modern, producand in Germania, in
Marea Britanie si in Statele Unite o vasta, in crestere, masa de istorii factuale, aride ca praful, monografii
extrem de specializate scrise de pretinsi-istorici care stiu din ce in ce mai multi despre din ce in ce mai
putin, scufundati fara urma intr-un ocean de date. Banuiesc ca aceasta erezie –mai curand decat
presupusul conflict intre liberalism si loialitatea lui pentru catolicism- care l-a facut pe Acton sa nu scrie
istorie. Intr-unul din primele lui eseuri el spunea despre profesorul lui Dollinger: „El nu scria atunci cand
materialele pe care le avea la indemana nu erau perfecte, si pentru el materialul nu era niciodata
perfect”. Acton, cu siguranta, a pronuntat aci un verdict anticipativ despre el insusi, asupra acelui straniu
fenomen care a facut din el un istoric pe care multi il vad ca cel mai distins ocupant al postului de
pozitiei de Profesor Regius in Istorie Moderna pe care aceasta universitate [Oxford] l-a avut vreodata –
dar care n-a scris istorie. Acton si-a scris propriul epitaf in nota introductiva a primului volum al
Cambridge Modern History, care a fost publicat la scurt timp dupa moartea sa, unde deplangea cerintele
care il apasa pe istoric „amenintand sa-l transforme dintr-un literat, un scriitor, intr-un colectionar de
date care scrie o encicolpedie”. Ceva mersese rau de tot. Ce n-a mers a fost tocmai credinta in neobosita
si si nesfarsita acumulare de date solide ca fundatie a istoriei, credinta ca datele vorbesc, si ca pur si
simplu nu putem aduna prea multe date, o credinta care la acel moment era atat de ne-pus-sub-semnul-
intrebarii incat putini istorici au crezut necesar –si unii mai cred inca ca nu e deloc necesar- sa se intrebe:
„Ce e istoria?”

Acest fetișism al datelor specific secolului nouasprazece a fost completat si justificat de un

fetișism al documentelor. Documentul era Chivotul Legământului din templul datelor. Istoricul,
respectuos, se apropia de ele cu capul plecat, si vorbea despre ele, despre documente, cu glasul infiorat
de maretia lor. Daca e scris in documente, asa este. Dar ce ne spun aceste documente, daca ne aplecam
asupra lor, aceste decrete, tratate, registre de impozite, cataloage oficiale, corespondenta de stat,
scrisori private sau jurnale? Nici un document nu ne poate spune mai mult decat a gandit autorul - ce a
crezut acesta ca s-a intamplat, ce a crezut el ca ar fi trebuit sa se intample, sau se va intampla, sau
poate, doar ceea ce el a vrut ca altii sa creada ca el crede, sau doar ceea ce el a crezut ca a crezut. Nimic
din toatea astea nu inseamna nimic pana cand istoricul se apuca sa lucreze cu documentul si sa-l
descifreze. Datele, fie ca vin din documente sau nu, raman sa fie analizate de istoric inainte ca el sa le
poata folosi: iar modul in care el le foloseste este, daca pot sa ma exprim asa, procesul prin care el le
proceseaza.

Dati-mi voie sa ilustrez ceea ce vreau sa spun printr-un exemplu pe se intampla ca-l cunosc bine.
Cand Gustav Stresemann, ministrul de externe al Republicii de la Weimar, a murit in 1929, ne-a lasat o
enorma masa -300 de cutii pline- de hartii, oficiale, semi-oficiale si private, mai toate avand legatura cu
cei sase ani ca ministru de externe. Prietenii si rudele sale au considerat, natural, ca un monument
trebuie sa fie inchinat memoriei unui om atat de mare. Credinciosul lui secretar, Bernhardt s-a apucat de
treaba, si in trei ani au aparut trei volume masive, fiecare de cate 600 de pagini, de documente selectate
din cele 300 de cutii, cu titlul impresionant de Stresemanns Vermaechtnis (Mostenirea lui Stresemann).
Daca lucrurile ar fi urmat cursul lor natural documentele cu pricina ar fi mucegait in vreo privnita sau in
vreun pod si ar fi disparut pentru totdeauna; sau poate, peste 100 de ani vreun istoric curios ar fi dat
peste ele si s-ar fi apucat sa le compare cu textul lui Bernhardt. Ceea ce s-a intamplat de fapt a fost mult
mai dramatic. In 1945 documentele au cazut in mainile americanilor si britanicilor care le-au fotocopiat
si au pus fotocopiile la dispozitia cercetatorilor la Public Record Office in Londra si la National Archives in
Washington, asa incat, daca avem destula curiozitate si rabdare putem vedea exact ce-a facut
Bernhardt. Ce a facut acesta n-a fost nici neobisnuit nici deosebit de surprinzator. Cand Stresemann a
murit, politica sa in raport cu Vestul parea sa fi fost incununata de o serie de succese uluitoare –
[tratatul de la] Locarno, primirea Germaniei in Liga Natiunilor, planurile Dawes si Young si imprumuturile
americane, retragerea armatelor aliate de ocupatie din zona Rinului. Aceasta a parut partea importanta,
si fructuoasa a politicii externe a lui Stresemann, si nu e neasteptat ca ea e supra-reprezentata in
selectia documentelor facuta de Bernhardt. Politica fata de Est a lui Stresemann, pe de alta parte,
relatiile sale cu Uniunea Sovietica pareau sa nu fi dus nicaieri, si cum gramezi de documente despre
negocieri care nu produsesera decat rezultate neglijabile nu pareau prea interesante, si nu adaugau cu
nimic la reputatia lui Stresemann, procesul lor de selectie a fost mai riguros. De fapt Stresemann a
dedicat o atentie mult mai constanta si mai grijulie relatiilor cu Uniunea Sovietica, si ele au jucat un rol
mult mai mare in politica lui externa vazuta ca un intreg, decat si-ar putea imagina cititorul
documentelor selectate de Bernhardt. Cu toate astea, volumele lui Bernhardt sun de preferat, in
comparatie cu multe colectii de documente pe care se bazaza istoricul in munca lui obisnuita.

Dar acesta nu e sfarsitul povestii mele. La putin timp dupa publicarea volumelor lui Bernhardt,
Hitler ajunge la putere. Numele lui Stresemann a fost pus pe lista neagra in Germania, si volumele au
fost retrase din circulatie: multe, poate majoritatea trebuie sa fi fost distruse. Astazi „Mostenirea lui
Stresemann” e o carte mai curand rara. Insa, in Vest, reputatia lui Stresemann a ramas nestirbita. In
1953 un editor englez a dat tiparului o traducere abreviata a lucrarii lui Bernhardt, o selectie a selectiei
facute de Bernhardt, omitand poate cam o treime din documentele originale. Sutton, un bine-cunoscut
traducator din germana, si-a facut treaba bine si cu competenta. Versiunea engleza, explica el in prefata,
este „usor mai concentrata, dar asta numai neincluzand o parte din material care, s-a considerat, avea
de-a face cu lucruri mai curand efemere... care n-ar fi de interes pentru cititorii sau cercetatorii englezi.”
Si asta e de inteles. Insa, rezultatul a fost ca politica estica a lui Stresemann, care era deja prost
reprezentata in versiunea lui Bernhardt, e pierduta inca si mai mult din vedere, iar Uniunea Sovietica
apare in volumul Sutton mai curand ca un intrus ocazional si mai curand nedorit in politica externa
predominant Vestica a lui Stresemann. Cu toate acestea, putem spune cu siguranta ca, cu exceptia a
putini specialisti, Sutton si nu Bernhardt – si cu atat mai putin documentele insele- reprezinta pentru
lumea Vestica vocea autentica a lui Stresemann. Daca documentele ar fi disparut in 1945 in timpul
vreunui bombardament, si daca volumul lui Bernhardt ar fi disparut, autenticitatea si autoritatea
selectiei lui Sutton n-ar fi fost niciodata pusa la indoiala. Foarte multe din colectiile de documente
acceptate cu recunostinta de istorici in locul originalelor pierdute nu se bazeaza pe vreo temelie mai
solida decat aceasta.

Dar as vrea sa duc aceasta poveste inca si mai departe. Haideti sa uitam de Bernhardt si de
Sutton si sa fim recunoscatori ca putem, daca dorim, sa consultam documentele originale ale unui
participant de frunte la cateva din cele mai importante evenimente din istoria recenta a Europei. Ce ne
spun documentele? Printre altele ele contin note ale catorva sute de conversatii pe care Stresemann le-
a avut cu ambasadorul sovietic in Berlin, si cam douazeci cu Cicerin [ministrul afacerilor externe a URSS].
Aceste note au ceva in comun. Ele il prezinta pe Stresemann ca luand partea leului din conversatie, si
arata ca argumentele lui au fost, invariabil, bine prezentate, patrunzatoare, in vreme ce argumentele
celui cu care vorbea erau, in mare parte partiale, confuze si neconvingatoare. Aceasta este o
caracteristica familiara a tuturor notelor care inregistreaza conversatii ale diplomatilor. Documentele nu
ne spun ce s-a intamplat, ci doar ceea ce Stresemann a crezut ca s-a intamplat, sau ceea ce el a vrut ca
altii sa creada ca s-a intamplat, sau ceea ce el insusi a vrut sa creada ca s-a intamplat. Nu Sutton si nici
Bernhardt, ci Stresemann este cel care a inceput procesul de selectie. Si, daca am avea, de exemplu,
notele pe care le-a luat Cicerin dupa aceleasi conversatii, inca am afla din ele ce-a crezut Cicerin, iar ceea
ce s-a intamplat de fapt ar trebuie sa fie reconstruit in mintea istoricului. Desigur, datele si documentele
sunt esentiale pentru istoric. Dar nu trebuie sa fie fetișizate. Ele, in sine, nu constituie istoria, ele, in sine,
nu ne dau nici un raspuns gata-facut la aceasta obositoare intrebare: Ce este istoria?