PRUTUL

* REVISTĂ DE CULTURĂ * HUŞI *

Serie nouă, Anul IX (XVIII), Nr. 2 (64) / 2019 * Fondator Costin CLIT

1
 Acest număr al revistei este tipărit cu sprijinul financiar al Casei de Cultură
„Alexandru Giugaru” din Huși și Consiliului local.

ISSN 1582 – 618X

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC
Cercetător dr. Silviu VĂCARU
Profesor dr. Theodor CODREANU

COLECTIVUL REDACŢIONAL:
Redactor şef: Costin CLIT
Dr. Lucian-Valeriu LEFTER
Tehnoredactor: Lucian CLIT
E-mail:costinclit@yahoo.com
2
 CUPRINS

STUDII ȘI ARTICOLE

Unele considerații referitoare la locuințele Cucuteni A-B din situl de la Ripiceni- 5

Holm/Telescu, județul Botoșani (2010-2019) – Dumitru Boghian, Aurel
Melniciuc, Eduard-Gheorghe Setnic, Sergiu-Constantin Enea
Construcţia de stat între memoria izvoarelor şi tradiţia istorică. Întemeierea 31
Moldovei – Ştefan S.Gorovei
„Misterele” onomastice ale Iașilor (XI) – Mircea Ciubotaru 39
24 Ianuarie – Gheorghe Cliveti 57
Școala din Lipovăț, de la înființare până la construirea localului propriu – 61
Gherghe Baciu
Comucidul – Nicolae Rusu 69

MEMORIA GENEALOGICĂ

Îndreptări și precizări la istoria neamului Gonata. Din arhiva boierului de la 77

Zberoaia – Mihai Anatolii Ciobanu
G. T. Kirileanu – noi mărturii epistolare (II) – Ștefan S. Gorovei 105

DOCUMENTE

Boieri și moșii de pe Valea Crasnei, ținutul Vaslui. Familia Miclescu – 131

documente inedite (sec. XVII-XVIII) – Costin Clit
Documentele satului Giurcani din ținutul Fălciului (II) – Lucian-Valeriu Lefter 203
Jurnalul de război al profesorului Ștefan Bujoreanu – Cristian-Dragoş Căldăraru 217

DĂINUIREA VALORILOR

Ella Negruzzi (1876-1948). Prima femeie avocat pledant din România – Iulian 289
Pruteanu-Isăcescu
Nicolae Rusu – Theodor Codreanu 293

RECENZII ȘI NOTE BIBLIOGRAFICE

File de istorie. Mănăstirea Florești. Album – monografie, de preot Geani 301

Mocanu (coordonator editorial), Vaslui, S.C. Imprimare S.R.L., 2019 – Costin
Clit
Iгор Лильо, Греки на територiï Руського воеводства у XV-XVIII ст., Львiв, 308
2019 – Valentin Constantinov
Preot Dr. Ioan Dură, Istorie bisericească. Studii și articole, Onești, Editura 309
Magic Print, 2019 – Florin Marinescu
„Horeb” Revistă anuală de spiritualitatea și actualitate, nr. 1, decembrie 2019, 312
Huși, Editura Horeb – Theodor Codreanu

3
 CONSTRUCŢIA DE STAT ÎNTRE MEMORIA IZVOARELOR
ŞI TRADIŢIA ISTORICĂ. ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI*

Ştefan S. GOROVEI

Amintirii celor care au luminat şi aceste căi:

Neagu Djuvara (1916–2018) şi
Şerban Papacostea (1928–2018)

Se întâmplă, uneori, că fapte, întâmplări, evenimente ale căror imagini sunt bine şi
de îndelungă vreme fixate în memoria Istoricului – dacă nu şi în memoria colectivă – ajung
să fie gândite într-un alt mod decât acela care a dus la respectiva lor fixare. Perspectiva
nouă se poate să aducă o imagine nouă, nu neapărat mai valabilă (adică mai coerentă,
consistentă şi credibilă) decât cea veche, dar prin însuşi faptul că propune altă versiune, ea
constituie o provocare şi, din acest punct de vedere, poate să fie binevenită.
Pe urmele sugestiei lui Arthur Coleman Danto, aduse în orizonturile noastre de
neuitatul Neagu Djuvara1, vedem că există, de fapt, trei istorii: una este cea care a fost, cea
reală, actualitatea la modul trecut (History as Actuality), la care nu vom avea niciodată
acces pentru că nu o putem examina în laboratorul nostru, ea reprezentând o experienţă
unică şi irepetabilă; a doua este istoria înfăţişată de rămăşiţele celei dintâi, a căror
supravieţuire a fost întotdeauna întâmplătoare: mărturii scrise, mărturii vizuale, artefacte,
păstrate ca într-un mare muzeu răvăşit de oameni şi de timpuri (History as Record); şi, în
sfârşit, cea de-a treia este istoria scrisă de istorici prin interpretarea respectivelor rămăşiţe
(History as Thought). Ceea ce istoricii scriu pe baza informaţiilor oferite de History as
Record poate fi – şi mă tem că deseori este – un fel de creatură a doctorului Frankenstein.
Nu mai puţin, însă, orice înfăţişare „nouă”, pornită inevitabil dintr-o perspectivă
unilaterală, poate să devină şi ea un fel de anamorfoză a realităţii trecute, care rămâne
incognoscibilă wie es eigentlich gewesen ist (după celebra formulă a lui Leopold von
Ranke). Şi atunci, ne aflăm ca în faţa Ambasadorilor lui Holbein cel Tânăr, unde craniul
anamorfozat te poate duce cu gândul la orice altceva decât la ceea ce este în realitate.
Cercetătorului onest nu-i rămâne decât să se ţină strâns de izvoare, de acea History
as Record, cu riscul de a deveni un dr. Frankenstein. Chiar şi aşa, el nu poate fi oprit – este
chiar silit – să pună la contribuţie imaginaţia sa pentru a unifica şi a da viaţă frânturilor de
realităţi. Dar nevoia de a insufla viaţă, de a apropia imaginile înţepenite, mumificate, ale
unui trecut îndepărtat pentru a le înţelege mai bine, au simţit-o şi predecesorii istoricilor de
ieri şi de azi.
Ingenioasă şi corectă, schema lui Arthur Danto îngăduie să strecurăm între ceea ce
constituie History as Record ceva la care nu se putea gândi un om aparţinând unei naţiuni a
cărei istorie începe şi se desfăşoară în cu totul alt chip decât istoria noastră: tradiţia istorică.
Pentru începuturile statului moldovenesc – a cărui constituire a fost o preocupare constantă

* Comunicare la Sesiunea Anuală a Institutului de Istorie „N. Iorga” (Bucureşti, 6 decembrie 2018)
cu tema Memoria istorică şi construcţia socială a trecutului.
1
Arthur Coleman Danto (1924–2013), Analytical Philosophy of History, Cambridge University
Press, Cambridge, 1965; apud Neagu Djuvara, Există istorie adevărată ? Despre „relativitatea
generală” a istoriei. Eseu de epistemologie, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2004, p. 16–17.
31
a regretatului Şerban Papacostea – nu avem nimic similar mărturiilor generate de
descălecatul lui Wilhelm Cuceritorul, nici o tapiserie de la Bayeux, nici o Domesday Book:
nici Dragoş vodă, nici Bogdan vodă nu au lăsat nimic pentru History as Record. Aveau
dreptate cronicarii să se plângă de lipsa surselor după care să povestească istoria acelor
timpuri („nu să află scris nimic”), lăsând vinovăţia în seama neaşezării, a neorganizării 2:
„Cunoaşte-se că au fostu neaşezaţi şi de curându, de n-au avut
cine scrie; nici vecinii, carii nimica n-au lăsatu neînsemnatu, n-au ştiut
de dânşii să scrie”.
La vremea când au trebuit să se încropească primele însemnări analistice, în
domnia lui Alexandru cel Bun, mai erau încă în viaţă boieri dintre cei care apucaseră a sluji
primilor domni; mâna de viteji care se află în documente (Costea, Grozea, Dragoş, Drăgoi,
Ioanăş încă de la 13993, sau pan Ţiban, despre care tot atunci se spune expres că „a slujit
întru sfinţi odihniţilor părinţilor noştri, lui Petru voievod, şi lui Roman voievod şi lui
Ştefan voievod”, ori Ion cel Bătrân de la Vorona la 14034) deţineau, fără nici o îndoială,
amintiri despre deceniile anterioare – amintiri personale, ori din cele auzite de la părinţii
lor. Nimic din acestea nu răzbate în cronica tocmită la curtea lui Ştefan cel Mare pe la
1473. Toate întâmplările relatate de anonimul franciscan (fragmentul inclus în Chronicon
Dubnicense) ori de Arhidiaconul de Târnave – ca să nu ne referim şi la amănuntele precise
din documentele regale sau papale – nu se regăsesc în însemnările analistice moldoveneşti
care au ajuns până la noi5. Şi totuşi, între aceşti oameni, membri ai sfatului domnesc până
spre 1415, unii ar fi putut povesti cărturarilor de la curte sau de la vreo mănăstire ca
Bistriţa, despre însăşi închegarea acestei instituţii fundamentale a Statului, ori despre
începutul strădaniilor pentru a dota acest stat cu o cârmuire eclesiastică – de rit occidental
(latin) în vremea lui Laţcu vodă, atunci când însuşi împăratul Bizanţului se declarase adept
al Unirii cu Roma, ori de rit oriental (grecesc) în vremea lui Petru I. La urma urmelor, de
ce să ne mirăm de asemenea tăceri, când letopiseţul ales să reprezinte domnia însăşi omite
până şi aducerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava, în 1415 ?! Acest din urmă caz poate
să constituie, însă, şi dovada că, în afară de sursele care au ajuns până la noi, au existat şi
altele: numai dintr-o asemenea sursă pierdută a putut să preia Grigore Ureche anul exact
(1415) al acestui eveniment, în urma căruia tânărul Stat al Bogdăneştilor a fost dotat cu
ceea ce un medievist belgian a numit a patra putere6.
Izvorul care a dat vechii cronici domneşti lista primilor domni, până la 1400, nu
putea să alimenteze o scriere analistică bogată şi viguroasă. Din el, abia s-a putut culege
şirul domnilor şi duratele domniilor – dar nici acestea în totalitate corecte ! – şi un singur
văleat, 6867, adică Anul Domnului 1359, când ar fi venit Dragoş „după un bour la
vânătoare”. Iar acest an, oricât de vânjoase ar fi ambiţiile unor istorici dintre cei
2
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de
P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958,
p. 73.
3
Documenta Romaniae Historica, I (1384–1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi
L. Şimanschi, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 12, nr. 9.
4
Ibidem, p. 24–25, nr. 17; originalul a fost descoperit şi editat de Dalila-Lucia Aramă, în „Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, XVIII, 1981, p. 674-676 (cu foto în p. 675).
5
Pentru toate referințele bibliografice, îmi îngădui să trimit la cartea mea Întemeierea Moldovei.
Probleme controversate, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997 (ediţia a doua,
adăugită, Iaşi, 2014), în care am analizat pe îndelete aceste surse, împreună cu opiniile unora dintre
interpreții lor.
6
Cf. Philippe George, Reliques: le quatrième pouvoir, Les Éditions Romaines, Nice, 2013.
32
nemuritori, nu înseamnă decât potolirea revoltei acelor „români răzvrătiţi” (olachi
rebellantes) prin mâna lui Dragoş de Giuleşti, răsplătit în 1360 pentru contribuţia sa „la
restaurarea ţării noastre moldoveneşti” (in restauratione terrae nostrae molduanae).
Mărturiilor care ar fi putut fi aduse de persoane contemporane cu evenimentele, ori
de cele din generaţia imediat următoare (şi poate au şi fost aduse, dar nu s-au păstrat), le-au
luat locul aşa-zisele tradiţii, adică explicaţiile, fanteziste şi puerile, formulate de cei care
doreau să ştie. Ele au devenit istorice, pentru că au fost puse în scris şi incluse tocmai în
acele scrieri care ar fi trebuit să înfăţişeze, realist şi precis, faptele înaintaşilor. Construcţia
de Stat a căpătat, astfel, ca punct iniţial, rodul întâmplător al unei vânători feudale,
uciderea unui bour, în jurul căreia s-a ţesut o întreagă poveste, poate cu elemente din surse
analistice străine (după opinia d-lui Ovidiu Pecican7). Expediţia militară împotriva tătarilor
s-a metamorfozat în vânătoarea pe care o porneşte „un bărbat înţelept şi viteaz, anume
Dragoş … cu drujína lui”. În vechea Rusie, drujína era ceata din jurul cneazului, cu
atribuţii militare, dar şi de consiliere. Ar fi uşoară tentaţia de a vedea aici germenele
viitorului sfat domnesc, cu vitejii şi supremi consiliarii, dar nu cred că în această imagine
supravieţuieşte cu adevărat amintirea chipului în care s-a produs intrarea lui Dragoş vodă
în Moldova; văd mai degrabă un împrumut literar. Pentru aceste împrejurări, acelaşi izvor
(Cronica moldo-rusă8) transmite o imagine paşnică şi constructivă, învăluită într-o aură
idilică, de basm, despre frumuseţea locurilor, cu râuri şi izvoare, „la marginea ţinuturilor în
care rătăceau tătarii”: nu luptele cu tătarii, în plină desfăşurare la acea vreme de început a
domniei lui Ludovic cel Mare, ci doar vaga prezenţă a acestor cuceritori păgâni, undeva, la
nişte hotare imprecise. Nici ciuma nu bântuie în aceste aşa-zise tradiţii, deşi prezenţa ei în
ţinuturile stăpânite de tătari tocmai la acele hotare este pomenită chiar în 1346, înaintea
plecării regelui în prima expediţie italiană (1347).
Moartea nu o aduc nici tătarii, nici ciuma. Singura moarte o provoacă imolarea
bourului. Este o imagine greu de împăcat cu celelalte tradiţii, păstrate în nordul Moldovei,
dar mai ales cu realităţile care răzbat din adâncurile documentelor: luptele cu tătarii (despre
care din scrisorile papale ştim că se cam isprăviseră în aceste margini încă de pe la 1356),
supravieţuirile toponimice, precum şi dovezile certe ale dislocării vechilor stăpâniri
tătăreşti preluate de descălecători veniţi din Ardeal (cazul satului Tămârtăşinţi < Temirtaş,
devenit Şoldăneşti după ce a fost preluat de Şoldan Petru şi Şoldan Miclăuş < Miklós) 9.
Astfel, cneazul care fusese învestit cu misiunea de a îndepărta pe tătari de hotarele ardelene
ale regatului lui Ludovic cel Mare s-a metamorfozat într-un … păstor10:

7
Ovidiu Pecican, Letopiseţul unguresc. O scriere istorică din Ungaria angevină, Consiliul Judeţean
Cluj, Tribuna, Cluj-Napoca, 2010.
8
În Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată
de P. P. Panaitescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, p. 159–160. Creatorul (compilatorul)
textului pare a sugera existenţa a două personaje purtând acelaşi nume, Dragoş: unul, „bărbat
înţelept şi viteaz”, care a trecut munţii şi a ucis bourul, şi altul, tot „bărbat înţelept”, pe care
maramureşenii veniţi în viitoarea Moldovă, l-au „ales din drujína lor […] şi l-au ridicat domn şi
voievod al lor”.
9
Caz tipic pentru preluarea stăpânirilor tătăreşti de către descălecători sau urmaşii lor direcţi; v., în
acest sens, Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Élites autochtones et allogènes à l’aube de
la Principauté de Moldavie (XIVe–XVe siècles), în Élites chrétiennes et formes du pouvoir (XIII e–
XVe siècle), 2017, sous la direction de Marie-Anna Chevalier et Isabelle Ortega, Classiques Garnier,
Paris. p. 177–191.
10
Grigore Ureche, op. cit., p. 72.
33
 „Într-acei păstori ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi
Dragoş, carile au venit de la Maramoroş, carile să vediia şi mai de
cinste şi mai de folos decâtu toţi, pre carile cu toţii l-au pus mai mare şi
purtătoriu lor”.
Se vede că imaginaţia era în plină desfăşurare: păstor-păstor, dar … „den domnii
Râmului”.
Aşa-zisa tradiţie istorică tace cu desăvârşire când e vorba de adevăratul întemeietor
al Statului, Bogdan I, pentru ale cărui isprăvi trebuie să ne adresăm tot cancelariei angevine
şi Arhidiaconului de Târnave. Luptele pe care Bogdan le va fi purtat pentru a prelua
controlul „căpităniei” organizate de Dragoş între munţi şi Siret, cu urme care par a fi
evidenţiate de cercetările arheologice, ca şi cele pentru a-şi apăra stăpânirea (acestea,
menţionate expres de Arhidiaconul de Târnave), aşezarea unui nou şir de „seniori” cu
nume de datină ardeleană (dintre însoţitorii lui Dragoş ori ai lui Bogdan), aşa cum răsar din
toponimie – toate rămân sub vălul de tăcere al „tradiţiei”.
Ideea că în tradiţia istorică s-ar ascunde transmisiuni orale din străvechime a fost
scumpă unor istorici străluciţi. În realitate, ea nu înseamnă decât înserarea unor informaţii
de sorginte livrescă (precum papa Formosus ori craiul Vladislav al Ungariei ca nepot de
frate al arhiepiscopului Sava al Serbiei11) în împletitura – uneori mai iscusită, alteori mai
şubredă – a unor povestiri (nu relatări !) ca acelea care, mai târziu, în mediul monahal, se
vor defini ca fiind „din spusul părinţilor”. Ca să exprim mai limpede procesul care cred că
a avut loc, reamintesc doar trei cazuri de tradiţii istorice legate de Mănăstirea Putna,
„tradiţii” ale căror origini au putut fi depistate: rolul lui Daniil Sihastrul în întemeierea
mănăstirii, tripticul lui Ştefan cel Mare „adus” de Evdochia de Kiev şi icoana Maicii
Domnului devenită Paleologhina, „dar de nuntă” al Mariei de Mangop. Şi să nu uităm, tot
acolo, Lemnul Sfintei Cruci – tot dar bizantin, fireşte… Toate închegările de acest tip 12
porneau din nevoia pe care cărturarii dintr-un timp sau dintr-altul au simţit-o de a explica
întâmplările despre care scriau. Orişice era acceptabil, orişice căpăta credibilitate din
momentul când pana aşternea povestea pe hârtie („scrisoarea este un lucru veşnic” spune
Costin13; suntem la originea celebrei ziceri „E tipărit, stimabile !”). Gândul că anumite
lămuriri s-ar fi putut căpăta din sursele interne nu se ivise în mintea acestor cărturari –
exemplul cel mai bun îl avem la Miron Costin, care stăpânea satul Şipeniţ, dar nu s-a
gândit că acesta ar putea să aibă vreo legătură cu terra sepenicensis pomenită de Długosz
tocmai în legătură cu începuturile vieţii de Stat în Moldova. A trecut prin Maramureş, a

11
Ladislau cel Sfânt (din dinastia Arpadienilor) domneşte la 1077–1095; cum era să fie nepot de
frate al arhiepiscopului Sava (din dinastia Nemanizilor) de la 1230 ?!
12
Pentru cazurile enumerate, v.: Pr. Constantin C. Cojocaru, Sfântul Daniil Sihastrul, în Grai
maramureşean şi mărturie ortodoxă. Prea Sfinţitului Episcop Justinian al Maramureşului şi
Sătmarului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura Episcopiei Ortodoxe, Baia Mare, 2001,
p. 208–212 (reprodus în idem, Paşi prin secole de istorie bisericească, Editura „Golia”, Iaşi, 2005,
p. 150–156); Maria Magdalena Székely, Tripticul „lui Ştefan cel Mare” de la Mănăstirea Putna, în
„Analele Putnei”, II, 2006, 1-2, p. 105–110; Marina Sabados, Tradiţie şi adevăr istoric. Despre
două icoane emblematice ale Mănăstirii Putna, în „Analele Putnei”, VI, 2010, 1, p. 33–48; Vitalien
Laurent, La prétendue croix byzantine du trésor de Putna, în Académie Roumaine. Bulletin de la
Section Historique, XXV.1, 1944, p. 71–94. O privire de ansamblu, cu alte observaţii şi amănunte:
Ştefan S. Gorovei, Legende, mituri şi poveşti în istoria Mănăstirii Putna, în „Analele Putnei”, IX,
2013, 1, p. 429–443.
13
Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi
glosar de P. P. Panaitescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 243.
34
văzut documente de la sau despre Bogdan voievod, dar nu s-a gândit că i-ar putea fi de
folos în luminarea poveştilor despre neamul moldovenilor.
Cred că cel dintâi şi singurul dintre autorii de cronici care a apelat la izvoare
interne argumentând importanţa lor a fost acela căruia îi datorăm aşa-numita Cronică
paralelă – Vasile Buzilă sau Vasile Buhăescul dar în nici un caz Axinte Uricariul, de
multă vreme mort la vremea când s-a început această scriere. Silindu-se să stabilească
succesiunea şi genealogia domnilor moldoveni din veacul al XIV-lea, acest cămăraş de
izvoade al lui Constantin vodă Mavrocordat, deşi neşcolit decât poate în casa tatălui său, a
căutat şi alte izvoare decât cele folosite în chip obişnuit la facerea şi prefacerea
letopiseţelor, ajungând la documente (le spune hrisoave sau urice) şi la pomelnice: „am
adeverit din hrisoavele lor şi din pomelnicile vechilor mănăstiri” 14; nu i-a trebuit mult ca să
constate contrazicerile dintre aceste trei categorii de surse scrise, ajungând la o ierarhizare
a lor în funcţie de credibilitatea informaţiilor oferite de ele: documentele, pomelnicele şi
apoi cronicile. El spune: „mai de credzut sânt uricile … decât létopisăţâle” 15. Vor mai trece
160 de ani până când un savant francez, care desigur nu l-a citit pe acest obscur scrib al
cancelariei princiare de la Iaşi, va spune acelaşi lucru: „En règle générale, le témoignage
d’une charte vaut contre le témoignage d’un chroniqueur”16.
E drept că acelaşi autor a preluat, pentru compilaţia sa, şi un text pe care azi îl
socotim ca reflectând tradiţii, unele probabil foarte vechi, relative la autonomia Bisericii
Moldovei: aşa-zisa povestire a mitropolitului Gheorghe al IV-lea. Era însă un document,
care tocmai fusese creat (autorul a păstorit între c. 1722 şi c. 1729) şi încă unul care emana
de la cea mai înaltă autoritate eclesiastică a ţării. Importanţa acestei mici scrieri a fost,
recent, exagerată şi, în acelaşi timp, relativizată17. Subiectul ei în sine merită o tratare mai
aprofundată, iar sursele pe care ea poate să le indice trebuie privite cu mai multă luare-
aminte.
La tradiţiile colportate de cronicari s-au adăugat, din păcate, interpretările unor
istorici, care au preferat să interpreteze memoria izvoarelor într-un chip particular. Ideea că
Statul constituit prin acţiunile lui Dragoş şi Bogdan a fost precedat de anumite formaţiuni
(cândva numit prestatale) este de dată veche şi nu mi se pare neacceptabilă în sine.
Exagerările şi deformările la care izvoarele au fost supuse au creat, fără îndoială, imagini
strâmbe18; eliminarea „anamorfozelor” de acest tip rămâne, însă, pe masa de lucru a
cercetătorului. Mi se pare că o culme a viziunilor deformatoare a fost atinsă acum mai bine

14
Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, I, ediţie critică şi studiu
introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1993, p. 6. Atrag şi aici atenţia
asupra faptului că autorul acestei monumentale scrieri, concepute după 1730, nu poate fi în nici un
caz Axinte Uricariul, care era mort încă de pe la 1722-1723. Editorul însuşi a mărturisit
nesiguranţa sa cu privire la această paternitate: „Am şi eu unele îndoieli şi nu pot jura că Axinte este
sigur autorul Cronicii paralele” (p. XLVIII, nota 210). Am răspuns, demontând încă o dată
paternitatea aceasta falsă: Ştefan S. Gorovei, Un autor, o operă, un editor, în „Cronica”, an.
XXVIII, nr. 15 (1371) din 1-15.VIII.1993, p. 7 (reluat în idem, Între istoria reală şi imaginar.
Acţiuni politice şi culturale în veacul XVIII, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2003, p. 231–236).
15
Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, cit., p. 44.
16
Arthur Giry (1848–1899), în fundamentalul său Manuel de diplomatique, Librairie Hachette, Paris
1894, (prefaţa datată novembre 1895 !) p. 5.
17
Dan Zamfirescu, O capodoperă a literaturii române din secolul al XVIII-lea, în „Revista de
Istorie şi Teorie Literară”, X, 2016, 1-4, p. 803–103.
18
V., în acest sens, Alexandru Pînzar, „Formaţiuni prestatale” în nordul Moldovei. O nouă analiză,
în AŞUI, Istorie, s.n., LX, 2014, p. 79-89.
35
de trei decenii de un istoric bucureştean, care a „reuşit” să dea o imagine frankenstein-iană
(dacă mi se îngăduie această formulă) istoriei Moldovei dinainte de 140019:
„voievozii Bogdan, Laţcu, Ştefan, Petru, Roman, Costea,
Giurgiu, Iuga, Alexandru şi Bogdan <sunt> atestaţi în Moldova între
anii 1359 şi 1400 şi domnind de multe ori concomitent. Astfel, Dragoş
din Giuleşti (1344/1345–1360) şi rudele sale Sas şi Balc (1359–1365)
se află la Baia, Bogdan din Cuhea (1359) şi Laţcu (1362–1366/1368) la
Siret (Laţcu şi mai târziu, până în 1376), Ştefan şi Petru Muşat din Rona
la Neamţ (1366/1368), Giurgiu în Bucovina până la 1377, Costea în
Moldova de jos (1377–1402), Roman Muşat (1377–1399) în partea de
sud, pe sub munte. În 1387–1388, Petru Muşat, aflat la Siret în 1384,
primea o parte din Galiţia de la polonezi, iar în 1394 fratele său, Ştefan,
se recunoaşte vasalul Poloniei, pentru a putea elimina pe celălalt
voievod, şi, ca un rezultat al acestui gest, Sigismund al Ungariei trecea
munţii în 1395 la Neamţ. În 1396, Ştefan, cu ajutorul palatinului
Podoliei, a înfrânt pe Iuga, un nepot al lui Bogdan de la Siret. Ştefan, a
cărui capitală este acum la Suceava, este nevoit să-şi asocieze pe ceilalţi
voievozi în 1397 (Iuga şi Mihail până în 1399, Alexandru şi Bogdan
până la 1398, fiii lui Roman). Ştefan fiind detronat în 1399 de către
Roman, întrucât aliatul său, palatinul Podoliei, Spitko, murise în 1399
într-o luptă cu lituanii, noul cneaz lituan a intervenit, luând prizonier pe
Roman. În anii 1399–1400 Moldova este împărţită între patru voievozi:
Alexandru (cel Bun), Bogdan, Ivaşco şi Iuga. Abia de la 1401–1402
ţara este unită sub sceptrul lui vodă Alexandru (1397–1432)”.
De la tradiţia istorică, total desprinsă de realităţile înfăţişate de izvoarele scrise
contemporane, reflectând însă chipul în care era imaginată, în veacurile XV-XVI,
alcătuirea principatului, s-a ajuns la siluirea acestor izvoare printr-un fel de mankurtizare:
interpretul lor le-a golit de mesaj, zdrobindu-le memoria.
La un capăt diametral opus, alţi istorici, foarte respectuoşi faţă de izvorul istoric,
l-au preluat ad litteram, dar în fond tot golindu-l de mesaj şi alterându-i memoria. Aşa au
apărut Dobroslav voievod, Şandre voievod, Gheorghii voievod, Micul voievod şi Săpot
voievod, strecuraţi printre domnii Moldovei dintre Bogdan şi Alexandru cel Bun în
pomelnicul Mănăstirii Voroneţ 20. Analiza acestui tip de sursă istorică nu lasă loc nici unei
îndoieli: rescrierea vechiului pomelnic a adus în şirul consacrat al domnilor Moldovei
numele intercalate de-a lungul timpului pentru simpla pomenire21. Nu este nevoie să se

19
Radu Constantinescu, în notele la N. Iorga, Locul românilor în istoria universală, ediţie îngrijită
de ~, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 186–187, nota [9].
20
Valentina Pelin, Relatări despre Ştefan cel Mare în Pomelnicul de la Voroneţ, în „Revista de
Istorie a Moldovei”, 2004, 3 (59), p. 29; Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Pomelnicul Mănăstirii
Voroneţ. Studiu şi text, în AP, IV, 2008, 2, p. 99 (editat şi în iidem, Mănăstirea Voroneţ. Istorie.
Cultură. Spiritualitate, Editura „Pontos”, Chişinău, 2010); iidem, Întemeierea Ţării Moldovei.
Voievozi din sec. al XIV-lea (interpretări noi), în iidem, Mănăstirea Voroneţ. Istorie. Cultură.
Spiritualitate, cit., p. 284–298, [text retipărit, cu neînsemnate modificări, sub titlul Întemeierea Ţării
Moldovei. Voievozi din sec. al XIV-lea (abordări şi interpretări noi), în „Epifania”, 29, iunie-august
2014, p. 110–125].
21
Ştefan S. Gorovei, „Voievozii” de la Voroneţ sau despre (ne)înţelegerea izvoarelor, comunicare
la Zilele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Conferinţă naţională, Iaşi, 25 octombrie 2014.
36
ducă în secolul al XIII-lea „căpitănia” lui Dragoş 22 pentru a face loc lui Săpot voievod et
co.
Explicarea construcţiei de Stat în Moldova secolului al XIV-lea nu are nevoie nici
de aşa-zisele tradiţii istorice, nici de materialul aluvionar adus de izvoare târzii, nici de
siluirea izvoarelor istorice contemporane. Apelul la memoria acestora din urmă este
suficient. Ceea ce rămâne de neocolit este onestitatea şi privirea limpede a cercetătorului,
bizuit pe intuiţia adusă de experienţă şi întărit de „puterea de analiză şi sinteză”, a căror
absenţă provoacă – după cum a observat Lucian Blaga – daltonismul istoriografic, sau, mai
grav, cecitatea istoriografică23. Iar asemenea distorsiuni, pe care le cunosc bine cei care
s-au îndeletnicit cu cercetarea trecutului, odată încetăţenite, „ar zdruncina însăşi temelia
disciplinei istorice”, cum a spus Gheorghe I. Brătianu într-un alt context 24.
Ne putem întreba dacă nu cumva singura cu adevărat tradiție istorică, venind
adică din vechime și fără contaminări livrești, ci din adâncul trăirii istorice a celor care au
construit Statul și a urmașilor lor, nu este tocmai aceea pe care abia pomenitul Gheorghe I.
Brătianu a apărat-o în ultimele lui scrieri: descălecatul25. Concept, ca să zic aşa, autohton,
el acopere întregul proces care ne interesează.
Ţara s-a organizat şi Statul s-a construit tot aşa cum stăpânii pământului întemeiau
sate şi mănăstiri, organizau prisăci şi deschideau poiene; ţara, adică patria, era ocina (pater
= oteţ). Şi una şi alta se descălecau, adică se întemeiau şi se organizau. Termenul

22
Pavel Parasca, Dragoş, în Domnii Ţării Moldovei. Studii, volum editat de Demir Dragnev, Editura
„Civitas”, Chişinău, 2005, p. 23 („voievodatul Moldovei ar fi fost întemeiat de Dragoş pe la
mijlocul deceniului 9 al secolului al XIII-lea”). V. şi Emil Dragnev, Cronologia domniilor Ţării
Moldovei, în acelaşi volum, p. 316–317: acest „punct de vedere” s-ar „înscrie în contextul
eforturilor istoriografice de a aprofunda cunoaşterea începuturilor afirmării instituţiei domneşti în
Moldova” (p. 317); legătura cauzală cu „voievozii” pomelnicului de la Voroneţ este doar sugerată,
prin evocarea acestor personaje în paragraful imediat următor.
23
Lucian Blaga, Fiinţa istorică, ediţie îngrijită, note şi postfaţă de Tudor Cătineanu, Editura
„Dacia”, Cluj-Napoca, 1977, p. 191.
24
Gheorghe I. Brătianu, Teorii nouă în învăţământul istoriei. Cu prilejul unui studiu al domnului Şt.
Zeletin (1926), în idem, Studii şi articole de istorie, ediţie îngrijită de Victor Spinei şi Alexandru-
Florin Platon în colaborare cu Elena Adam, Ionuţ Acrudoaie şi Anca Ancuţa, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 50.
25
Cf. studiile lui Gheorghe I. Brătianu din anii 1942–1945 (comunicări la Academia Română),
adunate în idem, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Institutul de Istorie
Universală „N. Iorga”, Bucureşti, 1945 (ediţia a II-a, îngrijită, studiu introductiv şi note de Valeriu
Râpeanu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1980).
Pe drumul deschis de Brătianu prin „reabilitarea” tradiţiei, au venit mai târziu Mircea Eliade (1907–
1986) şi Eugen Lozovan (1929–1997) cu două contribuţii deosebite, deschizând alte drumuri pe care
se pare că, ulterior, nu s-au mai încumetat alţi cercetători: Mircea Eliade, Dragoş et la «chasse
rituelle», în „Revue des Études Roumaines”, XI-XII, 1969, p. 31–59 [reprodus – sub titlul Le prince
Dragoş et la «chasse rituelle» – în idem, De Zalmoxis à Gengis-Khan. Études comparatives sur les
religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe Orientale, Payot, Paris, 1970, p. 131–160; în
limba română: Voievodul Dragoş şi „vânătoarea rituală”, în De la Zalmoxis la Genghis-Han.
Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria
Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1995, p. 139–170 (prima ediţie a cărţii:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)]; E. Lozovan, Rurik et Dragoş, în „Revue des
Études Roumaines”, XI-XII, 1969, p. 61–80 (în limba română: Rurik şi Dragoş, în Eugen Lozovan,
Dacia sacra, ediţie îngrijită şi repere biografice de I. Oprişan, traducere din limbile engleză şi
franceză de M. Popescu, Editura „Saeculum I. O.”, Bucureşti, 1998, p. 203–225).
Pentru ambele studii, rămâne preferabilă utilizarea versiunilor în limba franceză.
37
unificator, a cărui versiune românească nu are nici o legătură cu cuvântul slav
corespunzător, este tocmai a descăleca. Iată tradiţia.

38