Sunteți pe pagina 1din 7

Temeiuri scripturistice și patristice ale Tainei Preoției

Preoţia, ca sfântă slujire, este aleasă şi înaltă atât prin temeiul său dumnezeiesc, cât şi prin
lucrarea ei apostolească. Preoţia este slujirea aleasă şi înaltă din pricina temeiului ei
dumnezeiesc, fiindcă acest temei este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a devenit Mare
Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu „după rânduiala lui Melchisedec” (Ev. 8, 12) şi Care a
stat în ceruri de-a dreapta Tronului slavei ca liturghisitor al celor sfinte şi al cortului adevăratei
mărturii, pe care le-a întemeiat Dumnezeu şi nu omul. (Sf. Nectarie de Eghina, „Despre preoţie”,
editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 9.)
Preoţia este o rânduială tainică, dar simţitoare, având putere duhovnicească, arătându-l pe
preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog şi liturghisitor al dumnezeieştilor ierurgii, prin preoţie
un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin şi voinţa proprie, săvârşind pentru oameni,
cele către Dumnezeu. Referitor la temeiurile preoţiei în Biserică, această taină îşi are începutul
de la pogorârea Duhului Sfânt peste ucenicii şi apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, aceştia
neavând vrednicia slujirii preoţeşti sacramentale până la acel moment când Duhul Sfânt îi
„prohiriseşte” sau desăvârşeşte ca preoţi în sensul de sacerdoţi. Era aşadar necesară pogorârea, ca
să fie unşi prin Duhul Sfânt (F.A 2, 2-6).
Deşi prin Cina cea de Taină s-a instituit Taina Sf. Euharistii, nici textul biblic, nici părinţii
apostolici sau Sfinţii Părinţi nu mărturisesc că „frângerea pâinii” s-ar fi săvârşit de ucenici şi
apostoli, până după evenimentul pogorârii Duhului Sfânt, ceea ce ne îndreptăţeşte să mărturisim
că numai prin darul preoţiei, împărtăşit în chip minunat de milostivirea divină la Cincizecime,
preoţia primeşte odată cu definirea ei caracterul de iconomie a Tainelor lui Hristos.
Ierarhia bisericească a primit în timp valenţele cunoscute astăzi, odată cu propovăduirea
creştinismului la toate neamurile, unde apostolii au lăsat urmaşi şi slujitori ai tainei tainelor ce
aveau să fie gustate şi simţite în tot pământul. Pentru săvârşirea lucrării de sfinţire, de
propovăduire şi de păstorire a credincioşilor, după porunca Mântuitorului Iisus Hristos, Apostolii
au rânduit pe preoţi, adică pe slujitorii bisericii din cele trei trepte ale ierarhiei: episcopi, preoţi şi
diaconi. Potrivit cu harul dumnezeiesc primit de fiecare la hirotonie, ei continuă în lume însăţi
lucrarea de mântuire săvârşită de Iisus ca Arhiereu, Profet şi Împărat. (Patriarh Iustin Moisescu,
Patriarhul Iustin-OPERA INTEGRALĂ-„Ierarhia bisericească în epoca apostolică”, editura
Anastasia 2002, p.9)
Scriitorii cărţilor Noului Testament arată limpede că slujitorii din cele trei trepte
bisericeşti ale preoţiei şi-au început lucrarea lor în diferite obşti de credincioşi încă din primele
zile ale bisericii. Scurtă vreme după ziua Cincizecimii, ierarhia bisericească se înfăţişează deplin

1
constituită, căci dacă pentru ascultarea adevărului despre Iisus şi săvârşirea de rugăciuni
credincioşii se puteau aduna în curtea Templului, în jurul Apostolilor, însă pentru cuminecare şi
agapă frăţească, precum şi pentru celelalte acte de seamă ale cultului religios al creştinilor în
epoca apostolică, era nevoie de slujba preoţilor şi a diaconilor în bisericile rânduite în casele
încăpătoare ale unor credincioşi (F.A 2; 42, 26).
Potrivit rânduielilor liturgice, poporul lui Dumnezeu este structurat ierarhic şi nu poate fi
conceput fără o asemenea ierarhizare, dar el nu e împărţit în două, ci structurat în episcopi,
preoţi-diaconi, ipodiaconi, citeţi, laici botezaţi catehumeni, Biserica veche, cunoscând încă şi alte
diferenţieri. Nu în schema împărţirii în două, în preoţi şi laici, ci în principiul structurării
poporului lui Dumnezeu, în care împărţirea în cler şi laici este într-adevăr cea mai importantă
(dar nu unica) îşi are locul şi monahismul. În Biserica Ortodoxă există o relaţie cu totul specială
între drept şi harismă. Ea nu recunoaşte preoţiei un har sacramental-desprins de „drept”. Astfel,
hirotonia episcopului nu este conferită în mod absolut, ci concret, adică pentru un anumit scaun
episcopal, la schimbarea eparhiei un episcop nefiind hirotonit din nou, la fel petrecându-se şi în
cazul preoţilor şi a diaconilor. ( Karl Christian Felmy, „Dogmatica experienţei eclesiale-înnoirea
teologiei ortodoxe contemporane”, editura Deisis, Sibiu, 1999, p.296.)
Lucrarea unificatoare a lui Hristos se exprimă prin aceea că preoţii ca întemeietori ai
comunităţilor locale sunt aduşi la unitate într-un centru văzut, care este episcopul. Episcopul are
o responsabilitate deosebită pentru propovăduire, păstrarea învăţăturii de credinţă şi
supravegherea săvârşirii corecte a Tainelor de către preoţi în eparhia sa. ( Valer Bel, „Unitatea
bisericii în teologia contemporană”, editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.204)
Ţinând seama de acestea, „în fiecare parohie-comunitate este un om al tuturor oamenilor, chemat
fie ca martor, fie ca sfătuitor sau ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii, care
ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvântează ori sfinţeşte
leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi
a se teme fireşte de el; pe care chiar necunoscuţii îl numesc părinte; la picioarele căruia creştinii
merg şi depun mărturisirile lor cele mai intime; un om care prin starea lui este mângâietorul
tuturor nenorocirilor sufletelor şi ale trupurilor; mijlocitor obligat între bogăţie şi sărăcie, care
vede şi pe cel sărac şi pe cel bogat bătând la uşa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa
milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se ruşina, care nefiind de nici o treaptă
socială, ţine deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia şi simplitatea vieţii; la
clasele înalte prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o religie a
iubirii de oameni; în fine, un om, care ştie toate, care are dreptul de a spune toate şi al cărui
cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni

2
dumnezeieşti. Acest om este preotul.” (Pr. Prof. Petre Vintilescu, „Preotul în faţa chemării sale
de păstor al sufletelor”, Bucureşti, 1935, p. 65-66.)
Sublimă, sfântă, înfricoşată şi plină de răspunderi este această înaltă misiune a preoţiei
pentru că este slujirea lui Hristos, puterea şi izvorul preoţiei harice. Mântuitorul Iisus Hristos a
instituit taina preoţiei şi a încredinţat-o oamenilor care păstoresc, să aprindă în sufletele
păstoriţilor săi căldura iubirii de Dumnezeu şi flacăra luminii harului celui mântuitor care mistuie
şi curăţeşte întinăciunea păcatelor şi alungă năvălirea patimilor celor potrivinice.
În lucrarea „Despre preoţie” Sf. Grigorie de Nazianz spunea că: „preoţia urmăreşte să
întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul
lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l
păstreze; iar dacă şi l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să
facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi în sfârşit, scopul cel mai de
seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus, pe cel ce aparţine cetei
de sus, pe om.” (Sf. Grigorie de Nazianz, „Despre preoţie”, trad. De Pr. Dumitru Fecioru,
Bucureşti, 1987, p.170.)
Fiecare om îşi poartă sarcina sa el însuşi, însă sarcina preoţiei o poartă cu fiecare preot în
parte Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos cel ce a făgăduit că va „fi cu noi până la sfârşitul
veacurilor” (Mt. 28, 20). Tocmai acest fapt înalţă misiunea preoţiei mai presus de orice
demnitate şi slujire omenească, fiindcă preotul nu lucrează şi nu administrează cele sfinte numai
cu puterea şi capacitatea sa de om, ci cu cuvântul, cu inima şi cu puterea lui Hristos.
Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleşii săi, are drept scop să mijlocească
revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeieşti necesare mântuirii şi sfinţirii sufletelor
noastre, căci prin lucrarea preoţiei, Mântuitorul Iisus a lăsat sarcina preoţilor grija mântuirii
sufletului omenesc, răscumpărat cu preţul scumpului Său Sânge.
În această artă a zidirii sufleteşti a credincioşilor, constă toată greutatea şi sublimul
preoţiei creştine, căci, parafrazându-l pe Sf. Grigorie Teologul, preoţia nu este aşa de grea prin
faptul că trebuie unde observi să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viaţa lor, voinţa lor,
alte asemenea acestora din om, ci prin faptul că prin preoţie preotul trebuie să izgonească din
suflet şi din trup tot ce este animalic şi sălbatic şi să pună în loc, statornicind deopotrivă în inimă,
tot ce este blând şi plăcut lui Dumnezeu. Acestea îi făcea pe Sfinţii Părinţi să se sfiască în faţa
primirii vredniciei de preot, iar în anumite situaţii aproape că nu cutezau să o primească.
Chiar Sfinţii Trei Ierarhi s-au temut de această vrednicie, socotindu-se nevrednici de această
chemare, deşi erau curaţi ca îngerii. Sfiala Sfinţilor Părinţi de a primii acest mare dar „care pe
cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte” („Arhieraticon”, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p.47 ) a făcut
3
încă din cele mai vechi timpuri ca preoţia să îndemne candidatul la responsabilizare şi
transfigurare din toate punctele de vedere, ca plecând din „interiorul sufletului” harul Duhului
Sfânt să înmiresmeze sufletul rău mirositor al păcatului.
Referindu-se la această sfială a slujirii Sfintelor Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur, în alcătuirea
liturgică a rugăciunii din timpul cântării heruvimice al Sf. Liturghii mărturisea odinioară, iar noi
mărturisim astăzi şi până la sfârşitul veacurilor că: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări
trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să-ţi slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a
sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele de cereşti”, arătând prin
sublimitatea teologiei sale cât de mare şi minunat este darul preoţiei, pe care trebuie să-l primim,
să-l păstrăm şi nu în ultimul rând să-l privim cu sfiala sfinţeniei şi a dragostei creştine. Preoţia
este poarta care se deschide prin mijlocirea Sf. Duh oamenilor pentru întâmpinarea noastră în
bucuria legii harului, primită prin jertfă de Sânge dumnezeiesc, jertfă care nu se termină
niciodată şi poartă care nu se închide pentru nimeni din cei dezlegaţi de pofte şi de desfătări
trupeşti.
Acelaşi mare dascăl al lumii şi ierarh continuă în rugăciunea tainică a cântării
heruvimice, pentru a întării dogma tainei preoţiei în faţa ereziilor care zguduiau biserica
vremurilor şi care clatină uneori şi biserica inimii noastre, zicând: „Dar totuşi, pentru iubirea Ta
de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om şi Arhiereu
(mare preot) al nostru /…/ şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău duh, pe mine, cel ce
sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc Sfântul
şi Preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge”. Iată deci că Mântuitorul Iisus, făcându-se om s-
a făcut şi mare Arhiereu, „hirotonind” prin puterea Sfântului Său Duh pe cei ce prin aceasta
ÎMBRACĂ harul preoţiei, ca să stea (să locuiască sau să se învrednicească a locui veşnic)
înaintea sfintei Sale mese (a ospăţului celui veşnic, care nu se sfârşeşte niciodată) şi să jertfească
Trupul şi Sângele Tainic şi adevărat în acelaşi timp a „arhi-hirotonitorului” său prin excelenţă.
Aceasta este taina preoţiei tâlcuită cu atâta pricepere de Sfinţii Părinţi în general şi în mod
special de Ierarhii Sfinţi care au alcătui textele liturgice definitorii pentru preoţie, unite în
buchetul dumnezeieştii Liturghii răsăritene.
Preoţia este asemenea chipului Bisericii celei adevărate: adică un factor biblic,
tradiţional şi dinamic. Preoţia este biblică pentru că îşi are temeiuri biblice zămislite în
Legea Veche, născute şi plinite prin har şi jertfă în Legea cea Nouă, în chip trinitar şi plenar.
Preoţia este tradiţională pentru că s-a păstrat şi transmis în chip văzut prin succesiune apostolică
în Duhul Sfânt, primind confirmarea veridicităţii şi a autenticităţii a tuturor generaţiilor de până
acum şi până la sfârşitul veacurilor. Preoţia a fost, este şi va fi dinamică pentru că întotdeauna a
împlinit, împlineşte şi va împlini setea de har şi binecuvântare sfinţitoare a bisericii celei vii. Mai
4
mult decât atât preoţia prin unealta sa, adică prin preot, întotdeauna a deservit poporului prin
toate aspectele existenţei sale; şi când spunem aceasta ne referim la funcţiile pe care le-a avut, le
are şi le va avea preoţia în toate dimensiunile existenţei umane. Prin preoţie hristică oamenii au
primit, primesc şi vor primi iertarea de la Dumnezeu; prin preoţia hristică oamenii au primit
binecuvântare, mângâiere, alinare şi vindecare de la Dumnezeu. Prin preoţia hristică oamenii
dintotdeauna s-au unit sfidând dezbinarea demonică. Prin preoţia hristică oamenii s-au dedicat în
totalitate lui Dumnezeu, devenind monahi, iar mai apoi sfinţi ai lui Dumnezeu şi modele de viaţă
pentru alţii asemenea lor. Prin preoţia hristică oamenilor li s-au deschis ochii moralităţii creştine,
învăţând să ierte pentru a fi iertaţi şi pentru a se putea unii cu Ziditorul, Mântuitorul şi
Sfinţitorul. Prin preoţia hristică oamenii au învăţat că a face bine, înseamnă a primi binele cel
mai presus de lume. Prin preoţia hristică a luat fiinţă filantropia creştină, care la ora actuală
domină sfera filantropiei mondiale şi nu se va sfârşi niciodată. Iată, deci un imn al dinamicii
preoţiei, care împotriva tăgăduitorilor acestei lumi nu va cădea niciodată pentru că este dată în
dar de Marele Arhiereu, Iisus Hristos Mântuitorul, întâiul şi veşnicul preot. Preoţia oferă marele
prilej al transfigurării prin vocaţie, rugăciune, har şi permanentizare a păstrării tainei îndestulării
din ospăţul duhovnicesc al Sf. Liturghii. Frumuseţea preoţiei este mereu actuală şi la fel de
proaspătă şi înmiresmată asemenea dragostei celei dintâi pentru Dumnezeu, focul purificator al
preoţiei putând arde cu mistuire sufletul celui care o primeşte întru nevrednicia desfrânării
sufleteşti. Preotul este o prescură pentru cuminecătură, este pomul care poate rodi sau usca şi
arunca în foc. Prescura pentru cuminecătură, având pecete, chip şi consistenţă devine Trup şi
Sânge a Celui Care a zămislit-o, iar prescura nepecetluită este aruncată la o parte şi îngropată în
pământ, asemenea trupului pieritor (Arhimandrit Teofil Tia, „Elemente de pastorală misionară
pentru o societate pos-ideologică”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 161.). La fel şi
preoţia nepreţuită devine o dramă veşnică şi osândă pentru cel care primindu-o nu o preţuieşte şi
îşi întinează sufetul, în care ea sălăşluieşte, făcându-o o preoţie care îşi răneşte primitorul şi
Dăruitorul.
Hristos, fiind sfârșitul Legii (Rom., 10, 4) și venind în lume, a așezat mai întâi noua
preoție, pentru ca, odată schimbată preoția, numaidecât trebuie să aibă loc și schimbarea Legii
(Evr., 7, 12). Deci, întâi s-a rânduit preoția și apoi Legea. Dar iată cum a instituit și a așezat
Hristos ierarhia preoției Legii Domnului (Noului Testament). El Și-a ales din mulțimea
uceniciilor mai întâi doisprezece, pe care i-a numit apostoli (Luca, 6, 12-16; Matei, cap. 10;
Marcu, 3, 13-19), și apoi alți șaptezeci de ucenici (Luca, 10, 1-24). Mai târziu, apostolii au așezat
în Biserică și șapte diaconi (Fapte, 6, 3-6). Pe cei doisprezece apostoli Mântuitorul i-a învățat
cum să boteze, iar ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul propovăduia Evanghelia, căci
se spune: „ Deși Iisus nu boteza El însuși, ci ucenicii Lui" (Ioan, 4, l-2). Pe acești doisprezece
5
apostoli i-a învățat cum să ungă pe bolnavi cu untdelemn și să scoată demonii din oameni
(Marcu, 6, 7-13; Iacov, 5, 14-15). Pe acești doisprezece apostoli i-a învățat cum să se roage și să
facă frângerea pâinii - Liturghia de astăzi (Matei, 26, 26-28; Marcu, 14, 22-23; Luca, 22, 19-20).
Apostolilor, după Înviere, timp de patruzeci de zile li S-a arătat adeseori și i-a învățat cele pentru
împărăția lui Dumnezeu. Peste cei doisprezece apostoli, în ziua dintâi a săptămânii (Duminica) la
cincizeci de zile după Înviere (Cincizecime) S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc,
îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui Evanghelia lui Hristos (Luca, 24, 48-49; Fapte,
1, 5; 2, 1). Pe cei doisprezece apostoli i-a trimis, după Înviere, să facă ucenici din toate
neamurile, să-i boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și să-i învețe să păzească
cele ce le-a poruncit (Matei, 28, 19-20). După pogorârea Duhului Sfânt, înmulțindu-se numărul
creștinilor, sfinții apostoli - din îndemnul Duhului Sfânt - au rânduit, prin rugăciune către
Dumnezeu și prin punerea mâinilor pe capul celor aleși - hirotonie - darul diaconiei, al preoției și
al episcopiei (arhieria), ei mai numindu-se prezbiteri sau bătrâni (Fapte, 6, 1-6; 8, 14-17; 13, 1-3;
14, 3; 20, 17-28; I Petru, 5, 1-4; Apoc., 1, 6; 5, 10; II Tim., 1, 6; I Tim., 5, 14). Episcopilor
hirotoniți (Filip., 1, 1) li s-a poruncit să hirotonească dintre creștini pe unii diaconi și preoți, iar
pe alții la treapta episcopatului (Tit, 1, 5; I Tim., 5, 21-22 ; 3, 1-13; Tit, 1, 6-7). Pe acești episcopi
și preoți îi numește Dumnezeu și "slujitori" și "iconomi" (ispravnici) "ai Tainelor lui Dumnezeu"
(I Cor., 4, 1; Tit, 1, 7), robi puși peste alți robi (Matei, 24, 45). Acești apostoli, numiți episcopi și
preoți, sunt lucrătorii cărora le-a încredințat Domnul via - lumea creștina - să o lucreze, în locul
celor din Lumea Veche (Matei, 21, 33-43). Acești episcopi și preoți sunt slugile ce pregătesc
masa și amestecă vinul și cheamă lumea la mântuire (Prov., 9, 2-6). Aceștia se mai numesc și
părinți și învățători (I Cor., 4, 15). De aceștia au creștinii porunca să asculte și să facă cele ce îi
învață, căci aceștia vor da socoteala pentru sufletele lor (Evr., 13, 17 ; I Tes., 15, 12-13). Pe
acești episcopi și preoți îi numește Domnul Hristos "sarea pământului" (Matei, 5, 13). Acestora
le-a dat Hristos-Dumnezeu puterea de a ierta păcatele Celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan,
20, 19-23; Fapte, 19, 18). Aceștia au cheile împărăției cerurilor și puterea să încuie și să descuie,
să lege și să dezlege (Matei, 16, 18-19). Acestora le este dat să cunoască tainele împărăției
cerurilor (Matei, 13, 10-11). Despre acești episcopi și preoți s-a proorocit că vor fi preoți ai lui
Dumnezeu, îmbrăcați cu mântuire (Ps. 131, 16; Ier., 23, 3-5). Cu aceștia S-a făgăduit Domnul
Hristos a fi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei, 23, 20).
Mântuitorul Iisus spune apostolilor şi ucenicilor că sunt sarea pământului şi lumina lumii.
Prin sare şi lumină totul se simte şi se vede. Omul nevăzător se clatină şi suferă, la fel ca cel care
nu se poate bucura de gustul mâncării. Aceasta doreşte a arăta şi Mântuitorul apostolilor şi
ucenicilor şi tuturor urmaşilor lor, şi anume că prin preoţie şi propovăduire au misiunea de a da
lumii gustul Euharistiei şi de a arăta lumina dezlegării de păcate.
6
Concluzionând putem admite, fără să greşim că preoţia, asemenea praznicelor împărăteşti
sărbătorite de Biserica Ortodoxă, nu reprezintă o un act comemorativ, un fapt stocat într-un
interval istoric, neciclic sau static, ci este o taină, la fel ca celelalte taine ale Bisericii, prezentă
astăzi şi în fiecare zi din nou în marea taină, dar şi realitate a vieţii noastre: taina creştinătăţii.

Bibliografie

1.Sf. Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995;
2.Arhieraticon, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1993;
3.Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoţie, editura Sophia, Bucureşti, 2008;
4.Arhimandrit Teofil Tia, Elemente de pastorală misionară pentru o societate pos-ideologicăi,
Editura Reontregirea, Alba-Iulia, 2003;
5.Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1935;
6.Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, trad. De Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987 ;
7.Patriarh Iustin Moisescu, Patriarhul Iustin-OPERA INTEGRALĂ-Ierarhia bisericească în
epoca apostolică, editura Anastasia 2002;
8.Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale-înnoirea teologiei ortodoxe
contemporane, editura Deisis, Sibiu, 1999;
9.Valer Bel, Unitatea bisericii în teologia contemporană, editura Limes, Cluj-Napoca, 2003;
10.Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică vol.3, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2004.

S-ar putea să vă placă și